PSIHIATRIE, NARCOLOGIE

DEPRESII SOMATIZATE. ASPECTE CLINICE ŞI EVOLUTIVE

Mircea Revenco, Stela Railean
Catedra Psihiatrie şi Narcologie FPM

Summary
Somatized depresiions. Clinico-evolutive aspects
Clinical symptoms of depressions as affective disturbances and those somatized in
particular are described in the worc. The data are based on the clinical observations of 90
patients with depresiions of various etiology.
Rezumat
În lucrare sunt expuse simptomele clinice ale depresiilor ca componentă a tulburarii
afective şi a celor somatizate în particular. Datele se bazează pe observaţii clinice asupra a circa
90 bolnavi cu depresii de etiologie diversă.

Actualitatea temei
În cadrul tulburărilor psihice depresiile au o frecvenţă în creştere pe parcursul ultimului
deceniu. Se preconizează că acestea către anul 2020 vor fi pe locul doi ca prevalentă printre
maladii, cedînd locul întîi doar bolilor cardiovasculare. Manifestîndu-se ca o tulburare afectivă
acestea, ca regulă provoacă suferinţe psihologice, emoţionale şi fizice care scad evident calitatea
vieţii bolnavului şi nivelul de adaptare socială. Puţini din medici cunosc că depresiile ca cauză a
invalidităţii se situază pe locul întîi printre maladii pe glob.Totodată e constatat că doar 1/3 din
bolnavii cu depresie se adresează iniţial la medicul psihiatru, iar 2/3 din ei ajung la alţi
specialişti, care constată incorect starea bolnavului , motiv pentru care doar fiecare al 4-lea
bolnav face un tratament adecvat. Pierderile materiale directe, legate de depresii şi cele indirecte
constituie în Statele Unite 60 mlrd dolari anual. Luînd în consideraţie că în populaţie riscul de a
face un episod depresiv se ridică la 20%, iar în aproximativ 2/3 din cazuri au loc recăderi, putem
să ne pronunţăm asupra rolului important al cunoaşterii manifestărilor depresive de către medici
de diverse specialităţi. S-a constatat că doar în 10% cazuri depresiile evoluează tipic, pe cînd
covărşitoarea majoritate a acestor stări evoluează atipic şi cu conţinut somatizat. Aceste
modificări ale tabloului clinic confirmă odată în plus necesitatea cunoaşterii manifestărilor
depresive la toate etapele de asistenţă medicală.
Obiectivele lucrării:
Lucrarea are ca obiectiv depresiile, îndeosebi cele somatizate, care constituie în practica
medicală un fenomen frecvent constatat.S-a preconizat expunerea şi sensibilizarea cadrelor
medicale de diferit profil asupra importanţei problemei şi specificului de diagnostic.
Material şi metode
Lucrarea este bazată pe experienţa proprie, bazată pe observaţia asupra 90 cazuri cu
diagnosticul de depresie cu diverse manifestări clinice şi datele bibliografice de specialitate. Au
fost utilizate scale de diagnostic auto – şi heteroevaluare Hamilton, Zung, Spielberger. Toţi
pacienţii au fost consultaţi suplimentar de medici de diferit profil, în funcţie de simptomele
somatice sau neurologice prezente.
Rezultate şi discuţii
S-a constatat că tabloul clinic al manifestărilor somatizate în depresii se prezintă prin
simptome diverse, dar cu unele particularităţi comune. Bolnavii cu depresii somatizate sunt axaţi
asupra simptomelor expuse şi solicită atenţie crescută. Adeseori senzaţiile somatice implică un
comportament hipocondrizat, axat pe investigaţii suplimentare şi diagnostice somatice puţin
argumentate.Prezintă importanţă în diagnosticare evidenţierea factorilor psihogeni, care au

473
declanşat starea de boală.Din alt punct de vedere, este semnificativ faptul că bolnavii cu depresii
mascate somatizate nu conştientizează şi evident îşi expun dezacordul în cazul în care sunt trataţi
doar ca bolnavi cu tulburări psihice. Se invocă, de altfel şi cu argumentare subiectivă, de pildă
cazurile de dureri psihogene, inacceptate de pacient în calitate de tulburare psihică. Se constată o
oarecare dependenţă a gradului manifestărilor somatice de profunzimea manifestărilor afective,
cu ameliorarea stării spre seară. Aceste oscilaţii pot avea şi anumite particularităţi în condiţii de
spital, simptomele revenind odată cu plecarea medicului din secţie sau în zilele de odihnă în lipsa
medicului. În plus, există o neconcordanţă evidentă a senzaţiilor prezentate cu investigaţiile
făcute.Deci, se constată dominaţia factorului subiectiv asupra celui obiectiv. Este evidentă
noncorcondanţa simptomelor obiective şi subiective, axarea pacientului asupra simptomelor şi
patologiei presupus somatice şi schimbări simptomatice în funcţie de oscilaţia tulburărilor
afective, cu „ vindecări” spontane. Vocabularul pacienţilor este bogat cu terminologie medicală,
la fel şi cantitatea examinărilor paraclinice, iar senzaţiile sunt specifice: „ inimă tristă”, „ inimă
tremurândă”, etc. Adeseori senzaţiile nu se limitează doar la un oarecare organ sau sistem
poliorganic. Depresiile monosimptomatice sunt rar constatate.Este tipică simptomatologia
polimorfă, fapt la care se referă şi cunoaşterea bună de către pacienţi a simptomelor din bolile
somatice. Aceşti pacienţi se prezintă la medic bine „pregătiţi” din punct de vedere
simptomatologic şi terminologic.În plus, unele senzaţii psihice, ca de exemplu durerea
psihogenă, este percepută mai puternic decât cea organică. Ca rezultat apar probleme de
diagnostic şi tratament. O trăsătură specifică este sugestibilitatea crescută a acestor bolnavi, fapt
care „molipseşte” pacienţii cu simptome adiacente, citite, sugerate sau auzite de la alţi bolnavi.
Utilizarea de către pacienţi timp îndelungat a medicamentelor cauzează o stare de dependenţă
„ psihologică”. Pacientul este în posesia permanentă a medicamentului şi prezintă anxietate în
cazul când din întâmplare nu îl are la îndemână. În unele cazuri se formează scheme proprii de
tratament, motiv pentru care se abandonează tratamentul prescris de medic. Adresabilităţile la
diferiţi specialişti creează componenta hipocondriacă a stării depresive, iar aprecierea conform
căreia „Hipocondriacul este persoana care nu se simte bine, dacă nu se simte rău” defineşte
comportamentul bolnavului. Fiind în permanentă căutare asupra maladiilor avute, se consultă
diferiţi specialişti, fac şi insistă pentru noi investigaţii, iar cunoaşterea simptomelor avute
„ confirmate „ şi din sursele medicale sau populare, le permite a sistematiza simptomele în
direcţia încadrării acestora într-un tablou clinic nozologic definit. Adeseori conţinutul suferinţei
este prezentat reieşind din specialitatea medicului consultant. Bolnavii de multe ori „izbăvindu-
se” de o suferinţă, în timp rapid îşi crează una nouă. Luând în consideraţie multitudinea de
simptome somatoforme în depresii, vom prezenta succint aceste manifestări pentru fiecare
sistem separat (10):
Din partea sistemului respirător (în lipsa tabloului clinic şi paraclinic al maladiei) sunt
frecvente: dispneea, senzaţia de apnee, tusea psihogenă.Unele simptome sunt chinuitoare pentru
bolnav, îndeosebi dispneea şi apneea. Asociat se acuză senzaţia de uscăciune a mucoaselor,
prurit, comprimare, senzaţia unui corp stăin în gât. Sunt tipice crizele de tuse continue, fără
eliminări de spută. Simptomele pot apărea la oscilaţii ale tensiunii atmosferice sau sub influenţa
unor mirosuri puternice. Starea de apnoe apare în stările de tensionare afectivă, la unii bolnavi
doar în concordanţă cu ritmurile circadiene: la trezire, la adormire sau în timpul nopţii.
Dificultăţile respiratorii sub forma de dispnee inspiratorii sunt considerate ca o manifestare a
depresiei mascate.Alte forme posibile sunt tahipneea cu o frecvenţă de pînă la 40-50 respiraţii pe
minut sau invers, dradipneea.
Tulburările gastrointestinale pot avea următoarele manifestări clinice: inapetenţă,
bulimie, algii abdominale, sindromul stomacului şi colonului iritabil. Inapetenţa şi pierderea
satisfacţiei din urma alimentării, a sensaţiilor gustative sunt foarte frecvente în tabloul clinic al
depresiilor. Se poate evolua până la starea de anorexie totală, care periodic se intercalează cu
stări de apetit normal sau hiperbulie. Sunt frecvente greţurile şi voma. Greţurile nu sunt cauzate
de schimbarea regimului alimentar, nu dispar după vomă, sunt asociate cu senzaţia de sete şi
aerofagie. Voma apare cu preponderenţă dimineaţa, nu depinde de calitatea şi cantitatea hranei

474
administrate şi corelează cu oscilaţiile de dispoziţie. Depresivii suferă frecvent de diaree şi
constipaţii. Este constatat că starea de constipaţie declarată de bolnav reprezintă ca atare
dereglări imaginativ-subiective cu referinţă la dereglarea tranzitului intestinal, fapt care cauzează
şi comportament adecvat, inclusiv administrare de purgative. Forma inversă a manifestărilor
gastrointestinale sunt diareele psihogene, cu o ferecvenţă 5-10 în zi, cu durata de luni sau ani de
zile. În reţeaua medicinei de familie aceşti pacienţi sunt trataţi iniţial pentru dizenterie sau
enterită cronică şi nu cedează la tratament.
Din cadrul simptomelor abdominale în depresii se evidenţiază şi algiile, care prezintă
polimorfism simptomatologic: glossalgii, dureri în zona esofagului, dureri stomacale. Algiile
abdominale în cadrul depresiilor sunt instabile şi tranzitorii, iar tabloul clinic prezintă simptome
ciudate şi nespecifice: senzaţia de arsuri, rece, compresie, etc.). În general, depresivii acuză
tensiune musculară, tensiune cefalică, tensiune musculară lombară sau cervicală ( 2,7,1).S-a
demonstarat că atât durerea cronică cât şi depresia au la bază tulburări ale sistemului serotoninic
(1,4).Durerea cronică poate fi uşurată prin administrarea inhibitorilor de recaptare a serotoninei
(8), iar răspunsul pozitiv la antidepresive este un motiv de justificare a legăturii durerii cu
patologia depresivă.
Distoniile musculare interne reprezintă altă categorie a tulburărilor gastrointestinale şi
poate avea următorul tablou clinic: spasme esofagiene cu dificultăţi de glutiţie, sindromul
stomacului iritat; hipotonie stomacală, sindromul de colon iritat, diskinezii biliare.
Tulburările cardiovasculare sunt manifeste preponderent sub formă de cardialgii,
localizate ca regulă, în partea stînga a toracelui, cu senzaţia de compresie, apnee, fapt care
generează inspiraţii profunde şi se prezintă paroxistic. Se constată oscilaţii diurne ale
simptomelor şi care sunt mai manifeste dimineaţa.
Alte tipuri de tulburări cardiace ţin de dereglări de ritm cardiac. Se acuză senzaţia lipsei
de zgomote cardiace, „ dispariţie de puls”, crize de tahicardie sau extrasistole paroxistice. Toate
tulburările cardiace sunt asociate cu stări de anxietate. Deasemeni, ca şi în alte tulburări
somatizate, lipsa factorilor organici, a tulburărilor de ritm, alte simptome patologice
electrocardiografice nu influenţează dispariţia tulburărilor afective. Frica, sensaţiile şi
sentimentele biruie raţiunea. Sensaţiile patologice generează fobii de repetare, fapt care
cauzează respiraţie „protectoare” ca ritm sau amplitudă. Este posibilă anxietatea trenantă sau
stări de panică repetitive, care pot provoca excitaţie motorie. Este semnificativ faptul că
asemenea excitaţie nu este tipică bolnavilor cu stenocardie. Fobiile sunt frecvent cauză a
tulburărilor de somn în depresii, deoarece pacienţii sunt „ atenţi” asupra activităţii cordului, iar
instalarea somnului ar putea să-i facă „ neprotejaţi” şi „nepregătiţi”.De altfel standardele
ocrotitoare ale vieţii sale se răsfrâng şi asupra raportului cu cei apropiaţi. Se solicită atenţie
crescută şi atitudini protective cu solicitarea unor examene medicale repetate.
Tulburările sistemului urogenital se manifestă sub forma de algii locale, poliurie,
oligurie, dizurie.Cistalgiile sunt relativ frecvent constatate ca simptom funcţional al tulburării
depresive. Au loc micţiuni frecvente şi dureroase în lipsa piuriei şi a examenelor pozitive de
laborator. În practica medicală este utilizată în asemenea cazuri noţiunea de vezică urinară
„excitată” sau „nervoasă”.
La alt capitol care ţine de stările depresive se referă simptomele pseudoneurologice:
hiperestezie, cefalee, vertije, nevralgii, sindromul pseudoradicular, sindromul picioarelor
neliniştite, diskinezii. Localizarea specifică a hiperesteziilor este pielea capului, cu amplitudă
maximă şi teribile conform cu expresiile pacienţilor. Hipoesteziile la fel sunt tipice şi pot evolua
până la starea de anestezie locală. Unii pacienţi acuză hiperestezia acustică sau invers,
hipoacuzie. Sunt posibile simptome de scădere a acuităţii vizuale.
Cefaleele au deasemeni anumite particularităţi: sub forma unor hemicranii tip migrenă
sau coif, relatată ca o compresie totală a capului. Tot la acest capitol se referă noţiunile „cefalee
depresivă”, „distimie frontală” sau „frica frontală” (W.Griesinger), percepută de bolnavi ca
chinuitoare şi care creează dificultăţi asociative.

475
 Nevralgiile depresive pot avea aspectul unor mialgii, algii intercostale, trigeminale, etc.
Specific este tipul flotant şi migrant al algiilor, noncordant cu zona de inervaţie. Sindromul
pseudoradicular se manifestă cu algii vertebrale sau paravertebrale, ischialgii, lumbago. Durerile
se intensifică sau scad în intensitate în funcţie de oscilaţiile afective. Predominant algiile
vertebrale sunt localizate în zona cervicală. Simptomele algice diverse îi motivează pe aceşti
pacienţi pentru adresabilităţi repetate la neurologi, reumatologi şi traumatologi.
Alt sindrom constatat în cadrul depresiilor somatoforme este cel al picioarelor neliniştite.
Se manifestă prin parestezii ale gambelor, care dispar la mişcarea acestora. Simptomele apar în
lipsa afecţiunii organice. Bolnavii au senzaţii asemănătoare cu cele apărute după un mers
îndelungat,prezintă algii concomitente sau separate în ambele membre inferioare, având
necesitatea de a se mişca în permanenţă. Sunt specifice şi senzaţiile de „frământare, fierbere,
înţepături sau atingere”. Ca rezultat se motivează necesitatea de a mişca din picioare
incontinuu, de a merge prin cameră ore în şir, masare , duşuri cu apă rece. Starea provoacă
insomnii rebele, fatigabilitate şi disperare. Este semnificativ faptul că senzaţiile patologice
enumerate cedează la medicaţia antidepresivă.
Concluzii
1. În diagnosticarea depresiilor somatizate este necesar de a se lua în consideraţie factorul
declanşator şi prezenţa altor componente depresive.
2. Tabloul clinic în depresiile somatizate diferă de la caz la caz şi în mare măsură depinde
de nivelul intelectual şi bagajul noţional medical al pacientului.
3. Cunoaşterea tabloului clinic din depresiile somatizate permite evitarea explorărilor
medicale inutile.
Bibliografie
1. Department of Health. The National Service Framework for Mental Health. London: DoH,
1999.
2. Dube S., Andersen S., Paul S. et al. Onset of action of olanzapine / fluoxetine combination
versus fluoxetine.Presented at 15 th European College of Neuropsychopharmacology,
October 5-9, 2002, Barcelona, Spain.
3. Feighner J.P., Robins E., Guse S.B. şi colab. – Diagnostic criteria for use in psychiatric
research, Arch.gen. Psychiat., 1972, 26, 57-63.
4. Gainotti G., Antonucci G., Marra C. Et al. Relation between depression after stroke,
antidepressant therapy and functional recovery. Journal of Neurology and Neurosurgical
Psychiatry 2001; 71: 258-261
5. ICD-10, Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament, Ed. ALL., 1998; trad. din
engleză
6. Nations for Mental Health : An Action Program of WHO
7. Ostroff RB, Nelson JC. Risperidone augmentation of selective serotonin reutake inhibitors in
major depression. Journal of Clinical Psychiatry 1999; 60; 256-259.
8. Sternbach H. The serotonin syndrome. American Journal of Psychiatry 1999; 148: 705-713
9. World Bank & WHO, 1996
10. Тополянский В.Д., Струковская М.В., Психосоматические расстройства, М.,
Медицина, 1986

476
 PARTICULARITĂŢI CLINICO-EVOLUTIVE ALE DEPRESIEI LA COPII ŞI
ADOLESCENŢI
Inga Deliv
Laboratorul de Narcologie de pe lângă Catedra de Psihiatrie şi Narcologie, Facultatea de
Perfecţionare a Medicilor a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”

Summary
Clinical-evolutive peculiarities of depression in children and adolescents
Depressive situations appeore in childhood or adolescence, remaining undiagnosed, or
being interpreted as „age crisis”. In children and adolescents, the depressive situations are
atypical, with a polymorphic manifestation, evolving on a mixed affective background,
manifesting specific peculiarities: the affective component of the depression is unstable and
undifferentiated; the increased level of anxiety persists; ideative intrusions manifest with
especially high intensity; the psychopathiform behaviour has been prevailed.
Rezumat
Stările depresive adeseori debutează în copilărie sau adolescenţă, rămânând
nediagnosticate, sau fiind interpretate drept „crize de vârstă”. La copii şi adolescenţi stările
depresive sunt atipice, manifestă polimorfism clinic, evoluează, pe fondal afectiv mixt,
prezentând unele particularităţi specifice: componenta afectivă a depresiei este instabilă şi
nedifererenţiată; persistă nivelul crescut de anxietate; intruziunile ideative se manifestă deosebit
de intens; predomină comportamentul psihopatiform.

Actualitatea temei
Tulburările afective, în special cele depresive, la copii şi adolescenţi, devin treptat una
dintre direcţiile prioritare de studiu ale psihiatriei şi psihologiei moderne. Fenomenul pare a fi
determinat atât de incidenţa crescută a patologiilor psihiatrice acompaniate de depresie, de
„întinerirea” ei, cât şi de dificultăţile de diagnostic la această categorie de vârstă. Studiile
savanţilor [1; 4; 9; 16], constată o incidenţă de aproximativ 30% a depresiei la adolescenţi,
concomitent menţionând, că vârstă medie de debut a stărilor depresive la copii ar fi cea de 9 ani.
Multiple cercetări în domeniul afectivităţii umane au avut ca concluzii: a) frecvenţa
considerabilă a stărilor depresive în perioada pubertară şi, b) importanţa deosebită a
particularităţilor bio-psiho-sociale specifice pubertăţii în instalarea diferitor tulburări afective,
preponderent anxios-depresive. Opiniile, referitoare la corelarea dintre depresie şi sexul biologic
nu sunt univoce. De exemplu, un şir de studii [6; 20] au demonstrat, că sexul biologic nu este un
factor de risc în instalarea tulburărilor afective, savanţii depistând aproximativ aceaşi incidenţă a
tulburăilor menţionate la adolescenţii de ambele sexe. Însă există şi publicaţii [3; 11], care
conchid că, la fetiţe depresia are o frecvenţă mai înaltă, adeseori manifestând tendinţe spre
recidivare.
Lesse (1980), consideră diagnosticarea precoce a depresiei în această perioadă de vârstă
unul dintre cele mai importante obiective ale psihiatriei, deoarece ne fiind supusă tratamentului
adecvat, depresia, în special cea asociată cu anxietate, în 42 - 74% poate fi cauza
comportamentului autolitic. Cocha D.,Cohen P. (1998), examinând peste 700 pacienţi cu
tulburări afective la adulţii tineri, au constatat, că în majoritatea cazurilor, predomina anxietatea
şi/sau depresia, cu debut în copilărie sau adolescenţă. Azarnov et. al., (1988), comunică, că
majoritatea copiilor şi adolescenţilor depresivi, de regulă, sunt reinternaţi chiar şi după câteva
luni de tratament în condiţii de staţionar.
Adeseori tulburările anxios-fobice şi cele obsesiv-compulsive la copii şi adolescenţi sunt
întrunite sub conceptul de „tulburări internalizate”, pe când cele manifestate cu tulburări
comportamentale sunt numite „externalizate” [2; 10].
Polimorfismul psihopatologic, manifestările clinice rudimentare, interferate de simptome
somatice, somato-vegetative, devieri comportamentale, specifice perioadei pubertare, crează
frecvent dificultăţi serioase în diagnosticarea tulburărilor anxios-depresive la copii şi adolescenţi.

477
În pofida faptului, că actualmente, problemei menţionate i se acordă atenţie sporită, totuşi în
foarte multe cazuri aceste tulburări sunt diagnosticate tardiv, iar tratamentul alocat este
inadecvat.
Obiectivele lucrării constau în studierea, elucidarea şi trecerea în revistă a datelor,
reflectate în literatura de profil, ce se referă la particularităţile clinico-evolutive ale depresiei la
copii şi adolescenţi.
Rezultate şi discuţii
Majoritatea medicilor psihiatri consideră că, depresia este adeseori parte componentă a
multor tulburări psihice, influenţând considerabil structura acestora, concomitent insitând asupra
necesităţii de a o identifica nosologic în scopul elaborării strategiilor terapeutice şi evaluării
pronosticului maladiei [5; 6; 8; 11; 13]. Savanţii care susţin această opinie şi care sunt preocupaţi
de studierea depresiilor la diferite categorii de vârstă, inclusiv la copii şi adolescenţi, adeseori
apelează la clasificarea tradiţională, elaborată de către P. Kielholz încă în anul1972, clasificare
bazată pe criteriul nosologic. Ea evidenţiază depresii organice, simptomatice, schizofrenice,
ciclice, nevrotice şi reactive.
La tineri şi maturi, adeseori stările depresive sunt descrise în cadrul schizofreniei, inclusiv
psihozelor schizoafective; psihozei afective bipolare; tulburărilor neurotice; tulburărilor de stres
posttraumatic, în structura dezvoltării tulburărilor de personalitate. Psihiatrii, ce studiază stările
depresive la copii şi adolescenţi, delimitează aceleaşi categorii nozologice. O particularitate
specifică pentru tulburările afective la această vârstă fiind pondrea lor diferită în structura
nosologiilor menţionate anterior [3; 4; 17; 21].
Depresia la adolescenţi, apare din cauza tendinţei acestora spre autoanaliză, teoretizare,
introspecţie, raţionalizare. Dispoziţia anxioasă sau apatică, pe fondal de introspecţie, autoanaliză,
adeseori preia colorit schizofreniform, creând erori de diagnostic. Din aceste motive, savanţi
consideră, că problemele ce ţin de diagnosticul diferenţiat pot fi soluţionate doar prin observaţie
clinică de durată, ţinând cont de dinamica psihopatologică şi personologică [1; 3; 22; 23].
În ultimii ani tot mai mult este acceptat conceptul de „complex al adolescentului”. Sub
noţiunea de „comlex al adolescentului” sau „complex juvenil” sunt percepute „variantele de
limită” ale particularităţilor vârstei pubertare. Pentru „complexul juvenil” sunt stipulate
următoarele caracteristici: nelineşte, anxietate, fluctuaţii bruşte ale dispoziţiei afective,
melancolie, impulsivitate, negativism, conflictualitate, agresivitate, ambivalenţă asociativă şi
emoţională. Dintre particularităţile psihologice specifice perioadei pubertare pot fi menţionate -
instabilitatea emoţională; criticizmul; caracterul categoric, resimţit în felul de a fi; dorinţa
exagerată de a fi apreciat, perceput ca persoană cu valoare deosebită, asociată adeseori cu
„independenţa demonstrativă”, manifestată sub aspectul luptei cu autorităţile şi idealizarea.
Egoismul adolescentului se evidenţiază de rând cu pedantismul şi altruismul exagerat. Adeseori
adolescentul devine brutal, agresiv, nepoliticos cu persoanele din ambianţă, concomitent
manifestând sensibilitate exagerată la ofensă. Fondul afectiv la asemenea persoane oscilează
foarte rapid de la optimism nemotivat spre pesimismul cel mai sumbru, asociat cu suspiciune
extremă, dezamăgire şi disperare.
Pentru vârsta adolescenţei sunt caracteristice unele asocieri paradoxale ale emotivităţii
umane, ca de exemplu - sensibilitatea crescută - cu cruzimea dramatică, timiditatea exagerată -
cu impertinenţa, toate manifestându-se sub aspectul unor „mecanisme compensatorii”, de apărare
psihologică Dorinţa de a fi recunoscut se manifestă alături de bravarea cu independenţa iar
negarea normelor sociale - cu idealizarea neântemeiată a unor persoane cu comportament
deviant, antisocial. Fanteziile adolescentului sunt reprezentate adeseori sub forma unor
raţionamente sterile. El tinde spre generaliazări filosofice, îi sunt caracteristice reacţiile
intrapsihice contradictorii, imprecizia exigenţelor, egocentrismul asociativ, tendinţa de a exagera
şi teoretiza totul. Se accentuează conflictul parvenit din incapacitatea de a-şi identifica funcţia de
rol psiho-social, sexual şi apar senzaţii dureroase detrminate de lipsa simţului de perspectivă.
Adolescentului îi sunt caracteristice opoziţionismul, maximalismul, intoleranţa tutelării,
labilitatea extremă a dispoziţiei afective, toate rezultând adeseori din particularităţile dezvoltării

478
psiho-sexuale în această etapă de viaţă. Vârsta pubertăţii este considerată drept una dintre cele
mai vulnerabile în sensul destabilizării sănătăţii, inclusiv şi celei mintale [14; 15].
În literatură întâlnim tendinţe de a delimita depresia în funcţie de factorul stresogen, care a
precedat instalarea stării afective - Toolan (1971), diviza depresiile perioadei copilăriei şi
adolescenţei în depresii anaclitice, depresii la copiii mamelor depresive, depresii ca rezultat al
divorţului părinţilor, depresii cu insolvabilitate intelectuală, depresii mascate şi anorexie cu
depresie. Kovacs M. (1984), delimitează „depresia majoră”, distimia şi tulburările de adaptare cu
depresie. Remschmidt (1973), clasifica depresiile circulare în funcţie de particularităţile lor
fenomenologice evidenţiind următoarele forme clinice: inhibitorie, agitată, hipocondrică, fobcă.
Iоvciuk N. М. (1998), bazându-se pe abordarea sindromologică a tulburărilor afective din
perioada copilăriei, evidenţia stări depresive: melancolică, anxioasă, fobică, disforică, „unlust”,
adinamică, stupidă, substuporoasă, „plângăreaţă”, somatizată. Baschina V. М şi coaut. (1999),
delimitează 8 tipuri de deprsii întâlnite mai frecvent la copii: adinamică, astenică, anxioasă,
melancolică, psihopatiformă, disforică, somatizată şi depresia manifestată preponderent prin
comportament anorexic.
Drept simptom specific depresiei, din perioada adolescenţei este considerat
comportamentul antisocial cu aspect de desfrânare, brutalitate şi tendinţe spre explozivitate.
Оzertskovskii S. D. (1979), Liciko А. Е. (1985) au descris echivalente depresive „delicvente”,
care se manifestă prin iritabilitate, supărare, nesupunere, conflictualitate, tendinţe de a consuma
alcool şi/sau droguri. Depresia cu tulburări comportamentale, numită de unii autori depresie
psihopatiformă sau delicventă, are o pondere semnificativă (20-80%) în perioada adolescenţei
[12; 15]. Depresiile anxioase sunt evidenţiate la aproximativ 30% dintre adolescenţi, cele
somatizate - sunt depistate în cca. 5 – 30% cazuri [3].
Un alt tip de depresie, frevent răspândit în perioda pubertară, este depresia astenică.
Multiple cercetări demonstrează, că la adolescenţii depresivi, adeseori este prezentă reducerea
nemotivată a reuşitei şcolare interferată cu perioade de „lene”, plictiseală, episoade de „astenie”
[3].
În orice aspect nu ar fi studiată depresia,- biologic, epidemiologic, terapeutic, faptul că, la
majoritatea bolnavilor se constată un diagnostic asociat, crează dificultăţi serioase în
interpretarea datelor ştiinţifice [14; 16]. Într-un şir de studii pe adolescenţi [3; 7; 9; 15; 18] s-a
constatatat comorbiditatea depresiei cu alte tulburări psihice în cca. 40-80% cazuri. Sanderson &
Wetzler (1995), au constatat următoarele tipuri de comorbiditate: a) depresie şi diferite tulburări
anxioase (20-40%); b) depresie şi tulburări comportamentale (8-33%); c) tulburare obsesiv-
compulsivă şi dpresie (8%).
La copiii care au manifestat tulburări anxioase şi/sau comportamentale în premorbid,
depresia, întotdeauna va fi comrbidă acestor tulburări. Kovacs M., Devlin B. (1995), relatează
despre prezenţa unui substrat genetic al comorbidităţii între depresie şi angoasă. Aceste date sunt
un argument în favoarea teoriilor ipotetece, conform cărora, tulburările anxioase din copiilărie şi
adolescenţă ar fi o formă specifică de depresie. Lehman H. (1983), relata că depresia întotdeauna
este acompaniată de anxietate. Acelaşi postulat este susţinut şi de J. Fawcett şi H. Kravitz (1983),
într-un studiu pe 200 pacienţi cu depresie endogenă. Autorii au constatat la cei investigaţi
prezenţa anxietăţii: a) la nivel de nelinişte (72%); b) simptome somatice ale anxietăţii (42%); c)
senzaţii de pericol iminent (62%). Fenomenul descris î-şi găseşte realizarea în ICD-10, unde
„Tulburările anxioase” sunt evidenţiate într-o categorie nosologică separată. Analiza instalării
cronologice a tulburărilor anxioase si celor depresive a depistat, că la copiii şi adolescenţii cu o
astfel de comorbiditate (depresie – anxietate) primar, încă în fragedă copilărie apar tulburările
anxioase, iar mai târziu, la ele aderă cele depresive. Acest fenomen, probabil ar putea fi explicat
prin faptul, că depresia este rezultatul unor procese biologice, psihologice, sociale, cognitive,
considerabil mai complexe şi mai dificile, pe când anxietatea, filogenetic reprezintă una din
formele cele mai timpurii de recţionare la stres şi/sau disconfort.

479
 Evoluţia trenantă, cu tendinţe de cronicizare, riscul crescut de recidivare a fost constatată în
cazurile de comorbiditate a stărilor depresive cu tulburările – anxioase, obsesiv-compulsive, de
comportament, etc. [5; 7; 18; 19].
Majoritatea psihiatrilor constată diferenţe esenţiale în manifestările clinice ale depresiei la
maturi şi copii. Savantul rus Kovaliov V.V. (1995), evidenţia următoarele diferenţe: 1)
particularităţile ideilor depresive – persistă sentimentul de culpabilitate faţă de părinţi, profesori,
colegi, prieteni; se autoacuză precum că ar fi orgolioşi nemotivat; 2) chiar şi atunci când sunt
depistate clinic stări depresive extrem de profunde, exterior copiii pot deveni doar plângăreţi; 3)
la copii depresia adeseori evoluează pe fundal de anergie, epuizare – prinicipalele obstacole în
realizarea ideilor autolitice. Lapides M.I. (1940), studiind tabloul clinic al depresiilor circulare la
adulţi şi adolescenţi, constată unele particularităţi specifice vârstei. La ele, se referă: numărul
considerabil de forme clinice atipice, care crează dificultăţi de diagnostic; frevenţa impunătoare a
stărilor subdepresive, pentru care, pacientul de regulă, nu solicită asistenţă psihiatrică; raritatea
formelor manifeste, având adeseori aspectul unui sentiment de tristeţe vagă, nedefinită,
acompaniată cu diverse fobii nediferenţiate; simptome depresive rudimentare; lipsa tendinţei de a
solicita şi accepta susţinerea, consolarea, compasiunea persoanelor apropiate; ameliorarea
matinală a stării afective; durata redusă a episoadelor depresive ş.a [12].
Comparând fenomenologia stărilor depresive la copii, adolescenţi şi adulţi, s-a constatat că
ea diferă funcţie de vârstă. Se presupune, că aceste diferenţe sunt determinate atât de de nivelul
de dezvoltare al funcţiilor cognitive, cât şi de incapacitatea copiilor de a verbaliza trăirile
depresive [3]. Shaffer D. (1996), relatează că capacitatea copilului de a expune sau respinge
alternativa evenimentelor viitoare nu se manifestă decât odată cu formarea gândirii operative
adică la vârsta de aproximativ 12-14 ani, iar până la această vârstă toate reacţiile emoţionale vor
avea mai mult aspect de disperare. Uşacov G. K., (1973) menţiona: „Capacitatea copilului de a
anticipa evenimentele se formează doar către vârsta de 12 ani. De la această vârstă el este capabil
să reacţioneze la stres nu doar sub aspectul fricii, disperării, ci poate manifesta stări depresive”.
În comentariile ICD-10 şi DSM-IV-TR este stipulat: tulburările de dispoziţie cert diferenţiate
sunt mai puţin caracteristice pentru copii şi adolescenţi, concomitent menţionându-se şi faptul, că
ele adeseori se manifestă cu simptome polimorfe. Pe parcursul ultimelor două decenii savanţii
depun eforturi considerabile pentru a elabora criterii de diagnostic specifice pentru depresia la
copii şi adolescenţi. În acest sens, la moment, sunt propuse multple scale standard de evaluare
clinico-psihologică a stărilor afective. În acelaşi context este important să menţionăm, că ideile
de autoacuzare, autoblamare, autoumilire, culpabilitate, care sunt criterii de diagnostic pentru
depresie la adulţi, la copii pot fi consecinţa problemelor intrafamiliale, şcolare, ambientale, când
ei resimt vina pentru ceea ce nu le aparţine (pentru ceea ce nu au comis), ca de exemplu, în cazul
divorţului părinţilor (problemă, ce nu ţine de competenţa lor, dar ei resimt vina incapacităţii de a
o soluţiona).
Concluzii
Datele de literatură prezentate anterior, demonstrează, că tulburările afective, în special
depresia, la copii şi adolescenţi manifestă o structură comlexă, patoplastică şi plurisindromală.
Acest fenomen, poate fi explicat prin faptul, că tulburările afective se dezvoltă la o personalitate
încă neformată şi, în plus, adeseori la o personalitate cu dificultăţi de dezvoltare psihofizilogică
normală. Simptomele depresiei se instalează din cauza incapacităţii copilului de a evalua corect
situaţia şi de a-şi verbaliza, exprima emoţiile. Astfel depresia copilului va fi extrem de receptivă,
modificându-se esenţial sub influenţa oricărui excitant exterin, fenomen, determinat probabil, de
imaturitatea mecanismelor de apărare psihologică. În perioada adolescenţei tabloul clinic al
depresiei este vualizat şi modificat de particularităţile psihoemoţionale, specifice perioadei
pubertare; de extinderea torentului informaţional; de creşterea încărcăturii psihoemoţionale,
sociale; de dezvoltarea unor maladii somatice, etc. La aproximativ 50% dintre copiii depresivi
sunt constatate dificultăţi adaptative la condiţiile impuse de societate, care în lipsa asistenţei
psihologice şi/sau psihiatrice adeseori preiau aspectul unui comportomaent deviant şi/sau
antisocial ca de exemplu, criminogen, suicidar, alcoolizazre, consum de droguri, etc.

