Loredana Ionela Curea

SAI

IUS VALACHICUM

După constituirea statelor feudale române, și odată cu desăvârșirea procesului de formare a poporului
român, apare o organizare politică superioară, formându-se așadar o serie de nuclee statale de tip feudal. 1
Câteva dintre caracteristicile statului de tip feudal au fost: împărțirea populației după principiul teritorial 2,
cu alte cuvinte, vorbim despre o dezvoltare a organizării teritoriale, prin distribuirea „pe hotare” 3. O altă
caracterisică este forța publică, unde o anumită categorie de oameni primesc funcția specială de a-i
conduce pe ceilalți, existând o ierarhie a funcțiilor publice, cu sarcini specifice. 4 Așadar, acești
„conducători permanenți” au atribuții civile și militare mai cu seamă, și sunt numiți duci și voievozi.5
Acest proces are loc prin transformarea juzilor, cnezilor sătești în cneji de vale, apoi în jupâni, voievozi și
mari voievozi.6 Acești conducători ajung cu timpul, ereditari, având o serie de atribute cum ar fi, dreptul
de a strânge dări, de a ține ostași, dreptul de a împărți dreptatea și de a exercita autoritatea judecătorească
pe cuprinsul teritoriilor pe care le stăpâneau.7
Toate acestea erau reprezentate de un sistem de reglementare obișnuielnică, ius valachicum, sau ius
valachorum, dreptul românesc. Acesta era o formă de organizare, impusă de dezvoltarea statului. Acestui
sistem de drept românesc, de-a lungul timpului i s-au adăugat o serie de dispoziții și obiceiuri noi, menite
să ii asigure o funcționare feudală.8 În mentalitatea feudală, importantă era „unitatea țării”9, unde puterea
era exercitată atât de „stări” cât și de principe. Așadar, caracterul „țării” nu era dat de existența unui
senior teritorial, ci de comunitatea care trăia după „dreptul pământului”. 10 Această comunitate era una de
drept cutumiar „consuetudo terrae, lex terrae”, unde seniorul nu putea aplica singur acest obicei, ci avea
nevoie de reprezentanți pentru menținerea tradiției.11 Cele mai vechi și cele mai multe datini, cutume și
tradiții juridice sunt cele pastorale, și se referă la fondul comun al ambelor categorii de păstorit românesc,
atât cel sedentar, cât și cel transhumant.12 În acest context, apar și primele structuri juridice agro-

1
Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980, p. 156.
2
Ibidem, p. 156.
3
Ibidem. p. 156
4
Ibidem, pp. 156-157.
5
Ibidem, p. 157.
6
Ibidem. p. 157.
7
Ibidem. p. 159.
8
Ibidem. p. 173.
9
Ioan Aurel Pop, Instituții medievale românești, adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-
XVI, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 11.
10
Ibidem. p. 11.
11
Ibidem. p. 11.
12
Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980, p. 183.
1
pastorale. Satul era organizat ierarhic, în piramidă 13. În vârf se afla „ceata de bătrâni”, care era dătătoare
și păstrătoare de datini, cutume și tradiții juridice, era organul suprem de reglementare obișnuielnică și a
judecatei fără drept de apel, deoarece peste hotărârile ei nu trecea nici măcar domnul țării. 14 Următoarea
era „ceata de oameni vrednici”, adică agro-păstorii și păstorii propriu-ziși, alcătuită din cei care erau în
puterea vârstei, capabili de muncă și cu „judecată sănătoasă” 15. Compunea instanța de judecată a satului și
urmărea executarea sancțiunilor.16 Următoarea era „ceata de feciori”, sau „flăcăi”, din care făceau parte
tinerii satului, care pregăteau opinia sătească pentru judecata oamenilor, vestind locul și timpul judecății,
precum și a celor implicați. Îndeplineau și rolul de „judecători satirici ai opiniei publice sătești”17,
supravegheau sentințele și îndeplineau și unele activități paramilitare de ordine. 18 Ultima grupare era
alcătuită din „masa celorlalți săteni”, „gloata”, adică bătrâni, femei și copii.19 Cutuma se mărginea la o
regiune geografică anumită, care constituia „țara”. 20 Dreptul românesc s-a răspândit și în sudul Poloniei,
Silezia, Moravia și Slovacia, Serbia și Croația, totuși în aceste zone a fost desființat relativ repede.21
Dreptul românesc prevede după cum am menționat mai sus, organizarea teritorială. Cele mai vechi
subdiviziuni au fost județul, în Țara Românească și ținutul, în Moldova. Denumirea de „județ” provine de
la „scaun de judecată”22, astfel, conducătorul de județ avea dreptul să judece toți locuitorii satelor libere,
să strângă dările și slujbele cuvenite domniei. 23 La fel ca cei de județ, coducătorii ținutului aveau atribuții
judecătorești, fiscale, militare și executive. 24 În Transilvania, în secolul al XIV-lea apar închegate atât
comitatele cât și districtele românești, scaunele secuiești, scaunele și districtele săsești. 25 Comitatele
nobiliare aveau o oarecare autonomie în ceea ce privește situația lor internă. Curând, din secolul XIII,
comiții din Transilvania voievodală erau numiți de către voievod.26 Comitatul era condus de comite sau de
vicecomite, care era locțiitorul acestuia, și erau ajutați de juzii nobililor, aceștia la rândul lor alești de
obștea nobilimii, dintre ei.27 Inițial comitatele aveau câte doi sau patru juzi, iar din secolul al XIV-lea
aceștia erau asistați de către șase jurați asesori, iar în cele apusele de câte doisprezece, iar împreună
formau „sedes iudiciaria”28. Și districtele bănățene au avut parte de organizare bine conturată și de o

