CONSILIUL JUDEŢEAN ALBA

DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALA SI

PROTECŢIA COPILULUI ALBA
Alba Iulia, Str. Mihai Viteazul, nr. 2-4, Jud. Alba, Cod 510093
Tel. 0258/818266, 0358/401538, 0372758219 Tel/Fax: 0258/817037 Mobil:0741818074
E-mail: dgaspc@alba.rdsnet.ro Pag. Web: www.protectiasocialaalba.ro
Operator de date cu caracter personal nr. 11773/112
_________________________________________________________________________

În atenţia
Comitetului Consultativ de Dialog Civic pentru Problemele Persoanelor Vârstnice
Şedinţa din data de 22.09.2010
Tema: BĂTRÂNEŢEA BIOLOGICĂ ŞI PSIHOLOGICĂ

Îmbătrânirea este preţul inevitabil pe care organismul îl plăteşte pentru complexitate,

calificarea unei persoane ca fiind vârstnică depinde atât de calităţile fizice şi psihice ale persoanei, cât
şi de normele sociale care stabilesc limitele de la care o persoană poate fi considerată astfel.
Începând cu sfârsitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, procesele de îmbătrânire au
făcut obiectul unor cercetări sistematice.
În 1903, Mecinicov a introdus conceptul de Gerontologie, care este definit ca fiind ştiinta
proceselor de îmbătrânire, ea analizând esenţa şi cauzele îmbătrânirii la fiinţele vii. Etimologic,
„geros” înseamnă bătrân şi „logos” cuvânt, ştiinţă.
Gerontologia ca ramură a ştiinţelor experimentale, studiază procesele normale, universale şi
progresive. Menirea ei este aceea a rezolvării fundamentale a mecanismelor proceselor de îmbătrânire
şi a esenţei lor, scăderea capacităţii de adaptare.
În 1909, Ignaz Nascher, a introdus conceptul de Geriatrie, una din ramurile medicinii, care
cercetează multidisciplinar aspectele patologice, anormale, individuale şi universale ale diferitelor
funcţii ale organismului uman. Geriatria este medicina unei grupe de vârste şi ea se constituie într-o
sinteză interdisciplinară cu scopul prevenirii, supravegherii, terapiei bolilor vârstnicului şi bătrânului
şi readaptarea lor la viaţa socială.
Geriatria a cunoscut o dezvoltare remarcabilă şi s-a impus ca o ramură distinctă a ştiinţelor
medicale, în ultimele decenii. În a doua jumatate a secolului XX, perioadă ce a fost etichetată şi
„epoca omului bătrân”, ca rezultat al cunoaşterii sistematice, interdisciplinare, s-a delimitat în cadrul
medicinii, o disciplină nouă de graniţă, Geriatria. La aceasta şi-a adus contribuţia si explozia
demografică, cresterea de cinci ori în unele ţări a numărului celor de peste 65 ani.
Geriatrul este în primul rând medic, rolul lui este acela de a preveni, vindeca sau ameliora
suferinţa persoanei în vârstă. El este interesat de cum trebuie să arate vârstnicul normal şi sănătos, de
modul de prezentare a funcţiilor fiziologice care să-i creeze starea de “bien être“ la o anumită vârstă
cronologică.
Geriatria a fost definită ca o medicină a „speranţei”, medicului acestei discipline revenindu-i o
mare responsabilitate, aceea a rezolvării complexe şi concrete a patologiei vârstnicului cu numeroasele
incindente şi multe necunoscute.
Atitudinea terapeutică este diferenţiată în funcţie de patologia individuală, reactivitatea şi
biochimismul propriu fiecărei persoane şi vârsta acesteia.
Un loc deosebit il ocupă şi Psihogeriatria, care are o pondere importantă în terapia vârstnicului.
Astfel, relevarea particularităţilor comportamentale disfuncţionale şi a diferitelor funcţii şi procese