480
 Bibliografie selectivă
1. Antropov Iu. Neurotic depression in children and adolescents. Moscow: Meditsina. 2001;
2. Azarnow J.R. et al. A comparaison of children with depressive and externalizing and
concurrent depressive and externalizing disorders. J. of Abnorm.Ch. Psyholog. 1988. 16,151-
162;
3. Baschina V. Tulburările afective la copii. Tratat de psihiatrie. Moscow: Meditsina. 1999, 2:
570-578;
4. Cocha D.,Cohen P. An epidemiological study of depression disorders in adolescent. J. Arch.
Gen. Psychiatry. USA, 1998, 55-1: 56-64;
5. Finlay-Jones R, Brown GW, Duncan-Jones P, Harris T, Murphy E, Prudo R. Depression and
anxiety in the community: replicating the diagnosis of a case. Psychol Med. 1980, 10:445-
454;
6. Iovciuk N. Incidenţa şi manifestările clinice ale depresiei în populaţia adolescentă şcolară.
Revista de Neurologie şi Psihiatrie. 1998, 9: 33-36;
7. Kendler K, Neale M, Kessler R, Heath A, Eaves L. Major depression and phobias: the
genetic and environmental sources of comorbidity. Psychol Med. 1993a, 23:361-371;
8. Kielholz P. Depressive illness. Baltimore. 1972: 302;
9. Kovacs М., Fainberg T., et al. Depressive disorders in childhood: A longitudinal prospective
study. Arch Gen Psychiatry. 1984a, 41: 229-237; 1984b: 463-469;
10. Kovacs M., Devlin B. Internalizing Disorders in Childchood. J. Child Psychol. Psychiatr.
1998, 39,1: 47-63;
11. Коvaliov V. Psihiatrie pediatrică. Moscow. 1995: 560;
12. Lapides М. Particularităţile clinico-psihopatologice ale stărilor depresive la copii şi
adolescenţi. Ed. by. Suhareva G. E. Moscow: Meditsina. 1940: 39;
13. Lesse S. Masked depression — the ubiquitous but unapprenated syndrome. Psychiatr. J.
Univ. Ottawa. 1980, 5, 4: 268;
14. Levinshon P, Clark G., et.al. Major depression in community adolescent: age an onset,
episode duration, and time to recurrence. J. Am. Acad. Child Adolesc. Psychiatry. 1994, 33:
809-818;
15. Liciko А. Adolescent psychiatry. Sankt Petersburg.1985: 416;
16. Offer D., Schonner-Reichl K.A. Debunking the depressive disorder of adolescents: finding
from recent research. J. Am. Acad. Child. Adolesc. Psychiatry. 1992, 31:1003;
17. Оzertskovskii S. Despre depresiile endogene mascate la adolescenţi. Revista de Neurologie şi
Psihiatrie. 1979, 79, 2:  212;
18. Pine D.S, Cohen P, Gurley D, Brook J, Ma Y. The Risk for early-adulthood anxiety and
depressive disorders in adolescents with anxiety and depressive disorders. Arch. Gen.
Psychiatry. 1998, 55:56-64;
19. Rapee R.M. The potential role of childrearing practices in the development of anxiety and
depression. Clin. Psychol. Rev. 1997, 17: 47-67;
20. Sosiucalo О., Каschnikova А., Таtarova I. Echivalente psihopatiforme ale depresiei la copii
şi adolescenţi. Revista de Neurologie şi Psihiatrie. 1983, 83, 10: 1522;
21. Smulevich A. Depressions in Somatic and Mental Illnesses. Moscow: Medical Informational
Agency. 2003;
22. Van Praag Н. Depresia, tulburările anxioase, agresie. Меdiografia. vol 20, №2, 1998: 27-35;
23. Vertogradova О. Tulburările anxios-fobice şi depresia. În culegerea „Anxietatea şi obsesia.
Moscow: Meditsina. 1998;

481
 PROFILAXIA DROGDEPENDENŢEI LA ADOLESCENŢI
Mircea Revenco, Inga Deliv, Ion Coşciug, Valentin Oprea, Svetlana Condratiuc
Laboratorul de Narcologie de pe lângă Catedra de Psihiatrie şi Narcologie, Facultatea de
Perfecţionare a Medicilor a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”

Summary
The prevention of drug addiction in adolescents
Literature data that provide information about the issue of prevention the drug addiction,
acohol, drugs or nicotine consume in teenages must be considered a serious problem. Thus, it
suggests the necessity of taking measures towards an eventual abuse of psychoactive substances
or an addiction syndrome. Chooseing of the recovery methods it will be the individualy
considerated according to the behavioral characteristics, the type of abuse, the personal and
familial problems.
Rezumat
Studiul datelor de literatură, privind profilaxia drogodependenţelor a evidenţiat că, orice
consum de alcool, tutun sau droguri în copilărie sau adolescenţă trebuie considerat ca o adevărată
problemă, care necesită anumite măsuri înaintea apariţiei unui eventual abuz sau a sindromului
de dependenţă. Alegerea programului de recuperare, se va face strict individual ţinând cont de
caracteristicile comportamentale, tipul abuzului, problemele personale sau familiale.

Actualitatea temei
Prin dimensiunea sa, problema narcomaniei a devenit un univers patologic cu rădăcini
culturale, biologice şi ontogenetice, cu consecinţe psihopatologice, somatopatologice, familiale,
profesionale, sociale, economice şi foarte frecvent criminogene. Dependenţa de substanţe
psihoactive (SPA) se pare logic să devină astăzi una dintre direcţiile prioritare de activitate ale
poliţiei, justiţiei, educatorilor, pedagogilor, psihologilor, asistenţilor sociali, medicinii întregi,
dominant a psihiatriei şi narcologiei, deoarece reprezintă o serioasă şi extrem de dificilă
problemă de sănătate publică. Creşterea numărului de adictivi corelează proporţional cu
majorarea diferitor infracţiuni şi răspândirea HIV-infecţiei. Atacarea fenomenului adictiv
presupune profilaxia nu doar în aspect medical, dar obligator şi în aspect social, individual,
psihologic, politic, pedagogic, legal, etc [2; 3].
Actualmente, utilzarea de SPA manifestă tendinţe de creştere impunătoare, în special
evidnte, printre reprezentanţii tinerii generaţii - adolescenţi şi chiar copii. Abuzul de substanţe
psihoactive în adolescenţă, a devenit una dintre cele mai dificile şi stringente problemele cu care
se confruntă psihiatrii, narcologii, psihoterapeuţii, psihologii din întreaga lume.
Datele de statistică [1; 3; 7], demonstrează răspândirea epidemică a dependenţei de
substanţe psihoactive, nu numai în Republica Moldova, ci şi la nivel mondial, concomitent
constatându-se şi tendinţa de „întinerire” a acestei patologii.
În literatura de profil accesibilă [1; 4; 5] este stipulat, că sindromul de dependenţă
narcomanică la copii şi adolescenţi, comparativ cu adulţii, se formeză considerabil mai rapid,
fenomenul fiind explicat prin instabilitatea proceselor metabolice, imaturitatea şi insuficienţa
dezvoltării fiziologice a sistemului nervos central, celui vegetativ, endocrin şi alte particularităţi
specifice organismului uman în această perioadă de evoluţie. Iniţierea consumului de sbstanţe
psihoactive, adeseori reprezintă un pattern comportamental patologic, elaborat în procesul de
formare a personalităţii umane şi determinat frecvent de ereditatea cu semnificaţie psihiatrică
şi/sau narcologică, de particularităţile psihologiei adolescentului, de relaţiile interpersonale în
cadrul familiei, instituţiei de învăţământ, mediului microsocial ambiental, etc. [4; 6]. Din aceste
motive, profilaxia dependenţei de substanţe psihoactive, ar fi raţional să includă, atât lupta aprigă
cu traficanţii de droguri, cât şi evidenţierea factorilor, care favorizează dezvoltarea patologiilor
respective, pentru ca ulterior să fie exclusă influenţa lor asura organismuli în creştere.

482
 Obiectivele lucrării constau în studierea, elucidarea şi trecerea în revistă a datelor,
reflectate în literatura de profil, ce se referă la metodele de profilaxie primară, secundară şi
terţiară a drogdependenţei la adolescenţi.
Premizele studiului
1 Incidenţa crescută a adicţiilor în structura morbidităţii umane;
1 „Întinerirea” drogdependenţei;
2 Eşecurile terapeutice şi dificultatea readaptării sociale, familiale, profesionale a
persoanelor drogdependente.
Rezultate şi discuţii
Drogdependenţele adeseori se formează la adolescenţii cu nivel intelectual înalt, fără
particularităţi premorbide de dezvoltare, cu relaţii interpersonale satisfăcătoare. Este vorba de
cazurile de narcomanie, care s-ar părea că se dezvoltă pe fondal nedeteriorat în aspect psihologic
şi/sau psihiatric. Se consideră că, în asemenea situaţii, una dintre cele mai importante cauze ar
putea fi lipsa de informaţii veridice convingătoare, referitor la consumul de droguri şi
consecinţele nefaste ale acestuia. Mecanismele psihologice ce stau la baza iniţierii consumului de
SPA constau în primul rând în absenţa posibilităţii indivizilor intelectual dezvoltaţi de a-şi
satisface necesităţile intelectuale şi emoţionale. Viaţa este privită subiectiv de această categorie
de adolescenţi ca ceva „plicticos”, lipsit de sens, de colorit afectiv. Procesul de căutare conduce
adeseori la consumul de aşa-numite „stupefiante intelectuale” (mai frecvent este vorba de
opiacee, cocaină). Persoanele menţionate sunt adesea calificate de către specialiştii psihiatri-
narcologi drept „narcomani plini de idei, de filosofie”, care consideră consumul de drog drept
„prioritate”, „bunăstare supremă” [2].
În ultima periodă de timp la radiou, televizor, tot mai frecvent sunt difuzate emisiuni cu
tematică antialcoolică şi antidrog, dar ele adeseori reprezintă comercializarea metodelor de
tratament existente şi mai rar au aspect profilactic. Probabil este logic de implicat specialiştii de
profil pentru a pregăti nişte informaţii în mass-media (emisiuni televizate, poate chiar sub aspect
de seriale, publicaţii în presa periodică, etc.), care ar reflecta veridic atât situaţia epidemiologică
la moment, cât şi simptomele diferitor tipuri de narcomanie, acordarea primului ajutor în caz de
intoxiacaţii cu SPA ş.a. Profilaxia consumului de toxice trebuie să înceapă la o vârstă relativ
mică (chiar din şcoala primară) şi constă în educaţia familială corespunzătoare, încurajarea
obiceiurilor sănătoase şi promovarea unei bune comunicări familiale. Deoarece adolescenţii cu
părinţii care fac abuz de diferite toxice (alcool, tutun) sunt mai predispuşi să devină la rândul lor
dependenţi, este recomandat ca un astfel de comportament să fie evitat în prezenţa copiilor.
Respectul faţă de sine, relaţiile familiale apropiate şi exemplele pozitive, cresc încrederea
adolescenţilor şi îi încurajează pe aceştia să-şi stabilească priorităţile şi să ia deciziile corecte în
tot ceea ce fac. Trebuie să se reţină că până la vârsta de 9 ani, copiii îşi formează o anumită
atitudine asupra folosirii toxicelor. Studiind, datele de literatură [3; 5; 6], venim cu câteva sfaturi
în educarea copiilor, care sunt recomandate pentru a evita consumul de droguri (profilaxia
primară):
- oferirea unui model pozitiv de viaţă.
Ca părinte, există o mare responsabilitate în felul cum este educat copilul, consumul în
prezenţa acestuia a alcoolului, ţigărilor sau eventual al drogurilor, pot influenţa negativ opţiunile
viitoare ale acestuia. Dacă unul dintre părinţi sau ambii părinţi au o problemă legată de consumul
de SPA, este recomandat ajutorul medical specializat (psihoterapie).
- împărtăşirea convingerilor proprii.
Este foarte important ca părinţii să aibă încredere în alegerile pe care le fac copii lor, de
asemenea părinţii nu trebuie să contrazică convingerile acestora. De multe ori există o anumită
influenţă a părinţilor asupra tuturor activităţilor adolescentului. Părinţii pot utiliza diferite
metode prin intermediul cărora pot să explice copiilor pericolul şi consecinţele utilizării
toxicelor.
- implicarea activă în educarea copilului.

483
 Păstrarea unei legături emoţionale apropiate cu copilul este destul de dificilă, în special la
vârsta adolescenţei când aceştia doresc mai multă independenţă şi intimitate. Este important ca
orice părinte să cunoască prietenii din anturajul copilului şi de asemenea cum îşi petrece acesta
timpul liber. Stabilirea unui orar adecvat şi petrecerea timpului liber în familie, este o opţiune
atunci cand se doreşte supravegherea indirectă a copiilor. Părinţii trebuie să îi îngăduie copilului
să se implice în activităţile familiale şi de asemenea să se ţină cont şi de părerea acestuia în
stabilirea anumitor decizii care privesc întreaga familie.
- perseverenţa şi corectitudinea faţă de copil.
Extremele în educaţia copilului (toleranţa mare, respectiv pedepse prea aspre), pot creşte
riscul de consum şi abuz de toxice în viitor. Nu sunt recomandate pedepsele fizice sau psihice ci
mai degrabă trebuie găsite alte alternative în pedepsirea copiilor (implicarea în atribuţiile
casnice, cititul suplimentar). De asemenea, atunci când este necesar, trebuie răsplătite şi lăudate
anumite realizări şcolare sau extraşcolare.
- încurajarea anumitor activităţi.
Părinţii trebuie să-şi încurajeze copii în desfăşurarea anumitor activităţi precum, sportul,
activităţile religioase, cercurile de studiu sau cercurile artistice. Acest lucru creşte încrederea în
sine şi îi face pe copii să se simtă utili şi de asemenea să folosească cât mai util timpul liber.
- oferirea tuturor informaţiilor necesare.
Orice părinte trebuie să se informeze personal asupra riscurilor utilizării toxicelor şi nu
trebuie să ţină cont de eventualele informaţii eronate oferite de anumite persoane mai puţin
competente. De asemenea părinţii nu trebuie să compare experienţa proprie cu cea a copilului
său, deoarece fiecare individ este unic în felul său. Orice părinte care suspicionează utilizarea
drogurilor în rândul copilului său, trebuie să apeleze la ajutor specializat, nefiind indicat ca
acesta să rezolve singur problema, deoarece în cazul în care există un abuz de toxice, fie el acut
sau cronic, este necesar tratamentul specializat (dezintoxicare si psihoterapie). Părinţii trebuie să
cunoască şi semnele fizice sau psihice care apar în abuzul de toxice, pentru a evita posibilele
complicaţii (tulburări de dezvoltare psihosomatică, tulburări psihiatrice, intoxicaţii acute cu
comă şi deces).
Consultul de specialitate (profilaxia secundară) - În cazul în care se suspicionează
consumul de SPA în rândul adolescenţilor, trebuie să se ofere o importanţă mare tuturor
semnelor şi simptomelor care pot apărea înaintea stabilirii unui consult de specialitate. Acest
lucru va uşura diagnosticul specialiştilor. Specialiştii care pot diagnostica abuzul şi dependenţa
de substanţe toxice, sunt: medicul de familie, medicul generalist, medicul terapeut, medicul
pediatru, psihologul, medicul psihiatru, asistentul social specializat în abordarea adolescenţilor
care fac abuz de substanţe toxice.
În cazul în care medicul suspicionează un eventual abuz de toxice al adolescentului,
anamneza şi examenul fizic general au o importanţă mare în stabilirea diagnosticului. Întrebările
legate de atitudinea adolescentului faţă de alcool sau droguri, comportamentul inadecvat al
acestuia sau evidenţierea unui istoric pozitiv pentru utilizarea toxicelor, sunt parte a anamnezei şi
pot evidenţia anumite semne caracteristice abuzului sau dependenţei de toxice.
Deoarece unele afecţiuni psihiatrice, precum sindromul de hipereactivitate asociat cu
deficit de atenţie, depresia, tulburările anxioase şi tulburările de stres posttraumatic, sunt
frecvente în rândul adolescenţilor cu abuz de substanţe toxice (droguri), este necesară şi o
evaluare corespunzătoare psihiatrică. Prezenţa unor astfel de afecţiuni fac tratamentul mult mai
dificil, deoarece deseori este necesar şi un tratament specific pentru sindroamele psihiatrice
asociate.
Medicul poate să întrebe orice copil trecut peste vârsta de 9 ani, despre atitudinea
acestuia în legătură cu folosirea alcoolului, tutunului sau a altor toxice. Aceste discuţii trebuie
continuate pe parcursul vizitelor regulate, astfel încât să se poată diagnostica la timp un eventual
abuz.

484
 Profilaxia la vârste cat mai mici este extrem de utilă, deoarece majoritatea adolescenţilor
încep consumul toxicelor la aceste vârste. Medicul de familie are obligaţia să recomande
tratamentul de specialitate şi părinţilor care consumă diferite toxice.
Majoritatea adolescenţilor nu renunţă la consumul de droguri din proprie initiativa, fiind
astfel necesar tratamentul de specialitate. De aceea este foarte important ca tratamentul să fie
personalizat pentru fiecare adolescent în parte (în special cel care include consilierea
psihologică). Trebuie să se identifice de asemenea cu precizie şi substanţa care este folosită de
adolescent, deoarece tratamentul de dezintoxicare diferă de la un drog la altul.
Este de asemenea important ca adolescentul să fie informat asupra efectelor nocive pe
care toxicele le au asupra sănătăţii proprii, cât şi asupra implicaţiilor legale şi sociale legate de
abuzul de toxice. La nivelul la care doar s-a experimentat un toxic, este utilă implicarea
adolescentului în diferite activităţi şcolare sau extraşcolare (diferite hobby-uri, cercuri artistice,
sport), care împreună cu sprijinul familial adecvat (petrecerea timpului liber împreună cu familia,
implicarea în responsabilităţile casnice, etc) ajută adolescentul să treacă mai usor peste acest
impas şi îl ajută să-şi dezvolte anumite aptitudini care îl vor feri pe viitor de anumite tentaţii
nedorite.
În cazul în care există un consum regulat de toxice la un adolescent, este necesar
tratamentul medical specializat. Acest stadiu este caracteristic adolescenţilor cu diferite probleme
de ordin emoţional, astfel în aceste situaţii trebuie căutată cauza pentru a trata corect abuzul. Se
recomandă asocierea psihoterapiei (individuală şi de grup), precum şi găsirea unor activităţi care
să întărească respectul de sine şi care să-i ocupe acestuia timpul liber.
În cazul, în care este identificat un abuz sau o dependenţă de SPA, este necesar un
tratament îndelungat, împărţit pe mai multe etape şi care necesită o perioadă de recuperare mai
îndelungată. În acest caz trebuie să se acorde o atenţie specială simptomelor de sevraj.
Tratamentul medicamentos trebuie obligatoriu asociat cu psihoterapia, care ajută adolescentul să-
şi controleze pornirile violente, diminuează simptomele depresiei şi eliberează sentimentele de
frustrare. În final nu trebuie să se uite că sprijinul familiei este extrem de important pe toată
perioada recuperării [1; 3; 4; 5].
Reabilitarea adolescenţilor cu abuz şi dependenţă de SPA prevede mai multe tipuri de
programe:
a) programe care necesită internarea pacientului - acest tip de program este extrem de
bine structurat şi foarte bine supravegheat. Există diferite centre specializate dar şi anumite
spitale care oferă posibilitatea înscrierii într-un astfel de program. Un astfel de program are şi un
tratament suplimentar de recuperare şi încurajare, util în convalescenţă adolescentului.
Denumirile generice ale programelor de acest tip sunt bazate pe principiile terapiei de grup
(Alcoolicii Anonimi sau Narcomanii Anonimi). Un alt tip de terapie care necesită internarea
pacientului într-un spital, sunt programele de terapie comunitară. Acesta poate dura aproximativ
2 ani, iar majoritatea adolescenţilor trataţi în această modalitate, aleg să lucreze la rândul lor într-
un astfel de program.
b) programe care nu necesită internarea pacientului - aceste programe variază destul de
mult şi implică psihoterapie asociată cu terapie familială.
- programul pentru tratamentul zilnic, necesită petrecerea a cel puţin 8 ore pe zi, în
centrul de recuperare, ca apoi pacientul să-şi petreacă noaptea acasă. Aceste programe au de
obicei aceleaşi componente ca şi programele care necesită internarea pe o perioadă mai lungă
(terapie individuală şi terapie familială, terapie de grup). Avantajul acestui tip de program, sunt
costurile mai mici;
- programele de „reabilitare în 12 paşi”, sunt recomandate în cazul pacienţilor care nu
necesită internare şi tratament intensiv. Acest tip de program are o durată variabilă şi necesită
urmarea atentă a mai multor etape, pe parcursul a mai multor săptămâni;
- programele de reabilitare ambientală, sunt de asemenea utile în tratamentul şi
recuperarea adolescenţilor cu dependenţă şi abuz de toxice. Acestea constau în organizarea unor
tabere cu diferite locaţii geografice, unde adolescenţii pot avea parte de un tratament asemănător

485
oricărui centru de reabilitare specializat. O astfel de experienţă îl ajută pe adolescent să-şi
controleze furia şi să-şi îmbunătăţească relaţiile cu prietenii şi familia. Ca şi majoritatea
programelor de reabilitare, acest program are o componenţă de tratament şi reabilitare psihică
(terapie individuală şi de grup).
Alegerea programului de reabilitare, se face pentru fiecare adolescent în parte şi trebuie
să ţină cont de caracteristicile comportamentale, de tipul abuzului şi de problemele personale sau
familiale. De asemenea tratamentul trebuie să-i ofere adolescentului şansa de a-şi continua
educaţia şi de a avea o viaţă căt se poate de normală. Majoritatea adolescenţilor doresc să-şi
continue studiile odată cu terminarea tratamentului. În cazul în care tratamentul are o durată mai
lungă, nu este recomandată întreruperea studiilor în perioada de reabilitare (după dezintoxicare şi
psihoterapie). Continuarea studiilor creşte încrederea în sine şi oferă şansa unei realizări
academice în viitor. Activităţile şcolare trebuie combinate cu cele extraşcolare şi de asemenea cu
psihoterapia de întreţinere.
Abuzul de SPA este o problemă care nu afectează doar adolescentul ci şi familia acestuia.
Deseori poate fi utilă terapia familială, astfel că părinţii aleg să participe la anumite programe
special concepute în acest scop. Acest tip de terapie de grup este utilă, deoarece îi ajută pe părinţi
să înţeleagă mai bine implicaţiile consumului şi abuzului de toxice şi nu în ultimul rând, îi poate
ajuta pe aceştia să stabilească o relaţie apropiată cu adolescentul.
Stoparea consumului de alcool, ţigări sau alte droguri, este doar primul pas în reabilitarea
completă a adolescentului. Deseori există şi o dependenţă psihică pentru substanţa respectivă, de
aceea este destul de dificil să se facă profilaxia unor eventuale recăderi (profilaxie terţiară), [3;
5].
Recăderile sunt destul de frecvent întâlnite în rândul adolescenţilor cu abuz de toxice şi
nu trebuie considerate ca un eşec al tratamentului. Majoritatea acestor recăderi apar în primele 3
luni după tratament şi necesită reluarea acestuia. În acest caz, perioada de recuperare poate dura
mai mult. Există mai multe modalităţi care îl pot ajuta pe adolescent să rămână abstinent şi să
evite eventualele recăderi:
- programul de recuperare prelungit, îl ajută pe adolescent să-şi dezvolte anumite abilităţi
care îl vor ajuta să treacă peste situaţiile de criză şi îl vor feri de eventualele recăderi;
- tratametul este complet dacă adolescentul nu a mai consumat toxice pentru o perioadă
mai lungă de 1 an (2 ani), acest interval necesitând o atenţie specială din partea specialistului şi a
familiei, dat fiind faptului că adolescentul are o vulnerabilitate crescută şi riscul recurenţelor este
mare;
- găsirea unor activităţi extraşcolare sau a unui hobby, pentru a ocupa cât mai util timpul
liber al adolescentului;
- tratamentul psihiatric adecvat. Adolescenţii care au o problemă legată de abuzul de
SPA, asociază deseori şi anumite afecţiuni psihiatrice precum depresia, tulburarea de
hipereactivitate asociată cu deficit de atenţie, ş.a. Toate aceste afecţiuni necesită tratament de
specialitate. Tratarea corectă a tulburărilor de acest fel, scade riscul recidivelor de consum şi
abuz de toxice.
Concluzii
Orice consum de alcool, tutun sau droguri în copilărie sau adolescenţă trebuie considerat
ca o adevărată problemă şi trebuie luate anumite măsuri înaintea apariţiei unui eventual abuz sau
dependenţe care sunt mult mai greu de tratat. Dacă se suspicionează un eventual consum de
toxice nu trebuie sa se amâne prea mult consultul de specialitate.
Bibliografie selectivă
1. Березин С.В., Лисецкий К.С., Голивкина Е.А. и др. Опыт построения модели системы
профилактики молодежной наркомании в г.Муравленко. Самара, 1998.
2. Гульдан В.В., Романова О.Л., Данилин А.Г. и др. Наркомания с точки зрения социолога,
врача, правоведа и журналиста//Социологические исследования. 1989. №2. С.37-51.
3. Иванец Н.Н. Медико-социальные проблемы наркологии и пути их решения//Вопросы
наркологии. 1997. N4. С.4-11.

486
4. Романова О.Л. Методологические аспекты первичной профилактики зависимости от
психоактивных веществ у детей//Вопросы наркологии. 1997. №2. С.67-75.
5. Спрангер Б.Е. Ключевые принципы построения профилактических программ для
подростков//Вопросы наркологии. 1993. №3. С.48-53.
6. Тихомиров С.М. Основные подходы к профилактике наркомании//Советская медицина.
1990. №4. С.41-42.
7. Чарлтон Э. Основные принципы обучения здоровому образу жизни//Вопросы
наркологии. 1997. №3. С.3-73.

PARTICULARITĂŢILE GENDER A FACTORILOR DE RISC CE CONDUC LA

CONSUMUL PRIMAR DE SUBSTANŢE PSIHOACTIVE DE CĂTRE ADOLESCENŢI
ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Svetlana Condratiuc, Mircea Revenco, Larisa Spinei, Anatol Nacu,
Valentin Oprea, Inga Deliv
Laboratorul de Narcologie,
Catedra Psihiatrie şi Narcologie FPM USMF “Nicolae Testemiţanu”

Summary
Risk factors peculiarities gender promoting the involvement of the psychoactive
substances among adolescents in the Republic of Moldova
Episodes involving the adults in using psychoactive substances during the last years
became very frequent. This fact makes us study the risk factors which promote them. As a result,
2061 adults were questioned in a questionnaire. The aim of the questionnaire was to out the
causes promoting the use of these substances.
Rezumat
Ultimii ani tot mai frecvente devin cazurile de antrenare a adolescenţilor în utilizarea
substanţelor psihoactice, fapt ce invocă necesitatea studierii factorilor de risk care contribuie la
acesta. Prin intermediul unei anchete au fost interviaţi 2061 adolescenţi cu ţel de a stabili cauzele
care ar putea contribui la începutul consumuzlui acestor substanţe.

Actualitatea temei
Studiile interdisciplinare şi pluridimensionale multiple, consacrate tulburărilor mintale şi de
comportament datorate utilizării de substanţe psihoactive, demonstrează actualitatea acestei
probleme la moment (1, 2, 5, 12). Conform datelor statistice, în Republica Moldova, similar altor
ţări ale lumii, adicţiile manifestă tendinţa de extindere (6, 7, 8, 9). Analiza prevalenţei
narcomaniei în funcţie de vârstă constată afectarea a 3 persoane la 100 mii populaţie până la 15
ani; 17 la 100 mii la cei de vârsta între 16-18 ani; 293 la 19-34 ani şi 15 la cei ce au depăşit
vârsta de 35 ani. Datele prezentate impresionează prin ponderea crescută a consumatorilor de
droguri în perioada adolescenţei.
Scopul studiului
Constatarea ratei de consum a drogurilor în mediul adolescenţilor din licee şi şcoli în
Republica Moldova.
A fost utilizată metoda de anchetare anonimă, întocmită conform cerinţelor internaţionale
înaintate pentru respectarea anonimatului. În special s-a studiat gradul de informare, atitudinea
faţă de consumul drogurilor, posibilităţile de procurare, consumul personal al respondentului.
Au fost incluşi în studiu: Investigaţi 2061 elevi din 31 şcoli şi licee din Republica
Moldova.
or. Chişinău – 1103 or. Bălţi - 958
Adolescenţi – 1036 (50,3%)
Adolescente – 1025 (49,7%)

487
 Vârsta: 12-14 ani – 716 (34,7%)
15-17 ani – 1345 (65,3%)
Rezultate obţinute
Achetarea anonimă a 2061 elevi cu vârsta de 12-17 ani a demonstrat că mai frecvent
adolescenţii iniţiază consumul de substanţe narcotice la vârsta între 11 şi 15 ani. Cele mai
importante cauze de iniţiere a consumului de droguri de către adolescenţi sunt: influienţa altor
persoane, companiei prietenilor, traficanţilor de droguri şi tendinţa de a primi plăcere, iar la fete
au predominat: impunerea celor apropiaţi, dorinţa de a găsi un refugiu de la problemele
acumulate, tendinţa de a părea matură. Drogurile au fost propuse gratis de către persoane
necunoscute mult mai frecvent băieţilor, decât fetelor.
Dintre cauzele mai importante în sensul iniţierii consumului de droguri, la adolescenţii din
studiul prezent, pot fi menţionate cele care se referă la impactul factorilor sociali şi
particularităţile psihologice specifice pentru această vârstă. Principalul factor este cel ce ţine de
anturajul social (influenţa ambianţei, „moda” sau principiile de conduită ale grupului social din
care face parte sau la care aderă individul respectiv) (tab.1).
Tabelul 1
Cauzele drogării la adolescenţi şi tineri (%)

or. Chişinău or. Bălţi p

Influenţa altor persoane, a companiei 55,3 65,9 ****

Dorinţa de a primi o plăcere 35,6 41,8 ***

Dorinţa de a găsi un refugiu de la problemele 27,7 32,7 **

acumulate, de la neplăceri
Dorinţa de a părea matur 24,4 32,7 ****

Nu cunosc consecinţele consumului de droguri 11,5 13,2 *

Consumarea băuturilor alcoolice, fumatul 6,1 9,3 ***

Nu ştiu 13,1 8,1 ****

Incapacitatea de a-şi controla comportamentul 12,7 7,7 ****

Sunt impuşi 11,0 6,5 ****

Lenevia, plictiseala 10,9 6,4 ****

* - р> 0,05; ** - р < 0,05; *** - р < 0,01; **** - р < 0,001.

Analiza datelor studiului a identificat lipsa controlului din partea părinţilor drept unul din
factorii cei mai importanţi în sensul iniţierii consumului substanţelor psihoactive şi formării
dependenţei narcomanice. Situaţiile de conflict, precum şi relaţiile intrafamiliale perturbate
servesc drept un imbold serios la întrebuinţarea primară a substanţelor psihoactive. Aceste
probleme adeseori provoacă tulburări anxios-fobice şi depresive ce pot fi tratate ca factori de risc
în întrebuinţarea primară sau continuă a acestor substanţe. Fumatul este tratat de adolescenţii
fumători ca un reglator al problemelor emoţionale, relatând că ţigara este un calmant puternic (3,
4).

488
 Din factorii de risc în sensul formării adicţiilor, identificaţi la adolescenţi, pot fi menţionaţi
cei de tipul opoziţionismului, conformismului, negativismului comportamental (11, 12). Anume
comportamentul auto- şi/sau heteroagresiv manifestat frecvent de către adolescenţi este adeseori
condiţia principală pentru iniţierea consumului de alcool, fiind ulterior factor predispozant-
declanşator al iniţierii consumului de drog (în căutarea unor „senzaţii mai tari”). Întrebuinţarea
tutunului, folosirea periodică a alcoolului formează primele „verigi” în lanţul de formare a
pulsiunii psihologice faţă de substanţele psihoactive, contribuind considerabil în instalarea
paternului patologic:

Lanţul de formare a dependenţei psihice:

Fumat

Alcool

Droguri uşoare

Droguri ilicite

Datele prezentate în acest tabel constată un înalt grad de informare al adolescenţilor despre
substanţele psihoactive, atât în zona centrală, cât şi în zona de nord a Republicii Moldova (tab.2).
Tabelul 2
Repartizarea procentuală a răspunsurilor la întrebarea
„Ce cunoaşteţi despre droguri? ” (%)
Substanţa N-am auzit nimic Am auzit aşa Cunosc acţiunea acestui
narcotică denumire, dar nu drog, modul de p
cunosc nimic despre preparare şi
aceasta consumare
Chişinău Chişinău Chişinău
Bălţi Bălţi Bălţi
Marijuana 14,1 7,6 64,3 65,3 21,6 27,0 ****
Anaşa 64,6 73,0 29,2 24,0 6,3 3,0 ****
Haşiş(cânepă) 36,4 36,6 52,7 49,4 11,0 14,0 **
“Paie de mac” 54,9 40,0 37,1 51,6 8,0 8,5 *
Morfină 65,2 62,4 27,7 33,3 7,1 4,3 ***
Heroina 27,6 20,3 60,2 64,5 11,2 15,2 ****
Tranchilizante 63,6 56,8 30,0 38,4 6,4 4,8 ****
Efedron 86,2 83,0 11,6 14,9 2,2 2,1 *
Cocaină 19,5 12,9 65,6 66,5 14,9 20,6 ****
Ecstasy 60,2 48,2 29,6 40,8 10,2 11,0 ****

* - р> 0,05; ** - р < 0,05; *** - р < 0,01; **** - р < 0,001.

489
 Intervievarea adolescenţilor în aspectul cunoaşterii locurilor de livrare a drogurilor a
evidenţiat că mai mult de jumătate (54,1%) ştiu de unde pot fi procurate substanţele psihoactive.
Informaţia obţinută ne oferă posibilitatea să constatăm că în 35,4% (Chişinău), 31,9% (Bălţi)
locul de procurare a drogului este indicat „domiciliul vânzătorului de stupefiante”; 30,1%
(Chişinău), 40,6% (Bălţi) – la discotecă sau bar; 23,8% (Chişinău), 20,5% (Bălţi) – în stradă; şi
cel mai şocant că 5,8% (Chişinău), 4,6% (Bălţi) din adolescenţi afirmă că drogul poate fi
procurat în incinta şcolii. Nu cunosc unde pot fi procurate drogurile - 45,9% din adolescenţi
(Chişinău) şi 43,8% (Bălţi) (tab.3).
Tabelul 3
Repartizarea procentuală a răspunsurilor la întrebarea:
“Unde pot fi procurate drogurile?” (%)

Locul Chişinău Bălţi p

La discotecă, bar 30,1 40,6 ****

Acasă la persoanele care vând droguri 35,4 31,9 *

În stradă 23,8 20,5 *

La şcoală 5,8 4,6 *

Nu cunosc 45,9 43,8 *

* - р> 0,05; **** - р < 0,001

Utilizarea primară a drogurilor de către adolescenţi foarte frecvent este determinată de

ambianţa microsocială. Principalii factori favorizanţi în aspectul utilizării drogurilor s-au dovedit
a fi:
- influenţa negativă ale unor persoane consumatori de droguri sau a grupului social;
- dorinţa de a primi plăcere;
- dorinţa de a se refugia de la problemele sale;
- dorinţa de a părea mai matur.
Implicarea în utilizarea de substanţe psihoactive prin intermediul relaţiilor şi contactelor
sociale au evidenţiat că 35,4% (Chişinău), 38,0% (Bălţi) cunosc persoane care folosesc droguri,
dar nu le sunt rude sau cunoştinţe apropiate; 12,0% (Chişinău), 8,9% (Bălţi), dintre cei supuşi
studiului, cel puţin o dată au avut propuneri din partea persoanelor necunoscute să consume
droguri; 11,2% (Chişinău), 6,1% (Bălţi) au confirmat că printre cei apropiaţi, rude, membri ai
familiei, prieteni sunt persoane care consumă droguri (tab.4).
Tabelul 4
Influienţa factorilor microsociali şi familiali în întrebuinţarea primară a drogurilor (%)
Chişinău Bălţi p
V-a propus cineva din persoanele necunoscute să 12,0 8,9 **
consumaţi droguri?
Cunoaşteţi persoane care consumă droguri, dar nu 35,4 38,0 *
vă sunt persoane apropiate?
Aveţi printre persoanele apropiate (prieteni, rude, 11,2 6,1 ****
membrii familiei), persoane care consumă droguri?
* - р> 0,05; ** - р < 0,05; **** - р < 0,001.

490
 Primele încercări de drogare, în majoritatea cazurilor, erau legate de marijuană. Consumul
de alcool şi fumatul este acceptat ca un comportament normativ în mediul elevilor de 15-17 ani.
Un număr impunător de adolescenţi consideră consumul de alcool şi fumatul la atingerea
maturităţii drept ceva banal şi pe deplin acceptabil. S-a constat că un procent destul de mare
subestimează pericolul vital cauzat de consumul de droguri. Studierea prevalenţei consumului de
substanţe psihoactive în mediul adolescenţilor şi colectarea informaţiei ce ţine de motivele
principale ale iniţierii consumului de droguri, pe teritoriul Republicii Moldova, ne permite să
constatăm că:
- Folosirea primară a drogurilor este în mare măsură determinată de ambianţa socială
- Implicarea în folosirea drogurilor şi a altor substanţe adictive se petrece prin intermediul
relaţiilor şi contactelor sociale cu persoane drogodependente
- Accesibilitatea de obţinere a drogurilor
- Adolescenţii posedă „destulă” informaţie în denumirea, modul de preparare şi de acţiune a
drogurilor
- Întrebuinţarea repetată a canabisului e mai caracteristică pentru adolescenţii băieţi (Fetele
adolescente de regulă se limitează la o încercare solitară din curiozitate)
- Nu s-a reuşit de a constata categoric o preferinţă geografică în folosirea anumitor droguri
- Constatarea tendinţei de majorare a numărului de experimentatori în întrebuinţarea drogurilor
ilicite
- Majorarea procentuală ale cazurilor de întrebuinţare a drogurilor de către sexul feminin
Concluzii
1. Întrebuinţarea primară a drogurilor în perioada adolescentă are motivaţii şi particularităţi
specifice
2. Dintre factorii predispozanţi mai importanţi în formarea narcomaniei propriu-zise sunt
cei intrafamiliali, personali şi sociodemografici
3. Constatarea tendinţei de „întinerire” a contingentului de persoane ce folosesc substanţe
psihoactive
4. Formarea adicţiei faţă de substanţele psihoactive în perioada adolescentă este de scurtă
durată, decurge malign, progredient, invalidizant şi desocializant
5. Acest contingent necesită de a fi inclus în grupa de risc deja după depistarea primară a
întrebuinţării substanţelor psihoactive; lărgirea măsurilor profilactice şi administrarea unui
tratament multidimensional şi complex
6. Necesitatea colaborării structurilor sănătăţii mintale şi autorităţilor publice în vederea
consolidării resurselor umane şi financiare pentru combaterea acestui fenomen
biopsihosocial.
Bibliografie
1. Hibbel, B.Anderson, B. Kokkevi, A.Morgan, M.Narusk. The 1995 ESPAD report. Alcool
and Other Drug Use Among Students in 26 European Countries, Stockholm, Sweden.
1997.
2. Koshkina E.A. The prevalence of the use of narcotics and other psychoactive substances
in Russia today. Zh Microbiol Epidemiol Immunobiol. 2000 Jul-Aug; (4): 15-9. Russian.
3. Mouren-Simeoni MC, Vantalon V. Les conduites addictives aux substances licites et
ilicites chez l’ enfant. In: Bailly D, Venisse JL, ets. Addictions et psychiatrie. Paris:
Masson, 1999.
4. Observatoire Francais des Drogues et des Toxicomanies. Tendances recentes: Rapport
TREND. Paris: OFDT, 2000.
5. Weinberg NZ, Rahdert E, Colliver JD. Adolescent substance abuse: a review of the past
ten years. J.Am.Acad. Child Adolesc Psychiatry 1998; 37: 252-61.
6. M.Revenco, V.Oprea, Tatiana Prigoda, Svetlana Condratiuc, I.Coşciug. The primary use
of the psychoactive substances among the adolescents in the Republic of Moldova. // 9th
Congress for Bridging Eastern and Western Psychiatry. Iasi, România, 9-12 Iune 2006,
p.11.