13
Ibidem. p. 185.
14
Ibidem. p. 185.
15
Ibidem. p. 185.
16
Ibidem. p. 185.
17
Ibidem. p. 185.
18
Ibidem. p. 185.
19
Ibidem. p. 185.
20
Ioan Aurel Pop, Instituții medievale românești, adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-
XVI, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 p 11
21
Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980, pp. 179-182.
22
Ibidem. p. 307.
23
Ibidem. p. 307.
24
Ibidem. p. 307.
25
Francisc Pall, „Organizarea politică, administrativă, fiscală, judecătorească, militară și bisericească a Transilvaniei în sec.
XIV-XV”, în Studii și materiale de istorie medie, https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=1387 , p. 6.
26
Ibidem. p. 6.
27
Ibidem. p. 6.
28
Ibidem. p. 6.
2
autonimie largă, fiind sub autoritatea banului de Severin. 29 Putem spune că cea mai puternică organizație
teritorială românească din secolul al XIV-lea era voievodatul Maramureșului.30
Orașele erau conduse de un sfat, ulterior numit magistrat, în fruntea căruia stătea judele, în târguri aceștia
se numeau „vilici”.31 Sfatul era compus din doisprezece jurați, fiind cei mai înstăriți dintre orășeni. Atât
ei, cât și judele erau aleși anual de orășeni, folosind modalități care difereau de la oraș la oraș. 32 Din a
doua jumătate a secolului al XIV-lea, în anumite orașe, în special Sibiu și Brașov, apare, pe lângă jude
sau judele regal care era ales de rege, un „magister civium”, care era ales de orășeni.33 În unele centre
urbane, de exemplu la Cluj în anul 1458, iar din 1459 la Sibiu și Brașov, dar și în alte orașe, apare
centumviratul, un consiliu format de regulă din 100 de bărbați, cu stare bună aleși de către jude și sfat.
Aceștia la rândul lor, alegeau judele și noii jurați, ocupându-se de treburi administrative.34
Pe lângă acestea, ius valachicum include și organizarea fiscală, tezaurul, vistieria și cămara fiind
specifice. Tezaurul constituia rezerva de metale prețioase și obiecte de valoare, putând fi folosite atât
pentru nevoile personale, cât și pentru cele ale statului.35 Vistieria era instituția centrală și cea mai
importantă în organizarea fiscală, deoarece aici se „concentrau toate datele de constatare privitoare la
contribuabili și la materia impozabilă”.36 Aici se ținea evidența tuturor cheltuielor. Cămara era o instituție
particulară, proprietate a domnului țării. 37 Se pare că este mai veche decât vistieria, orginea ei stând în
veniturile de pe propriul domeniu al voievodului.38
În ceea ce privește organizarea militară, în secolul XV întâlnim noțiunea de „oastea cea mare” 39,
participarea aici constituia obligația tuturor locuitorilor țării, inclusiv a țăranilor aserviți. Această aparare
era necesară doar în caz de „mare primejdie”, când se decreta „ridicarea generală la oaste”. 40 Din oștirea
permanentă făceau parte: slugile, care au alcătuit prima categorie de „slujbași ai statului”, 41 următorii
slujbași erau curtenii, rectrutați din rândul micii boierimi, erau obligați să se alăture oastei cu cai și arme
proprii.42 Următorii pe listă, sunt slujitorii. Din secolul al XVI-lea, aceștia reprezentau un corp auxiliar al
domniei, erau recrutați din rândul țărănimii libere și alcătuiau două corpuri principale: dorobanții, care
erau pedestrași călărașii. Aceștia erau obligați să participe la oaste cu caii proprii. Călărașii mai aveau
obligația de a asigura paza hotarelor și de a transmite știrile domniei. 43 În cele din urmă, menționăm

