RELAȚIA DINTRE 2 PERSONAJE

ION ȘI ANA
Liviu Rebreanu reprezintă un punct de reper în proza românească
interbelică. Prin “Ion”, el deschide calea romanului românesc modern.
Acesta apare după o criză a speciei și continuă o tradiție realistă,
începută de “Ciocoii vechi și noi”, scris de Nicolae Filimon.
“Ion” este un ROMAN, deoarece este o specie a genului epic, în
proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă, care se desfășoară pe
mai multe planuri narative și la care participă un număr mare de
personaje.
Romanul aparține REALISMULUI prin: temă, situare exactă în
cronotop, veridicitate, personaje tipice, atitudine critică față de unele
aspecte ale societății, obiectivitatea perspectivei narative, tehnica
detaliului semnificativ, stilul sobru. Scriitorul dorește să creeze o
iluzie a realității și prin recompunerea monografică a imaginii satului
ardelean, prezentând: obiceiuri legate de nuntă, botez, înmormântare,
tradiții (hora), relații sociale, tipuri de oameni. De altfel, geneza
romanului pornește și de la câteva scene care își au originea în
realitate( sărutul pământului de către țăranul sărac, bătaia primită de
fata bogată de la tatăl ei pentru că a rămas însărcinată cu un țăran
sărac).
TEMA romanului o constituie zugrăvirea universului satului
transilvănean de la începutul secolului al XX-lea în centrul căruia stă
imaginea țăranului român care luptă pentru pământ. Tema centrală,
posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii.
TITLUL este dat de numele personajului principal care devine
reprezentativ pentru țărănime prin dragostea pentru pământ, dar se
individualizează prin modul în care îl obține.
PERSPECTIVA NARATIVĂ este obiectivă, realizată prin narațiunea
la persoana a treia, de către un narator omniscient, omniprezent,
heterodiegetic și auctorial; viziunea este “dindărăt”.
ACȚIUNEA se desfășoară la începutul secolului al XX-lea, în satul
Pripas, din zona Bistriței.
Ca STRUCTURĂ, romanul este alcătuit din 2 părți :”Glasul
pământului” și „Glasul iubirii”, care cuprind treisprezece
capitole(număr fatidic),c u titluri sugestive și rezumative. Primul
capitol se intitulează “Începutul”, iar ultimul – „Sfârșitul”, între cele
două fiind înfățișat destinul nefast al personajului principal.
SIMETRIA romanului se evidențiază prin incipitul și finalul
construite pe motivul drumului. Acesta separă precum rama unui
tablou realitatea de ficțiune. La început, drumul “vesel, neted”
înaintează spre satul Pripas, iar la final se pierde în “ șoseaua cea mare
și fără început”, metaforă a vieții care continuă. Crucea strâmbă de la
marginea satului, cu “un Hristos de tinichea ruginită” anticipează
tragismul întâmplărilor, consecință a îndepărtării de credință.
Ion al Glanetașului, protagonistul eponim al romanului face parte din
clasa nevoiașă a satului Pripas deoarece tatăl său, Alexandru
Glanetașu, risipise zestrea soției. La început, lui Ion îi este realizat un
portret favorabil. Este “ iute și harnic”, fusese cel mai bun elev al
învățătorului Herdelea, care îl simpatizează pentru că este “ isteț,
cuminte și silitor”. De aceea, insistă pe lângă tatăl său să îl dea la
școală, convins că Ion este capabil să-și schimbe condiția, să devină
„domn”. Băiatul renunță însă la școală, deoarece pământul “ îi era
drag ca ochii din cap” și singura lui dorință era să-l obțină prin orice
mijloace. Astfel, îi vine ideea de a o seduce pe Ana, fiica bogătașului
Vasile Baciu, iar căsătoria cu aceasta să îi aducă pământul mult visat.
Ana, “ slăbuță și urâțică”, era sortită de către tatăl său unui flăcău
bogat, George Bulbuc, fiindcă acesta avea pământ și ar fi putut trăi
fericiți fără să aștepte zestrea fetei după moartea lui. Ana, fată cu
zestre dar fără noroc, lipsită de dragostea părintească, este o victimă în
fața lui Ion. Acesta, umilit la horă de Vasile Baciu în văzul tuturor, își
pune în aplicare planul de a o seduce pe Ana, chiar dacă iubește pe
Florica, o fată foarte frumoasă, dar săracă.
Ana rămâne însărcinată și Vasile Baciu este obligat să accepte
căsătoria tinerilor, dar la nuntă nu se semnează foaia de zestre și Ion
nu primește pământul care ar fi trebuit să îi redea demnitatea și să îi
asigure respectul tuturor. Acum începe calvarul Anei care este trimisă
de soț să îi ceară pământul tatălui ei și retrimisă acasă de acesta.
Suportă umilințele și bătăile celor doi deoarece ea îl iubește cu
adevărat pe Ion. De aceea, după ce soțul ei devine proprietarul
pământurilor și o tratează cu indiferență, Ana nu acceptă atitudinea lui
Ion și preferă să se sinucidă, deși este mamă.
Moartea soției și mai târziu a fiului Petrișor nu-i trezesc nici un
sentiment de compasiune lui Ion, acesta dovedindu-și cinismului.
Pentru el, viața continuă ca și cum nimic nu s-ar întâmplat. Curând
însă, glasul iubirii, cealaltă pasiune a sa, se face auzit. Și-o dorește
acum pe Florica, măritată cu George Bulbuc. Ca să se apropie de ea,
se preface a fi prietenul bărbatului, dar vicleșugul este descoperit de
Savista, oloaga satului. Într-o seară, George îl surprinde pe Ion în
curtea lui și îl omoară, în mod simbolic, cu o sapă, unealta cu care se
lucrează pământul atât de drag protagonistului. George este arestat,
Florica rămâne singură, iar viața celorlalți își continuă cursul.
Destinele personajelor sunt determinate de mentalitatea că oamenii pot
fi respectați numai dacă au pământ. Unele familii nu se mai
întemeiază pe sentimente, ci pe interese materiale. Ion se căsătorește
cu Ana pentru că este bogată, deși o iubește pe Florica, iar
consecințele sunt nefaste pentru toți.
Relația dintre Ion și Ana este una bazată pe interesul bărbatului de a
obține pământ, de a-și recâștiga demnitatea, dar dincolo de acestea,
modul în care acționează Ion este dictat de o pasiune care îl copleșește
: dragostea bolnăvicioasă pentru pământ. Ana, singurul personaj
inocent, este cea care iubește cu adevărat și atât de profund încât
atunci când își dă seama că pentru Ion nu înseamnă nimic, când vede
că este ignorată, nu suportă indiferența lui și se sinucide.
Așadar, romanul “Ion” este povestea unui țăran ce își dorește pământ
mai presus de orice: de școală, de familie, de iubire. El acționează
urmărindu-și cu cinism scopul, fără să anticipeze consecințele grave
ale faptelor sale, fără să-i pese că pecetluiește soarta tinerei naive care
are zestre, dar nu are noroc.