Termenul "migrație", a fost definit de mai mulți autori, unii (Sandu, 1984, p.

9) au
remarcat că "migrația este o componentă esențială a proceselor de dezvoltare.
Diferitele forme ale acestui fenomen sunt corelate cu schimbările economice, de structură
socială și de calitate a vieții. În anumite condiții și sub anumite aspecte, migrația apare ca reacție
la aceste schimbări; la rândul ei, reacția respectivă poate avea efecte în domeniile vieții
economice, al calității vieții și structurii sociale". Alții (Vazquez, 1966) au definit migrația ca
fiind o mișcare conștientă și voluntară, a persoanelor, dintr-o zonă în alta, din cauza anumitor
motive.
CF. Dex
MIGRÁȚIE, migrații, s. f. 1. Deplasare în masă a unor triburi sau a unor populații de pe
un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali; migrare.
Migrația permite persoanelor să migreze spre un loc nou și să se deplaseze atât în aceeași
țară cât și în alte țări. Prin urmare, migrația este realizată de migranți (persoane care pleacă din
locul de origine și se deplasează, căutând oportunități).
Migranții pot fi clasificați în mai multe tipuri (tab.8), în funcție de anumite caracteristici.
Procesul desfășurat pentru a părăsii locul de origine se numește emigrare, iar persoana care își
părăsește locul de origine se numește emigrant.
Procesul desfășurat pentru așezarea înt-un loc nou, străin, se numește imigrare, iar
persoana care ajunge la locul de destinație se numește imigrant.
Tipurile de migrație se pot clasifica (tab.9; tab.10; tab.11) în funcție de criteriul
administrativ (migrație internă, migrație externă), rezidență (migrație rurală, migrație urbană),
scop (migrație economică, migrație turistică, migrație familială, migrație umanitară), modul de
desfășurare (migrație organizată, migrație neorganizată), durată (migrație permanentă, migrație
temporară, migrație sezonieră), numărul persoanelor implicate (migrație individuală, migrație
colectivă), motivație (migrație voluntară, migrație forțată), mijloacele folosite (migrație legală,
migrație ilegală), nivelul școlarizării (migrație calificată, migrație necalificată), beneficii
(migrația circulară cu toate variantele sale) și tipul de strategie (migrația de întoarcere, migrația
dublă, migrația multiplă, noua orientare a migrației).

Clasificarea după criteriul administrativ

1. Migrația internă- destinația migranților este în interiorul aceleași țări;
2. Migrația externă- destinația migranților este în afara granițelor unui stat;

Clasificarea după rezidență

1. Migrația rural-urbană se realizează dinspre mediul rural spre mediul urban;
2. Migrația urban-rurală se realizează dinspre mediul urban spre mediul rural;

Clasificarea după modul de desfășurare

1. Migrația organizată este realizată după un anumit plan, se bazează pe o rețea de
organizatori și executanți;
2. Migrația neorganizată de sine stătător, fără ajutor din partea cuiva;

Clasificarea după numărul persoanelor implicate

1. Migrația individuală migrație folosită pentru un scop personal (realizare profesională,
sentimentală);
2. Migrația colectivă în cazul în care un număr mare de persoane migrează (cazurile
familiilor plecate în străinătate);

Clasificarea după motivație

1. Migrația forțată în cazul în care migrantul pleacă din locul de origine împotriva voinței
lui sau în situații în care i se pune viața în pericol (conflict armat, dezastre naturale);
2. Migrația voluntară în cazul în care migrantul pleacă de la locul de origine în mod
voluntar în căutarea unui trai mai bun;

Clasificarea după mijloacele folosite

1. Migrația legală se referă la respectarea tuturor normelor legale privind migrația și în
conformitate cu actele cerute (pașaport, viză, asigurare medicală, invitație);
2. Migrația ilegală se referă la nerespectarea legilor privind emigrarea și practicarea de
servicii ilegale (prostituția, traficul de carne vie, contrabanda, trecerea frontierei ilegal).
Clasificarea după nivelul școlarizării
 Migrația calificată migranții au studii superioare;
Migrația necalificată migranții nu au studii superioare;