1
psihice ce ar putea fi ameliorate prin psihoterapie, merită a fi luate în considerare de către echipa de
îngrijire a persoanei în vârstă şi de familia acesteia.
Persoana în vărstă este confruntată cu o etapă de viaţă nouă şi prin urmare, cu o nouă experienţă,
de aceea şi efortul de adaptare la propriile transformări, la noul statut si rol, este crescut.
Structura personalităţii, educaţia, cultura, mediul, anturajul, dispariţia unor persoane dragi din
viată, sentimentul dispariţiei din conştiinţa altora, bolile somatice, trăirea sentimentului de inutilitate,
sunt doar o parte din factorii ce au ca impact egoismul, anxietatea socială, depresia, irascibilitatea,
conflictualitatea, agresivitatea, labilitatea emoţională a persoanelor vârstnice.
Investigarea şi suportul medico-psihologic vizează în egală măsură particularităţile involuţiei
psihice, dar menţin în acelaşi timp o atitudine plină de respect pentru resursele biopsihice ale
vârstnicului şi încrederea în ameliorarea suferinţelor prin propria mobilizare şi medicaţia specifică.
Procesul îmbătrânirii afectează în principal atât sistemul nervos central (creierul în special), cât şi
cel imunitar, endocrin, cardiovascular etc.
Creierul este cel care dă abilitatea de a exista un control asupra îmbătrânirii, este singurul organ
care teoretic nu poate fi înlocuit, ne reprezintă, el este ’EUL’, de aceea prioritatea ar trebui să fie
evitarea îmbătrânirii eului. Pierderea memoriei de scurtă durată, schimbările cognitive şi de personalitate
apărute odată cu înaintarea în vârstă, demenţa, declinul senzorial şi al sistemului nervos ca şi alte
schimbări apar în procesul de îmbătrânire. Cauza principală a acestor schimbări pare să fie pierderea
neuronilor.
Sistemul nervos are un rol esenţial în funcţionarea organismului, funcţia de coordonare, sistemul
nervos central (creierul şi măduva spinării) şi nervii periferici coordonează activitatea motorie, relaţiile
cu factorii de mediu exterior, sensibilitatea la căldură, frig, alte funcţii – ex. continenţă urinară,
troficitatea ţesuturilor, creierul fiind şi sediul funcţiilor de relaţie (accidente vasculare cerebrale -
îngroşarea şi obstrucţia vaselor din creier datorită aterosclerozei). Demenţa este sindromul caracterizat
printr-o tulburare a două sau mai multe funcţii intelectuale sau cognitive, face parte din sindroamele
cognitive ca şi delirul.
Asocierea bolilor organice sau somatice cu cele psihice sau mintale este o altă caracteristică a
procesului de îmbătrânire.
Explicaţia este complexă şi ţine de factori multipli: îmbătrânirea şi uzura sistemului nervos
(suportul funcţiilor psihice), influenţa bolilor organice, cumulul de stresuri, evenimente emoţionale
negative care fragilizează sistemul nervos şi structurile care asigură funcţiile psihice. Exemple de astfel
de asocieri sunt: frecvenţa mare a stărilor de depresie la vârstnic care însoţeşte de regulă bolile somatice,
frecvenţa sinuciderilor ca efect al unor depresii grave, alte boli psihice ca delirul, confuzia şi în mod
special demenţa, boală gravă a intelectualului, incurabilă şi în plină extensie. La sindromul afectiv avem
anxietatea, depresia, suicidul, paranoia, halucinaţiile.
Obezitatea, denutriţia, diabetul zaharat sunt boli de nutriţie şi metabolism.
Obezitatea reprezintă un sindrom funcţional ca şi pierderea în greutate, refuzul alimentar,
deshidratarea, incontinenţa urinară, constipaţia, incontinenţa fecală.
Vindecarea cu sechele este o modalitate evolutivă frecventă în bolile cronice ale vârstnicului, care
de regulă nu mai dispune de resursele necesare de apărare, reparatorii pentru o vindecare „in integrum”.
Vindecarea, stabilizarea se obţin, dar cu defecte, de regulă persistenţa unui deficit, a unei capacităţi
funcţionale diminuate, de ex: vederea, vorbirea, mersul, alte abilităţi.
Acestea devin infirmităţi (invalidităţi, dizabilităţi) stabile, care se însoţesc de handicap şi duc la
dependenţă.
Agravarea şi complicaţiile reprezintă o altă modalitate evolutivă a bolilor cronice care afectează
persoanele vârstnice; această modalitate evolutivă, mai frecventă la cei vârstnici ca la celelalte vârste, se
explică pe de o parte prin scăderea capacităţii de apărare, prin asocierile îmbolnăvirilor diferitelor