491
 7. Койкова И.А., Колесников В.В., Кошкина Е.А. Распространенность потребления
наркотических веществ среди подростков в Краснодарском крае.// «Вопросы
наркологии», 2000 г., №3, с. 61-64.
8. Кошкина Е.А., Вышинский К.В., Шамота А.З., Гуртовенко В.М. Мониторинг
распространенности потребления психоактивных веществ (ПАВ) среди учащихся г.
Москвы. // М., 2003, 36 с.
9. Кошкина Е.А., Киржанова В.В. и соавт. Комплексная оценка употребления ПАВ
молодежью в Юго-Восточном округе Москвы // М., 2004.
10. Кривулин Е.Н., Макаров С.А. Социально-психологические и клинико-
биологические аспекты становления героиновой наркомании в молодом возрасте. //
«Вопросы наркологии», 2002 г., №2, с. 43-50.
11. Молодёжь и наркотики (социология наркотизма). / Под ред. В. А. Соболева и И. П.
Рущенко. Харьков: Торсинг, 2000, 432 с.
12. Ревенко М., Наку Ан., Опря В., Кондратюк С., Пригода Т. Особенности факторов
риска, способствующих вовлечению подростков в употребление психоактивных
веществ. // Anale ştiinţifice. Ed.VII. Probleme actuale în medicina internă. Zilele
Universităţii consacrate celor 15 ani de la proclamarea independ. Republicii Moldova.
19-20 octombrie, 2006, vol.II, p.154-158.

VINCAMINA ÎN TRATAMENTUL COMPLEX AL BOLNAVILOR DE VÂRSTĂ

ÎNAINTATĂ CU ATEROSCLEROZĂ ŞI TULBURĂRI PSIHICE
Alexandru Nacu, Emilia Boşneaga, Eugenia Calenici, Larisa Boronin, Anatol Nacu, Ion
Coşciug
Catedra de psihiatrie N 1 şi 2

Summary
Vincamine in complex treatment of patients of advanced
age with atherosclerosis and mental
84 patients with cerebral atherosclerosis of the II and III stages were examined clinical-
catamnestic. From clinical aspect, the intelectual mnestic and cognitive disorders prevailed the
associated with acute psychotic states. It was established that, a complex treatment given to this
category of patients with vasoactive, antihypertensive remedies, permits a significant
improvement both of psycho-emotional, behavioural and of the disturbed cognitive functions.
Rezumat
Au fost investigaţi clinico-catamnestic 84 pacienţi cu ateroscleroză cerebrală de gradul II
şi III. În aspect clinic au predominat tulburările intelectual-mnestice şi tulburările cognitive,
asociate cu stări psihotice acute. S-a constatat că, alocarea unui tratament complex cu remedii
vasoactive, antihipertensive şi psihotrope acestei categorii de bolnavi, permite ameliorarea
considerabilă atât a funcţionării psiho-emoţionale, comportamentale, cât şi a funcţiilor cognitive
deteriorate.

Actualitatea problemei
În ultimele decenii maladiile cardiovasculare (hipertensiunea arterială, ateroscleroza
cerebrală) se întâlnesc tot mai frecvent. În general, aceste maladii au o evoluţie malignă,
concomitent, fiind şi refractare la tratament. În ultima perioadă de timp, mai multe publicaţii
semnalează despre eficienţa înaltă a vincaminei (oxybral) la bolnavii cu ateroscleroză [1; 2; 3; 4].
Mai puţine lucrări sunt consacrate eficienţei vincaminei (oxybral) în tratamentul bolnavilor cu
ateroscleroză de vârstă înaintată, perioadă, când tulburările mnezice sunt adeseori asociate cu
stări psihotice acute. În conformitate cu Ghidul farmacoterapeutic, Chişinău (2006), vincamina
(oxybral) reprezintă un alcaloid, cu efect vasodilatotor şi antihipertensiv. Remediul dilată

492
preponderent vasele sangvine cerebrale, reduce rezistenţa circulatorie şi ameliorează irigaţia
sangvină encefalică, concomitent crescând utilizarea glucozei şi oxigenului de către neuroni;
ameliorează memoria şi alte funcţii cognitive, creşte capacitatea de muncă intelectuală [2; 3; 6;
7].
În opinia lui V. Stroescu (1999), vincamina (oxybral) ameliorează circulaţia sangvină
cerebrală. Autorul afirmă că, la bolnavii cu insuficienţă cerebrală cronică are loc o creştere a
fluxului sangvin cerebral. Metabolismul neuronal este stimulat prin creşterea consumului de
oxigen şi diminuarea raportului lactat/piruvat. V. Stroescu menţionează ameliorări
psihocomportamentale evidente la bătrânii cu ateroscleroză cerebrală, care administrau
vincamină (oxybral).
În tratatul de Farmacologie sub redacţia Aureliei Nicoleta Cristea (2006), vincamina
(oxybral) este calificat de asemenea ca remediu ce creşte fluxul sangvin cerebral, stimulează
metabolismului neuronal şi, autoarea este de acord cu V. Stroescu că, administrarea acestui
alcaloid sporeşte asimilarea oxigenului şi scade raportul lactat/piruvat la nivel neuronal. În
aceeaşi sursă se menţionează că, vincamina (oxybral) potenţează efectul somnifer al hipnoticelor
barbiturice, benzodiazepinice şi alcoolului. Nu influenţează debitul cardiac şi fluxul sangvin
renal [2].
Majoritatea autorilor studiind acţiunea vincaminei (oxybral) ajung la concluzia că,
remediul e mai eficient la persoanele de vârstă înaintată. În acelaşi timp, mai multe studii [1; 3;
6] demonstrează că, vincamina (oxybral) poate fi utilizată cu succes şi la pacienţii mai tineri
(25-40 ani) cu tulburări discirculatorii de origine toxică, infecţioasă, mixtă; osteohondroză, la
care, în tabloul clinic predomină cefaleea, fatigabilitatea, iritabilitatea, dispersarea atenţiei,
disconfortul general, stările de tristeţe, mâhnire, lentoare ideomotorie, etc. [9].
Scopul studiului a vizat evaluarea eficienţei tratamentului complex, incluzând vincamina
(oxybral) la bolnavii de vârstă înaintată cu ateroscleroză, manifestată clinic preponderent prin
tulburări intelectual-mnezice sau tulburări intelectual-mnezice asociate cu stări psihotice acute.
Material şi metode
Au fost examinaţi clinico-catamnestic 84 pacienţi cu ateroscleroză cerebrală gradul II şi
III (26 femei şi 58 bărbaţi). În studiu nu au fost incluşi bolnavii care au suportat anterior infarct
miocardic sau accidente vasculare cerebrale. Ţinând cont de prezenţa tulburărilor intelectual-
mnezice şi a stărilor psihotice acute pacienţii au fost divizaţi în 2 grupe. Toţi pacienţii au
beneficiat de tratament complex în funcţie de severitatea maladiei şi a sindromului
psihopatologic predominant.
Rezultate şi discuţii
Pentru a realiza scopul stabilit au fost analizate clinico-catamnestic 84 cazuri clinice de
ateroscleroză cerebrală gradul II şi III. Vârsta medie a bolnavilor a constituit 77,5 ± 5,25 ani.
Pacienţii au fost repartizaţi în două grupe, ţinând cont de prezenţa tulburărilor intelectual-
mnezice şi a stărilor psihotice acute.
În primul grup au fost incluşi 48 pacienţi, la care în tabloul clinic predominau dereglări
mnezice. Bolnavii prezentau subiectiv acuze la cefalee, pasivitate, pierderea intereselor, vertij,
zgomot în urechi, dereglări de echilibru, diminuarea memoriei, dificultăţi de a-şi concentra
atenţia, diverse tulburări hipnice. Ca exemplu poate servi următorul caz cliinic.
Bolnava R., 82 ani. Ereditatea fără semnificaţie psihiatrică. S-a dezvolvat normal. După
absolvirea institutului pedagogic a îndeplinit diferite funcţii administrative. Este căsătorită, are
doi copii. Relaţiile în familie sunt satisfăcătoare. Se caracterizează ca fiind hiperactivă, stenică,
comunicabilă. A participat în luptele celui de-al doilea război mondial. După vârsta de 70 ani a
observat că treptat s-a redus capacitatea de memorizare, retenţie şi reproducere a informaţiilor; s-
a instalat o stare de astenie uşoară. Însă, în pofida modificărilor menţionate, a rămas suficient de
activă, cu spirit de iniţiativă, adecvată în aspect profesional. Către vârsta de 75 ani starea
sănătăţii s-a agravat. Prezenta acuze la cefalee, pierderea echilibrului, fatigabilitate, oboseală,
apatie, a pierdut interesul faţă de persoanele din anturaj, menţiona diminuarea memoriei, în
special vis-a-vis de cunoştinţele acumulate în ultima perioadă de timp şi informaţiile primite

493
recent. A devenit mai labilă emoţional, constatând că, cele mai neînsemnate evenimente, situaţii
habituale o făceau să plăngă; comportamentul rămânea adecvat. Datorită tulburărilor mnezice nu
era capabilă să-şi organizeze activităţile, să se descurce fără însoţitor, mai ales, în locuri
necunoscute.
S-a tratat în condiţii de ambulator. A urmat căteva cursuri de tratament, incluzând
remedii nootrope, nicergolină, vinpocetină, phezam. Terapia menţionată a avut efect instabil. S-a
recomandat Sol. vincamini (oxybral 2,0) Nr. 20 i/m, thiamină şi sirop Gerovital. Ulterior, timp
de două luni s-a administrat vincamina (oxybral) în capsule, câte o capsulă de două ori pe zi, iar
apoi, timp de încă o lună - câte o capsulă în zi. După o întrerupere de 3 luni, bolnava a mai urmat
încă două cursuri identice pe parcursul unui an. Rezultatele tratamentului au fost încurajatoare.
Pacienta a devenit mai activă, au dispărut vertijul, cefalea, s-au atenuat acufenele. Relativ s-a
restabilit memoria, spiritul de iniţiativă, interesul faţă de persoanele din anturaj, s-a ameliorat
somnul; a devenit aptă să-şi gestioneze de sinestătător activităţile, să se plimbe fără însoţitor prin
oraş.
Acest caz clinic demonstrează iluctrativ că, la pacientă, iniţial au fost prezente simptome
caracteristice pentru ateroscleroza cerebrală fără simptome psihotice acute. Concomitent se
evidenţiază efectul satisfăcător al administrării tratamentului complex, care a inclus vincamina
(oxybral) injectabil şi per os în asociere cu thiamina şi gerovitalul la o persoană de vârstă
înaintată.
În grupul II, format din 36 pacienţi, la care, spre deosibire de primul, în tabloul clinic
tulburările intelectual-mnezice au fost asociate cu stări psihotice acute. Pe lângă acuzele
prezentate de bolnavii din lotul I, la bolnavii din grupul doi au fost prezente şi tulburări
psihotice care s-au manifestat preponderent sub aspectul unor idei hipocordiace cu multiple
fenomene cenestopatice (frisoane, senzaşii de furnicătură cutanat sau/şi subcutanat, înţepături în
diferite părţi ale corpului). În acelaşi timp, la pacienţii din grupul II de studiu se evidenţia
nervozitatea, irascibilitatea crescută, labilitatea emoţională extremă, uneori atingând nivelul
incontinenţei emoţionale, interferate de reacţii afective cu tendinţe de auto- sau heteroagresiune,
care se finisau adeseori cu stări de agitaţie psihomotorie cu elemente de negativism sau/şi
egocentrism. Pacienţii cereau continuu să li se acorde „mai multă atenţie”. În unele cazuri
deveneau apatici, necomunicabili, cufundaţi în propriile trăiri. La 5 pacienţi au fost prezente stări
de dezorientare temporo-spaţială. Unii bolnavi expuneau idei de dedublare şi intermetamorfoză,
afirmând că rudele apropiate sunt nişte persoane absolut necunoscute.
Drept exemplu prezentăm următorul caz clinic:
Bolnava D., 79 ani. Antecedentele heredocolaterale fără semnificaţie psihiatrică.
Dezvoltarea precoce fără particularităţi. La vârsta de 35 ani a suferit o traumă craniocerebrală
fără pierderea conştienţei. S-a tratat în condiţii de ambulator. După absolvirea institutului agricol
a lucrat în calitate de agronom. Locuieşte împreună cu sotul şi nepotul. Din spusele soţului, de
mai mulţi ani se evidenţiază ca fiind o persoană pedantă, principială, adeseori manifestând
gândire rigidă, vâscoasă, tendinţe de expunere amănunţită a detaliilor neesenţiale ale
evenimentelor, fenomenelor, situaţiilor, etc. Concomitent menţionează că soţia „este o fire cam
egoistă”. Primele semne ale maladiei au apărut la vârsta de 70 ani, manifestându-se preponderent
cu fenomene cenestopatice (înţepături, senzaţii de furnicătră subcutanată, frisoane, valuri de frig,
căldură în tot corpul, dureri surde persistente, migratoare, extrem de neplăcute). Treptat, pacienta
a devenit mai irascibilă, s-a instalat labilitatea emoţională vădită. Periodic apăreau stări de
mânie, ură, furie cu tendinţe auto- sau/şi heteroagresive, care ulterior evoluau spre agitaţie
psihomotorie similară agitaţiei catatonice. Aceste stări alternau cu perioade de inhibiţie
psihomotorie, apatie, abulie. Au fost şi perioade, când luni în şir, pacienta practic nu se ridica din
pat. În acest timp bolnava manifesta negativism activ sau pasiv (mai frecvent, sub aspect de refuz
alimentar). Concomitent erau prezente gânduri de dedublare şi intermetamorfoză. Ideile
menţionate se refereau mai mult la soţ şi copii. Adeseori bolnava insista că, persoana care este
continuu alături, care o ajută să-şi realizeze activităţile cotidiene nu este soţul ei, îl alunga din
apartament. Majoritatea timpului şi-l petrecea în limitele patului, timp de 5 ani nu a ieşit din

494
casă. Cu mari dificultăţi se mişca prin apartament. Concomitent, s-au instalat şi tulburările
mnezice sub aspectul diminuării memoriei, în special nu-şi putea aminti evenimentele curente.
Uita lucruri elementare. Au fost perioade, când bolnava, din spusele soţului: „...parcă-şi
revenea”. În asemenea momente era mai calmă, mai echilibrată, mai adecvată, manifesta
atitudine critică vis-a-vis de starea sa, afirmând că, suferă de o maladie incurabilă. Îşi reamintea
unele evenimente din viaţa proprie, care păreau a fi uitate, mai ales, evenimente, situaţii din
trecutul îndepărtat.
A fost supusă tratamentului în condiţii de ambulator cu cinnarizină şi pyracetam, însă
fără ameliorare semnificativă. În 2005 pacientei i s-a administrat vincamină (oxybral) câte 2,0 ml
timp de 20 zile, în asociere cu thiamină, sirop gerovital, thioridazină 50 mg/zi (în două prize).
Ulterior, a continuat tratamentul cu vincamină (oxybral) în capsule (câte o capsulă pe zi timp de
6 luni), asociat cu thioridazină 20 mg/zi (în două prize), timp de 6 luni. După o întrerupere de 3
luni cura de tratament menţionată anterior a fost repetată. Datele catamnestice după o perioadă
de un an de zile au scos în evidenţă ameliorarea funcţiilor cognitive şi afectiv-comportamentale.
Au dispărut senzaţiile cenestopatice, a devenit mai echilibrată, mai activă. Comparativ cu
perioada de până la tratament, nu mai stă culcată în pat, încearcă să se implice în activităţile ce
ţin de gospodărie, comunica prin telefon fiicei despre maladia sa. Î-şi evaluează subiectiv starea
de sănătate proprie ca „mult mai bună”. A devenit mai comunicabilă, au dispărut ideile de
dedublare şi intermetamorfoză, î-şi recunoaşte soţul. Singură s-a prezentat în policlinică la
medicul de circumscripţie. Parţial s-a ameliorat memoria, şi-a recăpătat spiritul de inţiativă, a
început să citească, să privească televizorul, preferenţial emisiunile de ştiri televizate.
Cazul clinic prezentat confirmă eficienţa tratamentului complex, incluzând vincamina
(oxybral) asociată cu thiamina şi thioridazina la bolnavii cu ateroscleroză cerebrală şi stări
psihotice acute sub aspectul tulburărilor senesto-hipocondriace şi ideilor de intermetamorfoză
interferate de crize disforice, irascibilitate marcată, agitaţie psihomotorie, comportament
inadecvat, negativism, tendinţe auto- sau/şi heteroagresive, tulburări intelectual-mnezice.
Concluzii
1. Vincamina (oxybral) este un remediu cu efecte vasodilatant, antihipertensiv şi sedativ
moderat;
2. Tratamentul complex incluzând vincamina (oxybral), administrat pacienţilor stumulează
metabolismul neuronal, sporeşte consumul de oxigen şi afluxul sanguin cerebral
ameliorând funcţiile cognitive şi diminuând simptomele psihotice acute;
3. Tratmentul alocat pcienţilor din studiul prezent contribuie esenţial la stabilizarea stării
psihoemoţionale şi a comportamentului pacienţilor cu ateroscleroză cerebrală de vârstă
înaintată.
4. Tratamentul de durată cu vincamină (oxybral) creşte nivelul de comunictivitate,
activitatea socială, spiritul de iniţiativă al bolnavilor cu ateroscleroză cerebrală de vârstă
înaintată.
Bibliografia
1. Cristea Aurelia Nicoleta Tratat de Farmacologie, ediţia 1, Editura Medicală, Bucureşti,
2006, pag.461
2. Duchene – Marullaz P., Karhenbull B. – Medicaments des afections arterielles
peripheriques, in Giroud J.P. (red). Pharmacologie clinique ed II-e p.411, 422 Exp. Sci.
Francaise, Paris, 1988.
3. Ghid farmacoterapeutic. Chişinău, 2006, pag. 1316-1317.
4. Sterman-Marichescu H. Vazodilatoare în ischemiile cerebrale Neurol. Psihiatr.
Neurochir. 1981, 2, 111 ( Bucureşti).
5. Stroescu V. Bazele farmacologice ale practicii medicale. Ediţia a VI-a (Editura medicală
Bucureşti, 1999, pag. 424-425)
6. Грэхам-Смит, Дж. К. Аронсон Оксфордский справочник по клинической
фармакологии и фармакотерапии. Москва, Медицина, 2000
7. Машковский М.Д., Лекарственные средства, часть 1, Москва 1984, стр. 434

495
 8. Nacu A.G., Hotineanu M., Emilia Boşneaga, Moldovanu M.; Eugenia Calenici Alocarea
oxybralului în stările nevrotiforme de caracter vascular Zilele Universităţii de Medicină
şi Farmacie „ Nicolae Testemiţanu”, Chişinău, 1999, pag. 463

PSIHOTERAPIA ÎN TRATAMENTUL COMPLEX AL NEVROZELOR

LA COPII ŞI ADOLESCENŢI
Anatol Nacu, Tatiana Leaşoc
Catedra Psihiatrie, Narcologie şi Psihologie medicală USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary
Psychotherapy in the complex treatment of neurosis in children and adolescents
The study is based on the clinical-pathopsychological, catamnestic and statistic research of
140 patients aged from 5 to 17 (105 boys and 35 girls) with a large scale of neurotic disorders.
The data of psychotherapy of the patients established at the basis of the neurotic
symptomatology the intrapsychic conflict and psychological benefits caused by the disorder that
have tracked the close connection with the peculiarities of the family functioning, education and
the parent personalities. The combination of individual, group or family psychotherapy increased
the efficiency of the treatment of the patients as it is facilitated the analysis of the psychological
aspect of the neurotic disorder in the family environment and intrapersonal relationships. The
pharmacotherapy administration was expedient in cases of acute neurotic symptomatology at the
stage of preparing for the psychotherapy realization.
Rezumat
Lucrarea se bazează pe explorările clinico-patopsihologice, catamnestice şi statistice ale
140 de pacienţi în vârstă de la 5 până la 17 ani (105 băieţi şi 35 fetiţe) cu un diapazon vast de
tulburări nevrotice. Datele psihoterapiei au permis de a constata în baza simptomatologiei
nevrotice conflict intrapsihic, avantaje psihologice din tulburare, care erau în legătură directă cu
particularităţile funcţionării familiei, educaţiei, individualităţii părinţilor. În acest context,
preferată s-a dovedit a fi psihoterapia direcţionată psihanalitic. Farmacoterapia este mai oportună
în simptomatologie nevrotică acută în calitate de etapă de pregătire pentru aplicarea psihoterapiei
(efect de scurtă durată).

Actualitatea temei
Problema tulburărilor nevrotice la copii şi la adolescenţi continuă să rămână actuală. În
Moldova tulburări nepsihotice constituie 74,2% în structura nozologică a incidenţei prin tulburări
mintale şi de comportament la copii până la 18 ani [1, 2]. Creşte anxietatea copiilor în societate
fiind influenţată de tendinţele socio-economice (cresc indicatorii divorţurilor, migraţiei părinţilor
peste hotare), este în ascensiune frecvenţa tulburărilor nepsihotice la copiii de la vârsta
preşcolară spre perioada studiului în colegii: de la 22,5% la 71% [3]. Aceasta se reflectă asupra
calităţii adaptării, angajării în câmpul de muncă, a prosperităţii psihice a persoanei mature [4].
Numeroase investigaţii sunt consacrate metodologiei intervenţiilor terapeutice, eficienţei
metodelor psihoterapeutice [5, 6]. Însă, în pofida diversităţii metodelor de tratament, modificări
esenţiale în ceea ce priveşte morbiditatea prin nevroze nu se înregistrează. În psihoterapia
contemporană se evidenţiază următoarele direcţii principale: psihodinamică, fenomenologică
(existenţial-umanistă), cognitivă-comportamentală, care se aplică în formă individuală şi de grup
[7, 8]. Cu toate acestea se remarcă aplicarea preponderent a psihoterapiei cognitive-
comportamentale, sugestive şi a farmacoterapiei, există poziţii divergente referitor la includerea
părinţilor în procesul curativ. În Moldova la etapa actuală persistă problema diagnosticului
nevrozelor la copii şi adolescenţi (frecvent se evidenţiază ca tulburări organice de personalitate)
şi tratamentului acestor tulburări, deoarece mai frecvent se aplică asocierea farmacoterapiei şi
sugestiei [2]. Psihoterapia psihanalitică infantilă, ocupând o poziţie deosebită, presupune o

496
abordare individuală, un rezultat mai stabil, graţie mentalizării conflictelor interne, o atitudine
clară faţă de rolul părinţilor în tratament [9].
Necesitatea explorărilor în plan teoretic şi practic este dictată de necesitatea optimizării
intervenţiei terapeutice în cadrul tratamentului complex al nevrozelor pentru asigurarea eficienţei
maxime a acestuia, a mijloacelor de profilaxie, în special având în vedere refractaritatea
tulburărilor nevrotice.
Scopul studiului
Optimizarea eficienţei psihoterapiei în tratamentul complex al nevrozelor la copii şi
adolescenţi.
Obiectivele studiului
1. Studierea minuţioasă a manifestărilor clinice ale nevrozelor în diferite etape de evoluţie a
acestora. 2. Studierea aspectelor psihologice la pacienţi, factorilor de personalitate ai părinţilor,
particularităţilor de funcţionare a familiei cu ajutorul seturilor de teste selectate. 3. Compararea
efectului în diferite modalităţi de tratament: tratament complex (farmaco-psihoterapeutic),
psihoterapie, farmacoterapie (lotul martor). 4. Analiza comparativă eficienţei variantelor de
psihoterapie (individuală, de grup, familială). 5. Elaborarea unui algoritm de aplicare a
tratamentului complex, a variantelor de psihoterapie, precum şi a mijloacelor de psihoprofilaxie.
Material şi metode de cercetare
Studiul s-a axat pe rezultatele examinării complexe a 140 pacienţi cu nevroze, care pe
parcursul anilor 2001-2005 au fost trataţi şi supravegheaţi în regim semistaţionar în Staţionarul
de zi pentru copii a Instituţiei Medico-Sanitare Publice şi de ambulatoriu şi Dispensarul
Psihoneurologic Republican IMSP SCP Costiujeni şi apoi în catamneza 17,5 ± 2,3 luni.
Diagnosticul de tulburare nevrotică (în continuare TN) a fost confirmat în baza criteriilor ICD-
10.
Au fost examinaţi copii şi adolescenţi de vârstă între 5 şi 17 ani (vârsta medie 10,83 ± 0,26
ani): 105 (75%) băieţi şi 35 (25%) fetiţe. În funcţie de tipul tratamentului aplicat pacienţii au fost
divizaţi în trei grupe: 1) tratament complex (farmaco-psihoterapeutic) – 78 (55,7%) pacienţi, 2)
psihoterapie – 22 (15,7%) pacienţi şi 3) farmacoterapie (lotul martor) – 40 (28,6%) pacienţi.
Analiza pacienţilor în funcţie de diagnosticul de bază a evidenţiat trei grupe clinice ale TN:
grupa І-a – 41 (29,3%) pacienţi cu tulburări somatoforme (F45.0; F45.3; F45.8; F48.0; F98.0;
F98.1); grupa a ІІ-a – 25 (17,9%) pacienţi cu tulburări anxios–fobice–obsesive, depresive (F40-
40.2; F41-41.2; F42-42.2; F43.2; F34.1; F51; F93-93.3;); grupa a ІІІ-a - 74 (52,8%) pacienţi cu
tulburări comportamental–motorii (F92.0; F92.8; F95-95.2; F98.5; F98.8; F63.3).
Pentru examinarea pacienţilor au fost utilizate următoarele metode de cercetare: clinică,
clinico-catamnestică, clinico-patopsihologică (metodele proiective de desen „Casa, copac, om”
(CCO), „Familia mea” (FM), chestionarul „Analiza relaţiilor intrafamiliale” lui Eydemiller E.G.
(ARF), chestionarele lui Eysenck H. (CE): varianta pentru adolescenţi şi adulţi); metode
paraclinice (EEG, ECO-EG, REG); metodele de evaluare statistică (analiză variaţională,
descriptivă şi discriminantă).
În prezentul studiu s-au aplicat procedee de psihoterapie cu direcţionare psihanalitică,
precum şi elemente de terapie gestaltică, psihodramă, psihoterapie cognitivă (feedback), fiind
aplicate individual (47%), în grup (15%), în psihoterapia de familie (44%) [301, 320, 321, 324,
54, 275, 318]. În psihoterapie se asigura o durată exactă a şedinţei şi periodicitate distinctă a
întâlnirilor. Pacienţii au beneficiat de la 15 la 30 (în mediu 22,5 ± 3,63) şedinţe de psihoterapie
individuală cu durată de 45-50 de minute fiecare şi frecvenţă de 1-3 ori săptămânal pe parcursul
a 2-6 luni (într-un caz timp de doi ani). Şedinţele de psihoterapie de familie se convocau de 2-3
ori pe lună. S-a realizat psihoterapia în grup pentru adolescenţii în vârstă de 11-17 ani – 15
şedinţe câte 1,5 ore fiecare, 1 dată pe săptămână timp de 3,5 luni. În rezultatul tratamentului se
releva: compensare clinică completă (dispariţia completă a simptomatologiei), compensare
clinică parţială (diminuarea totalităţii simptomatologiei, dispariţia parţială a simptomatologiei
concomitente sau atenuarea simptomatologiei de bază şi persistenţa celei concomitente), precum
şi absenţa compensării.

497
 Rezultatele obţinute
Din datele anamnezei la 32,9% pacienţi se remarcau antecedente eredocolaterale de TN, la
19,3% - psihopatie (р>0,05), la 4 (2,9%) pacienţi - antecedente de schizofrenie (mai frecvent în
grupa II, p<0,05). S-a depistat factorul psihogen în declanşarea patologilor în perioada ante-
perinatală a pacienţilor: 57,9% pacienţilor au fost născuţi din sarcini patologice (toxicoză,
iminenţă de avort spontan) dintre care 59,3% pe fondal unui stresul emotiv sau starea nevrotică a
mamei determinate de evenimentul sarcinii (atitudinea faţă de modificările fiziologice din
organism, sarcină nedorită sau sex nedorit al viitorului copil, care se referă la istoricul mamei în
familia progenitor), problemele interpersonale ale soţilor; din naşterii (prelungite, precipitate) -
62,9% cazuri, cu prematuritate, supramaturitate a nou-născutului - mai frecvent în grupa ІІІ –
21,6% pacienţi (р<0,05). Lucrările psihanaliticilor atestă, că climatului emoţional în diadă
«mamă-copil» îi revine un rol mai semnificativ, decât şirului de evenimente traumatizante [10].
Însă la 67 (47,9%) pacienţi în perioada precoce s-a relevat nevropatia (instabilitatea funcţiilor
organelor digestive, tulburări de somn, slăbire somatică). Semne de insuficienţă constituţională-
organică ale vârstei precoce se constatau în tratamentul mai puţin eficient: antecedente
eredocolaterale de TN - 50% cazuri de efect pozitiv, naşteri patologice – 46,6% cazuri; retenţie
formării controlului sfincterian - 33,3%, retenţie formării mersului de sine stătător din cauza
fobiei după o cădere – 46,7% cazurile cu efecte pozitive în urma tratamentului (р>0,05).
În funcţie de componenţa familiei efect pozitiv s-a evidenţiat mai frecvent la pacienţii din
familii incomplete (62,1%) şi educaţi de bunici, rude (părinţii erau plecaţi la muncă peste hotare)
- 57,1% cazuri (р>0,05), în tratamentul unicului copil (59,3%), figurilor ale părinţilor dominante,
autoritare, agresive; dominării şi superiorităţii figurilor bunicilor şi subordonării imaginilor
bunicuţelor (100%) - proba de desen FM. Tratamentul era ineficient mai frecvent la copiii taţilor
mai tineri (vârstă sub 20 ani la naşterea copilului) - 83,3% (familii divorţate, cu conflicte), din
lipsa legăturilor emoţionale cu familia excluderea tatălui din procesul de educaţie cu dominarea
mamei, explicându-se prin dificultăţile de antrenare a familiei în psihoterapie (р<0,05). În
psihoterapie au fost important transferul părintesc asupra psihoterapeutului, prelucrarea dorinţei
condiţionale a pacientului de a întoarce părinţii. În funcţie de caracteristicile educaţiei,
funcţionării familiei (datele ARF) tratamentul pacienţilor s-a dovedit a fi mai puţin eficient în
hiperprotecţia tolerată (46,1%) (autosacrificiu, satisfacerea necritică a oricăror necesităţi ale
copilului), investirea dependenţei, infantilităţii afective a copiilor (22,2%), decât în
responsabilitatea morală sporită - 60% şi în hipoprotecţie - 57,1% cazuri (р=0,05). Tendinţele
compensatorii ale problemelor personale ale părinţilor în stilul instabil de educaţie influenţau
eficienţa tratamentului în jumătate din cazuri (р<0,05). Astfel, conflictele intrapsihice ale
părinţilor pot contribui la apariţia şi acutizarea tulburărilor nevrotice la copii [11].
În prezentul studiu efect pozitiv se înregistra mai frecvent la pacienţii mai adaptaţi,
satisfăcuţi de învăţătură 68% cazuri, la fete – 65,7% cazuri (р<0,05), la pacienţii de vârstă 5-7
ani, care frecventau grădiniţele de copii - 62,5% cazuri (р>0,05). În cadrul anamnezei la
majoritatea pacienţilor (95,7%) au fost depistate tulburările somatice acute, în originea cărora se
urmărea aspectul psihic (atitudinea-comportamentul mamei, hipertutelă, naşterea sibsului,
perioada de adaptare, separare) şi simptomatologia vegetativ-viscerală. Analiza eficienţei
tratamentului în funcţie de dispoziţia somatică, concomitentă declanşării nevrozei, s-a dovedit a
fi importantă pentru elucidarea efectului tratamentului stărilor anxioase-fobice, al tulburărilor
somatoforme: în disfuncţii ale aparatului digestiv (gastrită, disfuncţii ale căilor biliare,
intestinale) efecte pozitive se înregistrau la 38,5% cazuri, în tulburări ale sistemului
cardiovascular (tulburări funcţionale) – în 66,7% cazuri (р>0,05). În funcţie de componentul
vegetativ-visceral tratamentul efectiv mai frecvent se înregistra la fobiile cu disfuncţii ale
sistemului cardiovascular: tahicardie, senzaţia de compresiune în regiunea cordului, etc. (69,2%),
decât la fobiile cu disfuncţiile tractului gastro-intestinal: greaţă, senzaţii de disconfort, micţiuni,
de defecare imperioase – 28,6% cazuri (р<0,05). În aceste cazuri părinţii mai frecvent reacţionau
la acuzele somatice ale copiilor, apelând la farmacoterapie, uneori aplicarea psihoterapiei
individuale era insuficientă - 51,1%, deoarece părinţii evitau psihoterapia (р<0,001).