29
Ibidem. p. 7.
30
Ibidem. pp. 7-8.
31
Ibidem. p. 12.
32
Ibidem. p. 12.
33
Ibidem. p.12.
34
Ibidem. p. 12.
35
Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980, p. 328.
36
Ibidem. p. 329.
37
Ibidem. p. 330.
38
Ibidem. p. 330.
39
Ibidem. p. 352.
40
Ibidem. p. 352.
41
Ibidem. p. 359.
42
Ibidem. p. 360.
43
Ibidem. p. 360.
3
mercenarii, care nu reprezentau un număr atât de mare ca restul oștenilor, din cauza faptului că domnia nu
dispunea de mijloace materiale pentru plata lor.44
În ceea ce privește organizarea judecătorească, aceasta era foarte complexă. Cert este că domnul nu putea
judeca mereu în persoană, astfel că, prin delegație, acest drept îl primeau dregătorii. 45 În Muntenia de
exemplu, cea mai mare putere o aveau banul și vornicul, iar în Moldova, tot vornicul avea cea mai mare
putere, aceștia având libertatea de a pronunța și sentințe capitale. 46 După cum am menționat anterior, drept
de judecată aveau și cârmutorii ținuturilor sau județelor, cu alte cuvinte, pârcălabii. 47 Acest drept mergea
până la subalternii dregătorilor, fiecare agent administrativ putând pronunța pedepse și executându-le. 48 În
Transilvania lucrurile au stat diferit, atât datorită complexității organizării judecătorești, cât și a
transformărilor pe care le-a suferit de-a lungul timpului. În perioada Voievodatului au funcționat
instanțele domaniale, prin care feudalii își exercitau jurisdicția seniorială asupra țăranilor de pe moșiile
lor. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea un număr tot mai mare de stăpâni feudali au primit de la
puterea centrală „dreptul paloșului”, sau „ius gladii”, care le conferea dreptul de condamna la moarte pe
cuprinsul domeniului lor.49 Tot aici au funcționat instanțele comitatense, compuse din sedes nobilitares50
erau superioare celor domaniale, judecând apelurile împotriva hotărârilor acestora; instanțele orășenești,
compuse din jude și jurații orașului, organe alese anual de către orășeni și care judecau pricini civile și
penale51; instanțele ecleziastice, care îi judecau pe clerici 52; instanța voievodală, îi judeca pe nobili și
nenobili.53 Pe lângă acestea, un rol deosebit de important l-au avut adunările obștești, care serveau ca
foruri de judecată. Membrii acestor foruri românești erau nezii și cnezii jurați. 54 După ce unii cnezi se
înnobilează, aceste adunări devin mixte, adică cneziale și nobiliare românești, pentru ca din secolul al
XV-lea aceștia să se numească nobiles.55 Pentru a explica mai bine cum erau organizate acestea, voi
discuta cazul Hațegului, pentru că prin faptul că era o regiune privilegiată, este reflectat mai bine
caracterul acestor instituții. Așadar, Din domeniul Devei făceau parte sate de la extremele comitatului
Hunedoarei. Dobra era un district care forma una dintre pertinențele interioare ale cetății Devei, dar făcea
parte totuși din comitatul Hunedoarei.56 Aici funcționau instituțiile vechi românești. Cnezii districtelor,
atât cei dependenți de cetate , cât și cei înnobilați care aveau satele în afara cetății, și cei care erau sub
stăpânire feudală se întâlneau adesea în adunări proprii, judecând după dreptul românesc. 57 Dintre aceștia,