Clasificarea după scop

1. Migrația economică se realizează în scopul căutării unui venit mai bun;
2. Migrația turistică a fost folosită cu succes în România, când existau rețele întregi de
persoane care organizau excursii în străinătate si obțineau viza de tranzit şi de intrare,
colectivă, în scop turistic, urmată de rămânerea ilegală în țările occidentale;
3. Migrația familială se întâlnește în cazul reîntregirii familiei;
4. Migrația umanitară urmărește salvarea vieții și securitatea personală;

Clasificarea după durată

1. Migrația permanentă (stabilă) în cazul în care migrantul va locui permanent (stabil) sau
pentru toată viața, în locul de destinație;
2. Migrația temporară în cazul în care migrantul va locui într-un loc de destinație pentru o
perioadă de timp și apoi se întoarce în locul de origine;
3. Migrația sezonieră în cazul locurilor de muncă sezoniere;

Clasificarea după beneficii

1. Migrația circulară spontană voluntară migraţia temporară cu caracter repetitiv în afara
granițelor (în ambele sensuri) care implică mișcări formale și informale;
2. Migrația circulară gestionată reglementată sau cu contracte efectuate în origine
migraţia reglementată de țara de origine, țara de destinație sau, prin acorduri bilaterale;
contractele de migrare sezonieră sunt realizate în locul de origine;
3. Migrația temporară concatenată deplasarea în interiorul aceleași țări pentru a avea un
loc de muncă tot timpul anului (se aplică de obicei persoanelor care lucrează în
agricultură).