2
aparate şi sisteme ale organismului care se influenţează negativ reciproc în funcţiile pe care le au şi, pe
de altă parte, în dificultăţile terapeutice care ţin de toleranţa mai scăzută a vârstnicilor la medicamente.
Cu alte cuvinte, pe măsură ce are nevoie de mai multe medicamente, vârstnicul le tolerează din
ce în ce mai greu; evoluţia în direcţia agravării impune o altă caracteristică a bolilor cronice la vârstnici:
necesitatea îngrijirii paleative, model de îngrijire adaptat celor aflaţi la sfârşitul vieţii care nu mai au
speranţe de vindecare, pentru care perspectiva este proximitatea morţii. Aceste persoane au nevoie de
îngrijiri speciale particularizate, al căror scop este: calitatea vieţii, înlăturarea durerii şi combaterea,
atenuarea celorlalte suferinţe, concomitent cu însoţirea persoanelor care să constituie un suport moral, să
permită comunicarea şi să aline suferinţa morală şi trăirile tragice ale unei astfel de persoane aflate în
pragul părăsirii vieţii.
Îmbătrânirea psihologică este rezultanta modificărilor induse de vârstă, în planul bio-structurilor,
care constituie suportul material al vieţii psihice şi în acela al desfăşurării propriu-zise al funcţiilor
psihice. Evoluţia activităţii psihice, este dominată de amprenta experienţei de viaţă parcursă, de nivelul
proceselor complexe constituite şi de capacităţile de echilibrare şi compensatorii de care dispune
persoana. O asemenea situaţie este evidentă de la cele mai simple funcţii psihice şi terminând cu
procesele complexe ce-l definesc pe om.
Psihologia bătrânului are anumite particularităţi, care pot fi observate nu numai în sfera funcţiilor
psihice elementare.
Studiul analitic al funcţiilor intelectuale arată o scădere a memoriei pentru datele recente. Cu toate
acestea, posibilităţile de sinteză ale vârstnicului, ca urmare a experienţei şi antrenamentului, se pot
menţine. Atenţia, concentrarea, suferă de asemenea de pe urma îmbătrânirii.
Îmbătrânirea biologică, spre deosebire de îmbătrânirea patologică, se realizează fără seisme prea
evidente, dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de
echilibrare proprii, extrem de complexe. Se produc o serie de modificări biochimice (hormonale), trofice
de consistenţă şi funcţionale ale structurilor biologice.
Din acest punct de vedere, un fenomen mai semnificativ este şi cel al scăderii energiei instinctelor
(scăderea libidoului, mai ales la bărbaţi şi pierderea capacităţii de procreare la femei, prin apariţia
menopauzei). Despre persoana vârstnică şi îmbolnăvirile sale putem spune că s-a observat că pe
măsura înaintării în vârstă creşte vulnerabilitatea la îmbolnăviri; bolile sunt contactate mai uşor,
evoluţia este mai îndelungată, vindecarea se obţine mai greu.
Aspectul cel mai caracteristic al îmbătrânirii biologice este: polipatologia, polidiagnosticul sau
polimorbiditatea, adică faptul de a avea concomitent două sau mai multe boli, cele mai multe studii au
constatat o medie de 4-5 boli. În timp ce la celelalte vârste există în general o singură boală, la
vârstnic, ca urmare a scăderii rezistenţei puterii de apărare, uzurii organelor şi aparatelor
organismului, se instalează, ca o regulă, mai multe boli care evoluează concomitent (de exemplu, la o
persoană în vârstă putem întâlni: cardiopatie, hipertensiune arterială, cataractă, diabet, reumatism
cronic sau alte formule de asocieri: emfizem pulmonar, insuficienţă cardiacă, osteoporoză, adenom de
prostată etc.).
Aspectul descris al polipatologiei vârstnicului creează probleme deosebite privind calitatea vieţii,
necesarul de tratamente (şi costurile ridicate ale acestora), nevoile de îngrijire, riscurile de complicaţii
şi agravări, starea de dependenţă etc.
O dată cu înaintarea în vârstă, modificări importante au loc şi în ceea ce priveşte somnul şi
funcţiile lui recuperative. Se consideră că o persoană de 70 de ani a fost trează cam 43 de ani şi a
dormit cam 22, mai mult sau mai puţin profund. Sumarea timpului de vis se poate situa cam la 5 ani
(timpul visului constituie aşa numitul somn paradoxal). Totuşi, somnul are un cadru cultural şi igienic.
Gesturile preparatorii, aerarea, odihnirea gândurilor sunt dependente de acest cadru. Oricum, insomnia