44
Ibidem. p. 361.
45
Ibidem. p. 379.
46
Ibidem. p. 379.
47
Ibidem. p. 379.
48
Ibidem. p. 379.
49
Ibidem. p. 379.
50
Ibidem. p. 383.
51
Ibidem. p. 383.
52
Ibidem. p. 383.
53
Ibidem. p. 383.
54
Ioan Aurel Pop, Instituții medievale românești, adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-
XVI, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 58.
55
Ibidem, p. 58.
56
Ibidem, p. 101.
57
Ibidem, p. 102.
4
o parte au fost recunoscuți ca nobili pentru sprijinul acordat puterii centrale, alții și-au păstrat calitatea
etnică de nobili români. Așadar, aceste adunări , arată două lucruri: o adunare de protest, și adunări de
judecată. Cnezii deveni judecau după anumite rânduieli și își apărau instituțiile bazate pe aceste rânduieli
după legea românilor, așadar scaunele districtuale judecau atât cauze minore, dar aveau și competența de
a judeca și cauzele majore, ca furt, tâlhărie, omor etc., cele care țin de dreptul penal. La aceste adunări
participau și oameni de rând, olachi populani sau populi 58. Acestea se întruneau atât la Hațeg, cât și în
regiunea Hunedoarei și Devei, dar cele mai numeroase și relevante, spune Ioan Aurel Pop, au avut lor în
distructul Dobrei.59 A existat o dublă administrație, pentru care s-au desemnat reprezentanți, una a
voievodului Transilvaniei și a instituțiilor legate de acesta, care era reprezentată de dregători, de oamenii
lor, de scaunul de la Deva, și una locală condusă de nobili și cnezi dobreni, care era reprezentată de
crainici și de adunarea cnezilor și noblililor ținutului60. La fel, acest scaun districtual se ocupa atât de
pricini majore cât și minore, stabilea amenzi, iar nobilii și cnezii desemnau crainicii care să le perceapă.
În cazul în care dobrenii erau implicați în procese din afara districtului, amenzile erau percepute de
dregătorii voievodali. Prin crainicii aleși, nobilii și cnezii se îngrijeau de strângerea unor dări pretinse din
fiecare cnezat, pentru a putea controla și pentru a evita abuzurile care puteau surveni dacă acest lucru era
lăsăt doar se seama dregătorilor voievodali.61 Rolul atribuțiilor adunărilor românești dobrene a fost în
secolul XV, păstrarea autonomiei districtuale prin limitarea imixtiunilor autorităților străine, prin evitarea
încălcărilor vechilor rânduieli și prin rezolvarea acestora cu mijoacele administrației românești locale,
subordonate cnezilor și nobililor. Ioan Aurel Pop, grupează probleme dezbătute de aceștia în probleme
econimico-sociale, militare, judecătorești, administrative și politice. 62 Prin faptul că cnezii hațegani
judecau probleme în care erau implicați români din ditrictele Deva și Strei se recunoaște o preeminență a
scaunului de la Hațeg asupra scaunului local de judecată, arătând o veche unitate, „o țară” românească cu
centrul la Hațeg, mult mai intinsă decât districtul propriu-zis. 63 În ceea ce privește componența scaunului
local districtual de judecată, acesta era fomat din cnezi și nobili români care se întruneau periodic. Se
observă dintr-un document de la 1434 în care se cer vechile libertăți în numele tuturor nobililor, cnezilor,
oameilor de rând și iobagilor, 4 stări sociale, dar ținând seama de statutul social-econimic al cnezimii
libere, aceștia apar mai degrabă ca o feudalitate, ca nobili de origine cnezială. 64 Așadar, nobilii și cnezii
sunt puși pe aceeași treaptă, având același rol și aceleași atribuții. Cnezii sunt menționați fără nobili doar
când sunt menționați într-o împrejurare care definește datoria lor militară, așadar, cnezii dobreni nu sunt
distincți de cei nobili și erau egali și în ochii românilor. În ceea ce îi privește pe iobagiones, aceștia erau
țăranii din satele care erau proprietăți ale cnezilor nobili, dar acest termen se poate referi și la supuși ai