498
 Analiza eficienţei tratamentului din punctul de vedere al factorilor patogenii a relevat, că
efect pozitiv mai frecvent se înregistra în cazurile unui psihotraumatism îndelungat (separare,
doliu) – 80% din pacienţi (este necesar timp pentru prelucrarea psihică a problemei), mai rar în
urma unei psihotraume acute (stress) – 36,4% din pacienţi (р<0,01). În funcţie de tipul
conflictului nevrotic în psihogenie efect pozitiv se înregistra în conflict de tip isteric (48,3%);
neurastenic (40,7%); obsesiv–psihastenic – la 50% din pacienţi (р>0,05), deoarece erau prezente
avantajele psihologice de TN – mai frecvent „evitarea soluţionării problemelor dificile” (45,6%),
„evitarea unor însărcinări acasă” - în 32,1% cazuri cu efecte pozitive (р<0,05). Conform datelor
psihoterapiei, conţinutul conflictelor intrapsihice, al avantajelor psihologice includeau
problematica relaţiilor reciproce «părinte-copil». Rezultatele studiului propriu atestă, că
neînţelegerea de către părinţi a specificităţii dezvoltării individuale a copilului, discordanţa cu
aşteptările lor, neconformitatea cerinţelor posibilităţilor, necesităţilor copiilor constituiau
conflictele interne ale copilului, de exemplu, între norme şi tendinţe spre un comportament
agresiv – 46% cazuri cu tratament efectiv. Hiperprotecţia în educaţie determina conflictul între
necesitatea independenţei şi dependenţă - 50% cazuri. Neacceptarea emoţională a copilului
constituia o parte din conflictul între necesitatea majoră de manifestare a „Ego-ului” său şi lipsa
recunoaşterii realizărilor - 56,9% din cazuri; avantajul psihologic din TN „căutarea autoafirmării,
recunoaşterii, semnificaţiei proprii” – 56,6% cazuri cu efecte pozitive (р>0,05).
Conform rezultatelor testului CCO, la pacienţi identic în grupe clinice s-au constatat
probleme de personalitate la nivel nevrotic: de comunicaţie, autopercepere, control excesiv al
instinctelor corporale, retrăirea slăbiciunii proprii, inferiorităţii, fobii, izolării, tendinţelor
agresive, manifestări depresive, tendinţă spre autonomia blocată de familie, culpabilitate [12].
Toate aceste caracteristici pot servi drept bază pentru conflicte nevrotice cu manifestări clinice.
În tabloul clinic al TN s-a evidenţiat sindromul de bază al tulburărilor diagnosticate,
precum şi un şir de sindroame comorbide nevrotice (suplimentare) mai puţin manifeste.
Psihopatologia nevrozelor includea simptomatologia astenică, obsesivă-fobică, afectivă, isterică,
somatoformă, precum şi tulburări ale somnului, comportamentului şi tendinţelor la nivel de
instincte. În tablou clinic al pacienţilor din grupa І mai frecvent erau prezente două (34,2%) sau
trei (4,9%) sindroame comorbide; în tratament mai frecvent se aplica numai farmacoterapia
(48,8%) (р<0,001), în componenţa tratamentului complex – psihoterapia individuală (76,2%);
efect pozitiv se remarca în 29,3% din cazuri (р<0,01). În grupa II mai frecvent se remarca unul
(36%) sau două (36%) sindroame comorbide; în tratament mai frecvent se aplica numai
psihoterapia (32%), se folosea asocierea psihoterapiei individuale şi familiale (44,4%);
psihoterapiei individuale, de grup şi familiale (11,1%), efect pozitiv se releva în 48% din cazuri
(р<0,01). În grupa III mai frecvent se înregistra un singur sindrom de bază (45,9%) sau un
sindrom comorbid – 32,4% din pacienţi (р>0,05); se aplica tratament complex (64,9%);
asocierea psihoterapiei individuale şi de grup (13,1%); psihoterapiei individuale şi familiale -
42,6% (р>0,05); efect pozitiv s-a constatat mai frecvent - 62,2% din cazuri (р<0,01).
În rezultatul analizei datelor paraclinice s-a constatat, că la pacienţi cu tratament eficient se
relevau semne neesenţiale de insuficienţă organică: EEG – 55,6% de cazuri; ECO-EG – 51,2%
de cazuri; REG – 58,1% de cazuri (р>0,05). În ceea ce priveşte influenţa calitativă este necesar
de menţionat, că în asociere cu tipurile anomale de educaţie familială, aşteptările perfecţioniste
ale părinţilor de la copii, diminuarea organică puteau conduce la declinul nivelului individual al
adaptării psihice, crescând vulnerabilitatea la factorii psihogeni.
Rezultatele completării CE atestă, că efect pozitiv mai frecvent se constată la pacienţii cu
introversie - 81,3% din cazuri (р<0,01), neyrotism înalt - 48,7% din cazuri (р>0,05), părinţii
cărora de asemenea manifestau introversie – 51,2% (р>0,05) şi neyrotism înalt – 56,8% din
cazuri, adică trăsături de temperament melancolic [12]. Astfel, concordanţa particularităţilor
personale, legătura stării emoţionale a copilului şi părintelui (mai frecvent a mamei) joacă un rol
semnificativ nu numai în declanşarea tulburărilor, dar şi în procesul psihoterapiei. De aceea
psihoterapia părinţilor (44%), în cadrul lucrului cu copilul, presupune evidenţierea şi analiza

499
aspectelor infantile ale fenomenelor de transfer în procesul terapiei şi este direcţionată spre
ajutorarea părinţilor să reuşească cu succes să-şi realizeze funcţiilor lor de părinţi.
Tipul de tratament influenţa statistic semnificativ rezultatul: tratamentul complex – 65,4%
pacienţii cu efect pozitiv; psihoterapie - 86,4%; farmacoterapia (lotul martor) – 10% pacienţii cu
efect pozitiv – se remarca efect de scurtă durată, fiind că majoritatea pacienţilor după tratament
în Staţionarul de zi se adresau repetat la psihiatru sau neurolog în condiţii de ambulatoriu pentru
farmacoterapie (р<0,001). Eficienţa diferitor variante de psihoterapie se deosebea concludent:
psihoterapia individuală – în 51,1% cazuri, aplicarea consecutivă a psihoterapiei individuale şi
de grup – în 77,8% din cazuri; psihoterapia individuală şi familială – în 86,8% din cazuri; în
asocierea psihoterapiei individuale, familiale şi de grup efecte pozitive se înregistrau în toate
cazurile (р<0,01). Astfel, tratamentul era mai eficient în asocierea variantelor de psihoterapie, la
aplicarea psihoterapiei familiale, explicându-se aceasta prin semnificaţia personalităţii părinţilor,
relaţiilor reciproce, stilului de educaţie în apariţia şi evoluţia TN la copil [9]. Scopul principal al
activităţii cu părinţii, adiţional la ajutorul în depăşirea tuturor dificultăţilor, eferente din procesul
tratamentului copilului lor, constă în antrenarea părinţilor în procesul de cunoaştere a copilului
propriu, realizarea înţelegerii şi interacţiunii adecvate cu el.
Discuţii
În cadrul selectării variantei psihoterapiei se luau în considerare datele clinico-
patopsihologice, particularităţile de vârstă şi individuale ale pacientului, precum şi dinamica
relaţiilor reciproce ale copilului şi părinţilor în prima consultaţie. Este foarte important acordul
părinţilor pentru aplicarea psihoterapiei, influenţa lor potenţială sau reală asupra procesului
terapeutic: hipertutela, frica separării copilului de părinte, opoziţia adolescentului în privinţa
convorbirilor individuale cu medicul se analizau în cadrul consultaţiilor familiale, cu trecerea
ulterioară la psihoterapia individuală [13].
Evitarea consultaţiilor, indiferenţa părinţilor faţă de acestea, severitatea stării copilului
defineau semnificaţia majoră a farmacoterapiei în tratament. Astfel, farmacoterapia este adecvată
numai în abordul unei stări nevrotice clinic pronunţate şi numai ca o etapa de pregătire a
pacienţilor pentru psihoterapie orientată spre vindecarea personalităţii – rezolvarea conflictelor
intrapsihice şi la eliminarea cauzei nevrotice.
Psihoprofilaxia are o semnificaţie deosebită în depistarea precoce a manifestărilor
nevrotice, a problemelor formării personalităţii copilului prin extinderea lucrului cu familia în
şcoli, grădiniţe. Psihoterapia contemporană face posibilă prevenirea declanşării nevrozei în etapa
prenozologică. Administrarea farmacoterapiei nu înlătură aspectul psihologic al etiologiei,
patogeniei nevrozelor, conducând la instalarea trăsăturilor nevrotice de caracter, la dezadaptare.
Tratamentul pacientului cu TN a fost prezentat în formă de algoritm, care ia în considerare
corelaţia datelor clinico-paraclinice cu caracteristicile patopsihologice ale tulburării şi presupune
următoarele etape succesive: Etapa 1: confirmarea diagnosticului conform criteriilor CIM-10;
Etapa 2: examinarea pacientului, aplicând metodele proiective CCO, FM, CE, care evidenţiază
caracteristicile patopsihologice ale TN la nivel inconştient şi de pe poziţia autoaprecierii. Etapa
3 - examinarea părinţilor aplicând CE. pentru adulţi, ARF lui Eydemiller E. G. pentru elucidarea
datelor obiective privind educaţia şi funcţionarea familiei pacientului. Etapa 4: diagnosticul
direcţionat psihoterapeutic luând în considerare complexul de factori etiopatogenici: probleme de
situaţie; dereglări în sistemul familial; tulburări cognitive şi de comportament; probleme
emoţionale; tulburări de dezvoltare şi modificări de personalitate; abateri biologice; Etapa 5:
selectarea variantelor psihoterapiei în funcţie de rezultatele din precedentele etape. Aplicarea
asocierii variantelor psihoterapiei în funcţie de interesele pacienţilor, a abilităţilor de antrenare în
procesul psihoterapiei, a poziţiilor părinţilor. Etapa 6: supravegherea, examinarea pacienţilor în
perioada de tratament, urmând corectarea duratei psihoterapiei. Toate aceste intervenţii vor
facilita optimizarea tratamentului complex al TN.

500
 Concluzii
1. În baza unui material clinic suficient de amplu, folosind variate metode de explorare s-a
realizat un studiu comparativ al eficienţei diverselor variante de psihoterapie pentru a sublinia
importanţa majoră a psihoterapiei în tratamentul complex al nevrozelor la copii şi adolescenţi.
2. Din punct de vedere practic apartenenţa nozologică a stării nevrotice (luând în
considerare divergenţele de clasificare) nu influenţa semnificativ asupra tehnicii psihoterapiei
direcţionate psihanalitic, dar fiind importantă în cazul farmacoterapiei.
3. Investigaţiile au relevat prezenţa premorbidului nevrotic – particularităţilor de
temperament şi caracter al pacienţilor, care urmăreau legătură cu relaţiile reciproce precoce în
diada «mamă-copil», precum şi cu particularităţile de educaţie, de funcţionare a familiei, a
perioadei de criză în dezvoltarea copilului şi se manifestau prin reacţiile nevrotice şi de
dezadaptare în mediul semenilor, la şcoală, la grădiniţă.
4. Insuficienţa cerebrală-organică (de grad moderat şi uşor) are rolul de «teren» în
declanşarea tulburărilor nevrotice, reflectând problematica perioadei ante-, perinatale (afecţiuni
somatice) de dezvoltare a copilului.
5. S-a demonstrat, că tratamentul simptomatologic izolat – farmacoterapia, care ignorează
aspectul individual, contribuie indirect la persistenţa conflictelor intrapsihice, a tulburării
nevrotice, a dezadaptării pacienţilor.
6. Tratamentul complex al nevrozelor la copii şi adolescenţi trebuie să includă psihoterapia
familială, având în vedere semnificaţia personalităţii părinţilor, a relaţiilor reciproce, a stilului de
educaţie în apariţia şi evoluţia tulburării nevrotice la copil. Asocierea caracteristicilor
individuale, legătura stării emoţionale a copilului şi părintelui (mai frecvent a mamei) au o
semnificaţie majoră nu numai în apariţia nevrozei, dar şi în procesul psihoterapiei.
7. Asocierea variantelor psihoterapiei (individuale, de grup, familiale) sporesc eficienţa
tratamentului, deoarece contribuie la analiza detaliată a aspectului psihologic al tulburării
nevrotice (al afectelor, conflictelor intrapsihice) în condiţii de familie şi de relaţii interpersonale.
8. Luând în considerare durata existenţei conflictelor intrapsihice ale pacienţilor,
importantă este durata cursului şi caracterul sistematic al şedinţelor de psihoterapie.
Bibliografia
1. ЗАХАРОВ АИ. Неврозы у детей и психотерапия. СПб: Союз, 1998. 324с.
2. Centrul Ştiinţifico-Practic Sănătate Publică şi Management Sanitar, red. şef. CIOCANU M.
Sănătatea publică în Moldova anul 2006. Chişinău, 2007, 308p.
3. CHAVIRA DA, STEIN MB, BAILEY K et al. Child anxiety in primary care: prevalent but
untreated. Depress Anxiety, 2004; 20(4): 155-64.
4. ROSENMAN S, RODGERS B. Childhood adversity and adult personality. Aust N Z J
Psychiatry, 2006 May; 40 (5): 482-90.
5. BONNEY H. The psychopathogenic power of secrecy: child development and family
dynamics after heterologous insemination. J Psychosom Obstet Gynaecol, 2002 Sep;
23(3):201-8
6. BRAZZELLI M, GRIFFITHS P. Behavioural and cognitive interventions with or without
other treatments for defaecation disorders in children. ACP J Club, 2002 Jul-Aug;137(1): 28.
7. АЛЕКСАНДРОВ АА. Современная психотерапия. Курс лекций. СПб: «Академический
проект», 1997. 335с.
8. NACU AA. Rolul psihoterapiei de grup cogniniv-comportamentală în tratamentul complex al
stărilor nevrotice (studiu clinic, patopsihologic, catamnestic). Teza de doctor habilitat în
ştiinţe medicale. Chişinău, 1997. 242p.
9. ФРЕЙД А. Теория и практика детского психоанализа. Том І. Пер. с англ. и нем. Е.
Биневой и др. М: ООО Апрель Пресс, ЗАО изд-во ЭКСМО-Пресс, 1999. 384с. Серия
«Психологическая коллекция».
10. Французская психоаналитическая школа. Под редакцией А. ЖИБО, АВ.
РОССОХИНА. СПб.: Питер, 2005. 576с.: ил. (с. 461-484).

501
11. HORN H. Involving parents in child psychoanalytic psychotherapy. Prax Kinderpsychol
Kinderpsychiatr, 2003 Dec; 52 (10): 766-76.
12. ШАПАРЬ ВБ и соавт. Практическая психология. Инструментарий. Ростов-на-Дону:
Феникс, 2002. 688с. Серия «Педагогика, психология, медицина».
13. ОКЛЕНДЕР В. Окна в мир ребенка. Руководство по детской психотерапии. Пер. с
англ. Березиной ФБ. Москва: Независимая фирма «Класс», 2001. 336с. Библиотека
психологии и психотерапии, выпуск 20.

SOMNOL(ZOPICLONE) -EFICACITATE CLINICO -TERAPEUTICĂ

An. Nacu, Gh. Cărăuşu
Catedra Psihiatrie, Narcologie şi Psihologie Medicală

Abstract
Somnol (zopiclone) –clinical - therapeutical efficacy
Approximately 10 % of population suffers from chronic insomnia. In this research the
efficacy of Somnol (zopiclone) was studied in cases of insomnia that appears in 16 patients with
anxious-depressive and depressive disturbances. The data analysis shows that usie of Somnol in
combined pharmaceutical and psychotherapeutical treatment is relatively safe and it enhances the
process of sleeping.
Keywords: zopiclone,
zopiclone insomnia, treatment
Rezumat
Aproximativ 10% din populatie suferă de insomnie cronica. În această lucrare a fost
studiată eficacitatea Somnol-ului
-ului (zopiclone) în insomnie la 16 pacienţi cu tulburări anxios-
depresive şi depresive.. Analiza datelor obţinute a demonstrat că utilizarea Somnol-ului, în
tratament combinat medicamentos şi psihoterapeutic, este relativ sigură şi conduce la
ameliorarea calităţii somnului acestor bolnavi.
Cuvinte-cheie: zopiclone,
zopiclone insomnie, tratament

Actualitatea temei
Plutarh: „Somnul este singurul dar gratuit pe care îl acordă zeii“. Somnul constituie cea
mai importantă sursă de repaus. El îndeplineşte în viaţa omului două funcţii majore: una
biologică şi alta psihologică (S. Freud). Unul din doisprezece europeni apelează la somnifere
noapte de noapte. Aproximativ o persoană din 3 are tulburări de somn pe parcursul unui an de
zile. Acestea apar de 2 ori mai frecvent la persoanele de sex feminin. Numărul oamenilor care
suferă subiectiv din cauza tulburărilor de somn creste din an în an. Tulburările de somn sunt un
simptom comun al multor tulburări mentale şi somatice, cum sunt tulburările depresive şi
condiţiile somatice, care provoacă durere sau alt disconfort. Insomnia este o perturbare a
somnului care survine de cel puţin trei ori pe săptămână, timp de cel puţin o lună şi este o
tulburare a echilibrului somn-veghe, care se manifestă prin lipsa de somn sau prin reducerea
duratei si a profunzimii somnului. Aceste tulburări sunt responsabile pentru un randament scăzut
la locul de muncă, pentru pierderea vieţii sociale sau chiar pentru degradarea stării de sănătate.
Tulburările de somn cauzate de o altă afecţiune se rezolvă prin tratarea acelei afecţiuni. Există
variaţii individuale privind necesarul de somn şi mulţi dintre cei care se plâng de insomnie, dorm
probabil suficient fără să-şi dea seama de aceasta. Cele mai importante efecte nedorite ale
hipnoticelor sunt efectele lor reziduale. Acestea sunt resimţite de pacient în ziua următoare ca
senzaţii de lentoare si somnolentă. Medicamentele hipnotice sunt utilizate pentru producerea
somnului când acesta, din diferite cauze patologice, nu apare în mod natural. Insomnia implică o
serie de costuri directe cum ar fi cel al medicamentelor, al consultaţiilor la diverşi specialişti, dar
şi o serie de costuri indirecte semnificative care rezultă din scăderea productivităţii, absenteism
crescut, accidente, costuri medicale şi de spitalizare legate de morbiditatea crescută si utilizarea

502
disproporţionată a resurselor de îngrijire primară, depresia legată de insomnia cronică,
morbiditate si mortalitate crescute asociate cu somn scurt habitual, autotratament cu alcool.
Poate mai puţin observat, insomnia afectează si persoanele din anturajul celei suferinde. Chiar si
episoade scurte de insomnie acută necesită tratament deoarece afectează funcţionarea diurnă, iar
insomnia netratată poate evolua spre o forma cronică.
Scopul lucrării
Evaluarea clinico-terapeutică a acţiunii zopiclonei în tratamentul complex al pacienţilor
cu insomnie în episoade anxios-depresive şi depresive.
Material şi metode
Această lucrare a fost efectuată în Clinica de Psihiatrie, Chişinău, în baza unui studiu pe
16 pacienţi, cu diagnostic de tulburări anxios-depresive şi depresive, episod moderat şi sever,
inclusiv rezistent, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 65 de ani, având consimţământul scris al
pacientului. Zopiclona este un hipnotic şi sedativ cu acţiune rapidă; acţionează asupra diferiţilor
parametrii ai somnului, prelungindu-i durata si îmbunătăţindu-i calitatea; totodată, reduce
numărul trezirilor nocturne şi al celor precoce.
Mecanism de acţiune:
Zopiclona potentează efectele inhibitorii ale GABA (acidul gama-aminobutiric).
Nu am utilizat Zopiclona pacienţilor cu antecedente alergice cunoscute la zopiclonă;
insuficienţă respiratorie decompensată; hipersensibilitate la substanţa activa, miastenie gravă,
insuficienţă hepatica severa, sindrom de apnee in timpul somnului.
Posologie si mod de administrare:
Doza uzuală a fost de 7,5 mg (sau 1 comprimat) seara, înainte de culcare şi la aşezarea în
pat. La vârstnici şi bolnavi cu afecţiune hepatică s-a iniţiat tratamentul cu 3,75 mg (sau 1/2
comprimat) seara, înainte de culcare şi la aşezarea in pat. O atenţie sporita a fost acordată
pacienţilor cu leziuni cerebrale organice, insuficienta respiratorie severă. Starea depresivă a
justificat un tratament antidepresiv, care a fost combinat cu zopiclonă. Am explicat pacienţilor
la prima prescriere că perioada de tratament este limitată. Pacienţii în general au fost avertizaţi că
o uşoară somnolenţă reziduală diurnă poate fi prezentă după utilizarea acestui medicament.
Interacţiuni medicamentoase:
La pacienţi s-a observat un efect cumulativ cu neurolepticele. În două cazuri la vârstnici
s-a notat o situaţie de supradozare printr-un somn foarte profund, cu o ulterioară oboseală, şi
uşoară ataxie.
Cele mai importante efecte nedorite ale hipnoticelor sunt efectele lor reziduale. Acestea
sunt resimţite de pacient în ziua următoare ca senzaţii de lentoare şi somnolenţă. Rezultatele
studiului au demonstrat, că 84 % dintre pacienţi nu au prezentat nici un efect advers. Şi numai 16
la sută din bolnavi aveau unele efecte adverse. Cele mai frecvente au fost greţurile, gustul amar,
cefaleele, somnolenţa reziduală diurnă.. Nu au fost semnalate modificări ale tabloului sanguin, ale
funcţiei renale sau hepatice.

90
80
70
60
50 Series1
Series2
40
30
20
10
0
1

503
 Caracteristici farmacokinetice pentru Somnol
Medicament Profil Timp ½ Timpul Timpul Necesitatea Efecte
(h) atingerii eliminării reducerii adverse
nivelului din dozei la
maximal organism persoane în
plasmatic (h) vârstă
(h)
Somnol Nu este un 3,5-6 0,5-1,5 24-48 În jumătate Cefalee,
benzodiazepin vertij,
(ciclopirolon) greţuri

În aprecierea profunzimii dereglărilor de somn am utilizat scala Hamilton cu 17 itemi, la

iniţierea studiului, după o săptămână şi la sfârşitul studiului.

1. Insomnia la începutul 0 Absenţă (adoarme fără dificultate)

nopţii 1 Bolnavul se plânge, că uneori adoarme greu (mai mult
de o jumătate de oră ca să adoarmă)
2 Bolnavul se plânge, că adoarme foarte greu
2. Insomnia la mijlocul nopţii 0 Nu are dificultăţi
1 Bolnavul se plânge, că somnul său este agitat şi
perturbat toată noaptea
2 Bolnavul se trezeşte în cursul nopţii – alegeţi rubrica 2
de fiecare dată, când bolnavul se trezeşte noaptea (în
afară de cazul, când se trezeşte pentru nevoi naturale)
3. Insomnia la sfârşitul nopţii 0 Absenţă
1 Bolnavul se trezeşte devreme, dar readoarme
2 Bolnavul este incapabil să readoarmă dacă şi-a părăsit
patul

Tensiunea psihică a multor pacienţi, ce sufereau de insomnie era reflectată în neputinţa

lor de a se distanţa de neliniştile, temerile şi grijile lor. Ei stăteau treji, meditând la problemele
lor, făcând zadarnice încercări de a stăpâni ”energia nervoasă“, care s-a adunat. Factorii
responsabili de tulburarea somnului lor constau în conflictele nerezolvate, răspunderea excesivă
sau încărcarea personală, profesională, întâmplările neobişnuite, teama de a nu fi in stare să
adoarmă în noaptea următoare. Bolnavii rămâneau obosiţi pe toată întinderea zilei. Dar de îndată,
ce se făcea ora de culcare, frica punea stăpânire pe ei, imaginându-şi, că vor trăi o altă noapte
fără somn. Deci somnul acestor pacienţi era împiedicat de neliniştea şi agitaţia lor interioară. Ei
nu erau capabili să-şi stăpânească tensiunea, iar insomnia se potolea până in momentul, când
apărea următoarea situaţie dificilă. Insomnia, ce se petrecea în ultima treime a nopţii a fost un
indiciu caracteristic pentru existenţa depresiei la aceşti bolnavi. In aceste cazuri, pacienţii se
plângeau, că se trezeau în primele ore ale dimineţii şi că nu puteau adormi din nou. Ei declarau,
de asemenea, că se simt în general prost dimineţile; acest detaliu poate fi reţinut – mai ales în
depresia endogenă - că se încadrează în insomnia matinală sau terminală.
De cele mai multe ori, tulburările de somn îşi aveau originea în conflictele interioare, situaţiile de
stres, comportamente incompatibile cu somnul si aşteptarea anxioasa a unei nopţi cu somn
tulburat. Eficacitatea terapeutică în cazurile noastre s-a obţinut în condiţii de sedare limitată.
Responsivitatea la tratamentul cu zopiclonă este rapid observabilă încă din primele 2-3 zile de
administrare, printr-o senzaţie de confort, apărută dimineaţa, descrisă de pacienţi şi de bună
toleranţă. Modificări importante ale scorului la scala Hamilton s-au observat la sfârşitul primei
săptămâni.

504
Terapia cu zopiclonă a evidenţiat o ameliorare din ziua a 7-a de tratament în următoarele
proporţii:
Pentru tulburările de tip anxios - depresiv:

1
2
3

Excelentă - 76%; bună-15%; moderată-9%.

Pentru tulburările de tip depresiv:

1
2
3

Excelentă - 79%; bună-14%; moderată-7%.

Discuţii
Printre cauzele obişnuite ale perturbărilor de somn sunt anxietatea şi depresia. Depresia
reprezintă una dintre cauzele cele mai frecvente de insomnie. De aceea orice cauză primară, dacă
este prezentă, trebuie tratată. Insomnia a fost un simptom primar al depresiei, dar si un simptom
rezidual al depresiei tratate, unde insomnia persistenta prezice recăderea tulburării depresive,
inclusiv rezistentă. Insomnia intermitentă ce se petrece în ultima treime a nopţii este un indiciu
caracteristic pentru existenţa depresiei. In acest caz, pacientul se plânge că se trezeşte în
primele ore ale dimineţii şi că nu poate adormi din nou. El declară, de asemenea, că se simte în
general prost dimineţile; acest detaliu poate fi reţinut - mai ales in depresia endogenă refractară -
că se încadrează in insomnia matinală sau terminală. Factorii psihologici reprezintă singura
cauza a insomniei in jumătate din cazurile evaluate. Situaţii stresante generate de o căsnicie
nefericita, un copil cu o suferinţa cronica, retribuţia necorespunzătoare la locul de munca, pot
provoca tulburări de somn. În depresii pacienţii se plâng adesea că le este greu sa adoarmă, că se
scoală în timpul nopţii si nu pot readormi sau se trezesc prea devreme dimineaţa. Iar în tulburări
anxios-depresive - că au un somn agitat sau chiar superficial, iar dimineaţa când trebuie să se
trezească au sentimentul ca nu s-au odihnit şi le este frică să nu piardă controlul somnului, au
teama ca nu mai pot dormi sau ca un somn de proastă calitate le poate afecta sănătatea. Dacă
medicul tratează tulburările de somn pur şi simplu simptomatic, prescriind medicamente
hipnotice, el se rupe împreună cu pacientul său de aspectele personale ale tulburării. Cea mai

505
importanta problemă, care trebuie rezolvată pentru conturarea tratamentului este: care sunt
tensiunile zilnice, ce refuză să “adoarmă” şi de ce se întâmplă acest lucru.
Somnol a arătat în studiul nostru o rată înaltă de responsivitate. Deoarece insomnia era
complementară altor condiţii medicale, am tratat aceste cazuri complex. Somnol a crescut durata
şi calitatea somnului, fără efecte reziduale semnificative în dimineaţa următoare. Pacientul ştie
foarte bine ce îl face pe el să stea treaz, dar el este incapabil să-şi stăpânească tensiunea. De
îndată, ce problemele zilei sunt rezolvate, insomnia se potoleşte până in momentul, când apare
următoarea situaţie dificilă. Experienţele reprimate care nu au fost dezvăluite, nu devin evidente
decât atunci, când controlul impus de realitate a fost relaxat, sa spunem, în timpul viselor. Cu
scopul de a evada din astfel de situaţii emoţional stresante, pacientul se trezeşte de nenumărate
ori. De aceea pacienţii, pe lângă tratament medicamentos, care poate rezolva rapid problema,
necesită ulterior psihoterapie pe termen lung, aplicată cu scopul de a dezvălui conflictele
existente.
Agenţii hipnotici trebuie prescrişi doar pentru cea mai scurtă perioadă posibilă, deoarece
ei nu tratează tulburarea de fond. Folosindu-i se poate vorbi de un somn “împrumutat”. Deoarece
medicamentele suprimă, de obicei, stările de vis, se acumulează “datoria de vis” a pacientului.
Tensiunile suplimentare şi neliniştea din cursul zilei, urmate de doze crescute sau de
medicamente mai puternice luate la culcare, pot induce o stare în care pacientul se simte din ce
în ce mai puţin responsabil de bunăstarea şi somnul său, ceea ce poate duce în cele din urmă la
abuzul de medicamente. Dacă insomnia este secundară altei condiţii, aceasta din urmă va trebui
tratată. Hipnoticul ar trebui să crească durata si calitatea somnului, fără efecte reziduale în
dimineaţa următoare. Ar trebui totodată să nu modifice fiziologia somnului şi să nu dea nici un
fel de efecte Ia oprirea administrării.
Concluzii
Somnol este un hipnotic, care rezolvă favorabil numeroase categorii de insomnii din
punct de vedere simptomatologic. Când este vorba despre insomnie, de regulă trebuie căutată o
cauză psihologică, o depresie, o tulburare anxios-depresivă care se cer tratate. Eficacitatea nu a
fost unica preocupare în tratarea pacienţilor. Toleranţa a constituit de asemenea o problemă de
importanţă majoră. În observaţiile noastre Somnolul:
 nu a afectat activitatea cardiacă
 nu a determinat sedare semnificativă
 este indicat pentru vârstnici în jumătate de doză
 are un potenţial redus de interacţiune cu medicamente uzuale
 nu a afectat memoria
 a asigurat un somn odihnitor.
 nu a determinat diminuarea performanţei în cursul zilei.
În urma studiului concluzionăm:
 Timpul de înjumătăţire a somnolului este de câteva ore, acest lucru asigură
eliminare relativ rapidă din organism.
 Timpul atingerii nivelului maximal plasmatic (Тmax) este de 0,5 –1,5 ore după
administrare perorală.
 Zopiclona nu a manifestat efecte nedorite reziduale prin senzaţii de lentoare,
somnolentă şi scăderea marcată a capacităţii de muncă în ziua următoare.
 Risc minim de dezvoltare a dependenţei şi sindromului de discontinuitate.
 Compararea scorurilor Hamilton evidenţiază o scădere globală importantă la toţi
itemii înregistraţi.
Bibliografie
1. Brun, J.P. "Zopiclone, a Cyclopyrrolone Hypnotic: Review of Properties",
Pharmacology, Biochemistry and Behavior 29: 831-832 (1988)
2. Glass J, Lanctot KL, Herrmann N, et al. Sedative hypnotics in older people with
insomnia: Meta-analysis of risks and benefits. BMJ 2005;331:1169–1173.

506
 3. Goa, K.L. and Heel, R.C. "Zopiclone, a Review of Its Pharmacodynamic and
Pharmacokinetic Properties and Therapeutic Efficacy as an Hypnotic", Drugs
32(1): 48-65 (1986)
4. Jamali et al., "Enantioselective Aspects of Drug Action and Disposition:
Therapeutic Pitfalls", Journal of Pharmaceutical Sciences 78(9): 695-715 (1989)
5. Management of insomnia in older adults SIVERTSEN and NORDHUS Br. J.
Psychiatry 2007;190:285-286.
6. Najib J. Zopiclone, a nonbenzodiazepine sedative-hypnotic agent for the
treatment of transient and chronic insomnia. [Review] [130 refs]. Clin Ther
2006;28:491–516.

MODIFICĂRI PSIHOPATOLOGICE DATORATE UTILIZĂRII CANABINOIZILOR

Olivia Cepoi, Dorina Nicolaescu, Cristina Cheptene
(Conducător ştiinţific, Inga Deliv, d.şt.m., cercetător ştiinţific al Laboratorului de Narcologie)
Catedra Psihiatrie şi Narcologie, Facultatea de Perfecţionare a Medicilor

Summary
Cannabinois – induced psychopathological changes
Cannabis currently presents the most extensively - and illegally - used drug. It is estimated
that 25 % of the population use it and that among the teenagers, the „experiences” of marijuana
and the number of cannabis chronic users average those of alcohol or tobacco. Even though an
important number of patients are affected, often it is not correctly evaluated and treated. In this
article, 21 cases have been studied, these presenting an interest for studying the phenomenon.
Besides, the information and actual data from different sources about the psychopathological
peculiarities in cannabis users are presented.
Rezumat
Marijuana este actualmente drogul ilicit cel mai larg utilizat în lumea întreagă. Se
estimează că circa 25% din populaţie îl utilizează, iar în rândul populaţiei tinere de adolescenţi
„experienţele” cu marijuana şi nivelul consumătorilor cutumieri, se estimează a fi apropiat de cel
al utilizatorilor de tutun sau alcool. Deşi se întâlneşte la un număr semnificativ de pacienţi, ei
adeseori nu beneficiază de o abordare corectă şi de un tratament adecvat. În acest articol sunt
expuse 21 cazuri care prezintă interes în ceea ce priveşte consumul de canabis. De asemenea,
sunt raportate date actuale din literatura de specialitate privind particularităţile psihopatologice în
utilizarea de canabis.

Actualitatea temei
Proprietăţile „euforizante” ale canabisului sunt cunoscute încă din antichitate, fiind expuse
în manuscrisele din China şi India Antică. Prima menţiune despre efectele psihoactive ale
cânepei o întâlnim în sanscrită, „din ea se vor obţine haşişul, kif-ul, marijuana etc.” [3].
Utilizarea produselor preparate din cânepă a sosit în Europa (Spania) odată cu arabii. Studiul
clinic al consumului de canabice începe în 1810 prin mai multe cercetări, care ţin de numele lui
Rouger, după care au urmat un şir de publicaţii: W. B. O. Shanghnessy (1838), J. Moren de
Tours (1845), A. Brigham (1846), J. P. Hay (1860). În ele se cercetau proprietăţile terapeutice
ale cannabisului [6; 8]. În SUA utilizarea cânepii în anii 60-70 ai secolului trecut şi s-a extins
epidemic manifestând primul său peak în 1979. În anii 80, în fosta URSS haşişomania ocupa
locul doi după narcomania opioidă şi constituea 20-30% din totalul drogdependeţelor [2; 16; 17].
În Republica Moldova consumul de canabis a căpătat o răspândire largă la finele anilor
90, rămânând şi în prezent cel mai utilizat drog în opinia tinerilor intervievaţi, conform datelor
Dispensarului Republican de Narcologie [19].

507
 Iniţierea consumului stupefiantelor la adolescenţi, în 62% cazuri are loc prin fumatul de
canabis [1; 3; 5; 11].
Studiile recente au demonstrat că, substanţele psihoactive (canabinoizii), ce se conţin în
cânepă posedă acţiune narcotizantă. Cânepa conţine circa 60 cannabinoizi, unii fiind biologic
activi, cel mai activ este trans-D-9-tetrahidrocannabinol (THC). Cea mai bogată în THC este
cânepa indiană-Cannabis Indica, o varietate a speciei Cannabis Sativa, care este cultivată şi în
Republica Moldova. Din frunzele şi porţiunile superioare ale tulpinei, uscate şi mărunţite, se
obţine marijuana (în slang - „iarba, buruiană, cânepă”). Substanţa „răşinoasă” uscată şi presată
poartă numele de haşiş (”bang, kif, anaşa, plan, hurus, as, pot”). Mai rar se folosesc răşina de
canabis, uleiul de cânepă şi tetrahidrocanabinolul sintetic. Concentraţia de THC în marijuană
este de 0,5-4%, în haşiş 2-8%, în uleiul de haşiş 15-50% [4; 7; 9].
În Republica Moldova cel mai frecvent se utilizează marijuana, calea principală de
administrare este fumatul [16; 17]. În pofida faptului, că actualmente, problemei menţionate i se
acordă atenţie sporită, totuşi utilizarea canabisului preia o răspândire tot mai vastă, iar
modificările psihopatologice datorate consumului de marijuană manifestă particularităţi
specifice.
Scopul lucrării constă în studierea şi trecerea în revistă a datele reflectate în literatura de
profil privind modificările psihopatologice datorate utilizării canabioizilor.
Materiale şi metode
Au fost consultate 45 surse de literatură cu referinţă la tulburările induse de cannabinoizi.
Concomitent, ţinând cont de tulburările psihopatologice specifice utilizării de canabis a fost
efectuat un sondaj a 21 de persoane consumatoare de marijuană, cu vârsta cuprinsă între 17 – 27
ani, dintre care 19 bărbaţi şi 2 femei. Sondajul a cuprins întrebări directe cu referinţă la: vârsta
iniţierii consumului de canabis, factorii subiectivi, care au condus la drogdependenţă, frecvenţa
şi forma de utilizare, caracteristica manifestărilor clinice ale perioadei de ebrietate, de abstinenţă,
a modificărilor datorate consumului cronic.
Rezultate şi discuţii
Din datele de literatură este cunoscut că, acţiunea canabinoizilor în mare parte depinde de
„efectul scontat”, iar persoana care nu ştie de prezenţa drogului în ţigară poate să nu simtă nici
un efect [1; 3; 10; 14]. Fumatul pentru prima oară poate să nu producă senzaţii plăcute, mai mult
ca atât, se poate asocia cu uscăciunea mucoaselor cavităţii bucale şi rinofaringelui; senzaţii de
constricţie toracică; respiraţie dispneică; palpitaţii, vertij; zgomot urechi; greţuri, vomă,
dispoziţie depresivă sau anxioasă [12; 14; 19]. Prezenţa acestor simptome la prima încercare nu
împiedică repetarea narcotizării. Numai după 2-3 utilizări apare efectul euforic. La câteva minute
după fumat persoana resimte un val de „căldură plăcută”, senzaţii de imponderabilitate, mişcările
se percep ca deosebit de libere, „de parcă corpul s-ar mişca singur, cu uşurinţă extraordinară”,
deşi coordonarea mişcărilor este deteriorată. A. E. Liciko şi V. S. Bitenskii (1991), numesc
aceste tulburări „autodepersonalizare somatică”. Concomitent pot apărea tulburări
psihosenzoriale: culorile par mai intense, sunetele devin mai puternice, se instalează senzaţia de
„scurgere accelerată a timpului”, sunt percepute distorsionat distanţele, obiectele par a fi mai
indepărtate decât în realitate [1; 2; 18].
Starea de ebrietate se asociază cu euforie, dezinhibiţie psihomotorie, adeseori manifestată
prin comportament pueril şi râs sau plâns nemotivat. În aceste grupuri comunicarea este formală,
superficială, participanţii grupului sunt detaşaţi de la realitatea ambientală, simptom descris de I.
N. Piatniţcaia, (1994). Ulterior se declanşează panica şi accesele de angoasă, tulburările de
gândire, percepţie temporo-spaţială. Concomitent, în ebrietate apar tulburări vegetative tip:
xerostomie, hiperemia sclerelor, dilatarea pupilelor, ş.a. Durata ebrietăţii este de cca. 0,5 - 3 ore.
La finele din starea de ebrietate se instalează brusc senzaţia de „foame de lup”, explicată prin
hipoglicemia indusă de intoxicaţie [8; 13]. Mai apoi apare somnolenţa şi epuizarea atât fizică, cât
şi intelectuală. În următoarele 3-4 zile se constată simptomatică astenică, labilitate emoţională,
iritabilitate, diminuarea dispoziţiei afective, uneori anxietate [6; 15; 20]. Rareori, utilizarea
regulată de marijuană poate precipita depresiile reactive sau tulburările neurotice, în special, la

508
utilizatorii debutanţi. Majoritatea reacţiilor depresive sunt de scurtă durată manifestând evoluţie
spontană. Reacţiile adverse în debutul utilizării de canabis mai frecvent au aspectul atacurilor de
panică, în cursul cărora indivizii încep să se teamă că mor sau „înebunesc”. Reacţiile de panică
sau „bad trips” (călătorii proaste) pot deveni atât de severe încât incapacitează individul şi pot
stimula o stare psihotică acută. Aceste reacţii pot varia ca frecvenţă şi exacerbare în funcţie de
starea afectivă a individului în momentul iniţierii consumului. Circa 50% dintre fumătorii de
canabis pot, ocazional, resimţi reacţii adverse. Tratamentul reacţiilor de panică constă în plasarea
individului într-un mediu izolat, calmant şi non-stimulator [12].
Odată cu creşterea numărului epizoadelor de narcotizare, euforia şi logoreea se transformă
în idei pseudodelirante de supraevaluare. În atare stări, gîndurile proprii par deosebit de profunde
şi importante ca conţinut, iar posibilităţile de realizare a acestora- nelimitate; limbajul capătă
caracter circumstanţial, iar raţionamentul devine superficial şi banal. Pot să apară dereglări ale
procesului asociativ, gîndurile devin neclare, fiind percepute ca heterogene, ei pot resimţi
existenţa a 2 persoane: una dintre care vorbeşte, se mişcă, gesticulează, iar cealaltă - îl priveşte
din exterior. A. E. Liciko şi V. S. Bitenskii, (1991) califică aceste dereglări ca „dedublare a
personalităţii” similară celei din schizofrenie.
În intoxicaţiile cu haşiş sunt posibile episoade psihotice, care se manifestă prin agitaţie
psihomotorie, frică, halucinaţii vizuale scenice, adeseori cu conţinut fantastic. În literatură sunt
descrise forme de psihoze cu delirium, sindrom oneiroid-delirant, stări crepusculare, stări
confuzionale, paranoid acut [3; 8; 12]. Psihozele des evoluează pe fondalul unor stări disforice
grave, interferate de auto- sau/şi heteroagresiune nemotivată. Durata psihozelor acute provocate
de intoxicaţiile cu haşiş este de la câteva ore până la câteva zile [6; 14]. Consumul episodic de
canabis poate dura timp îndelungat, chiar 2-3 ani, fenomen care nu întotdeauna induce
dependenţa psihică. Mulţi adolescenţi folosesc marijuana sau haşişul neregulat numai în
companii, grupuri, fenomen, care în literatură este fi definit ca „solidaritate de grup” [8].
Utilizarea zilnică a stupefiantului, deja după 1-2 luni poate induce dependenţa psihică
manifestată prin astenie, somnolenţă, apatie, indispoziţie, etc. Ulterior, creşte toleranţa, fumatul
devine mai intensiv de la 2-3 ţigări la 4-5 în zi, se caută specii de canabis mai tari. La început
fumatul poartă caracter de grup, care la adolescenţi se păstrează timp îndelungat. Treptat
narcomanii tind să se izoleze, devin nepăsători, pasivi, apatici, detaşaţi de realitate, irascibili,
continuu nesatisfăcuţi, ursuzi [6; 19]. Până în prezent, nu au fost raportate decese direct
atribuibile sau imputabile unei supradozări de canabis, cu toate acestea efectul negativ exercitat
de drog asupra percepţiei şi coordonării motorii s-a soldat nu odată cu accidente fatale, generate
indirect de consumul de marijuană. Prima dintre cele două tulburări mentale organice induse de
canabis – beţia canabică, este mult mai frecventă decât delirul canabic.
Criteriile DSM pentru beţia canabică sunt:
(A) Uzaj recent de canabis;
(B) Tahicardie;
(C) Cel puţin unul din simptomele psihice următoare, survenind în intervalul de 2 ore după
utilizarea canabisului: 1) euforie; 2) intensificarea subiectivă a percepţiei; 3) senzaţie de
încetinire a curgerii timpului; 4) indiferenţă;
(D) Cel puţin unul din simptomele psihice următoare, survenind în intervalul de 2 ore după
utilizarea canabisului: 1) conjunctive injectate; 2) creşterea apetitului; 3) uscăciunea gurii;
(E) Comportament neadecvat, de exemplu: anxietate excesivă, suspiciozitate, ideaţie
paranoidă, capacitate de raţionament deficitară, interferenţe cu funcţionarea socială sau
profesională.
Criteriile DSM pentru diagnosticul tulburării delirante canabice sunt următoarele:
(A) Uzaj recent de canabis;
(B) Un sindrom delirant organic survenind în următoarele 2 ore după uzul de canabis;
(C) Tulburarea nu persistă după mai mult de 6-7 ore urmând consumului abuziv de
canabis;
(D) Nu există alte tulburări fizice sau mentale.

