Locomoţia reflexă – baza terapiei Vojta

Prin folosirea terapeutică a locomoţiei reflexe, se poate ajunge, la pacienţii cu o afecţiune a

sistemului nervos central şi a aparatului locomotor, – cel puţin parţial – la modele de mişcare
elementare, aceasta însemnând că ele devin iarăşi accesibile. Locomoţiile reflexe sunt activate
„pe cale reflexă“. „Reflex“, în sensul locomoţiei reflexe nu se referă la modalitatea
coordonării neuronale, ci la stimuli externi, aplicaţi terapeutic, precum şi la răspunsurile de
mişcare definite şi întotdeauna aceleaşi,disponibile imediat, în mod automat.

La terapia Vojta, terapeutul aplică pacientului, aflat în decubit ventral, dorsal sau lateral, o
presiune ţintită, pe anumite zone ale corpului. Astfel de stimuli duc, la om, – indiferent de
vârstă – în mod automat şi fără iniţiativă proprie, adică fără o conlucrare activă, voluntară, a
celui vizat, la două complexe de mişcare:

Târârea reflexă din decubit ventral şi Rostogolirea reflexă din decubit dorsal şi lateral.
Târârea reflexă duce la un fel de mişcare de târâre, pe când rostogolirea reflexă începe din
decubit dorsal, trecând apoi prin decubit lateral în aşa numitul mers patruped.

În locomoţia reflexă se ajunge la o activare coordonată, ritmică a întregii musculaturi

scheletice, şi la o implicare a diferitelor nivele de comandă ale sistemului nervos central.
Reacţiile motorii regulate, şi cu o desfăşurare ciclică, obţinute prin stimuli de presiune aplicaţi
în anumite poziţii de lucru, sunt la nou-născut pe deplin declanşabile şi pot fi reproduse
adesea.

Toate mişcările motorii, care apar la om în dezvoltarea prinderii, rostogolirii, mersului

patrupedic, ridicării în picioare şi mersului sunt abordate astfel în mod vizibil. Ele sunt,
conform profesorului Vojta, prezente la copii, într-un anumit stadiu al dezvoltării, în care
aceştia nu posedă încă spontan aceste însuşiri.

Prin aplicarea terapeutică a locomoţiei reflexă, sunt activate funcţiile musculare necesare
mişcările spontane din viaţa de zi cu zi – intrate în funcţie în mod involuntar, – în special de la
nivelul coloanei vertebrale, dar şi la braţe şi picioare, mâini şi labele picioarelor, ca şi de la
nivelul feţei.

Profesorul Vojta a considerat că la un pacient, prin declanşarea repetată a acestor mişcări „de
tip reflex“ , se ajunge la „deblocări“ sau „noi căi de acces“ în interiorul reţelelor nervoase
funcţional blocate dintre creier şi măduvă.

Scopul aplicării terapeutice a locomoţiei reflexe

Prin aplicarea locomoţiei reflexe se urmăreşte ca, componentele elementare ale verticalizării
umane şi deplasării, aceasta însemnând:

1. Echilibrul corpului în timpul mişcărilor („coordonare posturală“)

2. Ridicarea corpului, împotriva gravitaţiei
3. Mişcările cu scop precis, de apucare şi păşire, ale membrelor („mişcare fazică“)

să devină din nou accesibile şi utilizabile.

Diferenţa faţă de alte tehnici şi metode fizioterapeutice

La terapia Vojta nu sunt exersate funcţii de mişcare, ca prinderea, rostogolirea de pe spate pe
abdomen sau mersul. Mai curând, activarea terapeutică a locomoţiei reflexe, mediază accesul,
prin intermediul sistemului nervos central, la modele de mişcare parţial singulare, necesare
pentru o anumită mişcare sau acţiune.

După tratamentul Vojta, aceste modele parţiale îi sunt disponibile spontan pacientului. Prin
repetarea regulată a „mişcării normale“ stocate în creier, este împiedicată antrenarea
mişcărilor de eschivare. Acestea ar fi în orice caz doar un înlocuitor pentru „mişcarea
normală“ propriu-zisă, care este de dorit.
Activarea reacţiilor vegetative şi a altor reacţii automatizate.

Cu ajutorul locomoţiei reflexe pot fi activate şi influenţate, pe lângă reacţiile „mari“, de natură
motrică, şi anumite reacţii ca:

• Mişcarea globilor oculari (oculomotricitate)

• Mişcări ale limbii şi mişcări ale maxilarului (motricitate orofacială)

Precum şi funcţii vegetative ca:

• Reglarea funcţiei vezicii şi a intestinului

• Respiraţia
• Suptul şi deglutiţia

Locomoţia reflexă şi legătura cu dezvoltarea motorie ideală

Modelele parţiale ale locomoţiei reflexe cuprind toate componentele dezvoltării motorii ale
omului până la mersul independent. Prin aplicarea regulată a terapiei Vojta, se realizează
„deschiderea căilor“ pentru aceste modele parţiale în sistemul nervos central, astfel încât,
starea de activare realizată prin terapie este menţinută o perioadă de timp, şi mişcările
spontane ale copilului / adultului vor fi influenţate în mod pozitiv.

Experienţa clinică a demonstrat că, după o activare prin locomoţia reflexă, unui pacient
(copil / adult) îi stă la dispoziţie o poziţie a corpului cu mult mai bună – ba chiar normală.
Acest lucru îi oferă pacientului şi o siguranţă emoţională crescândă, în confruntarea cu mediul
înconjurător şi în acumularea de noi experinţe

Terapia Vojta la copil

Terapia Vojta poate fi aplicată în aceeaşi măsură atât la sugari, cât şi la copii. Indicaţia rezultă
pe baza diagnosticului medical şi a scopului terapeutic formulat în consecinţă.

Cele mai bune rezultate sunt obţinute atunci când la pacient nu s-au dezvoltat şi fixat deja, aşa
numitele modele motrice înlocuitoare. La pacienţii aflaţi în faza de fixare a „motricităţii
înlocuitoare“, scopul terapiei este activarea şi menţinerea modelelor de mişcare fiziologice,
precum şi rechemarea şi integrarea modelelor de mişcare anormale nefixate încă în
desfăşurarea motrică normală până la stăpânirea deplină a motricităţii voluntare.

Plânsul sugarului în terapia Vojta

Starea de activare dorită terapeutic se exprimă la sugar în timpul terapiei adesea prin plâns.
Acest lucru induce părinţilor o stare de iritare, făcându+i să presupună că îi provocăm
copilului lor „durere“. Plânsul este la această vârstă un mijloc de exprimare important şi
adecvat al micilor pacienţi, care reacţionează astfel la o activare neobişnuită. De regulă, după
o scurtă perioadă de adaptare, plânsul nu mai este aşa intensiv şi în pauzele dintre exerciţii ca
şi după terapie, sugarii se liniştesc direct. La copii mai mari, care se pot exprima verbal,
plânsul, de asemenea, nu mai apare.

Despre terapia Vojta la adulţi

La adulţii cu afecţiuni dobândite, care prejudiciază coordonarea periferică şi central nervoasă

a mişcării, terapia Vojta poate fi folosită atât în faza acută a bolii, asta însemnând deci foarte
devreme, ca şi în reabilitatea ulterioară.

Folosirea târârii reflexe la adulţi

Cu ajutorul terapiei Vojta este stimulat din nou accesul la modelele de mişcare odată
sănătoase, cu scopul prevenirii efectelor secundare ca durerea, limitarea funcţionalităţii şi
forţei. Ca efecte însoţitoare dorite, în urma respectivei terapii, pleacă impulsuri cu rol de
activare a unor funcţii corticale mai înalte (motivaţie, concentrare, rezistenţă, stimularea
limbajului, diversitate, senzorialitate şi psihic).