Clasificarea migrațiilor după strategia folosită

 1. Migrația periodică perioade alternative de ședere în locul de destinație și locul de
origine;
2. Migrația de întoarcere migranții care s-au reîntors în țara de origine, după o perioadă de
migrație în altă țară; această migrație cuprinde o emigrare și o întoarcere/revenire
permanentă;
3. Migrația dublă (Remigrația) migranții care după o perioadă de migrație într-o țară
anume au ales o altă țară de migrație;
4. Migrația multiplă se referă la migranții care migrează consecutiv în mai multe locuri de
destinație;
5. Noua orientare a migrației Se referă la migranții care după o perioadă de migrație într-o
țară anume și revenirea la locul de origine sau plecarea într-o altă țară de migrație, revin
din nou la primul loc de destinație, la prima migrație;
Perspectiva aderării României la Uniunea Europeană a suscitatdiscuţii deamploare cu
privire la efectele sale asupra migraţiei în contextul european. O partedinmass-
mediaeuropeanătrăgeasemnaledealarmăînlegăturăcuoposibilăinvazie a cetăţenilor români şi
bulgari. Mai mult, Italia, ţară care de câţiva
anireprezentadestinaţiapreferatăpentrumigraţiaromânească,s-asimţitşieaameninţată de sosirea
unui număr considerabil şi incontrolabil de migranţi români(D’Angelo 2008:24; Torre 2010: 36).
În realitate, migraţia românească în Europaare o istorie începută cu mult timp înainte de
extindere, cu prezenţe consistente îndiferite ţări europene, în special cele situate în bazinul Mării
Mediterane. De altfel,potrivit diferitelor studii realizate în această direcţie, tocmai în perioada
pre-aderăriilaUniuneaEuropeană,Româniaacunoscutceamaimaremigraţieînmasăacetăţenilorsăi.
România, la fel ca şi celelalte ţări din Est, a intrat în panoramica migraţieidupă căderea
blocului comunist. Din cauza prăbuşirii sistemului industrial, a scăderiiveniturilor salariale
pentru cea mai mare parte a populaţiei şi a creşterii galopante ainflaţiei, în perioada 1990–1992,
din România au ieşit fluxuri consistente de cetăţeniromâni. Cei mai mulţi dintre ei aparţineau
minorităţilor maghiară şi săsească care
auemigratîndeosebispreUngariaşiGermania(Lupu2010:70;Ricci2010:14).Trebuie precizat faptul
că, în cursul anilor ’90, au fost semnate numeroase acorduride readmisie, prin care România era
obligată să reaccepte întoarcerea conaţionalilorale căror cereri de azil în străinătate au fost
refuzate şi să urmărească expulzările dincauzamotivelorde securitate(Ricci 2010:24).
 Odatăcudesfiinţareavizelorpentrucetăţeniiromâni(înianuarie2002),migraţiaforţeidemuncă
cătrestateleoccidentaledevineoalternativădinceîncemaidesutilizată,devenindastfeloresursădesupra
vieţuirepentrucetăţeniiromâni,darşiunuldintrecelemaiimportantefenomenepentrutransformărilesoc
ialealeRomâniei.
Din punct de vedere istoric, vorbind despre migraţia românească după
1989,putemspunecăprimaetapăs-adesfăşuratîntreanii1990şi1992(„etapaetnicităţiişi
apartenenţei religioase”), etapă în care, aşa cum s-a amintit mai devreme, părăsescţara
etnicii germani şi maghiari din Transilvania şi Banat (Lupu 2010:71). A
douaetapăsedesfăşoarăînperioada1993–2000şiestecaracterizatădeoreducereconsiderabilă a
emigrărilor. Românii care au ales să părăsească ţara în această etapăau optat îndeosebi
pentru o migraţie definitivă (Lupu 2010:71). După anul 2000
sevorbeştedespreoatreiaetapă,caracterizatădemigraţiacirculatoriepentrumuncăpe perioade
mai scurte de timp şi în mod continuu. În această etapă, migraţia
dinspreRomâniadevineunadevăratfenomendemasă,contribuţiileeconomicealeromânilor din
străinătate la produsul intern brut devenind remarcabile. Din
dateleMinisteruluiMuncii,emigraţiaseorienteazăîndeosebispreItaliaşiSpania,astfelcă, în
2005, erau înregistraţi 750 000 de muncitori în Italia şi 1 milion în Spania(Ţugui 2009;
Lupu2010: 71)
Potrivit unui studiu realizat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă pe uneşantion
naţional reprezentativ, în 2005 cel puţin 10% dintre gospodării aveau
unmembrucarelucratemporarînstrăinătate.Potrivitaceluiaşistudiu,3%dintreintervievaţi raportau
intenţia unei migraţii definitive, în timp ce 12% dintre subiecţiau optat pentru o migraţie
permanentă (Lupu 2010:70), fapt care dovedeşte că, după2000,asistămla o etapă amigraţiei
circulatorii.
Potrivit datelor statistice realizate de Rapoartele Caritas/Migrantes pe
bazadiferitelorsurse(OSCE,EurostatşiConsiliulEuropei),laînceputullui2004,prezenţaimigranţilorp
roveniţidinRomâniaînnouaUEcu25destateafostde65 000 rezidenţi regulari (Ricci 2005: 34–46),
ajunşi la începutul lui 2008 la 1,7milioaneîn UEcu27 deţări(Eurostat 2009: 94).
Cele mai mari colectivităţi româneşti se găsesc în Spania şi Italia, ţări care,
încursulanului2008,auînregistratocreşteresemnificativă,ajungândlacotade796 000 de prezenţe (cu
doar 99 de prezenţe în plus în Spania faţă de Italia). Trebuieînsă precizat faptul că aceste date
oficiale nu ţin cont de imigranţii români implicaţiîn fluxurile circulatorii fără documente şi de
natură temporară şi care pot fi văzute cuocaziaregularizărilor(Ricci 2010: 16).
Odată cu aderarea Românei la Uniunea Europeană, s-a înregistrat o creşteremoderată a
emigraţiei temporare dinspre România (de la aproximativ 2,2 milioane în2006 la 2,7 milioane în
2007), precum şi o modificare în compoziţia fluxurilor deemigrare, în sensul creşterii ponderii
unei anumite categorii sociale care emigrează(deexemplu,medicii) şiacelorcu
calificareredusă(Sandu2010: 38).