509
 Câteodată tulburarea delirantă nu se rezolvă în câteva ore după consum şi subiectul
necesită spitalizare psihiatrică. În aceste momente se ridică problema diagnosticului diferenţial:
este vorba de un individ psihotic care a consumat canabis (dual diagnosis), sau abuzul de canabis
a cauzat în mod direct psihoza [12].
Dependenţa fizică apare după 2-3 ani de consum regulat de canabinoizi. Sindromul de
abstinenţă se manifestă cu surmenaj, indispoziţie, lipsa apetitului, tremor, transpiraţii, palpitaţii,
iritabilitate, mânie şi ură. Depresia adeseori este acompaniată de anxietate şi frică, uneori poate
apărea insomnia. Sunt caracteristice senzaţiile cenestopatice: constrângere în piept, discomfort şi
dureri precordiale, comprimare în regiunea tâmplelor, senzaţii de arsură pe tegumente. Este
accentuată pulsiunea toxicomanică compulsivă pentru drog. A. A. Colomieţ (1986), relatează
despre prezenţa algiilor musculare şi articulare, tulburările dispeptice slab pronunţate, dar
persistente în structura sindromului de sevraj canabic, simptome, similare cu cele din sevrajul
opioid. Apogeul sevrajului durează de la 3-5, până la 14 zile. Simptomele descrise, cu excepţia
pulsiunii toxicomanice compulsive pentru drog, în majoritatea cazurilor au manifestare clinică
vagă. Mai rar, la categoria de bolnavi menţionată, în cadrul sevrajului pot fi urmărite stări
psihotice cu delirium similar celui indus de alcool. Stările paranoide sau/şi halucinator –
paranoide adeseori sunt nu altceva, decât debutul schizofreniei paranoide [3; 14].
Intoxicaţia cronică cu haşiş, la unii bolnavi produce schimbări de personalitate. Astfel, se
dezvoltă sindromul amotivaţional caracterizat prin pasivitate, apatie, introvertire, tristeţe. Atenţia
consumătorilor cronici de canabis devine instabilă, memoria – scăzută. Modificările menţionate
mai sus, sunt descrise în literatura de specialitate în cadrul sindromului pseudoparalitic cauzat de
intoxicaţia cronică cu haşiş [1; 16].
În cazul utilizării cronice de canabinoizi, se pot dezvolta psihoze halucinator-paranoide
schizoforme, primar descrise de L. V. Anţiferov (1934), care menţionează că, „apare, de regulă,
la persoane predispuse, iar haşişul, reprezenta un inductor al schizofreniei” [6].
Sondajul a 21 de persoane, efectuat în cadrul studiului prezent, a evidenţiat următoarele
particularităţi: vârsta iniţierii consumului de canabis a fost între 13 şi 15 ani; drept factori
declanşatori au fost menţionaţi curiozitatea, „imitarea”, dorinţa de a părea matur şi, nu în ultimul
rând, influienţa mediului microsocial, adică a grupului (9 dintre intervievaţi au utilizat pentru
prima dată canabis la propunerea persoanelor din grupul microsocial). Durata consumului de
drog la persoanele intervievate variază de la 1 lună până la 8 ani. Dintre toate persoanele supuse
sondajului, 19 sunt consumatoare de marijuana, cultivată în Republica Moldova şi doar 2
persoane - de haşiş, substanţă adusă din Rusia. Este de menţionat faptul că, majoritatea
persoanelor după prima utilizare nu au simţit efectul euforizant.
Starea de ebrietate a fost caracterizată mai frecvent prin prezenţa euforiei, manifestată prin
eutimie, confort somatic, satisfacţie de sine, necesitate de comunicare, logoree, râs, plâns
nemotivat, creşterea tempoului gândirii, dezinhibiţie motorie, senzaţia de scurgere accelerată a
timpului, deformarea spaţiului, senzaţii de tipul „totul e ca într-un vis”, beatitudine, tandreţe
intensă ori anxietate, suspiciune, idei de referinţă, de persecuţie, de otrăvire; incapacitate de a
intreprinde mişcări dirijate voliţional. În cazul utilizării dozelor mari, au fost prezente halucinaţii,
hiperestezie senzorială, discoordonare motorie, pierderea limitelor Eu-lui „comunicarea cu
universul”, îngustarea câmpului conştienţei. Notabil este şi faptul că, dozele capabile să inducă
stări psihotice acute şi halucinaţii le depăşesc de cel puţin 5 ori pe cele, considerate „habituale”.
Un singur utilizator de marijuană a trăit repetat aceleaşi stări halucinatorii.
În perioada abstinenţei era specifică o stare de astenie pronunţată, somnolenţă, poftă de
mâncare crescută „simptomul golirii frigiderului”, greaţă, vomă, stare de rău general,
indispoziţie, apatie, anorexie, tremor, transpiraţie.
Dintre 21 persoane incluse în sondaj, 3 erau consumători cronici, care îşi caracterizau
starea ca senzaţii de creştere intelectuală nelimitată, idei „profunde” cu conţinut „deosebit de
important”. Adeseori aceşti subiecţi tindeau să amplifice efectul canabisului, consumând
concomitent alcool, iar 2 persoane au recunoscut că utilizarea marijuanei a condus la consumul
altor droguri, în special a psihostimulentelor, ulterior instalându-se o utilizare mixtă. Pentru toate

510
persoanele incluse în studiu a fost caracteristică „alexitemia specifică” în descrierea stării de
ebrietate sau de abstinenţă canabică, mai frecvent ei recurgeau la anumite „slang-uri”,
exprimându-se în limbaj specific.

511
 Concluzii
1. Dependenţa de canabis reprezintă una dintre cele mai frecvente dependenţe de drog alături de
tabagism, consum de alcool şi alte droguri uşor accesibile;
2. Dependenţa de canabis în 90% cazuri prevede consumul drogului în grup;
2. Consumul canabisului adesori este iniţiat în adolescenţă;
3. Utilizarea marijuanei adeseori este punctul de pornire pentru consumul de alte droguri;
4. Administrarea canabisului se manifestă prin modificări psihopatologice diferite, funcţie de
ebrietate, sevraj, stare postintoxicare, consum cronic;
5. Dintre factorii de risc care conduc la consumul primar de marijuană mai frecvent au fost
menţionaţi: curiozitatea, dorinţa de a părea matur şi influienţa persoanelor din cercul de
comunicare.
Bibliografie selectivă
1. Анохина И. П. // Лекции по наркологии. – М. – 2001. – С. 13-32.
2. Бабаян Э. А. Наркомании и токсикомании. // Руководство по психиатрии. – М.:
Медицина. – 1988. – Т. 2. – С. 169 – 218.
3. Cornuţiu G. Breviar de psihiatrie. Oradea, 2003. Editura Imprimeriei de Vest, 488 p.
4. Фридман Л. С., Флеминг Н. Ф., Робертс Д. Ф., Хайман С. Е. // Наркология – М.:
Binom Publishers. 2000, 319 с.
5. Гульдан В. В., Романова О.Л., Сиденко О.К. // Представления школьников о
наркомании и токсикомании // Социологические исследования, 1989. №3, с. 66 –
71.
6. Иванец Н.Н. // Руководство по наркологии // М.: Медпрактика, 2002, 444 с.
7. Лешнер А. // Наркомания – заболевание мозга // Глобальные вопросы, 1997, Т.2,
№3.
8. Личко А.Е., Битенский В.С. //Подростковая наркология //М: Медицина, 1991, 301 с.
9. Мирошниченко Л.Д., Туманов С.В. // Некоторые итоги исследования отношения к
наркотикам и их потребления в объединенной выборке из населения 8 стран
СНГ. // Вопросы наркологии. - 1994. №3. с. 69 – 72.
10. Nacu A.G., Nacu A.A. // Psihiatrie judiciară // FEP Tipografie Centrală, Chişinau, 1997,
p. 223 – 303.
11. Панченко Л.Ф., Лурье Е.Ю., Соловьева А.Г. // Вопросы наркологии. – 1994. - №4. –
с. 60 – 65.
12. Andreio R, Biştenu P, Enache Rodica. Tulburări mentale induse de marijuana. // Buletin
de Psihiatrie Integrativa An IX, Vol. VIII, nr. 1 (15), Iaşi, 2003, p. 51-61.
13. Poklis A., Maginn D., Barr. I.Z.//Drug and alcohol depend.//1987 –Vol. 20 - №1 p.57–62
14. Пятницкая И.Н. // Наркомании. – М.: Медицина. – 1994. – с. 542.
15. Râşcanu R., Stan R., Crăciun B., Trifan T., Gavriliuc A. // Interacţiuni între factorii de
personalitate şi de mediu în consumul de drog al dependenţelor // Buletin de Psihiatrie an
XI, Vol. X, nr.4 (27), Socola, Iaşi, 2005, p. 127 – 139.
16. Revenco M., Cosciug I., Turcanu C., Deliv I., Condratiuc S. // Stările anxios-depresive în
raport cu dependenţa de substanţe psihoactive la copii şi adolescenţi , CEP Medicina.
2006.
17. Revenco M., Oprea N., Oprea V., Cosciug I., Prigoda T., Condratiuc S. // Consideraţii
privind consumul de substanţe psihoactive în mediul tineretului studios din Republica
Moldova //Buletin de Psihiatrie Integrativa An XI, Vol X, nr. 4(27), Iaşi, 2005, p.226-237
18. Тиганов А.С. // Руководство по психиатрии // М., Медицина, Т.2. 1999.
19. Vasiliev T., Stoev I. // Narcomania. Situaţia medico-socială şi judiciară în Republica
Moldova // 2001, 396 p.
20. Weiss R.D., Griffin M.L., Mirin S.M. //Am J Drug Alcohol Abuse //1992, 18:2, p. 121-9.

512
 ASPECTE BIOPSIHOSOCIALE ALE SINDROMULUI
GILLES DE LA TOURETTE
Cristina Cheptene, Dorina Nicolaescu, Olivia Cepoi
(Conducător ştiinţific – d.şt.m., conferenţiar universitar Ion Coşciug)
Catedra de Psihiatrie şi Narcologie, Facultatea de Perfecţionare a Medicilor

Summary
Biopsychosocial aspects of Gilles de la Tourette’s syndrome
Using many literature sources, the peculiarities of pathological manifestations of Gilles de
la Tourette’s syndrome have been studied, these being very important for the early diagnosis of
the disease. Besides, attention was paid to the criteria of differential diagnosis of this disease
with other progressive diseases of central nervous system with similar symptoms.
Rezumat
În cadrul lucrării prezente, folosind mai multe surse de literatură, s-au studiat
particularităţile manifestărilor patologice din cadrul sindromului Gilles de la Tourette, acestea
fiind deosebit de importante în diagnosticarea precoce a maladiei. De asemenea, s-a acordat
atenţie criteriilor de diagnostic diferenţial al afecţiunii menţionate cu alte afecţiuni progresive ale
SNC cu simptomatică similară.

Actualitatea problemei
Sindromul Gilles de la Tourette se poate întîlni printre toate grupele etnice, sociale sau
rasiale, însă cert este faptul că frecvenţa cazurilor la persoanele de sex masculin este mai mare
decît la cele de sex feminin, raportul fiind de 4:1. Informaţii referitoare la răspîndirea cazurilor
cu sindrom Tourette în cadrul populaţiei sînt destul de contradictorii, care în mare măsură
depind de abordarea diferită a aprecierii indicilor epidemiologici (tabelul 1).
Tabelul 1
Frecvenţa cazurilor de Sindrom Gilles de la Tourette în diferite ţări

Autorul, anul Ţara Frecvenţa cazurilor

E. Caine, 1988 SUA, New York 2,9 la 10 000 copii
L. Burd şi coaut., 1986 SUA, Dacota de Nord 5,2 la10 000 elevi
D. Comings şi coaut., 1990 Franţa, Paris 23 la 10 000 elevi
P. Debrey-Ritzen şi coaut., 1980 SUA, Los Angeles 49 la 10 000 elevi
A. Apter şi coaut., 1993 Israel 4,3 la 10 000 tineri (16-17 ani)

Dificultăţi evidente în aspect social, legate de prezenţa ticurilor, nu au încurcat multor

oameni celebri realizarea slavei şi a popularităţii. Mozart, după cîte se pare, suferea atît de
coprolalie cît şi de coprografie, şi posibil, avea sindromul Gilles de la Tourette. De asemenea, de
ticuri sufereau şi Napoleon, Mollier, Petru I. Întradevăr, ticurile nu posedă capacitatea de „a
alege” şi se remarcă la reprezentanţii tuturor păturilor rasiale şi sociale. La mulţi oratori, în
special în momente de tensiune, se pot observa clipiri frecvente, sforăiri, tusă, scîncet şi mişcări
din umeri [1].
Faptul că sindromul Gilles de la Tourette este o afecţiune relativ rară, apariţia la pacienţi a
remisiunilor spontane şi, îndeosebi fluctuaţia simptoamelor în diferite perioade ale timpului şi,
manifestarea clinică a tulburării primordial la copii, probabil împiedică prelucrarea unor abordări
clinice şi crearea grupelor adecvate pentru estimarea eficienţei a noi metode de tratament.
În pofida faptului că, incidenţa maladiei menţionate este în continuă creştere, la moment
rămîne a fi insuficient studiată.
Scopul lucrării prezente a vizat trecerea în revistă a datelor de literatură privind sindromul
Gilles de la Tourette.

513
 Obiective pentru a realiza scopul propus, a fost referarea literatura de specialitate, care
elucidează aspectele biopsihosociale ale problemei abordate, ceea ce, considerăm, va facilita
diagnosticul diferenţial al maladiei şi va sensibiliza specialiştii psihiatri.
Rezultate şi discuţii
Sindromul Gilles de la Tourette (maladia ticurilor convulsive, myospasia impulsiva, ticul
impulsiv, neuroza convulsivo-mimică, coreea variabilă Brissaud, Sindrom Tourette) afecţiune cu
caracter progresiv a sistemului extrapiramidal, caracterizată de prezenţa a diverse ticuri motorii
şi vocale, variate ca durată şi evoluţie, în asociere cu tulburări de comportament.
Exemple premature de sindrom Gilles de la Tourette sînt dezvăluite încă în scrierile din
perioada evului mediu. Însă, pentru tratarea acestor cazuri clinice se aplica exorcismul -
„izgonirea duhului necurat”. Prima descriere a afecţiunii în literatura medicală îi aparţine
clinicianului francez Jean Itard, (1825). Autorul a adus drept exemplu descrierea aristocratei
franceze Marquise de Dampierre, care la vîrsta de 7 ani a dezvoltat ticuri, urmate mai tîrziu de
ţipete şi expresii insultătoare. Nici o metodă de tratament, din acele timpuri, nu manifesta
rezultate pozitive. Din acest motiv, Itard nu a considerat că este o formă nozologică nouă, şi a
apreciat-o drept o variantă a convulsiilor tonice. După Itard, asemenea observaţii au descris şi
alţi autori, însă nici unul nu a prezentat afirmaţii în favoarea ideii de formă nozologică de sine
stătătoare. În 1885 Gilles de la Tourette a studiat detaliat 9 pacienţi, care după părerea lui
suportau aceeaşi boală, caracterizată de contracţii musculare necoordonate, ţipete stranii, ecolalii
şi coprolalii, pentru ca mai tîrziu această afecţiune să-i poarte numele.
Eldridge R. şi coaut. au descris cazuri de sindrom Tourette la persoane de diferită
naţionalitate. În seria de cercetări se remarcă un grad înalt de răspîndire a bolii printre evrei.
Vîrsta medie de debut a maladiei este de 7 ani, şi aproape în toate cazurile tulburarea se dezvoltă
pînă la vîrsta de 12 ani [2].
Aspectul genetic al problemei Despre o posibilă predispoziţie genetică a sindromului
Tourette se discuta încă de la începutul secolului al XIX-lea. Este de menţionat că, de însuşi
Tourette a fost descris un caz în care, 2 copii din aceeaşi familie sufereau de această maladie.
Mai tîrziu, D. Oppenheim, (1887) a anunţat despre existenţa unei familii, în care de sindromul
Tourette sufereau cîteva persoane din 2 generaţii. Însă cercetările din trecut se limitau doar la
constatarea faptului despre o posibilă determinare genetică a bolii, fără propunerea vre-unor
concepţii de bază. Era evident că, pentru o posibilă predispoziţie ereditară a sindromului Tourette
sunt necesare cercetări populaţionale vaste. O atenţie deosebită a cercetătorilor se concentra
asupra următoarelor aspecte ale problemei:
- concretizarea posibilei moşteniri genetice;
- determinarea în cadrul formelor moştenite de sindrom Tourette a frecvenţei cazurilor atît
a întregului complex simptomatic, tipic pentru sindrom, cît şi pentru manifestări clinice
independente – ticuri, comportament obsesiv-compulsiv;
- studierea acţiunii genului asupra realizării diverselor variante a bolii determinate genetic.
În marea majoritate a publicaţiilor cu referinţă la sindromul Tourette, s-a urmărit tipul de
transmitere autosom-dominant. M. Guggenheim în 1979 a publicat un studiu în care afirma
prezenţa a 17 din 43 membri ai unei familii care suferă de sindrom Tourette [3]. R. Wilson şi
coaut. în 1978 au arătat că printre rudele probanzilor, care suferă de sindromul Tourette 30%
prezintă diverse ticuri sau suferă de afecţiunea propriu-zisă [4]. A. Shapiro şi coaut. în 1978 au
efectuat o analiză diferenţială a frecvenţei cazurilor atît a ticurilor cît şi a sindromului Tourette
printre rudele probanzilor. Autorii au stabilit că deplinele manifestări a sindromului Tourette se
întîlneşte la 7,4% din rude, dar ticuri – la 36% [5].
Asemenea studiu a fost efectuat şi de A. Lees şi coaut. în 1984 care au prezentat date
aproape asemănătoare – 4% şi respectiv 46% [6]. În şirul publicaţiilor s-a atras atenţie asupra
unei răspîndiri frecvente a ticurilor printre rudele de gradul I. Aşadar, conform K. Kidd şi coaut.
(1980) frecvenţa ticurilor la rudele de gradul I constituia 14,4%, însă conform datelor lui D.
Pauls şi coaut. (1981) – 23,3% [7,8].

514
D. Commings şi B. Commings în 1992 au presupus că sindromul Tourette pe lîngă transmiterea
autosom-dominantă, mai poate avea transmitere autosom-recisivă [9].
Aşadar, rezultatele obţinute în urma analizei clinico-genetice, ne permit să considerăm că
sindromul Tourette poate avea un caracter ereditar.
Criteriile de diagnostic ale sindromului Tourette elaborate de către Asociaţia Americană
„Tourette Syndrome” constituie:
- debutul bolii pînă la vîrsta de 20 ani;
- prezenţa diferitor mişcări repetate, involuntare, rapide, fără un anumit scop, cu antrenarea
a mai multor grupe de muşchi;
- prezenţa unuia sau mai multor ticuri vocale;
- schimbarea intensităţii, expresivităţii simptoamelor pe parcursul unei perioade scurte de
timp, evoluţie ondulatorie cu prezenţa acutizărilor şi remisiunilor simptoamelor;
- durata simptoamelor mai mult de 1 an.
Din criteriile de diagnostic a sindromului Gilles de la Tourette rezultă că semnul de bază
reprezintă ticurile. Dar deoarece ticurile se caracterizează printr-un polimorfism clinic
semnificativ şi se întîlnesc în cadrul diferitor afecţiuni şi stări patologice, la evaluarea clinică a
lor e necesar de a ţine cont de toate particularităţile lor fenomenologice. Prima şi cea mai
importantă condiţie constituie divizarea ticurilor motorii şi vocale în simple şi multiple [10, 11].
Ticurile motorii simple se caracterizează prin acţiuni stereotipice a unei oarecare grupe de
muşchi, de scurtă durată, care se repetă rapid. Obiectiv ticurile motorii simple amintesc
convulsiile mioclonice şi frecvent se apreciază ca crize epileptice mioclonice. Manifestările de
bază a ticurilor motorii simple sînt clipirile frecvente, efectuarea diferitor grimase, pufnitul,
întinderea buzelor, mişcări din umeri sau mîini, mişcări din cap, din picioare, încordarea
muşchilor abdominali, mişcări din degete, clănţănire din dinţi, încordarea şi mişcarea diferitor
părţi a corpului etc. Uneori ticurile motorii simple pot provoca durere.
Ticurile motorii complexe se caracterizează prin multiple mişcări întrerupte, care
evoluează după tipul atacurilor cluster, sau sub aspectul unor acţiuni coordonate. Din cadrul
acestui grup fac parte grimasele, săriturile, atingerea diferitor părţi a corpului, a diferitor
persoane sau obiecte, mirosirea obiectelor, sucirea capului. Uneori ticurile sînt însoţite cu
automutilare – lovirea cu capul, muşcarea buzelor, apăsarea pe globii oculari. Alte manifestări a
ticurilor motorii complexe sînt ecopraxia – imitarea gesturilor şi mişcărilor altor persoane şi
copropraxia – gesturi obscene.
Ticurile vocale de asemenea foarte variate, ca şi cele motorii, se clasifică în simple şi
multiple. La ticurile vocale simple se referă sunetele fără sens („ăăă”, „bu-bu”, „îîî” etc.) şi
zgomotele – tusa, smiorcăire, scîrţîire, hămăit, gemete, şuierătură, mieunat, mîrîire, etc. Frecvent
ticurile vocale simple timp îndelungat se apreciază drept manifestare a alergiei, sinusitei sau a
diferitor afecţiuni respiratorii.
Ticurile vocale complexe constau din rostirea cuvintelor, frazelor şi propoziţiilor care au un
sens, de exemplu frazele „ştiţi”, „tăceţi”, „totul e în regulă” etc. Ticurile vocale multiple uneori
se pot instala chiar la începutul unei propoziţii, pot bloca sau perturba începutul unui discurs,
cauzînd schimbul normal de propoziţii.
Ticurile motorii şi vocale din cadrul sindromului Gilles de la Tourette, de regulă, se
asociază cu tulburări de comportament şi cu dificultăţi în procesul de învăţămînt, determinate în
mare măsură de asocierea sindromului de deficit de atenţie. Cele mai frecvente tulburări de
comportament sînt:
- sindromul obsesiv-compulsiv (sindromul ideilor obsesive şi acţiunilor impuse);
- sindromul de deficit de atenţie;
- labilitate emoţională, impulsivitate şi agresivitate.
Frecvenţa cazurilor de asociere a sindromului obsesiv-compulsiv cu sindromul Gilles de la
Tourette, conform datelor diferitor autori, variază de la 28% la 62%. De regulă, aceste
manifestări apar mai tîrziu, comparativ cu ticurile (uneori la un interval de cîţiva ani), şi de
obicei este perturbată adaptarea socială a pacienţilor.

515
 Sindromul Gilles de la Tourette în 50% cazuri se asociază cu sindromul de deficit de
atenţie, care se manifestă prin tulburarea procesului de concentrare a atenţiei, hiperactivitate şi
dificultăţi privind procesul de studii. Apariţia deficitului de atenţie prevede dezvoltarea semnelor
clinice de bază ale sindromului Tourette, în special a ticurilor, dar şi posibila asociere a lor.
Vîrsta cea mai frecventă de apariţie a sindromului hiperactivitate cu deficit de atenţie constituie
4-6 ani şi uneori persistă pînă la maturitate, perturbînd astfel capacităţile de reintegrare şi
reinserţie socio-profesională.
Evoluţia mai frecvent este fluctuantă, manifestându-se cu perioade de acutizare şi
remisiuni. La copii, de exemplu, perioada de ameliorare se poate constata în timpul vacanţei.
Unii dintre pacienţi semnalează varierea intensităţii simptoamelor. De regulă, perioada
diminuării intensităţii simptoamelor constituie 1-3 luni.
Toate simptomele sindromului Tourette pot avea diferit grad de manifestare – de la uşor la
sever, fenomen determinat de: frecvenţa lor, tipul şi gradul de intensitate al activităţii zilnice, etc.
Clipirea foarte frecventă (20-30 ori per minut) adeseori manifestă acţiune mai puţin „distructivă”
asupra vieţii pacientului, decît un tic vocal multiplu, care se manifestă mai rar, dar având
aspectul unei coprolalii. Ticurile pot avea cea mai variată evoluţie. Uneori pacienţii cu sindromul
Gilles de la Tourette pot diminua din intensitate sau pot micşora numărul ticurilor, de exemplu în
timpul aflării la ore sau la medic. Însă, după aceasta ticurile reapar, frecvent, sub aspect de
„avalanşă”, adică într-un număr exagerat de mare, care se repetă pe parcursul timpului aflării
acasă. Atît ticurile motorii, cît şi cele vocale, suprimate voluntar, pot fi exacerbate de stres şi pot
să dispară în timpul somnului.
Diagnosticul diferenţial al sindromului Gilles de la Tourette se face cu un spectru vast de
afecţiuni şi stări – de la ticuri idiopatice (blefarospasm, epilepsie mioclonus, coree reumatică),
pînă la degenerări progresive (forma juvenilă a coreei Huntington, distonie musculară
deformantă, inclusiv diversele afecţiuni psihice – isteria, schizofrenia). Dificultăţi apar în
diagnosticul diferenţial al sindromului Tourette şi a afecţiunilor ereditare cu caracter progresiv
cu afecţiunile, care prezintă simptomatică similară (tabelul 2) [12].
Tabelul 2
Afecţiunile progresive ereditare a SNC cu simptomatică extrapiramidală
(după G. Lyon şi coaut., 1996)
Afecţiunea
Manifestări Ciroză hepatică Mioclonus Distonie
neurologice de Boala Wilson-
bază Konovalov Boala Huntington Boala Parkinson torsională
(forma juvenilă) (forma juvenilă) idiopatică
Distonie,
coreoatetoză, + + - +++
atetoză
Coreea - + - -
Rigiditate +++ +++ + +
Tremor ++ + +++ +
Deficit mental +++ +++ - -

Notă: (+ + +) - continuu sau foarte frecvent; (+ +) - frecvent; (+) - rar; (-) - lipsesc.

În loc de concluzii
În concluzie pare a fi logic să menţionăm că, la o mare parte dintre pacienţii cu sindromul
Gilles de la Tourette, în pofida abundenţei şi severităţii simptoamelor clinice, este posibilă
atingerea stării de adaptare, reintegrare şi reinserţie socială, familială, academică, profesională.
Bibliografie
1. Лис А. Дж. Тики; Медицина 1989.

516
 2. Eldridge R. Sweet, Lake R. et al. Gilles de la Tourette’s syndrome: clinical, genetic,
psychologic and biochemical aspects in 21 selected cases. Neurology 1977; 27; 115-124.
3. Guggenheim M. A. Familial Tourette syndrome. Neurology 1979; 5; 104-114.
4. Wilson R. S., Garron D. C., Klawans H. L. Significance of genetic factor in Gilles de la
Tourette syndrome: a review. Behav Gen 1978; 8; 503-510.
5. Shapiro A. K., Shapiro E. S., Bruun R., Sweet R. D. Gilles de la Tourette syndrome.
Raven Press: New York 1978.
6. Lees A. J., Robertson M., Trimble M. R., Murray N. M. F. A clinical study of Gilles de la
Tourette’s syndrome in the United Kingdom. Neurology, Neurosurgery and Psychiatry 1984; 47;
1-8.
7. Kidd K. K., Prusoff B. A., Cohen D. J. Familial pattern of Gilles de la Tourette
syndrome. General psychiatry 1987; 37; 1336-1339;
8. Pauls D. L., Cohen D. J., Heimbuch R. et al. Familial pattern and transmission of Gilles
de la Tourette’s syndrome and multiple ticks; General psychiatry 1981; 38; 1091-1093.
9. Comings D. E., Comings B. G., Alternative hypotheses of the inheritance of Tourette
syndrome. New York 1992; 58; 189-199.
10. Шанько Г.Г. Генерализованный тик (болезнь Жилль де ла Туретта) у детей и
подростков. Методические рекомендации. Минск 1990; 29
11. Зыков В.П. Клиника и лечение тиков у детей. Вестн практ неврол 1997; 3: 73-77.
12. Российский вестник перинатологии и педиатрии, N2-1999, с.39-45

ASPECTE CLINICE ŞI CORELAŢII NEURO-CHIMICE ÎN

TULBURAREA DEPRESIVĂ LA ISTERICI
Dorina Nicolaescu, Cristina Cheptene, Olivia Cepoi
(Conducător ştiinţific d.şt.m., conferenţiar universitar Ion Coşciug)
Catedra Psihiatrie şi Narcologie FPM

Summary
Clinical aspects and neurochemical correlations in
depressive disturbance in hysterics
The realized research on a group of 20 patients with hysteric organic disorders of
personality proves the presence of depressive reactions in 56,1% of cases in women and in
66,7% of cases in men. Literature review has established the presence of cerebral neurochemical
modifications similar to those revealed in other depressive patient categories. The difference
consists in the existence of some mesodyencephalic lesions responsible for hysteric
manifestations as well as postencephalic psychic disorders in hysteria patients.
Rezumat
Studiul realizat pe 20 pacienţi cu tulburare organică de personalitate tip isteric a
evidenţiat prezenţa reacţiilor depresive în 56,1% cazuri la femei şi 66,7% cazuri la bărbaţi.
Referarea datelor de literatură a constatat prezenţa de modificări neurochimice cerebrale
similare cu cele depistate la alte categorii de pacienţi depresivi, diferenţa constând în existenţa la
isterici a unor leziuni mezodiencefalice, responsabile de manifestările isterice, aşa cum se
observă în cursul tulburărilor psihice postencefalice.

