NICOLAE PAULESCU

Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie 1869, București; d. 19

iulie 1931, București) a fost un om de știință român, medic și fiziolog,
profesor la Facultatea de Medicină din București, ce a contribuit la
descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu
insulină.

A urmat clasele elementare la „Școala primară de băieți nr. 1” și, în

1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul”, pe care-l va absolvi în 1888.
Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru științele
naturale, pentru fizică și chimie, precum și pentru limbile străine, clasice și
moderne.

A studiat medicina la Paris începând cu anul 1888, obținând în 1897

titlul de Doctor în Medicină cu teza „Cercetări asupra structurii splinei”. A
lucrat în spitalele pariziene mai întâi ca extern, apoi ca medic secundar. În
anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologică și fiziologie generală
la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe,
iar în anul 1901, a obținut la Universitatea din Paris al doilea doctorat în
științe.

1
 În anul 1900 se reîntoarce în țară și este numit profesor de Fiziologie
la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la
spitalul St. Vincent de Paul din București.

Nicolae Paulescu a desfășurat o remarcabilă activitate de cercetare

științifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul
glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimilația
nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morții subite, etc.

În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine

pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la
om. Cercetările lui novatoare în chirurghia hipofizei, au inspirat mai târziu,
activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing.

În aprilie 1922 brevetează „Pancreina”, un extract apos al

omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat parțial prin adăugare de
acid clorhidric și sodă caustică. Acest preparat a fost administrat de Paulescu
bolnavilor săi numai sub formă de clismă și nu a avut nici un efect asupra
glicemiei.

În 1916 Nicolae Paulescu izolase substanța pe care a numit-o

pancreină (azi considerată a fi insulină), injectând extractul său în vena
jugulară a unor câini diabetici și observând că glicemia lor patologică a
revenit temporar la normal. Cu puțin timp după terminarea acestor
experiențe, savantul român a fost chemat sub arme. După război, începând
cu iulie 1921, a publicat patru articole în care își descria cercetările.

În vara lui 1921, un ortoped canadian ajutat de un student la medicină,

au descoperit și ei aceeași substanță activă în reglarea glicemiei. Canadienii
citiseră despre cercetările și rezultatele lui Nicolae Paulescu și cunoșteau
rezultatele similare obținute de Israel Kleiner, de germanul Zuelzer și alții.
Însă cel, puțin în cazul articolelor lui Paulescu, nu fuseseră capabili să le
înțeleagă corect traducând sensul lui "non plus" din textul articolului, prin
aproximativul "no bon".

Pe de altă parte, canadienii au detectat totuși și neajunsuri reale,

obiective, în metoda, protocolul și interpretarea rezultatelor savantului
român. Au sfârșit prin a ajunge la utilizarea terapeutică a unui extract
purificat la care Paulescu, din lipsă de fonduri și sprijin multidisciplinar, n-a
ajuns.

2
 Insulina a fost purificată suficient pentru uzul clinic, pentru prima
oară, de biochimistul canadian James Collip în decembrie 1921, prin tratarea
omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter și din nou alcool.
Acest extract și-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din
ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick Banting bolnavilor de la
Toronto General Hospital.

În ciuda contribuțiilor sale incontestabile în domeniul metabolismului

uman, Nicolae Paulescu este în general ignorat complet de școala de
medicină și istoriografie științifică occidentală.

Statuia lui Nicolae Paulescu,

de lângă Facultatea de Medicină din București

Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau

Medicină din anul 1923 îi recompensează pe Frederick Banting și John
Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la
om.

3
 Răspunzând campaniei internaționale inițiată de fiziologul scoțian Ian
Murray, profesorul Arne Tiselius, vicepresedinte al Fundației Nobel,
recunoaște în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea
tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera de pionerat” a
lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale.

În cartea “The Priority of Paulescu in the Discovery of Insulin”,

publicată în 1976, profesorul Ioan Pavel a prezentat documente
incontestabile care atestă meritele lui Paulescu. În anul 1990, Nicolae
Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.

Profesorul universitar Constatin Ionescu-Târgoviște, în articolul

”Despre știința lui Paulescu si neștiința altora”, enumeră 20 de priorități
medico-chirurgicale ale profesorului Paulescu, între care:

- în 1897 Nicolae Paulescu demonstrează că coagularea sângelui

obținut din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu
coagularea sângelui obținut din vena portă sau din venele periferice.

- în 1897 realizează, în colaborare cu Reynier, anastomoza mucoasei,

cap-la-cap, a venelor, ureterului și coledocului.

- în 1897 clasifică glandele vasculare în trei categorii și anume:

a) glande de natură epitelială cu secreție exocrină și endocrină

(ficatul și pancreasul)
b) glande de natura epitelială cu secreție doar endocrină
(tiroida și glandele suprarenale)
c) glande de natura conjunctiv-limfatică care nu au canale excretorii
(splina, timusul sau ganglionii limfatici)

- în 1898 elaborează un tratament pentru anevrisme în general și al

anevrismului aortic în special, prin utilizarea injectiilor cu colagen (gelatina)
steril, introdus subcutanat.

- în 1898, priorități în studiul funcției tiroidei si tulburările asociate

acesteia.

- în 1898, priorități în cercetarea „specificitătii celulare în cancere“,

adică dezvoltarea cancerului din celulele țesutului în care acesta apare,

4
infirmând astfel teoria „indiferenței celulare“, adica a caracterului nespecific
al acestei maladii.

Deși a avut realizări științifice remarcabile, concepția sa social-

politică nu este lipsită de controverse, în special datorită antisemitismului și
susținerii extremei drepte.

În 1922, Paulescu a înființat, alături de A.C. Cuza, Uniunea Națională

Creștină, primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său
oficial. Un an mai târziu, cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naționale
Creștine și au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca
însemn al noului partid. Paulescu a fost vicepreședintele Ligii și șeful filialei
Ilfov.

În 2004, trebuia sa se dezveleasca o placa comemorativa si un bust la

spitalul parisian unde profesorul Paulescu lucrase între 1891-1894. Aparitia
in ziarul “Le Monde“ a unui articol in care se arata ca profesorul Paulescu a
avut atitudini antisemite au zadarnicit toate aceste eforturi.

În 2005, după studierea scrierilor antisemite ale lui Nicolae Paulescu,

organizația International Diabetes Federation a decis să renunțe la orice
asociere cu acesta și să nu accepte decernarea de premii în numele său la
congresele organizației.

***