Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Barbu Ştefănescu Delavrancea
Barbu Ştefănescu Delavrancea
Viaţa timpurie
Părinţii îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l
înveţe slovele noi şi să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Şcoala de Băieţi Nr. 4,
unde îl are învăţător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să
treacă la Şcoala Domnească, pentru clasele a III-a şi a IV-a. Studiază cu învăţătorii E.
Becarian şi Ion Vucitescu, în condiţiile de rigoare ale internatului şi ale şcolii vechi în care se
practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ştefănescu Barbu.
După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“,
învaţă cu cei mai de seamă profesori ai Capitaleidin acea vreme (D.A. Laurian, Anghel
Demetriescu, Vasile Ştefănescu), fiind remarcat pentru talentul şi capacitatea sa de asimilare.
Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ şi imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi
evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 -1877) datează şi primele lui
încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.
Debutul literar
Adevărata „producţie poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce
începe să publice versuri în ziarul România liberă, în1878 publică primul său volum, placheta
de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiţia poeziei din
primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viaţa
literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea îşi trece examenul de licenţă la
Facultatea de Drept din Bucureşti, cu teza de licenţă în drept Pedeapsa, natura şi însuşirile
ei, pe care o publică în acelaşi an, semnată Barbu G. Ştefănescu. Gheorghe era bunicul
dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul îşi va semna operele
cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel
ţinut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simţea foarte legat sufleteşte).
În perioada 1880 - 1882, Barbu Ştefănescu publică în România liberă foiletoanele
intitutale Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează şi debutul propriu-zis al
scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus.
După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-şi desăvârşi studiile juridice,
Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.
Activitatea publicistică
Face cunoştinţă cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel
izvor limpede de lăcrămioare şi mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric
al lui Dan, căpitan de plai) şi cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de
la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar
mai târziu la Literatură şi ştiinţă, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de
asemenea, la înfiinţarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16
noiembrie 1885până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuţă şi Anghel
Demetrescu.
Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse şi alte articole în care, cu
aceeaşi efervescenţă intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă,
de limbă şi de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creaţiei dramatice originale,
va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un
stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viaţa pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D.
Pătrăşcanu.
„În faţa peisajelor lui Andreescu vezi natura vie şi mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la
Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface
în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge,
la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge şi te pune pe gânduri, te face să înţelegi, şi
de aceea admiri fără regret şi fără reticenţă, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi
ale esenţialului din natură“ (Democraţia, 1883)
Delavrancea - academician
La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activităţi de prozator şi dramaturg, scriitorul este
ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuţiunea
omagială. În şedinţa festivă în faţa plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rosteşte
discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În
presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidenţiindu-se forţa inedită a scriitorului de
a argumenta întreaga complexitate a creaţiei populare.
„Dar sunt alţii cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va
lăsa aşa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia.
Vlahuţă, care a turnat în bronz inspiraţiunile lui de adevărat poet, Coşbuc, care a desprins
dintr-un ghers al poporului strigăte şi poeme de care suntem mândri, şi alţii mai tineri, cărora
li s-ar potrivi aşa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le
nombre des années ...»“
Opera literară
Tematică şi particularităţi
Prezentând o anumită tipologie şi morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de
tipuri şi de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalităţile artistice folosite, în
lumea Paraziţilor este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă şi apoi prin felul în
care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special
opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică şi arta neîntrecută a
lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiţie a nuvelisticii
româneşti înregistreate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilaţii între
diversele curente şi metode literare.
Nuvele şi povestiri
Sultănica (1885)
Apă şi foc
Sorcova
Odinioară
De azi şi de demult
Văduvele
Linişte (1887)
Paraziţii (1892)
Trubadurul (1887)
Zobie
Milogul
Înainte de alegeri
Iancu Moroiu
Hagi-Tudose
Domnul Vucea
Bursierul
Şuier
Răzmeriţa
Bunicul
Bunica
Boaca şi Onea
Micuţii
Moş Crăciun
Angel Demetriescu
Irinel
Basme
Neghiniţă
Norocul dracului
Moş Crăciun
Palatul de cleştar
Dăparte, dăparte
Poveste
Stăpânea odată (1909)
Proză poetică
Nu e giaba cafea
Sadi-el-Mahib
Fanta-Cella
Sentino
Dramaturgie
Trilogia Moldovei:
Apus de soare (1909)
Viforul (1910)
Luceafărul (1910)
A doua conştiinţă
Irinel (1912)
Hagi-Tudose (1913)
"Apus de soare"
Inspirată de evenimentul morţii lui Ştefan cel Mare, „Apus de soare" (1909) este o dramă
istorică, romantică, remarcabilă prin lirismul său şi prin dimensiunile grandioase ale
personajului său central, a cărui măreţie conferă lucrării caracter poematic. „Apus de soare"
face parte din trilogia Moldovei, alături de alte două lucrări dramatice: „Viforul" (1910) -
evocând domnia viforoasă a lui Ştefăniţă Vodă şi „Luceafărul" (1910) - a cărui personaj
central este Petru Rareş. Cele două conflicte ale dramei se împletesc de-a lungul a patru acte
care prezintă ultimul an de viaţă al marelui Ştefan (din toamna lui 1503 şi până la 2 iulie 1504
- ziua morţii voievodului).