Actualitatea temei
Studiile epidemilogice recente au demonstrat că, prevalenţa tulburărilor depresive în
populaţia adultă este cuprinsă între 1 - 4% pentru formele severe şi 9% pentru formele moderate
[11].
Depresia este una dintre cele mai răspindite maladii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii
apreciind că la ora actuală peste 740 milioane oameni sunt afectaţi de stări anxioase sau/şi

517
depresive. Interesul pentru studiul tulburărilor depresive la pacienţii de tip isteric este justificat
de frecvenţa constant crescută a acestora şi a tentativelor de suicid la persoanele isterice. Încă
Pierre Janet la Salpetriere a studiat comportamentele ciudate ale pacienţilor cu diagnostic de
isterie cu sindrom depresiv, acesta descriind disocierea ca fobie a amintirii, în forma exprimării
unor răspunsuri fizice inadecvate la gânduri sau amintiri legate de trauma [2;3]. Depresia la
isterici nu se instaureaza în urma unei singure cauze, de cele mai multe ori ea este consecinţa
schimbărilor psihice, care au loc la nivel cerebral fiind asociate cu un dezechilibru funcţional-
dinamic al neurotransmiţătorilor [17].
Scopul lucrării
A vizat studierea manifestărilor clinice în reacţiile depresive la bolnavii cu tulburare de
personalitate organic depresiva la isterici şi în baza datelor de literatură evidenţiierea
modificărilor neurochimice la categoria de pacienţi menţionată.
Materiale şi metode
Pentru a realiza scopul propus, au fost investigaţi 20 pacienţi (6 bărbaţi şi 14 femei de
vârsta 20 - 50 ani) cu tulburări organice de personalitate tip isteric, care provin din diverse pături
sociale, şi care au fost observaţi clinic prospectiv în secţia de reabilitare cu regim ambulator de
pe lângă Instituţia Medico Sanitară Publică Spitalul Clinic de Psihiatrie “Costiujeni” al
Ministerului Sănătăţii din Republica Moldova. Vârsta bolnavilor denotă faptul, că maladia
interesează preferenţial persoane tinere, apte de muncă. Atenţia a fost centrată asupra dinamicii
intrapsihice, asupra relaţiei intersubiective a aspectelor ce vizează istoricul maladiv, descifrări
anamnestice, precizarea antecedentelor familiale, privind mediul microsocial din care provine
persoana respectivă.
Rezultate şi discuţii
S. Freud şi Breuer spuneau: ”istericii suferă mai mult de reminiscenţe”, adică de efectele
ideilor cu încărcătură emoţională, pătrunse şi rămase în inconştient dintr-o anumită perioadă
trecută. Simptomele erau explicate, ca reprezentând efectele combinate ale refulării şi
“conversiei” energiei psihice pe căi somatice, într-un mod care nu a fost niciodată în întregime
explicat. S. Freud considera isterică orice persoană la care prilejul unei excitaţii sexuale provoacă
un predominant sau exclusiv sentiment de dezgust, indiferent dacă această persoană este capabilă
sau nu să producă simptome somatice [13].
Depresia la bărbaţi este cauzată de  nivelul scăzut de testosteron, potrivit unui studiu
australian publicat în revista medicală Archives of General Psychiatry. Dacă nivelul
testosteronului scade cu 20% faţă de cel normal, riscul de depresie creşte de peste 3 ori. La
femei apariţia depresiei poate fi corelată cu o hipoestrogenemie [11].
Cauzele depresiilor la persoanele de tip isteric sunt foarte diverse, complexe şi
multiple.Toate acestea îşi găsesc explicaţie de pe poziţii neurobiologice, genetice, sociale,
psihologice. În creier se petrec mai mult de 100.000 de reacţii chimice în fiecare secundă.
Interrelaţiile neuronale constituie baza tuturor gândurilor, semtimentelor şi acţiunilor.
Creierul trimite semnale în tot corpul prin intermediul neurotransmiţătorilor serotonina,
dopamina, endorfine, enkefaline, etc. [3;4;5].
Ipoteza existenţei unui subtip de depresie denumit stresor-precipitată, cortizol-indusă,
serotoninergic. Sistemul serotoninergic deţine funcţia de control în formarea depresiei. Unii
autori consideră importantă relaţia dintre funcţia receptorilor periferici şi sinteza serotoninei
depistând existenţa unui raport invers proporţional între cuplarea imipraminei, absorbţia
serotoninei şi tentativele de suicid la depresivii isterici. De exemplu, la adolescenţii cu tentative
de suicid s-a constatat că, secreţia prolactinei determină aplatizarea activităţii fenilfluraminei, pe
când la pacienţii depresivi stimularea cu fenilfluramin diminuează secreţia cortizolului. Există
argumente clinice şi paraclinice privind cronobiologia depresiei la isterici şi periodicitatea ei
(debutul legat de sezon al episoadelor, cu maximum de frecvenţă spre sfârşitul primăverii şi/sau
începutul verii, virajul depresie - manie apare, de obicei, în a doua jumătate a nopţii (când există
o creştere bruscă a cortizolului plasmatic)); în cadrul episodului depresiv există variaţii diurne
ale simptomatologiei, cu ameliorare după - amiază sau seara (până la eutimie sau hipomanie) şi

518
reinstalarea depresiei în timpul nopţii; reducerea activităţii 5-HT se asociază instalării unei
depresii majore, monoamina cea mai studiată în fiziopatologia depresiei.
Studiile recente au sugerat că, reducerea aportului de triptofan determină apariţia de
manifestări depresive, iar o pierdere acută a acestui aminoacid poate induce instalarea unor
simptome depresive, cum ar fi insomnia de trezire, scăderea interesului, energiei, apetitului.
Nivelul plasmatic redus de triptofan cel mai frecvent corelează clinic cu diminuarea activităţii
presinaptice a 5-HT şi nivelului de 5-HIIA în LCR [ 3;7;8;11].
Disfuncţia sistemului NA-ergic este considerată un factor biologic important în apariţia
depresiei. Este cunoscut că, NA utilizează căi şi receptori proprii, îndeplinind multiple funcţii la
nivelul SNC. Căile NA au proiecţii importante la nivel de locus coeruleus şi cortex prefrontal,
cât şi între locus coeruleus şi sistemul limbic. În cadrul acestui sistem, locus coeruleus are
responsabilităţi în atenţie, învăţare, memorie, comportament, dispoziţie. Ipotetic, o disfuncţie la
acest nivel se coreleză cu diminuarea funcţiilor menţionate, fiind un substrat favorabil pentru
stările de depresie sau/şi anxietate.
În acelaşi context pot fi menţionate principalele modificări ale sistemelor
monoaminergice cerebrale, implicate în problema abordată: (1) Anomalie genetică a receptorilor
monoaminergici: a) receptorii alfa-2-NA-densitate presinaptică crescută în depresie; b) beta
receptorii- număr crescut în cortexul frontal în depresii; c) receptorii 5-HT2 – număr crescut la
depresivii cu comportament autolitic. (2) Anomalii de recaptare şi transport a 5-HT care
sugerează o patologie a membranei neuronale.
Diverse dereglări sunt cauzate fie de sub-producţia sau supra-producţia de
neurotransmiţători, fie de faptul ca neuronii nu au suficient de mulţi receptori pentru
neurotransmiţători. Cu toate acestea, se considera ca depresia este cauzata de numarul prea mic
de receptori de serotonina. P.Greengard şi colegii săi au descoperit care este substanţa chimică
responsabilă pentru reglarea naturală a nivelului de serotonină: o anumită proteina numita p11,
aceasta proteina fiind descoperită studiind un anumit receptor de serotonină – ei au căutat care
este proteina care interacţionează cu receptorul de serotonină, făcându-l sa fie mai activ. S-a
stabilit că depresia declanşează o schimbare biochimică în interiorul creierului, producând
anumite molecule ”silencer”, care inhibă exprimarea unei gene responsabile pentru o proteina
cheie. Instrucţiunile pentru p11, ca şi pentru toate celelalte proteine, sunt codificate în ADN
[3;7;11;20]. A fost stipulat, deci ca depresia, sau cel putin disponibilitatea pentru depresie, ar
putea avea cauze genetice. Poate ca gena responsabilă pentru producerea proteinei p11 este
defectă.
Studiile PET au raportat existenţa unui hipometabolism la nivelul capului nucleului
caudat la pacienţii depresivi, ceea ce reflectă o scădere a activităţii DA la nivellul acestei
structuri. Majoritatea observaţiilor implică disfuncţia DA în tulburările depresive însă studiile
sunt focalizate pe implicarea sistemului DA mezocorticolimbic. Concomitent cu modificările
neurochimice în sindroamele depresive au fost depistate şi modificări neurostructurale. Astfel, la
depresivii de tip isteric s-a evidenţiat prezenţa unor leziuni mezodiencefalice, responsabile de
manifestările isterice, aşa cum se observă în cursul tulburărilor psihice postencefalice [11; 17;
19].
Metodele de radioimagistica cerebrala funcţională au permis evidenţierea: 1) scăderii
fluxului sanguin şi a metabolismului glucozei la nivelul lobului frontal, sistemului limbic,
talamusului descreşterea globală a utilizării metabolice a glucozei (Buchsbaum,1986) şi lipsa
diferenţierii de utilizare între polul anterior şi posterior cerebral. (Baxter si colab. 1989, Bench si
colab. 1986, Drevets si colab. 1992), Reducerea activităţii metabolice la nivelul cortexului
frontal în depresia majoră a fost evidenţiată de Baxter (1991) la nivelul cortexului prefrontal
dorsolateral (DLPFC) mai ales în emisferul stâng, fenomen corelat semnificativ cu scorul pentru
depresie de la scala Hamilton. 2) Creşterea activităţii lobului drept ( Amsterdam,1992).
Deficitele executive din depresia geriatrică au fost legate de afectarea circuitelor cortico-striato-
palidotalamo-corticale (Lesser si colab. 1996, Beats si colab. 1996, Elliot si colab. 1997, Royall
1999, Alexopoulos si colab. 2000). Studiile SPECT, urmărind legarea specifică a receptorilor 5-

519
HT-2, au relevant o densitate înaltă a acestora în emisferul drept la nivel frontal, parietal şi
temporal (Agren,1991). 3) Scăderea numărului de receptori D1 din cortexul frontal, sugerează
anomalii ale transmisiei dopaminergice (Suhara, 1992) [1; 2; 3; 4; 5].
Rezultatele studiului efectuat au evidenţiat ca mai frecvente următoarele sindroame la
bolnavii cu tulburări organice de personalitate tip isteric: a) asteno – depresiv; b) hipocondriac;
c) depresiv – fobic, toate evoluând pe fondal afectiv depresiv sau/şi anxios al dispoziţiei.
Analizând clinic în baza criteriului ICD-10 simptomele prezente la categoria de pacienţi
investigaţi s-a constatat prezenţa reacţiilor de tip depresiv în 66,7% la bărbaţi şi 57,1% la femei
(tabelul 1).
Tabelul 1
Repartiţie pacienţi în funcţie de sex şi sindroamele psihopatologice dominante
Diagnostic Numărul de cazuri
Bărbaţi Femei
abs. % abs. %
Tulburare organică a personalităţii. Sindrom 3 50% 8 57,2%
asteno – depresiv
Tulburare organică a personalităţii. Sindrom 1 16,6% 3 21,4%
hipocondriac
Tulburare organică a personalităţii. Sindrom 2 33,4% 3 21,4%
depresiv – fobic

În baza rezultatelor obţinute, s-a constatat că în marea majoritate a cazurilor pacienţii care
suferă de “dereglări de conversie”şi depresie necestită consiliere psihologică, abordare
terapeutică ce permite soluţionarea eficientă a simptomelor psihopatologice dominante. În
acelaşi context este de menţionat şi rolul deosebit de important al relaţiilor intrafamiliale ale
categoriei menţionate de bolnavi.
Tulburările isterice se deosebesc de cele psihosomatice, astfel pentru isteric corpul este
un instrument, în timp ce pentru proiecţia bolnavului psihosomatic acesta apare ca o victimă.
Comună în ambele situaţii este rezolvarea conflictului pe calea conversiunii corporale.
Dintre manifestările intercritice persistente la depresivii isterici în studiul prezent mai frecvente
au fost următoarele: tristeţea, tensiunea anxioasă, neliniştea interioară, impresia ca nu mai poţi
avea sentimente; gândirea încetinită şi obositoare, gândirea în „cerc vicios”, obsesiile; inhibiţiea
voinţei, incapacitatea de a lua decizii, postura gârbovită, mişcările lente; oboseala accentuată
după efort minim, reducerea capacităţii de concentrare a atenţiei; reducerea stimei şi a încrederii
de sine, ideile de vinovăţie şi lipsa de valoare; viziunea tristă şi pesimistă asupra viitorului, ideile
sau tentativele autoagresive; dissonminiile (mai frecvent insomnii), apetitul diminuat.
Este de menţionat că, depresia la persoanele isterice, adeseori poate fi mascată de
trăsături adiţionale: anxietate, agitaţie psiho-motorie, iritabilitate, consum excesiv de alcool,
comportament histrionic, exacerbarea simptomelor fobice sau obsesionale preexistente;
exacerbarea preocuparilor hipocondriace. Nu se exclude şi prezenţa simptomelor somatoforme
tip: dureri articulare, musculare, abdominale; nevralgii, cefalee; diminuare ponderală;
scăderea/creşterea frecvenţei contracţiilor cardiace, extrasistole, dureri pseudoanginoase;
dereglări de respiraţie; xerostomie, constricţie faringiană, senzaţie de „nod în gât”, tensiune
gastrică, dereglarea tranzitului intestinal; frigiditate, impotenţă, dereglări menstruale; disurie,
polakiurie ş.a.
Concluzii
1. Substratul neurobiologic al depresiei la isterici poate fi conceput ca un sistem pluridimensional
mai implicate fiind: sistemul serotoninergic, dopaminergic, noradrenergic, hipotalamus-
hipofiză-corticosuprarenale;
2. Modificările neurochimice cerebrale din reacţiile depresive la bolnavii cu tulburare organică
de personalitate tip isteric sunt similare cu cele constatate în alte stări depresive, diferenţa

520
 constând în existenţa la isterici a unor leziuni mezodiencefalice, responsabile de manifestările
isterice;
3. La categoria de pacienţi studiată, probabil, se produce un dezechilibru neurochimic funcţional
dinamic datorat suprasolicitării activităţii nervoase superioare şi a mecanismelor adaptative
ale organismului.
Bibliografie
1. Abas M.A., Sahakian B.J., Levy R. (1990) Neuropsychological deficits and CT scan changes
in elderly depressives, Psychological Medicine, 20, 507-520.
2. Alexopoulous G.S., Meyers B.S., Young R.C., et al. (2000) Executive dysfunction and long-
term outcomes of geriatric depression- Arch. Gen. Psychiatry, 57, 285-289.
3. Asis J.M., Stern E., Alexopoulos G.S., Pan H., Gorp W.V., Blumberg H., Kalayam B.,
Eidelberg D., Kiosses D., Silbersweig D.A. (2001) - Hippocampal and anterior cingulate
activation deficits in patients with geriatric depression, Am. J. Psychiatry, 158, 8, 1321-1323.
26. American Pszhiatric Association, Practice guideline for major depressive disorders in
adults. Am J. Psyhiatry. 150: 1-26, 1998 (Suppl.)
4. Baxter L.R., Schwartz J.M., Phelps M.E., et. al. (1989) Reduction of prefrontal cortex glucose
metabolism common to three types of depression, Arch. Gen. Psychiatry, 46, 243-250.
5. Beats B.c., Sahakian B.J., Levy R. (1996) Cognitive performance in tests sensitive to
frontal lobe dysfunction in the elderly depressed, Psychological Medicine, 26, 591-603.
6. Bench C.J., Friston K.J., Brown R.G., et . al. ( 1992) The anatomy of malancholia: focal
abnormalities of cerebral blood flow in major depression, Psychol. Med., 22, 607-615.
7.Coffey C.E., Figiel G.S., Djang W.T., et. al. (1990) Subcortical hyperintensities on
magnetic resonance imaging : a comparison of normal and depressed eldelrly subjects, Am.
J. Psychiatry, 147, 187-189.
8.Corniţu G. Bazele psihologice ale practicii medicale. - Bucureşti: Editura Medicală, 2000,
223 p.
9. Dick J.P.R., Guiloff R.J., Stewart et.al (1984) Mini Mental State Examination in neurological
patients, J. Neurology, Neurosurgery, Psychiatry, 47,496-499.
10. Drevets W.C., Price J.L., Simpson J.R., Todd R.D., Reich T., Vannier M., Raichle M.E.
(1997) Subgenual prefrontal cortex abnormalities in mood disorders, Nature, 386, 824-
827114. 11. ICD-10. Clasificarea tulburarilor mentale si de comportament. Simptomatologie
si diagnostic clinic, 1998, Editura All, Bucuresti.
12.Gherman D., Moldovanu I., Zapuhlîh Gh. Neurologie si Neurochirurgie. - Chişinău, 2003,
264p.
13. Mihai Dumitru Gheorghe Actualităţi în psihiatria biologică. Ed.Intact, Bucureşti, 1999, 255p-
282p.
14.Oprea N., Nacu A., Revenco M. Psihiatrie. - Chişinău. “Ştiinţa”,1994. 264p.
15.Pirozynscki T., Chiriţa V., Boişteanu P. Psihiatrie clinică. - Iaşi : Editura PsihOmnia, 1999. -
462 p.
16.Popa C. Neurologie. - Bucureşti: Editura medicală,1997, 910 p.
17.Морозов Д. П. Натуральное седативное средство в психиатрии и соматической
медицине (обзор) // Психиатрия и психофармакология, 1999, 1:26-28.
18.Морозова М. А. Относительная лекарственная резистентность как следствие
ошибочного подхода к лечению больного. //Журнал неврологии и психиатрии.
2000,12: 68-71.
19.Мосолов С. Н. Новые достижения в терапии психических заболеваний. Москва, 2002,
702 c.
20.Семке В. Я. Превентивная психиатрия. Томск,1999, 403с. Тёле Р. Психиатрия с
элементами психотерапии. / Перевод с немецкого Г.А. Обухова. Интерпрессервис,
2002, 496c.
21. Roth M., Huppert F.A., Mountjoy, Tym E. (1998) The Cambridge examination for mental
disorders of the elderly-revised, Cambridge University Press.

521
22. Thase M.E., Rush A.J. When at first you don"™t succeed: sequential strategies for
antidepressant nonresponders. J Clin Psychiatry 1997; 58(Suppl. 13):23-29.

INDICII STATUTULUI PSIHOSOMATIC SUB ACŢIUNEA TRATAMENTULUI CU

MIANSERIN HIDROCLORID ÎN ARTRITĂ REUMATOIDĂ
Larisa Rotaru, Liliana Groppa, Ala Pascari-Negrescu,
Svetlana Agachi, Elena Deseatnicova, Mircea Revenco
USMF “Nicolae Testemiţanu”,
Catedra Medicină Internă nr.1 FR şi SC,
Catedra Psihiatrie şi Narcologie FPM

Abstract
Psychosomatic Status Indices in Rheumatoid Arthritis under
Treatment with Mianserin Hydroclorid
120 patients (females) with confirmed diagnosis of rheumatoid arthritis were examined. It
was revealed that 100 (83,3%) from 120 female presented depressive syndrome. They were
randomly divided in 2 treatment groups. In the first group (50 patients) basic therapy (Metotrexat
and Diclofenac) was supplemented with Mianserin hydrochloride in dosage of 30mg/24 hours
(in the evening) during 3 months. The second group was composed of 50 patients who received
only basic treatment. The best results of treatment were obtained in the patients from the first
group who received complex therapy including Mianserin hydrochloride.
Rezumat
Au fost cercetate 120 de bolnave cu diagnostic confirmat de Artrită Reumatoidă. Au fost
demonstrat că din cele 120 femei bolnavi - 100 (83,3%) au prezentat sindrom depresiv şi care au
fost repartizate randomizat în 2 loturi curative. În I lot (50 paciente) terapia de suport
(Metotrexat şi Diclofenac) s-a completat cu Mianserin hidroclorid în doza de 30 mg/24 ore
(seara) pe parcursul 3 luni. În lotul II au intrat 50 de bolnave care au administrat numai terapia de
bază (lotul control). Am apreciat că cele mai relevante efecte curative s-au apreciat la bolnavele
din I lot, care au fost medicate prin formula complexă ce a inclus şi Mianserin hidroclorid.

Actualitatea temei
Artrita Reumatoidă (în continuare AR) este o gravă suferinţă cronică cu o frecvenţă
relevantă (1%) în populaţia de pe toate continentele. Ea se manifestă prin durere, deformări
articulare şi dereglări motorii, care pot duce la invalidizarea bolnavului. Conform diferitor studii
[Насонов Е.Л., 2006; Groppa L., 2006], 44% de bolnavi cu AR îşi pierd capacitatea de muncă în
primii 10 ani de la debutul maladiei. Această degradare fizică se implică în constituirea unei
percepţii dramatice a bolnavului asupra maladiei sale şi poate suscita diferite tulburări de gen
psiho-somatic [Anderson K. O., Bradley L. A., Young L. D., 1985; Hewlett S., Carr M., Ryan S.
et al., 2005; Parker J.C., Smarr K.L., Buckelew S.P. et al.,1995]. Astfel, evoluţia AR este
modelată nu numai de factorii biomedicali, dar şi de cei fiziologici, comportamentali şi sociali
[Mazur M., 1998; Weissmann G., 2004].
Pentru aprecierea eficienţei măsurilor curative adoptate în raport cu bolnavii suferinzi de
AR, precum şi pentru a defini influenţa acestor intervenţii asupra evoluţiei maladiei şi a stării
bolnavilor am considerat oportună iniţierea unui studiu prin care urma să evaluăm concomitent
rezultatele clinice şi statutul psihologic al celor asistaţi, pentru ca în funcţie de cele apreciate să
putem estima şi necesarul acestora în tratamente de ordin psihofarmacologic.
Obiectivele lucrării
Evaluarea eficacităţii tratamentului antidepresiv al AR ce s-au complicat cu tulburări
psihosomatice.

522
 Material şi metode de cercetare
Studiul s-a axat pe rezultatele examinării complexe a 120 bolnavi cu AR, care în perioada
2003-2006 au fost supravegheaţi în regim de staţionar în secţia reumatologie a IMSP Spitalului
Clinic Municipal „Sfânta Treime” din mun. Chişinău (Catedra Medicină Internă nr.1, Facultatea
Rezidenţiat şi Secundariat Clinic) şi apoi în condiţii de ambulator pe parcursul a 6 luni
următoare.
Programe curative testate. Lotul de studiu (50 de bolnave) a urmat terapia de bază cu
Metotrexat + Diclofenac la care se suplimenta antidepresiv tetraciclic Mianserin hidroclorid, preferat
pentru minimul de efecte adverse şi avantajul de a fi urmat în priză unică. Lotul de referinţă (50
de bolnave) a administrat exclusiv terapia de bază (6 luni) - Metotrexat + Diclofenac. Preparatul
Mianserin hidroclorid a fost indicat randomizat bolnavilor cu AR în doza de 30 mg/zi, curs de 3
luni, tratamentul de fond a fost administrat 6 luni.
Rezultate obţinute
Dinamica modificărilor apreciate pe parcursul a 6 luni în statutul psihosomatic s-a evaluat
conform scalei Hamilton la bolnavii din loturile de observare subcurativă.
Analiza datelor ce reflectă dinamica modificării gradului de depresie a demonstrat că în
toate cazurile chestionările au apreciat modificarea statistic concludentă a mai multor indicatori
relevanţi pentru statutul depresiv: la testarea primară - χ 2=6,37, p<0,05; peste o lună - χ 2=29,87,
p<0,001; peste 3 luni - χ2=26,46, p<0,001; peste 6 luni - χ2=16,13, p<0,001.
Astfel la prima vizită pentru incidenţa fenomenului de inhibiţie s-au apreciat diferenţe
exprimate prin χ2=10,22 şi р<0,05; pentru agitaţia psihică - χ 2=4,1; р<0,05; simptomele somatice
generale - χ2=9,3; р<0,01; cele ipocondrie - χ2=5,19; р<0,05; deviaţiile diurne - χ2=10,6; р<0,01;
simptomele obsesiv-compulsive - χ2=5,1; р<0,05.
Lа a II vizită (o lună de la iniţierea terapie) pentru dispoziţia depresivă - χ2=24,9; р<0,001;
tentativele suicidale - χ2=10,18; р<0,01; insomnia precoce - χ2=29,13; р<0,001; insomnia
nocturnă - χ2=29,04; р<0,001; insomnia prematinală - χ2=33,63; р<0,001; pentru capacitatea de
lucru - χ2=22,02; р<0,001; fenomenul de inhibiţie - χ2=7,48; р<0,05; agitaţie - χ2=4,46; р<0,05;
anxietate - χ2=20,25; р<0,001; agitaţie somatică - χ2=7,89; р<0,05; simptome somatice generale -
χ2=15,47; р<0,001; simptome din sferă sexuală - χ2=16,93; р<0,001; semne ipocondrice -
χ2=9,03; р<0,01; atitudinea faţă de boală - χ2=12,98; р<0,01; deviaţiile diurne - χ2=7,67; р<0,05.
La a III vizită (după 3 luni de la iniţierea terapie): pentru dispoziţia depresivă - χ2=16,29;
р<0,001; tentativele suicidale - χ2=7,19; р<0,05; insomnia precoce - χ2=15,0; р<0,01; insomnia
nocturnă - χ2=8,55; р<0,05; insomnia tardivă - χ2=11,69; р<0,01; pentru capacitatea de muncă -
χ2=10,55; р<0,01; fenomenul de inhibiţie - χ2=8,69; р<0,05; agitaţie - χ2=9,0; р<0,01; agitaţia
somatică - χ2=5,43; р<0,05; simptomele somatice generale - χ2=5,57; р<0,05; simptome din sferă
sexuală - χ2=17,53; р<0,001; ipocondrie - χ2=10,72; р<0,01; atitudinea faţă de boală - χ2=16,58;
р<0,001; deviaţiile diurne - χ2=4,46; р<0,05; depersonalizarea şi derealizarea - χ2=5,70; р<0,05.
La cea de a IV-a vizită (programată după 6 luni de la iniţierea observaţiei) s-au determinat
diferenţe pentru: dispoziţia depresivă - χ2=12,84; р<0,01; simptomele din sferă sexuală -
χ2=11,11; р<0,01; ipocondrie - χ2=9,79; р<0,01; scăderea masei corporale - χ2=6,42; р<0,05) şi
pentru atitudinea faţă de boală - χ2=12,04; р<0,01.
Se poate conchide că parametrii de scor Hamilton s-au modificat în intervalul de observare
atât în lotul de studiu I, cât şi în cel de al II-lea - de referinţă. Dar precum au evidenţiat
rezultatele atestate în lotul ce administra antidepresivul Mianserin ameliorările erau mai
pregnante decât în celălalt lot .
Analiza celor menţionate mai sus indică prezenţa numărului egal de date statistice certe
(conform celor 15 parametri) atât peste o lună, cât şi peste 3 luni de la începutul observării
asupra pacientelor (se schimbă între ele numai parametri), în continuare în ordine descrescândă
urmează datele, obţinute la examinarea primară (6 parametri) şi pe ultimul loc-peste 6 luni
(modificarea a 5 parametri).
S-a examinat dinamica modificării gradului de depresie conform scalei Hamilton în ambele
loturi pe parcursul a 6 luni (vezi tab. 1).

523
 Tabelul 1
Dinamica modificării gradului de depresie conform scalei Hamilton
în ambele loturi pe parcursul a 6 luni de observare
Total Scala Hamilton Lotul I vizită II vizită III vizită IV vizită
(la (după o (peste 3 (6 luni
examina lună de luni de după
rea terapie) terapie) examina
primară) rea
primară)
% % % %
1 2 3 4 5 6
1. Lipsa depresiei I (n=50) 0 7,0 5,0 3,0
II (n=50) (control) 0 1,0 0 0
2. Depresie uşoară I (n=50) 3,0 19,0 20,0 15,0
II (n=50) (control) 12,0 12,0 13,0 11,0
3. Depresie moderată I (n=50) 13,0 24,0 22,0 23,0
II (n=50) (control) 11,0 14,0 11,0 11,0
4. Depresie gravă I (n=50) 34,0 0 3,0 9,0
II (n=50) (control) 27,0 23,0 26,0 28,0
χ2
6,37 29,87 26,46 16,13
p ** **** **** ****
Notă: **р<0,05; ****р<0,001.

Analiza datelor ce reflectă dinamica modificării gradului de depresie a demonstrat că în

toate cazurile chestionările au apreciat modificarea statistic concludentă a mai multor indicatori
relevanţi pentru statutul depresiv: la testarea primară - χ 2=6,37, p<0,05; peste o lună - χ2=29,87,
p<0,001; peste 3 luni - χ2=26,46, p<0,001; peste 6 luni - χ2=16,13, p<0,001.
De notat că eficienţa administrării preparatului Mianserin hidroclorid în doza de 30 mg/24h
la bolnavele cu AR şi diferite grade de depresie s-a confruntat cu rezultatele lotului de referinţă
tratat în regim curativ obişnuit, iar analiza datelor obţinute s-a efectuat în conformitate cu
exigenţele Medicinii Bazate pe Dovezi.
Eficienţa tratamentului modificat (Metotrexat + Diclofenac + Mianserin hidroclorid, urmat
curs de 3 luni) s-a evaluat în baza următorilor indicatori: riscul relativ (RR); numărul de cure
necesare (NCN); hi-patrat (χ 2); intervalul de încredere.
Datele obţinute atestă că peste o lună de supraveghere şi tratament urmat în lotul
experimental depresia este de 7 ori mai puţin incidentă, decât în lotul de referinţă (RR=7,0,
95,0%, 13,2:0,77). NCN este egal cu 8,0 bolnave. La bolnavele din lotul de comparaţie cu un
grad uşor de depresie riscul de apariţie este de 1,6 ori mai mare decât în lotul experimental
(RR=1,6, 95,0%, 3,7:0,5). NCN este egal cu 7,0 bolnave. În lotul bolnavelor, tratate cu
Mianserin hidroclorid, depresia moderată apare de 1,7 ori mai rar, decât în lotul de control
(RR=1,7, 95,0%, 3,4:0,03). NCN este egal cu 5,0 bolnave. Aşadar, s-a dovedit că administrarea
preparatului Mianserin hidroclorid este eficientă în tratamentul depresiei care apare la bolnavele
cu AR. În unele cazuri depresia dispare s-au apar forme uşoare şi medii, în locul celor grave.
A fost realizat compararea dinamicii modificărilor indicilor tipurilor de atitudini faţă de
boală în 2 loturi pe parcursul a 6 luni (vezi tab. 2).

524
 Tabelul 2
Dinamica modificării tipurilor de atitudine faţă de boală
în ambele loturi pe parcursul a 6 luni

Tipurile de atitudini lotul I vizită II vizită III vizită IV vizită

faţă de boală % % % %
1 2 3 4 5 6
1. Tip I (n=50) 16,0 20,0 30,0 34,0
armonios II (n=50) 32,0 32,0 32,0 32,0
Continuare tabelul 2
1 2 3 4 5 6
2. Tip I (n=50) 14,0 16,0 14,0 14,0
ergopatic II (n=50) 10,0 8,0 12,0 10,0
3. Tip I (n=50) 0 0 0 0
anozognozic II (n=50) 0 0 0 0
4. Tip anxios I (n=50) 16,0 8,0 6,0 6,0
II (n=50) 6,0 12,0 8,0 8,0
5. Tip I (n=50) 10,0 8,0 10,0 8,0
ipocondric II (n=50) 18,0 18,0 18,0 18,0
6. Tip I (n=50) 8,0 10,0 10,0 10,0
neurastenic II (n=50) 4,0 4,0 4,0 4,0
7. Tip I (n=50) 0 0 0 0
melancolic II (n=50) 0 0 0 0
8. Tip apatic I (n=50) 2,0 0 0 0
II (n=50) 2,0 2,0 2,0 2,0
9. Tip senzitiv I (n=50) 4,0 6,0 8,0 4,0
II (n=50) 8,0 4,0 4,0 4,0
10. Tip I (n=50) 6,0 2,0 4,0 4,0
egocentric II (n=50) 8,0 6,0 8,0 10,0
11. Tip paranoic I (n=50) 4,0 0 0 0
II (n=50) 2,0 2,0 2,0 2,0
12. Tip disforic I (n=50) 0 0 0 0
II (n=50) 0 0 0 0
13. Tip mixt I (n=50) 10,0 14,0 12,0 10,0
II (n=50) 6,0 6,0 6,0 6,0
14. Tip difuz I (n=50) 10,0 6,0 6,0 10,0
II (n=50) 4,0 4,0 4,0 4,0
χ2 7,83 6,36 2,87 4,51
p <0,05 <0,05 >0,05 <0,05

Analiza tipurilor de atitudine faţă de boală obţinute nu a depistat o diferenţă statistică

semnificativă (p>0,05) după 3 luni de terapie, dar sunt apreciate diferenţe semnificative statistic
în comparaţie cu examinările primare, cu cele de peste o lună şi cele efectuate la 6 luni (p<0,05).
La bolnavele din I lot (tratate şi cu Mianserin hidroclorid) la examinarea primară şi cea de
peste 6 luni de la începutul tratamentului tipul armonios de atitudine faţă de boală s-a apreciat cu
o frecvenţă statistic relevantă - 16,0±5,1% şi, respectiv, 34,0±6,7% (р<0,05), altfel spus, s-a
remarcat creşterea numărului de bolnave cu tip armonic (adecvat) de atitudine faţă de maladia ce
o suportă.
În lotul II (de referinţă) rezultatele comparate cu I lot (bolnave tratate suplimentar şi cu
Mianserin hidroclorid) pentru frecvenţa tipurilor de atitudine faţă de boală nu au afişat diferenţe
statistic certe cu primii în tot timpul celor 6 luni de observare.
525
 Concluzie
Terapia cu antidepresive (Mianserin hidroclorid) indicată în cazul Artritei Reumatoide
contribuie efectiv la restabilirea stării psihosomatice a bolnavului: elevarea dispoziţiei, atenuarea
anxietăţii şi a percepţiei subiective a bolii, care constituie împreună parametrii de calitate a vieţii.
Bibliografie
1. ANDERSON K. O., BRADLEY L. A., YOUNG L. D. Rheumatoid arthritis: review of
psychological factors related to etiology, effects and treatment // Psychological Bulletin
1985; 358(87): 98
2. GROPPA L. Actualităţi in Medicina Internă. Curs universitar // Chişinău, 2006, 540 p.
3. HAMILTON J.A. Rheumatoid arthritis: opposing action of haemopoietic growth factor
and slow action antirheumatic drugs // Lancet, 1993; 324: 536-539
4. HAMILTON M. Development of a rating scale for primary depressive illness // Br J Soc
Clin Psychol 1967; 6: 278-296
5. HARRIS E.D. Etiology and pathogenesis of RA // In: Textbook of Rheumatology. Ed. by
Kelley W.N., Harris E.D., Slege S.B. Phyladelphia, 1993, 833-874
6. HARRIS E.D. Clinical features of RA // In: Textbook of Rheumatology. Ed. by Kelley
W.N., Harris E.D., Slege S.B. Phyladelphia, 1993, 874-912
7. HAWLEY D.J., WOLFE F. Depression is not more common in rheumatoid arthritis: a
10-year longitudinal study of 6,153 patients with rheumatic disease // J Rheumatol 1993
Dec; 20(12): 2025-2031
8. HEIJNEN C.J. Receptor regulation in neuroendocrine-immune communication: Current
knowledge and future perspectives // Brain Behav Immun 2006 Oct; 24(10): 21-29
9. HEWLETT S., KIRWAN J., POLLOCK J. ET AL. Patient initiated outpatient follow up
in rheumatoid arthritis: six year randomised controlled trial // BMJ 2005 Jan; 22;
330(7484): 171
10. HUYSER B., PARKER J.C. Stress and rheumatoid arthritis: an integrative review //
Arthritis Care Res 1998 Apr; 11(2):135-145
11. IAMANDESCU I.B. Componente psihosomatice în bolile reumatismale // Ed. Medicală,
Bucureşti, 1999, 1887-1897
12. IRWIN M. Psychoeuroimmunology of depression: clinical implications // Brain Behav
Immun 2002 Feb; 16(1): 1-16
13. MAZUR M. Artrita reumatoidă. Probleme de diagnostic şi tratament // Ghid practic.
Chişinău, 1998, 54p.
14. НАСОНОВ Е.Л., НАСОНОВА В.А. Фармакотерапия боли: взгляд ревматолога //
Consilium Medicum, 2002; 2: 509-514
15. СМУЛЕВИЧ А.Б. Депрессия как общемедицинская проблема: вопросы клиники и
терапии // Психиатрия и психофармакотерапия, 2006; 3(8): 30-40
16. СОРОКА Н.Ф., ЯГУР В.Е. Ревматоидный артрит (проблемы диагностики и
лечения) // Минск, Издательство «Беларусь», 2000, 185 с.
17. СОРОКА Н.Ф., ЯГУР В.Е. Клиническое исследование суставов при ревматических
заболеваниях. Руководство для врачей // Минск, «Беларусь», 2006, 447 с.
18. ТИГАНОВА А.С. Руководство по психиатрии // Москва, Медицина, 1999, 243 c.
19. ТОПОЛЯНСКИЙ В.Д., СТРУКОВСКАЯ М.В. Психосоматические расстройства //
Москва, Медицина, 1986, 384 с.
20. ТОЧИЛОВ В.А. Неглубокие депрессии и их распознавание: история вопроса и
современное состояние (обзор) // Обозрение психиатрии и медицинской психологии
им. В. М. Бехтерева, 1999; 3: 39-43
21. УЛАНОВА Е.А., ГРИГОРЬЕВ И.В., НОВИКОВА И.А. Тревожные расстройства
как психологические особенности личности больных ревматоидным артритом //
Терапевтический архив, 2000; 12: 41-42
22. УЛАНОВА Е.А. Качество жизни при тревожных расстройствах у больных
ревматоидным артритом // Клиническая Медицина, 2001; 1: 47-50

526
23. ЧЕПОЙ В.М. Диагностика и лечение болезней суставов // Библиотека
практического врача. Москва, Медицина, 1990, 34 стр.
24. ЧИЧАСОВА Н. В. Диагностика ревматоидного артрита. Методическое пособие для
врачей // Москва, 2006, 32 с.

OPORTUNITATEA LEGIFERĂRII TRATAMENTULUI COERCITIV AL

BOLNAVILOR NECOMPLIANŢI LA TRATAMENTUL DE
TUBERCULOZĂ PULMONARĂ
C.Palihovici, A.Nacu, O.Cobâleanschi
Catedra Psihiatrie, Narcologie, Psiholgie Medicală

Summary
Legislative opportunity of coercitive treatment of incompliancy
patients about antituberculosis treatment
This study is a psychological and psychiatric study about 837 inpatient of nonpsychotic
psychic disorders and tuberculoses diseasis victims, whish need to be of differentiate a
psychoterapeutically, inclusivly coercitive treatment, and medico legal psychiatric intervention.
Rezumat
Lucrarea, în baza studierei a 837 de pacienţi, este consacrată necesităţii implementării
tratamenului diferenciat psihoteraeutic, inclusiv coercitiv cu intervenţia psihiatriei medico-
legale la persoanele, victime ale tulburărilor psihice nepsihotice şi tuberculozei pulmonare.