regelui, adică nobili, cnezi și oameni de rând. Și dobrenii se puteau referi la ei inșiși ca iobagi, în sensul
58
Ibidem, p.104.
59
Ibidem, p. 105.
60
Ibidem, pp. 104-105.
61
Ibidem, pp. 106-109.
62
Ibidem, p. 109.
63
Ibidem, p. 111.
64
Ibidem, pp. 112-113.
5
de supuși ai suveranului, datorită faptului că districtele românești libere erau considerate ca făcând parte
din domeniul regal. Așadar, districtul Dobra era o societate românească solidară în conservarea
autonomiei sale în secolul XV. Prin faptul că atât cnezii cât și nobilii de la Hunedoara și Hațeg cer
dreptul de succesiune într-o familie de cnezi nobili se observă că această „mică feudalitate” românească
nu făcea diferența între calitatea de cneaz și cea de nobil, deoarece ambele exprimau ideea de stăpânire
asupra satelor.65
S-a dorit mereu amintirea statului de superioritate și a vechilor libertăți și obiceiuri, de aceea cnezii, deși
exista un nou stăpân, se condiserau în continuare ei înșiși stăpâni. De aceea adunările se realizau pe
districte, deși comitatul avea propria adunare a feudalilor oficializați. Chiar dacă centrul acestei țări era la
Hațeg, districtele care o compuneau, doreau să-și mențină individualitatea în fața tendințelor de
uniformizare. Adunările românești erau prezente în fiecare district, ca organe de conducere, de
administrație și de judecată. Adunările cneziale și nobiliare din zona Hunedoara-Deva erau principalele
instituții de conservare și apărare a libertăților românești pentru autonomie. Ioan Aurel Pop conchide că
acestea aveau scopul doar de a cere respectarea vechilor libertăți, niciodată pentru a cere noi drepturi,
românii neavând nevoie de pivilegii, deoarece ei aveau totul.66
Primele „monumente” scrise al dreptului au fost „Pravila de ispravă” și „Pravila din Codex
Negosianus”67. Prima legiure tipărită în românește a fost „Nomocanonul lui Ioan Postnicul”, de la sfârșitul
secolului al XVI-lea. În anul 1640, Matei Basarab a tipărit la Govora „Pravila mică”, cuprinzând reguli
privitoare la împărțirea moștenirii, respectul păstrat de copii adoptivi și neadoptivi față de părinți, piedici
la căsătorie, infracțiuni sexuale etc.68 În anul 1644 este tipărită la Iași pravila „Șapte taine ale bisericii”,
unde se regăsesc noțiuni extrase din legislația bizantină și canonică 69. Vasile Lupu scoate în anul 1646,
70
„Cartea româneascp de învățătură de la pravilele împărătești”, Din anul 1653, hotărârile dietale din
Transilvania, aprobate de principi, referitoare la reglementarea situației de drept din Transilvania și la
situația românilor din diverse clase sociale au ajutat la întocmirea colecțiilor normative sancționate de
principi, intitulate „Approbatae Constitutionis” și „Complilatae Constitutionis”. 71 Au fost tipărite o serie
de privilegii regale, ulterior princiare, atât pentru persoane, cât și pentru bresle sau grupuri etnice, 72
„Statutele Țării Făgărașului”, o serie de norme de drept cutumiar, formate în acest district și statutele de
bresle.73

65
Ibidem, pp. 113-116.
66
Ibidem, pp. 117-119.
67
Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980, 207.
68
Ibidem. p. 207.
69
Ibidem. pp. 207-208
70
Ibidem. p. 208.
71
Ibidem. p. 215.
72
Ibidem. p. 216.
73
Ibidem. p. 216.
6
Bibliografie:

1. Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1980,
2. Pall, Francisc, „Organizarea politică, administrativă, fiscală, judecătorească, militară și
bisericească a Transilvaniei în sec. XIV-XV”, în Studii și materiale de istorie medie,
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=1387,
3. Pop, Aurel Ioan, Instituții medievale românești, adunările cneziale și nobiliare (boierești) din
Transilvania în secolele XIV-XVI, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991.