Ţelul cel mai înalt al terapiei Vojta este reconstrucţia competenţei zilnice a pacientului.
Aceasta înseamnă, că tratamentul trebuie să-l facă pe pacient din nou capabil să participe în
modul cel mai bun posibil la toate activităţile, în familie, şcoală, profesie, timp liber şi în
acelaşi fel, nevoilor sale.

Spectrul efectelor terapiei Vojta

De spectrul larg al efectelor terapiei Vojta, profită pacienţi de toate vârstele cu boli în
întregime diferite, ca spre exemplu:

• pareze cerebrale
• scolioze ale coloanei vertebrale
• displazii şi luxaţii ale articulaţiei şoldului

Chiar şi la tulburări cerebrale de mişcare pregnante, sunt influenţate şi modificate clar, în sens
pozitiv, mecanisme de verticalizare sau funcţii de sprijin precum şi aptitudini comunicative.
Terapia Vojta poate fi aplicată ca bază în fizioterapie la aproape orice tulburare de mişcare, ca
şi la o multitudine de boli, ca spre exemplu:
 • Tulburări centrale de coordonare la vârsta sugarului
• Tulburări de mişcare ca urmare a leziunilor sistemului nervos central (Pareze
cerebrale, apoplexie, scleroză multiplă ş.a.)
• Paralizii periferice ale braţelor şi picioarelor (de exemplu pareze de plex brahial, spina
bifida, leziuni medulare ş.a.)
• Diferite boli musculare
• Îmbolnăviri şi limitări funcţionale ale coloanei vertebrale, ca spre exemplu diformităţi
ale coloanei vertebrale (Scolioze)
• Leziuni ortopedice / traumatologice relevante ale umărului şi braţelor, şoldului şi
picioarelor
• Tratamentul dezvoltării defectuoase a şoldului (displazii / luxaţii de şold)
• Probleme ale funcţiilor respiratorii, deglutiţiei şi masticaţiei

Contraindicaţii ale terapiei Vojta

Terapia Vojta nu se foloseşte la:

• Îmbolnăviri acute febrile, respectiv inflamatorii

• Vaccinări cu vaccinuri vii la indicaţia medicului (de regulă 10 zile dupa vaccin)
• Existenţa sarcinii la pacienţi
• Anumite îmbolnăviri, ca spre exemplu boala oaselor de sticlă, boli de inimă ş.a.

La toate bolile care limitează starea generală a pacientului, terapia Vojta se foloseşte în
funcţie de posibilităţile de solicitare ale acestuia, pe o durată mai scurtă, dar nu trebuie
întreruptă.

Efectele terapiei Vojta asupra dezvoltării şi comunicării pacientului

Prin terapia Vojta se ajunge la modificarea pozitivă a coordonării mişcărilor la prindere,

verticalizare, mers independent şi vorbire. Ca urmare a acestei modificări, copilul sau adultul
este apoi în măsură să-şi exprime mai uşor şi mai amplu dorinţele şi nevoile, precum şi să şi le
realizeze spontan. Pacienţii sunt mai puţin frustraţi, acţionează mai fericiţi şi mai mulţumiţi.
Copii mai mari sau adulţii sunt de părere că după terapia Vojta se simt „mai uşori“ când
execută mişcările. Un astfel de sentiment, profund pozitiv, duce la capacităţi comunicative
vizibil îmbunătăţite. În general, terapia Vojta îi oferă pacientului posibilităţi clar îmbunătăţite
pentru învăţarea motrică în confruntarea cu mediul înconjurător.

În afară de terapia Vojta, nu este necesară o observare permanentă şi o intervenţie corectivă

din partea părinţilor, astfel încât sugarul, respectiv copilul, să se poată mişca liber şi spontan.
Conform principiului Vojta, nu există „posturi greşite“, care ar putea periclita succesul
tratamentului.

Prin „facilitarea” funcţiei posturale şi de mişcare în sistemul nervos central al sugarului şi

copilului, obţinută prin terapia Vojta, capacitatea de mişcare îmbunătăţită a acestuia, realizată
în secvenţele terapeutice zilnice, puţine şi scurte, poate fi menţinută de regulă pe tot parcursul
zilei.

Ca rezultat, acest lucru stimulează şi dezvoltarea independenţei micului pacient faţă de adult.
Acesta este un scop dorit al terapiei. În acelaţi timp terapia Vojta promovează părinţii în
competenţa lor părintească: copilul află în timpul terapiei zilnice Vojta afecţiunea fizică şi o
siguranţă mediată de părinţi. Terapia Vojta întăreşte astfel relaţia părinte – copil şi duce la
câştigarea de experienţe noi şi extinse din partea copilului

Dozarea şi intensitatea de lucru în terapia Vojta

Locomoţia reflexă este o terapie extrem de eficientă, fireşte însă neobişnuită şi foarte
solicitantă pentru sugari şi copii mici. Ca multe alte metode fizioterapeutice, şi terapia Vojta
presupune cerinţe considerabile din partea părinţilor şi aparţinătorilor.

Ca terapia Vojta să fie încununată de succes, ea trebuie efectuată la sugar şi copilul mic, de
mai multe ori pe zi. O şedinţă de terapie durează între cinci şi douăzeci de minute.

Rolul părinţilor / aparţinătorilor în terapia Vojta

Întrucât părinţii, respectiv aparţinătorii, efectuează terapia de mai multe ori pe zi, le revine
rolul hotărâtor în terapia Vojta.

La un pacient adult efectuarea terapiei Vojta poate fi preluată de soţ/soţie, partener de viaţă
sau de persoane apropiate. În acest caz terapia se va efectua de regulă de mai multe ori pe
săptămână.

Iniţierea şi efectuarea terapiei Vojta

Pe lângă afecţiunea de bază, efectul şi prin acesta succesul terapiei prin metoda Vojta este
determinat de intensitatea şi precizia ei. După indicarea terapiei Vojta de către medicul curant,
terapeutul Vojta concepe un program individual, stabilind împreună cu pacientul/părinţii
scopurile terapiei. Programul terapeutic este apoi adaptat la intervale regulate în conformitate
cu evoluţia pacientului.

Iniţierea exactă din partea terapeutului Vojta,

dă mamei siguranţă în efectuarea terapiei
acasă

Iniţierea în vederea executării terapiei Vojta de către părinţi, respectiv aparţinători, are loc de
regulă neîntârziat, astfel încât terapia să poată fi începută şi acasă, realizându-se intensitatea
necesară acesteia.

Indiferent de vârstă pacientul va fi prezentat apoi în mod regulat la cabinetul fizioterapeutului

Terapia Vojta în echipa terapeutică interdisciplinară

Profesorul Vojta vedea în coordonarea automată a posturii corpului condiţia de bază pentru
stimularea pacientului în privinţa capacităţii de a experimenta, a percepţiei, vorbirii, învăţării
ş.a.m.d. În acest fel terapia Vojta îmbunătăţeşte condiţiile pentru alte măsuri terapeutice,
pedagogice, logopedice, ergoterapeutice şi altele. Astfel terapia Vojta ocupă un loc important,
de bază în cadrul echipei terapeutice interdisciplinare.

Cum este demonstrat efectul terapiei Vojta?

Terapia Vojta şi-a dovedit eficienţa pe plan mondial la mulţi pacienţi, începând de la sugari
până la adult. Mişcările reflexe observate de profesorul Vojta, efectul lor şi succesul lor
terapeutic au fost cercetate ştiinţific şi confirmate empiric. Pe lângă aceasta există câteva
studii separate, bazate pe evidenţe.

Cercetări privind efectele psihice ale terapiei Vojta

Efectele presupus negative ale terapiei Vojta, în special pe plan psihologic, asupra dezvoltării
senzomotorii şi asupra comportamentului comunicativ şi social al sugarilor, respectiv al
copiilor care beneficiază de această terapie, au fost cercetate de diverşi autori. În acest sens o
atenţie deosebită a atras comparaţia cu copii care nu au beneficiat de terapia Vojta şi cu copii
care au beneficiat de alte terapii precum şi efectele acestora asupra relaţiei mamă – copil.
Aceste studii au arătat că terapia Vojta nu atrage după sine efecte negative d.p.d.v. psihologic,
ci din contră poate avea mai mult efect pozitiv pe plan psihic.