Argument. Proectul Parlamentului Republicii Moldova a legei cu privire la controlul şi

profilaxia tuberculozei ne-a angajat să comunicăm unele rezultate ale studiului incomplianţei şi
inadaptarii bolnavilor de tubeculoză, abordată în literatură sub diferite aspecte psihologice,
psihiatrice, sociale (1, 2, 3).
Tulburările psihice nepsihotice, care sunt după datele OMS in creştere, tind spre a
influenţa bolile somatice la fiecare al treilea-doilea pacient, impactul fiind diferit prin
intensitate şi formă de manifestare clinică şi necesitea de tratare, ceea ce în cazul tuberculozei ca
boală contajioasă, epidemiologic nefavorabilă nu-l interesează numai pe pacient, dar şi
comunitatea în întrejime.
Gradul impactului este diferit şi destul de influenţabil în cazul cănd în cadrul societăţii,
duă relatările exprţilor OMS (5): „ medicina este fracturată, şi ne utilizareă legislaţiei ce ar
corespunde situaţiei epidemiologice”.
Scopul lucrării este evaluarea contingentului de bolnavi dificili, care depăşesc limitele
posibilităţilor menajamentului medical de tratare a tuberculozei pulmonare.
Materiale şi metode
S-a studiat frontal geneza şi manifestările incomplianţei curative a 729 de pacienţi
(bărbaţi- 572 femei- 157), (anii 1982- 87), trataţi coercitiv conform Hotărîrii Prezidiumului
Sovietului Suprem al RSSM de la 7.09.75 în Spitalul de Psihiatrie N-2, funcţia de şef al caruia
o îndeplineam, concomitent cu sarjă de 0,5 de consultant- psihiatru în secţiile respective.
De asemenea, sunt utilizate materialele recente ale investigaţiei efectuate de echipa de 10
medici psihologi, psihiatri şi ftiziatri, angajaţi într-un proect (a. 2006) în penitenciarele Pruncul,
Saharna, cu privire la factorii psihologici determinativi în legătură cu sistarea tratamentului
antituberculos (78 bolnavi, 2 femei), şi 20 (grupa de control), bolnavi care se tratau conform
rejimului DOTS+.
Sarcina de bază pentru spitalul de psihiatrie, al secţiilor specializate, devenise reţinerea la
tratamentul indicat de decizia comitetelor raionale (termen de un an de zile) , cu corecţie în caz
de eficacitate curativă pozitivă.
Bolnavii erau îndreptaţi din toate raioanele R.M., inclusiv Transnistria.

527
 Măsurile devenise de amploare, deoarece aveau rezonanţa respectivă în societate în
legătură cu Olimpiada Mondială de la Moscova, şi problemele ridicate de eradicarea
alcoolismului în ţară.
Condiţiile de întreţinere erau mereu perfectate spre un rejim sever-tolerant şi efectiv.
Acestea erau calificate de semi penitenciar, prevăzute cu atributele specifice de pază, şi ,
totodată, trierea bolnavilor pentru efectuarea condiţiei de implementare a bolnavilor în procese
ocupaţionale, în ateliere şi pe teren, eliberari în concediu.
Deoarece evadările nu erau absolut excluse, personalul era implicat în căutarea şi
întoarcerea la tratament al fugarilor. În secţia de miliţie din or.Orhei funcţiona izolatorul pentru
contingentul abuziv.
Situaţia era mereu sub controlul Institutului Republican şi Unional de
Ftiziopneumologie. Pe parcursul tratamentului se ducea observaţia şi investigaţiile dinamice în
procesul tratamentului de către CCM. Externarea şi recomandaţiile de rigoare, inclusiv de
intervenţie chirurgicală o făcea CCM cu specialişti ai IFP.
Serviciul psihiatric al spitalului era implicat din momentul internării, pe parcurs, şi în
elaborarea recomandaţiilor postspitaliceşti, avănd în vedere aspectul psihoterapeutic.
Investigaţiile psihologice efectuate de psihiatri şi psihologul clinicist ai spitalului se
bazau pe datele anamnestice, statutul psihic, analiza psihologo-psihiatrică a motivaţiei
incomplianţei terapeutice premărgătoare, acordarea cu algoritmul comportamental evocat.
Trierea respectivă a bolnavilor de alcoolism, tulburări psihice nepsihotice (psihoorganice, de
personalitate, nevroze) duceau după sine aplicarea diverselor tehnologii psihoterpeutice (P.
Dubois, Moreno, Schultz, de grup).
Rezultate
În eşantionul bolnavilor cercetaţi au fost depistaţi patru categorii de bolnavi: bolnavii cu
diagnosticul de alcoolism cronic (49%), bolnavii cu tulburări psihice nepsihotice psihoorganice
(21%), tulburări de personalitate ( 17,5%), tulburări de dezvoltare nevrotică (12,5%).
Concordarea cu rezultatele tratamentului procesului de tuberculoză au fixat următoarele
rezultate pozitive: la bolnavii de tuberculoză şi alcoolism – 80 %, bolnavii cu tulburări
psihorgnice 70%, bolnavii cu tulburări de personalitate- 50%, tulburări de dezvoltare nevrotică-
95%. Din cele relatate rezultă, că tratamentul în condiţiile regimului specail evocă graduitatea
posibilităţilor terapeutice: dintre care se deosebesc radical în cazul tulburărilor de personalite faţă
de celelalte categorii de bolnavi.
Discuţii
Observaţiile psihologo- psihiatrice de peste 30 de ani asupra comportamentului
bolnavilor de tuberculoză în procesul curativ au evocat categoria de bolnavi cu o conduită
hetero/autogresivă din tagma bolnavilor psihoorganici cu disabilităţi intelectuale reduse,
adaptivitate minoră, care grăbesc deznodământul fatal al maladiei sale.În investigaţia noastră
alcătuiau 11,4%.
Mostra Nr. 1. Bolnava M.V.F. născută în 1961 a trea la număr, la 22 ani internată in SP
Nr-2( fişa de observaţie 1365/83), locuitoare din orăşelel G. din suburbia Municipiului
Chişinău. Ambii părinţi bolnavi de tuberculoză,alcoolism au decedat la vîrsta de 37, 41 ani. Au
rămas 3 copii. Cel mai mare n-a fost bolnav, devreme a părăsit familia, a făcut armata,
căsătorit, locueşte într-un raion îndepărtat. Doi copii mai mici, ambii sau îmbolnăvit de
tuberculoză şi au decedat la vărsta de 25 ani (bolnava prezentată), şi fratele - la 21 ani, care
deasemenea la 19 ani a fost internat în SPNr-2 ( după cîţiva ani petrecuţi în internate de
corecţie socială), dar a evedat la 6 zile, şi n-a putut fi găsit.
Dezvoltarea bolnavei precoce- retardată, bolnavă de scarlatină, pneumonie. A dublat
clasa 1, 2,3 frecventa şcoala sporadic. Neângrigită de parinţi, se înreţinea prin vecini. La 16
ani a plecat la oraş, s-a angajat într-un cămin ca femeie de serviciu. A trăit în concubinaj, a avut
2 avorturi, se retraje în sat, şi trăeşte împreună cu fratele în casa părintească. În ianuarie 1982(
21 ani ) este depistată ca bolnavă de tuberculoză şi se tratează ambulator neregulat. Prin
hotărîrea Comitetului executiv Frunze a Mun. Chisinău de la 22 02.83 este îndreptată pentru

528
tratament în SPnr-2. Internată la 7-06-83.Diagnosticul la internare: Tuberculoză infiltrativă în
faza de distrucţie C-1, C-2,BK+(06-83), gr.I-A.
În Spitalul Nr.2 se stabileşte:
Starea somatică. Ponderea scăzută. Tegumente uscate, turgorul scăzut. Auscultativ în
cutia toracică raluri. Tonurile cardiace slăbite, ritmice.T.A.110/60 mm Hg. Abdomenul moale,
ficatul splina în graniţele normei.S.Pasternaţchi negativ.
Starea neurologică. Faţa simetrică, reacţiile pupilelor la lumină, acomodaţia,
convergenţa păstrate. Reflexele tendoanelor simetrice. S. Romberg- negativ.
Starea psihică. La internare bolnava scandaloasă, cu replici brutale.. Este indiferentă
faţă de diagnosticul bolii. Despre sine şi familie vorbeşt fără a respecta distanţa cuvenită. Cinic
anunţă, că părinţii au murit ambii de această boală. Cere de fumat, se interesază dacă i se vor
da ţigări în spital. A auzit, că se dau ţigări dacă lucrezi. Se interesează ce fel de lucru ar putea
face pentru ţigări. Uşor se afectează, foloseşte înjurături. Limbajul sărac încurcat, şi
inconsecvent anunţă datele anamnestice, memoria, inelectul reduse. Halucinaţii, idei delirante
lipsesc. În secţie în starea sa obişnuită comportamentul este descătuşat, dispozişia ridicată, uşor
intră în contact cu bărbaţii, îi bate familiar pe spinare. Cu toate că, sinestător se apuca de
curăţenie, căutând prin gunoaie capete de ţigări, totodată, încalcă regimul, fumează în locuri
interzise. Periodic sunt observate, lipsite de motive, tulburări de dispoziţie de tip disforic, cu
tendinţe agresive. La apogeul afectiv manifesta ură făţă de toţi din jur, nu deferencia personalul,
medicul, bolnavii, greşea salonul, patul propriu, se arunca impulsiv spre uşă, încearcând să
evadeze, spontan adormea, după ce nu-şi putea aminti de cele întîmplate. A fost transferată în
secţia de psihotuberculoză, unde după investigaţii (Ro,EEG, Neuologice şi psihologice) s-a
stabilit diagnosticul : retard mental moderat cu tulburări disforice. A primit tratament de o lună
de zile cu sedative (sonapax, neuleptil), metabolice, vitamine injectabile, gr.B., după care fonul
afectiv s-a aplanat. După înapoerea ei în secţia de bază, are comportament accesibil, relativ
linişită se incadrează în ergoterapie, dar după două săptămâni de stare satisfăcătoare, bolnava
evadează şi nu este găsită la locul de trai.
Catamneza.(din fişa de ambulator, şi a lucrătorilormedicali) După evadarea din spital a
revenit casa părintescă după o jumătate de an în, în stare de caşecsie cu hemoftizie, dispnee,
unde a şi decedat în timp de o lună.
Acest caz demonstraează, că focarul de tuberculoză netratat, alcoolismul părinţilor s-a
augmentat în generaţia următoare la doi copii din trei cu persoane psihologo - sociale degradate.
Băiatul petrece câţiva ani în inctituţiile de corecţie, refuză tratamentul şi evadeză din SP Nr-2, iar
bolnava de asemenea social decăzută, tratamentul tuberculozei nu-l primeşte. Comportamentul
este maladaptiv, atât în sociatate, cât şi în spital. Fiind transferată în secţia de psiho-tuberculoză,
şi fiind tratată simptomatic cu neuroletici, trancilizanţi, pe o periodă se aplanează, dar bolnava
împreună cu alt bolnav evadează.
Algoritmul comportamental cunoscut şi dificil remediabil al acestor pacienţi, induce
ideia, că toate forţele medicale şi sociale trebuiau folosite asupra părinţilor bolnavi, care formau
încă o familie, deoarece mai departe urmaşii nici nu au putut ajunje la acel nivel social, care
prezintă familia, fapt degradant menţionat într-un şir de lucrări (Gruhle, Major-
Gross,1967,O.Freierov, 1970). G.V.Morozov (1983),O.Kernberg (2000) ş.a. arată, că degradarea
socială dezvoltă globul parazitar în structura acestor personalităţi, şi este deja o premiză a
cercetării handicapului mental. A.G.Nacu, A.A. Nacu (1997) ridică problema examinării
discernămîntului persoanelor psihopatizate în evoluţia procesului de tuberculoză pulmonară. În
aşa mod, ne putem da seama de ce într-un şir de ţări s-au luat măsuri administrative coercitive cu
bolnavii de tuberculoză(v. A.Erşov, 1969), iar în Franţa a fost revăzută legea despre handicapul
psihic cu trimitere la elaborările de nivel al adaptării sociale ( Audisio,1990).
La tratamentul coercitiv permanent se găsea un număr considerabil de pacienţi (20-22%
în mediu) cu antecedente penitenciare, şi eliberaţi pentru continuarea tratamentului.
Este cazul să aliniem materialele căpătate în secţia de tratament al tuberculozei
pulmonare a penitenciarelor Pruncul şi Saharna. Analiza grupei principale de pacienţi, care

529
refuzau tratamentul antituberculos, a demonstrat o diversitate largă de tulburări psihice
nepshotice minime(70 de bolnavi) de caracter ale persoanei, fenomen numit tradiţional -
psihopatiform.
Tulburările hipochodriace, anxioase, obsesive erau mai aproape de tipul nevrotifiorm, dar
cu complicaţii psihorganice. Pe parcursul investigaţiei alctuiau 38% şi au revenit la tratamentul
antituberculos administrat, 62 % au rămas la intenţiele sale de a nu primi tratmentul, cu toate că
se lipseau şi de stimulu oferit de ONG sub formă de raţie alimentară adăugătoare.
Cu acest scop vom analiza succint câteva cazuri.
Caz Nr.1(p.) Bol. V.S., 43ani, fişa: 1076/157. Recidivist, pentru furturi şi excrocerii de la
16 ani.
La prezenatare s-a numit abreviat “V.”. Ţinută distantă, arogantă. În timpul testării
repeta: „care vor fi urmările?”. A anunţat desinestător, că şcoala n-a frecventat. Tratamentul
preferat îl numea “tubazid-intravenos”, iar pastilele DOTS le aprecia ca sânt “tari” pentru
organismul lui, fără echivoc declara, că pentru tratament e necesară “liniştea de nervi!” Spera
s-ă ajungă la Saharna, unde deja se află prietenul lui, care posibil şi e deja eliberat pe stare de
boală. Comportamentul între deţinuţi e provocator, ostracizează personalul şi administraţia,
fapt, prin care era deseori izolat.. Spontan se pronuţă cu ameninţări în adresaunui procuror,
numindu-l nulitate, zero, repetă că fapta acestuia merită răzbunare, şi o v-a primi, cînd va eşi la
libertate.
Parametrii testărilor psihologice au dedus: tip disarmonic, egocentric, anosognostic,
paranoial, disforic.
Concluzia psihiatrică: bolnavul sufere de o tulburare de personalitate de tip paranoidal, (F
60.0)
Caz Nr.2 (p.)Bol. S.1034/ 123, bărbat, 31 ani. Rămas fară părinţi de la 10 ani.
La 14 ani primul delict, devine recidivist, o singură dată s-a aflat în libertate 4 ani.
Socoate că cu aşa boală trăesc mult, dă precădere medicinei populare, ar suporta şi
operaţie,dar pastilile scad potenţa. Se caracterizează pe sine însuşi ca persoană liniştită, şi cu
merite. Totodată, în timpul testării, usor se afectează, înjură personalul, „scopul lor este căt mai
repede să ne ducă la deces, şi să ne şteargă din listă. Poate peste 2 săptămîni eu n’o să mai
exist”.
Concluzie : Comportamentul şi punctele acumulate în testările efectuate atestă, că este o
persoană, cu tulburare de personalitate emoţonal instabilă (F 60.3).
Caz Nr.3 (p.)Bol.C.18 a. În copilărie a avut o traumă cerebrală severă cu pierderea
conştiinţei, tratat în spital mai mult de o lună jumate, după care acuza dureri de cap, slăbirea
memoriei, fatigabilitate, scăderea insuşitei la şcoală, a terminat 8 clase.Trăia la mamă-sa, şi cu
soră mai mică. Ttatăl-său plecat la câştig. Bolnavul condamnat pentru prima dată pentru furt în
grup dintr-o grădiniţă de copii. Bolnav de tuberculoză al doilea an de detenţie, de durată de 7
luni. Deseori refuză tratamentul cu DOTS+.
În timpul testării se purta binevoitor, deseori aducea vorba despre maică-sa, care vine
regulat să-l vadă. Faţă de tată-său este rece, cu toate că acela le sună şi le trimete bani. Este „la
început de boală” şi „ascultă ce spun alţii”, principalul îl numeşte pe „V.”. Recunoaşte că câte-
o săptămână „nu-i primeşte” stomacul pastilele, i se face rău, are”cîrciei” la stomac, pe urmă
î-şi revine. Îndeplinind testele se epuizează, cere să aibă răgaz, de asemenea, greu se
concentrează, dar dă dovadă de stăruinţă şi dorinţă de a nu „greşi” cu răspunsul.
Concluzie:bolnavul suferă de o tulburare de personaltate psiho/organică de tip astenic,
dependent. ( F072; F 60.7 ).
Catamneza. Acest bolnav printre primii a fost numit cu revenire la tratament neînterupt
cu DOTS Pe parcursul investgaţiei noastre s-a adresat de mai multe ori cu precizări în privinţa
sănătăţii sale.
Caz.Nr3(p.)Bol. V-ţa 1065/ 139, TB+HIV, bărbat, 37 ani. Eliberat din Armată „ за
тугодумство”( art.1 b, precizat chiar de bolnav).

530
 A „absolvit” 8 clase, trăia cu părinţii, dar devreme i-a abandonat, vagabonda, „dorea să
fie desinestătător”, recidivst de la 14 ani pentru furturi.
La testare - descătuşat, foloseşte stilul de exprimare de penitenciar, fără a avea grijă de
prezenţa doamnei doctor, la toate testele dă semi –răspunsuri, se încurcă la teste de logică
elementară, nu este îngrijorat de maladiile sale, hipomaniacal, faţă de tratament indiferent, este
„ mai bine să nu primeşti atâta „chimie”.
Conluzia : pacientul suferă de tulburare de personalitate disocială (F60.2).
CazNr.4(p.) fişa: 1034/76 Bolnavul P.G. deseori se adresa la medicul curant cu mai
multe acuze de sănătate nefondat, din care motive refuza să primescă tratamentul cu DOTS +,
spunînd, că este bolnav de toate bolile.
La ora stablită el a intrat în cabinetul doctorului şi fără să se aşeze pe scaun a cerut un
exemplar de test, a citit cîteva întebări şi brusc a declarat, că”asta mie nu-mi trebuie” a eşit”,
fără să se mai facă văzut pe parcursul prezenţei noastre în penitenciar.

Caz.Nr. 5(p.) fişa 956/123, Bonavul R.A. 37 ani, recidivist, incălcare a ordinei publice,
alcoolism. Din anameză a suferit o traumă cerebrală în perioada îndeplinirii servciul militar s-
atratat trei luni în spitalul militar eliberat ăe boală, stabilită grupa aII de invaliditate, căsătorit,
are 2 copii. De tubeculoză suferă de 6 ani, îmbolnăvit în penitenciar. Faţă de tratament este
negligent, cu toate că anunţă, că „ce vor spune aceia voi face”. Însă se arată capricios, cu
încăpăţinare refuză a primi medicamentele, este obsedat de diferite pretenţii faţă de rejim.
El era informat despre toată situaţia, ştia tot ce are loc în secţie. Familiar cu personalul, cu
suprapreciere şi orgoliu, pe toţi îi numea pe nume. Faţă de tratament este indiferent „ce vor
spune, acea voi face”. Cu toate că, deseori se arată capricios, indisponibil de a lua
medicamentele cuvenite. Testările le-a îndeplinit îndelungat, se abătea pe alte obiective,
neasociabile cu testul, făcea glume puţin amuzante, dar ţinînd la”variantele” sale.
Concluzie: la acest bolnav am constatat particularităţi de tulburări de personalitate ciclotimice.
Comportamentul acestei subdiviziuni de bolnavi de tuberculoză, care s-au arătat agresivi
şi „răzbunători” în sensul de a dori „ca şi alţii să fie infectaţi şi să sufere de aceaşi boală”, cu
tentative de risc sporit chiar prin propria sănătate pentru a săvârşi acte destul de „conştiente” şi
demonstrative de nerespectare a statului epdemiologic al maladiei, apreciaţi psihologic ca
hetero/autoagresivieste de talia examinării discernământului psihic în vederea calificativului de
iresonsabilitate diminuată. Rolul nefast al acestor bolnavi prin comportamentul său, după cum s-
a văzut, influenţează şi pe alţii mai puţin experimentaţi şi uşor sugestibili la refuz de tratare.
De asemenea, ei nutresc eliberarea „pe boală” ceea ce se şi întâmplă natural, prelungind
infectarea populaţiei civile. Acest fapt atestat de V. Punga, care în regiunea Ivanovo (F.R.) a
depistatat , că 70% din cazurile noi sunt din contact cu foştii deţinuţi (10). Discuţia ar putea fi
oprită la acest indiciu, dar acesta are nu numai o conotaţie epidemiologică, dar şi psihologică.
Incomplianţa, nedorinţa de a se trata exacerbează acea trăsătură de auto/hetero agresivitate, care
după cum arată O.Kernberg, preşedinte al Assocoiaţiei Internaţionale al Psihoanaliticilor, este
folosită profitabil de subcultura de parazitism social. Acest mecanism alicată de cei mai
inveteraţi pacienţi, care obţin profit nu numai prîntre deţinuţi, dar influenţează şi personalul
administrativ medical de a scăpa de ei, dealtfel cum se poate lămuri, că câţiva pacienţi care au
săvârşit crime grave, chiar unul din ei cu două omoruri s’a tratat cinci ani la rând în SPNr2,
evada când voia şi se întorcea dinnou la tratament, de tot a făcut 8 escapade de felul acesta, dar a
decedat fiind deja intr-o caşexie depăşită. Este înţeles, deasemenea, faptul, dece în legislaţia
americană legea primită încă în 1949 despre tratamentul obligatoriu al bolnavilor de tuberculoză
este respectată cu stricteţa cuvenită, cu toate că situaţia epidemiologică este satisfăcătoare,
această lege nu este abrogată nici până în ziua de azi, şi recent (a.2006) o echipă de 8 cercetători
de la Universitatea din San Francisco (11) au comunicat, că cea mai favorabilă educaţie
antituberculos se efectuează în mediu de detenţie. O situaţie aparte s-a stabilit în penitenciarele
Pruncul şi Saharna de echipa de psihologi-psihiatri, observîndu-se că 38% din bolnavii studiaţi
erau influenţaţi de acele persoane flagrant patologice, predominate de subcultura parazitară, care

531
nutreau „răzbunare şi longivitate”, dar, nu permiteau tratamentul cu DOTS+, şi creau atmosfera
de ostilitate şi ostracizare faţă de personalul medical.
Aceste persoane, victime al propriului caracter şi al tuberculozei rămân tolerate în aspect
juridic şi în proectul de lege propus, deoarece nu se preconizează un tratament coercitiv, şi
condiţiile sale, după cum funcţionează în Occident, fapt despre carecare am depus efortul să-l
demonstrăm în studiul respectiv.
Concluzii
1. Indicii epidemiologici actuali în privinţa tuberculozei pulmonare în ţara noastră dicteză
necesitatea suscitării societăţii in implimentarea experienţei deja acumulate în anii 80.
2. Tratarea coercitivă existentă a pacienţilor numai afectaţi de alcoolism este necesar de a o
extinde la pacienţii incomplianţi afectaţi de tulburări psihice nepsihotice.
3. Eliberarea pacienţilor baciliferi din detenţie, în special al celor, care evitau tratamentul să fie
interzisă, sau trecuţi la tratamentul obligatoriu coercitiv, având în vedere limitele
discernământului acestor pacienţi, psihiatric calificat ca diminuare a responsabilităţii, cu
implicarea exaustivă a serviciului psihologiei clinice în determinarea algoritmului de
condiută al acestora .
Bibliografia selectivă
1. Alexandrescu I, Blumenfeld S, Voloşievici I. Psihicul bolnavului de tuberculoză pulmonară
(aspecte psihologice, psihopatologice şi de recuperare socio-profesională). Ed.Junimea, Iaşi,
1981, 289 p.
2. Audisio M. La psichiatrie de secteur Privat, Toulouse, 1980,415 p.
3. Ey H., co. Manuel de Psychiatrie. Masson et &, Paris, 1967, p. 1211
4. Ершов А.,Туберкулез и алкоголизм, Mосква, 1966, 98 стр.
5. Fourth Meeting of NaţionalTuberculosis Programme Manageres, Report on a WHO Meeting,
Helsinki, Finland, 2000.
6. Gruhle H., Jung R., Mayer-Gross, M. Muller. Klinische psychiatrie, 1960, p.828
7. Фрейеров О. Легкие степени олигофрении Медицина. 1964, 223 стр.
8. Кернберг О. Тяжелые личностные расстройства, Mосква, 459 стр.
9. Nacu A.G. Nacu A.A. Psihiatrie judiciară, Chişinău 1997 p 340- 346.
10. Пунга В., и др., Проблемы бoрьбы с туберкулезом в Российской Федерациии.
Actualităţi în epidemiologia, depistarea, diagnosticul ţi tratamentul tuberculozei şi bolilor
pulmonare nespecifice. Chişinău 2002,32-33
11. White MC, co. Strategies for effective education in a jail setting: the Tuberculosis
Prevention Project Department of Community Health Systems, University of California, San
Francisco, School of Nursing; USA. Health Promot. Pract. 2003, Oct; 4(4): 422-9.

INFLUENŢA COMPORTAMENTULUI PARENTAL ASUPRA SIMPTOMATICII

SCHIZOFRENIEI
Vadim Aftene, Anatol Nacu
Catedra Psihiatrie, Narcologie şi Psihilogie Medicală USMF “N. Testemiţanu”

Summary
Influence of parenting behaviors on schizophrenia symptoms
Family education is one of the most influent factors in human personality development,
which means the impact of it in psychopathological development of the person. 104 families
(from rural and urban residence) that had as a member schizophrenic patient were studied. The
PANSS and PARQ questionnaires were used, and the obtained data were analyzed using SPSS
for Windows. The results show that parenting style has an evident influence for the behavioural
patterns, especially for negative symptoms development and the differences between rural and
urban patients and the patient’s gender (that appears in a different correlation levels)

532
 Abstract
Educaţia familială este unul din cei mai importanţi factori, care influenţează dezvoltarea
personalităţii umane şi are un impact asupra dezvoltării psihopatologice a persoanei. 104 familii
cu pacienţi afectaţi de schizofrenie din mediul urban şi rural au fost studiaţi. În studiu au fost
folosite chestionarele PARQ şi PANSS, şi datele obţinute au fost analizate cu ajutorul
programului SPSS for Windows. Rezultatele demonstrează că, stilul educaţiei parentale are o
influenţă evidentă asupra paternului comportamental la urmaşi, în special pentru dezvoltarea
simptomaticii negative în schizofrenie. De asemenea, sunt specificate diferenţe între pacienţii din
mediul rural şi urban, şi diferenţe între sexe (care apar în niveluri diferite de corelaţii).

Actualitatea temei
Etiologia polifactorială a schizofreniei urmăreşte abordarea multimodală a tratamentului.
Evidenţierea istorică a simptomaticii acute, numite mai târziu pozitive, a urmat metode de
tratament specifice eliminării agitaţiei psihomotorii, ideilor delirante şi halucinaţiilor. Chiar şi
primele medicamente (neurolepticele clasice – clorpromazina) aveau efect de sedare a
pacientului. Restul metodelor terapeutice şocogene (insulinterapie, atropinterapia, ECT) şi
metodele terapeutice preştiinţifice (hidroterapia, terapia giratorie, lobotomia, imobilizarea) erau
la fel predestinate anihilării agitaţiei sau denumită recent simptomatica pozitivă.
Recursul istoric al maladiei după începerea erei neurolepticelor a diferenţiat o
patomorfoză clinică şi evidenţierea formelor defectuoase. Astfel, ceea ce prezenta în concepţia
lui Kraepelin dementia praecox, a devenit stare de defect sau manifestarea simptomaticii
negative (sărăcirea veţii afective, lipsa de motivaţie şi interes, sărăcirea proceselor asociative şi a
limbajului).
Delimitarea în schizofrenie a simptomaticii pozitive şi negative, propuse de Crow,
porneşte de la Jackson, care evidenţiază, d.p.d.v. neurologic, un plus sau un minus în funcţiile
psihice în dependenţă de afectarea unor zone corticale şi funcţionarea compensatorie ale altor
zone [10].
Evidenţierea simptomaticii negative după cuparea episoadelor psihotice acute, care se
manifestă predominant prin simptomatica pozitivă, şi creşterea stărilor defectuoase (pierderea
interesului pentru activităţile cotidiene, izolarea socială, sărăcirea limbajului şi a funcţiei
comunicaţionale, detaşarea de realitate şi retragerea autistă, pierderea potenţialului energetic) au
dus la revizuirea tratamentului şi a tacticilor terapeutice privind stimularea persoanelor suferinde
de schizofrenie, cu implicarea în activităţi practice şi sociale.
Elaborarea instrumentelor necesare pentru aprecierea gradului de afectare patologic de
către schizofrenie s-a bazat pe instituirea scalelor ce măsoară gravitatea simptomaticii pozitive şi
negative (PANSS) [3, 4]. Aceste scale sunt de un mare ajutor în aprecierea funcţionalităţii
pacientului şi eficacităţii tratamentului psihofarmacologic administrat [2, 7, 8]. Studiile teoretice
şi metodologice ale chestionarului PANSS [2] atribuie simptomaticii pozitive ca fiind
determinată de procesul patologic endogen, iar simptomatica negativă este datorată unei
dezvoltări patologice a personalităţii.
În dezvoltarea personalităţii adulte sunt incriminaţi 4 factori: ereditari, constituţionali,
educaţionali şi sociali [1]. Majoritatea teoriilor psihologice atribuie un rol important relaţiei
diadice „părinţi-copil” şi modelului educaţional în dezvoltarea patologică a personalităţii.
Transmiterea modelului comportamental de la părinţi la copii şi asimilarea sa de către individ, în
calitate de matrice funcţională, este punctul culminant al dezbaterilor teoretice. Calitatea
modelului de bază şi a relaţiilor părinte-copil sunt factori hotărâtori în constituirea personalităţii
adulte. Se pare că şi aprecierea subiectivă de către copil a relaţiilor parentale şi a
comportamentului adulţilor faţă de propria persoană modelează şi formează personalitatea adultă
[5].
Scop
Scopul lucrării de faţă este aprecierea rolului comportamentului parental asupra
simptomaticii persoanelor ce suferă de schizofrenie.

533
 Materiale şi metode
Lotul de studiu a inclus 99 persoane, ce suferă de schizofrenie şi rudele acestora.
Persoanele incluse în studiu au fost diagnosticate cu schizofrenie cifru F20, conform
clasificatorului internaţional ICD-10. Lotul de studiu cuprinde persoane, atât din mediul rural (49
familii din raionul Hînceşti), cât şi urban (50 familii din municipiul Chişinău). Datele au fost
colectate pe durata anilor 2006 şi 2007.
Tabelul №1 Distribuţia lotului după reşedinţă, sex şi vârstă.
Variabila Caracteristica No %
Sex Male 46 46.5%
Female 53 53.5%
Residence Rural 49 49.5%
Urban 50 50.5%
Age Mean 44.3 years Range 20-72 years

În scopul aprecierii la pacienţi a sentimentului subiectiv de rejecţie (respingere) sau

acceptare parentală s-a folosit chestionarul Adult PARQ (Parental Acceptance Rejection
Questionaire). Chestionarul este un instrument elaborat pe baza teoriei „Acceptării-Rejecţiei
Parentale” (Rohner), care explică organizarea personalităţii adulte pe axa acceptare-respingere
conform sentimentului subiectiv resimţit în copilărie în relaţia cu părinţii.
Aprecierea se face pe baza a 4 scale: Căldură / Afecţiune (Warmth / Affection), Ostilitate
/ Agresivitate (Hostility / Aggresion), Indiferenţă / Neglijenţă (Indifference / Neglect),
Respingere nediferenţiată (Undifferencial Rejection), la care se adaogă scala controlului patern,
resimţit de către individ în copilărie. Indivizii, care au resimţit mai multă căldură şi afecţiune din
partea părinţilor în copilărie s-au organizat într-o personalitate mai adaptată la rigorile sociale.
Persoanele dezadaptate şi cu comportament dependent exprimă mai multă indiferenţă şi
neglijenţă, resimţită în relaţiile timpurii cu părinţii.
Un alt instrument folosit în studiul de faţă este reprezentat de către chestionarul PANSS
(Positive and Negative Syndrome Scale) (Kay SR, Fiszbein A, Opler LA). Instrumentul este
folosit pentru aprecierea gravităţii simptomaticii pozitive (scala sindromologică pozitivă),
negative (scala sindromologică negativă) şi generale (scala simptomaticii psihopatologice
generale) din schizofrenie. Simptomatica psihopatiologică a persoanei suferinde de schizofrenie
a fost apreciată în cadrul discuţiilor cu pacientul şi cu rudele acestuia.
Prelucrarea statistică a rezultatelor s-a făcut cu ajutorul programului statistic SPSS for
Windows.
Rezultate obţinute
În lucrarea de faţă a fost abordată problema influenţei comportamentului parental asupra
dezvoltării simptomelor în schizofrenie şi receptată reacţia pacienţilor şi membrilor familiei
asupra lucrului psihoterapeutic.
Aprecierea stării psihopatologice a pacientului s-a efectuat cu ajutorul chestionarului
PANSS. Datele necesare pentru evaluarea simptomaticii au cuprins discuţiile directe cu persoana
suferindă de schizofrenie şi anamneza obiectivă oferită de rudele acesteia. Aprecierea corectă şi
obiectivă a fost justificată de consecutivitatea discuţiilor petrecute cu pacientul şi ruda acestuia.
În timpul şedinţelor se petreceau discuţii în comun şi separat cu fiecare membru în parte, după
care se aprecia starea pacientului, conform instrucţiunii.
Important, din punct de vedere psihiatric, este faptul camuflării simptomaticii
psihopatologice de către pacient la începutul discuţiei. Persoanele afectate sunt suspecte faţă de
persoana unui medic-psihiatru necunoscut şi răspund formal la întrebări, evitând detaliile.
Suspiciunea se datorează în parte fricii de a nu fi învinovăţit (pentru prezenţa simptomaticii

534
pozitive) şi internat. Figura medicului este privită mai cu seamă în calitate de prescriptor de
medicamente. Pacienţii nu-şi imaginează o alternativă medicală nemedicamentoasă eficace.
Importanţa psihoterapiei este negată şi neglijată

Tabelul nr. 2 PARQ versus PANSS

Warmth Hostility Indifference Rejection
Control
Căldură Ostilitate Indiferenţă Respingere
Pearson Correlation .138 -.236(*) .216(*) .095 .140
Positive Simptomatic Sig. (1-tailed) .112 .017 .027 .200 .108
N 79 80 80 80 80
Pearson Correlation .271(**) -.184 .354(**) .239(*) .217(*)
Negative Simptomatic Sig. (1-tailed) .008 .051 .001 .017 .027
N 79 80 80 80 80
Pearson Correlation .261(*) -.045 .301(**) .109 .134
General Simptomatic Sig. (1-tailed) .010 .345 .003 .169 .119
N 79 80 80 80 80

Tabelul nr.3 PARQ versus PANSS în funcţie de sex.

Gender Hostility Warmth Indifference Rejection

Control
Sex Ostilitate Căldură Indiferenta Respingere
Correlation
.316(*) .237 -.257 -.052 .149
Positive Coefficient
Simptomatic Sig. (1-tailed) .022 .065 .050 .372 .173
N 41 42 42 42 42
Correlation
.390(**) .405(**) -457(**) .225 .177
Females Negative Coefficient
Femei Simptomatic Sig. (1-tailed) .006 .004 .001 .076 .132
N 41 42 42 42 42
Correlation
.345(*) .243 -.248 -.074 -.060
General Coefficient
Simptomatic Sig. (1-tailed) .014 .060 .057 .320 .353
N 41 42 42 42 42
Correlation
.032 .158 -.190 .209 .231
Positive Coefficient
Simptomatic Sig. (1-tailed) .423 .172 .127 .104 .081
N 38 38 38 38 38
Correlation
.225 .025 .127 .070 .057
Males Negative Coefficient
Barabati Simptomatic Sig. (1-tailed) .088 .442 .224 .339 .366
N 38 38 38 38 38
Correlation
.069 .025 -.001 .091 .059
General Coefficient
Simptomatic Sig. (1-tailed) .340 .440 .499 .294 .363
N 38 38 38 38 38
Evocator pentru membrii „sănătoşi” ai familiei este faptul de a accentua gravitatea
simptomaticii, atribuindu-şi rolul de martir sau, din contra, de a făuri alianţe (mamă-copil)
împotriva tuturor şi de a atenua simptomatica psihopatologică. În special, rudele atrag atenţia

535
asupra lipsei de iniţiativă a persoanei afectate, lipsa interesului pentru activităţi practice,
neascultarea şi conflictualitatea. În mare parte, simptomatica pozitivă (halucinaţii, idei delirante,
agresivitate, excitaţie) nu este specificată, decât în contextul accesului psihotic şi în legătură cu
sentimentul de insecuritate, datorat fricii de boala psihică (neînţelegerea producţiei
inconştientului).
Tabelul nr.4 PARQ versus PANSS în funcţie de reşedinţă.
Hostility Warmth Indifference Rejection
Reşedinţa Control
Ostilitate Căldură Indiferenţă Respingere
Correlation
Coefficient
.208 .258 -.269 .053 .156
Positive
Simptomatic Sig. (1-tailed) .115 .065 .057 .380 .182
N 35 36 36 36 36
Correlation
.361(*) .221 -.307(*) .020 -.016
Rural Negative Coefficient
Simptomatic Sig. (1-tailed) .017 .098 .034 .454 .464
N 35 36 36 36 36
Correlation
Coefficient
.413(**) .179 -.107 -.118 -.078
General
Simptomatic Sig. (1-tailed) .007 .148 .266 .246 .325
N 35 36 36 36 36
Correlation
Coefficient
.061 .172 -.098 .099 .242
Positive
Simptomatic Sig. (1-tailed) .348 .133 .264 .262 .056
N 44 44 44 44 44
Correlation
Coefficient
.254(*) .277(*) -.071 .281(*) .265(*)
Negative
Urban Simptomatic Sig. (1-tailed) .048 .034 .323 .032 .041
N 44 44 44 44 44
Correlation
Coefficient
.115 .165 -.090 .035 .087
General
Simptomatic Sig. (1-tailed) .229 .142 .280 .411 .287
N 44 44 44 44 44

Paralel cu îndeplinirea chestionarelor s-a pus accentul pe autoevaluarea de către pacient a

stării sale de sănătate, a recunoaşterii simptomelor psihopatologice, a depistării problemelor
cheie şi fixarea de obiective. În privinţa rudelor preponderent s-a fixat atenţia asupra relaţiei cu
pacientul, alianţelor familiale şi informarea corectă referitor la maladie şi manifestările ei.
Primar în relaţia cu pacientul, care suferă de schizofrenie, şi membrii familiei sale este
stabilirea unei relaţii de încredere şi redarea unui sentiment de stabilitate. Suspiciunea faţă de
persoana medicului nu este specifică doar persoanei afectate, ci şi celorlalţi membri „sănătoşi” ai
familiei. Se pare că nucleul autist este specific familiei în întregime şi nu doar persoanei cu
schizofrenie.
În intenţia de a depista şi a rezolva pe viitor conflictele familiale s-au fixat întâlniri
repetate, care vizau, şedinţe comune de abordare a problemelor cheie şi elaborarea de soluţii de
compromis. Specifică s-a arătat reacţia rudelor persoanelor cu schizofrenie, care apreciind, ca
negativă şi conflictuală starea pacientului, totuşi nu intenţionau să participe la aceste şedinţe. Se
crea impresia, că familia cu persoane afectate de schizofrenie în dificultatea ei de a rezolva
stările conflictuale şi situaţia socio-familială precară, era mulţumită cu starea lucrurilor actuale.
Presiunea din sistemul familial era descărcată prin intermediul vizitelor unice la medicul
psihiatru sau când persoana suferindă de schizofrenie era internată în spital. Persoana afectată de
schizofrenie este privită de către membrii familiei, ca un lucru care împovărează familia şi
totodată este scuza tuturor nereuşitelor.