la bătrâneţe nu este o boală în sine, ci doar simptomul unor dereglări fiziologice sau psihologice.
3
 Un loc aparte în procesul de îmbătrânire îl ocupă degradarea sistemului nervos. Irigarea şi
oxigenarea creierului se face cu dificultate, iar neuronii intră într-un proces ireversibil de atrofiere.
Creierul îşi micşorează volumul, de la aproximativ 1.400g la bărbaţii de 20 de ani, la 1250g, iar la
femei, de la 1250g la 1125g. Regresia este mai accentuată, în limitele de mai sus, spre 70-75 ani.
Conţinutul în minerale şi enzime, utile ale creierului se modifică uşor. În genere, are loc o discretă
atrofie generală, chiar în bătrâneţea biologică, atrofie ce se exprimă prin aplatizarea relativă a unor
sciziuni şi circumvoluţiuni şi prin sterilizarea lentă a activităţii mentale.
În îmbătrânire, un rol important îl joacă îmbătrânirea celulelor, a ţesuturilor şi a organelor.
În urma îmbătrânirii celulelor şi ţesuturilor, se manifestă în exterior o serie de caracteristici dintre care
mai evidentă este modificarea aspectului general al pielii, care îşi pierde elasticitatea, devine mai
subţire, mai uscată şi mai palidă. Fenomenele de ridare şi pigmentare a pielii sunt mai evidente la
nivelul feţei şi al mâinilor.
Abiotrofia pielii produce ridări ce se suprapun peste amprentele pliurilor, mimicii specifice (şi
dominante) ale persoanei în cauză şi peste amprentele pliurilor mimicii lăsate de profesie.
Specific este şi procesul de încărunţire (acromotrihia), acesta poate începe chiar la 35 de ani. În cazul
bătrâneţii biologice, acromotrihia devine evidentă spre 50-55 ani, mai ales la tâmple. Episoadele de
boală sau de tensiune psihică, intensifică acest fenomen, ceea ce pune în evidenţă aspecte mai
complexe ale acromotrihiei.
Un alt aspect ce se resimte odată cu înaintarea în vârstă este cel al mişcărilor. Acestea devin mai
greoaie, lipsite de supleţe şi forţă. Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic este
determinată, pe de o parte de diminuarea mobilităţii articulaţiilor, iar pe de alta datorită atrofierii lor.
În acelaşi timp are loc şi o slăbire a muşchilor scheletului legaţi prin tendoane. Muşchii devin mai
scurţi datorită unor modificări complexe biochimice în structura proteică şi cea a fibrelor.
Pe linia acestor caracteristici, este evidentă pierderea danturii. Aceasta se poate înlocui prin
proteze dentare care creează unele dificultăţi la hrănire.
În domeniul organelor interne au loc fenomene de degradare. Acestea se referă la cord şi plămâni.
La nivelul inimii are loc o mai mare incidenţă, după 55 de ani a infarctului miocardic şi comparativ
lezarea arterelor coronariene, leziunile arteriale au loc datorită aterosclerozei şi ateromaziei.
Respiraţia la rândul său, (normal 15-18 respiraţii/minut la adulţi) devine după 45 de ani mai
superficială, ceea ce face să rămână aer rezidual în plămâni şi să se reducă gradul de oxigenare a
sângelui şi a ţesuturilor, organelor etc.
Cu vârsta are loc o scădere a secreţiei salivare şi a secreţiilor implicate în sucul gastric (enzime,
fermenţi). Pancreasul, care este antrenat prin secreţiile sale în digestie, îşi reduce lent secreţiile, din
care cauză grăsimile sunt mai prost utilizate. Ficatul este mai puţin afectat funcţional de vârstă, dar
devine mai sensibil la boli şi scade în mărime. Absorbţia devine mai lentă, de multe ori se dereglează
metabolismul lipidelor.
În sfera instinctelor asistăm la manifestări diferenţiate legate de sex. Astfel, manifestările
sexuale ale femeii vârstnice sunt deosebite de cele ale bărbatului aflat în aceeaşi etapă a vieţii, fiind
marcate şi de o importantă notă individuală. La bărbaţi, deficitul sexual se instalează lent şi afectează
mai mult potenţa decât apetitul sexual. Factorii psihologici, sociali şi asocierea cu boli cronice joacă
un rol important.
La femei, comportamentul sexual este net influenţat de factori psihologici şi sociali.
Declinul sexual este revendicat mai mult de bărbaţi, în timp ce femeile manifestă faţă de această
stare o atitudine ambiguă.
O dată cu trecerea anilor, se mai semnalează şi o creştere a instinctului de alimentare. Pe de altă
parte există gerontopsihologi care vorbesc de „instinctul morţii", în sensul unor preocupări exagerate

4
faţă de moarte, într-un cuvânt aceste două creşteri instinctuale vorbesc deschis despre accentuarea
instinctului de conservare la vârstnici.
Cronicizarea este o altă caracteristică importantă a îmbolnăvirilor persoanelor vârstnice. Există
boli cronice care se instalează în continuarea unei boli acute care nu se vindecă; există boli cronice
care sunt caracterizate de evoluţii cronice de la început (ex.: ateroscleroza, osteoporoza, diabetul) pe
fondul evoluţiilor cronice putându-se dezvolta episoade acute, crize sau accidente, ca de exemplu:
infarctul de miocard, accidentul vascular cerebral, fracturile (în osteoporoză) ş.a.
Morbiditatea prin boli cronice este în creştere în toate ţările lumii în legătură în mod special cu
îmbătrânirea populaţiei, fiind un important factor de influenţă al politicilor sociale şi de sănătate prin
costurile în creştere pe care le impune în domeniul tratamentelor, îngrijirilor, serviciilor sociale.
Soluţia de atenuare a acestor creşteri este prevenirea, dar şi aici sunt limite importante ca:
necooperarea sau insuficienţa cooperării persoanelor sănătoase (tineri şi adulţi, pentru că în aceste faze
ale vieţii trebuie iniţiate programele şi conduitele individuale de prevenire); oamenii dau atenţie
problemelor de sănătate atunci când se îmbolnăvesc, când poate fi prea târziu sau poate impune
costuri foarte mari (un proverb românesc spune: ”omul este mai recunoscător leacului care îl vindecă
decât sfatului care-l apără”); costurile programelor de prevenire care nu sunt neglijabile şi chiar cei ce
decid asupra politicilor sociale, care nu sunt tentaţi să investească în populaţia sănătoasă, pentru a
preveni îmbolnăviri viitoare; în realitate ele sunt o certitudine odată cu înaintarea în vârstă.
Conceptul de îmbătrânire diferenţială este relevant, un rol important jucându-l în acest sens şi
atitudinile de viaţă ale fiecărei persoane în parte. Prin urmare, determinismul îmbătrânirii este
biopsihosocial ceea ce reclamă diversificarea paletei de asistenţă medico-psihosocială. Considerăm că
un rol important îi revine şi Psihologiei Sociale pentru a explica cum este modulat procesul de
îmbătrânire psihologică.
Modul de îmbătrânire este influenţat şi de stilul interacţional al persoanei bazat pe interrelaţionări
nestresante, de nivelul economic şi de concepţia de viaţă în mediul psihosocial cu privire la condiţia
îmbătrânirii; toate acestea sunt variabile importante ce au un impact deosebit asupra personalităţii
persoanei în vârstă, respectiv asupra îmbătrânirii psihologice.
Atunci când avem un vârstnic în propria familie, este de dorit să-i acordăm în măsura
psibilitătilor, iubire, atenţie şi îngrijiri de calitate, climatul sociofamilial fiind de neînlocuit. Astfel,
aportul familiei, este cel mai important factor pe linia îngrijirii persoanei în vârstă.
Sunt binecunoscute labilitatea afectivă a vârstnicului, hiperemotivitatea şi impresionabilitatea lui.
Adesea, bătrâneţea se însoţeşte de o stare depresivă, cu tendinţă la izolare şi singurătate. Frecvent, în
clinica geriatrică, tulburările somatice pot împrumuta masca psihică, după cum şi o stare depresivă se
poate asocia cu fenomene somatice, dovedindu-se astfel încă o dată interacţiunea psihicului cu fizicul.
Depresiunea la bătrân comportă un diagnostic atent, o evaluare riguroasă a multiplelor situaţii