Cine aplică terapia şi diagnosticul Vojta?

În cadrul Societăţii Internaţionale Vojta (IVG) s-a format o echipă calificată de fizioterapeuţi
formatori şi medici. Această echipă, care parţial a fost formată încă de profesorul Vojta însuşi,
pregăteşte de mai mult de 40 de ani terapeuţi Vojta şi medici calificaţi , în toată lumea, care la
rândul lor pot trata în mod calificat pacienţi cu terapia Vojta. Întrucât terapia Vojta este
efectuată în mare parte de părinţi acasă, este foarte economică financiar.

Formarea de terapeuţi şi medici Vojta

Fizioterapeuţii Vojta recunoscuţi pentru terapia sugarilor şi copiilor, au absolvit cu succes un

curs de formare profesională după standardele şi normele Societăţii Internaţionale Vojta
(IVG), cu o durată de 8 săptămâni, respectiv 6 săptămâni pentru cei care lucrează cu adulţii.

Condiţia prealabilă pentru a urma acest curs, este o pregătire de specialitate ca fizioterapeut
sau medic, ca şi o experienţă de minim 2 ani, pe căt posibil cu sugari, copii, respectiv adulţi
cu posibile probleme neurologice. Pe lângă aceste cursuri de formare profesională, sunt
organizate pentru medici cursuri de perfecţionare cu durata de o săptămână în ceea ce priveşte
consultul neurologic al nou-născutului şi sugarului după diagnosticul Vojta.

Formarea de fizioterapeuţi şi medici Vojta conform standardelor şi liniilor directoare ale

Societăţii Internaţionale Vojta este, în Germania, indicată şi recunoscută de casele de
asigurări de sănătate.

Specializarea profesională a medicilor şi fizioterapeuţilor Vojta

Pe lângă cursurile de perfecţionare pentru fizioterapeuţi, sunt organizate pentru medici cursuri
de specializare, cu durata de o săpămână, în consultul neurologic al nou-născutului şi
sugarului după diagnosticul Vojta.

Societatea Internaţională Vojta (IVG) oferă în mod regulat, în colaborare cu diverse clinici şi
instituţii din Germania şi din alte ţări, cursuri de reâmprospătare a cunoştinţelor şi workshop-
uri Vojta, pentru terapeuţi şi medici Vojta, bazate pe abordarea unor tematici speciale privind
terapia şi diagnosticul Vojta.

În afară de aceasta, Societatea Internaţională Vojta (IVG) oferă în Germania, în colaborare cu

organizaţiile profesionale ale fizioterapeuţilor (ZVK e.V. şi IFK e.V.), în 70 de grupuri de
lucru (cu aproximativ 1600 de terapeuţi Vojta), terapeuţilor Vojta posibilităţi de specializare
cu prezentări de cazuri şi supervizare din partea terapeuţilor Vojta - formatori ai Societăţii
Internaţionale Vojta, de mai multe ori pe an.

Terapia Vojta

Mişcarea reflexă sau locomoţia reflexă este activată din cele trei poziţii de bază: decubit
ventral, decubit dorsal şi decubit lateral. Pentru declanşarea modelelor de mişcare sunt la
dispoziţie zece zone-descrise de Vojta-situate pe trunchi cât şi pe braţe şi picioare. Prin
combinarea diferitelor zone şi alternanţa dintre presiune şi tracţiune, sunt activate cele două
modele de mişcare-rostogolirea reflexă şi târârea reflexă. Un rol important îl joacă de
asemenea unghiurile în care stau extremităţile şi aşa numitele rezistenţe. În acest sens
terapeutul opune o rezistenţă desfăşurării modelelor parţiale ale modelului de mişcare
respectiv. Aşa, spre exemplu, este frânată şi ţinută tendinţa de rotaţie a capului la târârea
reflexă. Musculatura din regiunea părţii capului care este „frânată“ dezvoltă ca urmare o
accentuare a tensiunii musculare, fără însă a se scurta mai mult(izometrie). Dar concomitent
sunt accentuate şi activităţile musculare ale segmentelor corporale mai îndepărtate(abdomen,
spate, braţe, picioare).

Două complexe de coordonare ale locomoţiei reflexeÎn aplicarea practică a locomoţiei

reflexe sunt folosite două aşa numite complexe de coordonare :

• Târârea reflexă

• Rostogolirea reflexă

Amândouă complexele au fost descoperite,observate şi aplicate pe copii şi adolescenţi cu

tulburări de mişcare deja fixate(ex.pareză spastică).Prin observarea făcută la activarea
sugarilor sănătoşi s-a ajuns mai târziu la ideea că aici ar fi vorba de complexe de mişcare
înnăscute,de sine stătătoare,care pot fi utilizate şi ele în terapia sugarului mic.

Un principiu – multe variante

Succesiunea mişcărilor locomoţiei reflexe este întotdeauna disponibilă.Pentru cele trei poziţii
de lucru de bază-decubit ventral,dorsal şi lateral există mai mult de 30 de variante.Prin
combinarea şi variaţia zonelor de activare şi a rezistenţelor,ca şi prin modificarea minimală a
direcţiilor de apăsare şi a unghiurilor articulaţiilor în poziţia de lucru,terapia poate fi adaptată
individual pacientului în funcţie de tabloul bolii şi de scopul urmărit prin terapie.

1. Târârea reflexă

Târârea reflexă este un complex de mişcare, care conţine componentele esenţiale ale
deplasării:

1. o anumită coordonare a posturii, 2. Ridicarea contra gravitaţiei, şi 3. Mişcări precise, ţintite

ale braţelor şi picioarelor.

Astfel târârea reflexă posedă modelele de bază ale deplasării. Poziţia de bază este decubitul
ventral, capul este culcat pe suprafaţa de lucru şi întors într-o parte.

Fotografia de mai sus arată poziţia de lucru a târârii reflexe şi

zonele de activare corespunzătoare. Aceste „puncte de
stimulare“, în legătură cu poziţia unghiurilor extremităţilor şi
a capului, dau startul desfăşurării motrice a procesului de
târâre cu activităţile sale musculare.

La nou-născut este posibilă activarea deplină a târârii reflexe dintr-o singură zonă, pe când la
copii mai mari şi adulţi este necesară combinarea mai multor puncte de activare.

Mişcarea are loc în aşa numită schemă încrucişată, în care se mişcă în acelaşi timp piciorul
drept şi braţul stâng, precum şi invers. Un picior şi braţul de partea opusă sprijină corpul şi
deplasează trunchiul înainte.

Ceea ce se întâmplă este prezentat mai jos.

 Desfăşurarea târârii reflexe

În terapie, începutului rotaţiei capului pacientului,terapeutul îi aplică o rezistenţă adecvată.

Prin aceasta se amplifică activarea întregii musculaturi a corpului realizându-se astfel
condiţiile prealabile procesului de verticalizare.

Târârea reflexă – activarea în decubit ventral

Scopurile târârii reflexe sunt îndeosebi:

• Activarea mecanismelor musculare de sprijin şi verticalizare, necesare sprijinului şi

prinderii, ridicării în picioare şi mersului, ca şi a mişcărilor fazice ale braţelor şi
picioarelor
• Activarea musculaturii respiratorii,abdominale şi perineale ca şi a musculaturii
sfincteriene a vezicii urinare şi a intestinului
• Mişcări de deglutiţie (importante în procesul de masticaţie)
• Mişcări ale globilor oculari

2. Rostogolirea reflexă
Rostogolirea reflexă porneşte din decubit dorsal, trece prin decubit la mersul patruped. La un
sugar sănătos, o parte a acestui complex de mişcare se manifestă spontan, şi poate fi observat
aproximativ în luna a 6-a de viaţă, iar o altă parte în

luna 8/9. Cu terapia Vojta poate fi declanşat deja la nou-născut. Terapeutic, rostogolirea
reflexă este folosită în diverse faze,din decubit dorsal şi lateral.