536
 Pentru persoanele afectate, elementul principal, în vizitele la psihoterapeut consta în
găsirea unui punct de reper, în figura psihoterapeutului, ce ar reprezenta o punte de legătură între
lumea sa (fantasmatică) şi lumea reală (realitatea). Elaborarea unor acţiuni concrete, de către
persoana în cauză, se face la un nivel primitiv, prin solicitarea acordului psihoterapeutului.
Suplinirea datelor culese din observarea directă şi convorbirea cu persoana afectată şi
membrii familiei se face cu ajutorul unor descrieri statistice. Contrapunerea celor două
chestionare (PANSS vs. PARQ) efectuate de către pacient ne relatează următoarele rezultate.
Prin intermediul analizei statistice PARQ versus PANSS (Tabelul nr.2) se constată
prezenţa corelaţiilor la nivel de simptomatică negativă cu controlul resimţit în copilărie de către
individ din partea părinţilor şi ostilitatea prezentă la nivel subiectiv în relaţie cu părinţii, la
individul afectat de schizofrenie.
La distribuirea grupului de studiu pe sexe importante corelaţii se obţin la nivel de control
perceput de femei din partea părinţilor. Importante pentru dezvoltarea simptomaticii negative
sunt ostilitatea prezentă în relaţiile primare părinte-copil şi lipsa de căldură oferită de părinte
copilului. Toate aspectele corelaţionale se referă la poziţia subiectivă a adultului afectat de
schizofrenie referitor la sentimentul subiectiv de natură inconştientă în relaţia sa primară cu
părinţii.
Ulterior, distribuirea grupului pe mediul de trai (rural şi urban) au evidenţiat (Tabelul
nr.4) controlul excesiv perceput de subiecţii din mediul rural din partea părinţilor, posibil datorită
factorului etno-cultural şi tradiţiei, implicate ca forme educative în dezvoltarea personalităţii.
Discuţii
1. Datele asigură o justificare puternică, că stilul sau comportamentul parental are o influenţă
asupra personalităţii adultului.
2. Sursele literare asupra scalei PANSS susţin că scalele simptomaticii Negative şi Generale
sunt rezultatul personalităţii pacientului, în timp ce simptomatica Pozitivă este mai mult
rezultatul procesului patologic datorat schizofreniei.
3. Scalele PARQ (Parental Acceptance/Rejection) arată o corelaţie moderată cu ambele scale
ale simptomaticii Negative şi Generale.
4. Ambele confirmă teoria conform căreia scalele PANSS sunt cu adevărat influenţate de către
personalitate, în aceeaşi măsură cum mediul familial poate influenţa natura schizofreniei.
5. Descoperirea surprinzătoare a fost, că aceste influenţe parentale sunt îndreptate către copiii
de sex feminin şi nu cei de sex masculin. Aceasta semnifică că diferite comportamente
parentale sunt antrenate la cele două sexe diferite, astfel că terapii separate necesită să fie
dezvoltate pentru pacienţii de sex feminin cu schizofrenie.
6. În final, am notat diferenţe între pacienţii de origine urbană şi rurală, care necesită să fie
explorată pe viitor.
Bibliografie
1. Nacu A, Boderscova L, Chihai J, Spinei L. Ghid pentru Servicii comunitare de sănătate
mentală. Chişinău 2007.
2. Bell M, Milstein R, Beam-Goulet J, Lysaker P, Cicchetti D. The Positive and Negative
Syndrome Scale and the Brief Psychiatric Rating Scale. Reliability, comparability, and
predictive validity. J Nerv Ment Dis. 1992 Nov; 180 (11): 723-8
3. Kay SR, Fiszbein A, Opler LA. The Positive and Negative Syndrome Scale for
schizophrenia. Schizophr Bull. 1987; 13:261-27.
4. Reine G, Lancon C, Simeoni MC, Duplan S, Auquier P. [Caregiver burden in relatives of
persons with schizophrenia: an overview of measure instruments]. Encephale. 2003 Mar-
Apr;29(2):137-47.
5. Rohner, R.P. The Parental “Acceptance-Rejection Syndrome”: Universal Correlates of
Perceived Rejection. November 2004: 830-840.
6. Rohner, RP, Khaleque, A. (Eds.) (2005a). Handbook for the study of parental acceptance and
rejection (4th Edition). Storrs, CT: Rohner Research Publications.

537
7. Santor DA, Ascher-Svanum H, Lindenmayer JP, Obenchain RL. Item response analysis of
the Positive and Negative Syndrome Scale. BMC Psychiatry. 2007 Nov 15;7:66.
8. Vidal M, Cortés M, Valero J, Gutiérrez-Zotes A, Labad A. Family environment and
expressed emotion in patients with schizophrenia or other psychoses and in their first-degree
relatives. Actas Esp Psiquiatr. Psiquiatr 2008 Jun 3; 36(0):00-00.
9. Боуэн М. Теории семейных систем. М.: Когито-Центр, 2005. 496 с
10. Мэй М., Сарториус Н. Шизофрения / Пер. с англ. – К.: Сфера, 2005. – 488 с.

RESPINGEREA PĂRINTEASCĂ PERCEPUTĂ ÎN COPILĂRIE

ŞI ROLUL EI ÎN DEZVOLTAREA TULBURĂRILOR DEPRESIVE
LA VÂRSTA ADULTĂ
Vladimir Sterpu
Catedra Psihiatrie, Narcologie şi Psihologie Medicală
USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary
Parental rejection perceived in the childhood and its role in the
development of depressive disturbances in the adulthood
In this article the parental rejection perceived in the childhood by the depressive patients
is studied. 21 patients with diagnosis of affective disturbances (chapters F.30-F.39 from ICD-10)
were included in experimental group. The correlation between parental rejection perceived in the
childhood and development of pathological symptoms in adulthood was estimated, using
comparison of Hamilton scale score and scores of PAQ and PARQ questionnaires. The role of
hostile/aggressive parenting as etiological factor in the development of depressive disturbances
in the adulthood is estimated.
Rezumat
În articol sunt prezentate rezultatele studiului consecinţelor fenomenului respingerii
părinteşti, percepute în copilărie de pacienţii cu tulburărilor depresive. A fost studiat lotul de 21
pacienţi care conform clasificării ICD – 10 au cifrul F.30 - F.39. Estimarea corelaţiei intre
respingerea părintească percepută în copilărie şi dezvoltarea simptoamelor patologice la adulţi sa
efectuat prin comparare scorului obţinut prin completarea scalei Hamilton şi scalelor
chestionarelor PARQ şi PAQ. Rolul stilului ostil/agresiv în educaţie este apreciat ca un factor
etiologic în dezvoltarea tulburărilor depresive în vârsta adultă.

Actualitatea
Depresia, caracterizată prin tristeţe şi scăderea interesului în activităţile altădată
aducătoare de bucurie, este azi a 4 cauză majoră a cheltuielilor şi handicapului la nivel mondial.
Cu circa 340 milioane de suferinzi în întreaga lume, ocupă locul I la femei şi locul II la bărbaţi
(15-44 ani) în ce priveşte costurile şi handicapul. În anul 2020 depresia va trece de pe locul 4 pe
locul 2 (pentru toate vârstele) după afecţiunile cardiovasculare, avertizează Organizaţia Mondiala
a Sănătăţii (OMS).
Depresia este o manifestare a dezadaptării individului legată cel mai des de viaţa lui
socială. Pentru evaluarea socializării persoanei adulte, dereglărilor comportamentale, chiar şi
psihice asociate cu influenţa familiară şi atitudinea părinţilor faţă de copiii lor sunt elaborate mai
multe teorii. Una dintre ele este Teoria acceptării-respingerii părinteşti (TARP) formulate de
Ronald P. Rohner
Teoria acceptării-respingerii părinteşti (TARP)– este o teorie de socializare care încearcă
să explice şi să prognozeze consecinţele majore ale acceptării şi respingerii părinteşti pentru
dezvoltarea comportamentului, funcţiilor cognitive şi emoţiilor a copiilor precum şi pentru
funcţionarea personalităţii adulte pretutindeni. Mai mult ca atât, aceasta teorie încearcă să

538
explice de ce unii copii trec mai bine ca alţii efectul distrugător al respingerii părinteşti şi
refuzului lor emoţional. În adăugare TARP tot aşa încearcă să prognozeze antecedentele majore
psihologice, antecedentele majore ale mediului exterior şi ale sistemelor de susţinere a
acceptării-respingerii părinteşti. De asemenea acesta teoria să referă la relaţie acceptare-
respingere părintească şi comportamentul expresiv în societate.
Conceptual, acceptarea şi respingerea părintească formează dimensiunile căldurii
sufleteşti în procesul educaţiei. Căldura părintească reprezintă o dimensiune bipolară , unde
respingerea sau absenţa acesteia, precum şi ataşarea sufletească a părinţilor se află în opoziţie cu
acceptarea. Orice persoană să plasează într-un moment oarecare pe una din aceste laturi.
Perindările de acest tip sunt continue şi rezultă din experienţă proprie a fiecăruia dintre noi, ce
vine din copilărie, prin pasiunea pe care am primit-o fiecare de la părinţi.
Părinţii acceptatori sunt definiţi în TARP ca cei care arată iubirea şi pasiunea faţă de copii
în mod fizic şi/sau verbal. Părinţii respingători sunt definiţi în TARP ca cei care se comportă cu
antipatie şi ignoranţă faţă de copiii săi. În mai multe cazuri ei percep copii drept o povară şi
deseori îi compară în mod nefavorabil cu alţii. Respingerea se manifestă în 2 forme principale –
în formă de ostilitate părintească şi agresivitate, pe de o parte, şi în formă de indiferenţă şi
neglijenţă părintească pe de alta.
Conform Teoriei acceptării-respingerii părinteşti atitudinea părinteasca este implicată în
dezvoltarea a trei tipuri de afecţiuni mintale: (1) depresia şi afectivitatea depresată, (2) probleme
comportamentale, şi (3) abuzul de substanţe psihoactive (droguri şi alcool).
A fost găsit că respingerea părintească este consecvent asociată şi cu depresie de nivel
clinic şi subclinic în grupele etnice majore în SUA, incluzând Afro-americani (Crook, Raskin, &
Eliot, 1981), Asia-americani (Greenberger & Chen, 1996), Europo-americani (Belsky & Pensky,
1988; Jacobson, Fasman, & DiMascio, 1975; Whitbeck, Conger, & Kao, 1993; Whitbeck, Hoyt,
Miller, & Kao, 1992), Spanio-americani (Dumka, Roosa, & Jackson, 1997). Aceiaşi legătură a
fost găsită în mai multe ţări, incluzând Australia (Parker, 1983; Parker, Kiloh, & Hayward,
1987), China (Chen, Rubin, & Li, 1995), Egipt (Fattah, 1996; Hassab-Allah, 1996; Salama,
1990), Germania (Richter, 1994), Ungaria (Richter, 1994), Italia (Richter, 1994), Suedia (Perris
et al., 1986; Richter, 1994), şi Turcia (Erkman, 1992). Mai mult, un număr de studii
longitudinale arată ca respinjerea părintească percepută în copilărie, tinde să precedă dezvoltarea
simptoamelor depresive în adolescentă şi la adulţi. (Chen, Rubin & Li, 1995; Ge, Best, Conger,
& Simons, 1996; Ge, Lorenz, Conger, Elder, & Simons, 1994; Lefkowitz & Tesiny, 1984;
Peterson, Sarigiani, & Kennedy, 1991; Robertson & Simonsons, 1989).
Scopul studiului
Estimarea corelaţiei intre respingerea părintească percepută în copilărie şi dezvoltarea
simptoamelor patologice la adulţi
Materiale şi metode
Grupul experimental alcătuit din 21 de pacienţii cuprinşi în studiu au fost diagnosticaţi
conform clasificării ICD – 10 şi înglobează toate formele ce intră în cifrul F.30 - F.39. Studiul sa
efectuat în incinta Catedrei Psihiatrie, Narcologie şi Psihologie Medicală şi a IMSP SCP al RM
şi implică pacienţii spitalizaţi.
În realizarea acestui studiu era folosită metoda chestionarelor.
Chestionarul PARQ (parental acceptance-rejection questionnaire) - un chestionar folosit
pentru evaluarea acceptării şi respingerii parentale: reflectă perceperea atitudini părintelui
(mamei sau persoanei ce a avut grijă în copilărie) la vârstă ce corespunde vârstei aproximativ de
8 ani a respondentului - aşa cum este ea percepută de respondent. Acest inventar are 6 scale de
evaluare:
1. Warmth/Affection Scale - scala apreciază caldura/ataşarea şi pasiunea percepută în copilărie
2. Hostility/Aggression Scale – evaluează ostilitate părintească şi agresivitate faţă de copil în
mod fizic şi/sau verbal
3. Indifference/Neglect Scale – demonstrează indiferenţă şi neglijenţă părintească

539
4. Rejection/Undifferentiated Scale – prin ea se evaluează comportamentul antipatic şi ignorant
a părinţilor respingători faţă de copiii săi.
5. PARQ Control Scale – evaluează nivelul controlului parintesc asupra acţiunilor a copiilor
6. Total PARQ Score – poate fi folosit pentru compararea paternurilor educaţionali a diferitor
grupe etnice, culturali şi naţionali în studii cross-culturale şi internaţionale
Chestionarul s-a îndeplinit de respondenţii din grupul experimental la momentul plecării
din staţionar.
Chestionarul PAQ - un chestionar pentru estimarea unor aspecte a personalităţii
respondentului. Acest chestionar are 8 scale de evaluare
1. Hostility/aggression Scale – apreciază nivelul de agresivitate a subiectului
2. Dependency Scale- pentru estimarea nivelului de dependenţă faţă de alte persoane
3. Negative Self-esteem Score – evaluează stima subiectului faţă de proprie persoană
4. Negative Self-adequacy Score – ajută la analiză autoaprecierii subiectului în relaţie cu
problemele cotidiene, arată cum îşi apreciează el capacităţile sale şi competenţa de a avea
succes
5. Unresponsiveness Score - estimarea nivelul respunsurilor emoţionale subiectului faţă de alte
persone.
6. Instability Score - apreciază nivelul de instabilitate emoţională, chiar şi la evenimente
stresante minore
7. Negative World View Score - evaluează nivelul de viziune negativă asupra proprie vieţi
8. Total PAQ Score – scorul total folosit pentru analiza statistică în compararea viziunelor şi
atitudinelor în diferite grupe etnice, culturali şi naţionali în studii cross-culturale şi
internaţionale
Chestionarul era folosit la momentul plecării din staţionar
Scala Hamilton – testul clinic-estimarea simptomaticii patologice. Scala detaşează
următoarele aspecte: despărţirea depresivă, sentimentul de vinovăţie, idei sau tentative autolitice,
tipuri de insomnii, echivalente somatice ale anxietăţii, simptome gastrointestinale, simptome
genitale, idei hipocondriace, scăderea în greutate, indicatorul individual de adaptabilitate. Scorul
obţinut prin completarea scalei permite calcularea unui indice global de depresie, care poate oferi
informaţii utile, atât pentru aspectele cantitative ale depresiei (gravitatea depresiei), cât şi cele
adaptative. Era folosit în timpul internării şi externării din staţionar
Rezultatele
Rezultatele obţinute au fost prelucrate folosind sistemul statistic analitic “SPSS 11.5
pentru Winows”. Corelaţia între nivelul simptomaticii depresive la momentul internării
pacientului la IMSP SCP al RM şi scalele chestionarului PARQ a fost estimată după metodele lui
Spearman şi Pearson. Datele analizei sunt ilustrate în Tabelele 1 şi 2.
Tabelul 1. Corelaţie între scorul obţinut prin completarea scalei Hamilton şi scalele
chestionarului PARQ (după Spearman şi Pearson)
Scălile chestionarului PARQ Spearman Pearson
Warmth/Affection Scale -,216 -,018
Hostility/Aggression Scale ,794(**) ,739(**)
Indifference/Neglect Scale ,537(*) ,505(*)
Rejection/Undifferentiated Scale ,302 ,329
Control Scale ,341 ,376
Total PARQ Scale ,467(*) ,478(*)
* - p<0,005
** - p<0,001
Tabelul 2. Corelaţie între scorul obţinut prin completarea scalei Hamilton şi scalele
chestionarului PAQ (după Spearman şi Pearson)

540
 Scălile chestionarului PAQ Spearman Pearson
Hostility/aggression Scale ,152 ,295
Dependency Scale -,001 ,021
Negative Self-esteem Scale ,150 ,264
Negative Self-adequacy Scale ,455(*) ,461(*)
Unresponsiveness Scale ,161 ,213
Instability Scale ,353 ,420(*)
Negative World View Scale ,191 ,255
Total PAQ Scale ,215 ,399

* - p<0,005
** - p<0,001

Discuţie
În tabelul 1 vedem corelaţie destul de înaltă între scorul dupa scala Hamilton şi
Hostility/Aggression Score, anume 0,794 şi 0,739 (după Spearman şi Pearson, corespunzător).
Corelaţia aceasta însemnă ca aproape 80% pacienţi ce au avut la momentul internării
simptomatica evidentă depresivă au fost trataţi în copilărie în mod ostil şi agresiv. Corelaţie de
0,537 şi 0,505 între Indifference/Neglect Score şi scorul după scala Hamilton arată ca mai mult
de 50% pacienţi au perceput atitudinea părintească ca indiferentă. Nivelul corelaţiei între Total
PARQ Score şi scala Hamilton 0,467 şi 0,478 confirmă ca pacienţii depresivi îşi percepeau pe
sine respinşi de părinţi.
Din tabelul 2 putem sa vedem că pacienţii trataţi de depresie au o corelaţie evidentă
(0,455 şi 0,461) între Negative Self-adequacy Score şi scorul după scala Hamilton ce arată
atitudinea lor negativă faţă de competenţa lor în viaţă cotidiană, chiar şi înainte de externare din
staţionar. Aproape jumătatea din ei n-au încredere în propriile forţe. Corelaţie de nivel între
Instability Score scorul după scala Hamilton (0,353 şi 0,420) arată, că şi după cura de tratament
pacienţii rămân emoţional vulnerabili.
Datele obţinute coincid cu aspectele teoretice Teoriei acceptării-respingerii părinteşti lui
Ronald P. Rohner şi ilustrează un rol deosebit de important a modului de educaţie pentru apariţia
manifestărilor patologice la adulţi.
Concluzii
Studiul se află la etapa iniţială şi pentru concluzii precise, sigur este nevoie de marire a
numărălui de participanţi. Dar şi la momentul actual se poate de concluzionat următoarele:
1. Nivelul înalt de ostilitate/agresivitate şi indiferentă percepută în copilărie de pacient depresiv
corelează direct cu apariţie simptomaticii psihopatologice la vârsta adultă.
2. Respingerea părintească percepută în copilărie are un rol dramatic în dezvoltarea tulburărilor
depresive în vârsta adultă.
Bibliografie
1. Rohner, R. P., & Khaleque, A. (Eds.) (2005). Handbook for the Study of Parental
Acceptance and Rejection (4th ed.). Storrs. CT: Rohner Research Publications.
2. Cournoyer, D. E. & Malcolm, B. (2004). Evaluating Claims for Universals. Cross- Cultural
Research, 38, 319-342 (evaluates the universality of PARTheory concepts).
3. Khaleque, A. (2004). Intimate adult relationships, quality of life, and psychological
adjustment. Social Indicators Research, 69, 351-360.
4. Jacob, Th. J., Sheri L. (1997). "Parent—Child Interaction Among Depressed Fathers and
Mothers Impact on Child Functioning," Journal of Family Psychology, 11, 4, 391-409.

541
5. Amato, P. R., & Fowler, F. (2002). Parenting practices, child adjustment, and family
diversity. Journal of Marriage and the family, 64, 703-716.
6. Leckman, J. F. & Herman, A. E. (2002) Maternal behavior and developmental
psychopathology. Biological Psychiatry, 51, 27 -43.
7. Veneziano, R. A. (2003). The importance of paternal warmth. Cross-Cultural Research, 37,
265-281.

ATITUDINI EDUCATIVE SI ROLUL LOR ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

EMOŢIONAL VULNERABILE
Vladimir Sterpu
Catedra Psihiatrie, Narcologie şi Psihologie Medicală
USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary
Parenting and its role in the development of emotional vulnerable personality
In this article the role of parenting in development of emotional vulnerable personality is
studied. 21 patients with diagnosis of affective disturbances (chapters F.30-F.39 from ICD-10)
were included in experimental group and 20 persons who never had psychiatric disturbances
were included in control group. The correlation between parental rejection perceived in the
childhood and development of emotional vulnerable personality was estimated, using
comparison of Mini-Mult clinical scales and scores of PARQ questionnaire. The role of
hostile/aggressive parenting as important factor in the development of the emotional vulnerable
personality is estimated.
Rezumat
În articol este analizat rolul atitudini educative în dezvoltarea personalităţii emoţional
vulnerabile. A fost studiat lotul de 21 pacienţi care conform clasificării ICD – 10 au cifrul F.30 -
F.39 şi comparat cu grupul control din 20 de persoane care nu au suferit de tulburări psihice.
Estimarea corelaţiei intre respingerea părintească percepută în copilărie şi dezvoltarea
personalităţii emoţional vulnerabile sa efectuat prin comparare scalelor clinice chestionarului
Mini-Mult şi scalelor chestionarului PARQ. Rolul stilului ostil/agresiv în educaţie este apreciat
ca un factor semnificativ în dezvoltarea personalităţii emoţional vulnerabile.

Actualitatea
Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. Familia este grupul cel mai
important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană.
Unii merg chiar mai departe şi susţin ca acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea
egalează acţiunea celor alte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin
dinspre psihanaliza, psihologia sociala şi sociologie susţinând ca familia este: adevăratul
laborator de formare a persoanei. Transformarea individului in persoana, adică in „individ cu
statut social” este întâi de toate opera familiei. Sunt doua cauze care explica aceasta influenţa a
familiei asupra persoanei: una este legata de faptul ca acţiunea familiei se exercita mai de
timpuriu, iar a doua, de acela ca multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare alta
acţiune de socializare, ea fiind identica cu întreaga lume sociala a copilului.
E in afara de orice îndoiala ca educaţia unui copil, judecând după toata experienţa
pedagogica de veacuri, precum si după rezultatele obţinute de nesfârşitul şir al cercetărilor
experimentale şi statistice, de laborator, nu se poate obţine nici numai prin pedeapsă, nici numai
prin recompensă, ci prin o justa combinare a lor. Aceasta combinare variază de la individ la
individ, după cum natura sa este mai recalcitrantă sau nu, si după împrejurări, dependente de
situaţia sociala si economica a familiei si bunătatea sufleteasca a părinţilor; uneori balanţa e
păstrata, alteori nu, pedeapsa sau recompensa trăgând mai greu in cumpăna. Să luam cazul când

542
balanţa e in favoarea metodelor corective de pedeapsa. E cazul părinţilor rai la inima de la natura
sau înrăiţi de pe urma împrejurărilor prea vitrege in care au trăit. La fel e cazul părinţilor mult
prea moralişti, preocupaţi intr-o măsura excesiva de desăvârşire morala a odraslelor lor. In toate
acestea cazuri copiii sunt pedepsiţi si adeseori in modul cel mai brutal pentru cele mai mici
transgresiuni ale codului familial si social. Uneori aceasta pedeapsă le e aplicata chiar din senin
pentru simplu fapt ca părinţii au un necaz care nu priveşte cu nimic copiii; in alte cazuri
pedeapsa e aplicata deoarece părinţilor, li se pare ca progresul copiilor merge prea încet, iar
alteori fiindcă soţii sunt certaţi sau eventual bărbatul a suferit o admonestare sau pedeapsa la
slujba.
Teoria acceptării-respingerii părinteşti (TARP) sa testat mai mult de 45 de ani în sute de
studii ce confirmau ipoteza relaţiei pozitive între ostilitatea, răcoarea, indiferenţa şi respingerea
părinteasca dintr-o parte şi desadaptare psihologică din altă parte (Rohner, 2004).
Impactul respingerii părinteşte în diferite manifestări patologice se studiază destul de larg
prin diferite grupe de populaţii pretutindeni. Studii recente arată conexiunea respingerea
părintească percepută în copilărie cu depresie la adulţi (Oliver & Whiffen, 2003), adaptarea
psihologică joasă şi la tineret urbani (Turner, Sarason, & Sarason, 2001), şi cel rural (Veneziano,
2000), depresia postpartum (Crockenberg & Leerkes, 2003), adaptarea şcolară (Dopkins &
Neitzel, 2003), abuz de substanţe psihoactive de adulţi (Dunn, et. al., 2002) şi adolescenţi
(Barnow, Schuckit, Lucht, John, & Freyberger, 2002), depresia unipolară (Rohner & Britner,
2002), reacţie la stres în vârsta adultă (Luecken, Apelhans, Kraft & Brown, 2006), anxietate la
copii (Wood, McLeod, Sigman, Hwang, & Chu, 2003) şi adolescenţi(Yazdkhasti & Harizuka,
2006; Hale, Engels, & Meeus, 2006), conflicte între generaţii (Stimson, Tyler, & Hoyt, 2005),
agresiunea a adolescenţilor (Akse, Hale III, Engels, Raajimakers, & Meeus, 2004), teamă de a
comunică (Kelly, et al, 2002).
Scopul studiului
Determinarea consecinţilor paternurilor de atitudine parentală la formarea personalităţii
disarmonice cu tulburări afective
Materiale şi metode
Au fost studiate 2 grupuri – grupa experimentală - 21 de respondenţi, şi grupul control -
20 de respondenţi. Grupul experimental alcătuit din 21 de pacienţii cuprinşi în studiu au fost
diagnosticaţi conform clasificării ICD – 10 şi înglobează toate formele ce intră în cifrul F.30 -
F.39. Studiul sa efectuat în incinta Catedrei Psihiatrie, Narcologie şi Psihologie Medicală şi a
IMSP SCP al RM şi implică pacienţii spitalizaţi.
Grupul control a fost alcătuit din persoane care nu au suferit de tulburări psihice.
În realizarea acestui studiu era folosită metoda chestionarelor.
Chestionarul PARQ (parental acceptance-rejection questionnaire) - un chestionar folosit
pentru evaluarea acceptării şi respingerii parentale: reflectă perceperea atitudini părintelui
(mamei sau persoanei ce a avut grijă în copilărie) la vârstă ce corespunde vârstei aproximativ de
8 ani a respondentului - aşa cum este ea percepută de respondent. Acest inventar are 6 scale de
evaluare:
1. Warmth/Affection Scale - scala apreciază caldura/ataşarea şi pasiunea percepută în copilărie
2. Hostility/Aggression Scale – evaluează ostilitate părintească şi agresivitate faţă de copil în
mod fizic şi/sau verbal
3. Indifference/Neglect Scale – demonstrează indiferenţă şi neglijenţă părintească
4. Rejection/Undifferentiated Scale – prin ea se evaluează comportamentul antipatic şi ignorant
a părinţilor respingători faţă de copiii săi.
5. PARQ Control Scale – evaluează nivelul controlului parintesc asupra acţiunilor a copiilor
6. Total PARQ Score – poate fi folosit pentru compararea paternurilor educaţionali a diferitor
grupe etnice, culturali şi naţionali în studii cross-culturale şi internaţionale
Chestionarul s-a îndeplinit de respondenţii din grupul experimental la momentul plecării
din staţionar.

543
 Chestionarul Mini-Mult (forma scurtă a Inventarului multifazic de personalitate
Minesotta (MMPI)) – este folosit pentru estimarea personalităţii pacientului.
Inventar multifazic de personalitate MINESOTTA (MMPI) cuprinde, în forma clasică şi
originală 550 de afirmaţii. Subiectul trebuie să citească şi să le categorisească în trei clase:
adevărat, fals, nu ştiu. Acest inventar are 9 scale clinice de evaluare: hipocondrie, depresie,
isterie, deviaţie psihosomatică, masculinitate-feminitate, paranoia, psihastenie, schizofrenie,
mânie, în plus, chestionarul MMPI mai adaugă încă trei scale, care apreciază: atitudinea faţă de
test, atitudinea faţă de sine şi introversiunea socială. La moment mai mult de 10 forme
prescurtate al MMPI sunt folosite de diferiţi investigători (Dean, 1972; Faschingbauer, 1974;
Ferguson,1946; Grant,1946; Holzberg & Alessi, 1949; Hugo, 1970/1971; Jorgenson, 1958;
Kincannon, 1968; MacDonald, 1952; McLachlan, 1974; Olson, 1954; Overall & Gomez-Mont,
1974; Spera & Robertson, 1974; Srole, Langner, Michael, Opler, & Rennie, 1962). Cele mai des
folosite trei forme sunt Mini-Mult a lui Kincannon J.C, MMPI abreviat a lui Faschingbauer
( FAM ) şi MMPI —168.
Mini-Mult a fost inventată de psihologistă finlandeză Kincannon J.C. în 1968, şi se
folosea mai mulţi ani chiar şi în fosta Uniunea Sovetică în traducerea şi adaptarea lui Berezin
F.P. şi Miroşnikov M.P. conţine 71 iteme, care se grupiază în 3 scali de validare şi 8 scali clinice,
care apreciează caracteristicele personalităţii respondentului. Scale clinice sunt cele a
ipohondriei, depresiei, isteriei, psihopatiei, paranoiei, psihasteniei, schizoidiei, hipomaniei
Rezultatele
Datele obţinute au fost analizate, folosind sistemul statistic analitic “SPSS 11.5 pentru
Winows”. Corelaţia între scalele clinice chestionarului Mini-Mult şi scalele chestionarului
PARQ a fost estimată după metoda lui Spearman. Datele analizei sunt ilustrate în Tabelele 1 şi 2.

Tabelul 1.Corelaţie între scalele chestionarului Mini-Mult şi scălile chestionarului

PARQ (după Spearman)

PARQ PARQ PARQ

Scalele clinice PARQ PARQ Total
Warmth/ Hostility/ Rejection/
chestionarului Mini- Affection Aggression Indifference/ Undifferentiated Control PARQ
Mult Neglect Scale Scale Scale Scale
Scale Scale
scale of
-.132 .575(*) .361 .099 .252 .369
Hypochondria
scale of Depression -.063 .746(**) .609(**) .249 .139 .611(**)
scale of Hysteria in -.039 .538(*) .210 .121 .362 .405
scale of Psychopathy .148 .667(**) .083 .410 .241 .513(*)
scale of Paranoia -.153 .547(*) .359 .072 .192 .316
scale of Psychasthenia .017 .506(*) .107 .219 .388 .398
scale of Schizoidity .057 .580(*) .318 .205 .066 .444(*)
scale of Hypomania -.008 .149 .249 .069 .052 .266

* - p<0,005
** - p<0,001

Tabelul 2. Corelaţie între scalele chestionarului Mini-Mult şi scala ostilităţii/agresivităţii

chestionarului PARQ la grupuri experimental şi control (după Spearman)

544
 Scalele clinice chestionarului Scala Hostility/Aggression chestionarului PARQ
Mini-Mult Grupul experimental Grupul control
scale of Hypochondria .575(*) -.029
scale of Depression .746(**) .146
scale of Hysteria .538(*) -.026
scale of Psychopathy .667(**) .684(**)
scale of Paranoia .547(*) .090
scale of Psychasthenia .506(*) .083
scale of Schizoidity .580(*) .326
scale of Hypomania .149 -.230

* - p<0,005
** - p<0,001

Discuţie
Nivelul înalt scalilor clinice chestionarului Mini-Mult reprezintă prezenţa devierile
patologice a personalităţii respondeţilor. Corelaţie între scalele chestionarului Mini-Mult şi
scalele chestionarului PARQ este evidentă. Din tabelul 1 vedem că cea mai evidentă corelaţie
între scalele depresiei şi psihopatiei chestionarului Mini-Mult pe de o parte, şi scalele
ostilitate/agresivitate şi indiferenţă chestionarului PARQ pe de altă. Este semnificativ că nivelul
înalt de corelaţia între scalele ostilitate/agresivitate şi indiferenţă chestionarului PARQ este
prezent practic cu toate, în afară de hipomanie, scalele clinice chestionarului Mini-Mult. Putem
spune că respondenţii care îşi percepeau pe sine respinşi de părinţi în copilărie şi trataţi în mod
agresiv au schimbări evidente patologice a personalităţii. Dar schimbarea de nivel depresiv a
personalităţii are corelaţie la nivel de 0.746 cu scalele ostilitate/agresivitate şi indiferenţă, ce
coincid cu aspectele teoretice Teoriei acceptării-respingerii părinteşti lui Ronald P. Rohner şi
ilustrează un rol deosebit de important a modului de educaţie pentru apariţia vulnerabilităţii
emoţionale a persoanei adult.
Tabelul 2 arată că respondenţii grupului control, care au fost educaţi în stil ostil/agresiv
arată nivel de corelaţie înaltă (0.684) cu schimbări psihopatice a personalităţii, ce de fapt
însemnă o sociopatie, dificultate de a se adapta cu succes în societate, problemele legate cu
încălcarea regurilor şi legelor.
Concluzii
Studiul se află la etapa iniţială şi pentru concluzii precise, sigur este nevoie de marire a
numărălui de participanţi. Dar şi la momentul actual se poate de concluzionat următoarele:
1. Nivelul înalt de ostilitate/agresivitate percepută în copilărie corelează direct cu schimbări
psihopatologice a personalităţii.
2. Nivelul înalt de ostilitate/agresivitate percepută în copilărie corelează cu schimbări
psihopatice a personalităţii ce se evidenţiază în ambele grupe, şi cei trataţi de depresie, şi
grupul de contol, care este alcătuit din persoane care nu au suferit de tulburări psihice
3. Cea mai evidentă corelaţie este între schimbarea de nivel depresiv a personalităţii şi stil
ostil/agresiv în educaţie, ce arată rolul deosebit atitudinii educative în dezvoltarea
personalităţii emoţional vulnerabile.
Bibliografie
1. Rohner, R. P., & Khaleque, A. (Eds.) (2005). Handbook for the Study of Parental
Acceptance and Rejection (4th ed.). Storrs. CT: Rohner Research Publications.

545
2. Kincannon JCL. “Prediction of the standard MA scale scores from 71 items”. Journal of
Consulting and Clinical Psychology. 1968;32:319-25.
3. Gayton WF, Bishop JS, Citrin MM, Basset JE. An investigation of the Mini-Mult validity
scales. Journal of Personality Assessment. 1975;89:511-3.
4. Percell L, Delk J. “Relative usefulness of three forms of Mini-Mult with college students”.
Journal of Consulting and Clinical Psychology. 1973;40:487.
5. Jacob, Th. J., Sheri L. (1997). "Parent—Child Interaction Among Depressed Fathers and
Mothers Impact on Child Functioning," Journal of Family Psychology, 11, 4, 391-409.
6. Amato, P. R., & Fowler, F. (2002). Parenting practices, child adjustment, and family
diversity. Journal of Marriage and the family, 64, 703-716.
7. Leckman, J. F. & Herman, A. E. (2002) Maternal behavior and developmental
psychopathology. Biological Psychiatry, 51, 27 -43.
8. Veneziano, R. A. (2003). The importance of paternal warmth. Cross-Cultural Research, 37,
265-281.

546