Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tema Razboiului in Roman
Tema Razboiului in Roman
ÎN ROMAN
1
Motto : „Războiul, [...] e cel mai hidos lucru pe lume şi trebuie să pricepem odată asta şi
Războiul, din care sentimentul general – începând cu Antichitatea – face imaginea unui
flagel universal, s-a răsfrânt, cu toată simbolistica sa, şi asupra lumii literaturii. Ca şi în viaţă, şi
în literatură, războaiele se fac cu oameni, Omul faţă în faţă cu Războiul, fiind o temă recurentă
a literaturii.
Prototipul creaţiilor literare despre război este capodopera lui Lev N. Tolstoi, Război şi
pace. Roman clasic al literaturii universale, Război şi pace scoate la iveală lumea mare a
războiului, o lume dezlănţuită care vine ca un tăvălug peste lumea cea mică a omului. Războiul
e înfăţişat de Tolstoi ca o faptă oribilă, hidoasă în sine, care nu face altceva decât să scoată la
lumină, ca-ntr-o egografie, umanitatea. Criticul G. Călinescu remarca într-un studiu despre
Tolstoi faptul că, în acest roman, „totul e văzut [...] necruţător, fără idealizări şi fără iluzii
asupra oamenilor, fără teama de a şoca prejudecăţile de <<viris ilustribus>>.2” Nu mai există
eroi, ci pur şi simplu oameni. Din acestă perspectivă, pacea şi războiul pot fi privite ca două
temperaturi extreme la care sunt supuse fiinţele umane spre a se vedea cum se contrag şi cum
se dilată.
Iată de ce, dincolo de consideraţiile generale despre război ca încleştare de forţe oarbe,
romanul lui Tolstoi aduce în prim plan o nouă viziune asupra eroului. Putem spune că, odată cu
romanul lui Lev N. Tolstoi, eroul din romanele de război se demitizează, se leapădă de aura de
1
Lev Tolstoi, Război şi pace (Volumele I-IV), Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963.
2
G. Călinescu, Studii şi conferinţe. Horaţiu, Tasso, Cervantes, Tolstoi, Chehov., Editura de stat pentru literatură şi artă,
Bucureşti, 1956, p. 221.
2
spânzuraţilor de Liviu Rebreanu. Aici, Omul este întrupat generic de Apostol Bologa, entitate
În şirul de opere importante care s-au ridicat împotriva războiului, se numără Strada
cinism din spatele frontului. Despre front, despre viaţa celor trimişi cu marşuri şi fraze să
măcelărească şi să fie măcelăriţi, apăruseră în reviste versurile lui Camil Petrescu din Ciclul
morţii. Adevărul despre război îl spuseseră şi câteva pagini răzleţe. Hortensia Papadat-
Bengescu publicase fragmente din Balaurul, Camil Petrescu, capitole din romanul Ultima
Înainte de publicarea romanului, Liviu Rebreanu a tratat tema războiului şi in căteva nuvele:
Calvarul, Iţic Ştrul dezertor şi Catastrofa. Problematica aceasta din nuvele, cuprinzând şi
atitudinea faţă de război, şi poziţia specială în care erau puse diferitele naţionalităţi din armata
imperială austro-ungară, nevoite să lupte împotriva conaţionalilor lor, stă în centrul Pădurii
spânzuraţilor. Cartea se axează în jurul Omului, drama personală a lui Apostol Bologa lăsând
să se întrevadă drama războiului. Astfel, deşi romanul tratează un caz de conştiinţă, intenţia
autorului a fost de a condamna războiul în genere şi mai cu seamă războiul purtat de imperiul
Fire predispusă la frământări interioare, Apostol intră într-o criză morală torturantă,
mostruosului stat austro-ungar. Aceştia, mai mult sau mai puţin loviţi de asuprirea naţională, îşi
3
dau seama de injusteţea luptei în care au fost târâţi, condamnă războiul absurd şi interpretează
Locotenetnul evreu Gross e cel mai revoltat: „ - Statul! ... Statul care ucide! ... În spate
statul nostru, în faţă statul duşman şi la mijloc noi, cei osândiţi să murin ca să asigurăm
huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconştienţi!..” 3
condamna şi prin intermediul lui Apostol Bologa: „....Imensei majorităţi a omenirii civilizaţia
nu i-a dăruit până azi decât războiul, care pune faţă în faţă milioane de oameni şi care ucide
Povestirea ultimelor etape ale destinului lui Bologa este prin ea însăşi o demonstraţie
impresionantă împotriva crimelor întreprinse în numele aşa-numitelor legi ale războiului. În sat
sunt spânzuraţi direct de copaci ţărani români acuzaţi de spionaj pentru că şi-au arat ogoarele în
regiunea frontului.
