ÎNTEMEIEREA

MOLDOVEI
 După marea invazie mongolă din 1241, ținutul dintre
Carpați și Nistru a rămas sub ascultarea urmașilor lui
Ginghis Han. Deseori mongolii (tătarii) treceau peste munți,
în Transilvania și Ungaria, prădând, arzând și făcându-i pe
nobili robii lor. De aceea, regii maghiari au purtat mai multe
războaie cu ei. Unul a fost în 1343 (1345) și s-a soldat cu o
mare victorie împotriva călăreților din Asia. Printre
comandanții oastei regale s-a aflat maramureșeanul
Dragoș din Bedeu.
 După o nouă înfrângere în fața creștinilor
(1346), tătarii s-au retras peste Nistru. Pe
măsură ce teritoriul est-carpatic era eliberat,
Regatul ungar a urmărit să-și consolideze
puterea în fostele teritorii supuse mongolilor.
Regele Ludovic de Anjou ia decizia în 1352-
1353 să întemeieze la est de Carpați, în
colaborare cu localnicii, un fel de marcă
militară de graniță.
Ca recunoaștere a meritelor maramureșenilor
la îndepărtarea pericolului tătar și cu
asentimentul căpeteniilor locale, în fruntea
acestei mărci menite să pună zăgaz
incursiunilor tătare a ajuns Dragoș din Bedeu,
devenit căpitan regal. Noua formațiune a primit
numele de Moldova, după numele râului
Moldova. Centrul era la Baia, oraș cunoscut
pentru minele de argint și aur, unde exista o
însemnată colonie săsească venită din părțile
Rodnei și Bistriței.
 Teritoriul era departe de a acoperi
Moldova în sensul actual al termenului, ci
doar o parte din jumătatea nordică a
viitorului stat medieval. Dragoș, a domnit
puțin, vreo doi ani dacă indicațiile
cronicilor sunt corecte. Tradiția îi atribuie
construirea unei bisericuțe din lemn în
satul Boureni din județul Suceava. După
el a domnit fiul său Sas circa patru ani. El
ar fi ridicat potrivit legendelor o cetate, azi
dispărută, pe dealul din Sasca, din
apropierea târgului Siret.
 Dependența drăgoșeștilor de coroana
ungară a contravenit aspirațiilor locale de
viață politică propie, a adus în foarte
scurtă vreme nemulțumiri în sânul clasei
stăpânitoare autohtone și a determinat
hotărârea acesteia de a-i îndepărta pe
urmașii lui Dragoș și a înlătura
suzeranitatea Ungariei. Ajutorul a venit tot
din Transilvania. Maramureșeanul
Bogdan stăpânea o moșie întinsă în
Cuhea (Cuhnea), având sub ascultarea
sa 22 de sate.
 Încă din 1343 el era numit ”infidel”,
deoarece se afla în conflict cu regele
Ungariei, românul dorind să pună capăt
dependenței de Buda. Folosindu-se de
contradicțiile apărute între căpeteniile
românilor din Maramureș, regele Ungariei a
reușit să-l înlocuiască pe Bogdan din
calitatea de voievod al Maramureșului, dar
n-a putut desființa în această ”țară” instituția
voievodatului, care a continuat să existe
până la hotarul dintre secolele XIV și XV.
 În 1359, nemaiputând sta în Maramureș,
Bogdan trece în Moldova însoțit de fiii, rudele și
tovarășii dispuși să înceapă o viață nouă. Aici
tocmai murise Sas, iar Balc (Baliță) îi urma la
conducere. Bogdan s-a alăturat mișcării din
Moldova îndreptate împotriva politicii de
expansiune ungară la est de Carpați și a ajuns
conducătorul forțelor locale de rezistență.
Folosindu-se de faptul că Ludovic I al Ungariei era angajat
în războiul cu Veneția și manifesta o preocupare specială
pentru problemele balcanice ivite după moartea țarului
sârb Ștefan Dușan(1355), Bogdan a îndepărtat din
scaunul Moldovei pe Sas, marcând în 1359 un moment
important în procesul emancipării statului românesc de la
est de Carpați de sub suzeranitatea ungară. Ludovic I de
Anjou a încercat să readucă sub ascultare pe ”vlahii rebeli
ce s-au abătut de la calea fidelității”, dar fără succes.
 Cronicarul maghiar Ioan de Târnave arată că ”regele
Ludovic mai în fiecare an pornea război împotriva
rivalilor și rebelilor și mai adeseori contra sârbilor și
moldovenilor”. Mențiunea ”in restauratione terre nostre
Moldauene”(restaurarea pământurilor noastre din
Moldova), dintr-un document emis de cancelaria regală
în 1360 era o formulă care nu exprima realitatea, ci
dorința, pretenția nerealizată, a coroanei ungare.
Regele se vede nevoit să renunțe la ideea supunerii Moldovei,
mulțumindu-se cu confiscarea domeniilor pe care Bogdan le
deținea în Maramureș împreună frații săi. Diploma regală din 4
februarie 1365, care consemna acest fapt, este revelatoare
pentru recunoașterea de către Ludovic I a desprinderii
Moldovei de sub suzeranitatea ungară. “Drept aceea, prin
aceste rânduri voim să ajungă la cunoștința tuturor că,
întorcându-se căutarea privirii noastre spre viteazul bărbat
Balc, fiul lui Sas, voievodul nostru maramureșan, în tot timpul
de când s-a alăturat maiestății noastre… a venit din Țara
noastră Moldovenească în Regatul nostru al Ungariei în sânul
iubirii noastre.
În vremea domniei lui Bogdan, care a durat până în 1365-1367,
noul stat românesc și-a extins hotarele prin înglobarea altor
formațiuni politice de la est de Carpați. De pe valea Moldovei,
cu capitala la Baia, statul s-a întins, cuprinzând alte ”țări”, cum
a fost Valahia de nord, cu Suceava, Rădăuți și Siret. Bogdan
voievod a fost înmormântat la ctitoria sa, biserica Sfântul
Nicolae din Rădăuți. Pe mormântul lui, Ștefan cel Mare pune
spre veșnică amintire a străbunului său, o lespede frumos
sculptată cu inscripția: ”Din mila lui Dumnezeu, Ștefan voievod,
domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit
acest mormânt străbunicului său Bogdan voievod cel Bătrân, în
anul 6988 (1480) luna ianuarie 27”.