În actul I, curtea domnească din Suceava se afla sub semnul a două embleme: soarele
toamnei (care prevesteşte iarna bătrâneţii lui Ştefan) şi bourul Moldovei - simbol al întemeierii
şi al integrităţii. În numele celei de-a doua embleme, bătrânul voievod decide să recucerească
Pocuţia, vechi teritoriu moldovenesc, stăpânit de Polonia. Rugat de doamna Maria să-şi
amâne expediţia (dată fiind rana pe care o avea la un picior şi apropierea iernii), domnitorul
refuză: „... şi Ştefan n-a murit încă". La chemarea voievodului, şirurile de luptători se
îndreaptă spre Suceava, ca puhoaiele de munte, arătând „ce bogată e Moldova".
În actul al doilea, cele dintâi veşti despre victorie le aduce clucerul Moghilă, care anunţă
sosirea „Leului Moldovei" - biruitor, dar cu rana de la picior agravată. Desfăşurarea luptei este
reconstituită în cuvintele acestui martor ocular, în toată măreţia ei. Aflăm astfel că, ajungând
până în zona numită Halici, voievodul şi-a organizat oastea, aşteptând sosirea polonezilor
(leşilor). Tehnica fiind cea a învăluirii duşmanului, bătălia este crâncenă, încât „curse sânge
până la ţurloaiele cailor". Importantă este însă nu desfăşurarea de forţe, ci dimensiunile
aproape fabuloase ale personajului central, care a măturat totul în cale ca şi când în acest
bătrân s-ar fi întrupat stihiile naturii dezlănţuite.
Odată cu sosirea lui Ştefan cel Mare în cetatea de scaun, se manifestă primul conflict al
dramei (previzibil încă din actul I): trei mari boieri (paharnicul Ulea, jitnicerul Stavăr şi stolnicul
Drăgan) uneltesc împotriva voinţei domnitorului. Din punct de vedere istoric, un complot
boieresc a existat în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, aşa cum relatează Grigore Ureche în
cronica sa. În dramă, cei trei boieri doresc să-l înscăuneze pe Ştefăniţă (convinşi fiind că
„vulturul bătrân" va muri în curând), fapt care le-ar fi permis să conducă ei ţara. Aceasta
contravine însă voinţei voievodului care-l hărăzise ca urmaş la tron pe Bogdan - singurul care
i-ar fi putut continua opera. La modul simbolic, domnia lui Ştefăniţă ar fi echivalat cu o
întoarcere în haos; şi cum Ştefan reprezenta „soarele Moldovei", conflictul devine mitic, este
ca lupta dintre lumină şi întuneric (despre care vorbesc unele mituri).
În actul al III-lea, simţindu-şi sfârşitul aproape, voievodul îi adună pe boieri, curteni şi oşteni,
pentru „a sta mărturie" la urcarea lui Bogdan pe tron. Absenţa paharnicului Ulea de la
ceremonie, jocul de cuvinte al domnitorului (care presupune că pe Ulea „doare capul",
deoarece nu stă bine la locul lui), demonstrează precipitarea conflictului exterior (dintre
voievod şi boierii uneltitori).
După ce domnul îşi ocupă locul pe tronul pe care stătuse 47 de ani, urmează momentul
discursului; acesta este punctat de tunete şi fulgere, subliniind furtuna din sufletul
personajului. Cuvintele domnitorului relevă sentimentul datoriei împlinite şi rezumă o istorie a
cărei esenţă au constituit-o războiul şi jertfa. După impresionantul testament politic lăsat
urmaşilor, Ştefan îi pune mantia lui Bogdan şi-l aşează pe tronul Muşatinilor. Gestul
îngenuncherii în faţa noului domn nu este doar ceremonial: el constituie sfârşitul unei jumătăţi
de veac glorioase, la capătul căreia, rostogolindu-se de pe treptele tronului în bratele
doctorilor, Ştefan cel Mare devine un simplu om. În actul al IV-lea, după ce doctorii străini îi
ard rana de la picior cu fierul înroşit în foc, Ştefan aude, afară, printre glasurile celor care-l
aclamau pe Bogdan, câteva voci răzleţe rostind numele lui Ştefăniţă. Devenit justiţiar în
numele legii străbune, Ştefan îl străpunge cu sabia pe Ulea (care „murise înainte de-al izbi",
copleşit de forţa morală a voievodului). Scena - cu prelungiri cosmice - face din Ştefan cel
Mare un personaj de mit: cu sabia sa (numită „sfânt oţel"), domnul opreşte „cutremurul" care
ameninţă Moldova şi „umple prăpastia" (ca la o nouă naştere a Pământului). Cel de-al doilea
conflict este psihologic, iar Ştefan constă în conştiinţa sa că moartea se apropie, de aceea el
meditează în faţa portretului lui Alexandru cel Bun („acesta fu un om şi nu mai e de mult"), în
actul al II-lea; urmează apoi scena întâlnirii cu meşterul pietrar care urmează să-i pregătescă
lespedea de pe mormânt; tragismul spuselor voievodului despre cei trei boieri este marcant:
„Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă coliva şi mi-o şi împart" (cuvinte în care se
îmbină ambele conflicte). În tot ceea ce spune Ştefan, repetarea cuvintelor „bătrân", „bolnav"
şi „neputincios" relevă drama pe care o trăieşte omul în faţa morţii. Conştient de zădărnicia
lucrurilor, ca şi convingerea că strălucirea şi gloria sunt deşarte, se degajă din scena arderii
rănii: voievodul le cere doctorilor să pună foc „pretutindeni", „până s-o preface-n scrum
trecuta mărire de-o clipă, care a fost odinioară nebiruitul Ştefan ". În momentele arderii rănii,
înfrăţindu-şi durerea cu patimile lui Iisus, Ştefan cel Mare capătă o aură de sacralitate.