Faza 1
Faza 1 porneşte din decubit dorsal, braţele şi picioarele fiind extinse. Prin stimularea zonei
pieptului în spaţiul intercostal (între coastele 7/8) de sub mamelon, pe linia mamelonului, se
obţine o rostogolire pe o parte. Rotaţia capului este frânată de terapeutul executant.

Faza 1 a rostogolirii reflexe: activarea în decubit dorsal la

sugar şi adult

Cele mai semnificative reacţii sunt:

• Extensia coloanei vertebrale

• Flexia picioarelor în articulaţiile şoldului,genunchiului şi gleznei
• Menţinerea picioarelor în această poziţie contra forţei gravitaţionale, în afara
suprafeţei de sprijin
• Pregătirea braţelor pentru funcţia de sprijin ce va urma
• Mişcări ale globilor oculari spre lateral
• Începutul mişcării de deglutiţie
• Amplificarea mişcărilor respiratorii
• Activarea coordonată,diferenţiată a musculaturii abdominale
 Rostogolirea reflexă: activarea în decubit dorsal

Faza 2
Faza a 2-a a rostogolirii reflexe începe în decubit lateral.În desfăşurarea ei, conţine mişcări
prezente şi la rostogolirea spontană, la mersul patruped şi la mersul lateral. Braţul şi piciorul
de jos sprijină corpul. Ele deplasează corpul împotriva gravitaţiei înspre în sus şi înainte. Ca
urmare, pe braţul de jos activitatea musculară se deplasează de pe umăr spre cot şi în final
spre mână, ajungându-se la sprijinul pe palmă. Mişcarea se consideră finalizată atunci când
procesul de rostogolire sfârşeşte în mersul patruped.

Faza a 2-a a rostogolirii reflexe: activarea în decubit lateral la

sugar şi adult

Reacţii semnificative:

• Mişcări alternative de flexie-extensie ale braţelor şi picioarelor de sus şi jos cu

accentuarea funcţiei de sprijin pe umărul de jos, cu continuare spre mână, şi pe bazinul
de jos, cu continuare spre picior
• Extensia coloanei vertebrale pe parcursul întregului proces de rostogolire
• Menţinerea capului contra gravitaţiei în decubit lateral
 Rostogolirea reflexă: activarea în decubit lateral

Şi după terminarea terapiei, programul modelelor de mişcare rămâne încă o perioadă, mai
lungă sau mai scurtă, activ în creierul pacientului. Astfel posibilitatea pacientului de a accesa
modelel de mişcare durează adesea toată ziua, în condiţiile mai multor intervale terapeutice pe
parcursul zilei, şi realizându-se concomitent o înbunătăţire de durată a posturii, mişcării şi
percepţiei.

Efectul: cuprinzător

Complexele de mişcare ale locomoţiei reflexe după Vojta, prezentate, conţin modelele de
mişcare de bază folosite în dezvoltarea motrică normală şi în dezvoltarea individuală a
posturii şi mişcării omului. Fiecare pacient trebuie tratat individual, corespunzător bolii sale
de bază şi a posibilităţilor şi limitelor determinate de aceasta. De acest spectru larg al efectelor
metodei Vojta prezentate, profită pacienţii cu îmbolnăviri diverse ca spre exemplu pareze
cerebrale, scolioze ale coloanei vertebrale sau dispazii şi luxaţii de şold. Chiar şi la tulburările
cerebrale de mişcare evidente sunt influenţate şi modificate pozitiv mişcările de verticalizare
şi capacităţile comunicative. Efectele terapiei Vojta pot să cuprindă la pacient următoarele
domenii:

Musculatura scheletică:

• Coloana vertebrală este extinsă segmental, rotată şi mai mobilă funcţional.

• Capul se poate mişca mai liber.
• Articulaţiile sunt centrate, cu precădere cele ale şoldului şi umărului. Posturile
vicioase regresează.
• Mâinile şi picioarele se lasă implicate cu mai multă precizie şi mai cuprinzător în
funcţia de sprijin şi prindere.

Zona feţei şi a gurii:

• Mişcările de sugere, înghiţire şi masticaţie sunt uşurate.

• Ochii se mişcă independent de cap şi cu mai mare precizie.
• Vocea devine mai tare şi mai puternică.
• Este facilitat accesul spre limbaj, iar pronunţia mai inteligibilă.

Funcţia respiratorie:

• Cutia toracică se extinde.

 • Respiraţia devine mai profundă şi mai constantă.

Sistemul nervos vegetativ:

• Pielea va fi irigată mai bine.

• Ritmul somn-veghe se îmbunătăţeşte.
• Funcţiile regulatoare ale intestinului şi vezicii urinare sunt activate.

Percepţia:

• Reacţia de echilibru va fi îmbunătăţită.

• Orientarea în spaţiu devine mai bună.
• Senzaţiile-rece, cald, ascuţit, bont - devin mai puternice, respectiv mai precise.
• Percepţia propriului corp devine mai clară.
• Recunoaşterea de forme şi structuri exclusiv prin palpare(stereognosie) va fi
îmbunătăţită.
• Capacitatea de concentrare devine mai persistentă şi mai flexibilă.

Psihicul:

• Pacientul pare mai echilibrat, mulţumit şi este mai rezistent emoţional.

Realizarea terapiei: munca în echipă

Iniţierea precisă a mamei de către terapeutul Vojta dă acesteia

siguranţă în efectuarea terapiei copilului ei acasă.

Ca terapia Vojta să aibă succes, ea trebuie realizată de regulă de mai multe ori pe zi(până la 4
ori/zi). O şedinţă de terapie dureză între cinci şi douăzeci de minute. Întrucât părinţii şi
aparţinătorii efectuează terapia zilnic, ei joacă un rol însemnat în aplicarea terapiei Vojta.

Pe lângă boala de bază, eficienţa terapiei, şi prin aceasta reuşita tratamentului, este
determinată de intensitatea, frecvenţa şi precizia exerciţiului. După indicaţia de tratament prin
terapia Vojta, dată de medicul curant, terapeutul Vojta întocmeşte un program individual şi
stabileşte împreună cu pacientul/părinţii scopurile terapiei.Transmiterea tehnicii de execuţie a
terapiei către părinţi, respectiv aparţinători, trebuie să se realizeze neântârziat, astfel încât
terapia să poată fi începută şi acasă, şi intensitatea necesară a tratamentului să devină posibilă.
În timpul terapiei, care se poate întinde pe săptămâni şi luni de zile-în cazuri excepţionale şi
pe ani-,terapeutul Vojta trebuie să fie mereu alături de părinţi. Programul terapeutic, dozajul,
ca şi pauzele terapeutice, sunt adaptate dezvoltării pacientului la intervale regulate.
Aspecte semnificative ale dezvoltării motorii normale şi anormale a copilului în primul an de
viaţă cu privire la diagnosticul neurologic după Vojta.

Concept de dezvoltare

Nou-născutul dispune deja de un bagaj de modele de mişcare clar definite şi prin aceasta
previzibile. Ele sunt expresia dezvoltării omului de-a lungul timpului.

În momentul naşterii, aceste programe motorii puse la dispoziţie de sistemul nervos central,
nu pot fi realizate pentru început, decât parţial, în forma mişcărilor cu scop ţintit. Aşa spre
exemplu, nou-născutul nu poate încă să-şi ridice capul, să se sprijine pe coate în decubit
ventral, să se rostogolească şi să prindă obiectele cu scop precis ş.a.m.d.

Nou-născutul: decubit ventral şi dorsal

Posibilitatea de a folosi modelele de mişcare înnăscute apare la copilul sănătos, de regulă, pe

parcursul primului an de viaţă, în timp ce încearcă să realizeze obiective tot mai ambiţioase.
Pentru aceasta trebuie să se descurce într-un mod din ce în ce mai diferenţiat în lupta cu
gravitaţia, care acţionează în condiţii normale asupra omului.