somato-psihice care pot să determine o modificare a tonusului psihic.
În sfera afectivă a vârstnicilor, atitudinea faţă de pensionare şi bătrâneţe joacă un mare rol.
Pensionarea şi bătrâneţea sunt asociate cu inutilitatea, mizeria şi singurătatea. Sentimentul de izolare
socială, de abandonare a profesiunii accentuează îmbătrânirea psihologică. Unii clinicieni au şi
denumit această stare „boala pensionării". Pensionarea şi bătrâneţea trebuie pregătite şi efectele lor
prevenite. Trebuie învinse rigiditatea vârstnicului, dificultatea de adaptare la noua situaţie creată.
Atitudinea „critică" faţă de o situaţie nou creată poate să însemne însă şi vigoare psihică, supleţe în
gândire, o bună adaptabilitate.
Complexitatea, variabilitatea şi asincronismul funcţiilor psihice schiţează profilul psihologic al
vârstnicului.
Tendinţa la egocentrism, conservatorismul, „caricaturizarea" unor trăsături ale personalităţii,
lentoarea unor funcţii de cunoaştere pledează pentru conturarea unor tipuri de îmbătrânire psihologică.
5
 Definirea profilului psihologic al vârstnicului necesită în continuare observaţii şi studii
psihometrice urmărite pas cu pas asupra unor persoane cu îmbătrânire psihică şi somatică normală.
Adaptabilitatea organismului scade cu vârsta. Dificultatea adaptării, ca urmare a defectelor de
reglare, control, integrare, transmitere, recepţie, reacţie, a modificărilor celulare şi tisulare, creşte
susceptibilitatea la stresuri şi mecanismele fiziologice se transformă cu uşurinţă în numeroase şi
diverse procese patologice. Pe fondul acestei capacităţi de apărare scăzută, incidenţa bolilor creşte.
Acţiunea unui agent stresant, care la adult poate determina un răspuns optimal, la bătrân se poate
solda cu efecte ireversibile. Eficienţa mecanismelor de adaptare se corelează cu însăşi existenţa
individului.
Odată cu înaintarea în vârstă există o modificare a caracteristicilor temperamentale privind
intensitatea sensibilităţii instinctelor temperamentale, ca şi a intensităţii sensibilităţii echilibrului
emoţional, mobilităţii generale, caracteristici ce stau la baza comportamentului.
Ori, pe acest plan, îmbătrânirea aduce după sine diminuarea mobilităţii reactivităţii şi
impresionabilităţii, conturând un temperament cu note mai colorat flegmatice.
Pentru mulţi vârstnici, pierderea legăturilor cu prietenii şi familia este partea cea mai dificilă a
îmbătrânirii. De aceea, realizarea de noi relaţii poate fi o alternativă viabilă în raport cu pierderile
suferite. Mulţi dintre vârstnici încearcă să găsească singuri soluţii la diminuarea sau lipsa de relaţii
sociale. Unii frecventează grupuri religioase sau politice, alţii se ataşează de animale.
Dar pentru persoanele care se confruntă cu problema singurătăţii sau a diminuării relaţiilor sociale
datorită pensionării, participarea la un grup organizat, poate fi ajutorul potrivit pentru a face faţă
problemelor legate de singurătate.
Important este că o persoana vârstnică trebuie să se opună sentimentului de inutilitate, în sensul unei
alte utilităţi sociale, valorificarea experienţei acumulate, a înţelepciunii sedimentate în folosul celorlalte
generaţii.

DIRECTOR GENERAL,
PROF. SORIN VALERIAN CHIRILĂ

Director General Adjunct,

Schiau I. Marius

Asistent social
Filip Adriana