2.Teoriile clasice
Teoriile clasice ale migrației au fost abordate de mercantilism, școala clasică și marxism.
Mercantilismul (secolele XVI - XVIII) se baza pe ideea că o țară era cu atât mai bogată și
prosperă cu cât acumula mai multe metale prețioase. Această politică naționalistă favoriza
exporturile, defavoriza importurile și stimula emigrarea către colonii, iar mâna de lucru trebuia
să fie ieftină și abundentă.
Nicholas Barbon (1640 - 1698) a criticat mercantilismul și a afirmat că importul
înseamnă de fapt cumpărarea de mână de lucru externă, iar exportul vânzarea de mână de lucru
internă. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, apar noi teorii economice cu caracter mai liberal,
concentrate pe avantajele comerțului (Barbon, 1690).
Adam Smith (1723-1790), considerat ca fiind părintele economiei politice și fondatorul
școlii clasice, a propus ideea că piața liberă și schimbul liber sunt elementele fundamentale
pentru dezvoltarea economică și utilizarea eficientă a resurselor, prin urmare, a cercetat migrația
și a recomandat desființarea barierelor dintre state, deplasarea populației și a capitalului (Smith,
1785).
Marxismul, curent propus de către Karl Marx (1818-1883), afirma că migrația este
caracterizată prin mișcarea și dezvoltarea populației, iar emigrarea spre colonii putea diminua
crizele de supraproducție (Marx, 1867, p. 152).

ITALIA
 În contextul european, migraţia circulatorie către Italia constituie destinaţia preferată
pentru imigranţii români, comunitatea românească reprezentând una dintre minorităţile decisive
pentru viitorul Italiei.
Printre factorii de atracţie care au încurajat migraţia românilor spre această ţară în
speranţa găsirii unui loc de muncă şi a unui trai mai bun se regăsesc:
 Similaritatea lingvistică şi culturală,
 proximitatea geografică
 permisivitatea legislativă
 facilităţile din câmpul muncii

Din punct de vedere istoric, migraţia înspre Italia a cunoscut şi ea mai multe etape. Prima
etapă a migraţiei românilor în Italia se caracterizează prin informalitate şi circularitate, de cele
mai multe ori migraţiile fiind de scurtă durată şi benefice pentru supravieţuirea familiilor. Ritmul
de migrare a început sa crească, susţinut în principal de relaţiile de rudenie şi de prietenie, în
ciuda înăspririi criteriilor prevăzute la nivel normativ pentru călătorii străini (asigurare medicală,
bilet dus- întors, valută), precum şi a acordurilor bilaterale semnate de România, pentru a facilita
operaţiunea de repatriere a imigranţilor ilegali. În anul 2007, care coincide cu aderarea la
Uniunea Europeană a României şi Bulgariei, politicile restrictive din aproape toate ţările
europene au propus însă reducerea acestor fluxuri (Pittau, Ricci 2011). În prezent, potenţialul
migrator pare pe cale de epuizare, în sensul că fluxurile temporare s-au transformat în fluxuri
permanente.
Potrivit datelor Ministerului Italian de Interne elaborate pe baza permiselor de şedere,
creşterea numărului imigranţilor români în Italia la începutul anilor ’90 putem spune că a fost
moderată (de la circa 8 000 în 1991 la circa 14 000 în 1995). Potrivit aceleiaşi surse de date, o
creştere mai accentuată se poate observa între anii 1996 şi 2000 (de la 26 894 la circa 70 000 în
anul 2000).
În concluzie, putem afirma că numărul imigranţilor români din Italia înregistraţi oficial a
crescut simţitor, de la un număr de 8 000 în 1990 ajungându-se la o prezenţă de circa 953 000 la
începutul lui 2010 (date înregistrate de Institutul Naţional Italian de Statistică), prin urmare de
aproape o sută douăzeci de ori mai mult în doar 20 de ani (Ricci 2010: 20).
 Încă din 2003, românii reprezintă cea mai numeroasă comunitate din Italia. În prezent,
datele statistice arată că în Italia trăiesc mai mult de 1 milion de români, reprezentând circa 70%
din întreaga populaţie străină rezidentă în această ţară. Comunităţile româneşti cele mai
numeroase se găsesc în regiunile: Lazio (unde locuieşte 24,8% din întreaga populaţie
românească din Italia), Piemonte şi Lombardia, iar oraşele Roma şi Torino se dovedesc a fi
punctele de atracţie pentru imigranţii români.