Măsura în care poate ajunge la un anumit stadiu al dezvoltării,este determinată de nivelul de

verticalizare atins. Expresie a acestui nivel al verticalizării sunt spre exemplu – sprijinul
simetric pe coate, sprijinul pe un cot, şezutul, mersul cu sprijin, mersul independent, săritul pe
un picior, ş.a.m.d.

Nivelul verticalizării dintr-un anumit moment al dezvoltării este determinat de o relaţie de

concordanţă precisă dintre componente posturale şi de mişcare. În aprecierea mişcării,
componentei posturale i se acordă o mare importanţă, adesea neglijată însă în practică.
Contează faptul că: „Orice mişcare începe şi se termină într-o postură. Postura urmează
mişcarea ca o umbră.“(MAGNUS, 1924). Componenta posturală creşte în importanţă,
comparativ cu cea de mişcare, odată cu creşterea nivelului verticalizării.
 3 luni: sprijinul simetric pe coate şi decubitul dorsal

Desfăşurarea consultului

În diagnosticul neurokinesiologic după Vojta, componentele posturale şi de mişcare sunt

apreciate în interdependenţa lor (ca aşa-numite „modele globale“) ţinând cont de nivelul de
verticalizare atins.

La început va fi apreciată mişcarea spontană a copilului în decubit dorsal şi ventral.

Elemente ce pot fi cuantificate, referitoare la nivelul verticalizării atins de copil şi referitoare

la calitatea modelului global, sunt obţinute prin examinarea celor 7 reacţii de postură. Pe
această bază, se realizează o relaţie a rezultatului examinării cu calitatea cea mai înaltă
posibilă, adică a „modelului ideal“. Abaterile sunt catalogate ca „tulburări centrale de
coordonare“ de diferite grade.

Ca şi al treilea element în diagnostic, va fi testată şi luată în considerare dinamica reflexelor

neonatale ( descrise ca „reflexe primite“ sau „reflexe arhaice“). Aceste reacţii semnificative
ale sistemului nervos pot fi observate în condiţiile unei dezvoltări normale doar în cadrul unui
interval limitat de timp (aşa-numitul „timp de aşteptare“) în perioada primelor luni de viaţă
(de exemplu: reacţia Moro, reacţia Rooting, reflexele de extensie, reflexul de apucare a mâinii
şi piciorului, reflexul Galant ş.a.m.d.).

O apreciere a rezultatelor consultului, în ceea ce priveşte importanţa lor ca şi prognostic, din

care rezultă şi indicaţia fizioterapeutică pentru terapia Vojta, diferenţiază între o tulburare
centrală de coordonare ce se modifică într-un mod deosebit de pregnant, o ameninţare
cerebral-paretică şi o pareză cerebrală manifestă.

Prinderea şi rostogolirea

Consecinţele consultului
Prin intermediul consultului este posibil să se ajungă în scurt timp, la un sugar, la o apreciere
clară şi reproductibilă a dezvoltării acestuia, care reprezintă o dovadă referitoare la vârsta de
dezvoltare atinsă şi la gradul de ameninţare a dezvoltării.

Această dovadă precisă, la non-accesul sau la accesul limitat la modelele parţiale (după Vojta:
modele parţiale blocate), în ceea ce priveşte postura şi mişcarea, sunt hotărâtoare pentru
iniţierea terapiei.

Acesta este astfel orientat, ca prin intermediul unui aflux de stimuli precis direcţionaţi către
sistemul nervos central, să realizeze o „deblocare“ şi ca pe această cale să permită accesul la
modelele de mişcare, care d.p.d.v. al dezvoltării sunt normale sau apropiate normalităţii.

Efectul terapiei este dependent de începutul ei precoce, de gravitatea afecţiunii, de

dimensiunea „blocajului“, de intensitatea efectuării terapiei şi de eficienţa transpunerii ei în
practică. De regulă, părinţii sunt iniţiaţi în tehnica terapiei copilului lor de un fizioterapeut
specializat care-i instruieşte şi îi supervizează. Părinţii preiau cea mai mare parte a terapiei, a
cărei durată se extinde cel puţin pe o perioadă de mai multe săptămâni.

La începutul terapiei sunt formulate scopuri terapeutice pe baza diagnosticului stabilit.

Acestea sunt orientate în funcţie de rezultatele consultului.

Şi la pacienţii cu tulburări de mişcare manifeste, nivelul de verticalizare poate fi descris clar.

În acest mod este posibilă stabilirea de analogii cu etape de dezvoltare, care
în limitele dezvoltării normale a copilului, corespund unei anumite vârste. O astfel de
modalitate de a proceda este benefică, spre exemplu, pentru întocmirea de concepte de
reabilitare, a căror scopuri şi eficienţă pot fi obiectivate ulterior.

Ridicarea în picioare şi mersu

Reacţiile de postură în kinesiologia dezvoltării

Binecunoscutele reflexe posturale utilizate la consultul neurologic al sugarului, sunt posturi şi

mişcări reflexe provocate la o anumită modificare a poziţiei corpului. Ele se modifică în
funcţie de nivelul de dezvoltare atins, aceasta însemnând că ele se desfăşoară în diferite
faze. Aceste faze sunt jaloane obiective ale dezvoltării.

Întrucât este vorba de reacţii complicate, este mai bine ca din punct de vedere terminologic, să
nu vorbim de reflexe posturale ci de reacţii de postură.

În dezvoltarea normală fazele reacţiilor de postură corespund cu treapta de dezvoltare a

motricităţii fazice şi a ontogenezei locomotorii atinsă. Acest lucru este de subliniat, întrucât
reacţiile de postură ne oferă, rapid, la consultul neurologic, o imagine concludentă asupra
nivelului dezvoltării copilului.

Relaţia modelelor reacţiilor de postură cu dezvoltarea motrică

ideală a copilului pe exemplul reacţiei de tracţiune.

Se utilizează în mod regulat şapte reacţii de postură, care pot fi valorificate deja din perioada
neonatală. Acestea vor fi descrise în funcţie de clasificarea valorii lor informaţionale.

• Reacţia Vojta
(Vojta 1966/67/69)
• Reacţia de tracţiune
(modificată după Vojta)
• Reacţia Peiper
(Peiper-Isbert 1927)
• Reacţia Collis vertical
(Collis 1954) (Collis vertical, modificată după Vojta)
 • Reacţia Collis orizontal
(Collis 1954) (Collis orizontal modificată după Vojta)
• Reacţia Landau
(Landau, A., 1923)
• Reacţia de atârnare axilară

Reacţia Vojta

Declanşare: Ridicarea copilului din decubit ventral şi răsturnarea laterală rapidă, din poziţie
verticală în poziţie orizontală.

Faza 1: 1 - 10 săptămâni

Pentru valorificarea clinică este mai importantă aprecierea extremităţilor de deasupra.

La această reacţie sunt apreciate extremităţile situate deasupra:

• Mişcare de îmbrăţişare gen Moro a ambelor braţe, mâinile deschise.

• Flexia piciorului situat deasupra în articulaţia şoldului şi genunchiului, cu flexie
dorsală în articulaţia gleznei.
• Pronaţia labei piciorului şi răsfirarea în formă de evantai a degetelor.
• Extensia piciorului de jos, cu flexie dorsală în articulaţia gleznei, cu supinaţia şi flexia
degetelor.

Faza a 1-a de tranziţie: 11 - 20 săptămîni

Mişcarea de îmbrăţişare gen Moro diminuează, braţele sunt încă abduse, mâinile sunt
deschise.
Către sfârşitul fazei 1 de tranziţie:

• Braţele sunt uşor flectate(doar la repetarea reacţiei sau când copilul este iritat apare
încă depărtarea gen Moro a braţelor).
• Membrele inferioare adoptă treptat o poziţie de flexie.
• Degetele piciorului de sus nu mai sunt depărtate.

Faza 2 : de la aproximativ 4,5 luni pâna la sfârşitul lunii a 7-a

• Toate extremităţile adoptă o poziţie lejeră de flexie.

• Mâinile deschise sau lejer închise.
• Labele picioarelor în flexie dorsală, adesea supinate.
• Degetele picioarelor în poziţie mediană sau flectate.

Faza a 2-a de tranziţie după luna a 7-a până la sfârşitul lunii a 9-a

• Braţele uşor flectate, mai târziu extensie lejeră înainte şi lateral.

• Picioarele clar extinse în faţă, flexia în articulaţia genunchiului diminuează.
• Labele picioarelor în flexie dorsală.
• Degetele picioarelor în poziţie mediană.

Faza 3: după luna a 9-a până la luna 13/14

 • Extremităţile de deasupra extinse în lateral.
• Labele picioarelor în flexie dorsală.
• După atingerea poziţiei bipede, reacţia Vojta este puţin valorificabilă la un copil
sănătos. Copilul poate sa-şi modifice voluntar poziţia corpului în ciuda afluenţei
masive a aferenţelor.

Indicaţie
Înaintea de executarea manevrei de declanşare a reacţiei, mâinile copilului trebuie neapărat
deschise. În special în perioada perinatală şi la vârsta timpurie a sugarului, se ajunge în caz
contrar la o poziţie stereotipă de flexie a braţului,care ar putea fi apreciată în mod fals ca
anormală.

zurück

Reacţia de tracţiune

Această probă a fost folosită de zeci de ani în diagnostic pentru a aprecia poziţia capului când
copilul este ridicat din decubit dorsal în poziţia şezând vertical. Dacă însă copilul este ridicat
într-o poziţie oblică(cca. 45 de grade peste orizontală), este posibil, ca în această poziţie
labilă, să putem observa reacţia întregului corp şi a extremităţilor.

Trebuie avut grijă ca la executarea manevrei să folosim reflexul de apucare a mâinii. Pentru
aceasta aşezăm un deget dinspre partea ulnară, în mâna copilului. Cu celelalte degete prindem
apoi partea distală a antebraţului copilului, fără a atinge podul palmei acestuia. Acest stimul
exteroceptiv ar frâna reflexul de apucare a mâinii.

Poziţia de plecare: Decubit dorsal, capul în poziţie mediană.

Declanşare: Copilul este ridicat încet până la 45°.

Faza 1: de la săptămâna 1-a până la sfârşitul săptămânii a 6-a

 • Capul atârnă pe spate.
• În perioada perinatală picioarele sunt flectate şi uşor abduse.
• După perioada perinatală: poziţie de flexie inertă a picioarelor (asemănătoare poziţiei
de la reacţia de atârnare axilară sau de la reacţia Landau în trimestrul 1).

Faza 2: de la sfârşitul săptămânii a 7-a până la sfârşitul lunii a 6-a

• Flexia capului cu mişcarea de flexie a întregului corp.

• Flexia picioarelor.

faza 2a (sfârşitul lunii a 3-a):

• Capul-trunchiul sunt pe o linie.

• Picioarele flectate moderat.

faza 2b (sfârşitul lunii a 6-a):

• Capul în anteflexie maximă.

• Picioarele flectate maxim pe trunchi.

Faza 3: în luna a 8-a şi a 9-a

După luna a 7-a mişcarea de flexie a capului, a trunchiului şi a membrelor inferioare
diminuează treptat. De aici încolo în timpul manevrei este vizibil un impuls activ al sugarului
în sensul „ridicării“. La picioare diminuarea mişcării de flexie poate fi observată cel mai bine
la nivelul articulaţiilor genunchilor(semiflexie în genunchi). Şezutul devine punct de sprijin,
centrul de greutate este translat activ în direcţia şezutului.

Faza 4: de la luna 9/10 până la luna a 14-a

• Copilul se trage în sus.

• Capul rămâne pe aceeaşi linie cu trunchiul.
• Mişcarea de flexie se realizează în principal în regiunea de trecere lombo-sacrală.
• Picioarele sunt abduse şi uşor extinse în articulaţiile genunchilor.

Observaţie:
Pentru aprecierea fazei a 3-a şi a 4-a, copilul ar trebui să fie într-o dispoziţie echilibrată,pentru
că dacă plânge extinde adesea opistoton trunchiul.

zurück
Reacţia Peiper (Peiper-Isbert 1927)

Poziţia de plecare: În primele 4–5 luni decubit dorsal, apoi decubit ventral. Capul în poziţie
mediană, mâinile să fie deschise.
Declanşare: La nou-născut şi la sugarul mic se prinde coapsa mult proximal, la sugarul mare
şi copilul mic, partea distală a coapsei sau articulaţiile genunchiului. Apoi se aduce copilul
brusc, cu capul în jos, la verticală.

Faza 1: de la săptămâna 1-a până la sfârşitul lunii a 3-a

În primele 6 săptămâni de viaţă:

• Mişcare de îmbrăţişare gen Moro a breţelor (faza 1a).

Apoi (faza 1b):

• Recţie Moro incompletă a braţelor (fără „îmbrăţişare“).

• Ceafa extinsă, bazinul flectat.

Faza 2: de la luna a 4-a până în luna 5/6

 • Braţele extinse lateral, oblic.
• Mâinile deschise.
• Ceafa şi trunchiul extinse până în regiunea de trecere lombo - sacrală.
• Flexia bazinului diminuează.

Faza 3: de la luna a 7-a până în luna 9/10/12

• Braţele extinse în sus.

• Mâinile deschise.
• Extensie simetrică a cefei şi trunchiului până în regiunea de trecere toraco-lombară.

Faza 4: de la aproximativ luna a 9-a

Copilul încearcă în mod activ să se prindă de examinator şi să se tragă în sus.

În trimestrul 1 braţul are o poziţie perpendiculară pe axa corpului. Unghiul se măreşte în

trimestrul al 2-lea treptat de la 90° la 135°. El atinge la sfârşitul trimestrului al 3-lea
aproximativ 160°.

Observaţii generale privind declanşarea reacţiei Peiper-Isbert

• Aprecierea reacţiei se face în momentul ridicării.

• Înainte de fiecare testare mâinile trebuie să fie deschise, în special la nou-născut şi
sugarul mic.
• Copii mai mici de 5 luni trebuie testaţi neapărat din decubit dorsal pentru a compensa
flexia bazinului care încă persistă.
• Un copil mai mare de 6 luni este mai avantajos să fie testat din decubit ventral,
întrucât astfel are mai puşine posibilităţi de a se agăţa de examinator.

zurück

Reacţia Collis vertical (Collis 1954) (Collis vertical, modificat după Vojta)

Poziţia de plecare: Decubit dorsal.

Declanşare: Copilul se ţine de un genunchi(la sugarul mic de coapsă, aproape de articulaţia
şoldului) şi se aduce brusc, cu capul în jos, la verticală.

Faza 1: de la săptămâna 1-a până la sfârşitul lunii 6/7

Piciorul liber adoptă o poziţie de flexie în articulaţia şoldului, genunchiului şi gleznei.

Faza 2: începând cu luna a 7-a

Piciorul liber adoptă o poziţie lejeră de extensie în articulaţia genunchiului,articulaţia şoldului

rămânând în flexie.

zurück

Reacţia Collis orizontală (1954) (Collis orizontal, modificată după Vojta)

Declanşare: Copilul este ţinut de braţul şi coapsa de aceeaşi parte, proximal, aproape de
aticulaţie. Pentru a evita o întindere a capsulei articulare a articulaţiei umărului, este bine să
aşteptăm până copilul „apucă“, aceasta însemnând momentul când el încearcă să-şi tragă către
el braţul de care este ţinut.
Faza 1: de la săptămâna a 1-a până în săptămâna a 12-a

În primele 6 săptămâni mişcare gen Moro a braţului liber.

Între săptămâna a 7-a până în săptămâna a 9-a extensie gen Moro a braţului.

Între săptămâna a 10-a până în săptămâna a 12-a flexie lejeră a braţului liber.
Observaţie: mişcări lejere de flexie-extensie a piciorului liber sunt normale în acestă perioadă.

Faza 2: de la luna a 4-a până în luna a 6-a

 • Pronaţia antebraţului liber.
• La sfârşitul fazei a 2-a: preluarea greutăţii pe mâna de sprijin.
• Piciorul rămâne în poziţie de flexie.

Observaţie:
Faza a 2-a – mişcarea de pronaţie a antebraţului liber – începe abia atunci când copilul este în
măsură, fiind în decubit ventral, să se sprijine sigur pe coate, cu ceafa extinsă simetric.
Postura în pronaţie a antebraţului este întotdeauna legată de flexia dorsală în articulaţia mâinii
şi cu deschiderea lejeră a pumnului. Sprijinul complet pe palmă (fără extensie rigidă în cot)
are loc în acelaşi timp în care se stinge reflexul de apucare a mâinii şi copilul poate să prindă
fazic, radial.

Faza 3: de la luna a 8-a până în luna a 10-a

• Abducţia piciorului liber în articulaţia şoldului.

• Sprijin pe marginea externă a labei piciorului (luna a 8-a, foto de sus).
 • Sprijin pe toată laba piciorului (începutul trimestrului 4, foto de jos).

Observaţie:
Faza a 3 - a apare concomitent cu „standing reaction“. Ea ne arată aceea fază a dezvoltării
care atestă prezenţa clinică a verticalizării. Copilul poate acum să se aşeze şi încearcă să se
tragă în picioare.

zurück

Reacţia Landau (Landau, A.; 1923)

Declanşare: Copilul este ţinut de sub abdomen pe mâna examinatorului, strict în poziţie
orizontală.

Faza 1: de la săptămâna a 1-a până în săptămâna a 6-a

• Capul uşor aplecat.

• Trunchiul uşor flectat.
• Braţele şi picioarele uşor flectate.

Faza 2: de la săptămâna a 7-a până în luna a 3-a

• Extensie simetrică a cefei până la linia umerilor.

• Uşoară flexie a trunchiului.
• Flexie lejeră a braţelor şi picioarelor.
Faza 3: atinsă la 6 luni

• Extensie simetrică a trunchiului până la regiunea de trecere toraco-lombară.

• Picioarele în uşoară abducţie, lejer flectate (articulaţia şoldului şi genunchiului cca.
90°).
• Braţele ţinute lejer.
• Diminuarea flexiei picioarelor dincolo de luna a 7-a.

Faza 4: atinsă la 8 luni

• Picioarele extinse lejer.

• Braţele flectate lejer.

Indicaţie:
La executarea şi aprecierea acestei reacţii trebuie avut în vedere din nou ca starea copilului să
fie una liniştită. Apariţia în timp ce copilul plânge, a extensiei picioarelor sau a unei posturi a
trunchiului asemănătoare celei opistotonice, nu are valoare. Odată cu sfârşitul deplin al fazei a
2-a, copilul este în măsură să adopte în decubit ventral sprijinul simetric pe coate şi să-şi
extindă simetric ceafa. În această situaţie trebuie avută în vedere însă orice asimetrie în
postura trunchiului. Sfârşitul fazei a 3-a înseamnă şi poziţionarea dreaptă a coloanei
vertebrale. În această perioadă copilul trebiue să prindă deja fazic radial şi din decubit ventral
să se sprijine pe un cot, iar cu braţul liber să prindă în faţă.

zurück

Reacţia de atârnare axilară

Desfăşurare: Poziţie verticală. Copilul este ţinut de trunchi,cu capul în sus şi cu spatele către
examinator. Trebuie avute în vedere următoarele

• Copilul să nu atârne în centura umerilor săi,

Examinatorul să nu atingă cu policele lui marginea inferioară a muşchiului trapez al
copilului, întrucât prin acest stimul proprioceptiv se declanşează o extensie a
picioarelor.

Faza 1

Picioarele în poziţie inertă de flexie (asemănătoare reacţiei Landau faza a 1-a şi reacţiei de
tracţiune dincolo de perioada perinatală).

Faza 2

Picioarele trase la piept – sinergie de flexie a picioarelor (poziţie asemănătore reacţiei

Landau sau reacţiei de tracţiune faza a 2-a).
Faza 3

• Picioarele în extensie lejeră.

• Labele picioarelor în flexie dorsală.

Indicaţie
Tragerea picioarelor la abdomen în faza a 2-a, corespunde etapei de dezvoltare a motricităţii
spontane când copilul, aflat în decubit dorsal îşi trage picioarele la abdomen şi începe să-şi
atingă labele picioarelor. Faza a 3-a apare în perioada pregătirii reacţiei de sprijin pe picioare.

Caracteristicile de bază ale reflexologiei posturii

Prin declanşarea reacţiilor de postură rezultă o multitudine de stimuli asupra articulaţiilor,

capsulelor articulare, tendoane, asupra aparatului vestibular, a receptorilor de întindere
musculară ş.a.m.d. Impulsurile aferente rezultate astfel au, cu precădere, caracter
proprioceptiv. La acestea se adaugă stimuli exteroceptivi (atingere) şi interoceptivi (mişcări
viscerale, pleura şi mediastinul), care, în cadrul declanşării reacţiilor de postură, excită
sistemul nervos central. Schimbarea rapidă a posturii, la declanşarea reacţiilor de postură,
conduce, deasemenea, la realizarea de aferenţe caracteristice prin intermediul receptorilor
vizuali.

La desfăşurarea precisă a reacţiilor de postură este de luat în calcul o afluenţă constantă de

aferenţe din surse de stimulare diferite. Rezultă drept urmare un răspuns caracteristic,
reproductibil, al sistemului nervos central la un stimul complex, dar „normat“ în ansamblul
său..

În acest sens, fiecare reacţie de postură reprezintă o unitate a aferenţelor caracteristică, care
realizează accesul la un model de postură şi de mişcare, şi care în caz de nevoie - în sensul
unei confruntări a individului cu mediul înconjurător – este pus la dipoziţie de sistemul nervos
central.

La diferitele reacţii de postură aceste unităţi ale aferenţelor sunt şi ele diferite (de exemplu
reacţia de tracţiune şi reacţia Landau). Sunt însă observate modele parţiale de acelaşi fel în
cadrul reacţiei globale specifice(de exemplu poziţia membrelor inferioare la reacţia de
tracţiune şi reacţia Landau). Aceste modele parţiale caracteristice, de acelaşi fel, sunt
rezultatul unui proces de coordonare nervos-central, care este în corelaţie strictă cu vârsta de
dezvoltare a copilului.

Modele parţiale tipice de acest fel sunt:

Model gen Moro al braţelor

În perioada de nou-născut, la reacţiile Collis, Peiper-Isbert şi Vojta apare o mişcare orizontală

a braţului, cunoscută sub numele de reacţia Moro.

Reacţia de atârnare orizontală după Collis, reacţia de atârnare după Peiper şi reacţia Vojta

Dincolo de această fază „holokinetică“ a dezvoltării, comportamentul braţelor la reacţia

Peiper-Isbert între săptămâna a 6-a şi a 12-a se aseamănă componentei tonice a reacţiei Moro,
cum este ea observată în a 2-a jumătate a primului trimestru. La reacţia Vojta acest fel de
manifestare a reacţiei apare abia dupa săptămâna a 10-a
şi durează până în săptămâna a 20-a. La reacţia Collis orizontal ea apare doar între săptămâna
a 7-a şi a 8-a de dezvoltare.

Sinergia flexiei picioarelor

Poziţia picioarelor, este la reacţia Landau, la reacţia de atârnare axilare şi într-o oarecare
măsură şi la reacţia de tracţiune, aceeaşi în faza 1-a. Flexia inertă a membrelor inferioare
durează, la reacţia de atârnare axilară şi la reacţia Landau, pe întreaga perioadă a primului
trimestru, încetează însă la reacţia de tracţiune deja la mijlocul primului trimestru.
 Reacţia Landau, reacţia de atârnare axilară şi reacţia de tracţiune

Apare o flexie activă a membrelor inferioare către corp. Noi numim acest model de mişcare şi
de postură o sinergie de flexie a membrelor inferioare. La reacţia de tracţiune ea apare la
mijlocul trimestrului 1, la reacţia de atârnare axilară şi la reacţia Landau, la trecerea de la luna
a 4-a la luna a 5-a. Chiar şi diminuarea sinergiei de flexie a membrelor inferioare, apare la
toate reacţiile de postură amintite mai sus, dar la momente diferite.

Importanţa reflexologiei posturii în diagnosticul dezvoltării

Reacţiile de postură sunt poziţii şi mişcări complicate, adoptate în mod reflex la schimbarea
bruscă a poziţiei corpului, şi care conduc la luarea acestor posturi. Pentru a putea fi folosite
clinic, trebuie ca:

• Răspunsurile motorii la schimbarea poziţiei corpului să fie vizibile, să se desfăşoare

după anumite reguli, aceasta însemnând că ele pot fi reproduse.
• Răspunsurile motorii să oglindească reactibilitatea sistemului nervos central în
diferitele faze ale dezvoltării.
• Reacţile normale să poată fi deosebite de reacţiile anormale.

Deja Moro a avansat pentru reflexul descoperit de el astfel de ipoteze. Şi Landau şi-a
demonstrat într-un mod asemănător fazele dezvoltării reacţiei sale. Noi susţinem ipoteza
diferitelor faze de dezvoltare a reacţiilor de postură din următoarele motive:

• Coordonarea automată a posturii corpului este un proces activ. Ea presupune o

funcţionare foarte complicată a sistemului nervos central, care există deja din perioada
de nou-născut.
• Reacţiile de postură au ca mişcări reflexe sau posturi reflexe, un vizibil conţinut
kinesiologic. Ele se folosesc de un joc muscular vizibil.
• Cu ajutorul reacţiilor de postură normale putem trage concluzii asupra altor funcţii ale
SNC.

Din desfăşurarea „lege artis“ a reacţiilor de postură pot fi trase, spre exemplu, următoarele
concluzii:
Un copil, care la sfârşitul trimestrului al 2-lea reacţionează d.p.d.v. postural conform vârstei,
posedă următoarele aptitudini (vezi foto de sus)

• Copilul poate prinde radial. Condiţiile prealabile pentru aceasta sunt mişcarea de
pronaţie a antebraţului, deschiderea deplină a palmei şi abducţia metacarpienelor.
Toate acestea n-i le arată reacţia Collis orizontal.
• În decubit ventral copilul se poate sprijini pe palme. A dobândit sprijinul simetric pe
coate cât şi sprijinul pe un cot. Astfel, în decubit ventral, o mână este eliberată pentru a
prinde.
• Copilul nu va avea în viitor – în condiţiile unei dezvoltări fără probleme – tulburări
semnificative ale stereognoziei.
• Reflexul de apucare a mâinii a dispărut. Aceasta este condiţia pentru o funcţie normală
de sprijin a mâinii.
• Copilul se poate rostogoli coordonat din decubit dorsal în decubit ventral. Pentru
aceasta trebuie să se poată realiza, segmental, funcţia de sprijin corespunzătoare în
centura umerilor şi bazinului, precum şi funcţia de sprijin a corpului în decubit lateral.
Un copil care se rostogoleşte „en bloc“ nu se poate sprijini în decubit lateral. Această
funcţie o recunoaştem la sfârşitul fazei a 2-a la reacţia Vojta.
• Reflexul optico-facial (clipire reflexă la un stimul optic) poate fi declanşat. În caz
contrar, trebuie exclusă o tulburare de vedere, respectiv trebuie să ne gândim la o
problematică de dezvoltare mentală. Faza a 3-a a reacţiei Peiper-Isbert stabileşte nu
 numai atingerea treptei de maturizare la finele celui de-al 2-lea trimestru, ci presupune
şi prezenţa componentei optice în coordonarea reactibilităţii posturale.
• Dacă treapta de dezvoltare atinsă de copil corespunde cu vârsta calendaristică, este
exclusă o tulburare semnificativă a dezvoltării mentale.
• Nu putem vorbi de o pareză cerebrală infantilă, dacă toate reacţiile de postură amintite
au o desfăşurare normală. Pentru că orice dezvoltare cerebral paretică, chiar şi una
minimală, este caracterizată încă din primele săptămâni de viaţă de o tulburare a
reactibilităţii posturale, care se oglindeşte în reacţii de postură anormale sau
disarmonice. Disarmonice înseamnă că pot fi observate concomitent modele parţiale
ale unor stadii de dezvoltare diferite (de exemplu: braţele ne arată un nivel al
verticalizării inferior celui al picioarelor).
• Dacă nivelul dezvoltării posturale atins coincide cu vârsta calendaristică a copilului,
este exclusă o tulburare gravă,congenitală, de natură hormonală sau metabolică, cu
urmări pentru dezvoltarea mentală şi/sau pentru cea motrică.

Vârsta de dezvoltare posturală se stabileşte înainte de a afla vârsta calendaristică!

Dacă există concordanţă referitoare la nivelul reactibilităţii posturale, la treapta de dezvoltare

a verticalizării, la mişcarea fazică(spontană) şi la vârsta calendaristică, atunci avem de-a face
cu un copil normal dezvoltat, cu o prognoză normală a dezvoltării

Evaluare cantitativă şi analiză neurologică sumară

Abaterile de la reactibilitatea posturală aşteptată la reacţiile de postură, pot fi descrise

cantitativ prin numărul modelelor parţiale perturbate. Pentru aceasta plecăm prin a ne imagina
alcătuirea modelului global, a „modelului ideal”, cu o calitate pe cât posibil de mare. În cazul
în care la o reacţie de postură nu se ajunge la „idealitate”, apreciem această reacţie de postura
ca“nefiind in mod ideal“ realizată.

Pentru aceasta este de ajuns să avem un model parţial perturbat. Motivele pentru o astfel de
abatere pot fi multiple. Posibilitatea perspectivei unei tulburări datorate bolii creşte însă cu
numărul modelelor parţiale perturbate. În acelaşi timp, o dată cu creşterea numărului
modelelor parţiale perturbate, creşte şi posibilitatea ca acestă stare de lucruri să se manifeste
în mai multe (sau în toate) reacţiile de postură.

Sistemul nervos central(SNC) nu este în stare să realizeze, pe baza aferenţelor acumulate din
reacţiile de postură, accesul suficient la modelul de postură şi mişcare din „provizia”
înnăscută. De aceea vorbim despre o „tulburare centrală de coordonare“(TCC).

Cu privire la terapie, din punct de vedere pragmatic, deosebim:

• TCC foarte uşoară 1–3 reacţii de postură anormale

• TCC uşoară 4–5 reacţii de postură anormale
• TCC medie 6–7 reacţii de postură anormale
• TCC gravă 7 reacţii de postură anormale+tulburare gravă a tonusului muscular
Pentru a aprecia prognoza unei TCC trebuie luată în considerare şi dinamica reflexelor
neonatale(aşa-numitele reflexe primitive). De aceea denumirea de „TCC“ nu este sinonimă
cu“paralizia cerebrală“ sau cu „ameninţarea de pareză cerebrală“. Pe de altă parte, în perioada
în care în mod normal sunt observate reflexe neonatale, trebuie precizată această denumire
descrisă de „TCC“, atunci când vorbim de prognosticul individual. Deosebim atunci
deficienţe posturale, ameninţare postural-paretică şi pareză cerebrală fixată.

Dacă privim desfăşurarea reacţiilor de postură, acest criteriu important de impărţire, „TCC“,
nu este un diagnostic nosologic.