Pădurea spânzuraţilor, ca de altfel şi alte scrieri ale lui Rebreanu, a fost compusă după un
plan îndelung meditat. Criticul Alexandru Piru, în monografia dedicată lui Liviu Rebreanu
aminteşte de faptul că, „într-un caiet de creaţie, autorul îşi fixase trei etape ale evoluţiei
eroului său, sub emblema a trei principii călăuzitoare şi anume: 1. Apostol e cetăţean: <<
Omul nu e nimic decât în funcţie de stat>> ; 2. Apostol devine român: << Statul nu cere
frăţească>>; 3. Apostol devine om:< În sânul neamului individul îşi regăseşte eul său cel bun
în care sălăşluieşte mila şi dragostea pentru toată omenirea>>”5. Tot în acest caiet se regăsesc
3
Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963.
4
Ibidem.
5
Alexandru Piru, Liviu Rebreanu,Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 63.
4
câteva cugetări antirăzboinice care trebuiau exemplificate în roman, precum: „Un vers de
Goethe e mai preţios decât o bătălie câştigată”, „Niciodată poporul nu vrea război. Numai
conducătorii vor, fiindcă ei stau acasa şi trimit la moarte numai poporul”, „Războiul e cea mai
mărturie a scriitorului în legătură cu prima versiune a acestui roman: „Cine a citit Pădurea
spânzuraţilor îşi aduce aminte desigur că Apostol Bologa în partea finală, după ce a fost
judecat de curtea marţială, reîntors în camera lui de închisoare, cere hârtie şi cerneală să
răspundă la scrisoarea primită de la mama sa. Speranţa vieţii, frica morţii, vălmăşagul de alte
gânduri îl fac să amâne mereu, şi în cele din urmă renunţă să mai scrie. Ei bine, în versiunea
primă, Apostol Bologa răspundea într-o scrisoare, care deşi am suprimat-o, mi-a rămas
moartea eroului şi mai ales cu cuvintele preotului: Apostol.. Apostol... În versiunea primă mai
urma un capitolaş în care, în zori, venea Ilona să-şi plângă iubirea pe mormântul lui
Apostol...” Însă, aşa cum remarcă şi criticul, „conştiinţa artistică a dictat scriitorului un final
mai în acord cu procesul psihologic pe care-l dezbate dramatic, sentenţios, ibsenian.”6 Fiinţa
fizică a Omului trebuia nimicită, pentru ca măcar Spiritul să poată ieşi din război ca un
învingător.
Astfel, experienţa dramatică a lui Apostol Bologa se derulează între două repere majore:
seara în care are loc executarea lui Svoboda şi zorii zilei propriei execuţii. Un ciclu cosmic se
încheie în felul acesta, răstimp în care Omul trăieşte experienţa unei dramatice coborâri în
6
Alexandru Piru, op. cit., p. 63.
5
Balaurul Hortensiei Papadat – Bengescu, în care frontul era indirect şi tragic prezent prin
trenurile cu răniţi, prin mirosul de pansamente şi sânge. Apoi, de cele două mari romane:
Întunecare de Cezar Petrescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil
Petrescu. Aici, Omul e „...unul dintre acei, / Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric ,/ Cu
Camil Petrescu este primul scriitor român care descrie războiul ca o experienţă directă,
războiului nu era pentru prima dată consemnată de scriitor. Ciclul morţii vorbea şi el despre
drama omului care îşi dă seama că nu e decât un simplu element de figuraţie într-un spectacol
Autorul se desprinde şi el de tabloul mitic şi fals al războiului şi nu mai face din el un prilej
de exaltare a virtuţilor şi eroismului. Haos, mizerie, frig, marşuri neîntrerupte, fără nicio
finalitate, o învălmăşeală gigantică de moarte – acesta este adevăratul război, pe care scriitorul
colectivă absolută, la care n-ar fi conceput să nu fie părtaş. Gheorghidiu mărturiseşte: „Nu pot
să dezertez, căci, mai ales, n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care
o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea
faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui
pentru mine o limitare.”7 O explicaţie a atitudinii sale „eroice” o dă orgoliul, o alta necesitatea
7
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Bucureşti, 1968.