Măreţia voievodului este însă dincolo de uman: hotărârea de „a duce" Moldova şi după ce nu
va mai fi, testamentul politic lăsat tinerilor (în care domnul le dăruieşte ţara, lor şi generaţiilor
care vor veni, până „în veacul vecilor"), fac din Ştefan o figură legendară. Strâns legat de al Il-
lea conflict este şi titlul metaforic al dramei, moartea lui Ştefan cel Mare fiind asemuită cu un
grandios crepuscul. Titlul este justificat de supranumele dat eroului principal -„Soarele
Moldovei" - a cărui măreţie conferă dramei caracter poematic. Fiecare scenă din cele patru
acte constituie o relevare a acestei măreţii. Din lunga domnie a lui Ştefan cel Mare, sunt alese
câteva momente: o luptă, un complot boieresc, înscăunarea lui Bogdan, moartea voievodului.
Fiecare moment este arhetipal, împreună alcătuind imaginea grandioasă a creatorului de
istorie, a justiţiarului, a omului, a tatălui. „Soarele Moldovei" este văzut din mai multe unghiuri:
fetele de la curtea domneasca îl numesc „Măritul", „Slăvitul" şi „Sfântul"; clucerul Moghilă îl
caracterizează prin cuvintele „Leul Moldovei", iar boierii, copleşiţi de măreţia şi autoritatea lui,
îi spun „ Şoimanul" şi „ Vulturul bătrân". „Apus de soare" este o dramă istorică, fiind o lucrare
scrisă pentru a fi reprezentată pe scenă, cu un conţinut grav, conflicte puternice şi
deznodământ trist.
Delavrancea - orator
Lui Delavrancea i-a fost dat să-şi întreacă dotaţii confraţi prin harul genialităţii. Acesta avea să
se manifeste mai ales la oratorul politic şi la avocatul penal. De pe tribună şi de la bară se
desfăşura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea
cuvântului său rostit, „monstrul“ în acţiune (Şerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se
cutremura de forţa emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Aşa s-a
întâmplat în martie 1909, când acţiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentaţiei în scop de
binefacere, laTeatrul Naţional din Bucureşti, de către un grup de amatori din „înalta societate“,
în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante
adeziuni din toate unghiurile ţării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum
însă manifestaţia părea a avea şi o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a
vorbit studenţilor, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în faţa
legaţiei franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani
consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a
lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria
intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar şi împotriva celui mai mare avocat al
timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.
Oratorul s-a afirmat şi în calitate de conferenţiar la Universitatea din Bucureşti într-un curs de
folclor, în 1893, „primul ţinut de pe o catedră universitară din Bucureşti“. Ajuns în Parlament,
într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibraţie unică în sprijinul ideii
de dreptate şi de prosperitate a ţăranului român, pentru ridicarea poporului şi pentru unitatea
noastră naţională.
Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I. Inocent (11 martie 1902) - „Un popor
întreg admiră pe Caragiale. Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste
hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt
jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor!“
II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) - „Poezia este exprimarea artistică a unei
acţiuni, fie acţiune obiectivă, fie acţiune subiectivă. Acţiunea, în primul rând, se arată prin
verbe. Şi este ştiut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele şi vârsta
persoanelor, înfăţişarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în
amintirea lui este acţiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Şi cel mai important
mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esenţialul acţiunii, la verb“.
IV. Pământ şi drepturi (9 iunie 1917) - „Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş
împropietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învăţat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la
părinţi: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc
bogăţiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea şi dorul şi am încercat să mă apropii de un
ideal ce s-a depărtat treptat cu paşii făcuţi înspre dânsul (...). Sunt al ţăranilor! Îi iubesc fatal.
De ei mă leagă suferinţele moşilor şi strămoşilor mei. În mine se adună suferinţele veacurilor
trecute şi ies la iveală şi le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.