6
de a trăi toate experienţele posibile în funcţie de care se contureză propria individualitate: „Îmi
putusem permite atâtea gesturi până acum pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o
vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă, şi deci nici o putinţă de realizare
sufletească...”8 Însuşi autorul participant la evenimente afirmă acelaşi lucru: „....tânărul care
abia devenea scriitor şi-a spus că niciodată, el care a cerut intrarea în război, nu se va mai
putea privi, faţă în faţă cu conştiinţa lui, şi mai ales că nu-i va mai putea privi în faţă pe cei
care au luptat pe front, dacă nu va fi fost şi el acolo alături de ei. Cu alte cuvinte, că el nu va
Scriitorul învaţă, însă, odată cu personajul lui că în război fiinţa e îngenuncheată, iar viaţa
stă sub semnul animalităţii, al dorinţei de supravieţuire. Realitatea frontului, absurditatea sa,
inconştienţa şi cinismul, cu care cercurile conducătoare conduc războiul, vor reprezenta, aşadar,
tot atâtea experienţe dureroase. Dar simultan, omul solitar al ideii, cel care era obligat să se
supună convenţiilor şi prejudecăţilor sociale burgheze sau să se suprime dacă n-o face, are
morţii. Totodată, aflat direct sub ameninţarea dispariţiei, trăirea sa este totală. De aici,
ostentaţie şi fără laşitate, dar şi fără eroism. G. Călinescu nota în această privinţă: „ ... n-avem
de-a face cu un reportaj despre război, ci cu o viziune personală a lui, cu un spectacol straniu,
8
Ibidem.
9
Cf. Marian Popa, Studiu introductiv la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Bucureşti, 1968, p. 27.
10
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 661.
7
Alte aspecte sunt remarcate de Pompiliu Constantinescu: „Romanul de război contemporan
este prin excelenţă realist: arta lui se sprijină pe observaţie, materialul pe simţuri, psihologia
război”, continuă criticul, „nu înalţă imnuri eroismului şi nu combină situaţii sublime. Analiza
a pătruns şi aici; ceea ce numim erou, cu glas declamator, e un biet om hărţuit de foame şi de
tristă, morala lui e egoistă şi redusă la clipa prezentă.”12 Astfel, timpul interior şi timpul
Privit la început, ca o experienţă necesară, o aventură a cunoaşterii, războiul îşi arată în final
adevărata faţă, confruntându-l pe Ştefan Gheorghidiu cu absolutul morţii, care eclipsează totul,
până şi iubirea. Omul este, astfel, neantizat în vârtejul senzaţiilor pure: „mi-e frig, mi-e frică”,
acestea fiind sâmburele esenţei umane. Dincolo de asta: „Nu mai e nimic omenesc în noi.”13
11
Pompiliu Constantinescu Scrieri, vol. 4, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 252.
12
Ibidem.
13
Camil Petrescu, op. cit.
8
Concluzionând, putem spune că, dincolo de realizările artistice, marii creatori de literatură au făcut
din romanele lor nu doar simple poveşti cu eroi, ci poveşti de viaţă, cu oameni. Scriind despre război,
ei au scris, în realitate, despre una dintre feţele conflictului dintre Om şi Univers, dintre Om şi Istorie,
căci războiul este un fenomen cosmic, un cataclism social , a cărui vină, aparent, nu o poartă nimeni,
nici individul şi nici colectivitatea. Şi totuşi, nu ştim de ce, dar suntem de acord cu Lev Tolstoi în
proorocirea sa:
„Când n-o mai fi în vinele oamenilor pic de sânge şi li se va turna apă în loc, numai atunci nu vor
mai fi războaie.”
9
BIBLIOGRAFIE
Bibliografia operei:
Bibliografia critică: