Atributele de Identificare A Persoanei Fizice

DR.
PARASCHIV PEŢU
ATRIBUTELE DE IDENTIFICARE
A PERSOANEI FIZICE
DR. PARASCHIV PEŢU
ATRIBUTELE DE IDENTIFICARE
A PERSOANEI FIZICE
Bucureşti, 2008
Cuprins
TITLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA

PERSOANA FIZICĂ .................................................................................13
Capitolul I. Aspecte generale privind persoana fizică ..................13

1.1. Noţiunea de persoană fizică, subiect de drept civil ......................... 13
1.2. Persoană, personaj şi personalitate ................................................ 14
1.3. Clasificarea persoanelor fizice......................................................... 17
1.4. Sediul materiei................................................................................. 19
Capitolul II. Aspecte generale privind identificarea
persoanei fizice ................................................................................22
2.1. Noţiunea de identificare a persoanei fizice...................................... 22
2.2. Necesitatea identificării persoanei fizice.......................................... 23
2.3. Enumerarea mijloacelor (atributelor) de identificare a
persoanei fizice................................................................................ 24
2.4. Clasificarea drepturilor personale nepatrimoniale.
Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei
fizice ................................................................................................ 25
2.4.1. Clasificarea drepturilor personale nepatrimoniale .................................... 25
2.4.2. Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei
fizice ......................................................................................................... 26
TITLUL II. NUMELE ................................................................................28

Capitolul I. Consideraţii generale referitoare la nume.
Sediul materiei. Definiţii...................................................................28
1.1. Scurt istoric şi consideraţii generale cu privire la nume.
Sediul materiei................................................................................. 28
1.2. Definiţii ale numelui ......................................................................... 36
1.3. Structura numelui ............................................................................ 38
1.4. Caracterele juridice ale numelui ...................................................... 41
1.5. Prenumele. Noţiune, rol şi caractere juridice................................... 49
Capitolul II. Stabilirea (dobândirea) numelui de
familie şi a prenumelui.....................................................................51
2.1. Consideraţii introductive .................................................................. 51
2.2. Stabilirea (dobândirea) numelui de familie ...................................... 52
2.2.1. Stabilirea (dobândirea) numelui de familie de către copilul
născut din căsătorie (art.62 C. fam.) ........................................................ 52
5
2.2.2. Stabilirea (dobândirea) numelui de familie de către copilul
din afara căsătoriei (art.64 C.fam.)........................................................... 55
2.3. Stabilirea prenumelui....................................................................... 60
2.3.1. Stabilirea prenumelui copilului din căsătorie ............................................ 60
2.3.2. Stabilirea prenumelui copilului din afara căsătoriei .................................. 62
2.4. Stabilirea numelui de familie şi a prenumelui copilului
născut din părinţi necunoscuţi ......................................................... 62
Capitolul III. Modificarea numelui de familie..................................65
3.1. Precizări introductive ....................................................................... 65
3.2. Modificarea numelui de familie determinată de
schimbări în filiaţie ........................................................................... 67
3.2.1. Stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi ........................ 67
3.2.2. Stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al
doilea părinte ............................................................................................ 69
3.2.3. Admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii ............................................. 71
3.2.4. Admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea
nulităţii recunoaşterii de filiaţie, admiterea acţiunii în
contestarea filiaţiei faţă de mamă, admiterea acţiunii în
contestarea existenţei împrejurărilor care să facă
aplicabilă prezumţia de paternitate........................................................... 79
3.3. Modificarea numelui de familie determinată de instituţia
adopţiei ............................................................................................ 81
3.3.1. Încuviinţarea adopţiei ............................................................................... 81
3.3.2. Încetarea adopţiei ..................................................................................... 83
3.4. Modificarea numelui de familie determinată de instituţia
căsătoriei ......................................................................................... 84
3.4.1. Încheierea căsătoriei ................................................................................ 84
3.4.2. Desfacerea căsătoriei prin divorţ .............................................................. 86
3.4.3. Nulitatea căsătoriei ................................................................................... 90
3.4.4. Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi ................................... 91
Capitolul IV. Schimbarea numelui de familie şi a

prenumelui pe cale administrativă .................................................93
4.1. Definiţie............................................................................................ 93
4.2. Sediul materiei................................................................................. 94
4.3. Competenţa de soluţionare a cererilor ............................................ 95
4.4. Cazuri de schimbare a numelui şi a prenumelui ............................. 96
4.5. Sfera persoanelor îndreptăţite a cere schimbarea
numelui ............................................................................................ 99
4.6. Procedura schimbării numelui pe cale administrativă ................... 101
4.7. Procedura legală urmată după obţinerea aprobării
schimbării numelui......................................................................... 105
6
4.8. Înscrierea schimbării numelui în registrele de stare
civilă............................................................................................... 106
4.9. Schimbarea numelui de familie al unei persoane
căsătorite ....................................................................................... 107
4.10. Schimbarea numelui de familie al copiilor ..................................... 107
4.11. Căi de atac .................................................................................... 108
4.12. Unele precizări............................................................................... 109
4.13. Înscrierea de menţiuni privind schimbarea numelui
şi/sau prenumelui primite din străinătate ....................................... 110
Capitolul V. Înscrierea numelui sau a prenumelui din
altă limbă în limba maternă ori cu ortografia altei
limbi (retranscrierea)......................................................................112
Capitolul VI. Pseudonimul şi porecla ...........................................116
6.1. Pseudonimul.................................................................................. 116
6.2. Porecla .......................................................................................... 118
TITLUL III. DOMICILIUL ŞI REŞEDINŢA ...................................................120

Capitolul I. Domiciliul.....................................................................120
1.1. Noţiune, importanţă, caractere şi feluri.......................................... 120
1.1.1. Noţiunea domiciliului .............................................................................. 120
1.1.2. Importanţa domiciliului............................................................................ 128
1.1.3. Caracterele juridice ale domiciliului ........................................................ 137
1.1.4. Felurile domiciliului ................................................................................. 140
1.2. Domiciliul de drept comun (voluntar) ............................................. 142
1.2.1. Noţiune şi reglementare ......................................................................... 142
1.2.2. Stabilirea domiciliului de drept comun.................................................... 143
1.2.3. Schimbarea domiciliului de drept comun................................................ 146
1.2.4. Anularea menţiunii de schimbare a domiciliului de drept
comun..................................................................................................... 150
1.2.5. Dovada domiciliului de drept comun ...................................................... 152
1.3. Domiciliul legal............................................................................... 153
1.3.1. Noţiune şi reglementare ......................................................................... 153
1.3.2. Stabilirea domiciliului legal ..................................................................... 155
1.3.3. Schimbarea domiciliului legal ................................................................. 157
1.3.4. Dovada domiciliului legal ........................................................................ 157
1.3.5. Încetarea domiciliului legal ..................................................................... 158
1.4. Domiciliul convenţional (ales) ........................................................ 159
1.4.1. Noţiune, natură juridică şi reglementare................................................. 159
1.4.2. Efectele domiciliului convenţional (ales)................................................. 161
7
1.5. Deosebiri intre domiciliul de drept comun (voluntar) şi
domiciliul convenţional (ales)......................................................... 163
Capitolul II. Reşedinţa....................................................................164
2.1. Noţiune, caractere şi importanţă.................................................... 164
2.1.1. Noţiunea de reşedinţă ............................................................................ 164
2.1.2. Caracterele juridice ale reşedinţei .......................................................... 165
2.1.3. Importanţa reşedinţei.............................................................................. 166
2.2. Stabilirea şi schimbarea reşedinţei................................................ 167
2.3. Anularea menţiunii de stabilire a reşedinţei................................... 170
2.4. Dovada reşedinţei.......................................................................... 171
TITLUL IV. STAREA CIVILĂ ..................................................................172

Capitolul I. Consideraţii generale .................................................172
1.1. Noţiune .......................................................................................... 172
1.2. Sediul materiei............................................................................... 173
1.3. Scurt istoric.................................................................................... 175
1.4. Conţinutul stării civile..................................................................... 176
1.5. Factorii de ordin natural care intră în componenţa stării
civile............................................................................................... 179
1.5.1. Sexul....................................................................................................... 179
1.5.2. Vârsta ..................................................................................................... 182
1.5.3. Sănătatea ............................................................................................... 183
1.5.4. Concubinajul........................................................................................... 184
1.6. Delimitarea stării civile faţă de alte noţiuni juridice ....................... 185
1.7. Caracterele juridice ale stării civile ................................................ 191
Capitolul II. Actele de stare civilă .................................................195
2.1. Sensurile expresiei „act juridic civil”............................................... 195
2.2. Definirea şi natura juridică a actelor de stare civilă ...................... 195
2.3. Scurt istoric.................................................................................... 196
2.4. Proba (dovada) stării civile ............................................................ 198
2.5. Autorităţi publice cu competenţe în domeniul stării
civile............................................................................................... 200
Capitolul III. Înregistrările de stare civilă......................................204
3.1. Definiţia înregistrărilor de stare civilă............................................. 204
3.2. Felurile (categoriile) înregistrărilor de stare civilă ......................... 204
3.3. Organizarea înregistrărilor de stare civilă...................................... 207
3.4. Regulile înregistrărilor de stare civilă............................................. 209
8
3.5. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de
stare civilă...................................................................................... 212
3.5.1. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare
civilă pe bază de hotărâre judecătorească............................................. 216
3.6. Rectificarea actelor de stare civilă................................................. 217
3.6.1. Generalităţi ............................................................................................. 217
3.6.2. Competenţa iniţierii procedurii de rectificare .......................................... 221
3.6.3. Condiţii de admisibilitate a cererilor de rectificare .................................. 223
3.6.4. Cazurile în care pot fi rectificate actele de stare civilă .......................... 230
3.6.5. Procedura rectificării actelor de stare civilă............................................ 234
3.7. Anularea, modificarea ori completarea actelor de stare
civilă şi a menţiunilor de pe acestea.............................................. 237
3.7.1. Reglementare. Noţiunea de nulitate....................................................... 237
3.7.2. Definiţii, terminologie şi domeniu de aplicare ......................................... 243
3.7.3. Procedura anulării, modificării ori completării actelor de
stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea.............................................. 252
Capitolul IV. Acţiunile de stare civilă............................................253

4.1. Prezentare generală ...................................................................... 253
4.1.1. Definiţia acţiunilor de stare civilă ............................................................ 253
4.1.2. Clasificarea acţiunilor de stare civilă ...................................................... 257
4.1.3. Puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate cu privire
la acţiunile de stare civilă ....................................................................... 263
4.2. Acţiuni în justiţie privind filiaţia. Generalităţi .................................. 264
4.2.1. Filiaţia. Precizări prealabile .................................................................... 264
4.2.2. Noţiunea şi clasificarea filiaţiei ............................................................... 268
4.3. Recunoaşterea voluntară ca mod de stabilire a filiaţiei ................ 274
4.3.1. Consideraţii generale ............................................................................. 274
4.3.2. Condiţii de valabilitate ............................................................................ 276
4.3.3. Efectul recunoaşterii voluntare ............................................................... 277
4.3.4. Modalităţile de recunoaştere voluntară .................................................. 278
4.4. Acţiunea în stabilirea paternităţii ................................................... 280
4.4.1. Stabilirea filiaţiei faţă de tată .................................................................. 280
4.4.2. Condiţii ale acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de tată ............................... 283
4.4.3. Efectele adopţiei şi ale recunoaşterii cu privire la
exercitarea acţiunii în stabilirea paternităţii ............................................ 284
4.4.4. Titularul dreptului la acţiune pentru stabilirea paternităţii ...................... 286
4.4.5. Termenul de introducere a acţiunii ......................................................... 290
4.4.6. Competenţă, probe şi efecte .................................................................. 292
4.4.7. Înscrierea recunoaşterii sau stabilirii filiaţiei în registrele de
stare civilă............................................................................................... 295
4.5. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii ................................................. 296
9
4.5.2. Obiectul acţiunii în tăgăduirea paternităţii. Temeiuri
juridice. Cazuri........................................................................................ 297
4.5.3. Exercitarea acţiunii. Titularul acestui drept .............................................. 298
4.5.4. Împotriva cărei persoane se poate exercita acţiunea în
tăgăduirea paternităţii............................................................................. 300
4.5.5. Caracterul acţiunii în tăgăduirea paternităţii ........................................... 301
4.5.6. Instanţa competentă ............................................................................... 301
4.5.7. Termenul de introducere a acţiunii ......................................................... 302
4.5.8. Proba acţiunii în tăgada paternităţii. Dovada nepaternităţii .................... 304
4.5.9. Efectele admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii ................................ 306
4.6. Acţiunea în contestarea recunoaşterii filiaţiei ................................ 307
4.6.2. Contestarea recunoaşterii maternităţii.................................................... 307
4.6.3. Contestarea recunoaşterii paternităţii..................................................... 308
4.6.4. Procedura recunoaşterii maternităţii/paternităţii ..................................... 310
4.6.5. Anularea recunoaşterii filiaţiei ................................................................ 313
4.6.6. Efectele recunoaşterii filiaţiei .................................................................. 313
4.7. Acţiunea în stabilirea maternităţii .................................................. 314
4.7.1. Consideraţii generale privind stabilirea filiaţiei faţă de
mamă...................................................................................................... 314
4.7.2. Condiţii pentru exercitarea acţiunii în stabilirea maternităţii ................... 318
4.7.3. Dovada filiaţiei faţă de mamă ................................................................. 320
4.7.4. Efectele hotărârii judecătoreşti de stabilire a maternităţii ...................... 320
4.8. Acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă............................... 321
4.9. Acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie ................................ 322
4.9.1. Noţiune. Cazuri....................................................................................... 322
4.9.2. Calitatea procesuală............................................................................... 323
4.9.3. Termenul introducerii acţiunii şi instanţa judecătorească
competentă............................................................................................. 323
4.9.4. Proba în acţiunea de contestare a paternităţii din
căsătorie ................................................................................................. 324
4.9.5. Efectul admiterii acţiunii.......................................................................... 324
TITLUL V. CODUL NUMERIC PERSONAL (C.N.P)....................................325

1. Consideraţii generale ......................................................................... 325
2. Sediul materiei ................................................................................... 326
3. Noţiunea şi rolul codului numeric personal ........................................ 328
4. Caracterele juridice ale codului numeric personal ............................. 329
5. Atribuirea, înscrierea şi gestionarea C.N.P. ....................................... 332
6. Istoricul procedurii de acordare a C.N.P. ........................................... 333
7. Generarea şi administrarea C.N.P. .................................................... 334
8. Structura codului numeric personal.................................................... 335
10
9. Lista de coduri numerice personale precalculate............................... 336
10. Procedura atribuirii codului numeric personal .................................. 337
11. Atribuirea codului numeric personal pentru cetăţenii
români născuţi în străinătate ......................................................... 338
12. Atribuirea C.N.P. pentru cetăţenii străini şi apatrizii cu
domiciliul sau reşedinţa în România.............................................. 340
13. Atribuirea C.N.P. pentru persoanele cărora nu li se
cunoaşte ziua şi/sau luna naşterii ................................................. 341
REZUMAT ...........................................................................................343
Memento ................................................................................................ 343
Introducere ............................................................................................. 343
Structura lucrării ..................................................................................... 345
Titlul I – Consideraţii generale referitoare la persoana fizică şi la
identificarea acesteia.............................................................................. 345
Titlul II – Numele ................................................................................................ 346
Titlul III – Domiciliul şi reşedinţa......................................................................... 348
Titlul IV – Starea civilă ....................................................................................... 350
Titlul V – Codul numeric personal (C.N.P.) ........................................................ 354
Concluzii şi propuneri de lege ferenda................................................... 356
RESUME. LES ATTRIBUTS D’IDENTIFICATION DE LA

PERSONNE PHYSIQUE .........................................................................361
Remerciements ...................................................................................... 361
Introduction ............................................................................................ 361
Structure de la thèse .............................................................................. 363
Titre Ier – Considérations générales sur la personne physique et
sur son identification............................................................................... 363
Titre II – Le nom................................................................................................. 364
Titre III – Le domicile et la résidence ................................................................. 367
Titre IV – L’État civil ........................................................................................... 369
Titre V – Le Code numérique personnel (C.N.P.) .............................................. 373
Conclusion et propositions de lege ferenda ........................................... 374
Lista lucrărilor ştiinţifice elaborate şi publicate ..........................380
Bibliografie......................................................................................382
11
TITLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE
REFERITOARE LA PERSOANA FIZICĂ
CAPITOLUL I.
ASPECTE GENERALE PRIVIND PERSOANA FIZICĂ
1.1. NOŢIUNEA DE PERSOANĂ FIZICĂ, SUBIECT DE DREPT

CIVIL
Subiectele de drept civil, adică participanţii la raporturile juridice

civile (purtătorii de drepturi subiective civile şi de obligaţii civile), se împart
în două categorii: persoanele fizice şi persoanele juridice.
Prin noţiunea de persoană fizică se desemnează omul, privit ca
titular de drepturi subiective civile şi de obligaţii civile.1 Această
expresie este folosită de legea de bază în materia subiectelor de drept
civil, care este Decretul nr.31/1954 („privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice”).
Trebuie subliniat că, în dreptul modern, orice fiinţă umană are
calitatea de subiect de drept civil, deci orice om are calitatea de
persoană fizică.
Deşi, ab originem, noţiunea de persoană fizică aparţinea numai
dreptului civil, în sensul că exprima calitatea omului de a fi subiect de
drept civil, este totuşi de reţinut că uneori, mai ales în literatura de
specialitate, noţiunea de „persoană fizică” este însoţită de atributul „ ca
subiect de drept civil”, iar aceasta datorită faptului că noţiunea în discuţie
a ajuns să fie utilizată nu numai în dreptul civil, ci şi în alte ramuri de
1
GH. BELEIU – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil.
Ediţia a X-a, revăzută şi adăugită de M. NICOLAE şi P. TRUŞCĂ, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, p.66.
13
drept, pentru a exprima calitatea omului de subiect de drept într-o ramură
sau alta.2
Normele de drept stabilesc condiţiile în care persoana fizică poate
deveni subiect al raporturilor juridice civile, titular de drepturi şi obligaţii.
„Calitatea de subiect de drept civil nu poate fi separată de calitatea de
persoană fizică, de om; orice om este subiect de drept civil. Această stare
de drept este rezultatul unei evoluţii îndelungate a omenirii, care a fost
consfinţită numai după 1789”.3
1.2. PERSOANĂ, PERSONAJ ŞI PERSONALITATE

În înţelesul curent, conform Micului dicţionar academic, vol III,
pag.1015, persoana este un „individ al speciei umane, om considerat prin
totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice”, iar personalitate „ceea ce e
propriu fiecărei persoane(...) ansamblu de trăsături morale sau
intelectuale prin care se remarcă o persoană”.4 Este interesant de urmărit
istoria semnificaţiei termenului persoană în cultura europeană, a cărei
universalitate relevată nu e zădărnicie. Încă tradiţiile miceniene, minoice,
aheiene – ca să ne înscriem în spaţiul european originar – inventaseră
măştile rituale pentru ceremoniile sacre, măştile funerare, măştile de
sărbătorire a diverşilor zei. Ele au fost preluate în teatrul grec unde
închipuiau un personaj (prosopon) al pieselor interpretate de cei ascunşi
îndărătul lor, numiţi actori (care le dădeau realitate scenică). Latinii au
tradus prosopon cu un cuvânt al lor, persona, de la care se trage şi
cuvântul românesc persoană (poate prin mijlocirea limbii franceze).
Aşadar, actorul grec nu apărea pe scenă decât purtând masca, prin
care indica publicului rolul jucat în piesă; interpreta, cum s-ar spune, un
personaj, dădea viaţă pe scenă altuia, prin intermediul măştii –
personajul. Ulterior, masca antică a fost complicată cu alte mijloace de
prezentare a personajului – îmbrăcăminte, perucă, mimică şi pantomimică
etc. care, în fond, de asemenea, maschează pe actorul – dătătorul de
viaţă publică altuia. Personaj nu este actorul, ci acela prezentat de el
publicului, cu ajutorul măştii, îndărătul căreia se află. Acolo îl vom găsi
2
G. BOROI – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a II-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p.309.
3
E. LUPAN – Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.11.
4
GH. MIHAI – Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice, vol. V, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p.19-20.
14
gata să schimbe măştile, funcţie de situaţiile scenice în care este implicat.
Prin fiecare mască purtată, purtătorul exprimă un altul, e adevărat, dar tot
adevărat e că îl exprimă pe dimensiunile personalităţii sale.
De aceea, dreptul subiectiv la nume nu pare să fie al persoanei
fizice, ci mai degrabă al personalităţii. Dreptul subiectiv la nume e un
drept fundamental al personalităţii, recunoscut ei; pe când dreptul la
denumire e un drept creat al persoanei juridice, ea însăşi creată.
Gândirea juridică romană a intuit această disponibilitate publică a
termenului „persoană” şi a investit-o cu un sens mai aparte, aplicâdu-l mai
întâi individului uman, purtătorul măştilor5.
S-a spus – într-o conotaţie astăzi depăşită – că dreptul, în general,
nu studiază persoana omenească în toată integritatea sa; el nu-i
consideră pe oameni decât din punct de vedere al rolului pe care îl joacă
în societate. Ştiinţa dreptului nu se ocupă de persoane decât numai cu
privire la reglementarea raporturilor reciproce infinit de variate ce se nasc
între ele.6 Aceasta era concepţia clasică, care se ocupa de individ numai
fragmentar: numele, domiciliul, actele de stare civilă. Astăzi, însă, dreptul
civil studiază corpul uman, organele şi ţesuturile detaşate de el şi chiar
durerea fizică sau psihică.7
Trebuie subliniat că atunci când folosim cuvântul persoană singur –
în limbajul juridic curent – ne referim, în primul rând, la persoana fizică.8
5
GH. MIHAI – Op. cit.,p.15-17. Totodată acesta citează:”La romani noţiunea de
persoană, adică ideea de subiect de drepturi şi obligaţii, se exprimă prin cuvântul
persona, care vine, pe de o parte, de la phersum, ce înseamnă masca pe care
actorii o purtau când îşi interpretau rolurile în amfiteatru, iar pe de alta, de la
derivatul aceluiaşi cuvânt, verbul personare, care însemna a face să răsune, dând
astfel actorului o putere mai mare” (ŞT. COCOŞ – Drept roman, Bucureşti, 2004,
p.54). „Persona la romani însemna, la teatru, masca ce purta actorul pe scenă, de
aici rolul său în piesă şi, prin analogie, rolul pe care îl are cineva în viaţa juridică” (I.
C. CĂTUNEANU – Curs elementar de drept roman, Cluj - Bucureşti, 1927, p.125).
6
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU – Tratat de drept civil român,
vol.I, Ed. All, colecţia Restitutio, Bucureşti, 1996, p.133.
7
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003,
p.18.
8
În dreptul francez, pentru persoana fizică se întrebuinţează expresia personne
phisique, iar pentru persoana juridică se foloseşte de obicei expresia de personne
morale; în dreptul german, persoana fizică este denumită natürliche Personen, iar
persoana juridică juristische Personen; în dreptul englez se distinge între natural
person şi artificial person sau conventional person; în dreptul spaniol se distinge
între personas naturales şi personas juridicas (O. UNGUREANU, C. JUGASTRU –
Op.cit., p.18).
15
Persoana nu se confundă cu personajul. Personajele, bunăoară, sunt
persoanele care figurează într-o operă literară, artistică, cinematografică
sau plastică. Uneori este denumit personaj şi acela care deţine o funcţie
importantă în viaţa publică.
Personalitatea (fr. personnalité, germ. Personalität), în limbajul
comun, desemnează ceea ce este propriu, caracteristic, fiecărei persoane
şi o distinge ca individualitate; se foloseşte însă şi în sensul de mari
oameni de ştiinţă sau de conducători renumiţi.9
Recunoaşterea calităţii de persoană fizică oamenilor este rezultatul
unui îndelungat proces de dezvoltare legislativă. „Noţiunea de
personalitate nu constituie o creaţiune a naturii, ci un concept juridic
izvorât, ca toate conceptele juridice, din experienţa vieţii sociale, şi supus
ca atare acelei aprecieri colective, acelei limitări şi reglementări care e
caracteristică ordinii juridice, adică normelor de drept pozitiv. Fiinţa
omenească nu e o persoană pe terenul dreptului decât în măsura în care
puterile sale sunt recunoscute de societate ca susceptibile de a crea o
armonie şi de a îndeplini prin liberul lor avânt funcţiuni sociale.”10
În limbajul juridic, persoana este calitatea omului, singular sau
dimpreună cu alţii, în condiţiile legii, recunoscută normativ, de a fi subiect
de drept; acestei calităţi – şi nu personalităţii – îi revine capacitatea de
drept, adică – aşa cum se precizează – aptitudinea de a avea şi de a-şi
exercita drepturi subiective şi de a avea şi de a-şi asuma obligaţii.
În teoria dreptului civil, la capitolul Persoanele, se dezvoltă tema
identificării juridice a persoanei fizice, nu a personalităţii exemplarului
uman. Identificarea juridică se justifică prin aceea că fiecare ins este
interesat de ea în calitatea sa de participant la multitudinea de raporturi
juridice. Persoana individului uman în dreptul pozitiv român actual este
identificată (adică se deosebeşte de oricare alta) prin trei atribute juridice:
numele (de familie, prenumele, pseudonimul, porecla); domiciliul,
reşedinţa; starea civilă11.
9
Dicţionar explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.680.
10
M.B. CANTACUZINO – Curs de drept civil, Ediţia a II-a, Ed. Ramuri, Craiova, p.60.
11
GH. MIHAI – Op.cit., p.29-31.
16
1.3. CLASIFICAREA PERSOANELOR FIZICE
Categoria persoanelor fizice, ca subiecte de drept civil, este
susceptibilă de mai multe clasificări.
Într-o PRIMĂ CLASIFICARE, distingem:
a) minorii în vârstă de până la 14 ani;
b) minorii în vârstă între 14 şi 18 ani;
c) majorii (persoanele fizice de peste 18 ani, precum şi minorul care se
căsătoreşte, în condiţiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani). Conform prevederilor art.4 alin.(2) din Codul
familiei,12 „Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de
şaisprezece ani (bărbat sau femeie, fără a se distinge, subl.ns.) se
poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor
săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei de asistenţă
socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul”.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub aspectul
capacităţii civile de exerciţiu. Astfel, minorii sub 14 ani (împreună cu cei
puşi sub interdicţie) sunt lipsiţi de capacitate civilă de exerciţiu;
minorii între 14 şi 18 ani (cu excepţia celor puşi sub interdicţie şi a celor
ce se căsătoresc, în condiţiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani) au capacitate civilă de exerciţiu restrânsă;
persoanele fizice de peste 18 ani (cu excepţia celor puse sub
interdicţie), precum şi minorul care se căsătoreşte, în condiţiile
prevăzute de lege, înainte de a împlini 18 ani, au capacitate civilă de
exerciţiu deplină.
Într-o A DOUA CLASIFICARE, putem distinge:
a) persoanele fizice de cetăţenie română;
b) persoanele fizice de cetăţenie străină;
c) persoanele fizice fără cetăţenie (apatrizii).
Această clasificare prezintă importanţă şi pentru dreptul civil, spre
exemplu:
9 în privinţa dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor
[potrivit art.41 alin.(2) din Constituţie, „cetăţenii străini şi apatrizii pot
12
Astfel cum a fost modificat prin Legea nr.288/2007, publicată în M.Of., nr.749 din
05.11.2007.
17
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană
şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază
de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de lege organică, precum şi
prin moştenire legală”];
9 9 în privinţa schimbării numelui pe cale administrativă [potrivit
art.4 alin.(1) şi art.5 din Ordonanţa Guvernului României nr.41/2003
privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr.323/2003, cu modificările şi completările ulterioare, schimbarea
numelui pe cale administrativă poate fi solicitată de către cetăţenii
români cu domiciliul în ţară sau în străinătate, precum şi de orice
persoană fără cetăţenie (apatrid) domiciliată în România];
9 în materia acordării creditelor la care se referă Legea locuinţei
nr.114/1996, cu modificările ulterioare, Legea nr.152/1998 privind
înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi Legea nr.190/1999
privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare (persoanele fizice
care pot beneficia de credite în condiţiile acestor legi trebuie să aibă
cetăţenie română şi domiciliul în România) etc.
Într-o A TREIA CLASIFICARE deosebim:
a) persoanele fizice cu domiciliul în România;
b) persoanele fizice cu domiciliul în străinătate.
Aşa cum s-a subliniat, această clasificare prezintă importanţă
juridică, de exemplu, în ceea ce priveşte adopţia, schimbarea numelui,
acordarea creditelor la care se referă Legea nr.114/1996, cu modificările
ulterioare, Legea nr.152/1998 şi Legea nr.190/1999 privind regimul
investiţiilor în România etc.
Până la adoptarea Constituţiei din 1991, clasificarea prezenta interes
şi în materia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor,
deoarece, potrivit fostului art.47 din Legea nr.18/1991 privind fondul
funciar, persoanele fizice care nu aveau cetăţenia română şi domiciliul în
România nu puteau dobândi în proprietate terenuri de orice fel, prin acte
între vii, iar dacă dobândeau terenuri prin moştenire erau obligate să le
înstrăineze în termen de un an de la data dobândirii. Însă, acest articol a
fost abrogat expres şi indirect prin art.41 alin.(2) şi art.150 alin.(1) din
Constituţie.13
13
G. BOROI – Op.cit., p.310.
18
Ultimele două clasificări menţionate mai sus prezintă importanţă şi
pentru a determina legea aplicabilă raportului juridic cu element de
extraneitate, problemă de care se ocupă dreptul internaţional privat.
1.4. SEDIUL MATERIEI

Normele juridice care alcătuiesc instituţia juridică a persoanei fizice
se găsesc în mai multe acte normative.
Dintre aceste acte normative, care formează sediul materiei, de lege
lata14, menţionăm:
– Codul civil;
– Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice
(art.12, art.13-15, art.22-24);
– Codul familiei (art.27, 28, 40, 62, 64; art.42-43, 100, 103 etc.);
– Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
– Ordonanţa Guvernului României nr.41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice;15
– Ordonanţa de urgenţă nr.97/2005 privind evidenţa, domiciliul,
reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români;16
– Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă17, cu
modificările şi completările ulterioare;
– Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei18 (art.53 şi 59);
14
GH. BELEIU – Op.cit., p.399; G. BOROI – Op.cit., p.311.
15
Publicată în M.Of. nr.68 din 02.02.2003 aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr.323/2003 (M.Of. nr.510 din 15.07.2003), cu modificările şi completările
ulterioare.
16
Publicată în M.Of. nr.641 din 20.07.2005 aprobată cu modificări şi completări prin
ulterioare.
17
Publicată în M.Of. nr.282 din 11.11.1996 [Modificată şi completată prin Legea
nr.23/1999 (M.Of. nr.35 din 28.01.1999), prin Legea nr.479/2002 (M.Of. nr.523 din
18.07.2002), prin Legea nr.94/2004 (M.Of. nr.326 din 15.04.2004) şi prin Legea
nr.117/2006 (M.Of. nr.410 din 11.05.2006) – ale cărei prevederi au intrat în
vigoare la data de 08.09.2006].
18
Publicată în M.Of. nr.557 din 23.06.2004.
19
– Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului19 (art.8-12);
– Legea nr.2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi
organe;
– Legea nr.487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu
tulburări psihice;
– H.G. nr.1375/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare unitară a dispoziţiilor legale privind evidenţa, domiciliul,
reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români;20
– Metodologia nr.1/13.10.1997 pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor
Legii nr.119/1996 emisă de fostul Departament pentru Administraţia
Publică Locală şi de fostul Minister de Interne, actualmente Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative.21
După cum se poate observa, unele dintre aceste acte normative
constituie principale izvoare pentru alte ramuri de drept, însă ele
conţin şi norme juridice civile, norme care interesează instituţia de drept
civil a persoanei fizice.
Dintre reglementările internaţionale amintim:
– Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului
(ratificat prin Decretul nr.212/1974);
– Convenţia europeană a drepturilor omului (ratificată prin Legea
nr.30/1994);
– Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. (ratificată prin Legea nr.18/1990) etc.
În vechea reglementare a Codului nostru civil (anterior anului 1954),
legiuitorul s-a aplecat în reglementarea sa mai mult asupra drepturilor
patrimoniale decât asupra dreptului persoanelor; o comparaţie între
numărul dispoziţiunilor referitoare la lucruri şi cele care reglementau
persoanele (Cartea I) scoate în evidenţă această lacună.22
19
20
21
Publicată în M.Of. nr.318 bis din 19.11.1997.
22
După modelul lui Justinian, Codul civil a fost deschis cu Cartea I intitulată „Despre
persoane” (art.6-460), care este însă în întregime abrogată.
Actualmente prevederile respective sunt reglementate prin legi speciale; bunăoară
căsătoria, divorţul, filiaţia, ocrotirea minorilor – în Codul familiei; starea civilă – în
(Continuare în pag.urm.)
20
Reglementările legale actuale privitoare la persoana fizică sunt
răspândite în diferite acte normative începând cu Constituţia României
(art.16, Egalitatea în drepturi; art.25, Libera circulaţie; art.49,
Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi; etc.). Se
cuvine să subliniem că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte, iar în cazul în care există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale [art.20 alin.(1) şi (2) din
Constituţie].
Mai mulţi autori propun, de lege ferenda, o reglementare unitară a
materiei persoanelor (inclusiv familia) în prima parte a Codului civil, unde
tradiţional şi logic ea îşi află locul.23
(Continuare din pag.prec.)

Legea nr.119/1996; schimbarea numelui – în O.G. nr.41/2003; adopţia – în Legea
nr.273/2004 etc.
Prima Carte „Persoanele” a Codului civil francez în vigoare cuprinde trei
reglementări majore şi anume: dreptul personalităţii, dreptul familiei şi
incapacităţile. Pe marginea acestei structuri, decanul Carbonnier spunea: „Fără
îndoială, ar fi fost mai tonic a da în continuarea personalităţii capacitatea
(membrele după cap), mai degrabă decât incapacităţile, care au o conotaţie
patologică. Dar acestea sunt dificultăţile, nenorocirile, care au nevoie de drept.
Dreptul are puţine asupra capacităţii, care este starea obişnuită a fiinţei umane.”
(Droit civil. Les personnes, 21 edition, PUF, 2000, p.11 – citat de O. UNGUREANU, C.
JUGASTRU – Op.cit, p.27).
23
Aşa este sintetizată şi în Codul civil francez (în Cartea I, „Des personnes”, art.7-
508), Codul civil german (Cartea I, „Allgemeiner Teil”, §1-89), Codul civil spaniol
(Cartea I, „De las personas”, art.17-332), noul Cod civil brazilian (Cartea I, „De las
personas”) etc. – O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.28).
21
CAPITOLUL II.
ASPECTE GENERALE PRIVIND IDENTIFICAREA
PERSOANEI FIZICE
2.1. NOŢIUNEA DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE

Prin „identificarea persoanei fizice” înţelegem individualizarea
persoanei fizice, a omului, în raporturile juridice civile, respectiv
determinarea poziţiei sale în viaţa juridică24.
Individualizarea omului se realizează însă în toate raporturile
juridice în care el apare ca titular de drepturi şi obligaţii.
Consecinţa care decurge din această împrejurare este aceea că – în
calitate de instituţie juridică, adică totalitatea de norme care
reglementează individualizarea omului în toate raporturile juridice la care
participă – identificarea persoanei fizice este o instituţie juridică
complexă25, iar numai o parte din această instituţie juridică aparţine
dreptului civil, anume aceea formată din normele juridice (civile) care
reglementează mijloacele de individualizare a persoanei fizice în
raporturile juridice civile.
În lucrările de specialitate, materia identificării persoanei fizice este
desemnată şi tratată sub diferite denumiri, precum „atributele persoanei
fizice”26, „drepturile personale nepatrimoniale”27, „individualizarea
persoanei fizice”, „drepturile personalităţii umane”. Sub aceste denumiri
sunt analizate mijloacele care servesc la identificarea persoanei fizice,
mijloace denumite, la rândul lor, „atribute” sau „elemente” de identificare a
persoanei fizice.
De asemenea, o terminologie diferită este folosită şi în legislaţie, spre
exemplu, capitolul III din Decretul nr.31/1954 este intitulat „Ocrotirea
24
25
GH. BELEIU – Op.cit., p.398.
26
A se vedea, spre exemplu, C. STĂTESCU – Drept civil. Persoana fizică. Persoana
juridică. Drepturile reale, EDP, Bucureşti, 1970, p.98; E. POENARU – Drept civil.
Teoria generală. Persoanele, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000, p.302.
27
A se vedea Y. EMINESCU – „Drepturile personale nepatrimoniale”, în lucrarea
Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p.425 şi urm.
22
drepturilor personale nepatrimoniale”, art.293 C.pen. utilizează termenul
de „identitate” etc.
2.2. NECESITATEA IDENTIFICĂRII PERSOANEI FIZICE

Identificarea omului este o necesitate generală pentru că individuali-
zarea sa se realizează în toate raporturile juridice la care participă, dar
este şi o necesitate permanentă întrucât omul, de la naştere până la
moarte, participă încontinuu la cele mai diferite raporturi civile (şi nu
numai civile).
Necesitatea identificării persoanei fizice este atât de ordin
general, obştesc, în sensul că societatea însăşi are interesul ca fiecare
component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care
participă, cât şi de ordin personal, individual, pentru că fiecare om, în
calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor de drept, este direct
interesat să se poată individualiza în aceste raporturi.
Raportul juridic civil este relaţia socială – cu conţinut patrimonial
sau personal nepatrimonial – reglementată printr-o normă de drept civil.
El are ca elemente constitutive: subiectele (părţile) – acestea fiind
persoanele fizice şi persoanele juridice care sunt titularele drepturilor şi
obligaţiilor civile –, conţinutul – dat de totalitatea drepturilor subiective şi
a obligaţiilor civile pe care le au părţile –, precum şi obiectul (conduita
pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile) – care constă în acţiunile
sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile ori de care acestea sunt ţinute
să le respecte. Aceste trei elemente trebuie să fie întrunite cumulativ.
Stabilirea în concret a primului element implică, cu necesitate,
individualizarea ori identificarea subiectului de drept civil.
Subiectele raportului juridic civil, care este un raport social, adică
stabilit între oameni, nu pot fi decât fiinţele umane, privite în mod
individual, în calitate de persoane fizice ori grupate în anumite colective,
în calitate de persoane juridice.28
28
P. COSMOVICI ş.a. – Tratat de drept civil, vol.I, Ed. Academiei, p.57.
23
2.3. ENUMERAREA MIJLOACELOR (ATRIBUTELOR)
DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE
Pentru identificarea persoanei fizice sunt necesare anumite mijloace

(atribute), care, la rândul lor, nu aparţin unei singure ramuri de drept.29
Este de reţinut că, din punct de vedere terminologic, expresia
„mijloace de identificare” are două sensuri.30
Într-un prim sens, ce va fi avut în vedere în cele ce urmează, prin
mijloace de identificare înţelegem toate acele atribute sau calităţi care
servesc la individualizarea persoanei fizice şi care sunt reglementate
de lege.
Într-un al doilea sens, prin mijloace de identificare se mai
desemnează şi acele mijloace (de regulă, înscrisuri) prin care se
dovedesc atributele sau calităţile ce individualizează persoana fizică, spre
exemplu, actele de stare civilă, cartea de identitate, paşaportul, permisul
de conducere, livretul militar etc.
În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a
persoanei fizice sunt: numele, domiciliul şi starea civilă.31 În cuprinsul
lucrării noastre vom trata şi un alt atribut de identificare a persoanei fizice,
respectiv codul numeric personal.
Numele permite să recunoaştem persoana fizică şi să o desemnăm,
domiciliul ne indică locul unde ea poate fi găsită, iar starea civilă
stabileşte identitatea juridică a persoanei fizice respective. Totodată,
codul numeric personal, care este un număr semnificativ, ce
individualizează o persoană fizică, constituie singurul identificator
pentru toate sistemele informatice care prelucrează datele nominale
privind persoana fizică.32
29
30
G. BOROI – Op.cit., p.312. A se vedea şi GH. BELEIU – Drept civil. Persoanele,
Universitatea din Bucureşti, 1982,p.195-196.
31
Alte atribute de identificare a persoanei care prezintă importanţă mai mare în
dreptul civil sunt reşedinţa şi pseudonimul. Pseudonimul, care se caracterizează
prin autodesemnare, individualizează persoana fizică în societate, mai ales într-un
anumit domeniu de activitate, printr-un cuvânt ori o grupare de cuvinte.
Pseudonimul nu trebuie confundat cu porecla, aceasta din urmă neformând
obiectul unui drept subiectiv şi deci nebucurându-se de protecţia legală a drepturilor
nepatrimoniale.
32
A se vedea art.6 alin.(1) din O.U.G. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi
actele de identitate ale cetăţenilor români.
24
2.4. CLASIFICAREA DREPTURILOR PERSONALE
NEPATRIMONIALE. NATURA JURIDICĂ A ATRIBUTELOR
DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE
2.4.1. CLASIFICAREA DREPTURILOR PERSONALE NEPATRIMONIALE

De la „clasificarea drepturilor subiective civile”, în funcţie de natura
conţinutului lor, s-a stabilit că drepturile subiective civile nepatrimoniale
(personale nepatrimoniale), adică acele drepturi subiective al căror
conţinut nu poate fi exprimat în bani, pot fi împărţite în trei categorii:33
– drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală a
persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare,
cinste ori reputaţie, dreptul la demnitate umană etc.);
– drepturi care privesc identificarea persoanei, cum sunt:
a) pentru persoana fizică – dreptul la nume, dreptul la pseudonim,
dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul la o stare civilă
(inclusiv „dreptul la identitate al copilului”), dreptul la un cod
numeric personal (subl.ns)
b) pentru persoana juridică – dreptul la denumire, dreptul la sediu,
dreptul la naţionalitate, dreptul la cont bancar etc.;
– drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu
sunt patrimoniale), adică acelea care izvorăsc din opera literară,
artistică ori ştiinţifică şi din invenţii. Un asemenea drept este acela de
a fi recunoscut ca autor al operei ori invenţiei (care se cheamă
„dreptul la paternitatea operei sau invenţiei”).34
Precizăm că, în concepţia potrivit căreia dreptul familiei nu este o
ramură de drept distinctă de dreptul civil, ci doar o parte a acestuia,
urmează a se reţine şi o a patra categorie de drepturi subiective civile
33
GH. BELEIU – Op.cit., p.81-82; G. BOROI – Op.cit., p.60.
34
GH. BELEIU – Op.cit., p.81. Opera şi invenţia dau naştere atât la drepturi
nepatrimoniale, cât şi patrimoniale. Pentru o caracterizare, mai recentă, a
drepturilor personale nepatrimoniale, a se vedea GH. MIHAI, G. POPESCU –
Introducere în teoria drepturilor personalităţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992; Y.
EMINESCU – Noua lege a brevetelor de invenţie, în Revista de drept comercial,
nr.1/1992, p.5 şi urm.; A. PETRESCU, L. MIHAI – Legea privind brevetele de invenţii,
în Dreptul, nr.9/1992, p.34-50.
25
nepatrimoniale, anume: drepturile (neevaluabile pecuniar) ce formează
conţinutul raporturilor de familie.35
2.4.2. NATURA JURIDICĂ A ATRIBUTELOR DE IDENTIFICARE A

PERSOANEI FIZICE
Sub aspectul naturii lor juridice, atributele de identificare a
persoanei fizice sunt drepturi personale nepatrimoniale. În mod
excepţional, unele atribute de identificare a persoanei fizice, care însă
aparţin altor ramuri de drept, iar nu dreptului civil, nu sunt drepturi
subiective (de exemplu, persoană cu cazier judiciar, recidivist).
Calificarea atributelor de identificare a persoanei fizice ca drepturi
subiective civile nepatrimoniale este în afara oricărei îndoieli,
sprijinindu-se şi pe un argument de text, în sensul că art.54 alin.(1) din
Decretul nr.31/1954, care este situat în capitolul III, intitulat „Ocrotirea
drepturilor personale nepatrimoniale”, prevede că „persoana care a suferit
o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, … sau în orice alt
drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti
încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”.
În consecinţă, atributele de identificare a persoanei fizice prezintă
acele caractere juridice care sunt ale drepturilor nepatrimoniale.
Astfel:
9 au ca obligaţie civilă corelativă acea obligaţie generală şi negativă de
a nu li se aduce atingere, obligaţie ce revine tuturor celorlalte
subiecte de drept (sau, cum se spune în doctrină, sunt opozabile
erga omnes);
9 sunt inalienabile (totuşi, există o excepţie în privinţa numelui, în
sensul că, în condiţiile legii, este posibilă o transmisiune sui generis);
9 sunt insesizabile;
9 sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepţia unor acţiuni de stare
civilă) şi achizitiv;
9 nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele
excepţii există în privinţa numelui şi a stării civile);
9 aparţin oricărei persoane fizice.
La aceste caractere juridice comune, vom mai adăuga şi acele
caractere proprii fiecărui atribut de identificare a persoanei fizice (de
exemplu, unitatea numelui, stabilitatea, unicitatea şi obligativitatea
35
G.BOROI – Op.cit., p.60.
26
domiciliului, indivizibilitatea stării civile,36 unicitatea codului numeric
personal – subl.ns.)
Sub un alt aspect, atributele de identificare a persoanei fizice pot fi
privite şi ca elemente din conţinutul capacităţii de folosinţă (în sensul
de aptitudine a persoanei fizice de a avea drepturile nepatrimoniale
prevăzute de lege), situaţie în care caracterele juridice ale capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice (legalitatea, generalitatea, egalitatea,
inalienabilitatea, intangibilitatea şi universabilitatea) sunt şi caracterele
juridice ale atributelor de identificare a persoanei fizice.37
36
37
GH. BELEIU – Op.cit., p.321-324.
27
TITLUL II. NUMELE
CAPITOLUL I.
CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA NUME.
SEDIUL MATERIEI. DEFINIŢII
1.1. SCURT ISTORIC ŞI CONSIDERAŢII GENERALE

CU PRIVIRE LA NUME. SEDIUL MATERIEI
Pornind de la premisa că identificarea oamenilor cu ajutorul numelui

este tot atât de veche ca şi apariţia vieţii sociale, vom înţelege necesitatea
că orice persoană fizică trebuie să aibă un nume, care este determinată
de o anumită cerinţă socială, respectiv de nevoia de identificare a
oamenilor în cadrul societăţii.38
Utilizarea numelor în cadrul societăţii umane se pierde în negura
istoriei. În intenţia de a face o clară distincţie între membrii unei
comunităţi, oamenii au avut ingeniozitatea de a utiliza un nume cu care se
adresau unui individ sau, în lipsa lui, făceau referinţă la acesta. Numele
unei persoane reprezintă, de fapt, un cuvânt, sau mai multe, indicând o
entitate oarecare, deseori fără a specifica sau a semnifica însuşiri
individuale.
În trecut, la populaţiile primitive, alegerea, purtarea, schimbarea
sau păstrarea numelui au fost determinate de credinţa oamenilor în
puterea numelui. Într-o concepţie, puterea numelui rezidă în numele
însuşi. Potrivit acestei credinţe, numele era identificat cu persoana, cu
însăşi viaţa acesteia. De pildă, vechii egipteni considerau că numele,
sufletul şi alter ego-ul sunt elemente ale individului care nu mor odată
cu trupul. Aşa fiind, se considera că numele poate înlocui persoana,
38
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Drept civil. Persoana fizică, Ed. Editas, Bucureşti,
2003, p.55.
28
iar prezenţa numelui presupune prezenţa persoanei.39 Pe acest teren
fabulos, se credea că cine cunoaşte numele unei persoane capătă putere
asupra acesteia şi poate dispune de ea după bunul plac. De aceea,
numele trebuia ţinut secret şi era cunoscut, de obicei, numai de către
părinţi; în public, persoana avea alt nume.
Numele avea o mare importanţă în magie, deoarece pronunţat într-
un anumit fel de vrăjitor devenea o puternică forţă malefică îndreptată
împotriva purtătorului, căruia îi putea produce chiar moartea. Din acest
motiv, arta de a pronunţa numele în diferite feluri trebuia posedată la
perfecţie de către mag. În acest univers misterios, orice schimbare
importantă în viaţa individului trebuia să se reflecte şi prin nume. Se
spune că, de fapt, aceasta este originea schimbării numelor. Unele
evenimente tragice din viaţa persoanei erau puse pe seama numelui şi de
aceea el trebuia schimbat cu unul mai bun.40
În sfârşit, amintim credinţa după care existenţa persoanei după
moarte depinde de păstrarea numelui acesteia. Se pare că aceasta este
originea cutumei de a da copilului numele (prenumele) unui strămoş;
acest obicei există şi la popoarele care nu profesau reîncarnarea.41
În formarea şi determinarea istorică a numelui au existat mai multe
sisteme onomatologice, astfel:
În Grecia antică, sistemul era foarte simplu, în sensul că persoanele
aveau un nume unic, ca de exemplu, SELON, DEMOSTENE, PERICLE,
PLATON, ARISTOTEL, DIOGENE etc.; la fel la evrei şi egipteni.42
Dintre toate popoarele lumii, romanii au avut cel mai dezvoltat şi
avansat sistem de nume. Se pare că tradiţia de a avea un prenume şi un
nume derivă de la etrusci, vechii locuitori ai peninsulei italice. Romanii
însă au mai adăugat un al treilea nume.
În perioada istorică imediat următoare construirii cetăţii, romanii
aveau doar un prenume, care era de fapt un nume personal.43 Mai târziu
39
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.125; P. PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE –
Starea civilă, mijloc de identificare a persoanei fizice, ediţia a IV-a, Ed. Detectiv,
40
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.125.
41
GH. IONESCU – Mică enciclopedie onomastică, EER, Bucureşti, 1975, p.18-19.
42
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., p.59; O. UNGUREANU, C. JUGASTRU –
Op.cit., p.126.
43
T.O. BOMPA – Prenume la români, ediţia a II-a, Ed. Mirton, Timişoara, 2005, p.16.
29
au fost adăugate numele ereditar, sau de gintă şi un nume ce însoţeşte
numele. Astfel că romanii aveau următoarele forme de nume:44
– nomen sau nomen gentile, care era elementul comun tuturor
membrilor aceleiaşi ginte (acesta era cel mai important). O gintă
avea un strămoş comun, al cărui nume îl moştenea. Ginţile, în număr
de 50, au reprezentat grupul originar, care împreună cu Romulus şi
Remus au pus bazele Cetăţii Eterne;
– praenomen reprezenta al doilea element, care îl preceda pe primul şi
cu ajutorul căruia se identificau între ei membrii aceleiaşi ginţi;
– al treilea element îl constituia cognomenul, care, în traducere liberă,
înseamnă poreclă.
De exemplu, numele Publius Cornelius Tacitus (istoricul) descompus:
Publius este praenomen, Cornelius este numele ginţii (numele ginţii era
Cornelia, derivat de la „corn, cu coarne”; în antichitate, cornul de berbec
sau de taur era simbolul abundenţei), iar Tacitus era cognomen, adică
porecla.45 Sau, numele celebrului orator şi erudit roman Marcus Tulius
Cicero înseamnă, în ordine: Marcus este prenumele, Tulius arată că
făcea parte din ginta Tulia (numele de gintă se termina întotdeauna cu -
ius pentru băieţi şi cu -ia pentru fete), iar Cicero este cognomenul.46
Şi alte personalităţi de frunte ale Romei aveau câte un cognomen:
Caesar, pentru marele general Caius Iulius; Flaccus, pentru Quintus
Horatius; Naso pentru poetul pe care noi l-am adoptat, Publius Ovidius;
Brutus, pentru omul de stat Marcus Iunius şi Maximus, pentru un alt om
de stat, Quintus Fabius.47
Deşi nu prea des, unii romani primeau şi un al patrulea nume:
agnomen, cum ar fi cazul lui Publius Cornelius Scipio Africanus.
Agnomenul respectiv i-a fost dat acestui general pentru serviciile
deosebite aduse Romei, pentru că a învins Cartagina, o foarte puternică
cetate construită de vechii fenicieni (originari din Libanul de astăzi) în
nordul Africii (Tunisia). De aici şi agnomenul „Africanus”.48
44
D. LUPULESCU – Numele şi domiciliul persoanei fizice, E.S.E., Bucureşti, 1982;
D.LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., p.59; D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU –
Identificarea persoanei fizice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.11.
45
46
T.O. BOMPA – Op.cit., p.17-19.
47
Ibidem 46.
48
T.O.BOMPA – Op.cit., p.19-21.
30
Cu toate că numele personale, adică prenumele, au fost la început
de mare varietate, ulterior fiecare gintă avea preferinţe specifice, cum ar
fi: Numerius pentru ginta Fabia, Appius şi Decimus pentru ginta Claudia,
Mamercus pentru ginta Emilia etc.
Unele prenume erau date noilor născuţi fie în funcţie de un anumit
moment al zilei în care un copil a fost născut, fie în ordinea în care se
năştea. Astfel, prenume ca Manius sau Mania se dădea copiilor născuţi
dimineaţa (mane = dimineaţa); pentru cei născuţi în mijlocul zilei, când
soarele era cel mai puternic şi lucitor, prenumele de preferinţă era Lucius
sau Lucia (lux, -cis = lumină). Prenumele specificând ordinea de naştere
într-o familie erau următoarele: Primus, Prima, pentru primul născut;
Secundus, Secunda, pentru al doilea; Tertius, Terta, pentru al treilea etc.
Prenumele era dat copiilor romani în ziua a noua după naştere,
zi care se numea „ziua purificării”, sau „dies lustralis”, ceva asemănător
cu botezul nostru. Dar înscrierea în dosarele comunităţii a respectivei
persoane se făcea numai la vârsta maturităţii, când băieţii îmbrăcau „toga
virilă”, ori toga de bărbat, o cămaşă lungă, specifică timpurilor
respective.49
Nu avem prea multe informaţii despre maniera în care dacii îşi
alegeau numele. Se pare că se întrebuinţa obiceiul arhaic de a folosi
expresia „fiul lui…” ca în „Decebalus per Scorilo”, Decebal fiul lui Scorilo.
Totuşi, anumite prenume dace şi nume de localităţi dace au fost găsite în
„Tabla lui Pentinger”, o hartă ce se referea la Dacia secolelor III-IV, D.Hr.
După ocuparea Daciei de către Roma, mulţi daci au împrumutat
obiceiul roman de alegere a numelor, mai ales în cazul familiilor mixte.
Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu descendenţii combinaţiei dintre daci şi
romani, termenul întrebuinţat fiind acela de „dacoromani”. În acest fel,
putem face o clară distincţie între noul popor născut din combinaţia
respectivă şi protoromanii, din mileniul II. Tradiţia romană a devenit
tradiţia dacoromanilor. Religia creştină de origine romană, ce
reprezintă originea ritului catolic de astăzi, a fost religia
dacoromanilor până în secolul al XI-lea, când în Dacoromania, prin
intermediul bisericii bulgare, a fost introdus ortodoxismul de origine
greacă, din Constantinopol.50
Evoluţia numelor femeilor romane a avut un alt curs decât acela al
celor masculine. La început, fetele purtau doar prenume, cum ar fi Livia.
49
Ibidem 48.
50
Ibidem 48.
31
Ulterior, odată cu creşterea populaţiei romane, s-a introdus obiceiul de a
adăuga la prenume numele tatălui, sau al soţului. Astfel că fetele se
puteau numi: Livia f. Meteli, sau Livia Corneli. În primul caz, se arată că
Livia era fiica (f. de la filia) lui Metelus, iar în al doilea caz că Livia era
soţia lui Cornelius.51
După căderea Imperiului Roman şi cu extinderea creştinismului,
acest sistem a fost abandonat, adoptându-se numele sfinţilor, însă cum
aceştia erau puţini la număr, s-a simţit nevoia de a reveni la sistemul
numelui patronimic, precedat de un prenume.
De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinţilor, în timp ce
numele a fost alcătuit în funcţie de împrejurări. Astfel, unele persoane şi-
au luat ca nume pe acela al locului de origine, altele o poreclă, o
profesie, nume de animale, păsări etc.52
În Galia, odată cu supunerea ei, s-a trecut la sistemul roman, însă
când a fost invadată de franci a renăscut sistemul numelui unic, cu
deosebirea că bărbaţii odată creştinaţi, luau numele lor unic din
calendarul bisericii creştine. În secolul al XII-lea, reapare tendinţa
numelui dublu şi numele al doilea constă într-o poreclă. Mai lipsea ca unul
dintre aceste două elemente să devină ereditar, pentru a se reveni la
sistemul numelui dublu din dreptul roman, iar în secolul al XIII-lea chiar
începe ereditatea numelor53.
E interesant de observat şi modul în care s-a născut numele în
Franţa. Le surnom, le sobriquet, adică porecla care alcătuia cel de-al
doilea nume, se trăgea la unii din profesia lor, de exemplu: Charron
(notar), Cordier (frânghier), Tisserand (ţesător); la alţii din însuşirile lor
fizice, cum ar fi: Lefort (puternicul), Lenain (pitic). Erau unii care îşi
alegeau numele după locul de origine, numindu-se Le Normand, Picard,
Breton sau din situaţia locuinţei lor: Dupuy, Dupont sau Grandmaison.
Există şi unele nume care au fost pur şi simplu rodul fanteziei, însă
unele s-au dovedit a fi estetic neinspirate, cum ar fi: Le Lievre (iepure), Le
Boeuf (bou, vacă) sau Mouton (oaie, berbec). Nobilii aveau, pe lângă
51
Ibidem 48.
52
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Identificarea persoanei fizice, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p.12; O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.126.
53
V. V. POPA – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed a II-a, Editura C. H. Beck,
32
numele de botez, adăugat şi numele senioriei, de exemplu: Jacques de
Bourbois, Jean d’Armagnac.54
La noi, la români, la început exista tot sistemul numelui unic şi
netransmisibil, iar oamenii se numeau simplu: Ion, Petru sau Gheorghe.
Cu timpul însă, era tot mai dificilă individualizarea persoanelor ce purtau
acelaşi nume, astfel încât au început să se folosească formulele Ion fiul
lui Gheorghe, Petru fiul lui Stan, iar în documente aceasta se exprima
prin: Ion sin (slav) Gheorghe, ceea ce însemna acelaşi lucru. Apoi a
început să se adauge şi la noi numelui, porecla. Astfel s-a ajuns să se
indice dependenţa prin adjoncţiunea adjectivului: escu, iu, eanu. Unii
consideră că terminaţia escu ar fi de origine slavă, fiind identică cu aceea
de evici. Aşa au apărut numele: Ionescu, Ioaniu, Iliescu sau din Marin,
Marinescu sau Marineanu. Aceste nume apar mai ales odată cu
dezvoltarea culturii prin şcoli şi biserici.55
Se ajunsese la o situaţie gravă, deoarece existau unii străini care
exercitau un comerţ într-un colţ al ţării, dădeau faliment, apoi treceau într-
un alt colţ al ţării şi îşi romanizau numele, schimbându-l în totalitate,
neexistând nici o formalitate relativă la schimbarea numelui. Astfel,
Rosenfeld se schimba în Rosseti, Rosenzweig în Roznoveanu iar
Braunstein în Brăteanu.56
În dreptul ţării noastre, după Regulamentul Organic, care prevedea
că orice persoană trebuie să aibă un nume dublu (compus dintr-un
prenume şi un nume), şi după prevederile Codului civil (Cuza – 1864),
care impunea ca, în actele de stare civilă, persoanele să fie arătate prin
nume şi prenume, primul act normativ care reglementează într-un tot
unitar problemele referitoare la numele persoanei fizice este Legea
asupra numelui, nr.18/ martie 1895, care prevedea:
– nu este permis nimănui de a purta alt nume patronimic decât acela
sub care este înscris în actele de stare civilă;
– locuitorii români, săteni, care nu au nume patronimic îşi vor putea
forma unul, cu numele de botez al tatălui lor, la care se adaugă una
din terminaţiile care sunt în datina ţării, cum ar fi „escu” sau „eanu”,
de natură a diferenţia numele de prenume.57
54
Ibidem 53, p.393.
55
Ibidem 54.
56
N. TITULESCU – Drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.131-133.
57
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2002, p.12.
33
Această lege statuta că orice persoană trebuie să aibă un nume
de familie. Dacă nu avea un asemenea nume, era obligată să facă o
declaraţie la primăria locului de origine, din care arăta că înţelege
să poarte numele de botez al tatălui său, la care, conform datinilor,
se adăuga una din terminaţiile escu sau eanu.58
De exemplu, dacă tatăl avea ca nume de botez pe acela de
Dumitru (derivă de la de = al doilea şi mater = mamă; Demeter, zeiţa
vegetaţiei şi fertilităţii pământului), fiul declara şi urma să poarte
numele de Dumitrescu. Sau dacă tatăl se numea Ştefan (care derivă
de la gr. Stephanos = coroană), fiul purta numele de Ştefănescu şi,
tot astfel, de la Alexandru (în gr. Aleksandros = „cel care îi apără pe
oameni”, de la alexa = a apăra şi andros = bărbat, om), la
Alexandrescu etc.59 Numele dobândit în modul arătat era trecut pe
marginea actului de naştere al persoanei în cauză;
– femeia măritată ia numele patronimic al soţului şi îl pierde prin divorţ;
– schimbarea numelui pe cale administrativă se aprobă de Consiliul de
Miniştri şi operează cu deplin drept şi asupra soţiei şi copiilor minori.
Legea nr.18/1895 a fost abrogată odată cu apariţia Legii nr.72/
aprilie 1936, care prevedea:
– copilul legitim sau legitimat, prin căsătoria părinţilor, ia numele de
familie al tatălui;
– copilul recunoscut, dar nelegitimat, ia numele de familie al mamei;
– adoptatul adaugă la numele său numele de familie al adoptatorului,
putând pune acest nume chiar înaintea numelui său, dacă aşa s-au
învoit;
– femeia căsătorită poartă numele soţului, dar poate adăuga la acesta
şi numele propriu de familie;
– schimbarea numelui de familie pe cale administrativă se aprobă prin
decret regal şi produce efecte asupra soţiei şi copiilor minori;
– Ministerul Justiţiei aprobă redobândirea vechilor nume româneşti
înstrăinate sau pierdute.
Ulterior şi-au făcut apariţia şi alte reglementări în acest domeniu60,
după cum urmează:
58
P. PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE – Op.cit., p.87.
59
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.126. Pentru informaţii extrem de
interesante privind etimologia prenumelor persoanelor, a se vedea GH. IONESCU –
Op.cit. şi N.A. CONSTANTINESCU – Dicţionar onomastic român, Bucureşti, 1963.
60
P. PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE – Op.cit., p.88-89.
34
– Legea nr.29/ ianuarie 1942 – care prevedea că aprobarea de
redobândire a numelui se dă de către judecătorie;
– Legea nr.281/ aprilie 1943 – care prevedea că beneficiul
redobândirii numelui aparţine numai românilor;
– Legea nr.26/1944 – care prevedea în mod expres că hotărârea
judecătoriei prin care se încuviinţează redobândirea numelui se
publică sub formă de tabel de Ministerul Justiţiei în Buletinul Oficial şi
numai după publicare persoana în cauză poartă numele redobândit;
– Legea nr.646/ 14 august 1945 abrogă Legea nr.72/1936 şi
păstrează regulile anterioare referitoare la dobândirea numelui de
familie prin efectul legii, iar schimbarea de nume pe cale
administrativă se aprobă de ministrul justiţiei având efecte asupra
soţiei şi copiilor minori;
– Decretul nr.54/ 10 februarie 1949, prin care se dă dreptul la
schimbarea pe cale administrativă nu numai a numelui de familie, ci
şi a prenumelui (până la această dată prenumele nu putea fi
schimbat, atribuirea lui fiind legată de ritualul botezului);
– Decretul nr.272/ 30 decembrie 1950, de la apariţia căruia activitatea
de stare civilă se desfăşoară sub conducerea, îndrumarea şi
controlul Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I.), prin Direcţia
Generală a Miliţiei (D.G.M.);
– Decretul nr.273/ 30 decembrie 1950, referitor la schimbarea de
nume, prevedea că schimbarea numelui pe cale administrativă se
încuviinţează de către M.A.I., prin D.G.M., şi nu produce efecte
asupra soţiei şi copiilor minori;
– Decretul nr.182/ 19 octombrie 1951, prin care se creează instituţia
înfierii, care de fapt este o adopţiune care produce toate efectele
filiaţiei fireşti;
– Codul familiei – intrat în vigoare la 01.02.1954 (cu modificările şi
completările ulterioare);
– Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice;
– Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume;
– Ordonanţa Guvernului României nr.41/200361 privind dobândirea
şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice,
61
Publicată în M.Of. nr.68 din 2 februarie 2003.
35
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.323/200362, cu
modificările şi completările ulterioare.
Dintre reglementările internaţionale amintim Convenţia O.N.U. privind
drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. (ratificată prin
Legea nr.18/1990),unde, în art.7, se prevede: „Copilul este înregistrat
imediat după naşterea sa şi are de la această dată dreptul la un nume”.
1.2. DEFINIŢII ALE NUMELUI

Nu este o definiţie legală a numelui, ci legea civilă reglementează
condiţiile în care numele se stabileşte, se modifică ori se schimbă.
În doctrină au fost oferite mai multe definiţii, în general, toate
menţionând numele ca fiind cuvântul ori cuvintele care
individualizează persoana fizică în societate. Pentru asemenea definiţii
a se vedea:
– „cuvântul sau totalitatea cuvintelor care sunt destinate a individualiza
o persoană, prin grai sau prin scris”;63
– „cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care este individualizată o
persoană”;64
– „un drept subiectiv personal nepatrimonial care se dobândeşte prin
filiaţie, ca urmare a modificării stării civile sau schimbării lui pe cale
administrativă, format din unul sau mai multe cuvinte, cu ajutorul
căruia se individualizează în societate o persoană fizică”;65
– „cuvintele sau totalitatea cuvintelor cu ajutorul cărora se
individualizează în societate o persoană fizică”;66
– „Numele, în sens larg, este un mijloc de individualizare care constă în
folosirea unui şir de cuvinte, vocabule, pentru a desemna o
persoană”;67
– „apelativul servind la desemnarea unei persoane în viaţa socială şi
juridică”;68
62
Publicată în M.Of. nr.510 din 15 iulie 2003.
63
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU – Op.cit., p.138.
64
C. STĂTESCU – Drept civil, 1970, p.107.
65
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2002, p.16; Op.cit., 2003, p.62.
66
E. LUPAN, D.A. POPESCU – Drept civil. Persoana fizică, 1993, p.99.
67
36
– „Apelativul care serveşte unei persoane pentru identificarea în viaţa
socială şi juridică”;69
– „marca de individualizare a unei persoane”;70
– „Numele este vocabula care serveşte pentru desemnarea unei
persoane. Nume patronimic, sau nume de familie: element al numelui
care, atribuit în temeiul filiaţiei, este purtat de membrii aceleiaşi
familii”;71
– „acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul
omului de a fi individualizat în familie şi societate, prin cuvintele
stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie”.72
Se observă că unele dintre aceste definiţii nu sunt de natură să
asigure o diferenţiere clară a numelui de alte atribute de identificare a
persoanei fizice (spre exemplu, de pseudonim, de poreclă). Cât priveşte
ultima definiţie reprodusă mai sus este de remarcat că aceasta scoate în
evidenţă natura juridică de drept subiectiv a numelui, însă, aşa cum se va
menţiona mai jos, numele poate fi privit nu numai ca un drept
subiectiv civil personal nepatrimonial, ci şi ca un element al
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.73
Tot această din urmă definiţie a fost criticată pe motiv că pierde din
vedere faptul că numele este nu numai un drept subiectiv, ci şi o
obligaţie.74
Considerăm că, în definirea numelui, ar trebui să se ţină seama de
următoarele aspecte:
– numele este un atribut de identificare a persoanei fizice;
– numele este constituit din mai multe cuvinte, iar nu dintr-un singur
cuvânt, deoarece, potrivit legislaţiei noastre, numele este alcătuit din
două elemente (numele de familie şi prenumele); această

68
A. WEILL – Droit civil. Les personnes, la famille, les incapacites, tome I, Dalloz,
Paris, 1970, p.25.
69
G. MARTY, P. RAYNAUD – Op.cit., p.671.
70
CH. LARROUMETE – Droit civil, tome I, Introduction a l’étude du droit privé, Ed.
Economica, 2e edition, Paris, 1995, p.264.
71
Lexique de termens juridiques, 12 edition, Dalloz, 1999, p.356.
72
73
74
M. MUREŞAN, A. BOAR, Ş. DIACONESCU – Drept civil. Persoanele, Ed. Cordial Lex,
Cluj-Napoca, 2000, p.41. (O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, Op.cit., p.124.)
37
subliniere contribuie la delimitarea numelui de alte atribute de
identificare a persoanei fizice, precum: pseudonimul, porecla;
– numele individualizează persoana fizică atât în societate, cât şi în
familie; această subliniere este de natură a scoate în evidenţă
importanţa unuia din elementele componente ale numelui (este vorba
despre prenume);
– legea este cea care acordă cuvintelor ce alcătuiesc numele
semnificaţia de a individualiza persoana fizică în familie şi în
societate.75
În consecinţă, subscriem ideii de a defini numele ca fiind acel
atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin
care aceasta se individualizează în familie şi în societate, cuvinte
stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.76
1.3. STRUCTURA NUMELUI

Din punct de vedere structural, numele este alcătuit din numele de
familie şi din prenumele persoanei fizice.
NUMELE DE FAMILIE (care, în vorbirea curentă, mai este desemnat şi
prin expresia „nume patronimic”) este acea componentă a numelui
persoanei fizice care indică legătura acesteia cu o anumită familie şi deci
o individualizează, în primul rând, în societate, deosebind-o, de regulă, de
membrii altei familii.
Numele de familie este cheia individualizării persoanei fizice. Dacă
cineva caută pe cineva începe cu acest nume; dicţionarele, tabelele,
fişierele, toate încep cu numele persoanelor, adică de familie. Tot ceea
ce este nominativ în viaţa privată şi publică este deci ataşat de această
instituţie a dreptului persoanelor. El constituie un factor de ordine şi de
individualizare. De altă parte, numele de familie este „o emblemă
familială”, de apartenenţă familială, o legătură de familie, uneori de
neam.77 De aceea se şi numeşte nume de familie.78
75
76
Ibidem 75.
77
G. CORNU – Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 8 édition,
Montchrestien, 1997, p.164 (citat de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.21).
78
J. CARBONNIER – Droit civil. Les personnes, 21 édition, PUF, 2000, p.60 (menţionat
de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.131). [Aceste expresii avându-şi
38
Dar această legătură de familie nu este totul. Numele de familie este
un element al personalităţii, deoarece pentru orice persoană numele de
familie este un „nume propriu”. În nume se uneşte un interes social, un
interes familial şi un interes individual; fiecare din ele sunt legitime şi un
exces din partea unuia ameninţă pe celelalte.
În instituţia numelui de familie voinţa personală nu poate funcţiona
decât într-o mică măsură. Aceasta deoarece asupra numelui acţionează o
dublă constrângere: structurile familiale preexistente şi controlul
statului.
Numele de familie, ca şi componentă a numelui în sens larg, este
format din unul sau mai multe cuvinte, dobândit sau stabilit în condiţiile
legii.79
PRENUMELE (pentru desemnarea căruia se mai foloseşte expresia
„nume de botez”80) serveşte la individualizarea unei persoane fizice, mai
ales în raport cu ceilalţi membri ai familiei din care aceasta face parte, dar
şi în raport cu alte persoane ce au acelaşi nume de familie. Totodată, este
de menţionat că prenumele precizează şi sexul persoanei în cauză.
Prin urmare, din perspectiva dreptului civil, numele reprezintă
reunirea a două drepturi subiective civile nepatrimoniale ale
persoanei fizice, anume dreptul asupra numelui de familie şi dreptul
asupra prenumelui81, aşa cum rezultă din dispoziţiile înscrise în art.12
din Decretul nr.31/1954, text ce prevede, în alin.(1), că „orice persoană

rădăcinile în cuvântul pater (tată) au o rezonanţă masculină care „şochează astăzi
anumite urechi”. Prin Legea nr.2002-304 din 4 martie 2002 privind numele de
familie, în legislaţia franceză cuvântul patronimic a fost înlocuit cu nume de familie.
Etimologic, numele de familie derivă din nomen gentile din dreptul roman. Se
numeşte nom de famille în dreptul francez; Geburstname în dreptul german].
79
E. LUPAN – Op.cit., p.133.
80
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2003, p.71 [În literatura de specialitate şi
practica judecătorească mai veche, termenul de prenume mai este desemnat, în
mod impropriu, şi prin cuvintele „nume de botez”. Această eroare a fost
determinată, printre altele şi de dispoziţiile art.43 Cod civil, care, reglementând
elementele pe care trebuie să le cuprindă, în mod obligatoriu, actul de naştere,
prevedea expres printre aceste elemente şi „prenumele ce i se va da la botez”.
Aceste dispoziţii au fost abrogate prin art.49 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea
în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr.31/1954 privitor la persoanele fizice
şi persoanele juridice].
81
Proiectul Codului civil consacră „Numele” la capitolul „Identificarea persoanei fizice”
(art.51-54), în art.52.
39
are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”, iar în alin.(2)
că „numele cuprinde numele de familie şi prenumele”.
O reglementare identică cu aceea din alin.(2) al art.12 din Decretul
nr.31/1954 este cea adusă de art.1 al O.G. nr.41/2003 privind dobândirea
şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice
(„Numele cuprinde numele de familie şi prenumele”).
STRUCTURA NUMELUI nu trebuie confundată cu conţinutul dreptului
subiectiv asupra numelui, conţinut dat de prerogativele titularului
numelui, aceste prerogative fiind următoarele:
– posibilitatea (dreptul) de a folosi (de a purta) acel nume;
– posibilitatea (dreptul) de a cere îndreptarea, din orice act, a greşelilor
privind numele;
– posibilitatea (dreptul) de a se opune, întemeiat, folosirii acelui nume
de altă persoană.82
Din punct de vedere terminologic, se impune o precizare, în
sensul că, atât în legislaţie, cât şi în doctrină sau jurisprudenţă, cuvântul
„nume” este folosit în două sensuri.
Lato sensu, prin nume se desemnează atât numele de familie, cât şi
prenumele.
Stricto sensu, prin nume se desemnează numai numele de familie.
De exemplu, art.27 C.fam. foloseşte cuvântul nume în sens restrâns,
acest articol referindu-se la numele de familie pe care soţii se învoiesc să
îl poarte în timpul căsătoriei; de asemenea, art.28 C.fam. desemnează
prin acelaşi cuvânt numele de familie comun declarat la încheierea
căsătoriei.
De regulă, însă, termenul „nume” este folosit în sensul său larg,
cuprinzând deci numele de familie şi prenumele, iar atunci când se
doreşte a se desemna unul dintre aceste două componente, se utilizează
expresia „nume de familie” sau, după caz, termenul „prenume”.
Este de semnalat totuşi faptul că, uneori, în chiar acelaşi text de lege,
numele de familie este desemnat atât prin expresia ca atare, cât şi prin
82
Pentru desemnarea acestor prerogative, în literatura de specialitate, se mai
foloseşte şi expresia „atributele dreptului la nume” – M.I. EREMIA, „Numele”, în
lucrarea Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1963. Deşi
acest autor se referă la atributele (prerogativele) dreptului la numele de familie, în
realitate, după cum s-a stabilit deja în doctrină (GH. BELEIU – Op.cit., Ed. Şansa,
Bucureşti, 1999, p.211, nota 87), aceste prerogative sunt comune dreptului la nume
de familie şi dreptului la prenume (menţionate de G.BOROI, în Op.cit., p.315).
40
cuvântul nume (stricto sensu), tehnică legislativă ce nu este, evident, cea
mai indicată, fiind mai puţin supărătoare o repetiţie decât folosirea unei
terminologii neunitare şi care ar putea genera unele confuzii. În acest
sens, pot fi citate prevederile art.62 alin.(2)83 şi art.64 alin.(1) şi (2)
C.fam.84, unde legiuitorul foloseşte atât sintagma „nume de familie” cât şi
cuvântul „nume” pentru a desemna acea componentă a numelui care este
numele de familie, precum şi art.18 alin.(2) din Legea nr.119/1996, potrivit
căruia, „ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care
sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, părinţii putând opta pentru
un nume corespunzător”85, observându-se că se utilizează termenul
„nume” pentru a desemna, de fapt, „prenumele”.
În art.8 alin.3 din Legea nr.272/2004 – privind promovarea şi
protecţia drepturilor copilului se menţionează: „părinţii aleg numele şi
prenumele copilului, în condiţiile legii”.
1.4. CARACTERELE JURIDICE ALE NUMELUI

Ca element al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
(aptitudinea omului de a i se stabili, de a-şi modifica ori schimba numele,
în condiţiile prevăzute de lege), numele prezintă caracterele juridice ale
acestei capacităţi, urmând a vorbi despre: legalitatea numelui;
83
Art.62 C.fam. prevede: „(1) Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al
părinţilor.
(2) Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie
al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili
prin învoiala părinţilor şi se va declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul de
stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul
copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei
sau numele lor reunite”.
84
Art.64 C.fam. stipulează: „(1) Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de
familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
(2) În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa
judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din
urmă.
(3) În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se
aplică dispoziţiile art.62 alin.(2).”
85
G.BOROI – Op.cit., p.315-316.
41
inalienabilitatea numelui; intangibilitatea numelui; universalitatea
numelui.86
Ca drept subiectiv nepatrimonial, numele se caracterizează prin
următoarele: este un drept subiectiv absolut; este un drept subiectiv
inalienabil; este un drept subiectiv insesizabil; este un drept subiectiv
imprescriptibil, atât extinctiv, cât şi achizitiv; este un drept subiectiv
strict personal şi deci nesusceptibil de exercitare pe cale de
reprezentare; este un drept subiectiv universal.87
Se observă că unele dintre caracterele juridice rezultă atât din
calificarea numelui ca element al capacităţii de folosinţă, cât şi din
calificarea acestuia ca drept subiectiv civil nepatrimonial
(inalienabilitatea, universalitatea). La caracterele juridice menţionate
mai sus, vom mai adăuga un caracter specific, anume unitatea numelui,
precum şi un alt caracter, ce rezultă din legalitatea şi universalitatea
numelui, anume obligativitatea numelui.88
9 Prin legalitatea numelui înţelegem, pe de o parte, faptul că numele
este recunoscut, ca aptitudine, de lege, iar, pe de altă parte, condiţiile
dobândirii, modificării ori schimbării numelui sunt stabilite prin lege.
Acest caracter juridic al numelui este consacrat în mod expres de
art.12 alin.(1) din Decretul nr.31/1954, care dispune că „orice
persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”, de
art.12 alin.(3) din acelaşi act normativ, care prevede că „schimbarea
în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este îngăduită
decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”, precum şi de art.18
alin.(1) din Legea nr.119/1996, potrivit căruia „numele de familie şi
prenumele copilului se stabilesc potrivit legii”.
9 Generalitatea numelui, ca element al capacităţii de folosinţă, constă
într-o serie de aptitudini abstracte:
– aptitudinea copilului de a dobândi numele, potrivit legii;
– aptitudinea persoanei fizice de a-şi modifica numele, în condiţiile
legii, ca efect al modificărilor ce intervin în starea sa civilă;
– aptitudinea persoanei fizice de a solicita şi obţine, în condiţiile
legii, schimbarea numelui;
– aptitudinea de a recurge la mijloacele de drept civil prin care
numele este ocrotit;
86
A se vedea: GH. BELEIU – Op.cit., p.321-324; G. BOROI – Op.cit., p.316.
87
G. BOROI – Op.cit., p.316; GH. BELEIU – Op.cit., p.402.
88
42
– aptitudinea persoanei de a fi individualizată.
Persoana poate purta numele care îi este atribuit legal pentru a
se individualiza în diverse ocazii ale vieţii. Totuşi, ea nu trebuie să
abuzeze de acest drept. Există abuz de drept atunci când individul
foloseşte intenţionat numele său pentru a crea sau a întreţine o
confuzie prejudiciabilă pentru altul care poartă acelaşi nume
(omonim); bunăoară atunci când un producător fabrică sub numele
său (fără altă precizare distinctă) un produs deja lansat de un
concurent cu acelaşi nume, există o concurenţă neloială. Semnătura
este o consecinţă a numelui şi ea se execută de mâna titularului.89
Numele, sub acest aspect, apare ca un mijloc pus de drept la
dispoziţia omului pentru a-şi imprima voinţa asupra unui înscris şi
pentru a face din acest înscris un act juridic. Pe de altă parte,
numele de familie (dar şi prenumele) priveşte şi viaţa privată a
persoanei fizice. Acest aspect a fost subliniat şi de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.90 Modalităţile încălcării dreptului la
nume pot fi diverse şi se întâlnesc, mai ales, în opere literare, artisti-
ce, cinematografice, TV. Aceste încălcări generează răspunderea
pentru prejudiciul cauzat. Dar deosebit de daunele morale ce pot fi
acordate persoanei prejudiciate, instanţele judecătoreşti pot recurge
şi la mijloace nepatrimoniale precum: înlocuirea numelui cu un altul,
interdicţia difuzării în continuare a operei, a filmului, a programului
radio etc.91 Un exemplu întâlnit în doctrină, dar şi în lumea literară
este următorul: un scriitor – în romanul său – dă numele unei
persoane unui personaj ridicol sau odios. În măsura în care confuzia
este posibilă (se va distinge între numele rare şi cele banale),
89
Iniţialele sunt substitute imperfecte ale numelui şi prenumelui, care nu au primit o
reglementare legală, dar care, uneori, sunt folosite pentru a identifica o persoană.
Ele sunt alese liber şi, în unele cazuri, servesc drept semnătură prescurtată (în
opere literare sau artistice). În cazuri rarisime, iniţialele au fost considerate
suficiente pentru semnarea unui testament olograf. Jurisprudenţa a mai considerat
că iniţialele mai produc efecte juridice la persoanele morale care sunt cunoscute, în
mod obişnuit, sub o siglă consacrată (G. CORNU – Op.cit., p.238; menţionat de O.
UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.129).
90
A se vedea: E. BERGER – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998, p.360.
91
C. JUGASTRU – Încălcarea vieţii private – sursă a prejudiciilor extrapatrimoniale,
AULB nr.1-2/2001,
p.76-78.
43
această faptă constituie o atingere a personalităţii şi legitimează
interdicţia de a-l utiliza, precum şi daune interese.92
9 Egalitatea numelui este acel caracter juridic ce constă în aceea că
regimul juridic al numelui persoanei fizice este acelaşi, egal pentru
toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, sex sau
alte asemenea criterii.
9 Prin inalienabilitatea numelui desemnăm acel caracter juridic
conform căruia persoana fizică nu poate renunţa la nume, după cum
nu poate nici să îl înstrăineze. Cu toate acestea, cu respectarea
prevederilor legale, numele de familie poate fi schimbat (modificat)93
de drept, urmare a modificării intervenite în statutul civil al persoanei
fizice [ teza a doua din art.2 alin.(1) din O.G. nr.41/2003], iar numele
poate fi schimbat pe cale administrativă, în condiţiile legii (art.3 din
O.G. nr.41/2003). Este de remarcat că şi în cazurile în care, în
condiţiile legii, numele de familie este transmis (prin filiaţie, căsătorie,
adopţie), titularul numelui nu va fi lipsit de acesta.
9 Universalitatea numelui presupune, pe de o parte, că toţi oamenii au
dreptul la nume, iar, pe de altă parte, că omul se individualizează prin
numele său oriunde s-ar găsi, în spaţiu şi timp.
Primul aspect al acestui caracter juridic al numelui rezultă atât din
art.12 alin.(1) din Decretul nr.31/1954 („orice persoană are drept la
numele stabilit sau dobândit potrivit legii”), şi din art.8 alin.(2) din
Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, conform căruia „Copilul este înregistrat imediat după
naştere şi are de la această dată dreptul la un nume (…)”, cât şi din
art.24 pct.2 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
ale omului (ratificat prin Decretul nr.212/1974), ce stabileşte, printre
altele, că „orice copil trebuie (…) să aibă un nume”, şi din art.7 pct.1
din Convenţia privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. (ratificată prin Legea nr.18/1990), conform căruia
92
93
În vechea redactare a art.2 din Decretul nr.975/1968 cu privire la nume (abrogat în
prezent prin O.G. nr.41/2003) se folosea termenul „modificarea” în loc de
„schimbarea” numelui de familie. (În acest sens este şi Proiectul Codului civil care,
în art.53 alin.(1) teza a doua vorbeşte de modificarea, şi nu de schimbarea
numelui, prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege).
Această înlocuire de termeni, doctrina o consideră neinspirată, confuză şi nelegală
(E. CHELARU – Privire critică asupra noii reglementări a numelui, în „Dreptul”
nr.7/2003, p.9).
44
„copilul este înregistrat imediat după naşterea sa şi are de la această
dată dreptul la un nume (…)”.94
Ca drept subiectiv absolut, dreptul la nume poate fi exercitat de
titular fără a fi nevoie de concursul altei persoane, tuturor celorlalte
subiecte de drept revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu
îi aduce atingere95, deci, cum se spune în doctrină, numele se
caracterizează prin opozabilitate erga omnes.96
Se apreciază că, în cazul raportului juridic ce are în conţinut
dreptul asupra numelui, este cunoscut (determinat) numai subiectul
activ al acestui raport juridic (titularul dreptului la numele respectiv),
subiectul pasiv fiind format din toate celelalte subiecte de drept, fiind
deci nedeterminat. În situaţia în care cineva aduce atingere numelui
respectiv, atunci se naşte un raport juridic distinct, cu un alt conţinut
(în ce priveşte restabilirea dreptului încălcat), ce are determinat atât
subiectul activ (titularul asupra numelui, dar care, în acest al doilea
raport juridic, se prezintă ca titular al unui drept relativ, anume dreptul
la restabilirea dreptului absolut încălcat), cât şi subiectul pasiv
(autorul încălcării dreptului asupra numelui).97
Prin urmare, aşa numita opozabilitate erga omnes nu este, în
realitate, un criteriu care să diferenţieze drepturile subiective absolute
de cele relative.98
9 Insesizabilitatea numelui constituie un caracter juridic ce decurge
din calificarea numelui ca drept napatrimonial; nefăcând parte din
patrimoniul persoanei fizice, înseamnă că nu poate forma obiect al
executării silite.
9 Imprescriptibilitatea numelui este acel caracter juridic pozitiv căruia,
pe de o parte, oricât timp ar dura neutilizarea numelui, dreptul asupra
numelui respectiv nu se stinge datorită acestei neîntrebuinţări (nici
dreptul asupra numelui nu este supus prescripţiei extinctive), iar, pe
de altă parte, oricât timp ar folosi cineva un nume, simplul fapt al
posesiei numelui respectiv nu poate conduce la dobândirea dreptului
94
GH. BELEIU – Op.cit., p.402; G. BOROI – Op.cit., p.317; subl.ns.
95
96
Ibidem 95.
97
Ibidem 95.
98
Ibidem 95.
45
asupra acestui nume (deci numele nu poate fi dobândit prin
prescripţie achizitivă).99
În jurisprudenţa franceză s-a statuat: „Numele nu se pierde prin
nefolosinţă. Dacă posesia loială şi prelungită a unui nume este
proprie să confere individului care îl poartă dreptul la acest nume, ea
nu constituie un obstacol ca acesta, renunţând să se prevaleze de el,
să revendice numele strămoşilor săi, pe care nu l-a pierdut pe
motivul folosinţei unui alt nume de către ascendenţii săi cei mai
apropiaţi”.
În comentariul acestei hotărâri s-a arătat că, având în vedere că
numele nu se pierde prin nefolosinţă, puţin contează că eroarea
comisă în 1860 la starea civilă a fost ulterior „acceptată de toată
familia”, din generaţie în generaţie. Totuşi, se arată în continuare – şi
aceasta este ideea semnificativă – dacă luarea în considerare a
scurgerii timpului este refuzată total în ceea ce priveşte efectul
extinctiv (adică pierderea numelui), este altfel în ceea ce priveşte
efectul achizitiv (dobândirea) al numelui. Stabilind că numele nu ar
trebui să fie dobândit prin prescripţie, jurisprudenţa atenuează
această regulă admiţând că posesia extrem de prelungită a unui
nume (de exemplu, o sută de ani) permite unei familii să păstreze
acest nume, dar cu condiţia ca folosinţa să fi fost „loială, publică
şi necontestată”.
Examinarea acestei chestiuni l-a condus pe RENÉ SAVATIER să
susţină că interesul social care motivează stabilitatea numelui – şi
corolarul său imprescriptibilitatea – trebuie să facă să prevaleze
numele dobândit asupra numelui vechi şi să justifice deci pierderea
lui prin nefolosinţă îndelungată. Dar, în hotărârea comentată,
această opinie nu a fost consacrată de Curtea de Casaţie.
Curtea de Casaţie, într-o hotărâre din 25 mai 1992, a statuat că
aparţine judecătorului considerarea duratei respective şi a vechimii
posesiei invocate, ca şi a circumstanţelor cauzei pentru a aprecia
dacă este cazul să accepte această revendicare.
Faţă de această decizie, comentatorul spune că s-a realizat
astfel un compromis între soluţia dată în 1998 şi cea preconizată de
decanul SAVATIER, care considera că, în conflictul dintre cele două
posesii succesive, posesia actuală trebuie să prevaleze. Ori, această
deviere a permis înaltei jurisdicţii să respingă recursul formulat
99
A se vedea şi Trib.supr., s.civ., dec. nr.950/1997, în R.R.D. nr.1/1978, p.66.
46
împotriva hotărârii date de instanţa de fond, care a refuzat
reclamanţilor particula pe care o revendicau, deoarece strămoşii lor i-
au pierdut folosinţa de aproape 400 de ani.100
9 Personalitatea numelui desemnează acel caracter juridic care se
indică prin formula „dreptul la nume are caracter strict personal”,
ceea ce înseamnă că dreptul asupra numelui nu este susceptibil de
exercitare prin reprezentare. Există, totuşi, o excepţie, în sensul că,
în cazul numelui minorului, este admisă reprezentarea în
procedura schimbării numelui pe cale administrativă [art.7
alin.(1) din O.G. nr.41/2003].
9 Obligativitatea numelui decurge, după cum se poate observa cu
uşurinţă, atât din textele de lege care consacră legalitatea numelui,
cât şi din cele referitoare la universalitatea acestuia. De asemenea,
ca argument de text în favoarea existenţei acestui caracter juridic al
numelui mai pot fi aduse şi dispoziţiile ce reglementează stabilirea
numelui copilului născut din părinţi necunoscuţi.101 Prin funcţiile
sale sociale, numele se prezintă nu numai ca un drept subiectiv, ci, în
acelaşi timp, şi ca o instituţie de evidenţă a persoanelor fizice; în
consecinţă, dreptul subiectiv asupra numelui este dublat, în mod
necesar şi inseparabil, de a purta numele pe care legea îl indică, fără
posibilitatea de a-l schimba sau modifica decât în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege.102
Individul este obligat să răspundă la numele ce i-a fost atribuit şi
să se considere juridic vizat de acest nume. El este obligat să poarte
acest nume, respectiv să se facă cunoscut în societate ori de câte ori
sunt în joc consecinţe juridice. Obligaţia de a se prezenta sub numele
său legal atribuit este o obligaţie absolută faţă de stat.103
De la obligativitatea purtării numelui există două excepţii:
libertatea pseudonumelui şi libertatea anonimatului. Aşadar, este
licit să te foloseşti de un nume inventat (fals) atunci când semnezi o
100
H. CAPITANT, F. TERRÉ, Y. LEQUETTE – Les grandes arréts de la jurisprudence civil,
tome I, Indroduction – Personnes – Famille – Biens – Régimex matrimoniaux –
Succesions, 11 édition, Dalloz, 2000, p.106 (citaţi de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU,
în op.cit., p.128-129).
101
V. art.2 alin.(3) din O.G. nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr.323/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
102
În acest sens, a se vedea: C. STĂTESCU – Op.cit., p.108; GH. BELEIU – Op.cit., 1999,
p.213, nota 96 (menţionată de G. BOROI în Op.cit., p.317-318).
103
47
operă literară sau artistică.104 Este, de asemenea, licit să publici o
operă fără a-ţi face cunoscut numele; în acest fel, îţi păstrezi
anonimatul. Ba mai mult, în practica comercială, anonimatul
cumpărătorilor (clienţilor) este o cutumă; numai în anumite cazuri
comerciantul verifică identitatea cumpărătorilor.105
9 Unitatea numelui este un caracter juridic specific acestui atribut de
identificare a persoanei fizice, constând în aceea că, deşi numele
este alcătuit din numele de familie şi din prenume, totuşi, cele două
componente ale numelui individualizează aceeaşi persoană.106
ALTE ASPECTE:
Unii autori au considerat numele un drept de proprietate; fiecare ar fi
proprietarul numelui său. M. PLANIOL a negat numelui caracterul de drept
subiectiv susţinând că el este nimic mai mult decât o instituţie de poliţie
civilă, iar persoana nu are mai mult drept asupra numelui său decât
asupra numărului matricol de la Siguranţa statului.107 El a văzut
importanţa practică a controversei în aceea că, dacă este vorba despre
proprietate, orice titular legitim al numelui poate să se opună ca alţii să-l
poarte, fără a avea de demonstrat că această uzurpare i-ar crea un
prejudiciu; aceasta deoarece orice încălcare a proprietăţii justifică
revendicarea. Ori dovada că avem de-a face cu un procedeu statal de
desemnare a individului rezultă din faptul că cel căruia i s-a adus o
atingere numelui trebuie să demonstreze existenţa unui prejudiciu
(dovada unui interes serios). Jurisprudenţa franceză, la un moment dat,
a considerat dreptul la nume ca cel mai energic dintre drepturile
subiective, ca un veritabil drept de proprietate. Obiecţia doctrinei la
această poziţie a fost că dreptului la nume îi lipseşte un atribut esenţial al
proprietăţii: dispoziţia (alienabilitatea).108 Din această cauză, unii autori
104
Unii autori sunt de părere că se poate folosi un nume fals (pseudonim) chiar şi cu
ocazia încheierii unui act juridic, cu condiţia ca terţii să nu fie prejudiciaţi (J.
CARBONNIER – Op.cit., p.74, menţionat de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit.,
p.130).
105
Ibidem 104, p.130.
106
G.BOROI – Op.cit., p.318; T. POP – Drept român. Persoanele fizice şi persoanele
juridice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.86
107
În acelaşi sens, F. TERRÉ, D. FENOUILLET – Droit civil. Les personnes. La famille.
Les incapacités, 6 édition, Dalloz, 1996, p.140.
108
Ideea de proprietate a numelui patronimic ar putea fi un vestigiu al sistemului feudal
în care, numele de familie fiind adesea numele pământurilor, proprietarul
pământului (al domeniului) putea să creadă că este şi proprietarul numelui. Dar
numele, fiind un element al personalităţii, nu este o valoare a patrimoniului. A face
48
(COLIN şi CAPITANT) au alăturat numele stării civile. Alţi autori au fost de
părere că se poate vorbi mai degrabă despre un drept de proprietate al
familiei decât al individului, în care familia (ginta) să fie subiect de
drept.109
O altă teză – venită pe filiera germană (paragraful 12 din BGB –
Codul civil) – vede în dreptul la nume unul dintre drepturile personalităţii,
un drept primordial, alături de dreptul la viaţă, la onoare, la imagine etc.110
Oricum, trebuie să recunoaştem că numele comercial, detaşându-se
de persoană, poate să facă obiectul unui drept de proprietate. Dar în
dreptul civil, credem că numele nu poate fi decât un atribut al
personalităţii, având însă o latură individuală şi o latură familială.111
1.5. PRENUMELE. NOŢIUNE, ROL ŞI CARACTERE JURIDICE

PRENUMELE este acea parte a numelui lato sensu, care
individualizează persoana fizică, mai ales în familie.112 Într-o altă
definiţie, prenumele este o parte a noţiunii de „nume” în sens larg şi
constă într-un cuvânt (vocabulă) sau grup de cuvinte care
individualizează persoana fizică în familie şi, împreună cu numele de
familie, în societate.113
Totodată, prenumele distinge o persoană faţă de alte persoane cu
acelaşi nume de familie, dar din familii diferite (aceasta se întâmplă, în
cele mai multe cazuri, fără a fi atotcuprinzătoare). Aşadar, dacă în
individualizarea persoanei numele de familie reprezintă apartenenţa
familială, prenumele deosebeşte individual membrii familiei.

dintr-un element extrapatrimonial obiectul unui drept de proprietate patrimonială ar
însemna să se confunde „a fi” cu „a avea” (G. CORNU – Op.cit., p.215., menţionat de
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.130).
109
110
Ibidem 109.
111
Ibidem 109. Pentru folosirea profesională a numelui şi utilizarea sa în comerţ, a se
vedea E. CHELARU – Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, p.39-43.
112
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.413.
113
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.157; pentru o definiţie apropiată, a se
vedea E. LUPAN, în Op.cit., p.154; pentru desemnarea prenumelui ca „nume de
botez”, a se vedea D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU, în Op.cit., 2003, p.71.
49
Persoana fizică are asupra prenumelui un drept subiectiv, care are
acelaşi conţinut ca şi dreptul subiectiv asupra numelui de familie,
respectiv trebuie admis că prerogativele care îl alcătuiesc sunt: 1) dreptul
de a purta prenumele, adică de a-l folosi; 2) dreptul de a cere îndreptarea
greşelilor de scriere a prenumelui în orice acte (precum actele de stare
civilă ori actele de identificare); 3) dreptul de a se opune la folosirea, fără
îndreptăţire, a acestui prenume de către altcineva.114
ROLUL PRENUMELUI se exprimă în funcţia acestuia de a individualiza
persoana în familie şi societate. Împreună cu numele de familie al unei
persoane, prenumele alcătuieşte o unitate.
Prenumele are aceleaşi CARACTERE JURIDICE ca şi numele de
familie.115
Ca element al capacităţii de folosinţă a persoanei: legalitate,
generalitate, egalitate, inalienabilitate, intangibilitate, universalitate.
Ca drept subiectiv nepatrimonial: drept absolut, inalienabil,
insesizabil, imprescriptibil, strict personal, universal.
La caracterele susmenţionate (unde se remarcă faptul că unele sunt
specifice ambelor calificări – inalienabilitatea şi universalitatea), se
adaugă un caracter specific, unitatea, precum şi un altul, care rezultă din
legalitatea şi universalitatea numelui – obligativitatea.
Totuşi, prenumele izolat (neînsoţit de numele de familie) are o
valoare juridică inferioară. Aceasta deoarece prenumele,
neindividualizând persoana cu precizie, rămâne de multe ori fără
consecinţe juridice; bunăoară, nu poate constitui o semnătură valabilă.116
Dar asociat cu numele, prenumele îşi poate produce toate efectele.
Prenumele este un drept şi o obligaţie a persoanei fizice. Oricine are
dreptul să folosească prenumele înscris în actul său de naştere şi, de
asemenea, are dreptul de a împiedica un omonim să i-l împrumute pe
nedrept pentru a crea confuzie. De altă parte, persoana are obligaţia de
a folosi prenumele său atribuit legal. Cu atât mai mult există o atare
obligaţie în cazul în care numai prin folosirea numelui său de familie s-ar
crea o similitudine prejudiciabilă pentru un terţ.117
114
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.401-402.
115
V. Cap.III, §3.4. – Caracterele juridice ale numelui al prezentei lucrări, p.36-45.
116
J. CARBONNIER – Op.cit., p.76 (menţionat de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în
Op.cit., p.159).
117
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.159-160.
50
CAPITOLUL II.
STABILIREA (DOBÂNDIREA) NUMELUI
DE FAMILIE ŞI A PRENUMELUI
2.1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Stabilirea numelui de familie al copilului (şi a prenumelui) este
reglementată de art.2 din Ordonanţa Guvernului României nr.41/2003, de
art.62 alin.(1) şi (3) C.fam., de art.18 şi art.24 din Legea nr.119/1996,
precum şi de Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii
nr.119/1996.
Este semnificativ faptul că art.62 şi art.64 din Codul familiei sunt
aşezate în titlul III al acestui cod (intitulat „Rudenia”), capitolul II („Filiaţia”),
iar această aşezare a textelor legale respective se explică prin aceea că
numele de familie, indicând apartenenţa persoanei fizice la o anumită
familie, se bazează pe rudenie. Astfel, aşa cum se va vedea, STABILIREA
numelui de familie se întemeiază, în principiu, pe filiaţie, iar anumite
schimbări intervenite în filiaţie, precum şi instituţia adopţiei (rudenia
civilă) antrenează sau pot antrena MODIFICAREA numelui de familie.
Numele de familie nu poate fi dobândit prin efectul unei învoieli între
persoane fizice, prin simplul lor acord de voinţă (contract, tranzacţie etc.)
sau prin folosirea pe parcursul unei perioade, indiferent de durată, a
respectivului nume.
Dobândirea numelui de familie poate fi realizată numai în virtutea
legii, a regulilor imperative: copilul dobândeşte numele la naştere, potrivit
dispoziţiilor legale, prin filiaţie118, acesta fiind principiul care domină
materia.
În acest sens, art.2 alin.(1) din O.G. nr.41/2003 stabileşte: „Numele
de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimbă de drept prin
118
În doctrina şi legislaţia franceză se face distincţie între atribuirea numelui şi
atribuirea folosinţei numelui, respectiv o atribuire de fond, cu titlu transmisibil, şi
o atribuire de suprafaţă, cu titlu de folosinţă. Aceasta din urmă se articulează
întotdeauna pe un alt nume care îi preexistă. Apoi, numele de folosinţă nu poate fi
decât viager, spre deosebire de numele de bază, care se transmite descendenţilor
(a se vedea Legea nr.23 din 23 dec. 1985, menţionată de O. UNGUREANU, C.
JUGASTRU, în Op.cit., p.132.
51
modificările intervenite în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile
prevăzute de lege.”
Filiaţia înseamnă raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare
din părinţii lui. Filiaţia este de două feluri: filiaţia faţă de mamă, numită şi
maternitate; filiaţia faţă de tată, numită şi paternitate. Fiecare dintre
acestea poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Rudenia este de două feluri: rudenia firească, întemeiată pe faptul
naşterii, adică rudenia bazată pe legătura de sânge dintre două sau mai
multe persoane, care coboară unele din altele, sau care au un autor
comun; rudenia care rezultă din adopţie, numită şi rudenie civilă.
Există o singură situaţie în care, în mod obiectiv, stabilirea numelui
de familie al copilului nu se întemeiază pe filiaţie, anume ipoteza la care
se referă art.2 alin.(3) din O.G. nr.41/2003 şi art.24 din Legea nr.119/1996
(copilul născut din părinţi necunoscuţi).
Trebuie precizat că terminologia folosită pentru a desemna „stabilirea
numelui de familie şi a prenumelui” nu este unitară, în sensul că, uneori,
se întrebuinţează şi alte expresii, precum: „dobândirea numelui de familie
şi a prenumelui”, „determinarea numelui de familie şi a prenumelui”,
„atribuirea” etc.
În orice caz, este necesar să nu confundăm stabilirea (dobândirea,
determinarea) numelui de familie şi a prenumelui, care reprezintă
concretizarea vocaţiei copilului născut de a avea un nume de familie şi
un prenume (deci, prin ipoteză, stabilirea numelui vizează copilul care
nu are încă nume de familie şi prenume), nici cu modificarea numelui
de familie şi nici cu schimbarea numelui de familie sau a prenumelui
(acestea două din urmă presupun că persoana fizică are deja nume de
familie şi prenume, însă, datorită unor schimbări de stare civilă,
respectiv altor împrejurări, numele urmează a fi înlocuit, transformat).
2.2. STABILIREA (DOBÂNDIREA) NUMELUI DE FAMILIE
2.2.1. STABILIREA (DOBÂNDIREA) NUMELUI DE FAMILIE DE CĂTRE

COPILUL NĂSCUT DIN CĂSĂTORIE (ART.62 C. FAM.)
(1) Atunci când părinţii au nume de familie comun, numele de familie al
copilului va fi cel al părinţilor săi;
(2) Dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul va purta numele
de familie al unuia dintre părinţi, sau numele lor de familie reunite,
stabilit prin învoiala acestora, declarată la ofiţerul de stare civilă,
52
odată cu declaraţia pentru înregistrarea naşterii copilului (Anexa
nr.30 din Metodologie).
MODEL
Dată în faţa noastră
Ofiţer de stare civilă
Semnătura
______________
DECLARAŢIE
Subsemnatul __________, născut la data de __________, în
______________, judeţul ______________, domiciliat în
______________ str. ______________ nr. ___ bl. ___ sc. ___ et. ___ ap.
___, judeţul/sectorul ______________, posesor al cărţii de identitate /
buletinului de identitate seria ___ nr. ______________, prin prezenta
recunosc ca fiind al meu copilul ______________ născut la
______________ de către ______________ şi doresc să-mi poarte numele
de familie.
Data ______________ Semnătura

______________
Subsemnata __________ sunt de acord ca fiul (fiica) meu (mea),

născut(ă) la data de ____________ în _____________ judeţul
_______________, din relaţiile mele cu numitul ____________, să poarte
numele de familie ______________.
Data ______________ Semnătura

______________
Vom reţine şi prevederile înscrise în art.18 alin.(3) din Legea

nr.119/1996, conform cărora „dacă părinţii nu au un nume de familie
comun, sau există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în
certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a
declarantului, întocmirea actului de naştere se face pe baza
declaraţiei scrise şi semnate de ambii părinţi, din care să rezulte
53
numele de familie şi prenumele copilului. În caz de neînţelegere între
părinţi, va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul
înregistrării naşterii, prin dispoziţie scrisă”.
Se observă că, implicit, art.18 alin.(3) din Legea nr.119/1996 a
adus unele modificări art.62 alin.(2) C.fam., în sensul că, pe lângă
precizarea potrivit căreia învoiala părinţilor asupra numelui de familie
al copilului trebuie să îmbrace forma unei declaraţii scrise şi
semnate de ambii părinţi, mai stabileşte, pentru cazul în care
părinţii nu se înţeleg asupra numelui de familie al copilului, că
autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistrării naşterii
va hotărî prin dispoziţie scrisă, iar art.29 alin.(4) din Metodologia
pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996 precizează
că autoritatea administrativă respectivă este primarul.
9 În cazul în care copilul dobândeşte un nume de familie format din
reunirea numelor de familie ale părinţilor săi, aceştia rămân fiecare
cu numele său de familie. Deci, numele de familie ale părinţilor se
reunesc numai în ceea ce priveşte persoana copilului.
(3) În cazul în care lipseşte învoiala părinţilor, cu privire la numele pe
care îl va purta copilul, va hotărî autoritatea tutelară de la domiciliul
copilului, ascultând în prealabil pe părinţi [se va emite de către primar
dispoziţie pentru stabilirea numelui copilului, conform art.62 alin.(2)
din Codul familiei].
9 Precizăm că în cazul unor copii succesivi, din aceeaşi căsătorie,
părinţii neavând însă un nume de familie comun, nu este obligatoriu
ca toţi aceştia să aibă acelaşi nume de familie, deci legea permite
stabilirea unor nume de familie diferite; spre exemplu, primul copil
ia numele de familie al tatălui, iar cel de-al doilea ia numele de familie
al mamei119, ceea ce, practic, nu e bine. De lege ferenda, se crede că
legiuitorul ar trebui să intervină cu un text de lege care să suprime o
asemenea practică.120
119
G. BOROI – Op.cit.,p.320.
120
Cu o astfel de propunere vin O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.134, care
menţionează următoarele:
Este, poate, interesant de amintit că în Franţa, până la apariţia Legii din 1985,
funcţiona în mod absolut principiul patronimic în stabilirea numelui de familie al
copilului. Orice individ ia la naştere numele tatălui său. Această regulă cutumiară
care consacra filiaţia paternă presupunea: 1) că toţi copiii aceluiaşi tată, oricare le-
ar fi fost sexul, poartă acelaşi nume; 2) că numele se transmite de către partea
bărbătească (fiicele primesc numele tatălui lor, dar nu îl pot transmite copiilor
lor). Este vorba, aşadar, de o patronimie şi nu de o matronimie.
54
9 După cum s-a subliniat în literatura de specialitate121, stabilirea
numelui de familie al copilului se întemeiază tot pe filiaţie şi în cazul
în care părinţii nu au nume de familie comun, întrucât rolul învoielii
părinţilor sau al deciziei autorităţii administraţiei publice locale
(dispoziţia scrisă a primarului) este limitat numai la precizarea
numelui de familie la care, în virtutea naşterii, are vocaţie copilul,
vocaţie ce îi este dată de filiaţie, iar nu de actul juridic al învoielii ori
al deciziei administrative; un argument în acest sens îl reprezintă şi
împrejurarea că nu i s-ar putea stabili copilului un nume de familie
străin de numele de familie al părinţilor.122
2.2.2. STABILIREA (DOBÂNDIREA) NUMELUI DE FAMILIE DE CĂTRE

COPILUL DIN AFARA CĂSĂTORIEI (ART.64 C.FAM.)
Conform art.64 alin.(1) C.fam., „copilul din afara căsătoriei
dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia
a fost mai întâi stabilită”, iar alineatul (3) al aceluiaşi articol dispune că „în
cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se
aplică dispoziţiile art.62 alin.(2)”.
Părinţii copilului nefiind căsătoriţi, au nume de familie diferite. În
aceste condiţii se aplică următoarele REGULI STABILITE DE CODUL FAMILIEI:
(1) În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii
părinţi fireşti, numele de familie al copilului va fi stabilit de către
aceştia, ca şi în cazul părinţilor căsătoriţi care au nume de familie
diferite:
– prin învoiala părinţilor, numele fiind declarat odată cu
naşterea copilului, la serviciul de stare civilă;

Acest principiu în care întâietatea masculină dicta numele de familie a fost criticat
şi, prin Legea de la 1985, i s-au adus unele atenuări. Astfel, deşi numele de bază al
copilului din căsătorie rămâne cel al tatălui – potrivit art.43 din lege – orice persoană
majoră are deschisă posibilitatea de a adăuga la numele tatălui său pe acela al
mamei sale. Numele de folosinţă nu este cel al mamei, ci combinaţia celor două
nume. La numele astfel adăugat se poate oricând renunţa şi el nu va supravieţui
celui care se serveşte de el. Un asemenea nume poate fi atribuit de către părinţi
copilului minor, dar acesta, odată devenit major nu va fi legat de această atribuire
(G. CORNU – Op.cit., p.215).
121
A se vedea şi GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.404.
122
55
– în lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la
domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va
purta numele unuia dintre părinţi sau numele lor reunite [art.62
alin.(2) din Codul familiei].
Bunăoară, în cazul în care părinţii recunosc amândoi, în
aceeaşi zi, copilul, prin două recunoaşteri simultane, acest lucru
face să se prezume o aparenţă de căsnicie, aparenţă de care legea
face să beneficieze copilul.
Trebuie subliniat că recunoaşterile vor fi făcute sub forma unor
declaraţii scrise şi semnate de ambii părinţi mai înainte sau cel mai
târziu odată cu declararea naşterii copilului [art.18 alin.(3) din
Legea nr.119/1996]. Atunci când părinţii nu se înţeleg, va hotărî
autoritatea administraţiei publice locale (primarul localităţii unde se
înregistrează naşterea), prin dispoziţie scrisă, după ascultarea
prealabilă a părinţilor. În ambele cazuri, copilul va dobândi fie
numele de familie al unuia din părinţi, fie numele de familie
rezultat din reunirea (indiferent în ce ordine) numelor de familie
ale părinţilor.123
(2) Atunci când tatăl nu l-a recunoscut pe copilul său, acesta va
dobândi numele de familie al mamei, în conformitate cu regula
stabilită de art.64 alin.(1), potrivit căreia, copilul din afara
căsătoriei, nerecunoscut de ambii părinţi, dobândeşte numele de
familie al părintelui faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
(3) Dacă tatăl recunoaşte ulterior pe copilul născut în afara căsătoriei
sau este constatată paternitatea pe cale judecătorească, copilul
nu va putea dobândi de drept numele de familie al tatălui său,
numai dacă instanţa judecătorească încuviinţează aceasta,
potrivit art.64 alin.(2) din Codul familiei.124
Este de reţinut că stabilirea filiaţiei şi faţă de celălalt părinte nu
conduce – automat – la modificarea numelui de familie; se cere
ca instanţa să dea o hotărâre de încuviinţare a modificării numelui de
familie. Mai trebuie observat că, potrivit textului, instanţa n-are
123
G. BOROI – Op.cit., p.321; E. CHELARU – Op.cit., p.18.
124
Art.64 alin.(2) C.fam. prevede: „În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă
de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului
să poarte numele acestuia din urmă.” Cu privire la jurisprudenţa în materia
aplicării art.64 alin.(2) C.fam., a se vedea, spre exemplu, dec. nr.464/1981 a S.civ.
a fostului T.S., în C.D. pe 1981, p.160-162; dec. nr.1388/1986 a S.civ. a fostului
T.S., în C.D. pe 1986, p.132-133.
56
decât posibilitatea încuviinţării ca modificarea numelui de
familie să fie în sensul luării numelui de familie al părintelui faţă
de care s-a stabilit filiaţia mai în urmă; se impune, de lege ferenda,
să existe posibilitatea încuviinţării purtării numelor de familie reunite
ale părinţilor.125
În mod justificat s-a decis că, în cazul în care declaraţia de
înregistrare a naşterii unui copil din afara căsătoriei (şi care are stabilită
filiaţia faţă de mamă) a fost făcută de tatăl acestuia, care a recunoscut
cu acea ocazie şi paternitatea, atunci, în privinţa numelui de familie al
copilului, vor fi incidente dispoziţiile înscrise în art.64 alin.(3) C.fam. şi în
art.62 alin.(2) C.fam., iar nu prevederile înscrise în art.64 alin.(2)
C.fam.126; în alte cuvinte, este vorba despre stabilirea (dobândirea)
numelui de familie al copilului, iar nu despre modificarea numelui de
familie al copilului ca efect al stabilirii filiaţiei şi faţă de cel de-al doilea
părinte.
În literatura de specialitate127 s-a făcut afirmaţia că, sub aspectul
stabilirii numelui de familie al copilului din afara căsătoriei, nu ar prezenta
interes felul în care se stabileşte filiaţia. Este adevărat că art.64 C.fam.
nu distinge modul cum s-a stabilit filiaţia copilului: prin recunoaştere
voluntară sau prin acţiune în justiţie, însă apreciem că o asemenea
distincţie nu este lipsită de relevanţă.128
125
126
Trib.Supr., S.civ., dec. nr.446/1986, în Culegere de decizii 1986, p.13. Pentru
jurisprudenţa în materia aplicării art.64 alin.(3) C.fam. a se vedea R.R.D. nr.1/1978,
p.170.
127
C. STATESCU – Op.cit., p.112.
128
– S-a decis că, în cazul în care un copil din afara căsătoriei a luat numele de familie
al tatălui, care
l-a recunoscut, iar apoi tatăl, căsătorindu-se cu mama copilului respectiv, a luat
numele de familie al acesteia, nu se poate solicita pe calea unei acţiuni la instanţa
judecătorească încuviinţarea ca acel copil să poarte numele de familie luat de la
tatăl său la încheierea căsătoriei şi care este altul decât cel avut de tată atunci când
l-a recunoscut, întrucât nu este vorba despre modificarea numelui de familie al
copilului [deci nu sunt aplicate dispoziţiile art.64 alin.(2) C.fam.], ci de schimbarea
numelui pe cale administrativă – Trib.supr., S.civ., dec. nr.1296/1975, în volumul
Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie, Ministerul Justiţiei, 1987, p.437,
nr.544 (în acelaşi sens, Trib.reg. Crişana, dec.civ. nr.935/1962, în Justiţia nouă,
nr.5/1963, p.127).
– Aceeaşi ar fi situaţia şi atunci când părinţii copilului, la încheierea căsătoriei, ar
lua, ca nume de familie comun, numele lor de familie reunite, deci înlocuirea
57
Astfel, pentru a se putea vorbi despre stabilirea (dobândirea) numelui
de familie al copilului, este necesar ca filiaţia acestuia să fie stabilită
înainte de declararea naşterii copilului la oficiul de stare civilă (în caz
contrar, se va pune, eventual, problema modificării numelui de familie al
copilului); or, aceasta presupune, în principiu, o recunoaştere
voluntară, deoarece stabilirea filiaţiei pe cale judecătorească
necesită un interval mai mare de timp (în care este mai greu de admis
că respectivul copil nu va avea un nume) şi, în orice caz, având în
vedere anumite dispoziţii procesuale [în special, art.112 pct.1 şi 2
C.proc.civ. şi art.133 alin.(1) C.proc.civ., raportate la art.42 C.proc.civ.,
precum şi la art.52 alin.(1) C.fam. sau art.59 alin.(1) C.fam.], pentru a nu
fi anulată cererea prin care se solicită stabilirea filiaţiei, titularul
acţiunii (copilul) trebuie să aibă nume de familie.129
PRECIZĂRI:
9 Instanţa judecătorească are posibilitatea şi nu obligaţia de a da
această încuviinţare, astfel că, atunci când cererea este respinsă, se
vor preciza motivele care o determină să ia această soluţie.
9 Instanţa va da sau va refuza această cerere, solicitată pe calea
acţiunii de încuviinţare a purtării numelui celuilalt părinte (de
regulă, al tatălui). În acest caz, instanţa va analiza prin prisma
interesului copilului, putând, aşadar, să şi respingă cererea, dacă
socoteşte că admiterea ei nu slujeşte acestui interes130. De altfel,
încuviinţarea purtării numelui părintelui faţă de care filiaţia s-a stabilit
ulterior se face numai la cerere, nu şi din oficiu. Dacă însă instanţa
este sesizată cu judecarea acţiunii în stabilirea paternităţii, ea poate
ridica această problemă, în sensul de a verifica poziţia copilului, dacă
el cere sau nu încuviinţarea purtării acestui nume131.
9 Cererea poate fi formulată chiar în procesul pentru stabilirea filiaţiei.
9 Atunci când filiaţia faţă de părinţii din afara căsătoriei se stabileşte
succesiv, nu se poate încuviinţa copilului să poarte numele lor de

numelui de familie al copilului cu numele de familie comun al părinţilor săi implică o
schimbare a numelui de familie, iar nu o modificare a acestuia.
129
G. BOROI – Op.cit., p.321-322.
130
Trib.jud. Suceava, dec.civ.nr. 510/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, p.69.
131
I. IMBRESCU – Tratat de dreptul familiei. Familia, Protecţia copilului, Elemente de
stare civilă. Curs de teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p.372.
58
familie reunite, ca în cazul în care filiaţia este stabilită faţă de ambii
părinţi în acelaşi timp.132
9 În situaţia în care copilul şi-a schimbat numele de familie pe cale
administrativă, nu se va putea cere încuviinţarea de a purta numele
de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit ulterior filiaţia (de
regulă, al tatălui), întrucât există principiul potrivit căruia numele
obţinut prin schimbare pe cale administrativă nu va mai putea fi
schimbat decât tot pe cale administrativă133.
9 Instanţa judecătorească va avea în vedere numele de familie pe
care tatăl îl are în momentul în care introduce cererea de
încuviinţare şi nu cel pe care acesta îl avea la data când s-a făcut
recunoaşterea paternităţii.134
9 Prin recunoaşterea paternităţii, urmată chiar de căsătoria tatălui cu
mama copilului, acesta din urmă nu poate dobândi de drept numele
de familie al tatălui, ci numai utilizându-se procedura de
încuviinţare prevăzută de Codul familiei.
9 Nu este necesar ca părintele al cărui nume de familie se cere a fi
purtat de către copil să-şi dea consimţământul la încuviinţare sau
ca autoritatea tutelară să fie ascultată, atunci când cererea de
încuviinţare se formulează de către mamă în cadrul acţiunii de
stabilire a paternităţii sau, ulterior, prin acţiune separată, în
numele copilului.135
9 Nu este necesar acordul mamei, al cărei nume de familie l-a purtat
copilul până la cererea de încuviinţare, adresată instanţei de
judecată de către tată, prin acţiune principală, după ce recunoaşte
voluntar că este tatăl copilului şi, eventual, s-a şi căsătorit cu mama
acestuia.
9 În acest din urmă caz, trebuie să figureze ca parte în proces şi
mama copilului, care se poate opune admiterii cererii, atunci când
are motive serioase care să formeze convingerea instanţei că nu
este în interesul copilului să poarte numele de familie al tatălui
132
A se vedea propunerea de lege ferenda formulată de GH. BELEIU, în Op.cit., 2005,
p.406, în sensul de a exista posibilitatea ca instanţa să încuviinţeze purtarea
numelor de familie reunite ale părinţilor într-un astfel de caz.
133
134
T.S., col.civ., dec. nr.362/1964 în Repertoriu 1952-1965, p.66, nr.232 (menţionată
de G. BOROI, în Op.cit., p.325).
135
Ibidem 133. A se vedea şi Trib. Reg. Suceava, dec. Civ. Nr.7/1963, în J.N.
nr.10/1963, p.123.
59
(exemplu: tatăl copilului a negat permanent paternitatea, inclusiv în
cadrul procesului de stabilire a paternităţii, până la pronunţarea cu
privire la filiaţie de către instanţa judecătorească).
9 În situaţia în care părinţii s-au căsătorit, cererea urmează a fi
formulată de către amândoi în numele copilului, astfel încât nu
mai există parte pârâtă în proces.
9 Într-o astfel de situaţie, dacă după căsătorie părinţii copilului au luat
numele soţului, altul decât numele mamei avut înainte de căsătorie,
cererea va trebui să motiveze faptul că este în interesul copilului
să poarte numele pe care părinţii l-au ales cu ocazia
căsătoriei136.
9 Indiferent de situaţie, cererea trebuie motivată cu arătarea
împrejurărilor care justifică admiterea sa şi însoţită de:
– copia certificatului de naştere al copilului;
– actul prin care se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi
(testament, înscris autentic, hotărâre judecătorească).
2.3. STABILIREA PRENUMELUI
2.3.1. STABILIREA PRENUMELUI COPILULUI DIN CĂSĂTORIE

Art.2 alin.(2) din O.G. nr.41/2003 dispune că: „Prenumele se
stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere
făcute de persoana care declară naşterea.” În practică, declarantul este
prezumat că a primit mandatul părinţilor şi că cei doi părinţi sunt de acord
între ei cu privire la prenumele copilului.
9 Ofiţerul de stare civilă menţionează în actul de naştere al copilului
prenumele astfel declarat.
9 La fel ca şi numele de familie, prenumele este indisponibil (nu poate
fi folosit după voie, de el nu se poate dispune) şi imprescriptibil (nu
se prescrie, rămâne valabil totdeauna).
Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu
semnificaţia de prenume şi nici nu conţine vreun criteriu de determinare a
prenumelui, ceea ce înseamnă că, în principiu, părinţii au o libertate
deplină în această privinţă. De lege ferenda, s-a propus ca numărul
136
60
cuvintelor (prenumelor) să fie limitat la două, datorită funcţiei social-
juridice a prenumelui, ca şi dificultăţilor practice pe care le comportă un
prenume prea lung.137 Totuşi, art.18 alin.(2) din Legea nr.119/1996
prevede că ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume
care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, caz în care părinţii vor
opta pentru alte cuvinte având semnificaţia de prenume. În mod
asemănător, trebuie să se procedeze şi în cazul în care declaraţia de
înregistrare a naşterii este făcută de alte persoane decât părinţii săi.138
Pentru ipoteza în care există neconcordanţă între prenumele
copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi
prenumele arătat în declaraţia verbală a naşterii, art.18 alin.(3) din
Legea nr.119/1996 prevede că stabilirea prenumelui se va face în baza
declaraţiei scrise şi semnate de ambii părinţi, iar, în caz de
neînţelegere între părinţi, va decide autoritatea administraţiei publice
locale (primarul) de la locul înregistrării naşterii, prin dispoziţie scrisă.
De aceeaşi manieră se va proceda şi în situaţia în care părinţii nu vor
să opteze pentru un prenume corespunzător.139
¾ Atunci când prenumele e compus din mai multe vocabule, există,
de regulă un prenume preferat sau uzual. Prin tradiţie, în multe cazuri,
unul dintre copii poartă acelaşi prenume cu tatăl său ori cu mama sa, sau
cu alţi ascendenţi. Nu este însă deloc indicat ca să se atribuie la doi sau
mai mulţi copii acelaşi prenume, dacă ei fac parte din aceeaşi familie.
137
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.414; în proiectul Codului civil – art.53 alin.(2) – se
prevede că: „Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza
declaraţiei de naştere şi poate fi alcătuit din cel mult trei cuvinte. Sunt interzise
prenumele „fanteziste, indecente, ridicole şi altele asemenea” (subl.ns.)
138
D. CORNEANU, I. NEGRU – Discuţii în legătură cu modul de aplicare al art.18 din
alin.(2) din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, în Dreptul
nr.2/2000, p.84-86.
139
În legislaţia franceză de la 1993, principiul este că serviciul public nu-şi poate
exercita controlul decât a posteriori. Astfel, funcţionarul de stare civilă este obligat
să transcrie imediat, fără observaţii, prenumele care este dictat de declarant. Dacă
însă funcţionarului i se pare că acest prenume este împotriva interesului copilului, el
va trebui să sesizeze fără întârziere procurorul Republicii. Acesta sau clasează
cauza, sau îl sesizează pe judecătorul cu probleme familiale. Apoi, dacă judecătorul
apreciază că este întemeiată contestaţia ordonă radierea prenumelui şi invită
părinţii la o nouă alegere a prenumelui; dacă aceştia refuză să facă acest lucru,
judecătorul va atribui el însuşi un prenume copilului (O. UNGUREANU, C. JUGASTRU –
Op.cit., p.158).
61
2.3.2. STABILIREA PRENUMELUI COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
În cazul în care, la data declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia
numai faţă de un părinte, acesta din urmă va fixa cuvântul sau cuvintele
având semnificaţia de prenume.
Dacă, la data declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia faţă de
ambii părinţi, atunci, în privinţa stabilirii prenumelui, se va proceda ca şi
în cazul copilului din căsătorie.
2.4. STABILIREA NUMELUI DE FAMILIE ŞI A PRENUMELUI

COPILULUI NĂSCUT DIN PĂRINŢI NECUNOSCUŢI
Uneori, filiaţia unui copil născut nu este stabilită nici faţă de mamă,
nici faţă de tată. Este cazul, în terminologia legiuitorului, al copilului
găsit, născut deci din părinţi necunoscuţi, precum şi al copilului părăsit
de mamă în spital, dacă identitatea mamei nu poate fi stabilită în
termenul prevăzut de art.23 alin.(2) din Legea nr.119/1996. Se observă
că, în ambele cazuri, este vorba de un copil care, până la înregistrarea
naşterii, nu are stabilită nici maternitatea nici paternitatea, deci, în fapt,
despre un copil născut din părinţi necunoscuţi.
Existând obligaţia ce incumbă oricărei persoane fizice de a avea un
nume, rezultă că şi în astfel de situaţii trebuie să se stabilească, într-un
anume fel, numele de familie şi prenumele copilului.
Art.2 alin.(3) din O.G. nr.41/2003 dispune că: „Numele de familie şi
prenumele copilului găsit140, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi în
situaţia în care copilul este abandonat de către mamă în spital, iar
identitatea acestea nu a fost stabilită în termen de 30 de zile de la
constatarea abandonului, se stabilesc prin dispoziţia primarului
comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în
a cărui rază a fost găsit copilul ori s-a constatat abandonul acestuia, în
140
De lege ferenda, se apreciază că, într-o viitoare reglementare s-ar impune ca
sintagma de „copil găsit” să fie înlocuită cu sintagma „persoană găsită”, astfel încât
să poată fi puse în legalitate, prin dispoziţia primarului (de atribuire a numelui şi
prenumelui) şi persoanele cu identitate necunoscută, găsite pe raza de competenţă
a autorităţii administraţiei publice în cauză. În prezent, se întâmpină mari dificultăţi
cu aceste persoane, care au depăşit vârsta majoratului, primarii refuzând să emită
astfel de dispoziţii, motivul fiind acela că sintagma „copil”, folosită în text, s-ar referi
numai la minori.
62
condiţiile Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu
modificările şi completările ulterioare.” (Conform ultimei modificări aduse
Legii nr.119/1996 prin Legea nr.117/2006, care a intrat în vigoare la
08.09.2006, sintagma „copil abandonat de către mamă în spital” va fi
înlocuită cu sintagma „copil părăsit de mamă în spital”)141.
Aşadar, numele de familie al unui copil născut din părinţi necunoscuţi
se stabileşte prin dispoziţia primarului din localitatea unde se
înregistrează naşterea (deci, pe cale administrativă), fiind singura
ipoteză în care stabilirea numelui de familie nu se întemeiază pe
filiaţie.
Dispoziţiile legale care instituie această soluţie nu conţin vreo
precizare asupra modului de stabilire a numelui de familie şi a
prenumelui, ceea ce înseamnă că organul competent are toată
libertatea în determinarea cuvintelor ce vor constitui numele de
familie şi prenumele copilului născut din părinţi necunoscuţi.
În aceste situaţii, numele de familie şi prenumele copilului se va
stabili prin dispoziţie de către primarul localităţii unde se înregistrează
naşterea.142
¾ În tăcerea legii privind modul în care autoritatea administrativă
stabileşte numele copilului, libertatea de apreciere a acestui organ este
largă; totuşi, apreciem că acestui copil anonim nu i se va da un nume
pur imaginar (de pildă, un prenume consacrat în locul numelui de
familie). Bineînţeles că această decizie administrativă va produce
aceleaşi consecinţe juridice ca şi numele stabilit prin filiaţie
(subl.ns.).
S-a pus problema de a şti dacă mai este necesară stabilirea
numelui de familie pe cale administrativă (prin dispoziţia primarului) în
cazul în care cineva doreşte să adopte pe copilul născut din părinţi
necunoscuţi. Urmează să admitem că organul administrativ
competent este obligat să stabilească numele de familie şi prenumele
141
Publicată în M.Of. nr.410 din 11.05.2006. De observat că Legea nr.272/2004
foloseşte sintagma „Copilul părăsit sau găsit” [ art.9 alin.(2)] pe când O.G.
nr.41/2003 foloseşte sintagma „ copil găsit, născut din părinţi necunoscuţi (...) şi
copil abandonat de mamă în spital” [art.2 alin.(2)]. Pentru termenul copil părăsit,
în loc de „copil abandonat”, pledează şi abrogarea Legii nr.47/1993 privind
declararea judecătorească a abandonului de copii (prin Legea nr.273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei). A se vedea şi Proiectul Codului civil, unde, în art.53
alin.(3), se consacră stabilirea numelui de familie şi a prenumelui doar pentru
„copilul găsit născut din părinţi necunoscuţi” (subl.ns.).
142
63
copilului născut din părinţi necunoscuţi chiar şi atunci când cineva
doreşte să îl adopte.143
Franţa începutului de secol al XIX-lea aplica principiul secretului
maternităţii: noii născuţi puteau fi depuşi pe furiş în stradă, pentru a fi
apoi „culeşi” de alte persoane. Această practică – la care Curtea de
Casaţie a achiesat implicit în 1844 – era tolerată în teama de a nu
împinge femeile însărcinate la avorturi ori pruncucidere. În astfel de
situaţii, medicul nu putea fi urmărit când, declarând naşterea, refuza să
arate numele mamei.
Această practică a fost reluată apoi de Serviciile de Ajutor Social şi a
fost denumită naştere sub X, asigurându-se secretul maternităţii, nu însă
şi al naşterii. Dar despre un secret al naşterii se poate vorbi în cazul
copiilor găsiţi. Tot în Franţa, prin Legea din 1996 [art.5 alin.(2)], acestora li
se întocmeşte un act fictiv de naştere, cu indicarea unei date care să
corespundă cu vârsta lor aparentă şi li se atribuie trei prenume, din care
unul va ţine în loc de nume de familie.144
Astfel, în situaţia mamei care naşte în anonimat, nu se poate stabili
un raport juridic de filiaţie între mamă şi copil. Copilul se va naşte, astfel,
ca fiu al unui necunoscut şi nu se va stabili nici un raport juridic între
acesta şi părinţii naturali, în cazul în care se va pronunţa adopţia.
Acest abandon are consecinţe relevante pentru nou-născut din
moment ce acesta pierde dreptul la stabilirea unei legături de filiaţie cu
propriii săi părinţi biologici, precum şi dreptul de a-şi cunoaşte originile
biologice.
De altfel, şi legislaţia franceză a fost recent supusă examinării Curţii
Europene a Drepturilor Omului, în cunoscutul caz Odièvre împotriva
Franţei, cu acuzaţii de încălcare a art.8 cu privire la respectarea vieţii
private şi a vieţii familiale, din care derivă imposibilitatea unei persoane
care este declarată ca fiind fiu al unui necunoscut să-şi reconstituie
propria istorie personală şi familială; precum şi de încălcarea art.14 din
Convenţia de la Strasbourg din 1975 – Convenţia europeană asupra
statutului juridic al copilului născut în afara căsătoriei (European
Convention on the Legal Status of Children born out Wedlock/Convention
europèenne sur le status juridique des enfants nès hors mariage) – care
precede dreptul de a nu fi discriminat pe motive de sex, rasă, culoare,
143
Ibidem 142.
144
64
limbă , religie, opinii politice, origine naţională sau socială, apartenenţă la
o minoritate naţională, avere sau alt criteriu.
Curtea, prin sentinţa din 13.02.2003, a realizat un echilibru între
diferitele interese, precum cel al mamei de a-şi proteja propria sănătate
purtând sarcina în condiţii medicale adecvate, evitând astfel avortul, cât şi
cel al fiului de a-şi cunoaşte identitatea propriilor săi părinţi biologici.
Prin dispoziţia din 22.01.2002 se prevede dreptul mamei de a naşte
în anonimat şi se stabileşte că orice femeie primită în spital, care
intenţionează să opteze pentru aceasta, trebuie să fie informată cu privire
la consecinţele juridice şi de importanţă pentru copil, cele de a-şi
cunoaşte propria origine şi propria istorie.
Astfel, acesta are posibilitatea de a obţine informaţii cu privire la
sănătatea tatălui natural şi cu privire la propria identitate. Mama poate în
orice moment să renunţe la anonimat. În situaţia în care fiul îşi manifestă
dorinţa de a-şi cunoaşte mama biologică, organismul public CNAOP –
Consiliul naţional pentru accesul la originile personale (Conseil national
pour l’accès aux origines personnelles) comunică acestuia voinţa mamei,
în situaţia în care aceasta va dori vreodată să fie contactată.145
CAPITOLUL III.
MODIFICAREA NUMELUI DE FAMILIE
3.1. PRECIZĂRI INTRODUCTIVE

Fiind strâns legat de raporturile de familie, numele de familie al unei
persoane fizice poate suferi anumite modificări determinate de
schimbările intervenite în starea civilă a acelei persoane.
În acest sens, art.2 alin.(1) teza a II-a din O.G. nr.41/2003 prevede
că: „Numele de familie (…) se schimbă de drept prin modificarea
intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de
lege.”
145
LUIGI BALESTRA (Prof. Univ. dr.de Drept Privat, Universitatea din Bologna, Italia) –
„Filiaţia în diverse acte normative europene” (La filiazione negli ordinamenti giuridici
Europei) susţinută în cadrul celui de-al VII-lea Congres al Societăţii Europene a
Funcţionarilor de Stare Civilă (EVS), Gent, Belgia, 14-15.04.2007.
65
Prin modificarea numelui de familie înţelegem înlocuirea acestuia
datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei
respective.
Sunt necesare următoarele PRECIZĂRI146:
9 Naşterea şi decesul sunt fapte de stare civilă.
9 Căsătoria, divorţul, adopţia, tăgăduirea paternităţii, desfacerea
adopţiei etc. reprezintă acte de stare civilă.
9 Aceste modificări nu presupun niciodată modificarea prenumelui,
care va putea fi schimbat numai pe cale administrativă.
9 Întrucât modificarea numelui de familie se face numai în virtutea
legii, aceasta poate avea loc numai în cazurile şi în formele
prevăzute prin lege.
9 Modificarea numelui de familie nu trebuie confundată cu
schimbarea numelui de familie, deoarece, deşi ambele au ca efect
înlocuirea numelui de familie stabilit potrivit regulilor deja
menţionate, diferă însă cauzele care determină această înlocuire,
precum şi regimul juridic. De asemenea, modificarea priveşte
numai acea componentă a numelui care este numele de familie,
în vreme ce schimbarea poate viza nu numai numele de familie, ci
şi prenumele. Aşa cum rezultă din definiţia de mai sus, modificarea
numelui de familie este determinată, generic, de schimbarea
stării civile, dar trebuie reţinut că nu orice schimbare în starea
civilă a persoanei fizice antrenează în mod automat şi
modificarea numelui de familie al acesteia.
DE EXEMPLU: în cazul în care o persoană se căsătoreşte şi îşi
păstrează numele de familie avut anterior căsătoriei, sau atunci
când soţul care a divorţat şi a purtat în timpul căsătoriei numele
de familie al celuilalt soţ – cu acordul instanţei – poartă acelaşi
nume şi după desfacerea căsătoriei.
9 Schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce la
modificarea numelui de familie pot fi grupate după cum urmează:
– schimbări în filiaţia persoanei fizice;
– schimbări determinate de instituţia adopţiei;
– schimbări generate de instituţia căsătoriei.
146
G. BOROI – Op.cit., p.324; A se vedea şi E. CHELARU – Privire critică..., în Dreptul
nr.7/2003, p.9.
66
9 Mai trebuie precizat că soţilor li se recunoaşte, la încheierea sau
desfacerea căsătoriei, doar un drept de opţiune, în situaţiile şi
limitele stabilite prin lege.
3.2. MODIFICAREA NUMELUI DE FAMILIE DETERMINATĂ

DE SCHIMBĂRI ÎN FILIAŢIE
Cât priveşte schimbările în filiaţie care determină sau pot determina

modificarea numelui de familie, este necesar să analizăm următoarele
ipoteze:
a) stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie,
a filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi;
b) stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie,
a filiaţiei copilului născut în afara căsătoriei şi faţă de al doilea
părinte;
c) admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii;
d) admiterea acţiunii în contestarea recunoaşterii voluntare de
filiaţie, precum şi admiterea acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de
mamă atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere, fără însă
a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat ori a
acţiunii în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă
aplicabilă prezumţia de paternitate.
3.2.1. STABILIREA FILIAŢIEI COPILULUI NĂSCUT DIN

PĂRINŢI NECUNOSCUŢI
După cum am văzut, copilului născut din părinţi necunoscuţi i se
stabileşte numele de familie potrivit art.2 alin.(3) din O.G. nr.41/2003 şi
art.24 din Legea nr.119/1996. Dacă, ulterior, prin recunoaştere
voluntară sau prin acţiune în justiţie, se stabileşte filiaţia acestui copil
faţă de unul dintre părinţi sau faţă de ambii părinţi, atunci el îşi schimbă
starea civilă, în sensul că din copil născut din părinţi necunoscuţi
devine fie copil cu filiaţia stabilită faţă de mamă ori faţă de tată (este
vorba, deci, de un copil din afara căsătoriei), fie copil cu filiaţia stabilită
faţă de ambii părinţi, în această din urmă situaţie putând fi vorba de un
copil din căsătorie sau, după caz, de un copil din afara căsătoriei.
¾ Deşi nu există un text de lege expres, care să prevadă
modificarea numelui de familie al copilului născut din părinţi necunoscuţi,
ca urmare a stabilirii filiaţiei faţă de cel puţin unul din părinţi, trebuie să
67
admitem că numele de familie ce i-a fost stabilit acelui copil prin
decizie administrativă urmează a fi modificat, pentru a căpăta numele
de familie pe care îl indică filiaţia, nemaisubzistând nici o raţiune spre a se
menţine un nume de familie ce a fost stabilit în condiţiile în care filiaţia nu
era cunoscută.
Aşadar, dacă se stabileşte filiaţia numai faţă de unul din părinţi,
atunci se vor aplica, prin analogie, dispoziţiile art.64 alin.(1) C.fam., deci
copilul va lua numele de familie al părintelui respectiv.
Vorbim despre aplicarea prin analogie, deoarece textele de lege
respective se referă în mod expres la STABILIREA numelui de familie,
însă acum avem în vedere MODIFICAREA numelui de familie.147
Se ridică, totuşi problema de a şti ce nume de familie va lua copilul în
cazul în care, dacă ne-am raporta la momentul naşterii copilului, părintele
faţă de care şi-a stabilit filiaţia avea un alt nume decât cel pe care îl are în
momentul stabilirii filiaţiei copilului respectiv.
Într-o primă soluţie, art.64 alin.(1) C.fam. ar putea fi interpretat în
sensul că, într-un asemenea caz, copilul va lua numele de familie al
părintelui din momentul stabilirii filiaţiei, astfel încât ar exista
avantajul că acel copil va avea un nume de familie comun cu cel al
părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia.
Într-o altă soluţie, PE CARE O CONSIDERĂM PREFERABILĂ148, copilul va
lua numele de familie pe care părintele faţă de care şi-a stabilit
filiaţia îl avea în momentul naşterii, întrucât filiaţia este stabilită cu
efect retroactiv şi nu există vreun temei legal ca numele de familie al
copilului să difere în raport cu data la care se stabileşte filiaţia. Această
soluţie este în concordanţă şi cu soluţia ce se va da în privinţa
modificării numelui de familie ca efect al admiterii acţiunii în
tăgăduirea paternităţii, ipoteză în care, aşa cum se va vedea, se admite
că respectivul copil va lua numele de familie al mamei din momentul
naşterii lui, indiferent de numele pe care îl are mama în momentul
admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii.149
În plus, avantajul soluţiei contrare se pierde în acele cazuri în care, în
condiţiile legii, părintele respectiv îşi modifică sau schimbă numele de
familie.
147
148
Ibidem 147. (O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, Op.cit., p.137).
149
Ibidem 147.
68
Dacă se stabileşte filiaţia, în acelaşi timp150, faţă de ambii părinţi,
atunci poate fi vorba fie de un COPIL DIN CĂSĂTORIE, caz în care se va
aplica, prin asemănare, art.62 alin.(1) C.fam. (când părinţii au nume de
familie comun), sau art.62 alin.(2) C.fam. şi art.18 alin.(3) din Legea
nr.119/1996 (când părinţii nu au un nume de familie comun), fie de un
COPIL DIN AFARA CĂSĂTORIEI, situaţie în care devin incidente prevederile
înscrise în art.64 alin.(3) C.fam., precum şi în art.62 alin.(2) C.fam. şi
art.18 alin.(3) din Legea nr.119/1996.
3.2.2. STABILIREA FILIAŢIEI COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

ŞI FAŢĂ DE AL DOILEA PĂRINTE
La această ipoteză se referă art.64 alin.(2) C.fam., potrivit căruia, „în
cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte,
instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte
numele acestuia din urmă”.
În legătură cu această dispoziţie legală, sunt de făcut mai multe
PRECIZĂRI:
9 În primul rând, stabilirea filiaţiei faţă de al doilea părinte nu
antrenează în mod obligatoriu modificarea numelui de familiei al
copilului, deoarece, din modul în care este formulat textul de lege,
rezultă cu claritate că instanţa judecătorească nu este obligată, ci
are numai posibilitatea de a încuviinţa copilului purtarea numelui de
familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia mai în urmă. S-a
decis ca în cazul în care instanţa încuviinţează cererea, numele de
familie pe care urmează să îl poarte copilul este acela pe care
părintele îl are la data încuviinţării instanţei, iar nu numele de
familie pe care acesta l-a purtat în trecut.151
9 În al doilea rând, se observă că nu există concordanţă între art.64
alin.(3) C.fam. (care îşi găseşte aplicare atunci când copilul a fost
recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi) şi art.64 alin.(2) C.fam.,
acesta din urmă, deşi are în vedere tot stabilirea filiaţiei faţă de ambii
părinţi, nepermiţând posibilitatea încuviinţării purtării de către
150
În cazul în care copilul îşi stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi, însă nu în acelaşi
timp sau, cel puţin, nu într-un interval scurt de timp, atunci el va lua numele de
familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit mai întâi filiaţia, iar după ce îşi va stabili
filiaţia şi faţă de celălalt părinte vor deveni incidente dispoziţiile art.64 alin.(2) C.fam.
(G. BOROI – Op.cit., p.325).
151
Trib.supr., col.civ., dec. nr.362/1964, în Repertoriu 1952-1965, p.66, nr.232.
69
copil a unui nume de familie rezultat din reunirea numelor de
familie ale părinţilor. În alte cuvinte, instanţa judecătorească nu
are decât posibilitatea de a încuviinţa ca modificarea numelui de
familie al copilului să fie în sensul luării numelui de familie al
părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia mai în urmă (la care,
desigur, se adaugă şi posibilitatea de respingere a cererii).152 De
lege ferenda, cum am mai menţionat, s-a propus să existe şi
posibilitatea încuviinţării purtării numelor de familie reunite ale
părinţilor.153
Precizăm că în cazul în care a existat o recunoaştere
voluntară, dar nu a fost sesizată instanţa de judecată în timpul
vieţii părintelui, pe cale administrativă există posibilitatea
schimbării numelui de familie al persoanei care face această
dovadă.154
9 În al treilea rând, subliniem, aşa cum am mai făcut-o în Cap.IV
pct.4.2.2. [Stabilirea (dobândirea) numelui de familie de către copilul
din afara căsătoriei (art.64 C. fam.)], că numai instanţa
judecătorească este competentă să se pronunţe asupra cererii
de încuviinţare a purtării, de către copil, a numelui de familie al
părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia mai în urmă, indiferent
dacă această filiaţie s-a stabilit prin acţiune în justiţie sau prin
recunoaştere voluntară. S-a decis că în cazul în care un copil din
afara căsătoriei a luat numele de familie al tatălui, care l-a
recunoscut, iar apoi tatăl, căsătorindu-se cu mama copilului
respectiv, a luat numele de familie al acesteia, nu se poate solicita
pe calea unei acţiuni la instanţa judecătorească încuviinţarea ca
acel copil să poarte numele de familie luat de tatăl său la
încheierea căsătoriei şi care este altul decât cel avut de tată atunci
când l-a recunoscut, întrucât nu este vorba despre modificarea
numelui de familie al copilului [deci nu sunt aplicabile dispoziţiile
art.64 alin.(2) C.fam.], ci de schimbarea numelui de familie pe cale
152
153
GH. BELEIU – Op.cit., 1999, p.359; 2005, p.406.
154
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.138. Subl.ns. – Ipoteza a fost preluată în
actuala reglementare în materia schimbării numelui pe cale administrativă, O.G.
nr.41/2003, în art.4 alin.(2) lit.j) care prevede: „când persoana în cauză face
dovada că a fost recunoscută de către părinte, ulterior înregistrării naşterii, însă,
întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui acestuia în timpul
vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale
administrativă.”
70
administrativă155. Aceeaşi ar fi situaţia şi atunci când părinţii
copilului, la încheierea căsătoriei, ar lua, ca nume de familie comun,
numele lor de familie reunite, deci, înlocuirea numelui de familie al
copilului cu numele de familie comun al părinţilor săi implică o
schimbare a numelui de familie, iar nu o modificare a acestuia.156
¾ De regulă, această ipoteză a stabilirii filiaţiei copilului din
afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte se referă la stabilirea
filiaţiei faţă de tată (în acest caz, este vorba despre o LEGITIMARE a
copilului din afara căsătoriei). În concepţia fostului articol 307 alin.(1) al
Codului civil, cercetarea paternităţii copilului din afara căsătoriei era
prohibită. Cuminţenia moralei de atunci l-a influenţat pe legiuitor, care
credea că prohibând cercetarea paternităţii va avertiza femeia să nu
cedeze înainte de celebrarea căsătoriei; de altfel, la mijloacele de probă
de atunci, legiuitorul considera misterioasă această cercetare. Totuşi,
cercetarea paternităţii era admisă în caz de răpire, atunci când epoca
răpirii corespundea cu cea a zămislirii copilului. Noţiunea răpirii femeii
tinere era o influenţă a perioadei romantice reglementată ab initio în
Codul civil francez. La noi, în unele provincii exista obiceiul de a fugi
pentru tinerele cupluri care nu voiau să se supună voinţei părinţilor în
alegerea partenerului de viaţă. Mai târziu, răpirea a fost înlocuită cu
seducţia când, deci, cercetarea paternităţii devenea admisibilă. S-au
exprimat îndoieli şi faţă de această modificare spunându-se: „Între cele
două sexe nu se ştie, în cele mai multe cazuri, cine este sedusul şi cine
este seducătorul”.157
3.2.3. ADMITEREA ACŢIUNII ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII

În prealabil, este necesar să precizăm că, potrivit art.53 alin.(1)
C.fam., „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”,
iar, conform celui de-al doilea alineat al aceluiaşi articol, „copilul născut
după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată
pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi
naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie”.
155
Trib.supr., s.civ., dec. nr.1296/1975, în vol. Legislaţia familiei şi practica judiciară în
materie, Ministerul Justiţiei, 1987, p.437, nr.544; în acelaşi sens, Trib. reg. Crişana,
dec.civ. nr.935/1962, în revista „Justiţia nouă” nr.5/1963, p.127.
156
157
I. MICESCU – Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p.167 (menţionat de
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, Op.cit., p.137-138).
71
Prin aceste prevederi, legiuitorul a instituit prezumţia de paternitate
(pater is est, quem iustae nuptiae demonstrant), care însă nu este o
prezumţie absolută, ci, dimpotrivă, poate fi răsturnată, art.54 alin.(1)
C.fam. stabilind că „paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă
ca soţul mamei să fie tatăl copilului”158.
Dacă acţiunea în tăgăduirea paternităţii este admisă, starea civilă
a copilului se schimbă, în sensul că, din copil din căsătorie, devine
copil din afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită faţă de mamă. În mod
excepţional, copilul poate să rămână tot copil din căsătorie, dar nu din
căsătoria mamei sale cu cel care a introdus acţiunea în tăgăduirea
paternităţii, ci din căsătoria anterioară a mamei sale (prin ipoteză,
copilul a fost conceput în timpul unei căsătorii, dar născut după ce mama
sa a încheiat o altă căsătorie, fie după ce prima căsătorie a fost
desfăcută, anulată sau a încetat, fie cu încălcarea dispoziţiilor legale ce
prevăd principiul monogamiei.159 Această situaţie este denumită în
doctrină conflict de paternitate (dubla paternitate)160, care se rezolvă în
sensul că tatăl copilului este soţul mamei din cea de-a doua căsătorie.
Însă, dacă se înlătură paternitatea ce rezultă din cea de-a doua căsătorie
a mamei, pe calea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, se admite că renaşte
de drept prezumţia de paternitate din prima căsătorie a mamei, deci
copilul este considerat tot copil din căsătorie, anume din căsătoria în
care a fost conceput.161
De asemenea, mai poate fi întâlnit şi cazul când, în urma admiterii
acţiunii în tăgăduirea paternităţii, deşi copilul devine din afara
căsătoriei, el va avea stabilită filiaţia nu numai faţă de mamă, ci şi faţă de
tată (ipoteza presupune fie că un copil născut din părinţi necunoscuţi
şi-a stabilit mai întâi paternitatea prin recunoaştere voluntară, iar
158
Legea nu stabileşte, expres, cazurile în care soţul mamei poate tăgădui
paternitatea, ci enunţă doar o regulă generală, urmând ca instanţa să decidă de la
caz la caz (I. IMBRESCU – Op.cit., p.256); Se cuvine a fi menţionat un element de
noutate, respectiv faptul că, prin Legea nr.288/2007 (publicată în M.Of. nr.749 din
05.11.2007), a fost modificat şi completat Codul familiei, în art.54.alin.(2)
dispunându-se: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare
dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de moştenitori”.
159
Situaţia particulară care se creează atunci când mama intră într-o nouă căsătorie
înainte de naşterea copilului şi înainte de a se fi împlinit 300 de zile de la încetarea,
desfiinţarea sau desfacerea căsătoriei precedente, în doctrină, se numeşte
perioadă de validitate (O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.139).
160
161
Ibidem 160.
72
apoi şi-a stabilit maternitatea faţă de o femeie căsătorită cu un alt bărbat
decât cel care l-a recunoscut, iar apoi soţul mamei tăgăduieşte
paternitatea, fie că, deşi lovită de nulitate, s-a făcut o recunoaştere
voluntară de paternitate a unui copil care îşi are stabilită
maternitatea faţă de o femeie căsătorită cu un alt bărbat, care ulterior
tăgăduieşte paternitatea, fie că soţul este declarat mort prin hotărâre
judecătorească şi, la peste 300 de zile de la data stabilită prin hotărâre
ca fiind data morţii, se naşte copilul, care este recunoscut de un bărbat,
iar după aceea soţul declarat mort reapare şi anulează hotărârea
judecătorească declarativă de moarte, iar apoi tăgăduieşte paternitatea).
Aceste situaţii alcătuiesc ceea ce se denumeşte în doctrină prin expresia
conflict aparent de paternitate (dubla paternitate aparentă) şi care se
rezolvă în sensul că soţul mamei este prezumat a fi tatăl copilului.162
Pentru toate aceste trei cazuri, dacă respectivul copil are numele
de familie al soţului sau fostului soţ ce a exercitat acţiunea în tăgăduirea
paternităţii, ori dacă are un nume de familie alcătuit din reunirea numelor
de familie ale mamei sale şi reclamantului, se va pune problema de a
stabili influenţa admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii asupra
numelui de familie al copilului.
În primul caz (când nu a fost vorba de un conflict de paternitate), în
temeiul art.64 alin.(1) C.fam., aplicat prin analogie, ţinând cont şi de
împrejurarea că respectivul copil devine, cu efect retroactiv, copil din
afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită faţă de mamă, copilul îşi va modifica
numele de familie, în sensul că va lua numele de familie al mamei, din
momentul naşterii lui (acesta fiind numele de familie al părintelui faţă de
care şi-a stabilit mai întâi filiaţia), neprezentând nici o relevanţă eventuala
împrejurare că la data la care prezumţia de paternitate a fost înlăturată,
mama copilului avea un alt nume de familie decât acela pe care l-a avut
în momentul naşterii copilului. Dacă însă, în momentul admiterii acţiunii în
tăgăduirea paternităţii, copilul are numele de familie pe care îl avea
mama în momentul naşterii lui, în baza aplicării prin analogie a
aceluiaşi art.64 alin.(1) C.fam. (iar nu art.62 alin.(1) sau, după caz, alin.(2)
C.fam.), copilul îşi va menţine acel nume de familie, ceea ce înseamnă
că, practic, nu va mai avea loc o modificare a numelui său de familie.163
162
Ibidem 160.
163
G. BOROI – Op.cit., p.327. A se vedea şi: GH. BELEIU – Op.cit., 1999, p.359; E.
LUPAN, D. POPESCU – Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
p.106; T. POP – Drept civil român. Persoanele fizice şi persoanele juridice, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.90-91.
73
Pentru opinia potrivit căreia copilul, care avea numele de familie
al reclamantului, ar lua numele de familie al mamei sale neatârnat de vreo
căsătorie (care nu este întotdeauna şi numele de familie al mamei în
momentul naşterii copilului), a se vedea, totuşi, M.I.EREMIA.164
În concret, sunt posibile următoarele SITUAŢII:165
9 dacă mama copilului nu are nume de familie comun cu soţul care a
tăgăduit paternitatea, iar, la naştere, copilului i s-a stabilit ca nume de
familie numele tatălui sau numele reunite ale părinţilor, atunci copilul
îşi va modifica numele de familie, în sensul că va lua numele de
familie pe care mama l-a avut în momentul naşterii copilului
respectiv;166
9 dacă mama copilului nu are nume de familie comun cu soţul care a
tăgăduit paternitatea, iar, la naştere, copilului i s-a atribuit ca nume
de familie numele mamei, atunci copilul nu îşi va modifica numele
de familie;
9 dacă mama copilului are un nume de familie comun cu cel al soţului
care a tăgăduit paternitatea, iar acest nume de familie era avut de
mamă şi în momentul naşterii copilului, atunci copilul nu îşi va
modifica numele de familie, ci îl va păstra. S-a decis că, în situaţia
în care acţiunea în tăgăduirea paternităţii este admisă, copilul
urmează să poarte numele pe care mama l-a avut în momentul
naşterii acestuia, iar nu pe cel avut înainte de încheierea căsătoriei
cu reclamantul (în speţă, la încheierea căsătoriei, soţia luase numele
de familie al soţului), astfel încât actul de naştere al copilului urmează
să fie refăcut numai cu privire la naşterea sa în afara căsătoriei, nu
însă şi cu privire la nume.167
164
Această opinie are la bază o interpretare destul de ciudată, arătându-se că art.27
alin.(1) C.fam. nu permite a se „presupune că, în momentul căsătoriei, soţul s-ar fi
învoit cu acel prilej ca până şi copiii a căror paternitate ar fi eventual nevoit să o
tăgăduiască să poarte numele său” (G. BOROI – Op.cit., p.327).
165
Ibidem 163.
166
AL. BACACI, V. DUMITRACHE, C. HAGEANU – Op.cit., p.211; I.P. FILIPESCU – Efectele
tăgăduirii paternităţii din căsătorie cu privire la numele copilului, în R.R.D.
nr.12/1972, p.82; G.I. CHIUSBAIAN, P. ANCA – Numele de familie pe care trebuie să îl
poarte copilul ca urmare a admiterii acţiunii în tăgada paternităţii, în R.R.D.
nr.2/1969, p.105; O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, - Op.cit., p.139.
167
Trib.supr., s.civ., dec. nr.299/1969, în Repertoriu 1969-1975, p.40, nr.102; dec.
nr.1354/ 1970, în Culegere de decizii 1970, p.72. În loc de „refăcut” din decizia
fostului Tribunal Suprem trebuie să se înţeleagă faptul că modificarea numelui ca
efect al schimbărilor intervenite în starea civilă a copilului se înscrie ca menţiune
74
care a tăgăduit paternitatea, însă, în momentul naşterii copilului,
mama avea un alt nume de familie, care nume nu a fost însă luat de
copil, atunci copilul îşi va modifica numele de familie, în sensul că
va lua numele de familie pe care îl avea mama în momentul
naşterii lui. Aşadar, la încheierea căsătoriei, soţii şi-au păstrat
numele de familie avut anterior, iar, după naşterea copilului, care a
luat ca nume de familie numele tatălui ori, după caz, numele reunite
ale părinţilor, mama şi-a schimbat numele de familie, respectiv ambii
soţi şi-au schimbat numele de familie, aşa încât atât soţii, cât şi
copilul să aibă acelaşi nume de familie;
care a tăgăduit paternitatea, însă, în momentul naşterii copilului,
mama avea un alt nume de familie, care nume a fost luat de copil,
atunci acesta din urmă nu îşi va modifica numele de familie. Este
lipsit de relevanţă faptul că unele din soluţiile menţionate
conduc la situaţia potrivit căreia copilul va avea un alt nume de
familie decât cel pe care îl are mama sa în momentul admiterii
acţiunii în tăgăduirea paternităţii. Desigur că, ulterior, copilul îşi va
putea schimba (pe cale administrativă) numele de familie, astfel încât
mama şi copilul să aibă acelaşi nume de familie168.
În cel de-al doilea caz (când a existat un conflict de paternitate),
ca efect al admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii (acţiune exercitată
de soţul sau fostul soţ al mamei din căsătoria în care a fost născut
copilul), renaşte de drept paternitatea faţă de soţul mamei din căsătoria
în care a fost conceput copilul, aşa încât, în privinţa numelui de familie al
copilului, vor deveni incidente dispoziţiile înscrise în art.62 alin.(1) sau
alin.(2) C.fam. În funcţie de situaţia concretă, copilul îşi va modifica
numele de familie potrivit celor ce rezultă din aplicarea prin analogie a
art.62 alin.(1) sau alin.(2) C.fam., nefiind totuşi exclusă ipoteza în care
copilul îşi va menţine numele de familie (atunci când, la data tăgăduirii
paternităţii, copilul are numele de familie pe care îl avea mama în
momentul naşterii acestuia), în temeiul aceloraşi prevederi legale,

în actul de naştere şi, atunci când este cazul, în cel de căsătorie sau de deces.
[Pentru detalii, a se vedea art.44 lit. a) – h) din Legea nr.119/1996 cazul în care, în
actele de stare civilă, se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în
starea civilă a persoanei – subl.ns.].
168
75
raportate însă la căsătoria în care copilul a fost conceput, iar nu la aceea
în care a fost născut.169
În cel de-al treilea caz (când a existat un conflict aparent de
paternitate), ca efect al admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii, copilul
devine din afara căsătoriei, dar cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi,
deoarece recunoaşterea de paternitate urmează a fi considerată
valabilă, ceea ce însemnă că, în privinţa numelui de familie al copilului,
devin incidente dispoziţiile înscrise în art.64 alin.(1) C.fam. Astfel, copilul
îşi va modifica numele de familie în sensul luării numelui de familie al
părintelui faţă de care este considerat că şi-a stabilit mai întâi filiaţia
(mama sa, în afară de situaţia în care iniţial a fost considerat născut din
părinţi necunoscuţi, după care a fost recunoscut voluntar de un bărbat, iar
ulterior şi-a stabilit maternitatea faţă de o femeie căsătorită), în temeiul
aplicării prin analogie a art.64 alin.(1) C.fam., însă, în baza art.64 alin.(2)
C.fam., instanţa poate încuviinţa luarea numelui de familie al părintelui
faţă de care şi-a stabilit ulterior filiaţia; mai mult, având în vedere că, în
momentul în care se pune problema modificării numelui de familie al
copilului, el are stabilită filiaţia faţă de ambii părinţi, se admite că s-ar
putea aplica prin asemănare art.64 alin.(3) C.fam, deci că instanţa va
decide, ţinând cont de interesul copilului, dacă acesta va lua numele de
familie al unuia dintre părinţi sau numele lor reunite.170
Este totuşi posibil să nu intervină o modificare a numelui de
familie al copilului, anume atunci când, la data tăgăduirii paternităţii,
copilul are numele de familie pe care îl avea mama în momentul
naşterii acestuia.
Pentru toate situaţiile în care ar urma să se modifice numele de
familie al copilului ca efect al admiterii acţiunii în tăgăduirea
paternităţii, se ridică problema de a şti care este organul competent să
se pronunţe asupra acestei modificări [dificultăţile apar atunci când şi-
ar găsi aplicare, prin analogie, art.62 alin.(1) sau, mai ales, alin.(2) C.fam.
ori art.64 alin.(1) sau, în special, alin.(3) C.fam., nu însă şi art.64 alin.(2)
C.fam., deoarece acesta din urmă stabileşte competenţa de
modificare a numelui de familie în favoarea instanţei judecătoreşti].
În lipsa unui text de lege expres, nu s-ar putea admite ca instanţa să
încuviinţeze copilului purtarea, în continuare, a numelui de familie al celui
169
Ibidem 168.
170
I.P.FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Tratat de dreptul familiei, ediţia a VII-a, Ed. All Beck,
76
care a tăgăduit paternitatea; când legiuitorul a dorit să ofere
posibilitatea menţinerii numelui de familie, deşi schimbarea
intervenită în starea civilă ar trebui să atragă modificarea numelui de
familie, a prevăzut în mod expres aceasta (spre exemplu, în cazul
divorţului).171
De lege ferenda, se sugerează că, în cazul admiterii acţiunii în
tăgăduirea paternităţii, copilul să poarte numele mamei dobândit de
aceasta prin filiaţie (numele de fată, atunci când soţii au un nume
comun). Aceasta, pentru că, deşi paradoxal, prin admiterea acţiunii în
tăgăduirea paternităţii, copilul devine din afara căsătoriei (şi acest lucru
este de necontestat), totuşi, această împrejurare importantă atât în viaţa
soţului mamei, cât şi a copilului nu este evidenţiată prin numele său;
purtarea în continuare a aceluiaşi nume este pur şi simplu împotriva
realităţii. Pentru cei din jur se creează aparenţa că respectivul copil îl are
drept tată pe soţul mamei, deşi nu acesta este adevărul. Este, apoi,
foarte posibil ca, în timp, această aparenţă să nu convină nici chiar
copilului. De altă parte, nu este deloc în interesul copilului ca, pe
parcursul existenţei sale, să sufere mai multe schimbări de identitate
şi nici ca el să nu aibă acelaşi nume cu mama sa. Ori, în urma tăgăduirii
paternităţii, devine extrem de posibilă desfacerea căsătoriei prin divorţ
când, de regulă, mama sa va reveni la numele stabilit prin filiaţie (şi
oricum numele de familie dobândit de ea prin căsătorie trebuie privit ca un
nume de folosinţă”172).
Pentru ipoteza tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie, până
în prezent s-a apreciat că nu există, practic, un text expres, ceea ce a
condus la soluţii diferite în doctrină şi practică.173
În ce ne priveşte, având în vedere, pe de o parte, că nu este totuşi
vorba despre stabilirea numelui de familie, ci de modificarea acestuia,
iar, pe de altă parte, eventualele inconveniente de ordin procesual,
apreciem că însăşi instanţa care admite acţiunea în tăgăduirea
171
172
173
- GH. BELEIU – Op.cit., p.407. Pentru amănunte, a se vedea I.P. FILIPESCU – Tratat
de drept al familiei, 1993, p.341-344.
- Prin Legea nr. 288/2007 (M.Of. nr. 749/05.11.2007) au fost aduse unele
modificări şi completări Codului familiei. Una dintre acestea vizează art.54, la
alin.(2) stipulându-se că: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de
oricare dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de către
moştenitori”.
77
paternităţii se va pronunţa şi asupra modificării numelui copilului.
Împrejurarea că art.57 alin.(2) din Legea nr.119/1996 prevede că
soluţionarea cererii de modificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe acestea este de competenţa judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află domiciliul sau sediul celui ce formulează cererea nu
este de natură să ducă la concluzia că în toate cazurile (spre exemplu, în
privinţa modificării numelui de familie, modificare ce ar conduce la
modificarea menţiunii referitoare la nume din actul de stare civilă)
competenţa aparţine numai acestei instanţe judecătoreşti, deoarece textul
de lege menţionat presupune că a intervenit deja schimbarea în starea
civilă a persoanei şi, odată cu aceasta, în ceea ce ne interesează acum,
modificarea numelui de familie. În alte cuvinte, art.57 alin.(2) din Legea
nr.119/1996 nu vizează decât modificarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe acestea, iar, ca orice normă specială, este de
strictă interpretare şi aplicare;174 de altfel, din punct de vedere
procesual, modificarea numelui de familie reprezintă un aspect
accesoriu tăgăduirii paternităţii, aşa încât, în vederea stabilirii
competenţei, urmează a se recurge la art.17 C.proc.civ., potrivit căruia
„cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei
competente să judece cererea principală”.175
Mai este de reţinut că, deşi hotărârea judecătorească prin care s-a
admis acţiunea în tăgăduirea paternităţii produce, în principiu, efecte
retroactive (ex tunc), totuşi, în privinţa numelui de familie al copilului,
modificarea se va produce numai pentru viitor (ex nunc), deoarece
purtarea numelui de familie în trecut este un fapt ireversibil.176
174
175
Ibidem 174.
176
Ibidem 174.
78
3.2.4. ADMITEREA ACŢIUNII ÎN CONTESTAREA SAU ÎN
DECLARAREA NULITĂŢII RECUNOAŞTERII DE FILIAŢIE,
ADMITEREA ACŢIUNII ÎN CONTESTAREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE
MAMĂ, ADMITEREA ACŢIUNII ÎN CONTESTAREA EXISTENŢEI
ÎMPREJURĂRILOR CARE SĂ FACĂ APLICABILĂ PREZUMŢIA DE
PATERNITATE
Dacă recunoaşterea177 voluntară de filiaţie nu corespunde adevărului,
orice persoană interesată poate să o conteste [art.49 C.fam. pentru
contestarea recunoaşterii de maternitate şi art.58 alin.(1) C.fam. pentru
contestarea recunoaşterii de paternitate]. Acţiunea în contestarea
recunoaşterii de maternitate sau, după caz, de paternitate nu trebuie
confundată cu acţiunea în declararea nulităţii recunoaşterii de filiaţie
(de maternitate sau, după caz, de paternitate), aceasta din urmă
putându-se exercita atunci când recunoaşterea voluntară de filiaţie
nu s-a făcut cu respectarea condiţiilor de fond sau de formă
prevăzute de lege. Deşi este vorba despre acţiuni în justiţie diferite,
totuşi, în caz de admitere, ambele acţiuni produc aceleaşi efecte în
ceea ce priveşte numele de familie al copilului.
Admiterea acţiunii în contestarea sau declararea nulităţii
recunoaşterii de filiaţie are drept consecinţă o schimbare în starea civilă
a copilului, acesta din urmă DEVENIND, după caz, fie copil din afara
căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de un părinte, fie copil născut din
părinţi necunoscuţi, fie, în mod excepţional, copil cu filiaţia stabilită
faţă de ambii părinţi (spre exemplu, dacă un copil născut din părinţi
necunoscuţi a fost recunoscut de un bărbat, iar, după aceea, şi-a stabilit
filiaţia faţă de o femeie care, la data naşterii copilului respectiv, era
căsătorită cu un alt bărbat decât cel care a făcut recunoaşterea voluntară
de paternitate).178 S-a arătat că, atunci când un copil şi-a stabilit
paternitatea prin recunoaştere, iar, ulterior, îşi stabileşte paternitatea prin
hotărâre judecătorească faţă de un alt bărbat, această hotărâre
177
Ni se spune că instituţia recunoaşterii, în ce o priveşte pe mamă, îşi are originea
într-un edict al lui Henric al II-lea (1556) care le obliga pe mame să declare sarcina
lor pentru ca nu cumva copilul ce se va naşte să moară nebotezat, sub pedeapsa
capitală. Până la această dată era cunoscută numai recunoaşterea tatălui (N.
TITULESCU – Divorţul, Ed. Presa Universitară Română, Timişoara, 2002, p.123 din
cursul Drept civil. Persoanele, din 1918 – menţionate de O. UNGUREANU,
C. JUGASTRU, în Op.cit., p.140).
178
79
judecătorească îndeplineşte şi funcţia de contestare a recunoaşterii
voluntare de paternitate.179
Atunci când copilul a avut numele de familie al celui ce îl
recunoscuse va interveni o modificare a numelui de familie al
copilului, aplicându-se, în mod corespunzător, una din regulile pe care
le-am analizat la stabilirea numelui de familie. Aşadar: în cazul în care
copilul devine copil cu filiaţia stabilită faţă de un părinte, el va lua
numele de familie pe care acest părinte îl avea în momentul naşterii
copilului; dacă devine copil născut din părinţi necunoscuţi, reia
numele de familie stabilit de autoritatea administrativă sau, în cazul în
care recunoaşterea fusese făcută înainte de stabilirea numelui în
condiţiile art.2 alin.(3) din O.G. nr.41/2003 şi art.24 din Legea
nr.119/1996, copilul va lua numele de familie hotărât prin dispoziţia
primarului; în cel de-al treilea caz menţionat mai sus, se vor aplica, prin
asemănare, dispoziţiile înscrise în art.62 C.fam. şi în art.18 alin.(3) din
Legea nr.119/1996.180
Asupra modificării numelui de familie se va pronunţa, în principiu,
instanţa care a admis acţiunea în contestarea recunoaşterii de filiaţie.
Totuşi, apreciem că, în cazul în care recunoaşterea contestată sau
anulată a fost făcută înainte de stabilirea numelui de familie al copilului în
condiţiile art.2 alin.(3) din O.G. nr.41/2003 şi art.24 din Legea
nr.119/1996, iar, după admiterea acţiunii, copilul devine născut din
părinţi necunoscuţi, numele lui va fi determinat prin dispoziţia scrisă a
primarului, iar numai modificarea menţiunii corespunzătoare din
actul de stare civilă se va face în baza unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile.
Şi în ipoteza admiterii acţiunii în contestarea recunoaşterii de filiaţie
sau în declararea nulităţii recunoaşterii de filiaţie, deşi schimbarea stării
civile a copilului se produce cu efect retroactiv, modificarea numelui
de familie al copilului se va produce numai pentru viitor, dată fiind
imposibilitatea obiectivă a retroactivităţii sub acest aspect.181
Lucrurile se prezintă asemănător şi în cazul admiterii acţiunii în
contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din
certificatul de naştere, fără însă a exista o folosinţă a stării civile
conformă cu acest certificat, precum şi în cazul admiterii acţiunii în
contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă
179
I.P. FILIPESCU – Op.cit., p.338.
180
181
80
prezumţia de paternitate. Ca efect al admiterii acţiunii în contestarea
paternităţii, copilul va păstra ori, după caz, va lua numele de familie pe
care mama l-a avut în momentul naşterii lui.182
3.3. MODIFICAREA NUMELUI DE FAMILIE DETERMINATĂ DE

INSTITUŢIA ADOPŢIEI
Cât priveşte incidenţa instituţiei adopţiei asupra modificării numelui

de familie, este necesar să avem în vedere nu numai încuviinţarea
adopţiei, ci şi desfacerea adopţiei, precum şi declararea nulităţii
(desfiinţarea) adopţiei.
3.3.1. ÎNCUVIINŢAREA ADOPŢIEI

Ca şi reglementarea anterioară (O.U.G. nr.25/1997), noua Lege
nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei reglementează un singur fel
de adopţie, respectiv adopţia cu efecte depline (art.1 şi 50), adică
adopţia cu efectele unei filiaţii fireşti.183
Schimbarea stării civile determinată de încuviinţarea adopţiei are
incidenţă şi asupra numelui de familie al celui adoptat. Astfel, potrivit
art.53 alin.(1) din Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,
„adoptatul dobândeşte prin adopţie numele adoptatorului”, iar în
conformitate cu alin.(2) „Dacă adopţia se face de către soţi ori de către
soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, adoptatul
va purta acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun,
ei sunt obligaţi să declare instanţei judecătoreşti care încuviinţează
adopţia numele pe care adoptatul urmează să-l poarte.” În caz de
neînţelegere, va decide instanţa [art.62 alin.(2) C.fam., aplicabil prin
analogie]. În toate cazurile, hotărârea de încuviinţare a adopţiei va trebui
să arate numele de familie pe care adoptatul urmează să îl poarte.184
Deşi textul nu menţionează în mod expres, apreciem că, în cazul
soţilor adoptatori care nu au un nume de familie comun, adoptatul va lua
182
Trib.jud.Bacău, dec.civ. nr.849/1978, R.R.D., nr.2/1979, p.61; G. BOROI - Op.cit.,
p.330.
183
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.407-408. Cu privire la noua reglementare, vezi
MARIETA AVRAM – Noul regim juridic al adopţiei în cadrul Legii nr.273/2004, în
„Curierul judiciar”, nr.2/2005, p.63-93.
184
81
fie numele de familie al unuia dintre adoptatori, fie numele lor reunite
(în ambele situaţii, este vorba despre numele de familie al adoptatorilor
din momentul încuviinţării adopţiei, iar nu de un alt nume de familie, străin
de cel al adoptatorilor sau alcătuit din numele unuia dintre adoptatori şi un
alt nume. În reglementarea anterioară (Legea nr.11/1990), în cazul
adopţiei cu efecte restrânse (care însă nu a mai fost menţinută nici în
reglementarea care i-a urmat – O.U.G. nr.25/1997 –, şi nici în cea
actuală), exista posibilitatea încuviinţării ca adoptatul să continue a purta
vechiul său nume de familie, adăugându-l la cel dobândit prin adopţie.185
Conform prevederilor art.53 alin.(3) din Legea nr.273/2004: „Pentru
motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea
adoptatorului sau familiei adoptatoare şi cu consimţământul
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea
prenumelui copilului adoptat.”186
În literatura de specialitate, până la reglementarea actuală, s-a
arătat că soţul adoptat rămâne cu numele de familie comun, nedobândind
numele de familie al adoptatorului, însă, în cazul în care celălalt soţ
consimte, soţul adoptat poate dobândi numele de familie al
adoptatorului.187
Aceasta şi ca urmare a faptului că art.28 alin.(1) C.fam. prevede că
„soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.
Art.80 lit.e) din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor
Legii nr.119/1996 precizează că adopţia unei persoane căsătorite nu
implică şi modificarea numelui de familie al soţiei/soţului sau al
copiilor celui adoptat; în astfel de situaţii, cei interesaţi pot solicita
schimbarea numelui de familie pe cale administrativă. Art.28 alin.(2)
C.fam., care, deşi se referă la schimbarea numelui de familie pe cale
185
186
- Acesta este un element de noutate adus de actuala reglementare în materie de
adopţie.
- De asemenea, un alt element de noutate este cel adus de art.53 alin.(4) al Legii
nr.273/2004, conform căruia: „În cazul adopţiei unei persoane căsătorite care poartă
un nume comun în timpul căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei
numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, acordat în faţa instanţei
care încuviinţează adopţia.”(subl.ns.).
187
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU– Op.cit.,2002, p.44 şi p.441. A se vedea şi I. DELEANU
– Notă la sent.civ. nr.515 din 16 iunie 1966 a Trib.rai.Gherla, în R.R.D. nr.4/1967,
p.144; D. LUPULESCU – Op.cit., 1982, p.36.
82
administrativă, îşi va găsi aplicare, pentru identitate de raţiune, şi în
cazul modificării numelui de familie.188
3.3.2. ÎNCETAREA ADOPŢIEI

Adopţia încetează, conform prevederilor art.54 din Legea
nr.273/2004, prin desfacere sau ca urmare a declarării nulităţii
acesteia.
a) DESFACEREA ADOPŢIEI
În art.55 din Legea nr.273/2004, se prevede că adopţia se desface în
cazul prevăzut la art.7 alin.(3) lit.a), respectiv atunci când adoptatorul
sau soţii adoptatori au decedat. În cazul încuviinţării unei noi adopţii,
pentru această situaţie, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe
data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii
adopţii. Prin urmare, în caz de desfacere a adopţiei urmată de
încuviinţarea uneia noi, sunt aplicabile, mutatis mutandis, dispoziţiile
privitoare la încuviinţarea adopţiei, inclusiv cele referitoare la numele pe
care urmează să îl primească adoptatul ca efect al noii adopţii (art.53 din
Legea nr.273/2004).189
Este de reţinut că art.27 alin.(1) din O.U.G. nr.25/1997 a abrogat
expres şi direct dispoziţiile Capitulului III – „Adopţia” – al titlului II din
Codul familiei, deci şi art.83 partea a II-a, care, în caz de desfacere a
adopţiei, permitea instanţei judecătoreşti să încuviinţeze, pentru motive
temeinice, păstrarea de către adoptat a numelui de familie dobândit
prin adopţie; prin urmare, trebuie să admitem că, în actuala
reglementare, instanţa judecătorească nu mai are această
posibilitate. Totuşi, nu este exclusă o eventuală schimbare pe cale
administrativă a numelui de familie.190 În actuala reglementare a
schimbării numelui pe cale administrativă, dacă s-a desfăcut adopţia unei
persoane căsătorite care are copii minori şi revine la numele anterior,
aceasta poate cere să poarte numele pe care l-a avut la data adopţiei; din
nou interesul copiilor minori primează. Per a contrario, adică în situaţia
în care s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care însă nu mai
are copii minori, ea nu va mai putea să ceară să revină la numele de
familie dobândit prin adopţie.191
188
189
190
191
83
Se observă însă că, în această privinţă, soluţia legislativă actuală
nu este cea mai practică192 (subl.ns.).
b) NULITATEA ADOPŢIEI
Conform art.59 alin.(1) din Legea nr.273/2004, în situaţia încetării
adopţiei ca urmare a declarării nulităţii acesteia, adoptatul redobândeşte
numele de familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Deşi, în principiu,
nulitatea retroactivează, în privinţa numelui de familie efectele se vor
produce numai pentru viitor, dat fiind caracterul ireversibil al purtării
numelui de familie luat ca urmare a încuviinţării adopţiei lovite de
nulitate.193
3.4. MODIFICAREA NUMELUI DE FAMILIE DETERMINATĂ DE

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Modificarea numelui de familie poate să intervină sau, după caz,

intervine ca efect al încheierii căsătoriei194, al divorţului, precum şi al
declarării nulităţii căsătoriei. În schimb, încetarea căsătoriei prin
decesul unuia dintre soţi nu atrage niciodată modificarea numelui de
familie al soţului ce a rămas în viaţă.
3.4.1. ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Cât priveşte incidenţa încheierii căsătoriei asupra numelui de familie,
reţinem că, potrivit art.27 C.fam., „la încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor
declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l
poarte în căsătorie. Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinainte de
192
193
Ibidem 192.
194
Această situaţie este relevantă pentru analiza pe care o realizăm, asupra drepturilor
copilului, deoarece în temeiul art.4 C.fam., aşa cum a fost modificat şi completat
prin Legea nr.288/2007, „(1) Vârsta minimă de căsătorie este de optsprezece ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul (şi bărbatul şi femeia – subl.ns.) care a
împlinit vârste de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical,
cu încuviinţarea părinţilor săi ori după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială are
domiciliul” (subl.ns.).
84
căsătorie, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor
reunite.”195
După cum se observă, schimbarea stării civile prin căsătorie nu
implică automat şi modificarea numelui de familie. Nu va interveni nici
o modificare a numelui de familie dacă viitorii soţi se înţeleg să-şi
păstreze numele de familie dinaintea căsătoriei. Dacă viitorii soţi se
hotărăsc să poarte în căsătorie un nume de familie comun, va opera o
modificare a numelor de familie pentru ambii numai atunci când ei decid
ca numele de familie comun să fie format din numele lor reunite, iar când
numele de familie comun constă în numele unuia dintre ei, îşi va modifica
numele de familie doar soţul care ia numele celuilalt.
Aşa cum se subliniază constant în doctrină, posibilităţile enumerate
de art.27 C.fam. sunt limitative. Deci, nu ar fi posibil ca unul dintre soţi să
îşi menţină numele de familie avut anterior încheierii căsătoriei, iar celălalt
soţ să ia numele de familie reunite196; de asemenea, soţii nu pot lua ca
nume de familie comun un nume pe care nici unul dintre ei nu îl avea
în momentul efectuării declaraţiei cu privire la numele de familie ce va
fi purtat în căsătorie (chiar dacă ar fi vorba despre un nume de familie pe
care unul dintre viitorii soţi l-a avut anterior, dar pe care nu îl are în
momentul respectiv).197
De altfel, art.41 din Metodologia pentru aplicarea unitară a
dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 precizează că: „odată cu depunerea
declaraţiei sau ulterior, până la încheierea căsătoriei, viitorii soţi declară,
în faţa ofiţerului de stare civilă, numele de familie pe care s-au învoit să-l
poarte în căsătorie, potrivit dispoziţiilor Codului familiei. Dacă înţelegerea
referitoare la numele de familie a intervenit după depunerea declaraţiei,
dar înainte de a se încheia căsătoria, această înţelegere se
consemnează într-o declaraţie scrisă, separat, care se anexează la
declaraţia iniţială.”
După încheierea căsătoriei, alegerea numelui de familie care va fi
purtat în timpul căsătoriei devine irevocabilă198, în sensul că soţii sunt
195
Referitor la reunirea numelor de familie, se pune întrebarea de lege ferenda dacă
nu cumva această variantă ar deveni impracticabilă datorită amplificării numelui
astfel rezultat din generaţie în generaţie; se consideră că această posibilitate ar
trebui suprimată într-o nouă reglementare (O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit.,
p.143; I. ALBU – Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p.96).
196
Trib.supr., col.civ., dec. nr.1254/1956, în Repertoriu 1952-1965, p.13, nr.5.
197
G. BOROI – Op.cit., p.332; GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.409.
198
În acest sens, a se vedea dec.civ. nr.885/1985 a Trib.jud. Hunedoara, în R.R.D.
nr.6/1986, p.70.
85
obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele de familie pe care l-au
declarat. Această obligativitate nu se opune posibilităţii de a solicita
schimbarea numelui de familie pe cale administrativă, dar, dacă soţii au
luat un nume de familie comun, unul dintre ei va putea cere schimbarea
pe cale administrativă numai cu consimţământul celuilalt soţ.199
3.4.2. DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORŢ

Dacă la încheierea căsătoriei soţii şi-au păstrat numele de familie,
desfacerea respectivei căsătorii prin divorţ nu va avea vreun efect asupra
numelui de familie al foştilor soţi. În cealaltă ipoteză (când, la încheierea
căsătoriei, soţii au luat un nume de familie comun), se va pune însă
problema modificării numelui de familie ca efect al divorţului.
Art.40 alin.(1) C.fam. prevede că „la desfacerea căsătoriei prin divorţ,
soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art.27, a purtat în timpul căsătoriei
numele de familie al celuilalt, să poarte acest nume şi după desfacerea
căsătoriei”. Cel de-al doilea alineat al aceluiaşi articol stabileşte că:
„instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de
divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest
drept chiar în lipsa învoielii între soţi.” În sfârşit, art.40 alin.(3) C.fam.
dispune că „dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat
încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte
de căsătorie”.200
Se observă că regula în materie este stabilită de art.40 alin.(3)
C.fam.,201 deci, în principiu, schimbarea stării civile ca efect al
desfacerii căsătoriei prin divorţ atrage modificarea numelui de
familie, fie al unuia dintre foştii soţi (cel care şi-a modificat numele de
familie la încheierea căsătoriei, luând numele de familie al celuilalt soţ), fie
199
200
- Pentru jurisprudenţă, a se vedea dec.nr.1467/1980 a S.civ. a fostului T.S., în C.D.
pe 1980, p.115-116. Vezi şi F. POPESCU – Cu privire la admisibilitatea cererii soţului,
care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, de a reveni la numele avut
înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, ulterior pronunţării divorţului, în
Dreptul nr.1/2001, p.74-77.
- După divorţ, foştii soţi revin la numele de familie pe care l-au avut în momentul
căsătoriei, fără a distinge dacă acest nume a fost dobândit dintr-o căsătorie
anterioară sau prin efectul filiaţiei (Trib.supr., col.civ., dec. nr.1398/1963, în J.N.
nr.7/1964, p.163).
201
C. STĂTESCU – Op.cit., p.129; E. LUPAN, D. POPESCU – Op.cit., p.109; T. POP –
Op.cit., p.94.
86
al ambilor (dacă, la încheierea căsătoriei, soţii au luat, ca nume de familie
comun, un nume format din reunirea numelor lor de familie avute
anterior). Primele două alineate ale articolului menţionat stabilesc
excepţia în materie, care constă în purtarea numelui de familie al
celuilalt soţ şi după desfacerea căsătoriei prin divorţ, fie în temeiul
învoielii foştilor soţi, fie în baza încuviinţării instanţei.
Se apreciază că învoiala soţilor sau încuviinţarea instanţei poate să
intervină nu numai atunci când unul dintre soţi a purtat în timpul căsătoriei
numele de familie al celuilalt soţ, ci, pentru identitate de raţiune, şi în
cazul când soţii au luat, ca nume de familie comun, numele lor de familie
reunite.202
În legătură cu învoiala soţilor, la care se referă art.40 alin.(1) C.fam.,
s-a arătat că aceasta nu poate avea ca obiect decât dreptul pentru soţul
divorţat de a păstra exact acel nume de familie pe care îl purta în
timpul căsătoriei, nefiind posibil să se convină ca, după divorţ, să se
revină la numele de familie avut anterior căsătoriei, la care să se adauge
numele de familie purtat în timpul căsătoriei.203
Mai trebuie reţinut că este necesar ca învoiala soţilor să intervină
înainte de desfacerea căsătoriei prin divorţ, şi nu după acest moment,
iar instanţa care va pronunţa divorţul doar va lua act de învoiala
respectivă şi o va consemna în hotărâre. S-a decis ca instanţa (de divorţ)
nu poate să respingă cererea prin care i se solicită să ia act de învoiala
soţilor ca acel soţ care şi-a modificat numele de familie la încheierea
căsătoriei să poarte acest nume de familie şi după divorţ.204 Însă, cererea
prin care, după desfacerea căsătoriei prin divorţ, se solicită instanţei să ia
act de învoiala foştilor soţi cu privire la numele de familie, se va respinge
ca inadmisibilă.205
Cât priveşte noţiunea de „motive temeinice” care să justifice [desigur,
în lipsa învoielii despre care vorbeşte art.40 alin.(1) C.fam.], încuviinţarea,
de către instanţă, a purtării şi după divorţ a numelui de familie dobândit
prin încheierea căsătoriei, este de observat că legea nu precizează în ce
ar consta aceste motive, care, deci, sunt lăsate la aprecierea instanţei.
În acest sens, s-a decis că prin noţiunea de motiv temeinic, la care se
referă art.40 alin.(2) C.fam., urmează a se înţelege acel interes ce ar fi
202
203
Trib.Supr., col.civ., dec. nr.30/1961, în Repertoriu 1952-1965, p.39, nr.113; C.
STĂTESCU – Op.cit., p.130-131; GH. BELEIU – Op.cit., 1982, p.233.
204
C.S.J., s.civ., dec. nr.609/1963, în revista Dreptul, nr.12/1993, p.87.
205
87
vătămat prin modificarea numelui de familie purtat de soţi în timpul
căsătoriei, interes care poate să fie nu numai moral, ci şi material.206 Spre
exemplu, s-a decis că în cazul în care, în timpul căsătoriei, soţia a
desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi a semnat cu numele de familie
dobândit prin căsătorie lucrări ştiinţifice care au apărut în publicaţii de
circulaţie internă şi internaţională, aceasta constituie un motiv temeinic
pentru a i se încuviinţa, în caz de opunere din partea soţului, să poarte şi
după desfacerea căsătoriei acel nume de familie.207 În schimb, avându-se
în vedere caracterul de excepţie al art.40 alin.(2) C.fam., s-a decis că, în
lipsa învoielii părţilor, instanţa nu poate încuviinţa purtarea de către
soţie a numelui de familie dobândit prin încheierea căsătoriei, atunci când
aceasta se solicită pentru ca soţia să poarte în continuare acelaşi nume
de familie cu cel al copilului rezultat din căsătoria respectivă.208
Referitor la sfera de aplicare a excepţiei prevăzute de art.40 alin.(2)
C.fam., mai subliniem că numai instanţa de divorţ şi numai odată cu
pronunţarea divorţului poate să încuviinţeze păstrarea numelui de familie
dobândit prin încheierea căsătoriei ce urmează a se desface, însă numai
în măsura în care soţul interesat a formulat o cerere în acest sens, iar
nu şi din oficiu. Nu există posibilitatea pentru cel interesat de a solicita
păstrarea numelui de familie dobândit prin încheierea căsătoriei după ce
căsătoria respectivă a fost desfăcută prin divorţ.209 Aşadar, sub aspect
procesual, cererea de încuviinţare a purtării numelui dobândit prin
încheierea căsătoriei şi după desfacerea acelei căsătorii prin divorţ poate
exista numai în calitate de cerere accesorie, fiind inadmisibilă dacă se
formulează pe cale principală.210
Prin urmare, dacă nu s-a formulat o cerere prin care se solicită
menţinerea numelui de familie dobândit la încheierea căsătoriei şi,
desigur, nici o cerere prin care se solicită să se ia act de învoiala soţilor,
instanţa de divorţ este obligată să dispună, chiar şi din oficiu,
206
Trib.Supr., s.civ., dec. nr.1467/1980, în Repertoriu 1980-1985, p.30, nr.73.
207
C.a. Bucureşti, s.IV civ., dec.nr.727/1996, în Culegere de practică judiciară civilă
1993-1998, p.111.
208
C.a. Bucureşti, s.IV civ., dec.nr.643/1998, în Culegere de practică judiciară civilă
1993-1998, p.110. În acelaşi sens, a se vedea: C. TURIANU – Înţelesul noţiunii
„motive temeinice” care justifică păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei, în
Dreptul nr.9/1992, p.68; GH. DOBRICAN – Notă la dec.civ. nr.795/1989 a Trib.
Bucureşti, în Dreptul nr.7/1990, p.84.
209
Trib.Supr., col.civ., dec. nr.1587/1956, în Culegere de decizii 1956, vol.1, p.402.
210
G. BOROI – Op.cit., p.334; D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2003, p.84.
88
revenirea la numele de familie avut anterior încheierii căsătoriei.211
Soluţia îşi are justificarea în regula cuprinsă în art.40 alin.(3) C.fam.
Unele precizări sunt însă necesare în legătură cu noţiunea de
„numele ce avea înainte de încheierea căsătoriei”, utilizată de art.40
alin.(3) C.fam. Este vorba despre numele de familie care a fost modificat
ca urmare a încheierii căsătoriei ce se desface prin divorţ, deci despre
numele de familie purtat în momentul efectuării declaraţiei ce a precedat
încheierea căsătoriei respective, iar nu de un alt nume de familie purtat
anterior. Spre exemplu, dacă mai înainte de încheierea căsătoriei ce se
desface prin divorţ, un soţ a purtat numele de familie al fostului soţ dintr-o
căsătorie anterioară încetată prin deces ori desfăcută prin divorţ, atunci el
va lua acel nume de familie, iar nu pe cel care l-a avut înainte de
încheierea primei căsătorii.212
Desigur că, dacă în timpul căsătoriei, soţul şi-a schimbat pe cale
administrativă numele de familie dobândit la încheierea acelei căsătorii
sau dacă acest nume de familie a fost modificat prin adopţie (în ambele
cazuri, cu consimţământul celuilalt soţ), nu mai există nici o justificare
pentru revenirea la numele de familie avut anterior căsătoriei.213
O problemă înfăţişată în literatura juridică a fost aceea dacă soţia
care a obţinut încuviinţarea fostului soţ ori a instanţei de judecată de a
purta după divorţ numele soţului (adică numele comun dobândit din
căsătorie) ar putea, în caz de recăsătorire, să adopte acest nume ca
nume comun cu noul ei soţ. Unii autori apreciază că răspunsul trebuie
să fie negativ214, deoarece consimţământul fostului soţ ori încuviinţarea
instanţei, prin care se derogă de la regulă, trebuie să fie interpretat, ca
orice excepţie, adică în mod restrictiv, adică să se refere doar la păstrarea
de către fosta soţie a numelui comun purtat în căsătorie şi nu la
transmiterea acestui nume către o terţă persoană215, fiind vorba despre un
drept strict personal care nu poate fi transmis. S-a apreciat ca fiind în
afara oricărei discuţii faptul că învoiala soţilor sau încuviinţarea instanţei
211
212
213
214
A se vedea: I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Op.cit., p.44; TR. IONAŞCU – Numele şi
domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii a R.P.R., în A.U.B. nr.6/1956,
p.67; A. BACACI, V. DUMITRACHE, C.HAGEANU – Op.cit., p.41-42, p.146; GH. BELEIU –
Op.cit., 1999, p.361; T. POP – Op.cit., p.96; C.BÂRSAN – Notă la dec.civ.
nr.755/1968 a Trib.supr., în R.R.D. nr.5/1969, p.142-147.
215
89
privind menţinerea numelui de familie din timpul căsătoriei pentru unul
dintre soţi există numai în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ.216
Totodată, se menţionează că nu trebuie omis faptul că legiuitorul a
voit ca numele comun să se folosească numai atât timp cât durează
căsătoria şi câtă vreme partenerii au calitatea de soţi, şi nu după,
când s-ar crea confuzii în privinţa stărilor civile şi când ei au devenit
străini.217
¾ Pentru opinia că soţul supravieţuitor sau cel divorţat care a
rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei va putea
conveni cu soţul dintr-o nouă căsătorie să poarte în viitor numele
ales de ei în aceleaşi condiţii ca orice persoană, la care ne raliem,
considerăm că soluţia se sprijină pe argumentul că nu există nici un text
de lege care să limiteze dreptul soţului supravieţuitor de a purta
acest nume, precum şi pe caracterele juridice de legalitatea numelui şi
pe intangibilitatea lui. Menţionăm că soluţia în sens negativ este
tributară unei reglementări mai vechi, în care văduva păstra numele de
familie al soţului după decesul acestuia, însă, dacă se recăsătorea, îl
pierdea, dar aceasta numai datorită faptului că, în sistemul Legii din
18 martie 1895, femeia care se căsătorea era obligată să ia numele
de familie al soţului.218
3.4.3. NULITATEA CĂSĂTORIEI

Efectul nulităţii căsătoriei asupra numelui de familie constă în
revenirea la numele de familie purtat anterior încheierii căsătoriei
desfiinţate. Nu mai există însă cele două posibilităţi prevăzute de art.40
alin.(1) şi (2) C.fam. pentru ipoteza divorţului, întrucât aceste două
dispoziţii legale, stabilind excepţii de la regula modificării numelui, nu
pot fi aplicate şi la cazuri care nu intră sub incidenţa prevederilor lor.
Desfiinţarea căsătoriei atrage modificarea numelui de familie
(desigur, atunci când, la încheierea acelei căsătorii, unul dintre soţi a luat
numele de familie al celuilalt soţ ori soţii au luat numele lor reunite) chiar
şi pentru soţul de bună credinţă, soţ care, potrivit art.23 alin.(1) C.fam.,
216
Ibidem 215.
217
Jurisprudenţa franceză, chiar şi în lipsa unui text de lege, a considerat că acordul
dat de către soţ cu privire la folosinţa numelui său de către fosta soţie trebuie să fie
considerat caduc prin efectul recăsătoriei acestea (T.G.I., Paris, 10 febr. 1981, în
Code civile, 2000, p.261 – menţionat de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit.,
p.146).
218
90
păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă pe perioada
cuprinsă între data încheierii căsătoriei şi data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de anulare a căsătoriei respective. De altfel,
sub aspectul numelui de familie, nu există deosebiri de efecte între
„căsătoria putativă” (care presupune buna-credinţă a unuia dintre soţi
sau a ambilor soţi la încheierea căsătoriei lovite de nulitate) şi „nulitatea
căsătoriei”, deoarece şi pentru soţul de rea-credinţă, la încheierea
căsătoriei, nulitatea nu retroactivează în privinţa numelui de familie,
faptul purtării numelui de familie pe durata căsătoriei ce a fost
desfiinţată fiind ireversibil.219
3.4.4. ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI PRIN DECESUL UNUIA DINTRE SOŢI

S-a pus problema de a şti dacă încetarea căsătoriei prin moartea
unuia dintre soţi produce sau nu efecte asupra numelui de familie al
celuilalt soţ, în cazul în care acesta din urmă îşi modificase numele de
familie la încheierea respectivei căsătorii.
În prealabil, trebuie să menţionăm că, în redactarea sa din momentul
adoptării, art.28 C.fam., după ce instituia obligaţii pentru soţi de a purta în
timpul căsătoriei numele de familie comun declarat, prevedea în partea a
doua că „după desfacerea căsătoriei prin moarte, soţul
supravieţuitor are dreptul să poarte acest nume, cât timp nu a
încheiat o căsătorie nouă”. Prin Legea nr.4/1956 a fost abrogată
întreaga parte a doua a textului iniţial, iar, din această abrogare, aparent,
s-ar putea trage concluzia că, după încetarea căsătoriei prin deces, soţul
supravieţuitor nu ar mai avea dreptul să poarte numele de familie
dobândit la încheierea acelei căsătorii, ci ar urma să revină la numele de
familie avut anterior căsătoriei.
S-a arătat însă că o asemenea interpretare nu poate fi primită, în
considerarea unui argument de ordin istoric (o îndelungată tradiţie a
dreptului nostru este în sensul că decesul unuia dintre soţi nu are nici
un efect asupra numelui de familie al soţului rămas în viaţă), precum
şi a unui argument a fortiori (dacă, în caz de divorţ, există posibilitatea
păstrării numelui de familie luat la încheierea căsătoriei, ca urmare a
învoielii soţilor sau a încuviinţării instanţei, indiferent din vina cui s-a
pronunţat divorţul, cu atât mai mult trebuie să se ajungă la aceeaşi
concluzie atunci când căsătoria a durat până la moartea unuia dintre
soţi); în realitate, legiuitorul a dorit să înlăture acea restricţie care
219
91
limita în timp dreptul soţului supravieţuitor de a purta numele de
familie luat la încheierea căsătoriei ce a încetat prin deces, aşa cum
rezultă din chiar lucrările organului legislativ de la acea dată.220
Mai mult, s-a subliniat că purtarea numelui de familie luat la
încheierea căsătoriei şi după încetarea acestea prin decesul celuilalt
soţ constituie nu numai un drept, ci şi o obligaţie, această soluţie fiind
impusă de două caractere juridice ale numelui (legalitatea numelui şi, în
special, consecinţa sa, anume obligativitatea numelui); în alte cuvinte,
soţul supravieţuitor nu are un drept de opţiune între a purta în
continuare numele de familie avut în timpul căsătoriei ce a încetat şi
a reveni la numele pe care l-a avut anterior acestei căsătorii. [Soluţia
se sprijină pe împrejurarea că nu există nici un text de lege care să
limiteze dreptul soţului supravieţuitor de a purta numele de familie
pe care acesta l-a dobândit prin căsătoria ce a încetat ca urmare a
decesului celuilalt soţ – ubi lex non distinquit, nec nos distinquere
debemus, precum şi un argument de interpretare istorico-teleologică
(legalitatea numelui şi intangibilitatea numelui sunt caracterele juridice
ale numelui care justifică această soluţie).221
Aşadar, schimbarea intervenită în starea civilă ca efect al încetării
căsătoriei prin deces nu conduce, în nici o situaţie, la modificarea
numelui de familie al soţului supravieţuitor.
220
A se vedea: TR. IONAŞCU – Drept civil pentru facultăţile de ştiinţe juridice, partea a
II-a, Persoanele, Ministerul Învăţământului şi Culturii, Bucureşti, 1959, p.66; M.I.
EREMIA – Op.cit., p.119-120; C. STĂTESCU – Op.cit., p.123-125; GH. BELEIU –
Op.cit., 1982, p.237-238; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Op.cit., 212.
221
92
CAPITOLUL IV.
SCHIMBAREA NUMELUI DE FAMILIE ŞI A
PRENUMELUI PE CALE ADMINISTRATIVĂ222
4.1. DEFINIŢIE
Schimbarea numelui de familie sau a prenumelui este acea
operaţiune de înlocuire a lor sau numai a unuia dintre ele, la cererea celui
interesat, cu un alt nume sau prenume printr-o dispoziţie administrativă223
sau după ce a fost parcursă procedura administrativă224.
Cât priveşte partea finală a definiţiei de mai sus (care, de regulă, nu
este reţinută în literatura de specialitate), subliniem că, în actuala
reglementare, nu este exclusă posibilitatea ca schimbarea numelui de
familie (sau a prenumelui) să fie dispusă printr-o hotărâre
judecătorească, însă o asemenea hotărâre intervine numai după ce a
fost declanşată şi parcursă procedura administrativă225, iar
dispoziţia226 pronunţată în sistemul organelor administrative şi prin care a
fost respinsă cererea de schimbare a numelui (sau a prenumelui) poate fi
contestată în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, cu
modificările şi completările ulterioare.
În dreptul roman, schimbarea numelui era posibilă, cu excepţia
cazului în care această schimbare ar fi fost frauduloasă. Această
posibilitate s-a păstrat şi în Evul Mediu, cu unele restricţii: meşteşugarii
nu puteau să-şi schimbe numele atunci când acesta servea ca marcă de
fabrică, notarii nu-şi puteau schimba numele fără autorizaţie, şi nici
semnătura lor normală. Treptat, monarhia şi-a sporit controlul în această
materie, tinzând să transforme o instituţie socială într-o instituţie de poliţie.
Astfel, în vechea Franţă, s-au edictat legi de felul: „Nici un cetăţean nu va
222
Proiectul Codului civil o consacră în art.54, dar, surprinzător, se referă doar la
cetăţenii români (subl.ns.). Pentru detalii a se vedea: P. PEŢU, E. VELICU, V.
MARDARE – Op.cit., p.129-143.
223
224
225
Ibidem 224.
226
Dispoziţia preşedintelui consiliului judeţean (primarului general al mun. Bucureşti),
conform art.13 din O.G. nr.41/2003.
93
purta alt nume sau prenume decât cel înscris în actul său de naştere”, iar
„Cei care le vor părăsi vor fi ţinuţi să le reia”.227

Ordonanţa Guvernului României nr.41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, aprobată
cu modificări şi completări prin Legea nr.323/2003, cu modificările şi
completările ulterioare.
Prin acest act normativ a fost abrogat expres Decretul nr.975/1968
cu privire la nume.
Această ordonanţă, în art.4, stabileşte că: „Cetăţenii români pot
obţine, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a
numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.”
Considerăm că spiritul acestei noi reglementări rezidă, în principal, în
trei idei: (1) o mai mare flexibilitate în schimbarea numelui; prin aceasta,
principiul imutabilităţii numelui a suferit o restrângere; (2) protejarea
intereselor copiilor minori; (3) protejarea noului nume în raport cu cel
vechi. Apreciem că lărgirea posibilităţii schimbării numelui rezultă din
faptul că legiuitorul precizează regulile în care o asemenea cerere este
întemeiată, spre deosebire de vechea reglementare care conţinea numai
o formulare juridică – „motive temeinice” (art.4 din Decretul
nr.975/1968).228
Având în vedere faptul că este obligatorie parcurgerea procedurii
în faţa organelor administrative prevăzute de lege, precum şi
împrejurarea că, de regulă, schimbarea numelui este dispusă de către
organul administrativ, se poate folosi şi în actuala reglementare expresia
„schimbarea numelui pe cale administrativă”.
Tot în legătură cu definiţia de mai sus, a fost reţinută şi precizarea
potrivit căreia înlocuirea numelui are loc la cerere, întrucât este vorba
despre un element de natură să contribuie în multe situaţii la delimitarea
schimbării numelui de familie de modificarea numelui de familie, având
în vedere că, în cazul acesteia din urmă, de regulă, înlocuirea numelui de
227
H. CAPITANT, F. TERRE, Y. LEQUETTE – Op.cit., p.106.
228
94
familie nu este condiţionată de exprimarea voinţei persoanei respective
într-un atare sens.229
Spre deosebire de numele de familie, care este supus „modificării”,
ca urmare a schimbărilor în starea civilă, prenumele nu este supus unor
asemenea modificări.230
Începând cu 01.01.2005, odată cu intrarea în vigoare a noii legi
privitoare la regimul adopţiei, Legea nr.273/2004, prenumele poate fi
supus modificării intervenite în starea civilă a copilului adoptat. Art.53
alin.(3) din lege prevede: „Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând
adopţia, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu
consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate
dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.”
Între modificarea numelui de familie şi schimbarea acestuia există
o deosebire esenţială:
9 Modificarea numelui de familie nu se poate produce decât ca efect al
modificării raporturilor de familie ale persoanelor fizice, astfel cum
acestea au fost tratate în §4.5. din prezenta lucrare.
9 De asemenea, spre deosebire de modificare, pe cale administrativă
poate fi modificat nu numai numele, ci şi prenumele.
4.3. COMPETENŢA DE SOLUŢIONARE A CERERILOR

Competenţa de soluţionare a cererilor de schimbare a numelui pe
cale administrativă este a preşedintelui consiliului judeţean, respectiv a
primarului general al municipiului Bucureşti, care se pronunţă prin
emiterea dispoziţiei de admitere sau de respingere a cererii de
schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii,
conform prevederilor art.13, care au devenit aplicabile începând cu data
de 01.04.2005231, odată cu operaţionalizarea serviciilor publice
229
230
A se vedea, în acelaşi sens: I. IMBRESCU, ANA VASILE – Inadmisibilitatea schimbării
prenumelui adoptatului printr-o hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei,
în Dreptul nr.6/2000, p.82-85; O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.159, au
menţionat: „Totuşi, unele instanţe, cu ocazia încuviinţării adopţiei, au purces,
evident greşit, şi la modificarea prenumelui”(acest lucru – până la intrarea în vigoare
a Legii nr.273/2004 – subl.ns.).
231
- Sub aspect procedural, noua reglementare stabileşte competenţele care revin
autorităţilor publice pentru schimbarea numelui pe cale administrativă, în acord cu
95
comunitare de evidenţă a persoanelor (s.p.c.e.p.), cărora le revine
sarcina efectuării verificărilor ce se impun pentru a stabili dacă sunt
îndeplinite toate condiţiile prevăzute de ordonanţă.
4.4. CAZURI DE SCHIMBARE A NUMELUI ŞI A PRENUMELUI232

Sunt necesare motive temeinice care să îndreptăţească solicitantul
să ceară schimbarea numelui sau prenumelui pe cale administrativă.
În sensul prevederilor art.4 alin.(2) din O.G.R. nr. 41/2003, SUNT
CONSIDERATE CA ÎNTEMEIATE cererile de schimbare a numelui în
următoarele cazuri:
a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori
transformat prin traducere sau în alt mod;
b) când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe
care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta,
precum şi asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest
nume (posedă diferite acte personale, de studii, de serviciu, militare
etc. care nu concordă cu numele prevăzut în actele de stare civilă).
Această prevedere legală aduce în discuţie, după opinia noastră,
caracterul imprescriptibil al numelui. Se pare, aşadar, că o posesie
prelungită, în anumite condiţii, poate da dreptul posesorului să-l
dobândească. Aceste condiţii sunt: o folosinţă permanentă a
numelui; această folosinţă să fie în exercitarea profesiei şi sub acest

prevederile O.G. nr.84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, aprobată prin Legea
nr.372/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Aceste prevederi au fost concretizate şi prin adoptarea H.G. nr.2104/2004 pentru
aprobarea Metodologiei privind criteriile de dimensionare a numărului de funcţii din
aparatul serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, constituirea
patrimoniului şi managementul resurselor umane financiare şi materiale (publicată
în M.Of. nr.1146 din 3 decembrie 2004), cu modificările şi completările ulterioare.
- Până la data de 31 martie 2005, soluţionarea cererilor urma vechea procedură
(circulara nr.20/2004 a I.N.E.P.), iar de la data de 01.04.2005 s-a trecut la aplicarea
procedurii prevăzute de O.G. nr.41/2003 (Instrucţiuni comune ale M.A.I.–I.N.E.P.şi
Direcţia Comunităţii Locale, nr.214.831/228.494/2005). A se vedea şi I.IMBRESCU –
Op.cit., p.377.
232
Pentru un amplu şi documentat studiu, a se vedea E. Chelaru – Privire critică... în
„Dreptul” nr.7/2003, p.6.
96
nume persoana să fie cunoscută în societate. Considerăm că
folosirea permanentă a numelui în profesie presupune o perioadă
mai îndelungată, mai exact folosinţa în timp a numelui trebuie să
coincidă cu exercitarea în timp a profesiei. În plus, această folosinţă
trebuie să fie continuă. Apoi, pentru ca cererea să fie întemeiată,
persoana respectivă trebuie să fi fost cunoscută în societate sub
acest nume. Această condiţie nu credem că este îndeplinită dacă
durata de timp este scurtă şi, deci, persoana nu putea, în mod
rezonabil, să se facă cunoscută în societate sub acest nume. Într-o
atare situaţie, evident, chiar dacă condiţia permanenţei ar fi
îndeplinită, cererea de schimbare a numelui urmează a fi respinsă.
Aşadar, dacă numele nu se poate pierde prin nefolosinţă
îndelungată, el poate fi dobândit, în anumite condiţii restrictive (pe
cale achizitivă); interesul individual şi social conduce la această
soluţie233;
c) când, din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a
necunoaşterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate
menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate
certificatele de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost
eliberate alte acte (de studii, livret militar, carte de muncă etc.);
d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din
mai multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia;
e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă
străină şi solicită să poarte un nume românesc;
f) când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume
românesc, pe cale administrativă, şi doreşte să revină la numele
dobândit la naştere;
g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii
solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor;
h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume comun cu al
celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a
adopţiei, a menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor
schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă;
i) când soţii au convenit cu ocazia căsătoriei să poarte numele de
familie reunite, şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale
administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naştere
233
97
de unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior
căsătoriei;
j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către
părinte, ulterior înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat
instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui acestuia în timpul vieţii,
nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe
cale administrativă;
k) când prenumele purtat este specific sexului opus;
l) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte
un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care
să rezulte sexul acesteia;
m) alte asemenea cazuri temeinic justificate234.
SUNT DE ASEMENEA CONSIDERATE JUSTIFICATE, în sensul prevederilor
art. 4 alin.(3) din O.G.R. nr. 41/2003, şi cererile de schimbare a numelui
în următoarele cazuri:
a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să
poarte un alt prenume. Se cuvine să menţionăm că elementul de
noutate adus de Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei, conform căruia: „Pentru motive temeinice, instanţa,
încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau a familiei
adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de
10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat” –
art.53 alin.(3) – va fi de natură să conducă la reducerea
numărului solicitărilor având drept motiv acest caz;
b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieţuitor
solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la
numele de familie dobândit la naştere;
c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat
anterior şi care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută
prin divorţ, şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere;
d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi celălalt soţ se recăsătoreşte
şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să poarte
numele de familie dobândit la naştere;
234
În opinia noastră, acestea vor fi analizate şi stabilite de autorităţile de la art.13 din
O.G. nr.41/2003. A se vedea şi I. IMBRESCU – Op.cit., p.377.
98
e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut
în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre
creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în formă
autentică;
f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare
unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior
căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia;
g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii
minori şi în urma desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la
numele de familie avut înainte de adopţie;
h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de
familie al celuilalt soţ, nume pe care acesta l-a dobândit prin adopţie,
iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopţiei.
4.5. SFERA PERSOANELOR ÎNDREPTĂŢITE A CERE

SCHIMBAREA NUMELUI
Persoanele îndreptăţite să ceară schimbarea numelui sunt cetăţenii

români cu domiciliul în ţară sau în străinătate [conform prevederilor
art.4 alin.(1) al Ordonanţei], precum şi orice persoană fără cetăţenie
(apatrid) domiciliată în România (art.5)235, care au capacitate de
exerciţiu deplină. Persoanele care nu au o asemenea capacitate ori au
capacitate de exerciţiu restrânsă pot cere schimbarea numelui prin
reprezentantul legal sau, respectiv, prin asistarea lor de către
ocrotitorul legal.
Cu alte cuvinte, aşa cum stabileşte art.7 alin.(1), pentru minori
cererea se face, după caz, de părinţi sau, cu încuviinţarea autorităţii
tutelare, de tutore. Dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea
numelui copilului, va hotărî autoritatea tutelară. Dacă cererea de
schimbare a numelui este făcută de către unul dintre părinţi, este necesar
acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. În cazul minorului care
a împlinit vârsta de 14 ani, cererea va fi semnată şi de acesta [art.7
alin.(3)]. Legea nu cere acordul celuilalt părinte în cazul în care el este
pus sub interdicţie, ori este declarat judecătoreşte dispărut sau
decăzut din drepturile părinteşti [art.7 alin.(2)].
235
Încă odată ne exprimăm surprinderea cu privire la faptul că Proiectul Codului civil
se referă doar la cetăţenii români (subl.ns.).
99
În situaţia în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi,
puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi ori dispăruţi, sau
decăzuţi din drepturile părinteşti şi nu a fost instituită tutela, [în cazul în
care copilul a fost declarat abandonat (!) prin hotărâre judecătorească
rămasă definitivă]236, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească
nu a hotărât încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane, în
condiţiile legii, cererea de schimbare a numelui minorului se face de
către serviciul public specializat pentru protecţia copilului din
subordinea consiliului judeţean ori, după caz, a consiliului local al
sectorului municipiului Bucureşti [art.7 alin.(5)]. Per a contrario, cererea se
face de persoanele la care copilul a fost dat în plasament.237
Pentru persoana pusă sub interdicţie, cererea de schimbare a
numelui se face de către tutore, cu încuviinţarea autorităţii tutelare
[art.7 alin.(4)].
Pe de altă parte, schimbarea prenumelui minorului se poate cere
oricând [cu excepţia situaţiei când schimbarea prenumelui a fost dispusă
de către instanţă cu prilejul încuviinţării adopţiei, iar dacă minorul avea
vârsta de 10 ani i se va fi luat consimţământul prevăzut de art.53 alin.(3)
din Legea nr.273/2004 subl.ns.].
Dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de
familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar
consimţământul celuilalt soţ. Per a contrario, dacă soţii, la încheierea
căsătoriei, s-au învoit să-şi păstreze fiecare numele anterior, oricare
dintre ei va putea să-şi schimbe numele fără a avea nevoie de
consimţământul celuilalt. Schimbarea numelui de familie al unuia dintre ei
nu are efect asupra numelui de familie al celuilalt soţ [art.9 alin.(1) şi (2)].
Aceasta înseamnă că, în nici un caz, schimbarea numelui unuia dintre
soţi nu duce şi la schimbarea numelui celuilalt soţ şi nici la
schimbarea numelui de familie al copilului.238
236
După cum am mai menţionat, Proiectul Codului civil consacră, în art.53 alin.(3),
stabilirea numelui de familie şi a prenumelui doar pentru „copilul găsit, născut din
părinţi necunoscuţi”, renunţând la situaţia copilului abandonat. Această prevedere o
considerăm corectă, deoarece Legea nr.47/1993 privind abandonul de copii a fost
abrogată prin Legea nr.273/2004, sens în care trebuie să se modifice şi O.G.
nr.41/2003 (A se vedea şi I. IMBRESCU – Op.cit., p.373).
237
I. IMBRESCU – Op.cit., p.376.
238
A se vedea şi O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.153.
100
4.6. PROCEDURA SCHIMBĂRII NUMELUI PE CALE
ADMINISTRATIVĂ
Cererea de schimbare a numelui se va depune la serviciul public

comunitar de evidenţă a persoanelor aflat în subordinea consiliului local al
a cărui rază teritorială îşi are domiciliul solicitantul [art.6 alin.(1)].
Trebuie menţionat, totuşi, faptul că nu în toate localităţile
funcţionează servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor,
motiv pentru care cererile de schimbare a numelui pe cale administrativă
se depun la primăria unităţii administrativ-teritoriale unde domiciliază.
Cererea privind pe cetăţeanul român cu domiciliul în străinătate
se depune la primăria ultimului domiciliu avut în România, iar dacă nu
a avut vreodată domiciliul în România – la Primăria Sectorului 1 al
Municipiului Bucureşti.
Cererea de schimbare a numelui trebuie să fie motivată prin unul
sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art. 4 alin.(2) şi (3) din
Ordonanţă (considerate de legiuitor motive temeinice). Ele nu sunt
limitativ prevăzute de lege, pentru că art.4 alin.(2) lit.m) spune că intră
în această categorie şi „alte asemenea cazuri temeinic justificate”.
Se observă însă că legiuitorul, pentru a explica noţiunea de motive
temeinice, împarte cazurile care se circumscriu acesteia în două grupe,
şi anume: 1) cazurile enumerate în art.4 alin.(2) lit.a)-m); 2) cazurile
prevăzute în acelaşi articol în alin.(3) lit.a)-h). Aceasta înseamnă, în
opinia unor autori239, că dispoziţia stabilită în art.4 alin.(2) lit.m) poate fi
interpretată prin analogie numai la prima grupă de situaţii, nu şi la cele
statuate în alin.(3), care sunt limitative, această concluzie rezultând şi
din natura diferită a celor două grupe de cazuri.
Solicitantul va trebui să indice numele pe care doreşte să-l
poarte în viitor.
La cerere trebuie anexate:
– copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei care
solicită schimbarea numelui;
– un exemplar al Monitorului Oficial al României, Partea a III-a, în
care a fost publicat, potrivit art. 10, extrasul din cererea de schimbare
239
101
a numelui, exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai
mult de un an;
– consimţământul, dat în formă autentică, al celuilalt soţ, în cazul
schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei;
– copie de pe decizia de aprobare a autorităţii tutelare, în situaţia în
care părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui copiilor lor
minori, precum şi atunci când cererea de schimbare a numelui este
făcută, pentru minorii şi persoanele puse sub interdicţie
judecătorească, de către tutore (unii autori consideră că mai corect
este cuvântul încuviinţare,240 părere la care subscriem);
– certificatele de cazier judiciar şi cazier fiscal ale solicitantului;
– orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru
motivarea cererii sale.
Schimbarea numelui de familie al minorului se poate face odată cu
schimbarea numelui de familie al părinţilor sau separat, dar tot
pentru motive temeinice.
Aşa cum s-a putut observa, cererea de schimbare a numelui se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, prin grija şi pe
cheltuiala petiţionarului. Cererile de schimbare a numelui format din
expresii indecente, ridicole ori pentru numele transformat prin
traducere sau în alt mod, cu aprobarea conducătorilor serviciilor
publice comunitare judeţene de evidenţă a persoanelor, respectiv a
conducătorului s.p.c.e.p. al municipiului Bucureşti, pot fi exceptate de la
publicare [art.10 alin.(2)].
În termen de 30 de zile de la publicarea extrasului în Monitorul
Oficial, orice persoană interesată poate face opoziţie la aceste cereri,
mai puţin în situaţia în care solicitantul cere schimbarea numelui pentru
expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod.
Opoziţia se face în scris, motivat şi se depune la serviciul public
comunitar de evidenţă a persoanelor (sau la primărie, în cazul în care nu
există încă s.p.c.e.p. într-o localitate) în a cărui rază de competenţă
teritorială îşi are domiciliul persoana care solicită schimbarea
numelui pe cale administrativă [art.11 alin.(2)].
La primirea cererii, ofiţerul de stare civilă verifică dacă au fost
depuse actele prevăzute de legea specială şi, după caz, dovada privind
exceptarea de la publicare a cererii în Monitorul Oficial al României
240
Ibidem 236.
102
(anexa nr.32 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii
nr.119/1996).
Ofiţerul de stare civilă este obligat să înainteze, în termen de 5 zile,
dosarul de schimbare a numelui (cererea, actele menţionate şi opoziţiile,
dacă s-au făcut) serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor la
care este arondată localitatea.
Structura de evidenţă a persoanelor, din cadrul s.p.c.e.p. local, va
efectua următoarele verificări specifice:
– în Registrul local sau naţional de evidenţă a persoanelor;
– în evidenţele s.p.c. judeţean pentru evidenţa şi eliberarea
paşapoartelor (dacă au rezultat date cu privire la eventuala returnare
sau expulzare a solicitantului din ţările cu care România are acorduri
în acest sens);
– în evidenţele B.N. Interpol, în cazul persoanelor fără cetăţenie
(apatride) cu domiciliul în România sau al persoanelor care au
dobândit cetăţenia română;
– cu privire la cetăţenia şi naţionalitatea petiţionarului;
– solicită extrase pentru uz oficial de pe actele de stare civilă aflate în
păstrare, dacă este cazul;
– dacă există un motiv ascuns pentru care se solicită schimbarea de
nume.
Întrucât, la momentul depunerii la primărie a cererii de schimbare a
numelui, aceasta este însoţită de certificatul de cazier judiciar, nu se vor
mai efectua verificări la Serviciile de cazier judiciar – statistică şi
evidenţe operative de la locul de naştere al solicitanţilor – subl.ns.
De asemenea, nu se va solicita reînnoirea certificatului de cazier
fiscal, dacă acesta era valabil la data depunerii cererii, având în
vedere că termenul de valabilitate al acestuia este de 15 zile – subl.ns.
Rezultatul verificărilor, care se efectuează în termen de 30 de zile,
se consemnează într-un referat de investigaţii semnat de şeful s.p.c.
local de evidenţă a persoanelor, în care, pe lângă enunţarea datelor
referitoare la statutul civil al persoanei, se analizează temeinicia cererii,
în spiritul prevederilor legale, provenienţa numelui actual şi a celui
solicitat, precum şi motivele reale rezultate din verificări, făcându-se
propuneri asupra oportunităţii aprobării sau respingerii cererii.
Cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate documentele
prevăzute în Ordonanţă şi, dacă este cazul, cu eventualele opoziţii, se
trimite spre soluţionare, de s.p.c.e.p. local, către s.p.c.e.p. judeţean,
103
respectiv către Direcţia Generală de Evidenţă a Persoanelor a
municipiului Bucureşti (D.G.E.P.M.B).
Serviciul public comunitar judeţean, respectiv D.G.E.P.M.B., prin
structura de stare civilă / Direcţia de Stare Civilă, verifică dacă sunt
îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Ordonanţă şi, după analizarea
temeiniciei cererii, precum şi a opoziţiilor făcute, propune, motivat,
printr-un referat semnat de către şeful serviciului / de director,
preşedintelui consiliului judeţean, respectiv primarului general al mun.
Bucureşti, emiterea dispoziţiei de admitere sau de respingere a cererii
de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea
dosarului.
După emiterea dispoziţiei de admitere a cererii de schimbare a
numelui, se vor transmite, în mod obligatoriu, pentru toate
persoanele, comunicări la Inspectoratul General al Poliţiei Române
(I.G.P.R.) – Direcţia Cazier Judiciar - Statistică şi Evidenţe Operative, la
Direcţia Generală de Paşapoarte (D.G.P.) şi la Direcţia Judeţeană a
Finanţelor Publice – D.J.F.P. (a municipiului Bucureşti) a locului de
domiciliu, prin care aceste instituţii vor fi informate cu privire la
schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui persoanei în
cauză, menţionându-se în ce anume constă schimbarea.
Dacă cererea de schimbare a numelui a fost respinsă, dispoziţia de
respingere se comunică, în termen de 10 zile de la emitere, direct
solicitantului, care poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data
comunicării, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004241,
cu modificările şi completările ulterioare242.
Persoana căreia i s-a respins cererea poate face o nouă cerere,
dacă în susţinerea ei au intervenit motive noi. Dacă cererea de
schimbare a numelui a fost respinsă ca urmare a admiterii unei opoziţii,
se poate face o nouă cerere, în cazul în care se solicită acelaşi nume,
numai după încetarea cauzelor care au determinat admiterea
opoziţiei.
Dacă cererea de schimbare a numelui a fost admisă, copia
dispoziţiei de admitere a schimbării numelui sau prenumelui (art.14 din
241
242
Text modificat de O.U.G. nr.190/2005 (publicată în M.Of. nr.1179 din 28.12.2005),
Decizia Curţii Constituţionale nr.189/2006 (publicată în M.Of. nr.307 din
05.04.2006),Decizia Curţii Constituţionale nr.647/2006 (publicată în M.Of. nr.921 din
14.11.2006), Legea nr. 262/2007 (publicată în M.Of. nr.510 din 30.07.2007), Decizia
Curţii Constituţionale nr.660/2007 (publicată în M.Of. nr.525 din 02.08.2007).
104
Ordonanţă) se trimite primăriei la care a fost înregistrată cererea, care
va înştiinţa de îndată pe solicitant, iar după depunerea de către acesta
a dovezii de plată a taxei extrajudiciare de timbru prevăzute de lege,
îi va elibera o copie de pe dispoziţia de admitere a schimbării numelui.
Scutirea de plata taxei extrajudiciare de timbru se menţionează în
dispoziţia de schimbare a numelui.
Copia dispoziţiei de admitere a schimbării numelui se păstrează de
primăria locului de domiciliu al solicitantului timp de 90 de zile, socotind
de la data înştiinţării acestuia, urmând ca, în caz de neprezentare, să fie
restituită organului emitent.
În cadrul acestui termen, solicitantul trebuie să depună următoarele:
– certificatele de stare civilă (de naştere, de căsătorie şi de naştere
ale copiilor minori), în original;
– chitanţa de plată a taxei de schimbare a numelui;
– cereri individuale prin care se solicită certificatele de stare civilă,
potrivit schimbării de nume obţinute prin dispoziţie.
4.7. PROCEDURA LEGALĂ URMATĂ DUPĂ OBŢINEREA

APROBĂRII SCHIMBĂRII NUMELUI
9 Se retrag certificatele de stare civilă, completate cu numele sau

prenumele care au fost schimbate.
9 Se înmânează solicitantului copia dispoziţiei de admitere a schimbării
numelui de familie şi/sau prenumelui.
9 Se înaintează, la Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor,
un exemplar al dispoziţiei de aprobare, în vederea actualizării
evidenţei centrale a schimbărilor de nume, în sistem informatizat.
Pentru cazurile de respingere a cererilor nu se transmit dispoziţiile
la I.N.E.P.!
9 Se trimite câte o copie a dispoziţiei de schimbare a numelui de
familie şi/sau a prenumelui primăriei locului de naştere, de
căsătorie şi, după caz, de naştere al copiilor minori, pentru
înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă respective.
9 Concomitent, pe baza cererilor individuale, se solicită certificate de
naştere sau de căsătorie, după caz.
9 Certificatele de stare civilă retrase se anulează.
9 La primirea certificatului de stare civilă, acesta se înmânează
solicitantului de către ofiţerul de stare civilă.
105
9 În actul său de identitate se aplică ştampila:
„Schimbat numele de familie (prenumele) din ______________ în
______________. Buletinul de identitate va fi schimbat până la data de
______________.”
9 Cartea de identitate informatizată va fi invalidată prin perforarea
rubricii „termen de valabilitate”, solicitantului punându-i-se în vedere
să se prezinte la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor în termen de 15 zile, pentru obţinerea noului act de
identitate, cu numele schimbat.
4.8. ÎNSCRIEREA SCHIMBĂRII NUMELUI ÎN REGISTRELE

DE STARE CIVILĂ
Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului

de naştere şi a actului de căsătorie al titularului, după caz, la cererea
acestuia.
După această operaţiune, ofiţerul de stare civilă completează un
nou certificat, pe care îl trimite, în termen de 3 zile, primăriei locului de
domiciliu al solicitantului.
Dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data
înscrierii menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de naştere.
243
De la această dată solicitantul va purta numai numele dobândit prin
dispoziţia de schimbare a numelui.
243
De lege ferenda se apreciază că aceste este momentul în care trebuie să se
transmită comunicările privind aprobarea schimbării numelui pe cale administrativă
la I.G.P.R. – D.C.J.S.E.O., la D.G.P. şi la D.J.F.P. (mun. Buc.), pentru a fi în acord
atât cu reglementările legale în materie de protecţie a persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (Legea
nr.677/2001, cu modificările şi completările ulterioare), cât şi cu producerea efectivă
a schimbării aprobate prin dispoziţia administrativă (evitarea cazurilor de revenire la
comunicările transmise, în situaţia renunţării de către solicitant la beneficiul
schimbării de nume obţinute) – subl.ns.
106
4.9. SCHIMBAREA NUMELUI DE FAMILIE AL UNEI PERSOANE
CĂSĂTORITE
Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu are efect

asupra numelui de familie al celuilalt soţ [art. 9 alin.(2)].
Schimbarea numelui de familie al persoanei căsătorite nu implică şi
schimbarea numelui de familie al soţului său, chiar dacă soţii au nume de
familie comun.
În cazul în care unul dintre soţi nu a cerut ori nu a obţinut schimbarea
numelui de familie, el va purta în continuare numele de familie pe care îl
are. Acesta îşi va putea schimba şi el numele de familie, ulterior, tot pe
cale administrativă, în baza solicitării sale. De regulă, însă, soţii cer
împreună schimbarea numelui de familie - subl.ns.
Atunci când, la încheierea căsătoriei, fiecare dintre soţi şi-a păstrat
numele dinaintea căsătoriei, însă, ulterior, unul dintre ei doreşte să adopte
numele de familie al celuilalt soţ, va putea fi urmată numai calea
administrativă.
Orice persoană căsătorită poate solicita schimbarea numelui său de
familie, fără a fi necesară încuviinţarea soţului său. Dacă însă numele de
familie este comun cu soţul său, schimbarea pe cale administrativă se va
putea cere numai dacă există consimţământul acestuia. [Art. 9 alin.(1): „În
cazul în care soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de
familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar consimţământul
celuilalt soţ.”]
4.10. SCHIMBAREA NUMELUI DE FAMILIE AL COPIILOR

Atunci când ambii părinţi sau numai unul din aceştia şi-au schimbat
numele de familie şi au copii minori, însă schimbarea numelui nu se
referă la aceştia, menţiunea se va opera în actele de naştere ale
acestora la rubrica numelui şi prenumelui părinţilor. Aceasta nu atrage
schimbarea numelui de familie al copiilor.
În asemenea situaţii se întocmesc şi comunicările de modificări
pentru menţiuni în evidenţa populaţiei (0-14 ani).
Aşa cum s-a mai precizat, schimbarea numelui de familie al copiilor
minori se poate cere odată cu schimbarea numelui de familie al părinţilor
sau separat, atunci când există motive temeinice. Dacă părinţii nu se
107
înţeleg cu privire la schimbarea numelui copilului minor, autoritatea
tutelară va hotărî în acest sens.
Pentru copiii majori, operarea menţiunii se face numai la cererea
acestora, cu aprobarea I.N.E.P.
¾ Având în vedere că nivelul de competenţă pentru emiterea
dispoziţiei de admitere a schimbării numelui a trecut de la nivelul I.N.E.P.
(fosta Direcţie de evidenţă a populaţiei) la cel al preşedintelui
consiliului judeţean, respectiv al primarului general al mun. Bucureşti,
se apreciază că, de lege ferenda, aprobarea operării menţiunii de
schimbare a numelui, pentru copiii majori, trebuie să fie situată, prin
analogie, tot la nivelul preşedinţilor consiliilor judeţene (al primarului
general al mun. Bucureşti) – subl.ns.
4.11. CĂI DE ATAC

Persoana căreia i s-a respins cererea de schimbare a numelui poate
contesta această măsură pe calea contenciosului administrativ, în
condiţiile Legii nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Această cale de atac era posibilă şi sub vechea reglementare, dar
numai după ce doctrina şi jurisprudenţa s-au fixat în acest sens.
Anterior Legii nr.29/1990, sub imperiul Legii nr.1/1967, răspunsul a fost
negativ.244
În ceea ce priveşte reclamaţia prealabilă [art.18 alin.(3)], până la
adoptarea O.U.G. nr.50/2004, aprobată prin Legea nr.520/2004, care a
abrogat-o, ea se adresa Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa
Persoanelor.
Începând cu data de 01.04.2005, au devenit aplicabile – în literă şi
în spirit – prevederile art.13 din O.G.R. nr.41/2003, în sensul că
aprobarea/ respingerea, prin dispoziţie, a cererii de schimbare a numelui
pe cale administrativă este de competenţa preşedintelui consiliului
judeţean, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti –
subl.ns.
Până la data sus menţionată, lipsa dovezii soluţionării reclamaţiei
prealabile, de către I.N.E.P., conducea la respingerea cererii contestate
în condiţiile Legii contenciosului administrativ, ca fiind prematur
introdusă.
244
108
Aşa cum am mai arătat, în cazul în care, după respingerea cererii
de schimbare a numelui, au apărut motive noi, persoana în cauză va
putea formula o nouă cerere. Tot astfel, în cazul respingerii cererii ca
urmare a admiterii unei opoziţii, dacă motivele care au determinat această
admitere au încetat, se va putea face o nouă cerere (art.19).
Se ridică întrebarea dacă persoana care a făcut opoziţie la cererea
de schimbare a numelui, iar opoziţia i-a fost respinsă şi cererea de
schimbare a numelui a fost admisă, are sau nu o cale de atac. Credem
că – aşa cum au înclinat doctrina şi jurisprudenţa anterioară noii
reglementări – o contestaţie nu era posibilă, dar persoana interesată
poate recurge la procedura contenciosului administrativ de drept
comun.245
Pentru a proteja mai eficient interesele persoanei căreia, prin
admiterea unei cereri de schimbare a numelui, i-a fost vătămat un interes
legitim, legiuitorul a reglementat o situaţie de excepţie. Astfel, conform
prevederilor art.21 din O.G.R. nr.41/2003, o asemenea persoană va
putea cere anularea dispoziţiei, în condiţiile Legii contenciosului
administrativ, cu condiţia de a face dovada că, din motive obiective,
neimputabile ei, nu a putut formula opoziţia prevăzută. Termenul în
care trebuie introdusă o astfel de acţiune este de 6 luni de la data la
care persoana a luat cunoştinţă de schimbarea numelui şi numai
dacă persoana care o depune face dovada că din motive obiective,
neimputabile ei, nu a putut formula opoziţia prevăzută la art 11.
4.12. UNELE PRECIZĂRI

9 Schimbarea numelui de familie dobândit prin căsătorie, ca urmare a
unei decizii / dispoziţii administrative, nu are efect asupra numelui
de familie din actul de naştere – subl.ns.
9 Atunci când se solicită copii de pe decizii de schimbare a numelui
(prenumelui) pe cale administrativă (date de D.E.P. şi de I.N.E.P.
până la 31.03.2005), cererile respective vor fi trimise Inspectoratului
Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, însoţite de timbrul fiscal
corespunzător – subl.ns.
9 Deciziile de schimbare a numelui (prenumelui) date de Ministerul
Justiţiei, până la 31 decembrie 1950, precum şi sentinţele
245
109
judecătoreşti prin care s-a încuviinţat redobândirea numelui, care nu
au fost înregistrate şi pentru care se solicită înscrierea, se vor
trimite Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, pentru
încuviinţarea înscrierii menţiunii.246
4.13. ÎNSCRIEREA DE MENŢIUNI PRIVIND SCHIMBAREA NUMELUI

247
ŞI/SAU PRENUMELUI PRIMITE DIN STRĂINĂTATE
Înscrierea acestor menţiuni se face în baza cererilor adresate

primăriilor care au în păstrare actele de stare civilă ale solicitanţilor
sau la sediul Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor
(I.N.E.P.).
A. Pentru situaţia în care solicitantul se regăseşte atât în posesia
paşaportului emis de autorităţile străine pe noul nume, cât şi a
actului administrativ (notarial, judecătoresc, după caz), prin care s-a
aprobat schimbarea numelui şi/sau prenumelui în străinătate sunt
aplicabile reglementările privind înscrierea menţiunilor primite din
străinătate de la art.43 alin.(3) teza a II-a din Legea nr.119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare.248
246
P. PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE – Op.cit., p.142-143.
247
Această procedură a fost transmisă structurilor teritoriale de evidenţă a
persoanelor de către fosta Direcţie Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei
(D.G.E.I.P. din fostul Minister al Administraţiei şi Internelor) prin dispoziţia circulară
nr.1056492/10.03.2004.
(Deşi nu suntem de acord cu reglementări la nivel de circulare, o agreăm, cu
motivaţia că O.G.R. nr.41/2003 nu conţine asemenea prevederi şi, prin urmare,
această circulară umple un vid legislativ. Se impune de lege ferenda completarea
corespunzătoare a O.G.R. nr.41/2003) – subl.ns.
Pentru detalii a se vedea: P. PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE – Op.cit., p.146-147; I.
IMBRESCU – Op.cit., p.378.
248
„Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite la autorităţile străine, au
putere doveditoare în ţară numai dacă sunt ÎNSCRISE sau TRANSCRISE în
registrele de stare civilă române. Înscrierea/transcrierea (...) şi înscrierea
menţiunilor primite din străinătate se efectuează cu aprobarea Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative (prin I.N.E.P. – subl.ns.)
Prevederile art.43 alin.(3) teza a II-a din Legea nr.119/1996 se coroborează, după
caz, cu cele ale art.44 lit.f) din acelaşi act normativ şi cu cele ale art.15 alin.(1) din
O.G.R. nr.41/2003.
110
9 Cererea va fi însoţită de o serie de acte, printre care:
documentul de schimbare a numelui/prenumelui, în original şi
traducere legalizată, dovada cetăţeniei, copii ale certificatelor de
stare civilă ale persoanei pentru care se solicită înscrierea de menţiuni,
copia paşaportului străin şi/sau a celui românesc deţinut, după caz.
Cererea de înscriere a menţiunilor se poate face în nume propriu
sau prin împuternicit cu procură specială. Procura va fi dată la un
notar public din ţară, la oficiul consular de carieră al României din ţara
de reşedinţă sau la un notar din străinătate, în acest din urmă caz (şi în
cel al traducerilor, aflate în aceeaşi situaţie) trebuind să aibă aplicată
Apostila conform Convenţiei cu privire la suprimarea cerinţei
supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 05.10.1961, la
care România a aderat prin O.G. nr.66/1999, aprobată prin Legea
În procură este necesar să se facă referire, în mod expres, la faptul
că persoana împuternicită îi reprezintă pe solicitanţi, atât în vederea
depunerii documentelor, pentru înscrierea menţiunii, cât şi a ridicării
noilor certificate, cu noile nume/prenume, de la oficiile de stare civilă
unde sunt înregistrate actele de stare civilă ale acestora.
B. În cazul în care solicitantul deţine numai paşaportul emis de
autorităţile străine, pe noul nume, fără a fi în posesia actului
administrativ (notarial, judecătoresc, după caz) de schimbare a
numelui/prenumelui în străinătate, sunt aplicabile prevederile art.4
alin.(2) lit.b) şi c) din O.G.R. nr41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale admistrativă a numelor persoanelor fizice, aprobată
cu modificări şi completări prin Legea nr.323/2003, cu modificările şi
completările ulterioare, soluţionarea cererilor făcându-se în conformitate
cu prevederile acestui act normativ.
111
CAPITOLUL V.
ÎNSCRIEREA NUMELUI SAU A PRENUMELUI DIN ALTĂ
LIMBĂ ÎN LIMBA MATERNĂ ORI CU ORTOGRAFIA
ALTEI LIMBI (RETRANSCRIEREA)249
Art.20 din O.G.R. nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe
cale administrativă a numelor persoanelor fizice, la alin.(1), stabileşte că:
„Persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de
stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia
altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste acte, a
numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii
materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât şi la cele privind
părinţii.”
Textul art.19 din Decretul nr.975/1968 era aproape identic, mai
puţin menţiunea prenumelui, deşi, în practică, acesta se supunea
aceluiaşi regim – subl.ns.
După cum se poate observa, nu este vorba de o schimbare sau
modificare a numelui de familie, ci numai de o retraducere sau scriere
cu ortografia limbii materne (retranscriere).250 Textul de lege nu
foloseşte expresia de retranscriere, însă aceasta este utilizată constant în
literatura de specialitate251.
În Franţa este cunoscută francizarea numelui. Ordonanţa din 2
noiembrie 1945 a permis străinilor al căror nume prezenta o consonanţă
dificil de pronunţat să ceară, prin decret de naturalizare, să fie
modificată ortografia numelui lor, pentru a-i da o alură mai franţuzească.
Dar instanţelor le era recunoscut dreptul de a controla regularitatea
acestei operaţiuni şi de a refuza să ţină seama de ea, dacă această
procedură realiza o veritabilă schimbare de nume. Legea din 3 aprilie
1950 şi Ordonanţa din 23 august 1958 au lărgit domeniul acestei
francizări, ea fiind posibilă nu numai cu ocazia naturalizării, ci şi în toate
celelalte cazuri, în care un străin dobândeşte naţionalitatea franceză, prin
249
P.PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE – Op.cit., p.143-146.
250
251
A se vedea: C. STĂTESCU, GH. BELEIU, E. LUPAN, D. POPESCU, T. POP, O.
UNGUREANU, G. BOROI.
112
declaraţie sau de plin drept, pe motivul naşterii sale sau reşedinţei în
Franţa.
Aşadar, legea permitea mai mult decât o simplă modificare a
ortografiei, ea prevedea, de fapt, o schimbare a numelui atunci când
„prezenta o consonanţă străină de natură a jena integrarea persoanei în
comunitatea naţională”. Beneficiul francizării se întinde de plin drept
asupra copiilor minori.252
Cererea se depune la serviciul public în păstrarea căruia se află
registrele de stare civilă şi se aprobă de către primarul localităţii
respective [art.20 alin.(2) din O.G.R. nr.41/2003].
Pe baza acestei aprobări, se înscriu menţiunile corespunzătoare pe
marginea actelor de stare civilă respective şi se eliberează un nou
certificat, iar cel eliberat anterior se reţine şi se anulează.
Dacă ofiţerul de stare civilă nu poate stabili cu certitudine traducerea
sau ortografierea în limba maternă, cere solicitantului să prezinte o
traducere sau ortografiere oficială, autentificată de notarul public.
La eliberarea unui certificat de stare civilă în aceste condiţii, pe actul
de stare civilă, exemplarul I, se face menţiunea:
„Numele de familie corect este ____________________, iar prenumele este
_________________ (se va trece numele de familie şi prenumele titularului şi ale
părinţilor săi), în baza Aprobării (primarului – subl.ns) nr._____ din __________,
dată în conformitate cu prevederile art.20 din O.G.R. nr. 41/2003”,
comunicându-se despre aceasta şi la exemplarul II al registrului de
stare civilă.
În cazul în care se solicită certificate de stare civilă şi de pe acte pe
care există menţiuni în sensul că s-au eliberat certificate scrise cu
ortografia limbii materne sau cu prenumele tradus, ori solicitanţii au mai
primit astfel de certificate, chiar dacă nu s-a operat menţiunea
respectivă, noile certificate se eliberează conform celor menţionate în
prezentul paragraf.
În pag.1 a buletinului de identitate se aplică ştampila cu următorul
conţinut:
„Eliberat certificatul de stare civilă, în baza art. 20 din O.G.R. nr. 41/2003, cu
numele de familie ______________ şi prenumele ______________. Buletinul de
identitate va fi preschimbat până la ______________”,
252
G. MARTY, P. RAYNAUD – Op.cit., p.680.
113
după care ofiţerul de stare civilă semnează, pune data şi aplică ştampila.
În cazul persoanelor deţinătoare de cărţi de identitate informatizate,
ofiţerul de stare civilă, odată cu eliberarea certificatului de stare civilă, va
invalida cartea de identitate a persoanei prin perforarea spaţiului în care
se află înscrisă perioada de valabilitate, punându-i în vedere să se
prezinte la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor în
termen de 15 zile.
Cererea se poate depune de petiţionar şi la primăria locului de
domiciliu, care o va trimite spre rezolvare serviciului public competent
şi va comunica petiţionarului modul de soluţionare.
Efectele aprobării date în condiţiile menţionate la art.20 alin.(1)
şi (2) se extind asupra copiilor minori ai persoanelor în cauză, iar
când soţii au nume de familie comun, efectele se extind şi asupra
celuilalt soţ, în ambele situaţii, dacă acesta din urmă îşi dă
consimţământul.
Aşadar, pentru ca efectele admiterii cererii să se producă şi asupra
copiilor este necesar şi consimţământul celuilalt părinte (nu trebuie
neapărat să fie soţ). Prin acest text, legiuitorul inovează, deoarece nu se
mai referă numai la copiii rezultaţi din căsătorie, ci şi la cei din afara ei
(eventual concubinaj); de aceea, această modificare e socotită
binevenită. Pe de altă parte, cum este iarăşi normal, între soţii care au un
nume de familie comun, efectele admiterii cererii se vor extinde şi
asupra numelui celuilalt soţ numai dacă acesta îşi dă acordul.253
¾ Se consideră că, de lege ferenda, textul va trebui completat
aşa încât să acopere şi situaţia copilului din afara căsătoriei; în acest
fel el ar fi în concordanţă cu prima frază a art.7 din noua reglementare –
O.G.R. nr.41/2003.254
Pe baza aprobării cererii se vor înscrie menţiunile
corespunzătoare pe marginea actelor de stare civilă respective.
Alin.(5) al art.20 reglementează extinderea efectelor retranscrierii
numelui de familie, stabilind că efectele aprobării se extind asupra copiilor
minori, iar când soţii au nume de familie comun, şi asupra celuilalt soţ,
în ambele situaţii dacă acesta din urmă îşi dă consimţământul. Dacă
soţii nu se înţeleg în ceea ce priveşte extinderea efectelor retranscrierii
numelor asupra copiilor minori, va decide autoritatea tutelară. Pentru
extinderea efectelor admiterii cererii de retranscriere asupra numelui de
253
254
Ibidem 253.
114
familie al celuilalt soţ (desigur, dacă soţii au nume de familie comun) este
întotdeauna nevoie de consimţământul acestuia din urmă, deci,
numai în privinţa extinderii retranscrierii asupra numelui de familie al
copiilor minori nedarea consimţământului unuia dintre părinţi poate fi
suplinită de decizia autorităţii tutelare. Extinderea efectelor
retranscrierii numelui de familie al unuia dintre părinţi asupra numelui de
familie al copilului minor presupune că părinţii au nume de familie
comun, iar în cazul în care părinţii nu au nume de familie comun, fie
că minorul a luat numele de familie ale părinţilor reunite, fie că minorul
a luat numele de familie al părintelui ce a cerut şi obţinut retranscrierea;
întrucât textul de lege nu face nici o distincţie, ar rezulta că în toate
aceste trei cazuri urmează a se cere ori suplini consimţământul
celuilalt părinte.255
Înscrierile făcute în temeiul art. 20 din O.G.R. nr. 41/2003 se
comunică serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor în raza
cărora domiciliază persoanele în cauză[art.20 alin.(6)].
În caz de respingere a cererii, petiţionarul poate face plângere la
judecătoria locului său de domiciliu, în termen de 30 de zile de la
comunicarea dispoziţiei.256 S-a decis că norma juridică ce stabileşte
competenţa instanţei în raport cu domiciliul persoanei care face cererea
nu are caracter absolut, ci constituie o dispoziţie legală de favoare, în
sprijinul titularului dreptului, la care acesta poate renunţa, ori de câte ori
apreciază, în funcţie de condiţiile concrete, că îşi poare promova
interesele în modalitatea personală obişnuită.257 Însă, din art.159
C.proc.civ. şi art.19 C.proc.civ., ultimul interpretat per a contrario, rezultă
că nefiind vorba despre o pricină privitoare la bunuri, competenţa
teritorială în această materie este de ordine publică.
În caz de admitere a unei cereri de schimbare a numelui pe cale
administrativă, persoana căreia i-a fost vătămat un drept sau un interes
legitim recunoscut de lege, poate solicita, pe cale judecătorească, în
condiţiile Legii nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
anularea dispoziţiei de schimbare a numelui. Acţiunea în justiţie poate
fi introdusă în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă de
schimbarea numelui şi numai dacă persoana care o depune face
dovada că din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut formula
opoziţia prevăzută la art.11 (art.21 din O.G.R. nr.41/2003).
255
256
Ibidem 255.
257
Trib.supr., s.civ., dec. nr.557/1989, în revista „Dreptul” nr.1-2/1990, p.133.
115
CAPITOLUL VI.
PSEUDONIMUL ŞI PORECLA
6.1. PSEUDONIMUL
Ca şi numele, pseudonimul individualizează persoana fizică în
societate în general, într-un anumit domeniu de activitate, în special,
printru-un cuvânt ori o grupare de cuvinte.258
Această practică o găsim, în mod obişnuit, la scriitori şi artişti, dar
poate fi întâlnită şi în domeniul tehnico-ştiinţific.259
Pseudonimul formează obiectul dreptului subiectiv la pseudonim.
Legislativ, dreptul la pseudonim este consacrat de:
– art.54 din Decretul nr.31/1954 (alături de alte drepturi personale
nepatrimoniale, cum este dreptul la nume). „Persoana care a suferit o
atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim (…) va putea cere
instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere
drepturilor mai sus arătate.”;
258
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.415; într-o altă definiţie: „Pseudonimul constituie o
denumire pe care o persoană fizică şi-o alege pentru a fi individualizată într-un
anumit domeniu de activitate creatoare destinată a fi adusă la cunoştinţa publicului,
atunci când această persoană nu doreşte să folosească pentru aceasta numele
său” (D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2003, p.76); alt autor defineşte
pseudonimul ca fiind „denumirea liber aleasă, alta decât numele, sub care o persoa-
nă îşi ascunde adevărata identitate, folosită în mod notoriu, în desfăşurarea unei
anumite activităţi, de obicei artistice sau literare” (P. ANDREI – Drept civil. Partea
generală, Centrul de multiplicare al Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1978, p.56).
259
P. ANDREI – Cadrul juridic actual al dreptului la pseudonim, în R.R.D. nr.5/1978,
p.31-34. De exemplu, poetul Dan Barbilian semna sub pseudonimul de Ion Barbu.
Tot astfel Moliére (J.P. Poqueline), Voltaire (F.M. Arouet), Stendhal (H. Boyle).
Scriitorul Curzio Malaparte, în realitate Kurt Sukert, întrebat de ce şi-a ales acest
pseodonim bizar (Mala înseamnă, în italiană, Răul) a răspuns că este o replică
prevăzătoare la Bona-parte, care s-a văzut cum a sfârşit (menţionat de
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.160); Alţi scriitori şi pseudonimele lor: Ion
N. Teodorescu (Tudor Arghezi), Gheorghe D. Vasiliu (George Bacovia),
Gheorghe Popoviciu (George Bariţiu), Eugeniu Botez (Jean Bart), Dimitrie
Cosmad (Dimitrie Bolintineanu), Alexandra Gavrilescu (Otilia Cazimir), Robert
Eisenbraun (Andrei Ciurunga), Barbu Ştefănescu (Barbu Delavrancea), Grigore
Pîşculescu (Gala Galaction) – subl.ns.
116
– art.4, art.10 lit.c), art.12, art.83 alin.(3) şi art.96 lit.b) din Legea
nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (publicată în
M.Of. nr.60/1996), cu modificările ulterioare. De pildă, potrivit art.10
lit.c), autorul are „dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera
la cunoştinţa publică”, deci, atât sub numele real, cât şi sub
pseudonim.
Fiind obiect al dreptului subiectiv corespunzător, pseudonimul se
bucură de protecţia legală a drepturilor personale nepatrimoniale.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, caracteristica principală a
pseudonimului este autodesemnarea. El însă nu este supus regulilor
stabilirii, modificării, schimbării ori retranscrierii, aşa cum este numele.
Evident, purtarea pseudonimului nu este obligatorie, spre deosebire de
nume şi prenume. Alegerea pseudonimului fiind liberă, ea nu presupune
nici un fel de procedură de urmat sau de înregistrare. Simpla folosire
a unui pseudonim este suficientă pentru a da naştere unui drept la acel
pseudonim.260 Totuşi, sunt îndreptăţite să-şi aleagă şi să folosească un
pseudonim numai acele persoane fizice care desfăşoară o activitate
creatoare (o creaţie a spiritului) destinată publicităţii. Ele au opţiunea de
a-şi publica operele lor fie sub numele şi prenumele lor, fie sub
pseudonimul ales, fie fără nici un nume.261
Desigur, analizat prin prisma identificării persoanei, rolul
pseudonimului este mai redus decât al numelui, deoarece se
circumscrie numai la anumite domenii de activitate (literare, artistice etc.).
Dreptul la pseudonim, fiind un drept absolut, nu poate fi exercitat pe
cale de reprezentare şi nu poate fi transmis nici prin moştenire, este
imprescriptibil şi viager.262 Dar, aşa cum s-a subliniat, pseudonimul
este ocrotit şi după moartea titularului său.263 Cel care a dobândit un
drept asupra pseudonimului poate să îl apere împotriva terţilor care ar
pretinde să se servească de un pseudonim asemănător.
260
M. MUREŞAN – Op.cit., p.55; C. STĂTESCU – Op.cit., p.145.
261
262
Jurisprudenţa franceză a admis că cel care se foloseşte de un pseudonim în mod
loial, continuu, paşnic şi public şi sub acest nume îşi câştigă notorietatea,
dobândeşte asupra acestuia un drept de natură patrimonială, care îi permite să
paralizeze pretenţiile tardive ale titularilor numelor patronimice omonime, dacă
pentru aceştia folosinţa pseudonimului nu este prejudiciabilă (B. TEYSSIE – Droit
civil. Les personnes, quatrieme edition, Litec, Paris, 1999, p.131, menţionat de O.
UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.161).
263
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2003, p.74-76, menţionând art.56 din
Decretul nr.31/1954.
117
6.2. PORECLA
În vorbirea curentă, porecla însemnă supranume dat (de obicei, în
bătaie de joc) unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură
caracteristică a aspectului său exterior sau a activităţii sale264, iar uneori şi
la anumite calităţi ale persoanei astfel „botezate”.265 Uneori, ea era
întrebuinţată pentru a deosebi între mai multe ramuri ale aceleiaşi familii,
ceea ce echivala în fapt cu o schimbare sau completare de nume.266
Pseudonimul nu trebuie confundat cu porecla.
Dacă porecla constă, ca şi pseudonimul, într-un cuvânt ori o grupare
de cuvinte, în dreptul civil ea nu are nici o valoare, nu formează obiectul
unui drept subiectiv şi, în consecinţă, nu se bucură de nici o protecţie
legală.267
Totuşi, porecla are un oarecare rol de identificare în domeniul
procesului penal. Bunăoară, Legea nr.7/1972 privind cazierul judiciar şi
H.C.M. nr.455/1972 privind formularele în activitatea de cazier judiciar
prevedeau nu numai numele şi prenumele persoanelor, dar şi numele
avute anterior (inclusiv modificarea şi schimbarea numelor), precum şi
porecla ori eventualele nume false folosite de inculpat.268 Şi
264
265
O. UNGUREANU, C.JUGASTRU – Op.cit., p.161.
266
Ibidem 265.
267
C. STĂTESCU – Op.cit., p.146; E. LUPAN – Op.cit., p.108; GH. BELEIU – Op.cit., 2005,
p.415.
268
În legislaţia franceză sunt reglementate ca accesorii ale numelui: particula,
liniuţa de unire şi titlurile de nobleţe; ELE LIPSESC ÎN DREPTUL NOSTRU ACTUAL.
În particula (de) s-a văzut un semn de nobleţe, dar cu consecinţe juridice
imprecise, iar în liniuţa de unire (-), care asociază cele două elemente ale unui
nume de familie dublu, o marcă de burghezie republicană. S-a stabilit că particula
este ereditară. De aceea de-ul pierdut poate fi reluat pe cale de rectificare a actelor
de stare civilă, dacă se demonstrează că strămoşii reclamantului au avut în Vechiul
Regim (înaintea Decretului din 6 fructidor, an II) posesia prelungită a formei cu
particula.
Titlurile de nobleţe (prinţ, duce, marchiz, conte, viconte, baron, cavaler) au fost
întotdeauna legate istoric de monarhie. Republica franceză admite însă ca ele să
subziste, dar nu ca semn al unor calităţi personale (deoarece nobilimea a fost
abolită), ci ca accesorii onorifice ale numelui. Aşadar, cei care au dreptul pot să
le folosească şi pot să ceară să se facă menţiunea în actele lor de stare civilă (J.
CARBONNIER – Op.cit., p.78). Potrivit Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, în certificatele române de stare civilă nu vor fi preluate titlurile de nobleţe şi
particulele, chiar dacă au fost înscrise în unele acte de stare civilă.
118
reglementările actuale269 în materie de cazier judiciar au preluat
dispoziţiile referitoare la poreclă şi la eventualele nume false.
269
Legea nr.290/2004 privind cazierul judiciar – publicată în M.Of. nr.586/2004 –, cu
modificările ulterioare; H.G. nr.1373/26.08.2004 pentru formularele tip privind
comunicările cu privire la datele ce urmează a fi înscrise în cazierul judiciar sau
notate în evidenţele unităţilor de poliţie, precum şi a celor privind cererile pentru
obţinerea certificatelor şi copiilor de pe cazierul judiciar.
119
TITLUL III. DOMICILIUL ŞI REŞEDINŢA
CAPITOLUL I.
DOMICILIUL
1.1. NOŢIUNE, IMPORTANŢĂ, CARACTERE ŞI FELURI
1.1.1. NOŢIUNEA DOMICILIULUI
1.1.1.1. REGLEMENTARE
Ca şi numele, domiciliul persoanei fizice interesează nu numai
raporturile de drept civil, ci şi alte ramuri de drept.
Aici avem în vedere „domiciliul” ca atribut de identificare în raporturile
civile.
De lege lata, instituţia domiciliului este alcătuită din norme cuprinse
în:
– Decretul nr.31/1954 (art.13-15, în principal) privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice;
– Codul familiei (art.11, 100, 102, 122, mai ales);
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.97/2005 privind evidenţa,
domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români270,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.290/2005271, cu
– Hotărârea Guvernului nr.1375/2006 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor legale privind
270
Publicată în M.Of.nr.641/20.07.2005.
271
120
evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor
români272;
– Hotărârea Guvernului nr.839/2006 privind forma şi conţinutul actelor
de identitate, ale autocolantului privind stabilirea reşedinţei şi ale
cărţii de imobil273 şi Hotărârea Guvernului nr.112/1997 privind
organizarea activităţii de eliberare a cărţilor de identitate, procedura
de preschimbare eşalonată a buletinelor de identitate actuale,
precum şi aspecte privind termenul de valabilitate a acestora274, cu
– Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului275 [art.59, 64 alin.(2), art.81 şi 82];
– Ordonanţa Guvernului nr.84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a
persoanelor276, aprobată prin Legea nr. 372/2002277, cu modificările şi
– Convenţia O.N.U. pentru drepturile copilului (1989), ratificată prin
Legea nr.18/1990.278
1.1.1.2. PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA REGLEMENTĂRII JURIDICE

A DOMICILIULUI
În apariţia şi dezvoltarea societăţii, ca şi în formarea şi consolidarea

familiei, locuinţa a avut un rol important, ea servind alături de alţi factori,
272
273
274
Publicată în M.Of.nr. 71/21.04.1997.
275
276
Publicată în M.Of.nr.544/01.09.2001. Potrivit O.G. nr.84/2001, la nivelul consiliilor
locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor mun.Bucureşti, precum şi la
nivelul consiliilor judeţene, respectiv al mun. Bucureşti, se înfiinţează servicii publice
comunitare de evidenţă a persoanelor care asigură atât întocmirea, păstrarea,
evidenţa şi eliberarea actelor de stare civilă, a cărţilor de identitate, a cărţilor de
alegător şi a listelor electorale, cât şi desfăşurarea activităţilor de primire a cererilor
şi de eliberare a paşapoartelor simple, permiselor de conducere, certificatelor de
înmatriculare şi a plăcuţelor cu numere de înmatriculare, în sistem de ghişeu unic.
Coordonarea şi controlul metodologic al serviciilor publice comunitare se asigură
în mod unitar de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor.
277
278
Republicată în M.Of. nr 314 din 13.06.2001.
121
ca omul, din nomad să devină sedentar. Fără această stabilitate a
oamenilor nu ar putea fi concepută existenţa societăţii, ca şi a familiei din
zilele noastre. Lipsa acestei stabilităţi ar face aproape imposibilă
stabilizarea nu numai a raporturilor juridice între oameni, dar şi a
raporturilor de altă natură.
Alături de numele de familie şi de prenume, care contribuie la
individualizarea persoanei fizice în societate şi în familie, domiciliul
serveşte la identificarea în spaţiu a acesteia, adică într-un loc precis
determinat unde se presupune a fi permanent prezentă.
Numele persoanei fizice şi locul aşezării sale se află într-o strânsă
condiţionare reciprocă, cu semnificaţii esenţiale pentru înţelegerea vieţii
politice, social-economice şi juridice a poporului nostru279.
1.1.1.3. TERMINOLOGIE
Identificarea persoanei fizice într-un loc, anume determinat, prezintă
interes în naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de raporturi
juridice, precum şi în executarea drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc
conţinutul acestor raporturi.
Originea cuvântului „domiciliu”, din punct de vedere etimologic, se
află în expresia latină „domum colere”, cu semnificaţia de casa pe care o
locuieşte cineva.
Şi în dreptul nostru locuinţa constituie criteriul esenţial în
determinarea domiciliului unei persoane fizice. Nu orice locuinţă este,
însă, considerată a fi domiciliul unei persoane fizice. Într-adevăr, casa în
care locuieşte o persoană poate fi considerată domiciliul acesteia, după
cum s-ar putea ca o asemenea locuinţă să servească numai ca reşedinţă
acelei persoane sau chiar să nu fie nici măcar reşedinţă280.
Într-un înţeles popular, domiciliul este un cămin personal în care
fiecare este liber să interzică accesul oricui vrea el, indiferent că îl ocupă
ca proprietar, locatar sau cu orice alt titlu. Invers, domiciliul este dreptul
fiecăruia de a face din locuinţa sa un loc de azil şi de retragere a altora;
este apoi dreptul titularului să trăiască – dacă doreşte – singur şi liniştit, la
adăpost de intruziunile, imixtiunile şi intervenţiile indiscrete ale altora, este
279
Colectiv – Istoria dreptului românesc, vol.I, Editura Academiei R.S.România,
280
D. LUPULESCU – Numele şi domiciliul persoanei fizice, E.S.E., Bucureşti, 1982, p.64;
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Drept civil – Persoana fizică, Editura Editas,
122
libertatea de a avea pace la tine. Domiciliul este unul din mijloacele de a
face să-ţi fie respectată viaţa privată.281
Pentru a garanta acest „confort”, legea penală sancţionează violarea
domiciliului (art.192). Această reglementare interzice de a te introduce
sau a rămâne în locul în care locuieşte o persoană, fără consimţământul
acesteia; a fortiori împotriva voinţei acesteia, prin ameninţare,
constrângere etc.282
Ceea ce este specific domiciliului este faptul că protecţia libertăţii şi
intimităţii titularului are un caracter geografic, este limitată în spaţiu. După
cum s-a spus: „el se materializează prin recunoaşterea unui teritoriu la
frontierele căruia se opreşte puterea altuia şi în sânul căruia domneşte o
mică suveranitate”.283
Trebuie să subliniem că dreptul civil are o altă concepţie asupra
domiciliului; el se ocupă, în primul rând, nu de protejarea persoanei în
acest loc, ci mai ales de a o situa într-un spaţiu şi de efectele care
decurg din această determinare.284
Pentru aceste considerente esenţiale, ştiinţa dreptului a fost nevoită
să creeze instituţia domiciliului.
În dreptul feudal, domiciliul unei persoane era considerat locul în
care îşi avea locuinţa stabilă. Astfel, mari sau mici, boierii îşi aveau
domiciliul la una din moşiile lor sau în oraşe.
Domiciliul ţăranilor era în satele lor în care îşi aveau locuinţa stabilă,
moşierii şi răzeşii identificându-se cu pământul ţării. Numele acestora
figurează în documente împreună cu numele satului în care îşi aveau
domiciliul. Într-adevăr, nume ca FRĂŢILĂ din Suşita, BARBU din Murgeşti,
DAN din Plopşor – în Ţara Românească, ori MĂRIA, fiica lui NEAGOE din
Miclăuşani, ALBU din Stoiceni – în Moldova285 arată strânsa legătură dintre
numele de familie şi domiciliu, elemente esenţiale pentru identificarea
persoanei.
281
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucureşti,
2003, p.162.
282
Ibidem 277.
283
G. CORNU – Droit civil, Introduction. Les personnes. Les biens, 8 edition,
Montchrestien, 1997, p.244 (citat de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit.p.162).
284
285
Colectiv – Istoria dreptului românesc, vol.I, 1980, p.474.
123
Femeia măritată îşi avea domiciliul la locuinţa soţului ei. Minorii
neemancipaţi îşi aveau domiciliul la părinţii lor, iar copilul adoptat la
domiciliul adoptatorului.
Codul civil a consacrat instituţiei domiciliului articolele 87-97 din titlul
III, în prezent abrogate. În legătură cu noţiunea de domiciliu, Codul civil,
în art. 87, arăta că „domiciliul fiecărui român, cât priveşte exercitarea
drepturilor sale civile, este acolo unde îşi are principala sa aşezare”.
Din această prevedere nu trebuie să se tragă concluzia că străinii nu
puteau avea domiciliul în România.
Referirea în cadrul reglementării domiciliului numai la cetăţenii
români a fost impusă de necesitatea deosebirii domiciliului civil de cel
politic, cetăţenii străini putând dobândi domiciliul civil fără nici o îngrădire.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, domiciliul legal al minorului
neemancipat era la părinţi sau la tutore, al femeii măritate la soţul ei şi al
interzişilor la tutorii lor. Mai aveau domiciliu legal servitorii, la persoana pe
care o serveau sau la care lucrau în mod obişnuit, precum şi funcţionarii
inamovibili.
O persoană îşi putea schimba domiciliul în două moduri: prin
dobândirea unui domiciliu legal şi prin simpla manifestare de voinţă.
Pentru schimbarea voluntară a domiciliului, Codul civil impunea două
condiţii, şi anume: faptul locuirii într-un alt loc o anumită perioadă de
timp, precum şi intenţia expresă ori tacită a persoanei de a strămuta în
acel loc principala sa aşezare.
Toate aceste reglementări legale cuprinse în Codul civil privitoare la
domiciliu au fost abrogate în mod expres prin art.49 din Decretul
nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
Din prevederile art.13 din Decretul nr.31/1954 rezultă că, pentru a
constitui un domiciliu, locuinţa trebuie să fie statornică, iar nu temporară.
În cazul în care persoana are două sau mai multe locuinţe statornice,
atunci domiciliul său va fi acea dintre locuinţele statornice care este cea
principală.286 S-a arătat că pentru a deosebi locuinţa statornică de cea
temporară se folosesc două noţiuni: domiciliu şi reşedinţă.287
286
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Identificarea persoanei fizice, Editura Lumina Lex,
287
GH. BELEIU – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ediţia a X-a, revăzută şi adăugită de: MARIAN NICOLAE şi PETRICĂ TRUŞCĂ, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p.417.
124
Prevederile art.13 din Decretul nr.31/1954 au fost preluate din fostul
art.87 C.civ.(abrogat), care însă nu era identic cu textul corespunzător din
Codul francez288. Aceste texte acreditează concepţia potrivit căreia simpla
întrunire a caracterului de locuinţă statornică sau principală a unei
persoane este suficientă pentru a defini acea locuinţă ca fiind domiciliul
persoanei.289
Definirea domiciliului a creat între marii doctrinari din vechiul drept
francez o vie polemică. Astfel, iniţial, autorii AUBRY şi RAU, HUC sau
BAUDRY-LANCANTINERIE defineau domiciliul ca pe „o relaţie juridică între o
persoană şi locul unde, cu privire la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ei,
este totdeauna presupusă prezentă de lege”.
S-a considerat pe drept cuvânt că a defini domiciliul ca pe o relaţie
juridică între persoană şi locul unde e prezumat de lege că se află e o
abstracţie lipsită de eficacitate practică.
PLANIOL spune că proba unei bune definiţii este putinţa de a o
substitui fără nonsens într-o frază obişnuită. Traducând astfel definiţia de
mai sus putem spune că expresia „mă duc la domiciliul meu” s-ar putea
traduce astfel: „mă duc la relaţia mea juridică cu casa”. Este evident că nu
se prea potriveşte cu realitatea, deci problema trebuie privită dintr-un alt
punct de vedere.
Prin urmare, PLANIOL afirmă că e mai bine să se adere la definiţia lui
Pothier, care spune că domiciliul este locul unde persoana a stabilit
principalul sediu al locuinţei sale şi al afacerilor sale.
Definiţia are incontestabilele ei avantaje. Totuşi îi lipseşte un element
esenţial, şi anume acela al prezenţei, în ochii legiuitorului, persoanei la
locul fixat ca domiciliu.290
Astfel, combinând cele două definiţii, în formularea profesorului
Nicolae Titulescu descoperim o definiţie pe cât de simplă pe atât de
288
Art.102 din C.civ.fr. dispune: „Domiciliul oricărui francez, cu privire la exercitarea
drepturilor sale civile, este în locul unde îşi are locuinţa principală”. Din această
definiţie rezultă două principii şi anume: principiul necesităţii (orice francez
trebuie să aibă un domiciliu) şi principiul unităţii (orice francez are un singur
domiciliu); a se vedea G. CORNU – Op.cit., p.244.
289
În acest sens, M.B. CANTACUZINO – Curs de drept civil, Ediţia a II-a, Editura Ramuri,
Craiova, p.81.
290
V. V. POPA – Op.cit., p.408.
125
potrivită, şi anume „domiciliul este locul unde persoana este presupusă a
fi în prezenţă în ochii legii”.291
În literatura juridică mai veche din ţara noastră a fost exprimată
părerea că „domiciliul este deci o abstracţiune, o ficţiune datorată creaţiei
legiuitorului”.292 Considerând domiciliul ca o ficţiune a legiuitorului, autorii
care susţin acest punct de vedere adaugă că domiciliul trebuie privit ca un
raport între o persoană şi locul unde aceasta este presupusă de lege a fi
prezentă în vederea exercitării drepturilor şi obligaţiilor sale.
Marea majoritate a autorilor, ţinând seama de dispoziţiile legale
privind domiciliul, consideră că prin domiciliu trebuie să se înţeleagă un
loc unde o persoană îşi are locuinţa statornică sau principală293.
Din practica judecătorească rezultă, de asemenea, că prin domiciliu
trebuie să se înţeleagă, înainte de toate, o „localitate în care persoana
fizică îşi are locuinţa statornică şi principală” (Decizia nr.576/1972 a
fostului Tribunal Suprem, Secţ.civ., în R.R.D. nr.10/1072, p.174).294
Doctrina a oferit diferite definiţii domiciliului295, plecându-se de la
prevederea art.13 din Decretul nr.31/1954: „Domiciliul persoanei fizice
este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”, iar articolul
26 alin.(1) din O.U.G. nr.97/2005, astfel cum a fost modificat şi completat
prin legea nr.290/2005, dispune: „Domiciliul persoanei fizice este la
adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală”. În alin.(2) se
precizează că „Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre
părinţi la care el locuieşte statornic ori, după caz, la reprezentantul său
291
N. TITULESCU – Drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.139-141 (V. V.
POPA).
292
D. ALEXANDRESCO – Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol.I,
Curierul judiciar, Bucureşti, 1906, p.454.
293
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU – Tratat de drept civil român.
Editura Naţională, Bucureşti, 1928, p.230; C. STĂTESCU – Drept civil, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1970, p.146; M.I. EREMIA – Domiciliul, în Persoana fizică în
dreptul R.P.R., Ed.Academiei, 1963, p.140; D. LUPULESCU – Op.cit., 1982, p.66; Ş.
BELIGRĂDEANU – Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu noţiunea de
domiciliu, în R.R.D. nr.1/1982, p.52.
294
Citată de D. LUPULESCU – Op.cit., 1982, p.66.
295
Pentru asemenea definiţii, a se vedea: C. STĂTESCU – Drept civil, 1970, pag.147;
GH. BELEIU – Drept civil, 1987, p.167; E. LUPAN – Drept civil. Persoanele, 1988,
p.110; ŞT. RĂUSCHI – Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana
juridică, Iaşi, 1992, p.288; D. LUPULESCU – Op.cit., 1982, p.65; M. COSTIN – Marile
instituţii ale dreptului civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.295; P. ANDREI –
Domiciliul real al persoanei fizice, în R.R.D. nr.2/1977, p.28-29.
126
legal sau la persoana fizică ori juridică la care este încredinţat în
plasament”. Dispoziţiile susmenţionate se aplică şi în cazul persoanei
fizice puse sub interdicţie.
După cum se va vedea, există trei feluri de domicilii – de drept
comun, legal, şi convenţional – în funcţie de modul de stabilire.
Ne raliem părerii exprimate de acei autori care susţin că în
determinarea domiciliului unei persoane fizice trebuie să se ţină seama de
două criterii, şi anume de caracterul statornic al locuinţei, criteriul
principal, şi de caracterul de locuinţă principală, criteriul secundar.
Aceasta înseamnă că dacă o persoană fizică are o singură locuinţă
statornică, în acel loc va fi şi domiciliul acelei persoane. Dimpotrivă, dacă
persoana fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi în
locul unde se află locuinţa principală.296
Stabilirea domiciliului în condiţiile art.13 din Decretul nr.31/1954 se
face prin libera voinţă a persoanei fizice, care îşi poate alege locuinţa
statornică sau principală în orice loc doreşte. Într-adevăr, potrivit
dispoziţiilor art.25 din O.U.G. nr.97/2005, „Cetăţenii români au dreptul să-
şi stabilească sau să-şi schimbe, în mod liber, domiciliul ori reşedinţa, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.
Cetăţenii români nu pot avea în acelaşi timp decât un singur
domiciliu şi/sau o singură reşedinţă. În cazul în care aceştia deţin mai
multe locuinţe, îşi pot stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele”.
Prin domiciliu, în general, se înţelege acel atribut de identificare a
persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui
loc având această semnificaţie juridică.297
Pentru a se deosebi locuinţa statornică de cea temporară, se
folosesc două noţiuni juridice, respectiv: domiciliu şi reşedinţă298.
Subscriem părerii exprimate de specialişti299, conform căreia – faţă
de caracterul statornic, stabil al locuinţei care este domiciliul persoanei
fizice – este criticabilă formula ”domiciliu stabil”, întrucât conţine un mare
296
D. LUPULESCU – Op.cit., 1982, p.65; D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit.,
2002, p.98; E. LUPAN – Op. cit, p.161; P. ANDREI, I. APETREI – Drept civil. Partea
generală. Persoana fizică, Editura Ankarom, Iaşi, 1998, p.277; T. POP – Drept civil.
Persoanele fizice şi juridice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.103.
297
298
Ibidem 293.
299
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.417. A se vedea şi G.BOROI – Op.cit., p.341.
127
pleonasm, formulă întâlnită, din păcate, în diferite formulări, în presă, dar
şi în unele dispoziţii legale300 sau în jurisprudenţă301. Prin consultarea
Dicţionarului limbii române contemporane, la pag.371, se va vedea că
„statornic” are înţelesul de „care nu-şi schimbă locul, fix, stabil”.
1.1.2. IMPORTANŢA DOMICILIULUI

În dreptul nostru, domiciliul are o mare importanţă, de existenţa lui
fiind legate naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor
raporturi juridice. Se poate afirma, fără teama de a greşi, că nu există
ramură de drept, în cadrul sistemului de drept al ţării noastre, care într-un
fel sau altul să nu reglementeze prin norme juridice relaţii sociale a căror
naştere, modificare, transmitere sau stingere să nu fie legată de existenţa
domiciliului persoanei fizice.302
Domiciliul reprezintă un important element care, împreună cu
cetăţenia, personalitatea juridică, numele, starea civilă etc. contribuie la
individualizarea şi identificarea persoanei în societate şi familie, deci,
reprezintă o componentă a dreptului copilului (persoanei) la identitate, iar
pe de altă parte, având în vedere faptul că domiciliul este strâns legat de
o locuinţă, el devine semnificativ şi pentru asigurarea altor drepturi
reglementate de Convenţia O.N.U. pentru drepturile copilului (1989),
(art.27 pct.3)303.
Legea ataşează „locului” domiciliului mai multe efecte juridice care au
în practică un interes deosebit. Într-o formulă generală, se poate spune că
domiciliul are efectul de centralizator juridic în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor civile ale persoanei fizice.304
În art.27 alin.(1) din Constituţia României – de unde rezultă, de
asemenea, importanţa deosebită acordată domiciliului şi reşedinţei
persoanei fizice – se stipulează: „Domiciliul şi reşedinţa sunt
inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”.
300
A se vedea Regulamentul privind operaţiunile curente şi transferurile de
capital cu mijloace de plată străine, elaborat de Banca Naţională a României şi
publicat în M.Of. nr.101/1991 – art.6, 11, în prezent abrogat.
301
A se vedea Dec.nr.2106/1991 a S.civ. a C.S.J., în Dreptul nr.6/1992, p.84.
302
303
304
128
În dreptul civil, rolul şi importanţa domiciliului pot fi evidenţiate, mai
ales, în următoarele DOMENII:
9 în domeniul capacităţii civile, cu referire la anumite îngrădiri ale
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, cum sunt, spre exemplu:
accesul la procedura de adopţie de către cel ce urmează a fi adoptat,
posibilitatea dobândirii în proprietate de terenuri de orice fel, prin acte
între vii, de către persoane fizice care nu au cetăţenie română şi
domiciliu în România305. De pildă, art.61 alin(2) din Legea
nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei prevede: „Instanţele
judecătoreşti române sunt exclusiv competente să judece procesele
privind încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne,
încredinţarea în vederea adopţiei şi încuviinţarea adopţiei dacă cel ce
urmează a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean
român sau străin fără cetăţenie”, iar art.3 alin.(2) din Legea arendării
nr.16/1994, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.276/2005306,
dispune: „Arendaşii, persoane fizice, pot fi cetăţeni români sau
cetăţeni străini”, spre deosebire de vechea reglementare, unde se
menţiona: „Arendaşul, persoană fizică, trebuie să fie cetăţean român
cu domiciliul în România, să prezinte garanţiile solicitate de
arendator”.
Potrivit art.41 alin.(2) din Constituţie: „Cetăţenii străini şi apatrizii
pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi
din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică307, precum şi
prin moştenire legală”.
305
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.418. În domeniul capacităţii civile, din punctul de
vedere al importanţei domiciliului, în ediţia din 1995, se făcea trimitere şi la art.47
din Legea fondului funciar nr.18/1991. Prin Decizia Curţii Constituţionale
nr.342/29.09.1997 (M.Of. nr.333/1997), s-a constatat că dispoziţiile art.47 alin.(1),
(2) şi (3) din Legea fondului funciar nr.18/1991 au fost abrogate prin efectul art.150
alin.(1) – conflictul temporal de legi – din Constituţia României.
306
Publicată în M.Of. nr.903/10.10.2005.
307
A se vedea: a) Legea nr.312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate
privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către
persoanele juridice străine; b) Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (publicată în
M.Of.nr.653/22.07.2005). Art.3 al acestui act normativ dispune: „Cetăţenii străini şi
apatrizii, precum şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea specială”.
129
9 în domeniul obligaţiilor civile, art.1104 C.civ. prevede că „plata
trebuie a se face la locul arătat în convenţie”; „dacă locul nu este
arătat, plata, în privinţa bunurilor certe şi determinate, se va face în
locul în care se găsea obiectul obligaţiei în timpul contractării”, iar „în
orice alt caz, plata se va face la domiciliul debitorului”, ceea ce se
numeşte „plata este cherabilă, iar nu portabilă”. De asemenea,
potrivit art.1115, pct.6 C.civ., pentru ca oferta (reală urmată de
consemnaţiune) să fie valabilă se cere ca ea să fie făcută „în locul ce
s-a hotărât pentru plată, şi dacă locul pentru plată nu s-a determinat
prin o convenţie specială, să fie făcută sau creditorului în persoană,
sau la domiciliul său, sau la domiciliul ales pentru executarea
convenţiei, iar potrivit art.1121 C.civ., „dacă lucrul debit este un corp
cert care trebuia a se trăda (a se preda) în locul unde se găseşte,
debitorul este obligat a soma pe creditor să-l ia, printr-un act ce i se
va notifica sau în persoană sau la domiciliul său, sau la domiciliul
ales pentru executarea convenţiei”.
9 în domeniul succesoral, legea stabileşte că locul deschiderii
succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului; de acesta
se leagă o serie de consecinţe juridice; în acest sens, art.68 din
Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale dispune:
„Procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea
oricărei persoane interesate, a procurorului, precum şi a secretarului
unităţii administrativ - teritoriale în raza căreia defunctul şi-a avut
ultimul domiciliu, atunci când are cunoştinţă că moştenirea
cuprinde bunuri mobile.
În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul
domiciliu în ţară, procedura succesorală se poate îndeplini de
notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care
defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare”. Aceeaşi
soluţie se impune şi în situaţia în care domiciliul defunctului este
necunoscut.308
Stabilirea ca loc al deschiderii succesiunii a ultimului domiciliu al
defunctului prezintă interes practic, în sensul că la cel loc se pot
obţine cele mai bune informaţii cu privire la succesori şi la averea
succesorală, precum şi pentru determinarea organelor competente
chemate a înfăptui procedura succesorală necontencioasă sau a
308
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2002, p.106; D. LUPULESCU – Op.cit.,
1982, p.71.
130
instanţei judecătoreşti competente să rezolve eventualele litigii
referitoare la succesiune309.
9 în domeniul investiţiilor sunt de amintit dispoziţiile art.2 lit.c) din
O.U.G. nr.92/1997 privind stimularea investiţiilor directe,310 care
definesc noţiunea de investitor: „persoană fizică sau juridică,
rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau sediul permanent în
România ori în străinătate, care investeşte în România, în oricare
dintre modalităţile prevăzute la lit.a) şi b)”.311
9 în domeniul ocrotirii persoanei fizice, atât domiciliul persoanei
fizice ocrotite, cât şi al celui care ocroteşte are importanţă practică
multiplă, inclusiv în stabilirea competenţei diferitelor organe de stat în
raporturile de ocrotire312.
În privinţa ocrotirii persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu
şi cu capacitate de exerciţiu restrânsă, competenţa instituirii tutelei
aparţine instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie domiciliază
sau a fost găsit copilul [art.40 alin.(2) din Legea nr.272/2004], iar în
cazul celor puşi sub curatelă, de regulă, competenţa aparţine
autorităţii tutelare de la domiciliul persoanei ocrotite. În
conformitate cu dispoziţiile art.159 din Codul familiei, pentru ocrotirea
părintească şi tutela minorului este competentă autoritatea tutelară
de la domiciliul minorului, iar pentru tutela persoanei puse sub
interdicţie, conform prevederilor art.145 alin. (1) C.fam., rămâne
competentă autoritatea tutelară de la domiciliul acestei persoane.
Pentru curatelă este competentă, în funcţie de situaţie, autoritatea
tutelară de la domiciliul persoanei reprezentante [în situaţiile
prevăzute de art.152 lit.a) şi c) din Codul familiei], fie cea de la locul
unde trebuie luate unele măsuri urgente [în situaţia prevăzută de
art.152 lit.b) din acelaşi cod] şi, în fine, în situaţiile prevăzute de
art.152 lit.d) şi e), competentă este autoritatea tutelară de la ultimul
domiciliu din ţară al celui lipsă ori al celui dispărut313.
309
310
Publicată în M.Of. nr.386/1997.
311
312
E. LUPAN, D.A. POPESCU – Drept civil. Persoana fizică, 1993, p.122.
313
D. LUPULESCU – Op.cit., 1982, p.122; D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit.,
2003, p.117.
131
9 în domeniul competenţei de soluţionare a cererilor de rectificare
a actelor de stare civilă.314 În conformitate cu prevederile art.571 din
Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, astfel cum a
fost introdus prin Legea nr.117/2006, începând cu data de
08.09.2006, rectificarea actelor de stare civilă a trecut din
competenţa instanţelor judecătoreşti în competenţa autorităţilor
administraţiei publice locale315 care au în păstrare actul de stare
civilă.
Având în vedere importanţa pe care o prezintă pentru persoana
fizică şi pentru ordinea de drept înregistrarea evenimentelor de stare
civilă şi întocmirea corectă a actelor autentice ce le consemnează, în
enumerarea făcută de lege, pe lângă persoanele interesate să
solicite rectificarea actelor de stare civilă, se menţionează sintagma
„din oficiu”, ceea ce înseamnă, ca şi în cazul acţiunilor de anulare,
completare şi modificare a actelor de stare civilă, serviciile publice
comunitare locale sau judeţene şi parchetul.
De asemenea, potrivit prevederilor art.571 alin.(2) din aceeaşi
lege, „Cererea de rectificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe acestea, însoţită de actele doveditoare, se depune la
serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor care are în
păstrare actul de stare civilă sau la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor de la locul de domiciliu” (al persoanei
interesate – subl.ns.).
9 pentru protecţia drepturilor copilului, domiciliul este important, în
funcţie de el determinându-se, de exemplu, autoritatea tutelară
competentă să exercite controlul asupra felului în care părinţii îşi
îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului, să
încuviinţeze actele copilului şi ale tutorelui etc316.
9 în domeniul procesual, competenţa teritorială a instanţelor de
judecată se determină, în principiu, în funcţie de domiciliul
pârâtului317 (actor sequitor forum rei). De la această dispoziţie de
314
Art.571 dispune: „(1) Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
marginea acestora se face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-
teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea
persoanei interesate”.
315
P. PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE – Starea civilă, mijloc de identificare a persoanei
fizice, Ediţia a IV-a, Editura Detectiv, Bucureşti, 2007, p.298-299, p.391 şi urm.
316
317
Conform prevederilor art.5 C.proc.civ.: „Cererea se face la instanţa domiciliului
pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut,
132
principiu, în materie teritorială, există unele excepţii, în sensul că
prin lege se stabilesc două sau mai multe instanţe deopotrivă de
competente, printre care poate fi şi cea de la domiciliul pârâtului
(competenţa alternativă sau faculativă) ori prin lege se desemnează
ca instanţă competentă o altă instanţă decât aceasta (competenţa
excepţională sau exclusivă).318
Aplicarea acestei reguli presupune ca pârâtul să aibă domiciliul
în ţara noastră şi acest domiciliu să fie cunoscut. Dacă pârâtul are
domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, acţiunea
civilă se introduce la instanţa judecătorească de la reşedinţa
acestuia din ţară, iar în situaţia în care nici reşedinţa nu este
cunoscută, cererea se introduce la judecătoria de la domiciliul sau
reşedinţa reclamantului.
Potrivit prevederilor art.57 alin.(2) din Legea nr.119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările
ulterioare, ultima prin Legea nr.117/2006, cererea de anulare,
completare sau modificare a actelor de stare civilă se soluţionează
de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul persoanei
interesate sau sediul structurilor de stare civilă din cadrul serviciilor
publice comunitare locale sau judeţene de evidenţă a persoanelor ori
al parchetului, pe baza verificărilor efectuate de serviciile publice
comunitare de evidenţă a persoanelor locale şi a concluziilor
procurorului.
Mai departe, în alin.(3) al art.57, se menţionează: „Soluţionarea
cererilor de anulare, completare sau modificare a actelor de stare
civilă formulate de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi
de străini este de competenţa Judecătoriei Sectorului 1 al
municipiului Bucureşti”.
În conformitate cu dispoziţiile art.90 din Codul de procedură
civilă, „înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la

cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţă
cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului”. Regula
prevăzută de lege, , potrivit căreia competenţa teritorială pentru judecarea cererilor
de anulare, completare sau modificare a actelor de stare civilă revine judecătoriei
pe raza căreia în are domiciliul cetăţeanul interesat a face acţiunea ori unde se
află sediul serviciului public comunitar local sau judeţean de evidenţă a persoanelor
ori al parchetului constituie o înlesnire ce se aduce celor care solicită anularea,
completarea sau modificarea actelor de stare civilă.
318
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN – Drept procesual civil, 1977, p.168 şi urm.
133
domiciliul sau reşedinţa celui citat”. De aici rezultă că în cazul în
care partea, în afară de domiciliu, are şi o reşedinţă unde în fapt
locuieşte, ea trebuie citată la reşedinţă, scopul citării fiind acela de a
încunoştiinţa partea despre existenţa procesului şi pentru ca ea să se
poată prezenta în vederea formulării apărărilor pe care le consideră
necesare.319
Numai prin respectarea cu stricteţe a dispoziţiilor legale privind
comunicarea între părţi a diferitelor acte de procedură (acţiune,
hotărâre judecătorească, somaţii etc.) şi în mod special citarea lor, se
asigură cu ocazia dezbaterilor judiciare traducerea în viaţă a
principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii.320
Pentru ca o persoană să poată fi citată la reşedinţă, ea trebuie să
facă dovada că „a locuit efectiv la acea reşedinţă şi că locuirea, în ce
priveşte durata, a fost suficient de mare şi a avut un caracter de
continuitate”.321 În astfel de situaţii, prin citarea la domiciliu, partea ar
putea să nu ia cunoştinţă despre existenţa procesului.
În cazul în care, pe timpul judecării procesului, una din părţi îşi
schimbă domiciliul, în conformitate cu dispoziţiile art.98 din
C.proc.civ., sub pedeapsa neluării ei în seamă, schimbarea de
domiciliu se aduce la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar
părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de
predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care se
înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului. În conformitate
cu prevederile art.11 din Codul familiei, căsătoria se încheie în faţa
delegatului de stare civilă de la consiliul local comunal, orăşenesc,
municipal sau de sector al municipiului Bucureşti în cuprinsul căruia
se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Prin
urmare, competent a încheia căsătoria este delegatul de stare civilă
din localitatea în care fiecare dintre viitorii soţi îşi are domiciliul sau
reşedinţa. Alegerea localităţii în care urmează a se încheia căsătoria
319
320
A se vedea Dec.nr.498/1963 a fostului Tribunal Suprem, Col.civ., în Justiţia nouă
nr.2/1964, p.151.
321
A se vedea Dec.nr.498/1963 a fostului Tribunal Suprem, Secţ..civ., în R.R.D.
nr.9/1978, p.56. În acelaşi sens sunt şi prevederile art.27 alin.(1) din Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările
ulterioare, care dispune: „Căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă, la
sediul serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor al municipiului,
sectorului municipiului Bucureşti, oraşului sau comunei în a cărei rază administrativ-
teritorială îşi are domiciliul unul dintre viitorii soţi”.
134
se face de către viitorii soţi, dacă ei au domiciliul sau chiar reşedinţa
în localităţi diferite.322 În acelaşi mod este reglementată această
problemă şi în art.27 alin.(1) din Legea nr.119/1996 (subl. ns.)
Competenţa de a judeca acţiunile de divorţ revine instanţei de
judecată de la ultimul domiciliu comun al soţilor (art.607
C.proc.civ.). Dacă soţii nu au avut un domiciliu comun sau dacă nici
unul dintre ei nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei celui din
urmă domiciliu comun, competentă a judeca cererea de divorţ este
instanţa de judecată de la domiciliul pârâtului, iar dacă pârâtul nu
are domiciliul în ţară sau nu are domiciliul cunoscut, instanţa
competentă a judeca divorţul este cea de la domiciliul
reclamantului. Aceste instanţe nu sunt toate deopotrivă competente,
reclamantul neavând un drept de opţiune, ci el trebuie să intenteze
acţiunea în ordinea şi condiţiile stabilite de art.607 C.proc.civ.323 În
materie de divorţ, competenţa teritorială este stabilită prin norme
imperative, fiind deci absolută, părţile sau chiar instanţa de judecată
neputând să o înlăture.324
Dacă după introducerea acţiunii de divorţ reclamantul îşi schimbă
domiciliul în altă localitate ce nu se găseşte în raza teritorială a
judecătoriei la care a introdus acţiunea de divorţ, această împrejurare
nu este de natură să atragă necompetenţa instanţei legal sesizate.
Tot astfel, împrejurarea că, pe perioada vacanţei de vară, reclamanta
a locuit la reşedinţa pârâtului, nu constituie o schimbare de domiciliu
care să determine o altă competenţă de judecată.325
Pentru încuviinţarea adopţiei, în Cap.VII al Legii nr.273/2004
privind regimul juridic al adopţiei, „Dispoziţii procedurale comune”, în
art.61 alin.(1), (2) şi (3), se prevede:
„(1) Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece
cererile prevăzute de prezenta lege dacă cel puţin una dintre părţi
are domiciliul în România.
322
323
Trib.Supr., Secţ.civ., dec.nr.2106/1972, în C.D. 1972, p.271; D. LUPULESCU, A.
M. LUPULESCU - Op.cit., 2003, p.104.
324
V.M. CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, Editura Naţional,
325
A se vedea Dec.civ.nr.550/1979 a Tribunalului judeţean Hunedoara, în R.R.D.
nr.11/1979, p.56, menţionată de D. LUPULESCU în Op.cit., 1982, p.70. În speţă,
ambii soţi au avut ultimul domiciliu în oraşul Brad, dar, în timpul vacanţei de vară,
soţia şi copilul au locuit temporar la locuinţa soţului din Agigea, judeţul Constanţa.
135
(2) Instanţele judecătoreşti române sunt exclusiv competente să
judece procesele privind încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei
interne, încredinţarea în vederea adopţiei şi încuviinţarea adopţiei
dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România şi este
cetăţean român sau străin fără cetăţenie.
(3) Cererile prevăzute de prezenta lege sunt de competenţa
tribunalului în a cărei rază teritorială se află domiciliul adoptatului.
Cauzele pentru judecarea cărora nu se poate determina instanţa
competentă se judecă de Tribunalul Bucureşti.”
9 în domeniul exercitării unor drepturi de către cetăţenii statelor
membre ale U.E., având în vedere faptul că, de la data aderării la
Uniunea Europeană, România trebuie să asigure armonizarea
deplină cu acquis-ul comunitar a legislaţiei din domeniul
transporturilor, inclusiv în ceea ce priveşte permisul de conducere
(în legătură cu circulaţia pe drumurile publice – obţinea,
recunoaşterea şi preschimbarea permiselor de conducere naţionale),
s-au introdus norme noi.
Astfel, alături de domiciliu şi reşedinţă, în noul act normativ326 apare
noţiunea de „rezidenţă normală”, definită conform prevederilor
Directivei 91/439/CEE327:
- persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în România, precum şi
cetăţenii statelor membre ale U.E. care se află la studii în România
pentru o perioadă de cel puţin 6 luni sau care au rezidenţa
normală328 în România pot solicita obţinerea permisului de
conducere la autorităţile competente să le examineze;
- examinarea pentru obţinerea permisului de conducere şi
eliberarea acestuia se realizează de către serviciile publice
comunitare regim permise de conducere şi înmatriculare a
vehiculelor din cadrul Instituţiilor prefectului pe raza cărora solicitanţii
îşi au domiciliul, reşedinţa ori rezidenţa normală sau, în cazul
326
O.U.G. nr.69/2007 (publicată în M.Of. nr.443 din 29.06.2007) pentru modificarea şi
completarea O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (republicată
în M.Of. nr.670 din 03.08.2006).
327
O.U.G. nr.69/2007 transpune art.1 alin (2), art.7, art8 alin.(1) şi art.9 din Directiva
Consiliului 91/439/CEE privind permisul de conducere, publicată în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene (J.O.U.E.) nr.L 237 din 28.08.1991, cu modificările ulterioare.
328
Rezidenţa normală este definită ca fiind „locul unde o persoană locuieşte în mod
obişnuit, adică cel puţin 185 de zile într-un an calendaristic, datorită unor legături
personale şi profesionale sau, în cazul persoanelor fără legături profesionale,
datorită unor legături strânse între acestea şi locul în care locuiesc.”
136
celor aflaţi la studii în România, de către serviciile publice comunitare
pe raza cărora se află instituţia de învăţământ;
- permisele de conducere naţionale eliberate de autorităţile
statelor U.E., deţinute de persoane care au domiciliul, reşedinţa
sau rezidenţa normală în România, pot fi preschimbate cu
documente similare româneşti.
1.1.3. CARACTERELE JURIDICE ALE DOMICILIULUI

Pornind de la faptul că dreptul la domiciliu este un drept personal
nepatrimonial, el prezintă aceleaşi trăsături care caracterizează, în
general, această categorie de drepturi subiective civile: legalitatea,
opozabilitatea faţă de oricine (erga omnes), inalienabilitatea,
imprescriptibilitatea, personalitatea (caracterul strict personal) şi
universalitatea (caracterul universal).
Pe lângă aceste aspecte generale şi comune pentru toate atributele
de identificare, domiciliul prezintă şi unele caractere juridice specifice
proprii – stabilitatea, unicitatea, obligativitatea şi inviolabilitatea.
9 STABILITATEA domiciliului rezultă din chiar conţinutul art.13 din
Decretul nr.31/1954, aici afirmându-se că domiciliul este acolo unde
persoana îşi are locuinţa statornică sau principală. Totodată, rezultă şi din
prevederile art.26 alin.(1) din O.U.G. nr.97/2005, unde, după cum am mai
menţionat, se stipulează: „Domiciliul persoanei fizice este la adresa la
care aceasta declară că are locuinţa principală”. Ea caracterizează
domiciliul de drept comun (voluntar) şi pe cel legal, nu însă şi domiciliul
convenţional (ales).
Domiciliul are ca scop să lege un individ (din punct de vedere juridic)
de un anumit punct din spaţiu, din teritoriu. În viaţa sa juridică, orice
individ trebuie găsit într-un anumit loc; domiciliul este cel care operează
localizarea juridică a fiecărui individ. Ori dacă domiciliul nu ar avea
stabilitate, funcţia sa ar deveni iluzorie.329
Prin acest caracter, domiciliul se deosebeşte faţă de reşedinţă, care
este – după cum se va vedea – o locuinţă temporară.
De reţinut că stabilitatea domiciliului nu reprezintă o piedică în calea
schimbării lui în condiţiile legii.330
329
330
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.419; G. BOROI – Op.cit., p.341.
137
Persoana fizică poate oricând să-şi schimbe domiciliul, dar numai în
condiţiile admise de lege, stabilindu-şi locuinţa statornică sau principală în
orice localitate. O atare schimbare nu afectează cu nimic caracterul de
stabilitate al domiciliului.
Stabilitatea domiciliului trebuie înţeleasă numai în sensul că,
indiferent de deplasările pe care le face o persoană fizică, domiciliul său
rămâne neschimbat, câtă vreme respectiva persoană nu şi-a constituit un
alt domiciliu care să întrunească cerinţele prevăzute de lege. Stabilitatea
acestui atribut de identificare a persoanei fizice contribuie la securitatea
circuitului civil, dând siguranţă şi certitudine raporturilor juridice şi
asigurând executarea întocmai şi la timp a drepturilor şi obligaţiilor ce iau
naştere din acte şi fapte juridice.331
9 UNICITATEA domiciliului este acel caracter juridic special al
acestui atribut de identificare care are semnificaţia conform căreia o
persoană fizică poate avea şi are un singur domiciliu de drept comun
(voluntar) sau legal. Dacă o persoană are o singură locuinţă statornică,
acolo este şi domiciliul său; dacă are două sau mai multe locuinţe, chiar
statornice, una singură dintre ele, şi anume cea principală332, va putea
avea valoarea juridică a domiciliului. Această concluzie rezultă din
reglementarea cuprinsă în art.13 din Decretul nr.31/1954, unde legiuitorul,
întrebuinţând singularul, a făcut-o tocmai pentru a evidenţia principiul că o
persoană fizică nu poate avea mai multe domicilii, ci unul singur (de drept
comun sau legal)333, precum şi din art.25 alin.(2) din O.U.G. nr.97/2005:
„Cetăţenii români nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu
(…). În cazul în care aceştia deţin mai multe locuinţe, îşi pot stabili
domiciliul (…) în oricare dintre ele”.
Unicitatea domiciliului nu exclude coexistenţa domiciliului de drept
comun cu cel convenţional, după cum nu exclude nici schimbarea
domiciliului, în decursul timpului persoana fizică putând avea mai multe
domicilii, succesiv334. Prin declaraţia de voinţă a părţilor cu privire la
alegerea de domiciliu, acestea renunţă la efectele domiciliului de drept
331
D. LUPULESCU – Op.cit., 1982, p.75.
332
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.419; G. BOROI – Op.cit., p.341 (Domicilium est, ubi
quis larem, rerumque ac fortunarum suarum constituit, unde rursus non, sit
discessurus si nihil avocet; unde cum profectus est, peregrinari videtur; quod si
rediit, peregrinari iam destitit).
333
334
138
comun numai în privinţa actului juridic pentru a cărui executare s-a făcut
această alegere.
Caracterul unic al domiciliului mai rezultă şi din finalitatea
recunoscută de lege acestei instituţii juridice de a contribui la identificarea
persoanei fizice într-un anumit loc din spaţiu. Existenţa unui singur
domiciliu dă satisfacţie unor interese nu numai de ordin juridic, ci şi unora
de ordin social, economic, politic, demografic etc.335
După cum, pe bună dreptate, s-a observat, astăzi unicitatea
domiciliului mai mult ca oricând este pusă la încercare prin extinderea în
spaţiu a diverselor activităţi şi prin multiplicarea legăturilor teritoriale („nu
pentru că noi am fi mai puţin sedentari”).336
Spiritul domiciliului, arată autorul, este în prezent dispersarea
organizată a vieţii (între două părţi, între oraş şi ţară, între capitală şi
provincie, între muncă şi vacanţă etc.). Cutare lucrează aici, locuieşte
acolo; altul lucrează în diverse locuri; alţii îşi împart existenţa între mai
multe reşedinţe etc.337
9 OBLIGATIVITATEA domiciliului trebuie înţeleasă în sensul că –
potrivit normelor juridice în vigoare – orice persoană fizică trebuie să aibă
un domiciliu. Caracterul obligatoriu decurge din funcţia social-juridică a
domiciliului de a fi mijloc de individualizare, în spaţiu, a persoanei, în
aceasta fiind interesată şi societatea, iar nu numai titularul.338
Cu toate acestea, există situaţii în care este foarte greu de
determinat domiciliul unor persoane fizice care nu au şi nu au avut
vreodată domiciliu. În această situaţie se află, spre exemplu, nomazii şi
vagabonzii. Aceste situaţii de excepţie nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă
regula, care este tocmai obligativitatea domiciliului.339 Nomazii „sunt
socotiţi ca rămaşi şi domiciliaţi în locul unde au avut vreodată
domiciliul lor, iar, dacă niciodată nu l-au avut, la locul unde erau
domiciliaţi părinţii şi, în cazul când nici aceştia nu l-au avut, atunci la
locul unde li s-a declarat naşterea.340 S-a observat însă, în mod
335
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2003, p.120-121.
336
G. CORNU – Op.cit., p.244 (Menţionată de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit.,
p.165).
337
Ibidem 336.
338
339
Ibidem 338.
340
TR. IONAŞCU – Drept civil. Persoanele, p.79 sau Drept civil pentru facultăţile de
ştiinţe juridice, Partea a II-a, Persoanele, 1959, p.108. În sensul că nu ar fi posibil
139
justificat, că un asemenea raţionament nu poate înlătura lipsa reală a
domiciliului în cazul nomazilor341.
Chiar dacă din punct de vedere al altor reglementări juridice se poate
vorbi de persoane care nu au domiciliu, din punct de vedere al normelor
dreptului civil orice persoană fizică trebuie să aibă şi are un domiciliu.
Obligativitatea domiciliului este determinată şi de considerente de ordin
politic, economic, demografic etc.342
9 INVIOLABILITATEA domiciliului exprimă interdicţia pătrunderii sau a
rămânerii în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia343, cu
excepţiile prevăzute de art.27 alin.(2) din Constituţie.
Aşa cum am mai menţionat, pentru a garanta acest „confort”, legea
penală sancţionează violarea domiciliului (art.192 C.pen.). Prin urmare,
este interzis a pătrunde fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul
persoanei care le foloseşte sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia;
a fortiori în cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de
două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosire
de calităţi mincinoase.
1.1.4. FELURILE DOMICILIULUI

Potrivit legislaţiei în vigoare, în funcţie de modul de stabilire a
domiciliului, care este principala clasificare, pe care o vom avea în
vedere în prezenta lucrare, distingem trei feluri de domicilii:
– domiciliul de drept comun (numit şi „voluntar”);

ca o persoană să nu aibă domiciliu, a se vedea şi D. ALEXANDRESCO – Principiile
dreptului civil, Vol.I, Bucureşti, 1926, p.187; G. BOROI, - Op.cit., p.342.
341
C. STĂTESCU – Op.cit., p.148-149. În combaterea opiniei că nu ar exista excepţii de
la regula că orice persoană are un domiciliu s-a adus ca principal argument
reglementarea infracţiunii de vagabondaj (art.327 C.pen.), care porneşte de la
premisa că făptuitorul este o persoană fără domiciliu – N. TITULESCU, Drept civil,
note litografiate, citat după C. STĂTESCU, în Op.cit., p.148, nota 2, precum şi
împrejurarea că legislaţia procesual civilă se referă şi la ipoteza persoanei cu
domiciliul necunoscut - C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU –
Op.cit., vol.I, p.151 (Menţionate de G. BOROI, în Op.cit., p.342). Art.327 C.pen.
(vagabondajul) a fost abrogat de Legea nr.278/2006 (publicată în M.Of.
nr.601/12.07.2006) de modificare a Codului penal (subl.ns.).
342
E. LUPAN, D.A. POPESCU – Op.cit., 1993, p.123.
343
140
– domiciliul legal;
– domiciliul convenţional (numit şi „ales”), care însă nu reprezintă un
veritabil domiciliu.
Proiectul Codului civil introduce o noţiune nouă: „Prezumţia de
domiciliu”. Astfel, atunci când domiciliul nu este cunoscut, reşedinţa va
fi socotită domiciliu [art.56 alin.(1)].
În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că
domiciliază la locul unde ea se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte,
la locul ultimului domiciliu [art.56 alin.(2)].
Totodată, Proiectul Codului civil, în art.61, aduce noţiunea de
domiciliu profesional, sens în care stipulează: „Acela care exercită în
mod statornic o activitate profesională sau are una ori mai multe
întreprinderi agricole, comerciale sau industriale, va fi socotit că
domiciliază şi la locul acelor întreprinderi sau activităţi, în tot ceea ce
priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa
în acel loc”.
Din alte puncte de vedere, se disting şi altfel de domicilii. Astfel, în
funcţie de teritoriul statului unde se află domiciliul, se distinge
domiciliul în ţară (România), faţă de domiciliul în străinătate.
Pentru un aspect al importanţei acestei clasificări, în dreptul
internaţional privat şi în dreptul procesual civil (în materie de divorţ), a se
vedea sentinţa civilă nr.41/9.10.1990 a tribunalului Judeţean Suceava, în
Dreptul nr.4-5/1991, p.82,344 când – în cazul unei hotărâri judecătoreşti de
divorţ pronunţate în străinătate – s-a stabilit ca efectele acesteia, „care
concordă ordinii de drept române şi interesează starea civilă a unui
cetăţean român, cu domiciliul în ţară, să se producă, adică să
dobândească forţa executorie şi autoritate de lucru judecat”, fiind
„satisfăcute şi condiţiile cerute de art.375 C.proc.civ. privitoare la
concordanţa acestor hotărâri cu legea şi ordinea publică din România”.
După criteriul care are la bază succesiunea domiciliilor, se poate
vorbi de vechiul (fostul) domiciliu şi de domiciliul actual al persoanei
fizice.
În ceea ce-i priveşte pe soţi în timpul căsătoriei, se poate distinge
situaţia domiciliului conjugal comun, care este regula, şi aceea a
domiciliilor separate, care constituie excepţia.345
344
Citată de GH. BELEIU, în Op.cit., 1992, p.325 şi 340.
345
141
Menţionăm că domiciliul comun al soţilor este tot un domiciliu de
drept comun, pentru că el este ales de ambii soţi; el trebuie să răspundă
obligaţiei de coabitare. Domiciliul conjugal nu este o obligaţie absolută,
admiţându-se ca, pentru motive cum ar fi: exercitarea profesiei,
necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii etc. soţii să aibă
domicilii separate.346
1.2. DOMICILIUL DE DREPT COMUN (VOLUNTAR)
1.2.1. NOŢIUNE ŞI REGLEMENTARE

Domiciliul de drept comun (sau voluntar) poate fi definit ca acel
drept al persoanei fizice de a se individualiza, în spaţiu, prin locuinţa
sa statornică ori principală,347 ţinându-se cont de faptul că dispoziţiile
art.13 din Decretul nr.31/1954 au în vedere, în realitate, acest fel de
domiciliu.
Alte definiţii348 arată că: „domiciliul de drept comun sau voluntar este
locuinţa statornică sau principală aleasă de persoana fizică majoră
şi nepusă sub interdicţie judecătorească în mod liber în orice
localitate din ţară şi străinătate”, ori „un drept civil nepatrimonial care
permite individualizarea în spaţiu a titularului său, unde se presupune că
persoana fizică poate fi găsită, în principiu, oricând”.
Acest drept subiectiv nepatrimonial dă posibilitatea individualizării în
spaţiu a titularului său prin locuinţa sa statornică sau principală. Titularul
acestui drept subiectiv este, în principiu, persoana fizică cu deplină
capacitate de exerciţiu. Având, însă, în vedere şi reglementările
cuprinse în art.102 din Codul familiei, fiind vorba de o ipoteză specială de
346
Până de dată recentă, în Franţa, femeia măritată nu avea alt domiciliu decât pe cel
al soţului ei; soţii aveau obligatoriu acelaşi domiciliu. Noul art.108 C.civ.(introdus
prin Legea din 11 iulie 1975) permite ca fiecare soţ să aibă un domiciliu distinct.
Aceasta înseamnă că şi soţia, ca şi soţul ei, poate să aibă domiciliu voluntar. O
astfel de reglementare ar trebui introdusă şi în legislaţia noastră, pentru că ea ar
răspunde noilor realităţi sociale şi profesionale (O. UNGUREANU, C. JUGASTRU –
Op.cit., p.168-169, Nota de subsol 3); Ceea ce se apreciază că ar trebui introdus şi
în legislaţia noastră există deja, în acest mod interpretându-se reglementările în
materie (subl.ns.).
347
348
E. LUPAN, D.A. POPESCU – Op.cit., 1993, p.125; E. LUPAN – Drept civil. Persoana
fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.168.
142
drept comun, când: „Autoritatea tutelară [în prezent, instanţa
judecătorească – cf.art.40 alin.(2) din Legea nr.272/2004, subl.ns.]
poate da încuviinţarea copilului, la cererea acestuia, după împlinirea
vârstei de 14 ani, să-şi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale
stabilită de părinţi sau să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea
învăţăturii ori pregătirii profesionale”, titular al dreptului subiectiv la
domiciliu de drept comun mai poate fi şi minorul care a împlinit vârsta
de 14 ani.
Elementele esenţiale care definesc domiciliul de drept comun sunt:
1) manifestarea de voinţă individuală a persoanei fizice privind
stabilirea locuinţei statornice sau principale, într-un anumit loc (prin
excepţia de la art.102 C.fam., completată cu încuviinţarea, voinţa
autorităţii tutelare, instanţei judecătoreşti); 2) existenţa reală a unei
locuinţe statornice sau principale, persoana fizică având de fapt şi în
drept un domiciliu într-o anumită localitate (cu excepţia nomazilor sau a
vagabonzilor, care nu au o astfel de locuinţă).349
Domiciliul se determină, deci, prin conjuncţia unui element
intenţional şi unul material; luate izolat, nici unul din aceste elemente nu
ar fi suficient. Titlul juridic cu care un individ ocupă o locuinţă nu intră
în definiţia domiciliului; este indiferent că o persoană ar fi proprietar sau
locatar al unei locuinţe; este posibil ca o persoană să fie locatarul unui
apartament unde îşi are locuinţa statornică şi principală şi, totodată,
proprietarul unei reşedinţe etc.350
Pentru realizarea finalităţii domiciliului privind securitatea şi
stabilitatea raporturilor juridice, se consideră că persoana fizică este
prezentă totdeauna la domiciliul său.351
1.2.2. STABILIREA DOMICILIULUI DE DREPT COMUN

Aşa cum am menţionat la punctul anterior, domiciliul de drept comun
se stabileşte în mod liber de către orice persoană fizică, în orice localitate.
349
Pentru modalitatea de soluţionare a situaţiei acestor persoane, din punct de vedere
al domiciliului înscris în actele de identitate, a se vedea H.G. nr.1375/2006 [art.72
alin.(2)] pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor
legale privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor
români (publicată în M.Of. nr.851/17 octombrie 2006).
350
351
D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU – Op.cit., 2003, p.122.
143
Practic, în lipsa unui text legal care să reglementeze stabilirea
domiciliului de drept comun, trebuie să admitem că domiciliul pe care l-a
avut persoana fizică până la majorat (adică domiciliul legal) se
converteşte în domiciliu de drept comun, iar apoi, persoana fizică
majoră cu capacitate de exerciţiu deplină îşi poate stabili domiciliul său
(de drept comun) fără nici o restricţie. Din punct de vedere al stabilirii
domiciliului, la cele arătate, se impune a fi adăugată situaţia specială a
minorului de peste 14 ani şi la care ne-am referit la punctul anterior.
În ceea ce priveşte situaţia nomazilor şi a vagabonzilor, domiciliul
de drept comun al acestora se stabileşte – după cum am văzut când am
discutat despre caracterul obligatoriu al acestui atribut de identificare a
persoanei fizice – după domiciliul lor anterior, după domiciliul părinţilor
sau după locul înregistrării naşterii. Un element de noutate este adus,
în această privinţă, de H.G. nr.1375/2006 pentru aprobarea Normelor
români (publicată în M.Of. nr.851/17.10.2006). Astfel, în art.72 alin. (2)
din aceste Norme metodologice, se stipulează că, pentru situaţia
persoanelor din categoria celor lipsite de adăpost, care nu pot declara
adresa unui imobil cu destinaţie de locuinţă, unde, în actele de identitate,
să li se consemneze adresa de domiciliu, la rubrica „Domiciliu” se va
înscrie localitatea sau, după caz, sectorul municipiului Bucureşti unde
a fost identificată persoana, la data eliberării actului de identitate, ca
urmare a solicitării celui în cauză, a instituţiilor cu atribuţii în
domeniul protecţiei sociale sau a poliţiei.
În literatura de specialitate, s-a pus problema dacă pentru
determinarea domiciliului unei persoane fizice sunt suficiente criteriile
stabilite de către art.13 din Decretul nr.31/1954 sau este necesară şi
menţiunea de schimbare de domiciliu (actualizarea Registrului Local şi
a celui Naţional de Evidenţă a Persoanelor), menţiune ce se impune a fi
făcută în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în O.U.G. nr.97/2005,
aprobată prin Legea nr.290/2005, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi în Normele metodologice de aplicare unitară a
dispoziţiilor acesteia, aprobate prin H.G. nr.1375/2006. Altfel spus,
această obligaţie legală ce revine tuturor persoanelor care îşi schimbă
domiciliul, de a se prezenta la serviciile publice comunitare locale de
evidenţă a persoanelor pentru efectuarea operaţiunilor menţionate, are
efecte numai de evidenţă a mişcării populaţiei sau, dimpotrivă, ajută la
determinarea domiciliului?
În legătură cu aceasta, se impune să observăm că lipsa menţiunii
schimbării domiciliului dintr-o localitate în alta din actul de identitate sau
144
din Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor nu înseamnă şi lipsa
domiciliului, dacă persoana fizică are o locuinţă statornică sau
principală. Lipsa unei asemenea menţiuni constituie contravenţie, în
conformitate cu dispoziţiile art.18 alin (2), raportate la art.42 din O.U.G.
nr.97/2005, dacă, în termen de 15 zile de la schimbarea domiciliului,
persoana nu s-a prezentat la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor pentru a solicita eliberarea unei noi cărţi de identitate,
prezentând documentele menţionate de art.13 alin. (3) şi (4) din O.U.G.,
respectiv cererea pentru eliberarea actului de identitate, însoţită de
documentele care fac, potrivit legii, dovada numelui de familie şi a
prenumelui, a datei de naştere, a stării civile, a cetăţeniei române, a
adresei de domiciliu, a achitării contravalorii actului de identitate şi a
taxei extrajudiciare de timbru (subl.ns.).
Totodată, se cuvine să amintim că, în conformitate cu prevederile
art.38 alin.(1) din O.U.G. nr.97/2005, persoanele care îşi schimbă
domiciliul sunt obligate să ceară înscrierea în cartea de identitate, la
noua locuinţă, în termen de 15 zile de la mutare, iar neîndeplinirea
acestei obligaţii, de asemenea, constituie contravenţie. Dimpotrivă, faptul
că o persoană fizică nu are într-o anumită localitate o locuinţă statornică
sau principală înseamnă că ea nu are nici domiciliul în acea localitate.
În concluzie, înscrierea menţiunii de schimbare a domiciliului nu
adaugă nimic la criteriile prevăzute în art.13 din Decretul nr.31/1954
privind determinarea domiciliului, ci această înscriere se face în scop de
evidenţă a mişcării populaţiei, constituind, totodată, şi un mijloc (nu
unicul) de dovadă a domiciliului unei persoane.352
În cazul stabilirii domiciliului de drept comun, cel interesat trebuie să
se adreseze serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor în
vederea luării în evidenţă şi a eliberării, când este cazul, a unei noi
cărţi de identitate. În acest scop, dovada adresei de domiciliu, adică a
adresei unde persoana declară că are locuinţa principală353 (unde îşi
352
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2002, p.116; C. STĂTESCU – Op.cit.,
p.153; M.I. EREMIA – Op.cit., p.142; Ş. BELIGRĂDEANU – Op.cit., p.53.
353
Întrucât în art.27 din O.U.G. nr.97/2005 nu se precizează mijloacele de dovedire a
adresei de domiciliu, în activitatea practică se cere ca persoana fizică să prezinte,
după caz: 1) contract de vânzare-cumpărare a unui imobil cu destinaţie de locuinţă,
transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare sau, după caz, în cartea funciară; 2)
certificat de moştenitor, indiferent de starea de ieşire din indiviziune; 3) contract de
donaţie, autentificat de birourile notarilor publici, pentru forma „ad validitatem”; 4)
hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au admis acţiunile în
constatare şi revendicare a dreptului de proprietate asupra unor imobile cu
145
are locuinţa statornică), se poate face, conform prevederilor art.27 din
O.U.G. nr.97/2005, astfel:
a) cu acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia
română în vigoare, privind titlul locativ;
b) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau juridică, de
primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit.
a).354 (Declaraţia scrisă de primire în spaţiu a găzduitorului poate fi
dată în faţa lucrătorului din cadrul serviciului public comunitar
de evidenţă a persoanelor, a poliţistului de siguranţă publică, a
notarului public ori a funcţionarului misiunii diplomatice sau
oficiului consular al României – art.28);
c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota
de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică
existenţa unui imobil şi faptul că solicitantul locuieşte efectiv la
adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta
documentele prevăzute la lit.a) şi b);
d) documentul eliberat de primării, din care să rezulte că
solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris
în registrul agricol, pentru mediul rural.
Articolul 33 din O.U.G. nr.97/2005 prevede: „Persoanelor fizice care
nu posedă act de identitate şi sunt internate sau primite spre îngrijire
ori găzduire în unităţi de ocrotire şi de protecţie socială, în şcoli de
reeducare sau în alte instituţii li se pot elibera acte de identitate în care
se înscrie domiciliul sau reşedinţa la adresa instituţiei respective.
În situaţia în care, din motive obiective, nu poate fi stabilită identitatea
acestor persoane fizice, instituţiile respective sunt obligate să anunţe
imediat unitatea de poliţie pe raza căreia îşi desfăşoară activitatea, care
colaborează cu serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor în
vederea stabilirii identităţii lor”.
1.2.3. SCHIMBAREA DOMICILIULUI DE DREPT COMUN

Determinate de cele mai diverse nevoi, de natură obiectivă sau
subiectivă, multe persoane fizice procedează la schimbarea domiciliului

destinaţie de locuinţă; 5) contractul de închiriere sau comodat asupra unui spaţiu cu
destinaţie de locuinţă etc.; A se vedea şi GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.420-421.
354
Astfel cum a fost modificată prin legea nr.252/2007 (publicată în M.Of. nr.506 din
27.07.2007).
146
şi a reşedinţei în cadrul aceleiaşi localităţi sau în localităţi diferite. Prin
urmare, nevoi impuse de necesitatea apropierii de locul de muncă, de
a locui împreună cu întreaga familie sau, dimpotrivă, de a locui
separat unii membri de familie, asigurarea unei locuinţe
corespunzătoare, schimbarea locului de muncă, necesitatea de a
asigura îngrijire unei persoane etc. sunt tot atâtea motive pentru
schimbarea domiciliului sau a reşedinţei.355
În scopul stabilirii numărului şi a structurii populaţiei pe sexe,
vârste, localităţi şi unităţi administrativ-teritoriale şi pentru
întocmirea cât mai precisă a evidenţei populaţiei, în vederea
cunoaşterii în orice moment a locului unde se află fiecare persoană
fizică, prin Legea nr.5/1971, republicată, cu privire la actele de identitate
ale cetăţenilor români, precum şi la procedura schimbării domiciliului şi a
reşedinţei au fost stabilite condiţii generale, de fond şi de formă, ale
schimbării domiciliului dintr-o localitate în alta şi în cadrul aceleiaşi
localităţi. A urmat, apoi, Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi
cartea de identitate (şi ea abrogată), iar în prezent acţionează
reglementările prevăzute în O.U.G. nr.97/2005, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr.290/2005, cu modificările şi completările
ulterioare.
Faţă de situaţia anterioară Revoluţiei din Decembrie 1989 (când
schimbarea domiciliului în cele 14 oraşe declarate, potrivit legii, „oraşe
mari”356 era posibilă, în condiţiile Decretului nr.68/1976, astăzi abrogat,
numai pentru persoanele care au avut şi până atunci domiciliul în astfel
de oraşe şi pentru anumite categorii de persoane prevăzute de lege –
soţi, copii minori, părinţi etc., şi cu aprobări speciale), astăzi schimbarea
domiciliului de drept comun se face în mod liber, fără nici o
restricţie, în cadrul aceleiaşi localităţi şi dintr-o localitate în alta, fiind cât
de poate de evidentă preocuparea pentru asigurarea respectării
„drepturilor omului”.
Aşa cum „orice revoluţie sau răscoală din istoria omenirii a
reprezentat o răzvrătire a unor oameni contra altora, în alcătuirea cărora a
intrat, întotdeauna, mai mult sau mai puţin pronunţat, şi elementul
juridic, îndeosebi cel dat de «drepturile omului», şi Revoluţia română din
355
356
Conform Hotărârii Consiliului de Miniştri (H.C.M.) nr.860/1973, erau declarate
„oraşe mari”: Bucureşti, Arad, Piteşti, Braşov, Brăila, Cluj-Napoca, Constanţa,
Craiova, Galaţi, Iaşi, Tg. Mureş, Ploieşti, Sibiu şi Timişoara.
147
Decembrie 1989 poate fi apreciată şi ca o rezolvare a lipsei şi încălcării
drepturilor omului contra agresorilor şi mecanismului acestora ”357.
În contextul menţionat, putem aprecia ca firesc, justificat, interesul
major acordat elaborării unor norme juridice care să consacre şi să
garanteze drepturile fundamentale ale omului şi, cu prioritate, ale
cetăţeanului român, la nivelul reglementărilor internaţionale. Unele din
aceste norme au fost concretizate după adoptarea, prin referendum, la 8
decembrie 1991, a Constituţiei României.
Dintre dispoziţiile constituţionale care reglementează drepturile
civile ale omului, se cuvine să ne referim doar la acele prevederi, din Titlul
II, care sunt pertinente temei abordate: drepturile civile ale omului. Ne
raliem părerii că au această semnificaţie prevederile art.25 alin.(2):
„Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul
sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a
reveni în ţară”.
Prevederile constituţionale din art.25 alin.(2), dacă este să ne referim
doar la aspecte pertinente temei abordate, domiciliul şi reşedinţa, sunt
corelate cu reglementările internaţionale în materie, respectiv cu
Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948,
unde – în art.13 alin.(1) şi (2) – se arată:
„Orice persoană are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă reşedinţa
în interiorul unui stat.
Orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa şi
de a se reîntoarce în ţara sa.”
Revenind la reglementările interne existente în materia schimbării
domiciliului, se cuvine să arătăm că, în conformitate cu prevederile art.18
alin.(2) din O.U.G. nr.97/2005, prima şi cea mai importantă obligaţie ce
revine oricărui cetăţean care îşi schimbă domiciliul dintr-un imobil în altul
în cadrul aceleiaşi localităţi sau dintr-o localitate în alta este ca, în termen
de 15 zile de la producerea evenimentului (mutarea la noua adresă),
să solicite serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor în a
cărei rază teritorială îşi stabileşte noul domiciliu eliberarea unui nou act de
identitate (prilej cu care se actualizează componenta locală a Registrului
Naţional de Evidenţă a Persoanelor). Respectarea obligaţiei de
prezentare în vederea obţinerii unui nou act de identitate, ca urmare a
schimbării domiciliului, prezintă importanţă atât pentru solicitant, cât şi
357
A se vedea GH. BELEIU – Drepturile civile ale omului reglementate de Constituţia
României din 8 decembrie 1991, în Dreptul nr.10/1992, p.3-10.
148
pentru stat, care este interesat să aibă o evidenţă precisă a mişcării
populaţiei, aşa cum, de altfel, am mai menţionat.
Persoanele supuse obligaţiilor militare (cu vârsta cuprinsă între 20 şi
50 de ani) mai trebuiau să facă şi dovada că au fost luate în evidenţa
militară de la noul domiciliu, în situaţia când acesta era în municipiul
Bucureşti sau în municipiile reşedinţă de judeţ (conform prevederilor Legii
nr.46/1995 privind pregătirea populaţiei pentru apărare), aspect la care,
începând cu 01.01.2007, s-a renunţat (subl.ns.).
Dovada că cel ce-şi schimbă domiciliul are locuinţa asigurată358
(dovada adresei de domiciliu) se face, după caz, cu unul dintre
documentele prevăzute de art.27 din O.U.G. nr.97/2005 (precitat).
Uneori şi îndeplinirea procedurii administrative de schimbare a
domiciliului, prevăzută în Capitolul IV (Domiciliul şi reşedinţa) din O.U.G.
nr.97/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.290/2005,
cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în Capitolul IV
(eliberarea actelor de identitate) din H.G. nr.1375/2006 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor legale privind
evidenţa domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români,
se consideră condiţie legală pentru schimbarea domiciliului. Eliberarea
noului act de identitate şi actualizarea componentei locale a Registrului
Naţional de Evidenţă a Persoanelor, deşi obligatorii, în termen de 15 zile
de la data mutării la noua adresă, nu pot fi considerate condiţii legale
ale schimbării domiciliului de drept comun, aceste operaţiuni
neavând efecte constitutive, cât priveşte determinarea
domiciliului359, ci doar unul de evidenţă a persoanei respective.
Domiciliul se schimbă în mod liber de persoana fizică cu capacitate
deplină de exerciţiu, iar nu de autorităţile administraţiei publice locale în
subordinea cărora (de la 01.09.2004) funcţionează serviciile publice
comunitare de evidenţă a persoanelor.
Legea nu circumstanţiază motivele schimbării domiciliului, ceea ce
înseamnă că principiul este acela al libertăţii schimbării domiciliului de
drept comun, adică potrivit intereselor persoanei fizice.360
Totuşi, fără a fi obligatorie, în faza iniţială, schimbarea domiciliului
este avută în vedere, de pildă, de Legea fondului funciar nr.18/1991,
republicată, pentru armonizarea finalităţii legii cu interesul dobândirii
358
A se vedea şi GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.420-421.
359
360
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.420; G.BOROI – Op.cit., p.342.
149
proprietăţii asupra pământului (terenuri agricole) şi Legea nr.128/1977
privind Statutul personalului didactic (M.Of. nr.158/1997).361
Astfel, potrivit art.19 alin.(1) din Legea nr.18/1991, republicată:
„Membrilor cooperatori activi care nu au adus teren în cooperativă, sau au
adus teren mai puţin de 5.000 mp, precum şi celor care, neavând
calitatea de cooperatori, au lucrat în orice mod ca angajaţi în ultimii 3 ani,
în cooperativă sau asociaţii cooperatiste, li se pot atribui în proprietate
loturi din terenurile prevăzute de art.18, dacă sunt stabiliţi sau urmează
să se stabilească în localitate, şi nu deţin teren în proprietate, în alte
localităţi. Suprafaţa atribuită în proprietate se va determina ţinând seama
de suprafaţa terenurilor, numărul solicitanţilor şi suprafaţa atribuită celor
care au adus pământ în cooperativă”.
Art.21 alin.(2) prevede că: „Familiile fără pământ sau cu pământ puţin
din alte localităţi, care solicită în scris, pot primi în proprietate până la 10
ha teren în echivalentul arabil, cu obligaţia de a-şi stabili domiciliul în
comună, oraş sau municipiu, după caz, şi de a cultiva pământul primit,
renunţând la proprietatea avută în localitatea lor, din extravilan”.
Potrivit art.43 alin.(1): „În zona montană – defavorizată de factori
naturali cum sunt: clima, altitudinea, panta, izolarea – se poate atribui în
proprietate, la cerere, o suprafaţă de teren de până la 10 ha în echivalent
arabil familiilor tinere de ţărani care provin din mediul agricol
montan, au priceperea necesară şi se obligă în scris să-şi creeze
gospodării, să se ocupe de creşterea animalelor şi să exploateze raţional
pământul în acest scop”.
Conform prevederilor art.104 alin.(1) din Legea nr.128/1997:
„Cadrele didactice titulare care funcţionează în mediul rural şi îşi
stabilesc domiciliul în localitatea respectivă pot beneficia, la cerere, de
0,1 -1 ha pământ în folosinţă. Acestora li se asigură locuinţă de către
administraţia locală pentru perioada de timp cât lucrează în acea
localitate”.
1.2.4. ANULAREA MENŢIUNII DE SCHIMBARE A DOMICILIULUI

DE DREPT COMUN
Anularea menţiunii de schimbare a domiciliului de drept comun,
înscrisă în actul de identitate, este o consecinţă a anulării actului prin care
o persoană a făcut dovada că are locuinţa asigurată, în măsura în care
acest act a fost obţinut prin manopere frauduloase sau prin săvârşirea
361
GH.BELEIU – Op.cit., 2005, p.421-422.
150
unei infracţiuni. În conformitate cu dispoziţiile art.21 din Legea nr.5/1971
(abrogată în anul 1996, prin Legea nr.105 privind evidenţa populaţiei şi
cartea de identitate), în acest scop, organul care anula actul respectiv era
obligat să comunice, din oficiu, în termen de 10 zile de la data când se lua
această măsură, organului local de poliţie hotărârea de anulare,
rămânând ca poliţia să înscrie – în actul de identitate şi în fişa de evidenţă
a populaţiei – o nouă menţiune de schimbare a domiciliului la adresa
anterioară.362
Legea nr.105/1996 nu a mai conţinut o astfel de reglementare
(subl.ns.).
În prezent, O.U.G. nr.97/2005 reglementează această situaţie în
art.34, astfel:
„(1) În cazul în care menţiunea din actul de identitate privind
stabilirea domiciliului s-a efectuat în baza unui document care ulterior a
fost anulat, s-a constatat că era nul, fals ori falsificat, această
menţiune este nulă de drept.
(2) În situaţia prevăzută la alin.(1), autoritatea care a constatat
nulitatea menţiunii comunică serviciului public comunitar de evidenţă a
persoanelor situaţia intervenită.
(3) Nulitatea menţiunii poate fi constatată de instanţa de judecată,
din oficiu ori ca urmare a sesizării Inspectoratului Naţional pentru
Evidenţa Persoanelor, a serviciilor publice comunitare de evidenţă a
persoanelor ori a persoanelor interesate.”363
Considerăm că măsura ce se putea lua, din punct de vedere al
menţiunii de stabilire a domiciliului, era una administrativă, respectiv
repunerea în situaţia anterioară (subl.ns.), până la reglementarea în
acest mod, concomitent cu determinarea persoanei în cauză să facă
demersurile necesare pentru obţinerea unui nou act de identitate, în care
adresa de domiciliu să fie cea la care persoana locuieşte efectiv şi pentru
care face dovada adresei de domiciliu, în conformitate cu reglementările
art.27 din O.U.G. nr.97/2005.
NOTĂ: În prezent, prin reglementarea modului de constatare a nulităţii
menţiunii din actul de identitate privind stabilirea domiciliului, de către
instanţa de judecată, apreciem că s-a înlăturat posibilitatea ca serviciul
public comunitar de evidenţă a persoanelor care are de soluţionat o astfel
362
A se vedea D. LUPULESCU – Op.cit., 1982, p.97.
363
Alin.(3) a fost introdus prin Legea nr.252/2007 (publicată în M.Of. nr.506 din
27.07.2007).
151
de speţă să fie acuzat de arbitrariu, puterea de lucru judecat a hotărârilor
pronunţate în această materie producându-se faţă de toate persoanele
(opozabile erga omnes), fără a exista posibilitatea ca terţe persoane să
mai pună în discuţie nulitatea menţiunii, urmare a admiterii acţiunii
(subl.ns.).
1.2.5. DOVADA DOMICILIULUI DE DREPT COMUN

În conformitate cu prevederile art.11 alin.(1) din O.U.G.nr.97/2005,
„Actul de identitate este documentul care se eliberează, în condiţiile
prezentei ordonanţe de urgenţă, cetăţeanului român şi care face dovada
identităţii, a domiciliului şi, după caz, a reşedinţei titularului acestuia.
Acest document se eliberează începând cu vârsta de 14 ani”.
În art.11 alin.(2) din acelaşi act normativ se prevede că: „În sensul
prezentei ordonanţe de urgenţă, prin act de identitate se înţelege cartea
de identitate, cartea de identitate provizorie, precum şi buletinul de
identitate aflat în termen de valabilitate”,364 iar art.14 alin.(1) prevede
obligaţia fiecărui cetăţean român ca, în termen de 15 zile de la împlinirea
vârstei de 14 ani, să solicite serviciului public comunitar de evidenţă a
persoanelor eliberarea actului de identitate.
În relaţiile dintre cetăţeni şi orice alte persoane fizice sau juridice se
folosesc, pentru legitimare şi identificare, acte de identitate valabile,
potrivit legii.
De altfel, aceasta este şi interpretarea pe care fostul Tribunal
Suprem, secţia civilă, a dat-o textelor de lege atunci când a stabilit că
„dovada domiciliului de face, de regulă, cu buletinul de identitate”.365
Precizăm că menţiunea din actul de identitate cu privire la domiciliul
unei persoane, aşa cum am mai afirmat, nu are efecte constitutive cât
priveşte determinarea acestuia, ci numai caracter de evidenţă a
persoanei respective. De aceea, în cazurile în care domiciliul unei
persoane se află într-o altă localitate decât aceea care rezultă din actul de
identitate, dovada acestuia poate fi făcută, în principiu, cu orice mijloc de
probă.366
364
Astfel cum a fost modificat prin Legea nr.290/2005.
365
A se vedea Decizia nr.613/1973 a Trib.Supr., Secţ.civ., în R.R.D. nr.3/1974,
pag.144; D. LUPULESCU – Op.cit., 1982, p.78.
366
A se vedea deciziile nr.953/1965 şi 1195/1965 ale S.civ.a fostului T.S. (menţionate
de C. STĂTESCU, în Op.cit., 1970, p.152-153; GH. BELEIU, în Op.cit., 2005, p.423; P.
ANDREI, în Op.cit., în R.R.D. nr.2/1977, p.28, precum şi Decizia nr.576/1972, în
152
În Proiectul Codului civil (art.57), în privinţa dovezii domiciliului (şi a
reşedinţei), se stipulează că aceasta se face cu menţiunile cuprinse în
cartea de identitate, iar în lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau
schimbarea domiciliului (ori reşedinţei) nu va putea fi opusă altor
persoane.
1.3. DOMICILIUL LEGAL
1.3.1. NOŢIUNE ŞI REGLEMENTARE

Prin domiciliu legal se înţelege acel domiciliu care este stabilit de
lege pentru anumite categorii de persoane fizice.367
Doctrina subliniază că „domiciliul legal este întotdeauna o măsură de
ocrotire, după caz, a unei persoane lipsite de capacitate sau cu
capacitatea de exerciţiu restrânsă, ori a unei persoane care din diferite
motive nu-şi poate apăra anumite drepturi”368.
Caracteristicile domiciliului legal sunt: 1) este stabilit de lege; 2)
are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane fizice; 3)
coincide cu domiciliul (de drept comun) al persoanei fizice care exercită
ocrotirea, iar în cazuri excepţionale, cu sediul persoanei juridice căreia
îi este încredinţat sau plasat copilul aflat în dificultate.369
Persoanele fizice care au domiciliul legal sunt prevăzute în art.14-15
din Decretul nr.31/1954 şi art.26 alin.(2) şi (3) din O.U.G. nr.97/2005,
art.100 şi art.122 din Codul familiei, precum şi de Legea nr.272/2004
[art.59, 64 alin.(2), art.81 şi 82]. Astfel:
9 Potrivit art.14 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice; „Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la
acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic.

R.R.D. nr.10/1972, menţionată de D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU, în Op.cit., 2002,
p.100.
367
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.424; G. BOROI – Op.cit.p.342. A se vedea şi E. LUPAN
– Op.cit., p.172; I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, O. SACHELARIE, N. NEDELCU – Principiile
dreptului civil român, Editura de stat, 1947, p.47; D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU, -
Op.cit., 2003,p.123.
368
C. STĂTESCU – Op.cit., p.154.
369
153
Domiciliul copilului încredinţat de instanţa judecătorească
unei a treia persoane rămâne la părinţii săi, iar în cazul în care
aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va
avea domiciliul copilul, decide instanţa judecătorească.
¾ Domiciliul minorului va fi tot la părinţii săi şi în ipoteza în
care copilul a fost încredinţat de către instanţa judecătorească spre
creştere şi educare unei a treia persoane sau unor instituţii de
ocrotire370.
Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre
părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă,
precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie, este la
reprezentantul legal.
9 Art.15 din acelaşi decret prevede că: „În cazul în care s-a instituit o
curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, cel dispărut are
domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l
reprezinte,
Dacă un custode sau un curator a fost numit asupra unor bunuri
succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la custode
sau la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-i
reprezinte”.
9 Conform art.26 alin.(2) din O.U.G.nr.97/2005, precitată: „Domiciliul
minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el
locuieşte statornic ori, după caz, la reprezentantul său legal, sau
la persoana fizică ori juridică la care este încredinţat în
plasament”, iar în alin.(3) se prevede: „Dispoziţiile alin.(2) se aplică
şi în cazul persoanei fizice puse sub interdicţie”.
9 Cu unele din dispoziţiile legale mai sus citate – art.14 din Decretul
nr.31/1954 şi art.26 din O.U.G.nr.97/2005 – se află în armonie
prevederile art.100 şi art.122 din Codul familiei. Într-adevăr, potrivit
art.100: „Copilul minor locuieşte la părinţii săi. Dacă părinţii nu
locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care
dintre ei va locui copilul.
În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească,
ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a
împlinit 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului”.
370
C.S.J., Secţ.civ., dec.nr.513/1994, în Dreptul nr.12/1994, p.70. D. LUPULESCU,
A.M. LUPULESCU, - Op.cit., 2003, p.126.
154
9 Art.122 prevede: „Minorul pus sub tutelă locuieşte la tutore. Numai
cu încuviinţarea autorităţii tutelare, minorul poate avea o altă
locuinţă” [în prezent, cu încuviinţarea instanţei judecătoreşti – cf.
art.40 alin.(2) din Legea nr.272/2004, subl.ns.].
9 Cât priveşte Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, aceasta cuprinde, printre altele, şi prevederi
referitoare la domiciliul copilului în privinţa căruia se instituie
măsuri de protecţie specială. Astfel, potrivit art.59, pe toată durata
plasamentului, domiciliul copilului „se află, după caz, la persoana,
familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial
care îl are în îngrijire”.371 Dacă măsura de protecţie este
plasamentul în regim de urgenţă, domiciliul copilului se stabileşte tot
după distincţiile analizate mai sus, prin coroborare cu art.64 alin.(2)
din Legea nr 272/2004.372
În cazul adopţiei, Legea nr.273/2004 nu reglementează expres
problemele legate de domiciliu. Din economia prevederilor Decretului
nr.31/1954 rezultă că domiciliul adoptatului este la adoptator. Pe
durata încredinţării copilului în vederea adopţiei, domiciliul copilului se află
la persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat în vederea
adopţiei.373
1.3.2. STABILIREA DOMICILIULUI LEGAL

După cum rezultă chiar din definiţia sa, domiciliul „este stabilit de
lege”, acesta fiind – după cum am văzut – trăsătura sa caracteristică
principală.
În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte persoana ocrotită,
domiciliul său legal este stabilit de lege la ocrotitorul său legal.
Astfel:
– minorul are domiciliul legal, după caz, la: a) părinţii săi; b) părintele
la care locuieşte statornic; c) părintele care-l ocroteşte; d) tutore;
– interzisul judecătoresc are domiciliul legal la tutore;
– cel ocrotit prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său, în
măsura în care acestea este în drept să-l reprezinte;
371
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.423-424.
372
373
Ibidem 372.
155
– copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi
supus unor măsuri de protecţie specială are domiciliul legal la
persoana fizică sau juridică (serviciul de tip rezidenţial legal
autorizat), căreia i-a fost încredinţat în plasament;
– cel chemat la moştenire are domiciliul legal la custode sau curator,
în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l reprezinte.374
Stabilind domiciliul minorului la părinţi sau la tutore, al interzisului
judecătoresc la tutore, al persoanei dispărute la curator sau custode,
legea stabileşte – în mod implicit – şi obligaţia pentru părinţi, tutore şi
curator ca toate efectele actelor juridice, făcute în numele şi pe seama
celor pe care îi reprezintă, să se producă la locul stabilit de lege ca
fiind domiciliul acestora.
Domiciliul legal este nu numai o măsură de ocrotire pentru cei
lipsiţi ori restrânşi în capacitatea lor de exerciţiu sau a celor care, din
diferite motive nu-şi pot apăra drepturile, ci şi o înlesnire pentru
persoanele cărora le incumbă obligaţia de a le acorda ocrotirea prevăzută
de lege. Într-adevăr, cei ocrotiţi având acelaşi domiciliu cu ocrotitorii
lor legali, aceştia din urmă pot să-şi exercite drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege în condiţii mai bune decât dacă domiciliile lor ar fi
diferite.375
¾ Pentru minorul care, deşi a fost încredinţat prin hotărâre
judecătorească unuia dintre părinţi, locuieşte statornic la celălalt părinte şi
doreşte să obţină act de identitate – la împlinirea vârstei de 14 ani –,
serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor solicită declaraţia de
consimţământ a părintelui căruia i-a fost încredinţat, din care să rezulte că
este de acord ca în actul de identitate al minorului să fie înscrisă adresa
la care acesta locuieşte statornic.376
374
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.171. În reglementarea anterioară a
Codului nostru civil exista o categorie de funcţionari numiţi pe viaţă într-o funcţie,
situaţie în care domiciliul lor era strămutat de drept la locul unde îşi exercitau funcţia
(art.92). Funcţiile pe viaţă erau puţine la număr: magistraţii şi consilierii de la Curtea
de Conturi, profesorii universitari şi înalţii demnitari ai bisericii, patriarhul, mitropoliţii
şi episcopii.
375
376
Art.53 alin.(3) din Normele metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor legale
privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români –
aprobate prin H.G. nr.1375/ 04.10.2006 (M.Of. nr.851/17.10.2006).
156
1.3.3. SCHIMBAREA DOMICILIULUI LEGAL
Schimbarea domiciliului legal al persoanei fizice se realizează, tot în
temeiul legii, odată cu schimbarea domiciliului de drept comun al
persoanei care realizează ocrotirea.
Pentru minor, independent de domiciliul ocrotitorului, domiciliul legal
se poate schimba în cazul reîncredinţării acestuia printr-o hotărâre
judecătorească377, în condiţiile art.44 C.fam., precum şi în cazul înlocuirii
persoanei fizice care realizează ocrotirea.378
Pentru copilul aflat în dificultate, schimbarea domiciliului poate
interveni şi în cazul când măsura specială de ocrotire este înlocuită cu
alta ori când aceasta încetează, reluându-se exerciţiul drepturilor şi
obligaţiilor părinteşti.379
Domiciliul legal al copilului se mai poate modifica prin schimbarea
cetăţeniei copilului.380
1.3.4. DOVADA DOMICILIULUI LEGAL

Determinarea domiciliului legal implică, mai întâi, dovada situaţiei
de persoană pentru care prin lege este stabilit domiciliul într-un loc
anume, şi, după aceea, a domiciliului de drept comun al persoanei
ocrotitoare. Astfel, conform prevederilor art.12 din O.U.G. nr.97/2005,
pentru un minor căruia nu i s-a eliberat primul act de identitate, dovada
domiciliului va trebui să se facă, mai întâi, cu certificatul de naştere din
care rezultă filiaţia sa faţă de părinţi, urmând ca dovada domiciliului
părinţilor să se facă în condiţiile dreptului comun (cu actul de
identitate al părintelui la care locuieşte în mod statornic sau cu actul de
identitate al reprezentantului său legal, precum şi cu documentele
prevăzute la art.27 din O.U.G. nr.97/2005). În ceea ce-i priveşte pe
interzişii judecătoreşti sau pe cei dispăruţi, dovada acestei situaţii se face
cu hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie sau de declarare
judecătorească a dispariţiei.
Desigur, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, aflat sub ocrotire, îşi
va dovedi domiciliul legal cu actul propriu de identitate, putându-se
folosi, însă, şi hotărârea judecătorească de
377
378
379
380
157
încredinţare/reîncredinţare a minorului ori decizia/hotărârea
judecătorească de instituire a tutelei ori curatelei (din care reiese
domiciliul de drept comun al ocrotitorului), precum şi hotărârea comisiei
pentru protecţia copilului sau, după caz, a instanţei judecătoreşti (în cazul
luării unei măsuri de protecţie specială a unui copil lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinţilor săi).381
Aşadar, pentru determinarea domiciliului legal, criteriul locuinţei
constituie un criteriu secundar, spre deosebire de determinarea
domiciliului de drept comun, când locuinţa constituie criteriul principal.
1.3.5. ÎNCETAREA DOMICILIULUI LEGAL

De regulă, domiciliul legal încetează de îndată ce au dispărut cauzele
pentru care legea a stabilit domiciliul într-un loc anume determinat pentru
anumite categorii de persoane.
Astfel, pentru minor domiciliul legal încetează la data când acesta
devine major, adică la împlinirea vârstei de optsprezece ani, când
dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu. Încetând ocrotirea minorului
încetează şi domiciliul legal pe care legea l-a stabilit ca o măsură de
ocrotire pentru minor.
Pentru femeia minoră care s-a căsătorit înainte de împlinirea vârstei
majoratului – la 16 ani şi, respectiv, cu dispensă de vârstă, la 15 ani –,
domiciliul legal încetează ca efect al căsătoriei, deoarece ca urmare a
căsătoriei ea dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu.382 Prin Legea
nr.288/2007, de modificare si completare a Codului familiei, s-a stabilit că
„vârsta minimă de căsătorie este de optsprezece ani”, iar „Pentru
motive temeinice, minorul care a împlinit şaisprezece ani se poate
căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori,
după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială are domiciliul”383.
Deci, e posibil ca atât bărbatului, cât şi femeii care s-au căsătorit
înainte de împlinirea vârstei majoratului, cu dispensă de vârstă, având
vârsta de şaisprezece ani împlinită, să le înceteze, ca efect al căsătoriei,
domiciliul legal, aceştia dobândind capacitate de exerciţiu deplină ca
urmare a căsătoriei.
381
382
E. LUPAN – Op.cit., p.174; D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU, - Op.cit., 2003, p.128.
383
Aşa cum rezultă din art.4 alin.(1) şi (2) din Codul familiei.
158
La împlinirea vârstei majoratului ori mai înainte de împlinirea acestei
vârste prin căsătorie, domiciliul legal al minorului se transformă în
domiciliu de drept comun, dată după care persoana ce a dobândit
deplina capacitate de exerciţiu îşi poate alege domiciliul într-un alt loc.
Domiciliul legal al persoanelor puse sub interdicţie judecătorească
încetează în momentul încetării interdicţiei judecătoreşti, adică atunci
când există una din următoarele condiţii: a) decesul celui interzis; b)
declararea judecătorească a morţii persoanei interzise; c) ridicarea
interdicţiei – în cazul în care au încetat cauzele care au determinat
punerea sub interdicţie judecătorească.
Pentru persoanele al căror domiciliu a fost stabilit de către lege la
curator sau la custode, încetarea domiciliului lor legal va avea loc la data
încetării curatelei sau custodiei.384
1.4. DOMICILIUL CONVENŢIONAL (ALES)
1.4.1. NOŢIUNE, NATURĂ JURIDICĂ ŞI REGLEMENTARE

Prin domiciliu convenţional („ales”) înţelegem o locuinţă (adresă)
stabilită prin acordul de voinţă al părţilor unui act juridic civil, în
vederea executării sale în acel loc (astfel convenit) sau pentru
soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.385
Într-o altă definiţie, domiciliul ales este locul pe care părţile îl
stabilesc prin convenţia lor cu privire la executarea unui singur act
juridic.386
Prin voinţa părţilor se urmăreşte, aşadar, producerea anumitor efecte
juridice în raport cu acest domiciliu (convenţional).
Ca natură juridică, doctrina califică domiciliul convenţional cu o
convenţie accesorie, care are ca principal efect prorogarea competenţei
instanţei.
În realitate, nu este vorba de un adevărat domiciliu (de drept comun),
nefiind o locuinţă a părţii, şi nici de un domiciliu fictiv, ci de un simplu
384
D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU - Op.cit., 2003, p.128.
385
A se vedea GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.426; E. LUPAN, D.A. POPESCU – Op.cit.,
1993, p.129.
386
I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, O. SACHELARIE, N. NEDELCU – Op.cit., p.48; de D.
LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2003, p.129.
159
artificiu juridic, cu ajutorul căruia, printr-o convenţie accesorie, părţile
unui act juridic civil derogă de la unele efecte normale ale domiciliului de
drept comun, obţinând fie o prorogare de competenţă, fie o simplificare a
unor forme procedurale ori de executare a obligaţiei, evitându-se unele
deplasări etc.
Alegerea domiciliului convenţional se poate face sau în interesul
creditorului, sau în interesul debitorului, dar şi în interesul ambelor părţi,
doar prin acordul părţilor.
Alegerea de domiciliu poate să fie făcută fie în momentul încheierii
contractului prin act juridic, fie ulterior printr-un act separat. Indiferent însă
cum s-a făcut alegerea de domiciliu, ea trebuie realizată în toate cazurile
prin convenţie care, în mod obligatoriu, va trebui să cuprindă în mod
expres declaraţia de voinţă privind alegerea domiciliului. Declaraţia
de voinţă se impune pentru faptul că prin această alegere se renunţă la
efectele domiciliului de drept comun, cât priveşte actul juridic pentru
executarea căruia s-a făcut alegerea de domiciliu.387
Nefiind un veritabil domiciliu, Decretul nr.31/1954 nu se referă la
domiciliul convenţional.
Reglementările legale referitoare la domiciliul convenţional sunt
cuprinse în Codul de procedură civilă şi în Codul civil.
Astfel, în art.19 C.proc.civ. se prevede: „Părţile pot conveni, prin
înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la
bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au
competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art.13, 14, 15 şi 16”
– (respectiv, referitoare la bunurile nemişcătoare, în materie de
moştenire, de societate până la sfârşitul lichidării în fapt, precum şi
de faliment). În conformitate cu prevederile art.93 din acelaşi cod: „În caz
de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu
primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se face la acea
persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.”
Potrivit art.1781 C.civ.: „Spre a opera inscripţia, creditorul şi debitorul,
în persoană sau prin mandatari cu procuri autentice, vor prezenta
preşedintelui tribunalului actul autentic al convenţiei prin care se constituie
ipoteca. Totodată, creditorul va face şi alegere de domiciliu la vreun loc
din circumscripţia tribunalului”.388
387
388
Art.1781 C.civ. a devenit inaplicabil de la 1 iulie 1999, odată cu introducerea la
nivelul întregii ţări a sistemului de publicitate imobiliară, bazat pe cartea funciară,
reglementat de Legea nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare (M.Of.nr.61
160
În proiectul Codului civil, în art.62, se stipulează faptul că „părţile unui
act juridic pot, prin acelaşi act sau printr-un act separat, să aleagă un
domiciliu în vederea executării actului sau a exercitării drepturilor născute
din actul principal”, precum şi că „alegerea domiciliului nu se prezumă, ci
ea trebuie făcută în scris”.
1.4.2. EFECTELE DOMICILIULUI CONVENŢIONAL (ALES)

Din calificarea dată de doctrină domiciliului convenţional – aceea de
convenţie accesorie, care are ca efect prorogarea de competenţă
teritorială – decurg următoarele consecinţe: a) fiind o convenţie, acest
domiciliu este supus principiului de drept accesorium sequitur principale;
b) fiind, în esenţă, o convenţie, el este supus cerinţelor legale privind
condiţiile şi efectele actelor juridice bilaterale.389
Durata în timp a convenţiei accesorii este egală cu cea a convenţiei
principale la care se referă, încetând odată cu stingerea prin executare a
convenţiei principale.390
Din regula potrivit căreia alegerea domiciliului poate avea loc numai
în baza convenţiei părţilor rezultă o serie de consecinţe de ordin teoretic
şi practic.391 Astfel, întrucât alegerea domiciliului este opera voinţei
părţilor, legea comună a acestora, revocarea alegerii, potrivit art.969
C.civ., nu poate avea loc decât tot „prin consimţământul mutual”, afară de
cazul în care alegerea domiciliului s-a făcut în interesul exclusiv al uneia
din părţile contractante, ceea ce trebuie să rezulte în mod expres din
convenţie. Cu alte cuvinte, partea contractantă în folosul căreia s-a făcut

din 26.03.1996). A se vedea pentru amănunte M. NICOLAE – Publicitatea imobiliară
şi noile cărţi funciare, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p.222-230.
389
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.426; G. BOROI – Op.cit., p.343. Jurisprudenţa
franceză admite uneori ca alegerea domiciliului să fie tacită. Este vorba despre
domiciliul aparent care înseamnă locul în care, faţă de terţi, o persoană pare să-şi
aibă locuinţa principală. Aparenţa în acest caz este pur subiectivă nefiind nevoie de
a dovedi o eroare comună; este suficientă buna credinţă. Astfel definit, domiciliul
aparent poate deveni atributiv de competenţă teritorială; bunăoară, o persoană
va fi valabil citată înaintea instanţei de la domiciliul său aparent dacă terţii (deseori
furnizori) îl vedeau locuind destul de frecvent în acel loc. Se pare că această regulă
se aplică cu precădere comercianţilor şi moştenitorilor (G.CORNU – Op.cit., p.254,
menţionată de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit. p.172).
390
391
161
în mod expres alegerea de domiciliu poate să renunţe la beneficiul
domiciliului ales.392
Există şi situaţii în care domiciliul ales nu îmbracă forma unei
convenţii accesorii. Spre exemplu, în cazul în care cererea de chemare
în judecată este formulată de o persoană care locuieşte în străinătate,
atunci, în cererea respectivă, va trebui să se menţioneze şi domiciliul
ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind
procesul; de asemenea, reclamantul care locuieşte în străinătate are
obligaţia de a-şi alege domiciliul în România [art.112 alin.(1) pct.1 şi
art.1141 alin.(4) C.proc.civ.].393
Faţă de prevederile art.973 C.civ., după care „convenţiile n-au efect
decât între părţile contractante”, convenţia de alegere a domiciliului nici
nu profită şi nici nu poate fi opusă celor care n-au luat parte la această
convenţie.
Ca orice convenţie, şi convenţia de alegere a domiciliului va trebui
interpretată, potrivit dispoziţiilor art.977 C.civ., „după intenţia comună a
părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor” întrebuinţaţi
de părţi.
Clauza de alegere a domiciliului este specială, în sensul că ea se
referă numai la actul juridic cu privire la care s-a făcut alegerea de
domiciliu. Această clauză nu va produce efecte faţă de alte acte juridice
încheiate anterior sau posterior între aceleaşi părţi contractante394.
Clauza de alegere a domiciliului trece, ca toate celelalte clauze ale
contractului, în caz de deces a uneia din părţi, la moştenitori.
Indicarea într-un contract, potrivit art.1104 C.civ.395, a locului unde
urmează a se face plata nu constituie alegere de domiciliu şi atribuire
de competenţă instanţei de la acest loc. Cu toate acestea, în astfel de
situaţii, urmează a se aplica dispoziţiile art.10 C.proc.civ., care instituie o
competenţă alternativă, ceea ce echivalează cu o alegere de domiciliu
în interesul reclamantului. Într-adevăr, reclamantul, faţă de prevederile
art.10 pct.3 şi 4, va putea intenta acţiunea la instanţa de la domiciliul
392
393
Ibidem 392.
394
395
Conform art.1104 C.civ.: „Plata trebuie a se face în locul arătat în convenţie.
Dacă locul nu este arătat, plata, în privinţa lucrurilor certe şi determinate, se va face
în locul în care se găsea obiectul obligaţiei în timpul contractării.
În orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului”.
162
pârâtului, la instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a
locului plăţii.396
Alegerea de domiciliu într-un anumit loc, cu indicarea unei persoane,
nu obligă pe debitor de a face plata la acel domiciliu, deoarece persoana
la care s-a făcut alegere de domiciliu are mandat de a primi citaţii,
reclamaţii, hotărâri etc., adică acte procedurale, nu şi sume de bani.397
1.5. DEOSEBIRI INTRE DOMICILIUL DE DREPT COMUN

(VOLUNTAR) ŞI DOMICILIUL CONVENŢIONAL (ALES)
În timp ce domiciliul de drept comun (voluntar) produce efecte
generale, domiciliul convenţional (ales) produce efecte speciale,
adică numai cât priveşte actul juridic pentru care s-a făcut alegerea
domiciliului.
Dacă în privinţa domiciliului de drept comun există principiul
unicităţii, în sensul că o persoană fizică are un singur domiciliu, aceeaşi
persoană poate avea însă mai multe domicilii alese. Astfel, o persoană
fizică poate avea atâtea domicilii alese câte convenţii a încheiat
pentru alegerea domiciliului.
Domiciliul de drept comun se stinge la moartea celui căruia îi
aparţine, în timp ce domiciliul ales se transmite la moştenitori.
În timp ce domiciliul de drept comun se poate schimba după
voinţa celui căruia îi aparţine, domiciliul ales nu poate fi schimbat prin
voinţa unei singure părţi contractante, cu excepţia cazului în care
domiciliul ales a fost stabilit în interesul exclusiv al uneia din părţi,
ceea ce trebuie să rezulte în mod expres din convenţie.398
396
În art.10 C.proc.civ., pct.3 şi 4, se arată „În afară de instanţa domiciliul pârâtului,
mai sunt competente următoarele instanţe:
3. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de
plată;
4. în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a
luat naştere sau aceea a locului plăţii”.
397
D. LUPULESCU – Op.cit., 1982, p.91-92.
398
163
CAPITOLUL II.
REŞEDINŢA
2.1. NOŢIUNE, CARACTERE ŞI IMPORTANŢĂ
2.1.1. NOŢIUNEA DE REŞEDINŢĂ

Art.29 din O.U.G. nr.97/2005, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr.290/2005, cu modificările şi completările ulterioare,
defineşte reşedinţa în termenii următori: „Reşedinţa este adresa la care
persoana fizică declară că are locuinţa secundară399, alta decât cea de
domiciliu”.
Altfel spus, „Reşedinţa poate fi definită ca acel atribut de
identificare, în spaţiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei
vremelnice ori temporare.400
Sau, reşedinţa persoanei fizice este locuinţa sa temporară ori
secundară, care apare sub forma unui drept subiectiv nepatrimonial
ocrotit de lege,401 ori „Reşedinţa persoanei fizice este o locuinţă
vremelnică, ocazională sau temporară”.402
Din aceste definiţii rezultă că trebuie să refuzăm caracterul de
reşedinţă locurilor în trecere sau sejururilor efemere, accidentale,
ocazionale, cum ar fi o scurtă şedere într-o cameră de hotel, un popas
rural, o cazare la prieteni. Reşedinţa, deşi este temporară, trebuie totuşi
să presupună o locuire relativ durabilă403.
Din prevederile art.29 din O.U.G.nr.97/2005 rezultă că reşedinţa
este o altă adresă decât cea a domiciliului.
Ca drept personal nepatrimonial, dreptul la reşedinţă este
consacrat în art.12 pct.1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi
399
Asfel cum a fost definită, în urma aprobării, cu modificări şi completări, a O.U.G.
nr.97/2005, prin Legea nr.290/2005. În redactarea iniţială, reşedinţa era definită
drept „adresa la care persoana fizică locuieşte temporar mai mult de 15
zile”...(subl.ns.).
400
GH. BELEIU – Op.cit., 1992, p.329
401
E. LUPAN, D. A. POPESCU – Op.cit., 1993, p.131.
402
M. MUREŞAN – Op.cit., p.62.
403
164
politice ale omului, astfel: „Orice persoană care se află în mod legal pe
teritoriul unui stat are dreptul de a circula acolo liber şi de a-şi alege
liber reşedinţa”, ca şi de O.U.G.nr.97/2005 – art.25 alin.(1) – potrivit cu
care „Cetăţenii români au dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe,
în mod liber, domiciliul ori reşedinţa, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege”.
2.1.2. CARACTERELE JURIDICE ALE REŞEDINŢEI

Deosebindu-se de domiciliu, reşedinţa nu are caracterele acestuia:
stabilitate şi obligativitate (doar posibilă). Dar, spre deosebire de
reglementarea anterioară, este de reţinut că art.25 alin.(2) din O.U.G.
nr.97/2005 consacră şi în privinţa reşedinţei principiul unicităţii acesteia:
„Cetăţenii români nu pot avea, în acelaşi timp, decât un singur
domiciliu şi/sau o singură reşedinţă…”.
Faţă de dispoziţiile cuprinse în lege, în care se defineşte reşedinţa ca
fiind o locuinţă în care persoana fizică locuieşte efectiv în perioada de
timp stabilită de lege, se înţelege că, în acelaşi timp, o persoană fizică nu
poate locui în toate deodată.404
Aceste prevederi trebuie interpretate, aşa cum s-a subliniat în
literatura juridică, în sensul că o persoană – din punct de vedere
administrativ – nu poate fi înregistrată în evidenţe decât cu o singură
reşedinţă. Este însă posibil ca o persoană să aibă în acelaşi timp mai
multe locuinţe temporare care nu pot fi numite altfel decât reşedinţe. De
exemplu, atunci când o persoană în cursul unui an locuieşte în mai multe
locuri, fiecare dintre ele constituie, pentru ea, o reşedinţă, în timp ce îşi
are domiciliul unic într-o locuinţă principală şi statornică. Mai mult, credem
că o persoană poate să aibă o reşedinţă principală şi una sau mai multe
reşedinţe secundare, dar numai una din ele va fi menţionată în cartea de
identitate.405
În conformitate cu definiţia dată noţiunii de reşedinţă şi ţinând seama
de prevederile art.25 alin.(2) din O.U.G. nr.97/2005, rezultă că pot fi
reţinute drept caractere specifice ale reşedinţei, ca drept personal
nepatrimonial (el prezentând toate caracterele specifice acestor drepturi):
unicitatea, vremelnicia, reşedinţa fiind o locuinţă temporară a persoanei
404
D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU – Op.cit., 2003,p.133.
405
165
fizice, şi caracterul facultativ (nici o persoană fizică neputând fi obligată
să-şi aleagă o reşedinţă).406
Alegerea reşedinţei are la bază principiul deplinei libertăţi de
voinţă a persoanei fizice, care în funcţie de interesele sale îşi poate alege
reşedinţa în aceeaşi localitate în care îşi are domiciliul sau într-o altă
localitate.
2.1.3. IMPORTANŢA REŞEDINŢEI

Deşi legea civilă nu atribuie reşedinţei aceeaşi importanţă juridică pe
care o acordă domiciliului, este de menţionat, totuşi, că reşedinţa prezintă
utilitate pentru alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul comercial, dreptul muncii şi
securităţii sociale, dreptul familiei, dreptul procesual civil ori dreptul
penal407, având uneori rolul domiciliului, respectiv fiind luată în
consideraţie la stabilirea competenţei unor organe de stat.
Fiind recunoscută de lege, reşedinţa constituie – aşa cum am
menţionat – un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice.
Tocmai în aceasta constă importanţa juridică a reşedinţei.
Numai pentru a exemplifica, menţionăm dispoziţiile art.5 din
C.proc.civ., potrivit cărora, în cazul în care pârâtul are domiciliul în
străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, cererea de chemare în
judecată poate fi introdusă la judecătoria de la reşedinţa sa din ţară, iar
dacă nu are reşedinţa cunoscută, la instanţa de judecată de la domiciliul
sau reşedinţa reclamantului şi pe cele ale art.90 din acelaşi cod, în care
se arată: „Înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la
domiciliul sau reşedinţa celui citat”. De asemenea, în conformitate cu
prevederile art.11 din Codul familiei, căsătoria se încheie în faţa
delegatului de stare civilă al consiliului local al comunei, oraşului,
municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti în cuprinsul căruia se
află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi408.
406
407
Ibidem 406.
408
În acelaşi mod este reglementată această problemă şi în art.27 alin.(1) din Legea
nr.119/1996, astfel: „(1) Căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă, la
sediul serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor al municipiului,
sectorului municipiului Bucureşti, oraşului sau comunei în a cărei rază administrativ-
teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi”.
166
Din aceste prevederi legale se desprinde concluzia că normele de
drept leagă de existenţa reşedinţei naşterea de raporturi juridice numai
atunci când aceste raporturi, fie că nu pot lua fiinţă în legătură cu
domiciliul unei persoane care nu este în ţară sau este necunoscut, fie ca
urmare a posibilităţii oferite de lege participanţilor de a-şi manifesta
dorinţa ca naşterea unor raporturi juridice să aibă loc la reşedinţa
acestora. Cu alte cuvinte, reşedinţa reprezintă în viaţa juridică o
importanţă secundară în comparaţie cu domiciliul, normele de drept
legând naşterea unor raporturi juridice de existenţa reşedinţei numai
atunci când nu este posibil ca aceste raporturi să ia naştere în legătură cu
domiciliul persoanei fizice.409
Actualmente, fără a detrona domiciliul, reşedinţa tinde să aibă o
importanţă mărită, deoarece este o noţiune mai simplă, mai concretă şi
corespunde mai bine dinamicii vieţii cotidiene.410
2.2. STABILIREA ŞI SCHIMBAREA REŞEDINŢEI

Din art.12 pct.1 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi
politice ale omului şi art.25 alin.(1) din O.U.G. nr.97/2005 (sus citat),
rezultă că principiul este acela al libertăţii stabilirii reşedinţei, după
cum cer interesele persoanei fizice411, aceasta putându-şi alege reşedinţa
în ţară şi în străinătate. Reşedinţa poate fi stabilită în aceeaşi ori în altă
localitate decât cea în care persoana îşi are domiciliul.
În conformitate cu noile dispoziţii legale [art.30 alin.(1)], „Reşedinţa
se înscrie în actul de identitate la cererea persoanei care locuieşte mai
mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară”.
Alin.(2) al art.30 stipulează că „Menţiunea de stabilire a reşedinţei se
acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an, şi are
valabilitate pe timpul cât persoana locuieşte în mod efectiv la adresa
declarată ca reşedinţă. La expirarea acestui termen, persoana poate
solicita înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei.
De la această regulă, fac excepţie următoarele categorii de
persoane care nu sunt obligate să formuleze cerere pentru stabilirea
reşedinţei [art.31 alin.(2)]:
409
410
411
167
a) persoana care locuieşte la o altă adresă decât cea de domiciliu, în
interesul serviciului sau în scop turistic;
b) persoana internată într-o unitate sanitară/medicală.
Conform prevederilor art.35 din O.U.G. nr.97/2005, persoana care
găzduieşte o altă persoană, în mod neîntrerupt, pe o perioadă mai
mare de 30 de zile, cu excepţia celor două situaţii (sus-menţionate), are
obligaţia de a anunţa poliţia sau serviciul public comunitar de
evidenţă a persoanelor de la locul unde este situat imobilul.
În caz contrar, ne aflăm în situaţia comiterii unei contravenţii.
Procedura obţinerii vizei de reşedinţă este reglementată în Capitolul
V (Stabilirea reşedinţei – articolele 86-89) din Normele metodologice de
aplicare unitară a dispoziţiilor legale privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa
şi actele de identitate ale cetăţenilor români, aprobate prin H.G.
nr.1375/2006.412
Astfel, pentru înscrierea menţiunii de stabilire a reşedinţei în actul de
identitate, persoana interesată se adresează serviciului public comunitar
de evidenţă a persoanelor pe raza căruia locuieşte temporar, completând
în acest sens Cererea pentru înscrierea în actul de identitate a
menţiunii privind stabilirea reşedinţei, la care se anexează
următoarele documente:
a) actul de identitate în care urmează a se înscrie menţiunea de
stabilire a reşedinţei;
b) documentul cu care se face dovada adresei de reşedinţă, original
şi copie;
c) documentul cu care se face dovada achitării, în condiţiile legii, a taxei
extrajudiciare de timbru.
În condiţiile în care solicitantul nu deţine un act privind titlul locativ,
încheiat în condiţiile de valabilitate prevăzute de legislaţia română în
vigoare, găzduitorul sau, după caz, reprezentantul său legal îşi va
exprima consimţământul prin completarea rubricii corespunzătoare din
Cererea pentru înscrierea în actul de identitate a menţiunii privind
stabilirea reşedinţei, în prezenţa personalului serviciului public
comunitar de evidenţă a persoanelor (S.P.C.E.P.), sau printr-o
declaraţie dată în faţa poliţistului de ordine publică din cadrul unităţii
de poliţie pe a cărei rază teritorială este situat imobilul, iar în situaţia în
care găzduitorul nu se poate prezenta la S.P.C.E.P., declaraţia de
primire în spaţiu poate fi consemnată la notarul public, la misiunea
412
Publicată în M.Of.nr.851 din 17.10.2006.
168
diplomatică sau oficiul consular al României din străinătate, ori în faţa
poliţistului de ordine publică pe a cărei rază teritorială domiciliază
găzduitorul (subl.ns.).
Pentru soluţionarea cererii, conform prevederilor art.87 din Norme,
personalul S.P.C.E.P. efectuează o serie de activităţi specifice,
prevăzute la art.50 alin.(1) lit.a) - f) din Norme, precum şi următoarele:
a) aplică eticheta autocolantă413 pe actul de identitate şi înscrie
menţiunea privind reşedinţa;
b) efectuează operaţiunile necesare pentru actualizarea componentei
locale a Registrului Naţional de Evidenţă a Persoanelor;
c) prezintă cererea, documentele primite şi actul de identitate, pe care
s-a aplicat eticheta autocolantă şi s-a înscris menţiunea privind
stabilirea reşedinţei, şefului S.P.C.E.P. sau persoanei desemnate de
acesta, pentru avizare, respectiv semnare;
d) eliberează actul de identitate solicitantului, care semnează de
primire pe Cererea pentru înscrierea în actul de identitate a
menţiunii privind stabilirea reşedinţei.
Conform art.88 din Norme, personalul care efectuează activităţile de
primire a cererilor şi a documentelor, de preluare a imaginii, de verificare
în evidenţe pentru certificarea identităţii, de actualizare a bazei de date şi
de eliberare a actului de identitate completează cererea depusă de
cetăţean la rubricile corespunzătoare fiecărei activităţi desfăşurate.
Pentru minori şi persoanele fizice puse sub interdicţie, declaraţia se
dă şi se semnează de părinţi sau de reprezentanţii lor legali.
Potrivit art.89 din Norme, pentru persoanele care solicită stabilirea
reşedinţei în locuri de cazare în comun – cămine, campusuri universitare,
instituţii de ocrotire şi protecţie socială, la rubrica Cererea pentru
înscrierea în actul de identitate a menţiunii privind stabilirea reşedinţei,
413
Informaţiile privind stabilirea reşedinţei se înscriu în eticheta autocolantă, aplicată
pe versoul cărţii de identitate, având forma şi conţinutul prezentate în Anexa nr.3
din H.G.nr.839/28.06.2006 (publicată în M.Of. nr.582 din 05.07.2006).
Conform art.4 din H.G.nr.839/2006 privind forma şi conţinutul actelor de identitate,
ale autocolantului privind stabilirea reşedinţei şi ale cărţii de imobil, informaţiile
privind adresa de reşedinţă a titularului vizează următoarele elemente: a) adresa de
reşedinţă; b) perioada de valabilitate a reşedinţei; c) data stabilirii reşedinţei; d)
codul numeric personal al titularului; e) semnătura şefului S.P.C.E.P. sau, după caz,
a directorului general al I.N.E.P.; f) locul destinat aplicării ştampilei structurii
emitente, pe care este înscrisă denumirea acesteia.
169
destinată găzduitorului, se menţionează datele administratorului
imobilului, care semnează şi aplică ştampila administraţiei.
Studenţii cazaţi în campusuri universitare pot depune cererea
personal sau prin intermediul administratorilor imobilelor.
¾ Regulile aplicabile stabilirii reşedinţei privesc şi schimbarea ei
(în aceeaşi localitate sau în altă localitate decât cea a domiciliului
persoanei).
Facem precizarea că, în conformitate cu prevederile art.38 alin.(1)
din O.U.G. nr.97/2005, persoanele care îşi schimbă reşedinţa sunt
obligate să ceară înscrierea în cartea de imobil, la noua locuinţă, în
termen de 15 zile de la mutare, iar neîndeplinirea acestei obligaţii
constituie contravenţie.
2.3. ANULAREA MENŢIUNII DE STABILIRE A REŞEDINŢEI

În cazul în care menţiunea din actul de identitate privind stabilirea
reşedinţei s-a efectuat în baza unui document care ulterior a fost anulat,
s-a constatat că era nul, fals ori falsificat, această menţiune este nulă
de drept [art.34 alin.(1) din O.U.G. nr.97/2005].
Într-o asemenea situaţie, autoritatea care a constatat nulitatea
menţiunii comunică S.P.C.E.P. situaţia intervenită.
După cum am mai menţionat în Capitolul VIII, § 8.2.4., prin Legea
nr.252/2007, a fost introdus un aliniat nou la art.34 din O.U.G.nr.97/2005,
alin.(3), unde se menţionează: „(3) Nulitatea menţiunii poate fi constatată
de instanţa de judecată, din oficiu ori ca urmare a sesizării I.N.E.P., a
s.p.c.e.p. ori a persoanelor interesate”.
Măsura ce se putea lua, din punct de vedere al menţiunii de stabilire
a reşedinţei, era una administrativă414, respectiv repunerea în situaţia
anterioară (subl.ns.), concomitent cu determinarea persoanei în cauză să
facă demersurile necesare pentru obţinerea vizei de reşedinţă
corespunzătoare, în conformitate cu prevederile art.27 din O.U.G.
nr.97/2005 referitoare la documentele cu care se poate face dovada
adresei de reşedinţă.
414
A se vedea Nota de la Cap. VIII, § 8.2.4. „Anularea menţiunii de schimbare a
domiciliului de drept comun”, aplicabilă prin analogie.
170
2.4. DOVADA REŞEDINŢEI
Ca şi dovada domiciliului, dovada reşedinţei se face cu cartea de
identitate, pe care s-a aplicat eticheta autocolantă şi s-a înscris
menţiunea privind stabilirea reşedinţei sau cu buletinul de identitate ori
cartea de identitate provizorie în care s-a făcut menţiunea de stabilire a
reşedinţei.
În principiu, trebuie admis că reşedinţa poate fi dovedită şi cu alte
mijloace de probă415, decât viza din actul de identitate, ca şi în cazul
domiciliului.
415
171
TITLUL IV. STAREA CIVILĂ
CAPITOLUL I.
CONSIDERAŢII GENERALE
1.1. NOŢIUNE
Legislaţia noastră nu defineşte conceptul de stare civilă,
reglementând doar diferite aspecte ale acestuia, cum ar fi: folosinţa stării
civile, proba stării civile, actele de stare civilă.
Doctrina a dat mai multe definiţii instituţiei, dintre care amintim:
– „starea civilă cuprinde toate elementele ce contribuie la determinarea
calităţii de subiect de drept a omului”;416
– „Prin starea civilă sau statut civil al persoanei fizice înţelegem
suma de calităţi şi particularităţi care, prin consecinţele pe care legea
le prevede, contribuie la individualizarea ei, în societate şi familie”;417
– starea civilă este „mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice,
prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie”;418
– starea civilă este „ansamblul de atribute (calităţi) personale de natură
a permite o mai bună individualizare a persoanei fizice ca subiect de
drept în contextul raporturilor sale faţă de comunitatea familială şi
socială”;419
416
T. R. IONAŞCU – Drept civil. Persoanele, 1959, p.84 şi urm.
417
418
GH. BELEIU –Op.cit., 2005, p.429; o definiţie asemănătoare a stării civile (sau a
statutului civil al persoanei fizice) reţine şi G. BOROI – Op.cit., p.344.
419
M. MUREŞAN, A. BOAR, S. DIACONESCU – Drept civil. Persoanele, Editura Cordial
Lex, Cluj-Napoca, 2000, p.65.
172
– prin stare civilă „se înţeleg toate elementele strict personale care
contribuie la individualizarea persoanei fizice în societate şi
familie”;420
– starea civilă cuprinde „legăturile care unesc persoana fizică cu statul
(naţionalitatea), cu mediul social (bărbat sau femeie, minor sau
major, pus sau nu sub interdicţie judecătorească etc.), precum şi cu
familia din care face parte (căsătorit, divorţat, adoptat etc.)”;421
– „starea civilă este un drept personal nepatrimonial menit să
individualizeze persoana fizică, dar, în acelaşi timp, este şi o sumă
de calităţi personale izvorâtă din actele şi faptele de stare civilă prin
care se individualizează persoana fizică în familie şi societate şi este,
în acelaşi timp, sinonimă cu noţiunea de statut civil al
persoanei”.422
Vom reţine definiţia conform căreia starea civilă (sau statutul civil
al persoanei fizice) este mijlocul juridic de individualizare a persoanei
fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie.
La fel ca numele şi domiciliul, starea civilă este un drept personal
nepatrimonial, menit să individualizeze persoana fizică. Ea este, în
acelaşi timp, o sumă de calităţi personale, de elemente ale personalităţii,
calităţi care intră în conţinutul său şi situează persoana într-un cadru
social.
Aşa cum s-a spus, dacă numele ne permite să recunoaştem şi să
desemnăm o persoană, iar domiciliul ne indică locul unde această
persoană poate fi găsită, apoi starea civilă stabileşte identitatea
juridică a persoanei.423
Starea civilă este cea care separă cu adevărat persoana fizică de
persoana juridică.424

9 Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice
(art. 22-24);
420
T.POP – Op.cit., p.6.
421
D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU – Op.cit, 2002, p.151; şi 2003, p.136.
422
V. V. POPA – Op.cit, p.415-416.
423
C. STĂTESCU – Op.cit, p.164.
424
173
9 Codul familiei (art. 27, 28, 40, 62, 64; art. 42-43, 100, 103 etc.);
9 Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
9 Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă425, cu
9 Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996,
emisă de fostul Departament pentru Administraţia Publică Locală şi
de fostul Minister de Interne, actualmente Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative (M.I.R.A.);426
9 Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei427 (art.53 şi 59);
9 Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului428(art.8-12);
9 Ordonanţa Guvernului României nr.41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice429;
9 O.U.G. nr.97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de
identitate ale cetăţenilor români430, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr.290/2005431, cu modificările şi completările
ulterioare432.
9 Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului
(ratificat prin Decretul nr.212/1974);
425
Publicată în M.Of. nr.282 din 11.11.1996 [Modificată şi completată prin Legea
nr.23/1999 (M.Of. nr.35 din 28.01.1999), prin Legea nr.479/2002 (M.Of. nr.523 din
18.04.2002), prin Legea nr.94/2004 (M.Of. nr.326 din 15.04.2004) şi prin Legea
nr.117/2006 (M.Of. nr.410 din 11.05.2006) – ale cărei prevederi au intrat în
vigoare la data de 08.09.2006].
426
Publicată în M.Of. nr.318 bis din 19.11.1997; Denumirea Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative – conform Hotărârii Parlamentului României
nr.19/03.04.2007 (M.Of. nr.231 din 03.04.2007).
427
428
429
Publicată în M.Of. nr.68 din 02.02.2003 şi aprobată cu modificări şi completări prin
ulterioare.
430
431
432
O.U.G. nr.83/2006 (publicată în M.Of. nr.897 din 03.11.2006, aprobată prin Legea
nr.54/2007, publicată în M.Of. nr.192 din 20.03.2007) şi Legea nr.53/2007
(publicată în M.Of. nr.192 din 20.03.2007).
174
9 Convenţia europeană a drepturilor omului (ratificată prin Legea
nr.30/1994);
9 Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. (ratificată prin Legea nr.18/1990) etc.
1.3. SCURT ISTORIC

Cuvântul stare, stat vine de la cuvântul latin status care desemna
atributele necesare pentru a avea capacitate juridică. În dreptul roman,
aceste atribute erau în număr de trei sau situaţia persoanei era apreciată
sub trei aspecte:
– status civitatis (statutul în cetate; statutul de cetăţean roman, de
latin sau peregrin). La Roma, numai cetăţenii romani beneficiau de
dreptul la vot (jus suffragi) şi de dreptul de a fi ales (jus honorum);
străinii se aflau sub protecţia stăpânului lor roman (hospitium
publicum);
– status familiae (statutul familial; situaţia în familie de pater familias,
sui iuris ori alieni iuris). Într-un sens general, familia desemna toate
persoanele care se găseau în puterea aceluiaşi şef de familie (pater
familias). Puterea lui pater familias cuprindea: manus, adică puterea
asupra femeii căsătorite; patria potestas – puterea asupra copiilor;
potestas – puterea asupra sclavilor; mancipium – puterea asupra
persoanelor libere; dominium – puterea asupra lucrurilor.433 În sens
restrâns, familia cuprindea pe soţi şi pe copiii lor. Status familiae
semnifică raporturile juridice care derivă din calitatea de soţi şi din
raporturile de filiaţie. Dar numai unele dintre acestea interesează
dreptul civil (raporturile personale dintre soţi, raporturile patrimoniale
dintre soţi şi ocrotirea printească);
– status libertatis – prin care se desemna statutul de om liber, eliberat
sau sclav.434
La Roma, capitis deminutio (moartea civilă) era de trei feluri: capitis
deminutio maxima – era cea mai gravă şi avea loc prin pierderea libertăţii;
capitis deminutio media (mijlocie) avea loc prin pierderea cetăţeniei;
433
I. DELEANU, S. DELEANU – Mică enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în
dreptul românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p.386.
434
175
capitis deminutio minima (cea mai mică) era urmarea pierderii drepturilor
de familie.435
Mai târziu, singurele elemente care legau individul de un stat sau de
familia sa, şi, pe cale de consecinţă, starea civilă, nu cuprindeau decât
naţionalitatea şi filiaţia.436
1.4. CONŢINUTUL STĂRII CIVILE

Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită – ca drept
subiectiv sau ca sumă a unor calităţi personale de stare civilă.
DREPTUL SUBIECTIV DE INDIVIDUALIZARE PRIN STARE CIVILĂ cuprinde
următoarele prerogative:
a) posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă;
b) posibilitatea de a pretinde să fie individualizat, de către alţii, prin
starea sa civilă;
c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la concursul forţei coercitive a
statului.
Ca SUMĂ A UNOR CALITĂŢI PERSONALE, starea civilă cuprinde mai multe
elemente, dintre care:
9 unele privesc situaţia familială, inclusiv filiaţia şi natura acesteia:
a) din căsătorie;
b) din afara căsătoriei;
c) născut din părinţi necunoscuţi;
d) adoptat;
e) căsătorit;
f) necăsătorit;
g) divorţat;
h) văduv;
435
VL. HANGA – Drept privat roman, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p.142. O
privare de a fi subiect de drept şi care a fost abolită şi ea la jumătatea sec. al XIX-a
a fost moartea civilă (capitis ceminutio). Dacă Codul Napoleon conţinea dispoziţii
privind moartea civilă, legiuitorul român de la 1864 nu le-a mai preluat. Astfel,
moartea naturală rămâne singura cauză de încetare a personalităţii (O.UNGUREANU,
C. JUGASTRU – Op.cit., p.19-20).
436
O.UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.175.
176
i) recăsătorit;
j) rudă sau afin cu cineva;
9 sexul (bărbat ori femeie);
9 vârsta;
9 cetăţenia, locul naşterii etc.437
În principiu, orice calitate ce produce efecte juridice ar putea fi
inclusă în starea civilă.
Totuşi, vom include în starea civilă numai acele calităţi inerente
oricărei persoane fizice, dar nu şi diverse profesii şi funcţii, chiar dacă
acestea implică drepturi şi obligaţii proprii.
De reţinut că starea civilă este determinată (fixată) de lege. Legea
este cea care fixează starea civilă a unei persoane la naşterea acesteia,
iar persoana respectivă nu poate să îşi modifice direct starea civilă, însă
are posibilitatea de a îndeplini anumite acte care, pe cale de consecinţă,
vor antrena schimbări în starea sa civilă.438
Deci, pentru ca o persoană fizică să dobândească o anume stare
civilă, este necesar să intervină anumite împrejurări (fapte sau acte
juridice), precum naşterea, adopţia, căsătoria etc., de care legea leagă
diferite efecte interesând statutul juridic al persoanei.
În doctrină este controversată apartenenţa la starea civilă a „grupei
sanguine”439 şi a „codului numeric personal”.
Potrivit art.25 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare
civilă şi art.6 alin.(1) din O.U.G. nr.97/2005 privind evidenţa, domiciliul,
reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, fiecărei persoane
fizice i se atribuie, începând de la naştere, un cod numeric personal
(C.N.P.) care reprezintă „un număr semnificativ ce individualizează o
persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele
informatice care prelucrează date nominale privind persoana fizică”.
Considerăm că, deşi este elementul de identificare cel mai sigur,
codul numeric personal nu este un element al stării civile. În acest
sens, art.101 alin.(2) teza a doua din Metodologia pentru aplicarea unitară
a dispoziţiilor Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă
stabileşte că modificarea codului numeric personal atribuit greşit se face
437
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.429-430; G. BOROI – Op.cit., p.344.
438
H.L. MAZEAUD, J. MAZEAUD, F.R. CHABAS – Leçons de droit civil, tome I, vol.II, Les
personnes, 8e édition, Montchrestien, Paris, 1997, p.34 (citaţi de G.BOROI în Op.cit.,
p.345).
439
177
pe cale administrativă (nu judecătorească), întrucât „acesta nu este un
atribut al stării civile”.440
Doctrina modernă tinde să reţină cu privire la statutul civil o vedere
mai amplă şi mai diversificată. Astfel, se consideră că status familiae nu
rezultă numai din filiaţie, ci din toate evenimentele care marchează viaţa:
naşterea, căsătoria, divorţul, recăsătoria, paternitatea, maternitatea etc.;
de altă parte, starea civilă înglobează sexul, vârsta, iar pentru unii autori:
sănătatea, locul naşterii, grupa sanguină, ba chiar şi, într-un sens larg,
capacitatea.441
Subliniem că legea nu ia niciodată în considerare rasa unei
persoane; legea interzice discriminarea rasială.442
După cum s-a spus, starea civilă este o noţiune sintetică care
include elemente diverse. Dar toate acestea au aceeaşi funcţie
generală: individualizarea fiecărei persoane în societate şi familie.
Fiecare element produce efecte juridice, fiecare este purtător de drepturi
şi obligaţii. Ansamblul acestor consecinţe juridice determină, în raport cu
legea civilă, situaţia personală a unui individ, statutul său civil.443
Aşa cum rezultă şi din definiţie, starea civilă este determinată de
lege şi ea este dobândită:
– fie ca urmare a unor acte juridice (căsătoria, adopţia etc.);
– fie ca urmare a unor fapte juridice (naşterea, moartea);
– fie ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie
(tăgada paternităţii, divorţul, anularea căsătoriei, declararea
judecătorească a morţii etc.).
În literatura juridică de limbă franceză s-a ridicat întrebarea dacă
aceste elemente ale stării civile nu sunt factori de inegalitate sau, mai
mult, de discriminare? Unei asemenea întrebări este greu să i se dea un
440
Cu privire la codul numeric personal, a se vedea şi OANA-DANIELA LUPU, Codul
numeric personal, atribut de identificare a persoanei fizice, în Dreptul nr.9/1997,
p.51-52.
441
O.UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.176. În sensul că locul naşterii, sexul şi
grupa sanguină nu pot intra în conţinutul noţiunii de stare civilă, M.N. COSTIN –
Marile instituţii ale dreptului civil român, vol.II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984,
p.327, iar pentru apartenenţa grupei sanguine la starea civilă a se vedea GH.
BELEIU – Drept civil. Persoanele, 1982, p.296. În sensul că locul naşterii, vârsta şi
sexul fac parte din starea civilă a persoanei, ŞT. RĂUSCHI – Drept civil, Editura
Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992, p.296.
442
443
Ibidem 442.
178
răspuns unic. Aceasta pentru că anumite consecinţe juridice ataşate unor
elemente ale stării civile rămân, prin excepţie, vestigii ale unui drept
neegalitar.444 S-a spus că aceste supravieţuiri sunt pe cale de dispariţie şi
că, în schimb, multe din elemente nu sunt nici privilegii, nici defavoruri;
altele nu au nici o legătură cu egalitatea persoanelor în faţa legii, fiind
simple măsuri de adaptare la situaţii speciale.445
1.5. FACTORII DE ORDIN NATURAL CARE INTRĂ ÎN

446
COMPONENŢA STĂRII CIVILE
1.5.1. SEXUL
Indicarea obligatorie a sexului în actul de naştere înseamnă că el
este considerat un element al stării civile. Data, locul şi sexul naşterii
sunt trei adevăruri cu care persoana (copilul) intră în viaţă.
Bărbat şi femeie, masculin şi feminin, împart lumea în două sexe (se
spune că protagoniştii acestei clasificări au fost Adam şi Eva); al treilea
sex nu există. Încă din antichitate nu exista loc pentru al treilea sex.
Hermafroditul era de sexul care predomina asupra corpului său;
problema era rezolvată făcându-se apel la distincţia dintre principal şi
accesoriu. Astăzi, când rezultatele biologiei sunt mult îmbogăţite, soluţia
este aceeaşi, în sensul că orice persoană, chiar dacă ea prezintă anomalii
organice, trebuie în mod obligatoriu să aparţină unuia din cele două sexe.
„Indecizia” sexului – aşa cum vom vedea – pune în discuţie
transsexualismul.
O analiză ştiinţifică discerne în sex mai multe componente:
cromozomică (sau biogenetică), morfologică (sau anatomică), hormonală,
psihologică, psihanalitică, socială (sau de comportament). În afară de
sexul cromozomic, care este imuabil ca şi sexul morfologic, care nu poate
fi inversat cu adevărat, celelalte sunt evolutive şi chiar susceptibile de
modificări prin voinţa subiectului.447
444
G. CORNU – Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 8e édition, Mont-
chrestien, 1997, p.201 (citat de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.177).
445
G. CORNU– Op.cit., p.201.
446
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU p.182-187.
447
J. CARBONNIER – Droit civil. Les personnes, Litec, Paris, 1999, p.139.
179
Pentru legiuitor, sexul înseamnă sex, în sensul obişnuit, în sens
anatomic. Această concepţie oarecum vulgară se explică prin aceea că,
de obicei, declarantul naşterii este o persoană fără cunoştinţe ştiinţifice în
materie.448 Ideea se regăseşte şi în reglementarea instituţiei căsătoriei
(care impune diferenţierea sexuală) chiar dacă transsexualismul şi
schimbarea ulterioară a sexului ridică unele probleme. În concepţia
tradiţională, căsătoria este înainte de toate o conjuncţie carnală, la care
se adaugă consimţământul viitorilor parteneri; în această uniune, fiecare
sex îşi are tonalitatea sa.
În raport de aceste consideraţii, putem recunoaşte că apartenenţa
unui individ la un sex sau altul scapă voinţei sale şi că, deci, menţiunea
sexului în actul de naştere, în principiu, nu poate fi schimbată de-a lungul
vieţii.
TRANSSEXUALISMUL
Cu toate acestea, în zilele noastre, avem o idee mai complexă
despre sex, punându-se în discuţie unele componente care nu sunt fixate
la naştere. Aşa de pildă, un individ poate să demonstreze sentimentul său
profund de a aparţine celuilalt sex. Prin comportamentul său personal – în
mod natural – această persoană are alura sexului pe care ea crede că îl
are. Acesta este fenomenul patologic al transsexualismului.
Aşa cum s-a arătat, transsexualismul se manifestă prin dorinţa
obsesivă a individului de a-şi schimba sexul, prin sentimentul intim şi
autentic de a face parte din sexul opus; altfel spus, transsexualul este cel
care aparţine fizic unui sex, dar psihic are sentimentul de apartenenţă la
celălalt sex; el va căuta prin recurgere la medicină şi chirurgie să-şi
adapteze caracterele fizice manifestărilor psihice.449 „Metamorfozele” se
pot manifesta în ambele sensuri (bărbat în femeie, femeie în bărbat), deşi
revendicările femeilor în bărbat par a fi mai rare.
Transsexualismul iscă mai multe întrebări pe plan juridic. Printre
acestea: 1)Este posibilă o modificare a actului de naştere în sensul
schimbării sexului? 2)Este valabilă căsătoria încheiată între un bărbat şi o
448
Art.55 din Codul civil francez, în redactarea sa iniţială, cerea, pentru evitarea
diminuării efectivelor de viitori soldaţi, ca noul născut să fie prezentat ofiţerului de
stare civilă. Acest text, căzut în desuetitudine, a fost abrogat prin Legea din 20
nov.1919.
449
GH. SCRIPCARU, A. CIUCĂ, V. ASTĂRĂSTOAE, C. SCRIPCARU – Biblioteca, ştiinţele
vieţii şi drepturile omului, Polirom, Iaşi, 1999; G. LUPŞAN – Dreptul familiei, Editura
Junimea, Iaşi, 2001, p.26.
180
femeie dacă unul dintre parteneri, în pofida aparenţelor, se consideră şi
se comportă ca făcând parte din sexul opus? 3)Ce sex trebuie să aibă
persoana care se căsătoreşte cu un transsexual operat, căruia deci i s-a
făcut o intervenţie chirurgicală pentru schimbare de sex?
Modificarea menţiunii sexului credem că se poate face fără dificultăţi
atunci când menţiunea eronată rezultă dintr-o greşeală a funcţionarului;
de asemenea, rectificarea poate să aibă loc şi atunci când a existat o
eroare asupra sexului aparent şi încă indecis la data naşterii. De altă
parte, dacă intervine o schimbare a sexului, statuată printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă, este necesară modificarea survenită în actul
de naştere sau, după caz, în actul de căsătorie ori de deces; acest lucru
este prevăzut expres în art.44 lit.i) din Legea nr.119/1996 cu privire la
actele de stare civilă.450
La a doua întrebare răspunsul nu poate fi decât afirmativ, în sensul
valabilităţii acelei căsătorii. Aceasta deoarece dreptul nu poate să ţină
seama decât de realitatea sexului fizic.451
Cu toate acestea, această jurisprudenţă a fost condamnată de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în baza art.8 din Convenţie,
care recunoaşte oricărei persoane dreptul la respectarea vieţii
private. Prin două hotărâri din 1992, Curtea a statuat: există
posibilitatea de a rectifica actul de naştere din moment ce acesta este
mijlocul de a atribui individului sexul pentru care el are aparenţa fizică şi
comportamentul social. Curtea a acceptat extinderea căsătoriei
450
Conform prevederilor art.15 din Normele metodologice de aplicare unitară a
dispoziţiilor legale privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale
cetăţenilor români, aprobate prin H.G. nr.1375/2006 (M.Of. nr.851/17.10.2006), într-
un asemenea caz se impune şi atribuirea unui nou cod numeric personal
(C.N.P.). „Un nou C.N.P. se atribuie aceleiaşi persoane în una din următoarele
situaţii: (…) d) solicitantul şi-a schimbat sexul…”; a se vedea şi P.PEŢU, E.VELICU,
V.MARDARE – Starea civilă – mijloc de identificare a persoanei fizice, ediţia a IV-a,
revăzută şi adăugită, Editura Detectiv, Bucureşti, 2007, p.80.
451
O speţă veche din 1903 a pus în discuţie caracterul esenţial al diferenţei de sex,
deşi nu era vorba nici de transsexualism, şi nici de identitate de sex. Femeii
căsătorite îi lipseau numai organele interne ale feminităţii. Curtea de apel a
concluzionat că ea nu era o femeie, ci o „personalitate incompletă”; aşadar
căsătoria era nulă. Curtea de casaţie, dimpotrivă, arătând că tot exteriorul era
feminin, a considerat că soţul trebuie să se mulţumească cu aceasta, că deci, nu e
caz de anulare. Comentată în actualitate (după modificarea Codului civil francez din
1972) s-a spus că, în speţă, anularea căsătoriei ar fi putut avea loc în baza art.180,
pentru lipsa calităţilor esenţiale (J. CARBONNIER – Op.cit., p.141, menţionat de
O.UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.184).
181
tradiţionale şi asupra căsătoriei încheiate de o persoană transsexuală,
deoarece procrearea nu reprezintă o condiţie esenţială a căsătoriei
(de fapt, relativ recent, Olanda a legiferat căsătoria între persoane de
acelaşi sex).
Al treilea răspuns, conturat de altfel şi în literatura noastră juridică,
este că transsexualul masculin devenit femeie se va putea căsători numai
cu un bărbat, iar transsexualul femeie devenit bărbat, cu o femeie.452
Desigur, acest lucru este posibil numai după o intervenţie chirurgicală
adecvată şi numai după ce schimbarea de sex a fost înregistrată la starea
civilă. Aceasta presupune şi o schimbare a prenumelui.453
Principiul care operează în materie este egalitatea sexelor în
raporturile de familie şi în societate. Cu toate că în căsătorie egalitatea
sexelor şi-a aşteptat o lungă perioadă de timp consacrarea, astăzi ea este
înfăptuită; întâietatea masculină a fost în cea mai mare parte abolită.
Starea civilă a femeii nu mai este dependentă de cea a soţului (de pildă,
autoritatea parentală a soţului nu mai există, femeia nu mai are domiciliul
legal la soţul ei, ea nu mai este obligată să ia numele de familie al
soţului454, egalitatea soţilor este stabilită şi în problemele matrimoniale
etc.). Mai mult, legea veghează pentru a-i compensa femeii fragilitatea şi
constrângerile naturale pe care i le creează vocaţia sa maternală.
1.5.2. VÂRSTA
Aceasta este un alt element al stării civile. Nu toţi autorii recunosc
însă în vârstă un atare element. Ea este determinată de timpul scurs după
naşterea omului.
De multe ori legea determină o vârstă (vârsta legală), care distinge
mai multe categorii (cei care au depăşit această limită de vârstă şi cei
care nu au împlinit-o încă), pentru a da tuturor persoanelor din aceeaşi
452
G. LUPŞAN – Op.cit., p.26.
453
A se vedea art.4 alin.(2) lit.l) din O.G. nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea
pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr.323/2003, cu modificările şi completările ulterioare: „când
persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând
un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia” (subl.ns.).
454
Art.9 din Legea nr.72/1936 (Legea numelui) statua că: „Femeia, cât timp dăinuieşte
căsătoria, poartă numele de familie al soţului”, iar art.93 din Codul civil prevedea:
„Femeia măritată nu are alt domiciliu decât acel al bărbatului său”. În sensul de mai
sus, în privinţa numelui, a se vedea şi P.PEŢU, E.VELICU, V.MARDARE – Op.cit., p.25.
182
categorie un statut propriu. De exemplu, legea distinge între major şi
minor. Legea conferă acestei diviziuni o consecinţă juridică de mare
importanţă. Persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani legea îi atribuie
capacitate de exerciţiu deplină, adică abilitatea de a încheia ea însăşi şi
singură (fără reprezentare sau asistare) toate actele legate de viaţa civilă.
Dimpotrivă, în timpul minorităţii, individul este considerat că are nevoie de
protecţie, de aceea în actele civile el este fie asistat, fie reprezentat de
persoanele abilitate în acest sens. Dar chiar şi perioada minorităţii este
împărţită în raport cu vârsta: minorii până la 14 ani şi minorii între 14 şi 18
ani, aceştia din urmă având o anumită independenţă în viaţa juridică,
civilă sau, cel puţin, dreptul de a fi consultaţi; alteori, anumite acte nu pot
fi încheiate fără consimţământul minorului între 14 şi 18 ani.
De altă parte, vârsta reală a unei persoane nu rămâne indiferentă.
Considerarea vârstei – vârstă tânără, vârstă avansată (un bătrân) –
constituie pentru magistrat un element de individualizare judiciară. În
materie civilă (de răspundere delictuală), răspunderea minorului este
antrenată dacă fapta păgubitoare a fost săvârşită cu discernământ; dar
dobândirea discernământului este o problemă de vârstă şi vârsta de
raţiune (vârsta discernământului), iar pentru judecător este o chestiune de
fapt, de la caz la caz.455
1.5.3. SĂNĂTATEA
Amintim că, în doctrină, unii autori enumeră, este adevărat în ultimul
plan, sănătatea ca element secundar al stării persoanelor.456 Se
învederează că numai indivizii sănătoşi la corp şi minte se bucură de
drepturi civile. Bolile mintale sau fizice nu antrenează constant
incapacităţi de folosinţă; ele nu împiedică bolnavii să dobândească
drepturi şi obligaţii şi, sub acest aspect, legea civilă este mai liberală
decât alte ramuri de drept: de exemplu, dreptul muncii, dreptul
constituţional. Dreptul familiei este revelator sub aspectul liberalismului
civil, deoarece căsătoria este permisă bolnavilor, chiar şi dacă sunt în
pragul morţii (căsătorie În extremis).
Într-o altă ordine de idei – în materie de capacitate de exerciţiu –
legea civilă ţine seama de alterarea facultăţilor mintale sau corporale ale
individului. Astfel, în cazul în care, pe motivul alterării sau diminuării
facultăţilor sale personale, o persoană nu este în măsură să-şi exercite
455
G. CORNU – Op.cit., p.204.
456
Ibidem 455.
183
drepturile, va fi instituit unul din regimurile de protecţie prevăzute de lege.
Principiul care operează în materie este acela de a aprecia protecţia după
gravitatea stării individului şi după intensitatea nevoii de protecţie; de pildă
curatela în cazurile mai uşoare şi tutela în cazurile mai grave.
Alterarea facultăţilor mintale în raport cu consimţământul cerut la
încheierea actelor juridice ocupă un loc special în cadrul legii civile.
Pentru a încheia un act juridic valabil, individul trebuie să fie sănătos din
punct de vedere psihic. În caz contrar actul este anulabil, iar nulitatea lui
este destinată să protejeze persoana care s-a angajat sub imperiul unei
tulburări mintale.
În ce ne priveşte, considerăm că sănătatea nu este decât o
particularitate secundară a stării civile şi nu un element propriu-zis
(subl. O. UNGUREANU – Op.cit., p.186, la care autorul subscrie).
1.5.4. CONCUBINAJUL
Se susţine că sub presiunea unei evoluţii (tot atât de bine se poate
spune involuţii) a moravurilor, concubinajul (concubinatus) tinde să
devină un element al stării civile pentru consecinţele pe care el le are în
plan social.
Concubinajul (uniunea liberă) nu este altceva decât o convieţuire în
fapt dintre un bărbat şi o femeie pentru o perioadă mai îndelungată.
Cunoscut din epoca romană (unde în prima perioadă femeia nu avea
obligaţia de fidelitate faţă de concubin – Lex Iulia de adulteris),
concubinajul (numit şi căsătorie nelegitimă) are aparenţa unei căsătorii
prin comunitatea de viaţă şi de menaj. Într-o definiţie formulată de
romanişti, concubinajul este uniune stabilită între două persoane de sex
diferit căreia îi lipseşte affectatio maritalis, adică intenţia celor două părţi
de a se considera soţ şi soţie.457
El nu este reglementat în legislaţia noastră, dar a fost legiferat în alte
state: S.U.A., Germania, Franţa etc.458 În măsura în care legislaţia noastră
îl va reglementa, el va deveni un element al stării civile.
457
Concubinatul în dreptul roman este similar detenţiunii, întrucât se bazează pe o
stare de fapt, nu de drept. Astfel, convieţuirii celor două părţi îi corespunde, în teoria
posesiunii, corpus-ul, căruia îi lipseşte affectatio maritalis, adică la detenţie, animus
possiedenti (VL. HANGA – Op.cit., p.132-133).
458
Pentru un studiu documentat asupra temei, bazat şi pe legislaţia altor state, G.
LUPŞAN – Op.cit., p.115-131.
184
1.6. DELIMITAREA STĂRII CIVILE FAŢĂ DE
ALTE NOŢIUNI JURIDICE
Starea civilă trebuie deosebită faţă de: nume, domiciliu, capacitate

civilă, cetăţenie, acestea fiind noţiuni juridice de-sine-stătătoare.
Autonomia noţiunilor tratate nu înseamnă, nicidecum, că între ele nu
ar exista vreo legătură. Dimpotrivă, ele se află într-o relaţie apropiată,
dacă sunt privite ca aparţinând aceleiaşi persoane fizice.459 Starea civilă
se află în corelaţie cu celelalte atribute de identificare ale persoanei:
nume, domiciliu, cetăţenie, însă nu se identifică cu acestea.460
În cele ce urmează, vom evoca, pe scurt, aspectele semnificative
ale legăturii dintre starea civilă şi aceste noţiuni:
a) STARE CIVILĂ – NUME

Atât starea civilă, cât şi numele reprezintă atribute (mijloace) de
identificare pentru orice persoană fizică.
După cum am menţionat, felul filiaţiei (din căsătorie, din afara
căsătoriei, din părinţi necunoscuţi) are incidenţă directă asupra stabilirii
numelui de familie. Tot astfel, schimbările de stare civilă (în filiaţie,
adopţie, căsătorie) determină ori pot determina modificarea numelui de
familie.
Cu toate că numele lato sensu este trecut în „actul de stare civilă” el
nu face parte din „starea civilă” a persoanei fizice, fiind distinct de
aceasta.461
b) STARE CIVILĂ – DOMICILIU

Ambele sunt atribute de identificare a persoanei fizice.
Starea civilă are incidenţă asupra domiciliului.462 Aceasta poate fi
observată, cu uşurinţă, în cazul domiciliului legal al minorului, ca şi în
cazul domiciliului soţilor.
Domiciliul şi reşedinţa nu trebuie însă să fie incluse în starea civilă.
c) STARE CIVILĂ – CAPACITATE CIVILĂ
459
460
V. V. POPA – Op.cit., p.416.
461
Gh. Beleiu – Op.cit., 2005, p.430.
462
Ibidem 461.
185
Componentele capacităţii civile a persoanei fizice – capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu – nu intră în structura stării civile.
Totuşi, anumite schimbări în starea civilă pot determina sau determină
anumite modificări şi în capacitate. Bunăoară, minorul sub 18 ani care se
căsătoreşte (de la 16 ani, atât bărbatul cât şi femeia)463 dobândeşte, prin
aceasta, deplina capacitate de exerciţiu. Tot astfel, între soţi există
incapacitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art.1307 din
Codul civil).464
d) STARE CIVILĂ – CETĂŢENIE

Dacă starea civilă este o noţiune de drept civil, cetăţenia este o
noţiune de drept constituţional. Unele elemente de stare civilă pot
determina anumite modificări în cetăţenie (exemplu: căsătorie, adopţie,
locul naşterii).465
e) STARE CIVILĂ – FOLOSINŢA STĂRII CIVILE (ORI POSESIA DE STAT)

Deşi distincte, aceste două noţiuni sunt în strânsă legătură, cum e şi
firesc. În general, a poseda o stare înseamnă a te bucura în fapt de titlul
şi avantajele pe care ea le are, dar şi de a-i suporta îndatoririle ce-i sunt
ataşate. Posesia de stat sau folosinţa stării civile este o stare de fapt
corespunzătoare unei anumite stări civile.466
„Starea civilă” are în vedere statica, pe când „folosinţa stării civile”
are în vedere dinamica atributului de identificare a persoanei fizice, care
este tocmai starea sa civilă. Posesia de stat reprezintă recunoaşterea
publică a filiaţiei rezultând din modul de a se purta al părinţilor faţă de
copii.467 Deşi starea civilă nu poate fi dobândită prin simpla ei folosire în
463
Conform prevederilor art 4 C.fam., astfel cum a fost modificat prin Legea
nr.288/2007. În vechea reglementare, numai femeia se putea căsători fără să fi avut
vârsta de 18 ani împlinită (de la 16 ani, iar în cazuri deosebite de la 15 ani) –
subl.ns.
464
465
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.431. Pentru amănunte, v. Legea cetăţeniei române
nr.21/1991, republicată (M.Of. nr.98 din 06.03.2000), cu modificările şi completările
ulterioare.
466
467
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU – Tratat de drept civil român,
vol.I (Restitutio), Editura All Beck, Bucureşti, 1996, p.182.
186
fapt, totuşi, această folosire (posesie) produce anumite efecte.468 Între
posesia de stat şi posesia unui bun există o paralelă imperfectă.469
„Folosinţa stării civile” ori „posesia de stat” este starea juridică ce
rezultă din întrunirea, cumulativă, a trei elemente: nomen, tractatus şi
fama.470
Nomen înseamnă individualizarea prin purtarea numelui ce
corespunde stării civile pretinse de o persoană fizică (de exemplu, faptul
că o persoană a purtat din totdeauna numele celor din care se spune că
s-a născut, prezumă legătura de filiaţie).471
Tractatus constă în tratarea, considerarea, de către cei apropiaţi, ca
fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă folosită, de care se
prevalează aceasta (de exemplu, un cuplu tratează un copil ca şi cum ar
fi al lor, iar copilul îi tratează ca şi cum ar fi părinţii săi; cei doi au grijă de
educaţia şi întreţinerea copilului, locuind împreună).472
Fama însemnă recunoaşterea, în familie şi societate, ca fiind
persoana căreia îi aparţine starea civilă de care aceasta se prevalează.473
EFECTELE POSESIEI DE STAT
Efectul principal al posesiei de stat se situează pe tărâm probatoriu.
Astfel, posesia de stat (folosinţa stării civile):
1) Prezumă că ea corespunde realităţii (e o prezumţie simplă, care
poate fi combătută ori chiar completată). Este necesar să reţinem că
în doctrină s-a subliniat că posesia de stat îndeplineşte o funcţie
probatorie sub două aspecte şi anume: mijloc de probă subsidiar
468
469
Ibidem 466.
470
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.431; G. BOROI – Op.cit., p.345; O. UNGUREANU, C.
JUGASTRU – Op.cit., p.179; V. V. POPA – Op.cit., p.416; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU
– Tratat de dreptul familiei, Ed. a VII-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.301
[Folosirea stării civile (posesia de stat) este starea de fapt din care rezultă că
un copil este al unei anumite femei]; I. IMBRESCU – Tratat de dreptul familiei.
Familia. Protecţia copilului. Elemente de stare civilă, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2006, p.231.
471
O. Ungureanu, C. Jugastru – Op.cit., p.179.
472
S-a subliniat că acesta este elementul esenţial al posesiei de stat, că dreptul
întemeiază înainte de toate o filiaţie sociologică bazată pe comportament; respectiv,
pe comportamentul obişnuit al părinţilor şi al copilului (FR. TERRÉ, D. FENOUILLET –
Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités, 6 édition, Dalloz, 1996, p.617
– citat de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.179).
473
187
în raport cu celelalte probe; şi mijloc de probă destinat să
consolideze forţa probantă a altor mijloace de probă.474 În acest
sens, alături de alte mijloace de probă, prezumţia întemeiată pe
folosirea stării civile poate fi invocată în cadrul unei acţiuni în
stabilirea maternităţii sau, după caz, în cadrul unei acţiuni în
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei. Potrivit Codului civil, în lipsa
actului de naştere, filiaţia putea fi dovedită prin posesia de stat de
copil legitim.475
2) Unită cu actul de naştere concordant, creează prezumţia absolută,
irefragabilă (juris et de jure) de existenţă a acelei stări civile; acest
efect rezultă din art.51 C.fam.:
„Copilul nu poate reclama o stare civilă contrarie celeia care
rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu
acest certificat.
De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului
care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul său de
naştere.”476 Potrivit art.53 alin.(3) C.fam., aceste dispoziţii se aplică şi
în materia filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie.477
474
I. DELEANU, S. DELEANU – Op.cit., p.226.
475
476
a) I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.300 [Existenţa concordantă a
certificatului de naştere şi a folosirii stării civile creează prezumţia absolută că
starea civilă arătată în acest mod corespunde realităţii. Astfel, s-a decis că nu se
poate dovedi cu martori în contra posesiei de stat, de a fi din căsătorie, conformă cu
certificatul de naştere, o stare civilă de fiu din afara căsătoriei (Trib.Supr., dec.civ.
nr.1456 din 1 iulie 1955, în C.D. 1955, vol.I, p.23). De asemenea, s-a decis că se
poate dovedi cu martori calitatea de copil din căsătorie dacă nu se contrazice
starea civilă care rezultă din certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile
conforme cu acest certificat (Trib.Supr., dec.civ. nr.535 din 13 aprilie 1957, în C.D.
1957, p.182)].
b) I. IMBRESCU – Op.cit., p.231 [Pentru a da siguranţă deplină efectelor de stare
civilă pe care le produce maternitatea, legiuitorul a mai adăugat un element foarte
important, şi anume posesia de stat. Astfel, dacă există concordanţă între cele
înscrise în certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acel certificat,
nimeni nu poate pune în discuţie (contesta) filiaţia faţă de mamă a unui copil (art.51
C.fam.). Aceeaşi concepţie o păstrează şi Proiectul Codului civil în art.337 alin.(1)
şi (2). La alin.(3) prevede însă pentru dovada filiaţiei orice mijloc de probă].
c) Art.311-1 din C.civ. francez defineşte noţiunea: „Posesia de stat se stabileşte
printr-o reunire suficientă de fapte care indică legătura de filiaţie şi de paternitate
între un individ şi familia căreia se spune că el aparţine. Posesia de stat trebuie să
fie continuă”. Continuitatea nu presupune în mod necesar o continuitate de viaţă
188
Acest efect nu se aplică în caz de substituire de copii.478 Într-
adevăr, instanţele s-au confruntat cu situaţia în care, fie din eroare,
fie prin fraudă, două mame care nasc în aceeaşi maternitate, în
acelaşi timp pleacă fiecare cu copilul născut de cealaltă. Într-o atare
situaţie, art.51 C.fam. nu îşi are aplicare. De aceea, s-a motivat că
într-o astfel de situaţie este admisibilă totuşi o acţiune prin care se
contestă identitatea unei persoane – când s-a săvârşit o substituire
de copii – după ce actul de naştere a fost întocmit; „aceasta
deoarece deşi copilul are o anumită posesie de stat, aceasta nu este

sau de relaţii constante; ea se apreciază în funcţie de ansamblul faptelor de natură
diferită care, reunite, indică raportul de filiaţie (FR. TERRÉ – Op.cit., p.612).
d) În vechea reglementare a Codului nostru civil, art.294 statua: „Posesia de stat se
stabileşte prin întrunirea de fapte îndestulătoare ce arată legământul de filiaţie şi de
rudenie între un individ şi familia din care pretinde că face parte. Cele mai de
căpetenie din aceste fapte sunt că acel individ a purtat întotdeauna numele
părinţilor al căror fiu se pretinde a fi; că tatăl l-a tratat ca pe fiul său şi a îngrijit în
această calitate de creşterea şi întreţinerea şi de stabilitatea sa; că a fost
recunoscut în această calitate întotdeauna în societate; că a fost recunoscut în
această calitate de către familie”. Precizăm că această posesie de stat se referă
numai la copilul din căsătorie [punctele c) şi d) menţionate de O. UNGUREANU, C.
JUGASTRU – Op.cit., p.180].
477
478
A se vedea, spre exemplu, GH. BELEIU – Op.cit., p.431; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU
– Op.cit., p.300 [Soluţia este firească deoarece, într-o atare situaţie, copilul are o
anumită posesie de stat, dar aceasta nu este conformă certificatului său de naştere,
ci corespunde certificatului de naştere al copilului căruia i-a fost substituit după
declararea naşterii (Trib.Supr., dec.civ. nr.731 din 20 mai 1970, în C.D. 1970,
p.183). În acelaşi sens, substituirea copiilor făcându-se din eroare sau prin fraudă,
după ce actele de stare civilă au fost întocmite, când deci posesia de stat nu mai
este conformă actelor de naştere, acţiunea prin care se contestă identitatea copiilor
respectivi şi stabilirea situaţiei reale este admisibilă (Trib.Supr., dec.civ. nr.809 din
28 aprilie 1979, în C.D. 1979, p.7). De asemenea, s-a decis că dispoziţiile art.51
alin.(1) C.fam., în sensul că nu se poate reclama o stare civilă contrară celei care
rezultă din certificatul de naştere, nu sunt aplicabile în cazul în care a avut loc o
substituire de copii, deoarece, în asemenea situaţie, folosirea stării civile nu mai
este conformă cu certificatul de naştere (Trib.jud.Sălaj, dec.civ. nr.279 din 24
septembrie 1980, în R.R.D. nr.3/1981, p.60). Pentru un anumit caz, v. I.P.
FILIPESCU, V.M. CIOBANU – Aspecte ale contestării maternităţii, în R.R.D. nr.3/1986,
p.19-25, când nu există folosirea stării civile, care presupune toate cele trei
elemente: nomen, tractatus, fama. Dacă unul dintre aceste elemente nu există (de
exemplu: cunoscuţii mamei ştiu că nu a născut copilul), nu se poate vorbi de
folosirea stării civile].
189
conformă certificatului său de naştere, ci corespunde certificatului
de naştere al copilului căruia i-a fost substituit”.479
Pentru o înţelegere mai lesnicioasă a posesiei de stat, redăm o
argumentare din doctrina interbelică.480 Iată cum sintetiza N. TITULESCU –
în 1918 – dovada maternităţii prin actul de naştere şi posesiunea de
stat:
„1) Actul de naştere şi posesiunea de stat conformă lui.
Când ai actul de naştere şi posesiunea de stat conformă lui, nimeni
nu-ţi poate contesta filiaţiunea, dar nici tu în schimb nu poţi să reclami altă
filiaţie decât aceea dată prin actul de naştere şi posesiunea de stat
(art.295 din vechea reglementare a Codului civil, subl.ns.).
2) Posesiunea de stat singură.
Când ai posesiunea de stat singură ai dovada completă a filiaţiunii.
Ea poate fi însă contestată de alţii, după cum şi tu poţi reclama o altă
filiaţie decât aceea care rezultă din posesiunea de stat.
3) Actul de naştere singur.
Dacă ai numai actul de naştere şi nu ai posesiunea de stat, n-ai
dovada naşterii şi trebuie să stabileşti şi identitatea şi cum, prin ipoteză,
posesiunea de stat nu o ai, identitatea nu o vei putea stabili decât prin
martori.
4) Conflict între actul de naştere şi posesiunea de stat.
Dacă ai posesiunea de stat contrară actului de naştere, atunci actul
de naştere prevalează asupra posesiunii de stat. Şi cum actul de naştere
nu dovedeşte şi identitatea, pe aceasta o vei stabili cu martori.
5) Lipsa actului de naştere şi a posesiunii de stat.
Dacă nu este nici act de naştere, nici posesiune de stat, dovada
maternităţii se face cu martori. Şi va trebui să se dovedească cu martori şi
faptul naşterii şi identitatea reclamantului cu copilul născut.”481
479
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op.cit., p.180-181, care citează aceleaşi decizii
menţionate la nota 478.
480
Ibidem 479, p.181.
481
N. TITULESCU – Drept civil. Persoanele, curs din 1918, Editura Presa Universitară
Română, Timişoara, 2002, p.95 (menţionat de O. UNGUREANU, C. JUGASTRU –
Op.cit., p.181).
190
f) STARE CIVILĂ – ELEMENTE (IZVOARE) DE STARE CIVILĂ
Aşa cum nu se confundă partea cu întregul, tot astfel nu trebuie
confundat un element ori un izvor de stare civilă cu însăşi starea civilă (ca
sumă a unor asemenea elemente).
Izvoarele de stare civilă sunt actele şi faptele de stare civilă.
Sunt acte de stare civilă: recunoaşterea de filiaţie, adopţia (înfierea),
căsătoria, hotărârile judecătoreşti date în acţiunile de stare civilă.482
Sunt fapte de stare civilă: naşterea (dată, loc), moartea (dată, loc) şi
sexul.
Reamintim că, în dreptul roman, statutul persoanei fizice era dat de
reunirea a trei elemente: status liberalis, status civitatis şi status familiae.
1.7. CARACTERELE JURIDICE ALE STĂRII CIVILE

În calitatea sa de drept personal, starea civilă se bucură de
caracterele juridice ale acestei clase de drepturi: opozabilitate erga
omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi
universalitate.
a) opozabilitate erga omnes; ca toate drepturile personale
nepatrimoniale, şi dreptul la starea civilă este un drept absolut; ca
obligaţie civilă corelativă – acea obligaţie generală şi negativă de a
nu i se aduce atingere, obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte
de drept;
b) inalienabilitate (indisponibilitate); persoana fizică nu poate renunţa
la starea civilă, după cum nu o poate „vinde” ori „dona”, adică
înstrăina. Dar de reţinut este că o persoană poate oricând să încheie
acte sau să săvârşească fapte juridice care să aducă modificări ale
stării civile (căsătorie, adopţie etc.). Aşa cum s-a spus, aceste
modificări se produc în temeiul legii şi nu în temeiul voinţei
părţilor.483 Starea civilă este de ordine publică, iar elementele ei
sunt independente de voinţa individuală;484
c) imprescriptibilitate; dreptul la starea civilă este imprescriptibil atât
extinctiv – oricât ar dura neexercitarea ei, ea nu se pierde –, cât şi
482
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.431-432; V. V. POPA – Op.cit., p.417.
483
M. MUREŞAN – Op.cit., p.66.
484
191
achizitiv – oricât s-ar folosi o stare civilă, ea nu poate fi dobândită
decât în condiţiile legii;
d) personalitate; acest caracter – strict personal – presupune că
starea civilă nu poate fi exercitată decât personal şi nu pe cale de
reprezentare. Dar de la această regulă există şi unele excepţii:
unele acţiuni de stare civilă pot fi exercitate (intentate) sau continuate
de către moştenitorii ori reprezentanţii legali îndreptăţiţi; bunăoară
acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei se
promovează de către mamă, dar în numele copilului; sau acţiunea în
tăgada paternităţii poate fi continuată de către moştenitori etc.;485
e) universalitate; toţi oamenii au dreptul la stare civilă, orice persoană
are o anumită stare civilă.
Este de menţionat că, în doctrină, nu există o reţinere uniformă a
acestor caractere, existând unele deosebiri, de la un autor la altul.
Pe plan legislativ, este de semnalat consacrarea, expresă, a
dreptului copilului la o anumită stare civilă, în Convenţia privind
drepturile copilului.
Potrivit art.8 din Convenţie:
„1. Statele părţi se angajează să respecte dreptul copilului de
a-şi păstra identitatea, inclusiv cetăţenia, numele său şi relaţiile
familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fără amestec ilegal.
2. Dacă un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele
constitutive ale identităţii sale sau de unele din acestea, statele
părţi vor acorda asistenţă şi protecţia corespunzătoare pentru ca
identificarea sa să fie restabilită cât mai repede posibil.”
f) La caracterele juridice comune, menţionate mai sus, trebuie adăugat
un veritabil caracter juridic specific al stării civile, care este
indivizibilitatea sa. Aceasta însemnă că persoana fizică are una şi
aceeaşi stare civilă, la un moment dat, faţă de toate celelalte
subiecte de drept; în alţi termeni, starea civilă nu poate fi scindată.486
O persoană are aceeaşi stare civilă, indiferent de raporturile juridice
la care ea participă.487 De exemplu, o persoană căsătorită are
această stare civilă nu numai în raport cu celălalt soţ, dar şi în raport
cu ceilalţi; sau un copil are situaţia de adoptat nu numai faţă de
adoptatori, ci şi faţă de toţi ceilalţi membri ai societăţii. Indivizibilitatea
485
Ibidem 484.
486
487
În acest sens, M. MUREŞAN – Op.cit., p.65; G.BOROI– Op.cit., p.345.
192
stării civile este, evident, şi o consecinţă a opozabilităţii erga
omnes.488
Constituind un tot, starea civilă nu poate fi divizată şi nu poate
cunoaşte alternative. Consecinţă a caracterului indivizibil, evidenţa
stării civile are şi ea un caracter unitar, centralizator.
Acest caracter specific – indivizibilitatea – prezintă un deosebit
interes în înţelegerea efectelor hotărârilor judecătoreşti date în
materia stării civile, în sensul că efectele substanţiale (de drept
material) ale unor asemenea hotărâri pot fi opuse şi terţelor persoane
(care nu au avut calitatea de parte în procesul în care s-a pronunţat
hotărârea), deci sunt opozabile erga omnes.489
¾ Pe lângă faptul că starea civilă are un caracter legal, obligatoriu –

fiind stabilită prin lege, prin norme imperative care reglementează
condiţiile de fond şi formă ale întocmirii actelor de stare civilă, ele
neputând fi modificate sau înlăturate de către cetăţeni ori de către
organele statului cu atribuţii de stare civilă, persoana putând interveni, în
mod indirect, asupra stării civile, aducându-i modificări, însă neputând
prin libera sa voinţă să aducă vreo modificare, în mod direct, propriei sale
stări civile – mai putem menţiona:
9 Caracterul obligatoriu al stării civile este determinat nu numai de
natura normelor ce reglementează starea civilă, ci şi de interesul
social şi individual pentru care este reglementată necesitatea
identificării persoanei fizice.490 Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art.1
din Legea nr.119/1996, actele de stare civilă „se întocmesc în
interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului
şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor”.491
9 Starea civilă este o problemă de stat
Reglementată fiind de norme juridice şi personalizând omul în
cadrul social dat, strânsa legătură a acesteia cu aptitudinea de a
avea şi exercita drepturi sau asuma obligaţii, starea civilă a
persoanei interesează în gradul cel mai înalt societatea.
488
Ibidem 484, p.177.
489
G.BOROI– Op.cit., p.345.
490
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.398-399; E. LUPAN – Drept civil. Persoana fizică,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.182.
491
D.LUPULESCU, A. M. LUPULESCU – Op.cit., 2003, p.137-138.
193
Tocmai de aceea organizarea activităţii de stare civilă,
înţelegând prin aceasta evidenţa, se realizează de către autoritatea
statală prin intermediul unor organe specializate, abilitate în mod
expres de lege, autorităţile administraţiei publice locale.
Faptul că problematica de stare civilă este dată de lege în
competenţa autorităţilor administraţiei publice locale nu trebuie să
conducă însă la concluzia că starea civilă ar fi o problemă de interes
local, ce ar putea fi tratată diferenţiat de la o unitate administrativ-
teritorială la alta. Autorităţile administraţiei publice locale se
manifestă – în materia stării civile – ca purtătoare ale autorităţii
statului şi nu ca reprezentante ale colectivităţilor locale. Astfel, în
conformitate cu prevederile art.64 alin.(1) din Legea administraţiei
publice locale nr.215/2001, republicată în M.Of. nr.123 din
20.02.2007, se menţionează că „În exercitarea atribuţiilor (…) de
ofiţer de stare civilă, (…), precum şi a altor atribuţii stabilite prin
lege, primarul acţionează şi ca reprezentant al statului în comuna
sau oraşul în care a fost ales”.
9 Starea civilă are un caracter presupus concordant cu folosirea
ei
Dacă starea civilă este imprescriptibilă, folosirea ei prelungită
constituie totuşi o prezumţie a concordanţei dintre starea civilă legală
şi cea folosită.
9 Caracterul laic al instituţiei stării civile
În România, activitatea de stare civilă are un caracter laic, declarat
ca atare de Codul civil din 1864 şi consacrat apoi constituţional în
1866.
În anul 1928, prin Legea din 25 februarie, regimul actelor de stare
civilă a căpătat o reglementare unitară pe întreg teritoriul ţării,
deoarece până atunci - în Transilvania, Banat şi Maramureş - se
aplicau dispoziţii diferite de acelea din Muntenia, Moldova, Dobrogea
şi Bucovina.
De menţionat faptul că, în toată această perioadă, registrele de
stare civilă confesională au continuat să fie ţinute în paralel,
înregistrările în acestea fiind condiţionate de înregistrarea la
autoritatea de stat competentă.
Prin noua reglementare din 1928, au fost desfiinţate atribuţiile de
stare civilă ale organelor bisericeşti, acolo unde mai fuseseră
păstrate, şi s-a permis ca registrele confesionale să fie păstrate
194
mai departe de preoţii diferitelor culte religioase din Dobrogea,
Transilvania şi Bucovina, aceştia având împuternicirea să
elibereze, pentru trecut, extrase din registrele lor.492
CAPITOLUL II.
ACTELE DE STARE CIVILĂ
2.1. SENSURILE EXPRESIEI „ACT JURIDIC CIVIL”

În doctrină, practică şi chiar legislaţie, expresia „act juridic civil” ori
„act juridic” sau, pur şi simplu, „act” se întrebuinţează cu două sensuri ori
înţelesuri, de fiecare dată rezultând, din context, semnificaţia atribuită.
Într-un prim sens, se desemnează tocmai manifestarea de voinţă
cu intenţia de a produce efecte juridice civile (în acord cu
reglementarea legală), pentru aceasta utilizându-se şi formula negotium
juris sau cuvântul negotium, cu semnificaţia de operaţiune juridică; iar în
cel de-al doilea sens, se desemnează înscrisul constatator al
manifestării de voinţă, adică suportul material (sau elementul de probă
materială) care consemnează ori redă manifestarea de voinţă exprimată,
pentru care se foloseşte formula instrumentum probationis sau termenul
instrumentum (în expresii ca „actul se semnează”, „se comunică părţilor”,
„se redactează” etc.).493
2.2. DEFINIREA ŞI NATURA JURIDICĂ A ACTELOR

DE STARE CIVILĂ
Aici avem în vedere al doilea sens al expresiei „actele de stare

civilă”. Luate în acest înţeles, actele de stare civilă au atât un cuprins
restrâns – fiind desemnate doar cele trei acte de stare civilă întocmite: de
naştere, de căsătorie şi de deces –, cât şi un cuprins larg – fiind avute în
492
P. PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE – Op.cit., p.17.
493
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.439; G.BOROI – Op.cit., p.348.
195
vedere atât cele trei acte de stare civilă, cât şi certificatele eliberate pe
baza lor şi duplicatele de pe acestea din urmă.
Pe baza acestor precizări, actele de stare civilă pot fi definite ca
fiind acele acte (instrumentum) din registrele de stare civilă, în care
sunt consemnate, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în
condiţiile legii, elementele stării civile a persoanei.494
Concret, sunt acte de stare civilă – instrumentum probationis –
înscrisurile oficiale, special tipărite şi completate, având denumirile: act
de naştere, act de căsătorie şi act de deces, precum şi: certificat de
naştere, certificat de căsătorie şi certificat de deces, ca şi duplicatele
acestor certificate, eliberate în condiţiile legii.
Actul de stare civilă are o natură juridică complexă ori mixtă, în
sensul că această natură trebuie determinată atât din punctul de vedere
al dreptului civil (şi familiei chiar), cât şi din punctul de vedere al dreptului
administrativ.
Pentru dreptul civil, actele de stare civilă reprezintă o specie de
acte autentice (încadrându-se în definiţia, generică, a înscrisului
autentic, dată de art.1171 din Codul civil: „Actul autentic este acela care
s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are
drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”), cu toate consecinţele
juridice care decurg din această calificare, mai ales sub aspectul
valabilităţii şi al puterii lor doveditoare. De altfel, art.1 din Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă califică, În terminis, actele
de stare civilă (stricto sensu) drept „înscrisuri autentice prin care se
dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane”.
Pentru dreptul administrativ, actul de stare civilă este, pe de o
parte, înscrisul doveditor – instrumentum – al actului administrativ
individual – negotium – care este tocmai înregistrarea de stare civilă, iar
pe de altă parte, el este şi un mijloc de evidenţă a populaţiei.495
2.3. SCURT ISTORIC

Dreptul vechi nu conţinea dispoziţii referitoare la întocmirea şi
păstrarea actelor de stare civilă, la modificarea acestora ori la capacitatea
494
Ibidem 493.
495
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.440; G.BOROI – Op.cit., p.348; O.UNGUREANU, C.
JUGASTRU – Op.cit., p.191; VASILE VAL POPA – Op.cit., 420.
196
juridică a persoanelor fizice.496 De aceea, dovada naşterii, căsătoriilor şi
deceselor se făcea prin mărturii şi prezumţii; astfel, atunci când trebuia
cunoscută vârsta unui copil, acest lucru se afla prin depoziţiile unite ale
naşilor şi preotului care l-a botezat.
Mai târziu, o oarecare evidenţă era ţinută prin grija preoţilor, pentru
evenimentele legate de anumite ceremonii religioase.497 Sinodul din
Trentin (1563) a poruncit preoţilor din toată creştinătatea să redacteze
registre de botez şi de căsătorii, fără însă să impună registrele de deces,
care erau considerate mai puţin necesare.
În 1832, prin Regulamentele Organice din Muntenia şi Moldova, s-au
creat registrele de stare civilă pentru o evidenţă organizată a stării civile;
această atribuţiune a revenit tot bisericii. Aceste registre vor permite să
se cunoască filiaţia persoanelor şi vor împiedica căsătoriile între
rude în grad interzis.498
Secularizarea stării civile s-a făcut prin promulgarea Codului
civil, când atribuţiile legate de starea civilă au fost date organelor
administrative ale statului. Această reformă a fost preluată din Codul
civil francez. Prin acest demers, registrele parohiilor, în principiu, nu mai
aveau putere probatorie decât în faţa autorităţilor ecleziastice; ele însă pot
fi folosite şi astăzi pentru dovada actelor anterioare codului civil sau
pentru reconstituiri de acte civile, ori pur şi simplu pentru informaţii.
Constituţiile din 1866 şi 1923 au consacrat caracterul laic al
actelor de stare civilă, dar au recunoscut atribuţiuni şi organelor
bisericeşti. Legea din 25 februarie 1928 a realizat unificarea regimului
juridic al actelor de stare civilă pe întreg teritoriul ţării.499
Prin Decretul nr.272/1950 – care a abrogat Legea din 1928 – s-a
reglementat ţinerea registrelor şi întocmirea actelor de stare civilă şi, de
asemenea, prin Decretul nr.278/1960, în prezent abrogat, precum şi prin
496
V. NEGRU – Curs de drept civil. Partea generală. Persoane şi bunuri, ediţia a IV-a,
Iaşi, 1958, p.150-151; GH. UNGUREANU – Actele de stare civilă în Moldova până la
Regulamentul organic, în „Revista arhivelor”, 1959, p.82.
497
A. SILVIAN, E. GHEORGHE – Actele de stare civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969,
p.8.
498
Despre rânduielile botezului, căsătoriei şi înmormântării în biserica noastră, a se
vedea I.N. FLOCA – Drept canonic ortodox, vol.II, Sibiu, 1990, p.30-101.
499
A. SILVIAN, E. GHEORGHE – Op. şi loc. cit.
197
Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi
completările ulterioare.500
2.4. PROBA (DOVADA) STĂRII CIVILE

Pentru a dovedi starea civilă (un anumit element de stare civilă) a
unei anumite persoane este necesar să se probeze existenţa
împrejurărilor care au generat starea civilă respectivă, deci a actelor sau
faptelor de care legea leagă diferite efecte de stare civilă. Aşadar, obiectul
direct al probei îl reprezintă izvoarele de stare civilă, iar numai ca o
consecinţă a dovedirii acestora se face proba însăşi a stării civile.501
De starea civilă sunt legate drepturi şi obligaţii care interesează atât
statul, cât şi persoana fizică.
Această situaţie necesită şi justifică organizarea unui sistem de
probă a stării civile, asigurat prin înregistrarea de către organele de stat
a tuturor acelor împrejurări componente ale stării civile a persoanei. În
acest sens se constituie mijloacele de probă necesare dovedirii stării
civile.
Evidenţa datelor care identifică persoana fizică prezintă interes din
multiple puncte de vedere: economic, social, cultural, demografic, al
cunoaşterii mişcării populaţiei şi structurii acesteia, al organizării
exercitării drepturilor politice, administrării justiţiei etc.
Actele de stare civilă constituie instrumente de probă pentru
valorificarea de către persoanele fizice a drepturilor lor ce decurg din
această instituţie.
Starea civilă prezintă importanţă şi pentru terţele persoane ce sunt
interesate să cunoască starea civilă a unei persoane în vederea stabilirii
raporturilor juridice pe care le pot încheia cu aceasta.
Regula în materia probei stării civile este înscrisă în art.22 din
Decretul nr.31/1954: „Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite
sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă.
500
Pentru detalii privind ISTORICUL STĂRII CIVILE ÎN ROMÂNIA, a se vedea P. PEŢU, E.
VELICU, V. MARDARE – Op.cit., p.15-27.
501
198
Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au
aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în
registre.”
Legea nr.119/1996 conţine, în art.13, un text similar: „Starea civilă se
dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu
certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.” În plus, în lege se
mai precizează şi faptul că pentru tot ceea ce reprezintă constatări
personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada
până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar
pentru celelalte înscrieri până la proba contrară (art.14).502
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice. Aşa cum se prevede în
mod expres în art.1 din Legea nr.119/1996, „Actele de stare civilă sunt
înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau
decesul unei persoane”, întocmite cu respectarea regulilor de solemnitate
cerute de lege, de către o persoană învestită cu aceste atribuţii, care are
dreptul de a funcţiona în locul unde s-a făcut actul.503
Fiind înscrisuri autentice, actele de stare civilă, potrivit art.1173-
1174 din Codul civil, fac deplina dovadă faţă de orice persoană despre
dispoziţiile cuprinse în acestea.
Regula menţionată prezintă unele PARTICULARITĂŢI cu privire la actele
de stare civilă, deoarece acestea cuprind DOUĂ FELURI DE MENŢIUNI: unele
ce exprimă declaraţiile făcute de părţi, fără a putea fi verificate direct de
delegatul de stare civilă, şi altele care exprimă constatările personale
ale delegatului de stare civilă.
Menţiunile referitoare la rezultatul constatărilor şi verificărilor
efectuate personal de către delegatul de stare civilă, aşa cum s-a mai
menţionat, constituie dovadă deplină până la înscrierea în fals, pe când
celelalte menţiuni făcute pe baza declaraţiilor părţilor fac dovada până la
proba contrarie. Orice alte date înscrise în actele de stare civilă, care
nu sunt prevăzute de lege, nu au nici o putere doveditoare.504
Prin excepţie, starea civilă se poate dovedi, în faţa autorităţilor
judecătoreşti, aşa cum prevede art.24 din Decretul nr.31/1954, prin orice
mijloc de probă admis de lege, dacă:
a) nu a existat registru de stare civilă;
b) registrul de stare civilă s-a pierdut, este distrus, în tot sau în parte;
502
G. BOROI – Op.cit., p.355; GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.444.
503
504
Ibidem 503, p.143.
199
c) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
d) procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă.
Un text similar, nu identic, este cuprins şi în art.16 din Legea
nr.119/1996, unde precizează că starea civilă se poate dovedi prin orice
mijloace de probă:
(1) în faţa instanţei judecătoreşti, în cazul în care ofiţerul de stare civilă
refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră în
atribuţiile sale şi persoana nemulţumită sesizează judecătoria în raza
căreia domiciliază, precum şi
(2) în faţa autorităţilor administraţiei publice, când se solicită
reconstituirea actelor de stare civilă, în una din situaţiile:
„a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse, în totalitate
sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de
stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă;
d) întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.”
Se admite, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, că dovada stării
civile poate fi făcută cu alte mijloace de probă şi atunci când se
urmăresc alte efecte (patrimoniale sau nepatrimoniale) decât cele de
stare civilă.505
2.5. AUTORITĂŢI PUBLICE CU COMPETENŢE

ÎN DOMENIUL STĂRII CIVILE
În aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996, în care au fost

stabilite şi s-a reglementat sancţionarea contravenţiilor la regimul actelor
de stare civilă, Ministerul de Interne şi Departamentul pentru
Administraţie Publică Locală (devenite Ministerul Administraţiei şi
Internelor, iar în prezent Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative) au emis Metodologia nr.1/13.10.1997, care a fost
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.318 bis/19.11.1997.
Potrivit prevederilor art.3 din Legea nr.119/1996, „Atribuţiile de stare
civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către autorităţile
505
Spre exemplu, Trib.Supr., col.civ., dec. nr.2013/1956, Culegere de decizii 1956,
p.31.
200
administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului
Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă.”
Sarcini de stare civilă mai au, potrivit Legii nr.119/1996, şefii
misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale
României, care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale
cetăţenilor români aflaţi în străinătate, comandanţii de nave şi aeronave.
Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de
carieră ale Românei pot delega exercitarea atribuţiilor de stare civilă
viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari publici din aparatul de
specialitate cu competenţe în acest domeniu, potrivit legii, respectiv unuia
dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari. Prevederi
asemănătoare cu privire la delegarea atribuţiilor de stare civilă de către
primar sunt cuprinse şi în art.65 din Legea administraţiei publice locale
nr.215/2001, republicată în 2007.
Exercitarea nemijlocită a atribuţiilor de stare civilă, se prevede în
art.1 din Metodologia nr.1/1997, se face – la nivelul comunelor, oraşelor,
municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti – de către ofiţerii de stare
civilă din primărie, iar la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti de
către persoanele anume desemnate din aparatul propriu al serviciilor de
specialitate din cadrul consiliilor judeţene şi, respectiv, al Primăriei
Municipiului Bucureşti, precum şi de către şefii misiunilor diplomatice şi ai
oficiilor consulare de carieră ale României, de către comandanţii de nave
şi aeronave aflate în afara teritoriului naţional şi de către ofiţerii de
stare civilă militari506, desemnaţi prin ordin al ministrului apărării, în
limitele prevăzute de lege.
Competenţa ofiţerului de stare civilă este teritorială şi materială.
Competenţa teritorială a ofiţerului de stare civilă este determinată
de unitatea administrativ-teritorială în limitele căreia îşi desfăşoară
activitatea.
Pentru înregistrarea unor fapte de stare civilă, competenţa teritorială
este determinată de locul unde s-au produs acestea.
În ceea ce priveşte competenţa materială, potrivit dispoziţiilor Legii
nr.119/1996, ofiţerii de stare civilă de la primăriile comunale, orăşeneşti,
municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti au depline drepturi
pentru întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români sau ale
506
Pentru detalii a se vedea Capitolul XII: „Înregistrarea actelor şi faptelor de stare
civilă în caz de mobilizare, război ori participare la misiuni de menţinere a păcii sau
în scop umanitar” din lucrarea autorilor P. PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE – Op.cit.,
p.286-307.
201
persoanelor fără cetăţenie şi înregistrează, la cerere, actele sau faptele
de stare civilă ale cetăţenilor străini care au domiciliul sau se află
temporar pe teritoriul României, în aceleaşi condiţii ca şi pentru
cetăţenii români. De asemenea, ei sunt îndreptăţiţi să înscrie menţiuni
pe actele de stare civilă, la cerere sau din oficiu, în condiţiile legii.507
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, prin
Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor (fosta Direcţie de
evidenţă a populaţiei), conform dispoziţiilor art.72 din Legea nr.119/1996,
îndrumă şi controlează, în condiţiile legii, serviciile publice comunitare
locale şi judeţene de evidenţă a persoanelor de pe întreg cuprinsul
ţării.
Serviciile publice comunitare judeţene de evidenţă a persoanelor şi,
respectiv, cel al Municipiului Bucureşti, din subordinea consiliilor judeţene
(a Primăriei Municipiului Bucureşti), prin cadrele cu atribuţii pe linia
regimului de stare civilă, îndrumă şi controlează activitatea de stare civilă
de la nivelul primăriilor de pe raza de competenţă, astfel încât, cel puţin o
dată pe an, să fie cuprinsă în control activitatea fiecărui ofiţer de stare
civilă.
Pe baza constatărilor rezultate din activitatea de îndrumare şi control,
precum şi a aspectelor mai deosebite reieşite cu prilejul verificărilor şi
cercetărilor necesare soluţionării unor probleme de stare civilă, se
întocmesc informări către prefecturi, consiliile judeţene (C.G.M.B.), ori
către alte organe care, potrivit legii, participă la realizarea activităţii de
stare civilă.
Lunar, până la data de 5, se va urmări, pe bază de grafic, ca oficiile
de stare civilă să înainteze către serviciile publice comunitare locale de
evidenţă a persoanelor la care sunt arondate comunicările nominale
pentru născuţii vii, cetăţeni români, ori cu privire la modificările
intervenite în statutul civil al persoanelor în vârstă de la 0 până la 14 ani,
certificatele anulate la completare, precum şi actele de identitate ale
persoanelor decedate în luna precedentă, sau declaraţiile din care
rezultă că persoanele decedate nu au avut acte de identitate, pentru
crearea şi, după caz, actualizarea Registrului naţional de evidenţă a
persoanelor. Totodată, urmăresc dacă se trimit extrase pentru uz oficial
în cazul persoanelor ale căror certificate de deces eliberate de
autorităţile străine competente au fost transcrise/înscrise în registrele
române de stare civilă, în cazul stabilirii ulterioare a identităţii
persoanei al cărei deces a fost înregistrat în poziţia de „cadavru cu
507
D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU – Op.cit., 2003, p.143-146.
202
identitate necunoscută” sau dacă Primăria Sectorului 1 al Municipiului
Bucureşti trimite asemenea extrase în cazul persoanelor decedate în
străinătate, ale căror acte de deces s-au înregistrat la misiunile
diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României.
Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor
verifică, în raza lor de competenţă, modul cum este asigurată securitatea
documentelor de stare civilă, urmărind dacă autorităţile administraţiei
publice locale au luat măsurile necesare pentru a preveni dispariţiile de
certificate de stare civilă în alb. Ele au obligaţia de a verifica dacă
ferestrele şi uşile sunt prevăzute cu grilaje metalice, dacă uşile şi fişetele
în care se află aceste documente au încuietori sigure, dacă se justifică
toate certificatele eliberate prin semnătură de primire, precum şi dacă ele
au fost eliberate persoanelor îndreptăţite să le primească; de asemenea,
verifică gestiunea acestor documente.
În cazul în care, cu ocazia controlului, se constată că nu se justifică
unele certificate, organul de control efectuează verificări complexe
pentru clarificarea situaţiei lor, arătând în nota de constatare cele stabilite
sau, în caz contrar, ce măsuri s-au luat, ce acte s-au verificat şi care este
rezultatul. Dacă, în termen de 24 de ore, nu s-a clarificat situaţia
certificatelor care lipsesc, se informează conducerea poliţiei
judeţene/locale, care va hotărî măsurile necesare pentru identificarea
autorilor sustragerii şi găsirea certificatelor lipsă, raportând evenimentul
de îndată, prin fax, la Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor,
în vederea luării de măsuri pentru urmărirea lor pe ţară.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, prin Inspectoratul
Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, asigură cerneala specială pentru
completarea actelor şi certificatelor de stare civilă şi registrele cu acte şi
carnetele cu certificate de stare civilă, precum şi distribuirea, contra
cost, a acestora serviciilor publice comunitare judeţene şi al municipiului
Bucureşti, precum şi Ministerului Afacerilor Externe şi Ministerului
Apărării.
203
CAPITOLUL III.
ÎNREGISTRĂRILE DE STARE CIVILĂ
3.1. DEFINIŢIA ÎNREGISTRĂRILOR DE STARE CIVILĂ

Diversele elemente ale stării civile pot avea drept cauză fie un act
juridic sau jurisdicţional (de exemplu: adopţia, căsătoria, divorţul etc.), fie
un fapt juridic stricto sensu (spre exemplu: naşterea, decesul etc.).
Principalele fapte şi acte juridice ce privesc starea civilă a unei persoane
sunt consemnate (înregistrate) în înscrisuri ce poartă denumirea de acte
de stare civilă.508
Prin „înregistrări de stare civilă” se înţeleg operaţiunile juridice de
consemnare, în registrele de stare civilă, a faptelor şi a actelor
juridice ce privesc starea civilă, precum şi a altor elemente
prevăzute de lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile legii, de către
organele cu atribuţii de stare civilă.509
Necesitatea şi rolul înregistrărilor de stare civilă sunt relevate de
art.1 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, astfel:
„Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte
naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc
în interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului
şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.”
3.2. FELURILE (CATEGORIILE) ÎNREGISTRĂRILOR

DE STARE CIVILĂ
Din dispoziţiile Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă

rezultă că există două feluri ori categorii de înregistrări de stare civilă:
508
509
D. LUPULESCU – Actele de stare civilă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980, p.162;
204
1. înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă; această
formă este utilizată în trei situaţii: naştere, căsătorie şi deces,
întocmindu-se în mod corespunzător: actul de naştere, actul de
căsătorie şi actul de deces;510
2. înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale, în registrele
de stare civilă (pe actele de stare civilă), formă utilizată, îndeosebi, în
următoarele situaţii:
- stabilirea filiaţiei faţă de mamă (prin recunoaştere ori acţiune în
justiţie);
- stabilirea filiaţiei faţă de tată (prin recunoaştere ori acţiune în
justiţie);
- încuviinţarea adopţiei;
- desfacerea (divorţ), desfiinţarea sau încetarea căsătoriei;
- schimbarea numelui pe cale administrativă;
- schimbarea sexului.511
„Centralizatorul” înregistrărilor de stare civilă512 este actul de
naştere, după cum rezultă din art.9 şi 44 din Legea nr.119/1996; el este
un receptacul destinat să culeagă menţiunea tuturor faptelor care
afectează personalitatea de-a lungul vieţii.513
Într-adevăr, potrivit art.9: „Orice modificare intervenită în statutul civil
(starea civilă) al unei persoane, ca urmare a întocmirii unui act de stare
civilă sau, după caz, dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă, ori printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în
termen de 10 zile, autorităţii administraţiei publice locale unde s-a
întocmit actul de naştere, de căsătorie sau de deces al persoanei la
care această modificare se referă, în vederea înscrierii menţiunilor
corespunzătoare.”
Art.44 din lege dezvoltă aceste prevederi de principiu statuând că: „În
actele de naştere şi, atunci când e cazul, în cele de căsătorie sau de
510
În extenso, pentru întocmirea actului de naştere, de căsătorie şi de deces, a se
vedea D. LUPULESCU,
A. M. LUPULESCU – Op.cit., 2002, p.224-275; E. LUPAN – Drept civil. Persoana fizică,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.196-206; P. PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE –
Op.cit., p.48-252.
511
G. BOROI – Op.cit., p.346; GH. BELEIU – Op.cit., p.435.
512
GH. BELEIU – Op.cit., p.435; G. BOROI – Op.cit., p.346.
513
J. CARBONNIER – Op.cit., p.140.
205
deces se întocmesc menţiuni cu privire la modificările intervenite în
starea civilă a persoanei”, în următoarele cazuri:
a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă de încuviinţare a purtării numelui;
b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea acesteia514;
d) adopţie, desfacerea sau anularea adopţiei;
e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
f) schimbarea numelui;
g) deces;
h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a
menţiunilor înscrise în ele;
i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a
hotărârii judecătoreşti.
Astfel, înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei pe actul de naştere
şi, după caz, de căsătorie şi de deces se face la cerere sau din oficiu,
pe baza actului de recunoaştere sau a hotărârii judecătoreşti definitive şi
irevocabile. Dacă însă ulterior, prin hotărâre judecătorească, s-a
încuviinţat purtarea numelui de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit
filiaţia, menţiunea se înscrie şi pe actele de naştere ale copiilor, iar în
cazul majorilor, numai la cererea acestora.515
Înregistrarea adopţiei se face prin întocmirea unui nou act de
stare civilă. Astfel, pe baza hotărârii judecătoreşti, serviciul de stare civilă
competent va întocmi un nou act de naştere al copilului adoptat, în care
adoptatorii vor fi trecuţi ca părinţii săi fireşti.
514
Conform art.43 din H.G. nr.1375/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare unitară a dispoziţiilor legale privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele
de identitate ale cetăţenilor români (M. Of. nr. 851 din 17.10.2006):
„(1) Instanţele judecătoreşti transmit un exemplar al sentinţei civile de divorţ sau
de anulare a căsătoriei la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor
care arondează localitatea pe raza căreia persoana are domiciliul, în vederea
înscrierii menţiunii corespunzătoare în Registrul Naţional de Evidenţă a
Persoanelor.
(2) După efectuarea menţiunilor prevăzute la alin. (1), sentinţa este transmisă
primăriei care are în păstrare actele de naştere şi căsătorie, pentru înscrierea
menţiunilor corespunzătoare în exemplarele I şi II ale actelor de naştere şi de
căsătorie.” (subl. ns.)
515
E. LUPAN – Op.cit., p.208.
206
Anularea sau desfacerea adopţiei dispusă prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă se înscrie prin menţiune pe actul
de naştere iniţial şi, după caz, pe cel întocmit în urma adopţiei, pe actul de
căsătorie şi pe actele de naştere ale copiilor minori ai celui adoptat, iar în
cazul copiilor majori numai la cererea acestora.516
Apoi, încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi, anularea sau desfacerea
căsătoriei se înscriu prin menţiune pe actul de căsătorie şi pe cele de
naştere ale foştilor soţi. Aşa cum dispune Legea nr. 119/1996, această
menţiune se înscrie din oficiu, pe baza comunicării primite de la ofiţerul
stării civile care a întocmit actul de deces, a hotărârii definitive şi
irevocabile ori la cererea persoanei interesate.
Menţiunile privind acordarea şi pierderea cetăţeniei române se
înscriu pe actul de naştere şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe
baza comunicării Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
În ce priveşte schimbarea numelui, aceasta se înscrie prin
menţiune pe actele de stare civilă ale persoanei.
La cererea persoanelor îndreptăţite se eliberează certificate de stare
civilă, cu menţiunile înscrise în actele de stare civilă, iar certificatele
eliberate anterior se retrag şi se anulează.
3.3. ORGANIZAREA ÎNREGISTRĂRILOR DE STARE CIVILĂ

ORGANIZAREA înregistrărilor de stare civilă comportă două aspecte:
1) organele competente să efectueze înregistrări de stare civilă;
2) registrele de stare civilă.
AU COMPETENŢĂ SĂ EFECTUEZE ÎNREGISTRĂRI DE STARE CIVILĂ
următoarele organe:
– serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor din
subordinea consiliilor judeţene şi a consiliilor locale ale
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor
prin ofiţerii de stare civilă [din art.2 al Legii nr.119/1996 rezultă că
aceste organe au două importante atribuţii de stare civilă: (1) ţin
516
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Op. cit., p. 196-197. Pentru detalii a se vedea Cap.
XV § 8 „Înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii adopţiei” din lucrarea autorilor
P. PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE – Op.cit., p. 371-376.
207
registrele de stare civilă; (2) efectuează înregistrările de stare
civilă];517
– serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor de la locul
de coborâre sau de debarcare, pentru naşterea ori decesul care ar
avea loc în tren, pe o navă ori aeronavă, în timpul unei călătorii în
interiorul ţării;
– comandantul navei, în cazul în care naşterea, căsătoria ori decesul
ar avea loc pe o navă în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării;
la sosirea în ţară, comandantul navei este obligat să înainteze o
copie certificată de pe înregistrarea efectuată, prin căpitănia portului
de înscriere a navei, la Serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor al Sectorului 1 Bucureşti;
– comandantul aeronavei, pentru naşterea ori decesul care ar avea
loc pe o aeronavă, în timpul călătoriei în afara graniţelor ţării; la
sosirea în ţară, comandantul aeronavei are obligaţia să înainteze un
extras de pe carnetul de drum, prin comandantul de aeroport, la
Serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor al Sectorului 1
Bucureşti;
– reprezentanţii diplomatici ori consulari ai României: aceştia sunt
obligaţi să efectueze înregistrări de stare civilă referitoare la cetăţenii
români aflaţi în străinătate.
Aşa cum se prevede în art.4 din Legea nr.119/1996, cetăţenii străini
aflaţi în România pot apela la înregistrarea de stare civilă făcută de
autoritatea administraţiei publice locale ori la reprezentanţii diplomatici
sau consulari aflaţi în România. Cât priveşte pe apatrizi (persoanele fără
cetăţenie), aceştia sunt obligaţi să solicite înregistrarea actelor sau
faptelor de stare civilă la serviciile publice comunitare locale de evidenţă a
persoanelor competente.
REGISTRELE DE STARE CIVILĂ se ţin, potrivit art.2 din Legea
nr.119/1996, în dublu exemplar şi se completează manual cu cerneală
de culoare neagră.
Primul exemplar al registrului se păstrează la serviciul public
comunitar de evidenţă a persoanelor din subordinea consiliului local unde
a fost întocmit. Al doilea exemplar se înaintează, spre păstrare, serviciului
517
A se vedea: D.C. DACIAN – Formele de activitate ale autorităţilor administraţiei
publice locale în domeniul stării civile, în „Dreptul” nr. 1/2000, p.93-103; I. IMBRESCU,
ANA VASILE – Înregistrarea adopţiei în actele de stare civilă, în „Dreptul” nr. 6/2000,
p. 80-83.
208
public comunitar de evidenţă a persoanelor din subordinea consiliului
judeţean sau, după caz, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti,
aşa cum se prevede în art.60 din lege.
Potrivit art.72, ţinerea registrelor, întocmirea şi înscrierea actelor de
stare civilă se realizează sub îndrumarea şi controlul Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative, prin Inspectoratul Naţional pentru
Evidenţa Persoanelor.
3.4. REGULILE ÎNREGISTRĂRILOR DE STARE CIVILĂ

Aceste reguli sunt prevăzute în Legea nr.119/1996 şi în Metodologia
pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor acesteia, emisă de fostul
Departament pentru Administraţie Publică Locală şi Ministerul de Interne
(devenite Ministerul Internelor şi Reformei Administrative).
Există două categorii de reguli: unele generale şi celelalte speciale.
Ca REGULI GENERALE sunt de reţinut următoarele:
9 Înregistrările de stare civilă se efectuează pe baza unei declaraţii,
făcute personal, în scris sau verbal, cu excepţia cazurilor în care,
potrivit legii, ele se fac din oficiu (art.5 din Legea nr.119/1996).
9 Înregistrările făcute de o persoană necompetentă, care a exercitat
public atribuţia de ofiţer delegat de stare civilă, rămân valabile, chiar
dacă acea persoană nu avea, în realitate, această calitate (art.7 din
Legea nr.119/1996); este consacrarea regulii error communis facit
jus.518
9 În caz de refuz, la cererea părţii, primăria va înainta, de îndată,
lucrările care privesc cauza judecătoriei, care va hotărî de urgenţă
(art.10 din Legea nr.119/1996).
518
- Denumită şi principiul validităţii aparenţei de drept, regula eror communis facit
jus înlătură nulitatea actului încheiat într-o situaţie de eroare comună, invincibilă.
Adagiu medieval creat drept glosă la textul lui Ulpian din D.1.14.3, în legătură cu
sclavul Barbarus Philippus, care ajunge, prin fraudă, praetor la Roma. Punându-se
în cauză anularea actelor date pe timpul mandatului de praetor, pentru ca acestea
să fie salvate, s-a creat regula (VL. HANGA – Op.cit., p.38).
- Pentru jurisprudenţa mai recentă în materie, a se vedea, spre exemplu: dec.
nr.108/1987 a S. civ. a Trib.Supr., în R.R.D. nr. 11/1987, p. 74-75; dec. civilă
nr.117/1987 a Trib. Jud. Timiş, în R.R.D. nr.11/1987, p.74.
209
9 Înregistrările se fac în limba română, folosindu-se alfabetul latin
[art.5 alin.(3) din Legea nr.119/1996].
9 Anularea, modificarea sau completarea unei înregistrări de stare
civilă se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
rămasă definitivă şi irevocabilă (art.57 din Legea nr.119/1996);
instanţa se pronunţă la cererea persoanei interesate, a structurilor de
stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau
judeţene de evidenţă a persoanelor ori de către parchet, pe baza
verificărilor efectuate de serviciile publice comunitare locale de
evidenţă a persoanelor şi a concluziilor procurorului (competenţa
aparţine instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului).
Soluţionarea cererilor de anulare, completare şi modificare a
actelor de stare civilă formulate de cetăţenii români cu
domiciliul în străinătate şi de străini este de competenţa
Judecătoriei Sectorului 1 al municipiului Bucureşti.
9 Rectificarea unei înregistrări de stare civilă (începând cu data de
08.09.2006, data intrării în vigoare a prevederilor introduse de Legea
nr.117/2006) se poate face prin dispoziţia primarului unităţii
administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă,
din oficiu sau la cererea persoanei interesate [art.571 alin.(1)].
Cererea de rectificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor de la locul
de domiciliu. Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile, prin
emiterea dispoziţiei susmenţionate, care se comunică solicitantului
în termen de 10 zile de la data emiterii.
Dispoziţia primarului poate fi contestată la instanţa judecătorească
în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în
condiţiile legii.
Actele reconstituite în condiţiile legii nu pot fi rectificate sau
completate [art.57 alin.(4) şi art.571 alin.(4)].
În conformitate cu prevederile art.58 din Legea nr.119/1996,
anularea, completarea şi modificarea unui act de stare civilă sau a
unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, precum şi rectificarea
unui act de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe acesta, aprobată
prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe
marginea actului de stare civilă corespunzător.
9 Pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează,
celui îndreptăţit sau altor persoane împuternicite prin procură
specială, un certificat de stare civilă, iar eliberarea extraselor de pe
210
actele de stare civilă aflate în păstrarea Arhivelor Naţionale, la
cererea oficiilor de stare civilă şi a structurilor competente ale
M.I.R.A., precum şi a altor autorităţi publice, se face gratuit [art.11
alin.(1) din Legea nr.119/1996]. Duplicatele certificatelor se
eliberează numai în condiţiile legii. În certificatele de stare civilă nu
vor fi preluate titlurile de nobleţe, chiar dacă au fost înscrise în
unele acte de stare civilă [art.11 alin.(1) teza a II-a din Legea
nr.119/1996]. Nimeni nu poate reţine certificatele de stare civilă ale
altor persoane [art.12 alin.(1) din Legea nr.119/1996]; se pot reţine
numai copii legalizate sau copii certificate pentru conformitate de
prezentator. Este interzis să se facă menţiuni, ştersături ori adăugiri,
de orice fel, pe certificatele originale sau duplicate, în afară de
cazurile prevăzute expres de lege [art.6 alin.(4) din Legea
nr.119/1996].
REGULI SPECIALE există pentru înregistrarea:
– naşterii (art.17-25 din Legea nr.119/1996 şi art.28-37, art.58-60 din
Metodologie);
– recunoaşterii ori hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei
(art.45 din Legea nr.119/1996 şi art.75-77 din Metodologie);
– adopţiei (art.26 din Legea nr.119/1996 şi art.79-82 din Metodologie);
– anulării şi desfacerii adopţiei (art.47 din Legea nr.119/1996 şi
art.83 din Metodologie);
– căsătoriei (art.27-33 din Legea nr.119/1996 şi art.38-46, art.59 din
Metodologie);
– divorţului, anulării şi încetării căsătoriei (art.48 din Legea
nr.119/1996 şi art.84-86 din Metodologie);
– schimbării pe cale administrativă a numelui (art.49 din Legea
nr.119/1996 şi art.87-94 din Metodologie);
– decesului (art.34-41 din Legea nr.119/1996 şi art.47-57, art.58-60
din Metodologie);
– actelor de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate
(art.42 din Legea nr.119/1996 şi art.61-67 din Metodologie);
– actelor de stare civilă în caz de mobilizare, război ori participare
la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar [art.8 alin.(7)
din Legea nr.119/1996 şi art.113-117 din Metodologie].
Dintre aceste reguli, menţionăm aici doar că în cazul înregistrării
tardive a naşterii, adică atunci când declaraţia de naştere a fost făcută
după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea actului de
naştere se face numai în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Competenţa aparţine judecătoriei în raza căreia domiciliază copilul sau se
211
găseşte sediul instituţiei de ocrotire a copilului. În vederea soluţionării
cererii de înregistrare tardivă a naşterii, instanţa va solicita serviciului
public comunitar local de evidenţă a persoanelor să facă verificări pentru
stabilirea identităţii, precum şi avizul medicului legist cu privire la sexul şi
vârsta persoanei în cauză. Judecarea cauzei se va face cu participarea
procurorului.519
3.5. RECONSTITUIREA ŞI ÎNTOCMIREA ULTERIOARĂ A

ACTELOR DE STARE CIVILĂ
Regimul juridic al actelor de stare civilă mai cuprinde, pe lângă

regulile privind înregistrarea lor iniţială, şi regulile privind reconstituirea şi
întocmirea ulterioară.
În practică există anumite împrejurări în care, deşi un act de stare
civilă a fost întocmit, totuşi din anumite motive, prevăzute de lege, el nu
mai poate fi procurat. În astfel de împrejurări, se pune problema
reconstituirii acestui act de stare civilă.
Prin reconstituirea unui act de stare civilă se înţelege, în vorbirea
obişnuită, refacerea acestuia. Aceeaşi semnificaţie este dată acestei
operaţiuni juridice şi de prevederile Legii nr.119/1996.
Cazurile de reconstituire şi de întocmire ulterioară, în condiţii
derogatorii, sunt prevăzute de art.16, respectiv art.52-53 din Legea
nr.119/1996.
RECONSTITUIREA actelor de stare civilă se poate face, conform art.52
din Lege, la cerere, dacă acestea au existat, dar ele nu pot fi procurate,
pentru a sta la baza emiterii certificatelor de stare civilă corespunzătoare
lor. Aceste cazuri sunt:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate
ori în parte. Desigur, Legea se referă la situaţia de excepţie când
ambele exemplare ale registrului au fost pierdute sau distruse. Dacă
unul din exemplare există, atunci celălalt este înlocuit printr-o copie
după registrul existent, care se certifică pentru conformitate de către
ofiţerul de stare civilă.
Credem că este necesar a se da textului o interpretare largă. În
acest sens, prin pierdere sau distrugere trebuie să se înţeleagă nu
519
G. BOROI – Op. cit.,2002, p.273
212
numai distrugerea în întregime sau pierderea totală a registrului, ca şi
distrugerea ori pierderea parţială a acestuia, ci şi atunci când numai
o filă a fost pierdută ori distrusă, precum şi atunci când, din diferite
motive, scrisul nu mai poate fi citit.
Deşi în Lege se vorbeşte numai de distrugere şi pierdere a
registrului de stare civilă, trebuie asimilat acestora şi cazul în care
registrul de stare civilă a fost furat ori sustras în orice alt mod.520
Reconstituirea poate avea loc, de asemenea, şi în cazurile în care
registrul a fost ţinut în mod neregulat, când numai anumite file au
fost rupte, pierdute, sustrase ori conţinutul lor alterat sau falsificat,
când una sau mai multe pagini ale registrului nu pot fi citite ca urmare
a degradării hârtiei sau din alte cauze. În toate aceste cazuri trebuie
să fie vorba de acele file din registru pe care se afla înregistrat actul
de stare civilă a cărui reconstituire se cere;521
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi
procurat certificatul ori extrasul de pe acest act. Reconstituirea se va
putea admite în acest caz numai atunci când persoana interesată nu
are certificat sau extras de pe actul de stare civilă înregistrat în
străinătate, iar procurarea acestora este imposibilă. Imposibilitatea
procurării actului de stare civilă trebuie să fie determinată de cauze
obiective (întreruperea relaţiilor diplomatice, stare de război etc.).
Faptul că există unele greutăţi în obţinerea actului de stare civilă sau
că pentru procurarea acestuia este necesară scurgerea unui timp
mai îndelungat nu constituie cauze obiective şi, în consecinţă, nu se
poate cere reconstituirea actului de stare civilă.522
ÎNTOCMIREA ULTERIOARĂ a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au
fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
Spre deosebire de reconstituire, care presupune că actul de stare
civilă a fost înregistrat la timpul său şi deci că actul a existat, întocmirea
ulterioară a actului de stare civilă priveşte situaţii în care actul de stare
civilă nu a fost întocmit niciodată. Într-adevăr, în viaţă au existat şi mai
pot exista împrejurări când un act de stare civilă nu a putut fi întocmit, fie
520
D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU – Op.cit., 2002,, p.276-278.
521
Ibidem 520, p.278.
522
213
pentru că întocmirea actului a fost omisă din vina ofiţerului de stare civilă,
când deşi au fost depuse documentele necesare pentru întocmirea actului
de naştere ori de deces, iar în cazul căsătoriei, deşi s-a luat
consimţământul soţilor, totuşi nu au fost întocmite actele de naştere, de
deces şi, respectiv, de căsătorie.
Ca şi în cazul reconstituirii, întocmirea ulterioară, prin derogare, a
unui act de naştere, de căsătorie sau de deces are un caracter
excepţional, ea putând fi dispusă numai în cazurile limitativ prevăzute de
lege. Textele de lege ce reglementează reconstituirea şi întocmirea
ulterioară a actelor de stare civilă au caracter imperativ, ele fiind de
strictă interpretare.
Întocmirea în condiţii derogatorii a actelor de naştere, de căsătorie şi
de deces are ca scop de a pune de acord o situaţie de fapt care s-a
produs în starea civilă a unei persoane cu starea de drept. Numai fiind
conforme cu dreptul, actele de stare civilă pot dovedi statutul civil al unei
persoane. Pentru aceasta însă, actele de stare civilă trebuie să fie
înregistrate în condiţiile stabilite de lege.523
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se întemeiază în mod
exclusiv pe culpa ofiţerului de stare civilă care, în cazul naşterii sau
decesului, deşi s-a aflat în posesia tuturor documentelor necesare pentru
întocmirea acestora, totuşi a omis să le întocmească.524 Tot astfel, în
cazul căsătoriei, deşi ofiţerul de stare civilă a luat consimţământul soţilor
pentru încheierea căsătoriei şi i-a declarat căsătoriţi, moment în care
căsătoria se consideră încheiată, totuşi, nu întocmeşte actul de căsătorie.
Pentru întocmirea prin derogare de la procedura de drept comun a
unui act de stare civilă, omisiunea de înregistrare trebuie să fie a ofiţerului
de stare civilă, şi nu a persoanei obligate să facă declaraţia pentru
întocmirea actului de stare civilă. Dacă întocmirea actului de stare civilă
nu a avut loc, pe motiv că nu a fost făcută declaraţia de către
persoanele care aveau această obligaţie, nu suntem în prezenţa
întocmirii prin derogare a actului de stare civilă, ci a unei înregistrări
peste termen.525
523
Ibidem 522, p.280-281.
524
Întocmirea ulterioară pentru omisiune a fost introdusă în legislaţia ţării noastre prin
Decretul nr.225/1955 prin care s-a modificat Decretul nr.272/1950 referitor la actele
de stare civilă.
525
Ibidem 522, p.282.
214
PROCEDURA reconstituirii şi întocmirii ulterioare a actelor de stare
civilă este administrativă (şi nu judecătorească), fiind reglementată în
art.54-55 din Lege şi art.97-100 din Metodologia pentru aplicarea unitară
a acesteia. Ea se referă numai la actele de naştere, căsătorie şi deces;
ea nu priveşte menţiunile de pe marginea acestora, în baza unor
înscrisuri constatatoare(!).
Cererea de reconstituire sau, după caz, de întocmire ulterioară a
actului de stare civilă se depune, împreună cu actele doveditoare, la
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor,
competent să întocmească actul sau al locului de domiciliu al
persoanei interesate [în cazul prevăzut de art.52 lit.b)], respectiv când
actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi
procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.526
Soluţionarea cererii se face în termen de 30 de zile, prin dispoziţie
a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la
emitere. La baza acestei decizii va sta avizul de specialitate al
Serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanelor. În caz de
respingere a cererii de reconstituire sau, după caz, de întocmire
ulterioară a actului de stare civilă, dispoziţia primarului poate fi
contestată de petiţionar sau de orice persoană interesată la judecătoria
în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă [art.54
alin.(2)].
În ipoteza în care, după reconstituire, actul original este găsit,
urmează a fi anulat actul reconstituit; altminteri, aceeaşi persoană ar
avea două acte de stare civilă pentru acelaşi fapt supus înregistrării.527
În cazul în care, în baza actului întocmit în străinătate, a fost
procurat certificatul ori extrasul corespunzător, de asemenea, după
526
Se cuvine să menţionăm aici situaţia în care se găsesc persoanele ale căror acte
sau fapte de stare civilă au fost înregistrate la misiunile diplomatice sau oficiile
consulare de carieră ale României din străinătate, dar pentru care filele consulare
(exemplarul I al actelor de stare civilă) nu au ajuns la Primăria Sectorului 1 al
mun. Bucureşti – Direcţia de Stare Civilă, şi nici registrele cu exemplarul II al
acestor acte de stare civilă nu au ajuns la Primăria Mun. Bucureşti.
În baza certificatelor aflate asupra persoanelor în cauză (cele de tip vechi,
pentru uz extern, sau unele de tip nou) se va proceda la reconstituirea actelor de
stare civilă, aceste certificate fiind o dovadă extrem de utilă (subl.ns.).
527
Trib.Supr., col.civ., dec. nr.1110/1965, în J.N. nr.1/1966, p.73; a se vedea,în acelaşi
sens, Trib. Supr., col.civ., dec. nr.491/1966, în J.N. nr.9/1966, p.159; A. SILVIAN,
E. GHEORGHE, în Op.cit., p.59; C. POPESCU – Aspecte practice din activitatea
serviciilor de stare civilă, în R.R.D. nr.6/1967, p.80.
215
reconstituirea acestuia în registrele de stare civilă române, dacă sunt
neconcordanţe între acestea, actul reconstituit urmează a fi anulat şi
se va putea proceda la transcrierea certificatului sau extrasului
procurat din străinătate (subl.ns.).
Conform prevederilor art.571 alin.(4) „Actele de stare civilă
reconstituite nu pot fi rectificate”.
3.5.1. RECONSTITUIREA ŞI ÎNTOCMIREA ULTERIOARĂ A ACTELOR

DE STARE CIVILĂ PE BAZĂ DE HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ
În conformitate cu prevederile alin.(2) al art.54 din Legea
nr.119/1996, dispoziţia primarului de reconstituire sau de întocmire
ulterioară a unui act de stare civilă poate fi contestată de către solicitant
sau de orice persoană interesată la instanţa judecătorească în a cărei
rază teritorială îşi are sediul unitatea emitentă. Dreptul la acţiune se naşte
numai dacă cererile de reconstituire sau de întocmire ulterioară au fost
respinse de către primărie.528 Faptul că o persoană a fost îndrumată de
către ofiţerul de stare civilă la instanţa de judecată cu cererea de
reconstituire sau de întocmire ulterioară nu echivalează cu o dispoziţie de
respingere care să atragă după sine competenţa instanţei de judecată.
Exercitarea dreptului la acţiune în faţa instanţelor de judecată
presupune ca petiţionarul să se adreseze, în prealabil, cu cererea de
reconstituire sau de întocmire ulterioară primăriei, cerere care să-i fi fost
respinsă prin dispoziţie administrativă.
Dovada stării civile se va putea face în faţa instanţelor judecătoreşti,
aşa cum prevede art.24 din Decretul nr.31/1954, prin orice mijloc de
dovadă, în toate cazurile în care are loc reconstituirea sau întocmirea
ulterioară a actelor de stare civilă.
Faţă de aceste prevederi legale, se naşte întrebarea: Cum trebuie
înţelese dispoziţiile art.18 din Codul familiei, potrivit cărora căsătoria nu
poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza
actului întocmit în registrul de stare civilă? Această dificultate de dovadă a
căsătoriei poate fi înlăturată totuşi, întrucât prin dispoziţiile art.24 lit.c) din
Decretul nr.31/1954 s-a prevăzut posibilitatea de a se dovedi actul de
stare civilă a cărui întocmire a fost omisă, prin orice mijloc de probă admis
de lege, fără a se face distincţie între actul de căsătorie şi celelalte acte
de stare civilă. Tot astfel, în art.53 lit.b) din Legea nr.119/1996 se prevede
că întocmirea ulterioară a actului de căsătorie se va putea cere dacă
528
Trib.Supr., col.civ., dec. nr.995/1962, în R.R.D. nr.9/1962, p.75.
216
„întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă”.
În legătură cu toate aceste prevederi legale, Secţia civilă a fostului
Tribunal Suprem, în decizia nr.1253/1973, arăta că „Rezultă, aşadar, că
prin art.18 din Codul familiei s-a prevăzut regula că proba căsătoriei nu
poate fi făcută decât prin actul de căsătorie, iar excepţiile au fost grupate
iniţial în Decretul nr.31/1954, iar apoi în prevederile referitoare la actele
de stare civilă, în vederea unei reglementări unitare a dovedirii prin probe
a reconstituirii şi întocmirii ulterioare a tuturor actelor de stare civilă”.529
În cazurile în care, prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă şi irevocabilă, cererea de reconstituire sau întocmire
ulterioară a fost admisă, petiţionarul se va adresa primăriei, căreia
trebuie să-i facă o declaraţie asemănătoare celei în baza căreia se
înregistrează în mod obişnuit naşterea, căsătoria ori decesul. La
această declaraţie se va ataşa o copie legalizată de pe sentinţa
judecătorească prin care s-a dispus reconstituirea sau întocmirea
ulterioară.
Hotărârile judecătoreşti de reconstituire sau de întocmire ulterioară a
unor acte de stare civilă se înregistrează în aceleaşi condiţii ca şi cele
în care cererea a fost admisă prin dispoziţia primarului.530
3.6. RECTIFICAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ
3.6.1. GENERALITĂŢI
Conform prevederilor art.13 din Legea nr.119/1996 cu privire la
actele de stare civilă, aşa cum am mai menţionat, starea civilă se
dovedeşte cu actele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare
civilă eliberate pe baza acestora.
Actele de stare civilă sunt dovezi autentice care confirmă
producerea unor evenimente de stare civilă şi care, în acelaşi timp,
reflectă starea civilă a unei persoane în ceea ce priveşte poziţia sa într-o
anumită comunitate familială.
529
I. MIHUŢĂ – Repertoriu de practică judiciară pe anii 1968-1975, Editura Ştiinţifică,
530
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2002, p.287
217
Este cunoscut faptul că orice act de stare civilă conţine două
categorii de menţiuni:
– care individualizează persoana în raport de un eveniment de stare
civilă;
– care reflectă raportul de filiaţie al persoanei într-o anumită
comunitate familială, adică poziţia sa juridică.
Evenimentele care pot caracteriza starea civilă a unei persoane,
naşterea şi decesul, se înfăţişează ca fapte juridice intervenite
independent de voinţa persoanei, în timp ce căsătoria, adopţia etc. sunt
acte juridice executate cu voinţă, subiectul exprimându-şi
consimţământul său pentru a se căsători, a adopta etc.
Actul de stare civilă este înscrisul care se întocmeşte în registrul de
stare civilă de către ofiţerul de stare civilă, semnat de către acesta şi
declarant, iar în unele cazuri (căsătorie) şi de către martori.
Sunt trei categorii de acte de stare civilă, respectiv de naştere, de
căsătorie şi de deces. În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în
cele de căsătorie sau deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările
intervenite în starea civilă a persoanei, în următoarele cazuri:
– contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
– căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei;
– adopţie sau încetarea acesteia (desfacere sau anulare);
– pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
– schimbarea numelui;
– deces;
– rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a
menţiunilor înscrise pe ele;
– schimbarea sexului, după rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti.
În practică, se întâlnesc frecvent situaţii în care, cu ocazia
înregistrării faptelor şi actelor de stare civilă, sau chiar ulterior acestei
date, să se producă unele erori, omisiuni sau neconcordanţe în cuprinsul
actelor de stare civilă, ceea ce face ca unele enunţări ale înregistrărilor
din registrele de stare civilă să nu mai corespundă adevăratului statut
civil al unei persoane. Pentru înlăturarea oricărei neconcordanţe dintre
înregistrările cuprinse în registrele de stare civilă şi adevăratul statut civil
al persoanei la care se referă acea înregistrare se foloseşte instituţia
juridică a rectificării, care, începând cu data de 08.09.2006, odată cu
218
intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr.117/2006, care a modificat
Legea nr.119/1996, este o procedură administrativă.531
Conform prevederilor art.571 din Legea nr.119/1996, „Rectificarea
actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se
face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale
care are în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea
persoanei interesate”.
Astfel, prin această modificare a legii, rectificarea a trecut din
competenţa de soluţionare a instanţei în aceea a autorităţilor
administraţiei publice locale.
Din aceste prevederi legale rezultă că declanşarea unei proceduri
administrative de rectificare presupune, în mod necesar, ca
înregistrarea, a cărei rectificare se cere, să fie materializată în
registrele de stare civilă.
În legătură cu acestea, în practica judecătorească se arată că „prin
rectificarea vizată de text trebuie să se înţeleagă nu numai îndreptarea
unei erori de înregistrare, ci şi îndreptarea oricăror neconcordanţe,
chiar intervenite ulterior înregistrării, între datele trecute în registrele de
stare civilă şi statutul civil al părţii la care se referă actul, acesta trebuind
să reflecte statutul civil real al persoanei respective”.532
Practica judecătorească de până acum va fi un instrument
deosebit de util pentru serviciile publice comunitare de evidenţă a
persoanelor din subordinea consiliilor locale municipale, ale sectoarelor
mun. Bucureşti, orăşeneşti şi comunale, care, după cum se va vedea în
cele ce urmează, vor avea de „documentat” dosarele de rectificare, în
baza cărora primarii se vor pronunţa prin dispoziţii administrative de
admitere sau de respingere a cererilor ce vor fi formulate (subl.ns.).
De regulă, orice greşeală materială de înregistrare, indiferent de
categoria de menţiuni pe care le cuprind actele de stare civilă, poate fi
îndreptată pe calea rectificării. Trebuie însă specificat, cu privire la
rectificare, că aceasta poate fi folosită numai în cazul în care a fost
săvârşită o greşeală materială.
531
Proiectul Codului Civil, în art.64 alin.(1), cuprinde rectificarea alături de anularea,
modificarea sau completarea actelor de stare civilă, precum şi orice înscrieri făcute
pe actele de stare civilă, iar temeiul îl constituie hotărârile judecătoreşti
irevocabile. Este evident că, în privinţa acestei proceduri, Proiectul Codului civil
a ajuns să fie depăşit! (subl.ns.).
532
Trib.Supr., Secţ.civ., dec. nr.1615/1971, în I. MIHUŢĂ – Op.cit.,1976.
219
Pe calea unei astfel de proceduri nu poate fi modificată poziţia
juridică a persoanei în raport de regulile de filiaţie, când poziţia
respectivă concordă cu starea de drept din momentul întocmirii actului de
stare civilă sau cu cea preexistentă acestuia.
Rectificarea urmăreşte deci să pună de acord actul de stare civilă
cu ceea ce ar fi trebuit să exprime înregistrarea. În acest sens, vor
putea fi rectificate acele greşeli de scriere (transcriere, înregistrare)
care trebuie înscrise în act în mod obligatoriu şi vor putea fi înlăturate
acele menţiuni care nu sunt cerute de lege. De asemenea, vor putea
fi introduse acele menţiuni care au fost omise, cu privire la raporturi
preexistente înscrierii evenimentului de stare civilă.
Într-adevăr, în legătură cu aceste operaţiuni ce au ca scop
rectificarea unui act de stare civilă, Secţia civilă a fostului Tribunal
Suprem, prin decizia nr.922 din 7 iulie 1970, arăta că „Prin acţiunea în
rectificare a actelor de stare civilă se poate cere fie corectarea unei
greşeli materiale strecurate în acte, fie completarea sau suprimarea
unei enunţări, pentru ca actul de stare civilă să corespundă adevăratului
statut civil al persoanei”.533
Procedura rectificării poate avea ca obiect atât înregistrarea sub
forma întocmirii actelor de naştere, de căsătorie şi de deces în
registrele de stare civilă, cât şi înregistrările sub forma înscrierii prin
menţiune a modificărilor ce au loc în starea civilă a unei persoane
fizice. Prin rectificare se urmăreşte, aşadar, îndreptarea oricăror
neconcordanţe atât dintre conţinutul înregistrărilor cuprinse în
registrele de stare civilă, cât şi al înscrierilor operate prin menţiune pe
marginea actelor de stare civilă, după ce acestea au fost întocmite şi
starea civilă reală a unei persoane.
Spre deosebire de cazurile de nulitate, care se referă la însăşi
valabilitatea actului de stare civilă, prin procedura administrativă a
rectificării se poate cere fie corectarea unei greşeli, fie completarea ori
suprimarea unei enunţări în vederea înlăturării oricărei erori sau
neconcordanţe pentru ca actul de stare civilă să corespundă adevăratului
statut civil al unei persoane.
O trăsătură esenţială a procedurii de rectificare constă în aceea că
ea nu poate fi folosită pentru a produce modificări stării civile a unei
persoane. Prin aceasta, procedura rectificării se deosebeşte de acţiunile
533
R.R.D. nr.1/1971, p.153.
220
de stat care au ca obiect să constituie, să modifice sau să conteste o
anumită stare civilă.
Pentru rectificarea unei înregistrări de stare civilă se cer întrunite, în
principal, două condiţii fundamentale şi anume: a) să existe eventuale
erori, omisiuni, precum şi orice alte neconcordanţe în cuprinsul
înregistrărilor efectuate în registrele de stare civilă; b) prin rectificare să
nu se modifice starea civilă a persoanei.534
Faţă de cele prezentate, considerăm că rectificarea poate fi
apreciată ca fiind procedura administrativă, aflată la dispoziţia
persoanelor interesate sau a autorităţilor care au în păstrare actele
de stare civilă, prin care se înţelege corectarea unei enunţări din actul
de stare civilă, completarea cu o enunţare ce lipseşte din act,
suprimarea unei enunţări greşite, precum şi îndreptarea oricăror
neconcordanţe apărute, chiar ulterior, între datele din registrele de stare
civilă şi statutul civil real al unei persoane, cu condiţia ca prin aceasta
să nu se modifice starea civilă (respectiv, să nu fie modificată poziţia
juridică a persoanei în familie, din momentul în care s-a produs
evenimentul de stare civilă).535
3.6.2. COMPETENŢA INIŢIERII PROCEDURII DE RECTIFICARE

Având în vedere importanţa pe care o prezintă pentru persoana fizică
şi pentru ordinea de drept înregistrarea evenimentelor de stare civilă şi
întocmirea corectă a actelor autentice ce le consemnează, art.57¹ alin.(1)
din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă menţionează că
„Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora se face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-
teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la
cererea persoanei interesate”.
Prin „persoană interesată” înţelegem, în primul rând, persoana fizică
la care se referă actul de stare civilă, cu menţiunea că exercitarea
procedurii de rectificare de către aceasta presupune existenţa deplinei
sale capacităţi de exerciţiu. Pentru aceste considerente, cererea
minorului care are vârsta sub 14 ani trebuie introdusă de reprezentantul
său legal, în timp ce minorul care a împlinit 14 ani va putea semna în
nume propriu şi va putea iniţia singur procedura, însă numai cu
încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui (art.105 din Codul
534
C.S.J., Secţ.civ., dec. nr.1115/1990, în „Dreptul” nr.2-3/1991, p.74.
535
221
familiei). Cererea celui pus sub interdicţie se va putea introduce de către
tutore, iar până la instituirea tutelei, de către curator. Persoane interesate
în formularea unei cereri de rectificare mai pot fi moştenitorii titularului
actului, precum şi cele care se află în raporturi de rudenie sau căsătorie
cu titularul ori alte persoane care justifică un interes pentru
rectificarea actului.536
În enumerarea făcută de Legea nr.119/1996, pe lângă persoanele
interesate să solicite rectificarea actelor de stare civilă, se menţionează
sintagma „din oficiu”, ceea ce înseamnă, ca şi în cazul acţiunilor de
anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă, serviciile
publice comunitare locale şi judeţene de evidenţă a persoanelor şi
parchetul.
Întrucât în textul de lege nu se menţionează care este autoritatea
administraţiei publice locale sau organul parchetului îndreptăţit a iniţia
procedura de rectificare, considerăm că interesate în rectificarea actului
sunt primăriile municipale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti,
orăşeneşti şi comunale, precum şi organele parchetului de la locul
unde a fost înregistrat actul de stare civilă a cărui rectificare se cere.
Dată fiind importanţa socială a acţiunii în rectificare (de până la
07.09.2006) – ca actele de stare să reflecte fidel starea civilă a unei
persoane – ceea ce este în interesul persoanei fizice, cât şi al statului, în
practica judecătorească au fost cazuri în care cererea de rectificare a
unui act de stare civilă a fost făcută de organele de poliţie şi chiar de către
persoana din vina căreia a fost săvârşită greşeala în actul de stare civilă.
Avându-se în vedere această practică judecătorească, cât şi nevoia
imperioasă ca actele de stare civilă să reflecte cât mai fidel statutul civil al
persoanei, prin art.102 alin.(1) din Metodologia nr.1/1997 pentru aplicarea
unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996 s-a recunoscut dreptul de a
formula, din oficiu, acţiuni în anularea şi rectificarea actelor de stare civilă
şi ofiţerilor de stare civilă, chiar dacă greşeala a fost comisă din culpa
lor.537
Calitatea de pârât în cadrul procesului (procedurii) de rectificare a
avut-o (o are) autoritatea administraţiei publice locale de la locul
unde a fost făcută înregistrarea a cărei rectificare se cere.
În acţiunile de până acum, prin care unul din soţi cerea rectificarea
înregistrării actului de căsătorie, s-a decis că trebuiau citaţi ambii soţi,
536
537
Ibidem 536.
222
deoarece, deşi formulată numai de unul dintre ei, cererea în realitate îl
priveşte şi pe celălalt soţ, drept urmare, trebuia să participe la judecată.538
3.6.3. CONDIŢII DE ADMISIBILITATE A CERERILOR DE RECTIFICARE

a) Rectificarea actului de stare civilă are ca scop ÎNDREPTAREA UNEI
GREŞELI MATERIALE comise cu ocazia înregistrării unui eveniment de stare
civilă şi care reprezintă CONDIŢIA DE BAZĂ A ADMISIBILITĂŢII CERERII.
Noţiunea de greşeală, din punct de vedere al rectificării, cuprinde
următoarele aspecte:
– erorile materiale comise cu ocazia scrierii sau transcrierii
declaraţiilor făcute în faţa ofiţerului de stare civilă;
– erorile intelectuale care privesc înscrierea unor menţiuni ce nu sunt
necesare sau omisiunea celor esenţiale.
Aceste două categorii de erori exprimă, în fapt, existenţa unei
neconcordanţe între realitate şi modul în care aceasta a fost
exprimată în actele de stare civilă.
Atunci când interpretăm noţiunea de greşeală, trebuie să avem în
vedere nu numai eroarea comisă cu ocazia înregistrării evenimentului
de stare civilă în actele de stare civilă, ci şi greşelile ce se pot produce
cu ocazia înscrierii unor menţiuni ulterioare, care pot crea
neconcordanţe între actele de stare civilă ce privesc aceeaşi persoană
(exemplu: în cazul anulării sau desfacerii unei adopţii cu efectele filiaţiei
fireşti, când adoptatul a redobândit numele avut anterior adopţiei, acesta
poate cere rectificarea actului său de căsătorie sau ale celor de naştere
ale copiilor săi, cu privire la menţiunile care se referă la numele său,
precizând neconcordanţa acestora cu actul de stare civilă întocmit după
desfacerea adopţiei;539 cât priveşte numele soţiei şi ale copiilor, acestea
pot fi modificate pe calea procedurii administrative de schimbare a
numelui, în condiţiile O.G. nr. 41/2003, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr.323/2003,cu modificările şi completările
ulterioare).
538
Trib.Supr., Col.civ., dec. nr.466/1966, în C.D., 1966, p.79.
539
În cazul nulităţii adopţiei, nu există posibilitatea ca adoptatul să păstreze numele
dobândit prin adopţie (Trib.Supr., dec.civ. nr.403/03.03.1982, în R.R.D. nr.1/1983,
p.65). În sensul rectificării actului de căsătorie, de a se trece numele redobândit
de soţ în urma anulării adopţiei, ca nume al soţului şi al soţiei, precum şi în sensul
rectificării actului de naştere al copilului rezultat din căsătoria acestora, în care se
va trece ca nume al minorului şi al părinţilor săi numele redobândit de tatăl său, vz.
Trib.pop. Orăştie, sent.civ. nr.741/1964, în J.N. nr.8, 1966, p.120-122.
223
Cu toate că, într-un asemenea caz, nu s-a produs o greşeală în
momentul şi cu ocazia înregistrării unui eveniment de stare civilă, aceasta
este totuşi urmarea unei înregistrări ulterioare (în exemplul prezentat, al
unei hotărâri definitive de desfacere a adopţiei); greşeala în cauză
reprezintă o neconcordanţă între două înregistrări, eroarea producându-
se cu ocazia unei înregistrări, care poate fi îndreptată pe calea procedurii
administrative a rectificării.
În consecinţă, cererea de rectificare presupune existenţa unei greşeli
comise în momentul înscrierii menţiunilor respective privind actul de stare
civilă, care trebuie înţeleasă cu referire atât la data întocmirii actului, cât şi
la data înscrierii ulterioare a unor menţiuni pe actele care au fost
întocmite.
Pentru dovedirea cererii sale, reclamantul se poate folosi de toate
mijloacele de probă admise de lege, neexistând sub acest aspect nici o
îngrădire. Astfel, pentru dovedirea faptelor pretinse pot fi folosite, ca
mijloace de probă, înscrisurile, proba cu martori, expertize etc. Spre
exemplu, se va putea dispune rectificarea numelui unui copil numai în
ipoteza în care, din confruntarea actului de naştere al acestuia cu
actele de naştere ale părinţilor, se constată că s-a făcut o înregistrare
greşită. Tot astfel, dacă din actul de căsătorie se cere rectificarea
datei naşterii unuia dintre soţi, cel mai important mijloc de probă îl va
constitui actul de naştere al acestuia.
Prin urmare, pentru a se hotărî dacă este cazul a se rectifica
înregistrarea unui act de stare civilă, este necesar să se verifice actele
care au stat la baza înregistrării, iar nu actele de stare civilă întocmite
ulterior, ca urmare a modificării intervenite în starea civilă a unei
persoane.540 De asemenea, nu pot fi rectificate, conform prevederilor
art.571 alin.(4) din Legea nr.119/1996, actele de stare civilă
reconstituite.
De un real folos pentru dovedirea împrejurărilor ce constituie
obiectul cererii de rectificare îl constituie lucrările scriptice ce se
efectuează de către structurile de stare civilă din cadrul serviciilor publice
comunitare locale de evidenţă a persoanelor, cum ar fi dosarele de
naşteri, căsătorii şi decese (numite şi documente primare, subl.ns.),
actele de corespondenţă, precum şi oricare alte înscrisuri. Cu ajutorul
acestor lucrări se poate constata, de exemplu, din declaraţia făcută de
soţi, numele pe care aceştia l-au ales la încheierea căsătoriei,
540
Trib.Supr., col.civ., dec. nr.1716/1963, în C.D., 1963, p.97.
224
prenumele dat unui copil de către părinţi prin declaraţia depusă de către
aceştia cu ocazia înregistrării naşterii etc.
În legătură cu mijloacele de probă ce puteau fi folosite în cadrul
acţiunii de rectificare, Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de
îndrumare nr.6/1956, modificată prin decizia de îndrumare nr.3/1965,
făcea precizarea că, în materia rectificării actelor de stare civilă,
instanţele judecătoreşti trebuie, prin îndeplinirea rolului lor activ, să
ceară de la organele de stat (mai ales de la serviciile de stare civilă)
lămuririle şi înscrisurile necesare şi să ordone orice probă de natură
să facă lumină în cauză.541
Bineînţeles că aceste îndrumări vor trebui să stea şi la baza activităţii
serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor din subordinea
consiliilor locale şi, implicit, a celor din subordinea consiliilor judeţene,
cărora le revin sarcini de coordonare şi control a activităţii serviciilor
publice comunitare locale, în aşa fel încât verificările ce vor fi întreprinse
pentru documentarea cererilor de rectificare a actelor de stare civilă să fie
complete, iar dispoziţiile ce vor fi emise de primarii autorităţilor
administraţiei publice locale care au în păstrare actele de stare civilă să
fie temeinice şi legale.
b) O altă condiţie necesară pentru promovarea unei cereri de rectificare

a actelor de stare civilă este aceea ca prin îndreptarea greşelilor SĂ NU SE
ADUCĂ MODIFICĂRI STĂRII CIVILE A PERSOANEI cu privire la poziţia acesteia în
comunitatea familială sau conjugală.
Actul de stare civilă conţine menţiuni cu privire la apartenenţa
persoanei fizice la o anumită comunitate, pe baza raportului de filiaţie.
Astfel, în conformitate cu menţiunile respective, copilul poate avea:
– filiaţie necunoscută, atunci când a fost găsit;
– filiaţie stabilită numai faţă de mamă, când s-a născut în afara
căsătoriei acesteia;
– filiaţia unui copil născut în timpul căsătoriei;
– filiaţia unui copil adoptat.
Relaţiile menţionate precizează poziţia juridică a persoanei cu
privire la raportul acesteia faţă de părinţii săi; în acelaşi timp, ele stabilesc
poziţia juridică a persoanei în comunitatea familială din care face parte şi
541
J.N. nr.2/1965, p.120 (menţionat de D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU, în Op.cit.,
2002, p.326).
225
determină raporturile de rudenie faţă de toţi membrii aceleiaşi comunităţi
familiale.
Rectificarea actului de stare civilă va putea avea ca obiect numai
îndreptarea menţiunilor eronate cu privire la evenimentele de stare
civilă pe care le atestă. Atunci când relaţiile de filiaţie care rezultă din
actele de stare civilă nu sunt cele reale, schimbarea acestora poate fi
dispusă nu prin rectificare, ci numai pe calea acţiunilor de stat.
Precizăm că, în unele cazuri, îndreptarea greşelii atrage modificarea
stării civile a persoanei, însă în alte cazuri aceasta afectează numai în
mod aparent starea civilă, în fapt fiind vorba de o simplă rectificare a
actului de stare civilă.
Pentru exemplificare, menţionăm următoarele:
9 Atunci când, în urma rectificării unui act de stare civilă, rezultă că
persoana în cauză aparţine altei comunităţi familiale sau relaţiile de
filiaţie sunt altele decât cele legal reglementate la data înregistrării
evenimentului de stare civilă, rectificarea aduce atingere poziţiei
juridice a acesteia faţă de regulile de filiaţie, respectiv în ceea ce
priveşte starea civilă a persoanei.
9 În practica de până acum, în mod eronat, instanţele judecătoreşti au
considerat admisibile acţiuni prin care s-a solicitat să fie trecute în
actul de naştere, la rubrica „numele părinţilor”, numele altor
persoane decât părinţii fireşti (spre exemplu, al soţilor care au
crescut copilul), sau s-a solicitat completarea acestei rubrici, care
a rămas în mod justificat necompletată la data întocmirii actului
de stare civilă (exemplu: la data naşterii copilului, mama acestuia nu
era căsătorită, iar la data căsătoriei, soţul nu a recunoscut în mod
voluntar copilul).
9 De asemenea, au fost considerate cereri de rectificare acţiunile
prin care s-a cerut schimbarea din actul de naştere a numelui
soţului mamei, precizându-se că acesta nu este tatăl copilului,
susţinându-se de către petiţionar că el este tatăl copilului şi nu
soţul mamei, sub numele căruia a fost înregistrat, întrucât în fapt
soţii sunt despărţiţi şi cel în cauză convieţuise cu mama
copilului.
9 În acelaşi timp, precizăm că un copil beneficiază de prezumţia de
paternitate, chiar dacă naşterea sa a avut loc după decesul
soţului mamei, însă înainte de expirarea perioadei de concepţie.
9 Totodată, au fost considerate cereri de rectificare acţiunile prin
care s-a cerut a se trece în actul de căsătorie un alt nume al
soţilor, întrucât după căsătorie unul dintre soţi a fost adoptat cu
226
efectele filiaţiei fireşti şi astfel prin aceasta este afectat numele
ambilor soţi.
În aceste condiţii, hotărârile respective au fost desfiinţate, întrucât au
încălcat regula nemodificării stării civile a persoanei în cadrul acţiunii
în rectificare (instanţele au schimbat conţinutul anumitor rubrici
determinante în stabilirea raportului de filiaţie, fără a ţine seama de
faptul că schimbările afectează poziţia juridică a persoanei, aşa cum ea a
fost fixată la data întocmirii actului de stare civilă). Menţionăm că acest
lucru nu era posibil pe calea unei acţiuni în rectificare, aşa cum
practica judiciară a stabilit în mod constant.
Pe de altă parte, aplicarea acestor reguli în mod rigid poate produce
unele dificultăţi în soluţionarea cererii, când de fapt doar în mod aparent
are loc o modificare a stării civile a persoanei, în realitate rectificarea
având ca scop numai îndreptarea unei erori săvârşite cu ocazia întocmirii
unui act de stare civilă, fără ca aceasta să se reflecte asupra stării civile a
persoanei în cauză. Astfel, atunci când mama copilului era căsătorită,
rubrica „numele tatălui” din actul de naştere al copilului trebuia să
fie completată cu numele soţului. Cererea formulată pentru
întregirea/completarea unui act de naştere prin adăugarea numelui soţului
mamei căsătorite la rubrica „numele tatălui”, nume care fusese omis cu
ocazia înregistrării actului de stare civilă, produce în fapt o modificare
în starea civilă a persoanei, însă în realitate este numai o modificare
aparentă. Această concluzie este determinată de faptul că starea civilă a
persoanei este stabilită prin dispoziţiile legale cu privire la filiaţie şi
nu prin actul de stare civilă. Îndreptarea unei astfel de greşeli nu
constituie în realitate decât o modificare aparentă a stării civile a
persoanei, cauzată de necesitatea îndreptării unei erori, care poate fi
făcută pe calea rectificării.
Rectificarea numelui copilului înregistrat cu un alt nume decât cel al
părinţilor constituie doar în mod aparent o modificare a stării civile a
persoanei, întrucât într-un astfel de caz rectificarea urmăreşte doar
îndreptarea unei greşeli săvârşite cu ocazia înregistrării naşterii (în speţa
comentată, ofiţerul de stare civilă îl înregistrase pe copil cu numele cu
care părinţii erau cunoscuţi în localitate, în loc să înscrie numele rezultat
din actele lor de naştere şi de căsătorie).
În unele situaţii, evenimente posterioare întocmirii actului de stare
civilă constituie doar aparent o modificare a stării civile a persoanei
(exemplu: îndreptarea unei greşeli în actul de naştere al tatălui, ca
urmare a unei hotărâri definitive de rectificare sau, cu începere de la
08.09.2006, ca urmare a unei dispoziţii administrative de rectificare,
îndreptăţeşte copiii să solicite, la rândul lor, rectificarea actelor de
227
naştere, pentru a pune de acord aceste acte cu hotărârea pronunţată
anterior, privind numele tatălui lor).
În practică a apărut şi cazul în care se solicita rectificarea numelui
copilului născut în timpul căsătoriei mamei, căsătorie care însă a
încetat ulterior naşterii, printr-o hotărâre declarativă de moarte a
soţului mamei. Respectiva hotărâre pronunţându-se cu efect
retroactiv, de la data când s-a stabilit că ar fi avut loc evenimentul
morţii, iar naşterea copilului producându-se ulterior acestei date, în
condiţiile depăşirii celei mai îndelungate perioade de concepţie de 300
zile, se justifică o cerere de rectificare a numelui, care nu schimbă
starea civilă a persoanei, ci pune de acord înregistrarea din registrul
de stare civilă cu o dispoziţie legală.
ACTUL ÎN CARE TREBUIE SĂ SE FI PRODUS GREŞEALA

În conformitate cu prevederile Legii nr.119/1996 cu privire la actele
de stare civilă, registrul de stare civilă se alcătuieşte şi se ţine în dublu
exemplar, primul păstrându-se la autoritatea administraţiei publice locale
unde s-a întocmit, iar al doilea înaintându-se, după caz, consiliului
judeţean sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
În practică, s-a pus întrebarea: În care din aceste două registre
trebuie să fie produsă greşeala?
Întrucât ţinerea registrelor de stare civilă în dublu exemplar
presupune că ambele registre constituie exemplare originale, se
impune ca acestea să aibă acelaşi conţinut. Evenimentul de stare
civilă fiind unic, înregistrarea trebuie să fie tot unică.
Pentru aceste considerente, atunci când oricare din registre conţi-
ne greşeli, el este susceptibil de rectificare, fără nici o altă distincţie.
RECTIFICAREA CERTIFICATULUI DE STARE CIVILĂ (!)

Aşa cum rezultă din prevederile art.571 din Legea nr.119/1996,
susceptibile de rectificare sunt acele greşeli pe care le conţin actele
de stare civilă şi menţiunile înscrise pe acestea. De asemenea, art.104
din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996
precizează că rectificarea presupune îndreptarea unor erori materiale
comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă.
În concluzie, nu poate fi folosită rectificarea pentru a fi îndreptate
erorile strecurate în alte acte (exemplu: certificate emise persoanelor
interesate, în scopul dovedirii înregistrării actului sau faptului de stare
civilă). Aceste certificate au caracterul de acte administrative şi cad
sub controlul organelor administrative.
228
Anularea certificatelor de stare civilă care au fost eliberate
persoanelor îndreptăţite, fără respectarea condiţiilor de validitate
prevăzute de lege este de competenţa autorităţilor publice locale care le-
au emis sau a celor ierarhic superioare acestora, potrivit regulilor de
procedură prevăzute pentru actele administrative.542
Totuşi, există posibilitatea ca un certificat de stare civilă să fie co-
rect reprodus şi să semnaleze o greşeală conţinută în registrul de
stare civilă. Într-un astfel de caz, pentru a găsi soluţii corecte, s.p.c.e.p.
locale nu se vor limita să respingă cererea de rectificare a certifi-
catului de stare civilă. În baza rolului activ, acestea au obligaţia să
stabilească dacă în realitate cel interesat a dorit să solicite însăşi
rectificarea actului de stare civilă şi nu doar a certificatului (în astfel de
situaţii, cel interesat nu avea posibilitatea să cunoască dacă şi
registrul de stare civilă cuprinde greşeli care să fie îndreptate).
Dacă certificatul de stare civilă conţine o eroare care îi este
proprie, rectificarea se efectuează direct pe cale administrativă. În
ipoteza în care înregistrările din registru sunt corecte, dar este eronat
sau incomplet doar certificatul de stare civilă, rectificarea acestuia se
efectuează de către primăria care l-a eliberat. Aceeaşi soluţie a fost
adoptată şi în reglementarea anterioară când competenţa soluţionării
acţiunilor de rectificare revenea instanţei judecătoreşti, într-o astfel de
situaţie nefiind nevoie de o hotărâre judecătorească.543 Această situaţie,
precum şi altele asemănătoare pun în discuţie aşa-numita stare civilă
imposibilă, când o menţiune făcută din eroare într-un act de stare
civilă poate fi rectificată printr-o simplă cerere, dacă ea este
incompatibilă cu conţinutul actului şi ar conduce la un statut
imposibil sau interzis de lege.544
542
În acest sens, în art.12 alin.(2) din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, se prevede: „În cazul în care autorităţile investite cu atribuţii de stare civilă
constată că unele date din cuprinsul unui certificat de stare civilă, nu corespund cu
cele din actul pe baza căruia a fost eliberat, certificatul se reţine şi se sesizează
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor competent, în vederea
anulării şi eliberării unui nou certificat.”
543
Plenul fostului Tribunal Suprem, dec. nr.9/1961, în C.D., 1961, p.85; Trib.jud.
Hunedoara, dec. nr.6621/1984, în R.R.D. nr.1/1985, p.65.
544
Într-o speţă trebuia să se răspundă la întrebarea: o absurditate juridică (bigamia
homosexuală), înscrisă într-un act de stare civilă, poate fi corectată pe baza unei
simple cereri sau ea trebuie să urmeze calea procedurii judecătoreşti?
Erorile comise de serviciul de stare civilă sunt uneori spectaculoase. Astfel s-a
întâmplat ca o persoană în viaţă să descopere că în registrul de stare civilă ea este
declarată moartă. Sau, ca şi în speţa supusă Tribunalului de Lille, o femeie măritată
229
3.6.4. CAZURILE ÎN CARE POT FI RECTIFICATE ACTELE
DE STARE CIVILĂ
În conformitate cu reglementările legale actuale în domeniu,
rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
acestea se poate face în temeiul unei dispoziţii a primarului unităţii
administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă şi
presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia
înregistrărilor de stare civilă. Deci, prevederile legale precizează
înţelesul noţiunii de rectificare doar în sensul lărgit al cuvântului,
fapt pentru care se impun unele lămuriri.
Aşa cum am mai menţionat, rectificarea actului de stare civilă are ca
obiect îndreptarea unei greşeli săvârşite în momentul întocmirii
actului de stare civilă, care poate proveni din scrierea sau
transcrierea actului de către delegatul de stare civilă. De asemenea,
aceasta poate proveni din înregistrarea făcută ca urmare a unor
declaraţii greşite ori a prezentării unor înscrieri care sunt greşite.
Clarificarea cazurilor de rectificare trebuie să aibă în vedere cauzele
care au generat comiterea greşelilor, în care sens putem distinge:
a) ÎNDREPTAREA INEXACTITĂŢILOR PE CARE LE CONŢINE ACTUL DE STARE

CIVILĂ
Din această categorie fac parte toate greşelile, indiferent de
gravitatea lor şi de faptul la care se referă, întrucât prin ele se
alterează conţinutul actului, după caz:
– poziţia juridică a persoanei în raport de regulile de filiaţie;

a descoperit cu stupoare că, pe actul său de naştere era măritată totodată cu altă
femeie din anul 1991 – bigamie homosexuală. Evident, menţiunea marginală de pe
actul de naştere conducea la o situaţie absurdă şi împotriva legii: bigamia este la fel
de prohibită ca şi căsătoria homosexuală.
Cum poate fi definită imposibilitatea juridică: prin incompatibilitatea menţiunilor ori
prin inexistenţa operaţiei transcrise din eroare? S-a conchis că ofiţerul de stare
civilă nu poate transcrie, decât din eroare, o situaţie (căsătoria cu altă femeie) care
n-a existat niciodată din moment ce nu a fost materializată într-un act; astfel, nu a
mai fost necesar să se facă referire la interdicţia bigamiei homosexuale. O simplă
cerere de rectificare este suficientă. (Tribunal de grande instance de Lille, 6 jull.
2002, note de P. LABBÉE, Dalloz, nr.38, 2002, p.2901 – menţionate de O.
UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.199-200).
230
– greşeli de ordin material săvârşite cu ocazia scrierii sau transcrierii
actelor de stare civilă.
9 Cu privire la INEXACTITĂŢILE CARE AFECTEAZĂ POZIŢIA JURIDICĂ A
PERSOANEI în raport cu regulile de filiaţie, acestea sunt considerate cele
mai grave erori pe care le poate conţine actul de stare civilă.
Astfel de erori sunt efectul necunoaşterii prevederilor legale de
către ofiţerul de stare civilă ori al declaraţiilor inexacte şi incomplete
făcute de persoanele care declară evenimentul sau faptul de stare civilă.
O asemenea inexactitate reprezintă o „greşeală intelectuală”,
întrucât, din punct de vedere al stării civile, o persoană este prezentată
altfel decât cum este în realitate. Exemple: trecerea în actul de
naştere al copilului născut de femeia necăsătorită a numelui
concubinului, deşi acesta nu a făcut o declaraţie de recunoaştere a
copilului; trecerea în rubrica „numele tatălui” a altei persoane decât
soţul mamei. În asemenea situaţii, i s-a atribuit copilului, în cuprinsul
actului de stare civilă, o paternitate pe care acesta nu o avea ori la care
nu avea dreptul, în conformitate cu art.23 din Codul familiei, care
prevede că tatăl copilului este soţul mamei. Astfel, va trebui să se
recurgă la acţiunea (acum – la procedura, subl.ns.) în rectificare în toate
cazurile în care în actul de naştere al unui copil, născut în timpul
căsătoriei, la rubrica „tatăl copilului” este trecut un alt bărbat decât soţul
mamei.545
Filiaţia din căsătorie se stabileşte pe baza prezumţiei de
paternitate, potrivit cu care copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată
pe soţul mamei. Aceasta înseamnă că de îndată ce sunt întrunite
elementele prezumţiei de paternitate, starea civilă a copilului este certă şi
conformă cu legea, iar înregistrarea din registrul de stare civilă trebuie
să corespundă stării civile a copilului.
Orice neconcordanţă dintre această stare civilă şi înregistrarea făcută
în registrele de stare civilă va putea fi îndreptată pe calea procedurii de
rectificare. În acest sens, în practica judecătorească de până acum s-a
decis că este inadmisibilă acţiunea mamei prin care se urmăreşte să
se stabilească faptul că un copil născut în căsătorie are ca tată pe un
concubin, fiind inoperantă şi recunoaşterea acestuia că el este, în
realitate, tatăl copilului.546 O astfel de soluţie se impune, deoarece în
materie de filiaţie nu se pot eluda, prin convenţia părţilor sau pe calea
545
Trib.Supr., Secţ.civ., dec. nr.1358/1964, în C.D., 1964, p.57.
546
Trib.Supr., Secţ.civ., dec. nr.1388/1986, în R.R.D. nr.5/1987, p.69.
231
indirectă a recunoaşterii, dispoziţiile legale imperative de protecţie
cuprinse în Codul familiei.
În această categorie de inexactităţi trebuie inclusă şi omisiunea
unor menţiuni. Spre exemplu, omisiunea trecerii în actul de stare
civilă a unei menţiuni cu privire la filiaţia care rezultă dintr-o
dispoziţie a legii constituie o eroare gravă, ce nu va putea fi
îndreptată decât pe calea rectificării.
De asemenea, în acelaşi mod se va proceda atunci când în actul de
stare civilă a fost trecut un alt nume decât cel dobândit în condiţiile
legii, cum ar fi cel al poreclei sub care este cunoscută persoana.
Întrucât astfel de inexactităţi nu pot pune în discuţie statutul civil
al persoanei şi prin îndreptarea lor se urmăreşte doar restabilirea unei
stări de drept existente, care a fost nesocotită la înregistrare, ele pot
fi îndreptate doar pe calea rectificării.
9 În ceea ce priveşte INEXACTITĂŢILE DE ORDIN MATERIAL, acestea
sunt greşelile produse prin scrierea sau transcrierea actelor de stare
civilă şi se pot referi la: numele şi prenumele persoanelor, data la care
a avut loc evenimentul de stare civilă sau când a fost înscris, locul
producerii evenimentului, sexul, domiciliul şi oricare alte menţiuni
prevăzute de lege în mod obligatoriu pentru actele de stare civilă.
Deşi în raport de „aşa-zisa” gravitate a greşelilor comise, ele pot fi
considerate simple erori materiale, menţiuni greşite şi menţiuni
inexacte, rectificarea acestora se va putea realiza, pe viitor, numai prin
dispoziţie a primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în
păstrare actul de stare civilă.
9 ERORILE MATERIALE SIMPLE sunt, în general, greşelile săvârşite
exclusiv de ofiţerul de stare civilă, care sunt evidente şi constatarea lor
nu presupune verificări deosebite.
9 MENŢIUNILE GREŞITE nu se referă numai la scrierea unui cuvânt, ci
alterează în totalitate conţinutul menţiunii, care va căpăta un alt sens
decât cel real (exemple: trecerea altei localităţi decât cea în care s-a
produs evenimentul; menţionarea greşită a locului naşterii părinţilor
copilului ori a datei naşterii unei persoane din actul de căsătorie ori
din actele de naştere ale copiilor etc.).
Este admisibilă rectificarea unui act de naştere atunci când se
dovedeşte că numele de familie al părinţilor reclamantului era altul
decât cel trecut în registrul pentru înscrierea naşterilor (în acest caz
se va dovedi numele real al părinţilor cu actul lor de naştere).
232
Atunci când numele reclamantului corespunde cu acela al
părinţilor, cererea este inadmisibilă, procedura fiind permisă numai prin
schimbare pe cale administrativă (subl.ns.).
Cererea de rectificare a prenumelui poate fi încuviinţată numai
când se stabileşte faptul înscrierii unui alt prenume decât cel
declarat, ori atunci când se pretinde că au fost declarate două
prenume ale copilului la naştere, însă ofiţerul de stare civilă a omis
înregistrarea unuia dintre ele.
9 MENŢIUNILE INEXACTE sunt tot greşeli, care însă au la bază
înregistrarea unui eveniment de stare civilă făcută în baza unor fapte
care au fost stabilite ca inexacte (care nu corespund realităţii), săvârşite
din cauza erorii în care a fost indus ofiţerul de stare civilă ca urmare
a prezentării unor acte fictive. Este semnificativă în acest sens soluţia
de rectificare a actului de căsătorie dispusă de fostul Tribunal Suprem,
cu motivarea că înregistrarea căsătoriei făcută în temeiul unui act de
naştere fictiv poate constitui obiectul acţiunii în rectificare, atâta timp cât
prin actele de stare civilă ulterioare s-a stabilit că menţiunile înscrise în
actul de căsătorie nu corespund realităţii.547
Indiferent de categoria şi gravitatea greşelii săvârşite, pe viitor, aşa
cum am mai menţionat, rectificarea este de competenţa primarului
autorităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare
civilă şi necesită verificarea de către s.p.c.e.p. local a faptului dacă în
urma admiterii cererii nu se aduce atingere stării civile a persoanei.
b) SUPRIMAREA MENŢIUNILOR SUPLIMENTARE CARE NU SUNT PREVĂZUTE DE

LEGE
Reglementările în vigoare precizează, în mod concret, menţiunile pe
care trebuie să le cuprindă actele de stare civilă, astfel că orice alte
menţiuni înscrise înaintea apariţiei acestor dispoziţii sau inserate
ulterior în actul de stare civilă, trebuie soluţionate folosindu-se
aceeaşi procedură a rectificării. Spre exemplu, prin procedura
rectificării pot fi înlăturate adaosurile la numele de familie a
menţiunilor destinate să identifice persoana fizică indicând
localitatea naşterii. De asemenea, prin aceeaşi procedură, se elimină şi
menţiunile care nu sunt prevăzute a fi cuprinse în actul de stare
547
Trib.Supr., Secţ.civ., dec. nr.1035/1960, în C.D., 1960, p.73. D. LUPULESCU,
A.M. LUPULESCU, în Op.cit., 2002, p.311.
233
civilă (exemplu: ziua sau ora când a avut loc evenimentul de stare
civilă etc.).
3.6.5. PROCEDURA RECTIFICĂRII ACTELOR DE STARE CIVILĂ

Ofiţerul de stare civilă poate să iniţieze din oficiu procedura
rectificării ori de câte ori constată că se impune rectificarea unor acte
de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea.
Cererea adresată primarului autorităţii administrativ-teritoriale care
are în păstrare actul de stare civilă va fi însoţită de extrase de pe actul în
cauză, exemplarele I şi II, cu toate menţiunile existente.
Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
marginea acestora se poate face, aşa cum am mai menţionat, numai în
temeiul unei dispoziţii a primarului.
De la această regulă fac excepţie:
– înscrierea recunoaşterii voluntare a unui copil născut în afara
căsătoriei;
– efectuarea menţiunii privind identificarea unei persoane al cărei
deces s-a înregistrat, iniţial, în poziţia de „cadavru cu identitate
necunoscută”;
– modificarea codului numeric personal atribuit greşit, întrucât
acesta nu este un atribut al stării civile [art.101 alin.(2) din
Metodologie].
Deşi, în ceea ce priveşte procedura rectificării actelor de stare civilă,
legislaţia în vigoare nu cuprinde alte dispoziţii, considerăm că se impun
unele PRECIZĂRI:
PROBELE ADMISIBILE ŞI MODUL ÎN CARE POT FI EFECTUATE ACESTEA
În cadrul procedurii rectificării, pretenţia reclamantului trebuie
dovedită prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
Cazurile cele mai frecvente de rectificare se referă la îndreptarea
numelui sau a prenumelui, astfel cum au fost prezentate în paragraful
precedent, situaţii în care s.p.c.e.p. locale nu trebuie să se mărginească
numai la declaraţiile unor martori cu privire la folosirea unui anumit
nume de către o persoană. O simplă folosire de către o persoană a unui
nume, chiar o perioadă mai îndelungată, nu îi atribuie acesteia numele
solicitat, întrucât numele este un drept personal nepatrimonial, care nu se
dobândeşte prin posesie. În astfel de situaţii, s.p.c.e.p. local este obligat
să solicite şi să confrunte certificatele de naştere şi de căsătorie ale
persoanei în cauză, întrucât numai în acest fel poate fi stabilit faptul
dacă înregistrarea unui nume a fost făcută greşit.
234
Rectificarea prenumelui va putea fi admisă numai atunci când se
constată în mod cert că ofiţerul de stare civilă a înregistrat prenumele
în alt fel decât a fost declarat.
Cererea de rectificare a datelor de stare civilă şi a menţiunilor
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor care are în
păstrare actul de stare civilă sau la serviciul public comunitar local
de evidenţă a persoanelor de la locul de domiciliu al solicitantului.
Întrucât, în momentul de faţă, nu în toate localităţile funcţionează
s.p.c.e.p. locale, cele fără s.p.c.e.p. sunt arondate celor existente,
astfel cum s-a stabilit prin O.G. nr.84/2001, aprobată prin Legea
Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile, prin emiterea
dispoziţiei de către primarul localităţii, care se comunică solicitantului
în termen de 10 zile de la data emiterii [art.571 alin.(2) teza a doua].
Ofiţerul de stare civilă delegat care primeşte cererea o înregistrează
şi, împreună cu actele doveditoare depuse de solicitant şi un referat
motivat cuprinzând rezultatul verificărilor, o prezintă spre aprobare
primarului localităţii, după ce în prealabil referatul a fost avizat de şeful
structurii de stare civilă, precum şi de şeful s.p.c.e.p. local la care
este arondată localitatea.548
După aprobarea referatului şi emiterea dispoziţiei de către primar,
pe care o avizează şi secretarul unităţii administrativ-teritoriale,
ofiţerul de stare civilă delegat expediază certificatul de stare civilă
completat corect, ca urmare a rectificării actului, primăriei care a primit
cererea, împreună cu un exemplar al dispoziţiei de aprobare a rectificării
(copie certificată pentru conformitate cu originalul).
În cuprinsul dispoziţiei se mai menţionează despre faptul că:
– ofiţerul de stare civilă delegat va aduce la îndeplinire dispoziţia;
548
În prezent, în Legea nr.119/1996 nu se precizează nimic în legătură cu organul
competent a aviza dosarul de rectificare. „Avizarea” prealabilă de către şeful
s.p.c.e.p. local la care este arondată localitatea fără s.p.c.e.p. este prevăzută într-o
Dispoziţie circulară a I.N.E.P., din august 2006, în scopul aplicării unitare a
reglementării.
De lege ferenda se impune completarea Legii cu o prevedere în acest sens, astfel
încât fiecare primărie care are de soluţionat un dosar de rectificare să obţină un
acord prealabil al s.p.c.e.p. judeţean, în virtutea rolului coordonator care îi revine
acestui serviciu, în baza O.G. nr.84/2001 [art.7 lit.b)] şi a Legii nr.119/1996 (art.72).
235
– dispoziţia poate fi contestată, în termen de 30 de zile de la data
comunicării, la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul
autoritatea emitentă, în condiţiile legii [conform art.571 alin.(3)];
– dispoziţia intră în vigoare la data comunicării către petent şi se
comunică, prin grija secretarului şi la:
- Instituţia prefectului;
- s.p.c.e.p. local aflat în subordinea Consiliului Local sau la care
este arondată localitatea;
- s.p.c.e.p. judeţean.
Ofiţerul de stare civilă delegat care primeşte copia dispoziţiei prin
care s-a aprobat cererea de rectificare şi certificatul de stare civilă
corespunzător, invită titularul, în termen de 48 de ore, pentru a-l ridica
sub luare de semnătură, iar certificatul de stare civilă anterior se retrage
şi se transmite primăriei emitente, în vederea anulării şi a efectuării
menţiunii despre aceasta pe marginea actului, la rubrica „certificate
eliberate”.
Conform prevederilor art.104 din Metodologie, rectificarea unor
rubrici din actul de stare civilă presupune îndreptarea unor erori
materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă şi se face
prin bararea textului greşit cu o linie orizontală, trasă cu cerneală
roşie, înscriindu-se deasupra noul text, tot cu cerneală roşie.
La rubrica „menţiuni” din cuprinsul actului de stare civilă rectificat se
înscrie numărul şi data dispoziţiei primarului unităţii administrativ-
teritoriale care a emis-o, precum şi conţinutul rectificării.
Conform prevederilor art.571 alin.(4), „actele de stare civilă
reconstituite nu pot fi rectificate”.
Anularea, completarea şi modificarea unui act de stare civilă sau a
unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă, precum şi rectificarea unui act de stare civilă ori
a menţiunilor înscrise pe acesta, aprobată prin dispoziţie a primarului,
se înscriu numai prin menţiune pe marginea actului de stare civilă
corespunzător (conform art.58 din Legea nr.119/1996).
Dispoziţiile prin care s-a aprobat rectificarea unei înregistrări de stare
civilă sunt opozabile şi celor de-al treilea, care însă vor putea face dovada
contrară. În acest fel se asigură ca şi rectificările să aibă aceeaşi valoare
ca şi înregistrările din registrele de stare civilă, care sunt înscrisuri
autentice. Totodată, sunt apărate şi interesele terţelor persoane care pot
face dovada contrară. Până atunci însă dispoziţia de rectificare a
înregistrării le va fi opozabilă, ei neputând invoca faptul că n-au figurat ca
părţi în proces şi nu au avut posibilitatea să intervină.
236
După cum am mai menţionat, dispoziţia primarului de rectificare a
actului de stare civilă poate fi contestată la instanţa judecătorească în a
cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă, în condiţiile legii,
atât de către persoanele interesate, cât şi de către s.p.c.e.p. locale şi
judeţene de evidenţă a persoanelor şi de către organele parchetului.
3.7. ANULAREA, MODIFICAREA ORI COMPLETAREA ACTELOR

DE STARE CIVILĂ ŞI A MENŢIUNILOR DE PE ACESTEA
3.7.1. REGLEMENTARE. NOŢIUNEA DE NULITATE

Aceste aspecte ale regimului juridic al actelor de stare civilă –
anulare, modificare ori completare – sunt reglementate în art.57-59 din
Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi în art.101-105 din
Metodologia de aplicare unitară a dispoziţiilor acesteia.
Acţiunile în justiţie ce privesc anularea (desfiinţarea), modificarea şi
completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora nu trebuie confundată cu acţiunile de stare civilă.549
În conformitate cu prevederile art.57 alin.(1) din Legea 119/1996:
„Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe acestea se pot face numai în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.” De asemenea, trebuie
reţinută şi dispoziţia cuprinsă în alin.(4) al aceluiaşi articol: „Actele de
stare civilă reconstituite nu pot fi completate.” Per a contrario, şi actele
reconstituite sunt supuse anulării sau modificării, după caz. Fac
excepţie de la regula stabilită de alin.(1) al art.57 din lege:
– înscrierea recunoaşterii voluntare a unui copil născut în afara
căsătoriei;
– efectuarea menţiunii privind identificarea unei persoane al cărei
deces s-a înregistrat, iniţial, în poziţia de „cadavru cu identitate
necunoscută”, precum şi
549
Prin acţiunile de stare civilă (acţiunile de stat) se urmăreşte să se constituie, să se
modifice sau să se conteste o stare civilă, operându-se schimbări din acest punct
de vedere în starea civilă a unei persoane (D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU –
Op.cit., 2002, p.305; GH BELEIU – Op.cit., 2005, p.443 [Pentru această idee, aplicată
în jurisprudenţa mai recentă, a se vedea dec.nr.1151/1990 a Secţ.civ. a C.S.J.
(nepublicată)].
237
– modificarea codului numeric personal atribuit greşit, cazuri în care nu
este necesară o hotărâre judecătorească [art.101 alin.(2) din
Metodologie].
Potrivit art.23 alin.(1) din Decretul nr.31/1954: „Numai instanţa
judecătorească poate hotărî, în cazurile prevăzute de lege, rectificarea
actelor de stare civilă, întocmite în registrele de stare civilă.” Iată că
această prevedere legală a ajuns să nu mai exprime realitatea! Legea
nr.117/04.05.2006 (publicată în M.Of. nr.410/ 11.05.2006) a adus o
modificare substanţială Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, în sensul că „rectificarea actelor de stare civilă [conform art.571
alin.(1)] şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se face în
temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are
în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei
interesate”.
În baza prevederilor Legii nr.119/1996 privind actele de stare civilă şi
a Metodologiei pentru aplicarea dispoziţiilor acesteia, anularea,
modificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe acestea are loc în aceleaşi condiţii ca şi în cazul
rectificării.
Diferenţa este însă numai în ceea ce priveşte cazurile în care
asemenea cereri pot fi admise de către instanţele judecătoreşti,
precum şi în faptul că, aşa cum am mai menţionat, începând cu data de
08.09.2006, rectificarea a trecut din competenţa instanţelor judecătoreşti
în competenţa autorităţilor administraţiei publice locale.
a) NOŢIUNEA DE NULITATE
În legislaţia noastră civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic.
În această situaţie, în literatura de specialitate s-au formulat mai
multe definiţii ale nulităţii actului juridic civil.
Definim nulitatea ca fiind acea sancţiune de drept civil care lipseşte
actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru
încheierea sa valabilă.550
Într-o altă definiţie, prin nulitate se înţelege sancţiunea civilă
îndreptată împotriva efectelor actului juridic ce contravine dispoziţiilor
legale privind valabilitatea actului cu ocazia încheierii sale.551 Încheierea,
550
551
D. LUPULESCU – Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura Lumina Lex,
238
aşadar, a unui act juridic cu încălcarea prevederilor legale care îi
condiţionează validitatea atrage după sine sancţiunea nulităţii.
Sancţiunea nulităţii constă în desfiinţarea, în mod retroactiv, a
efectelor actului încheiat cu nerespectarea prevederilor legale. În
consecinţă, actul juridic sancţionat cu nulitatea nu va mai produce efecte
în viitor, iar efectele produse în trecut se vor desfiinţa. Actul juridic va fi
lipsit de efectele sale de la data la care a fost încheiat. Ceea ce se
desfiinţează prin nulitate sunt acele efecte ale actului juridic care
contravin dispoziţiilor legale încălcate cu ocazia încheierii actului.
Faţă de aceste efecte pe care le produce nulitatea, o verificare a
validităţii actului juridic, prealabilă încheierii lui, este de preferat, ca orice
mijloc preventiv faţă de unul represiv. O asemenea verificare prealabilă a
fost instituită pentru actele autentice din categoria cărora fac parte şi
actele de stare civilă. Aceste acte se încheie de către anumite organe ale
statului care au obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor de validitate
şi de a refuza întocmirea oricărui înscris care prin conţinutul sau forma sa
contravine dispoziţiilor legale, intereselor statului sau regulilor de
convieţuire socială.552
În funcţie de natura interesului ocrotit de norma încălcată,
persoanele îndreptăţite să le invoce şi regimul lor juridic, nulităţile se
clasifică în nulităţi absolute şi nulităţi relative.
Nulitatea absolută este sancţiunea care intervine, în general, în
cazul încheierii actului juridic cu nerespectarea unei dispoziţii legale
imperative ce are ca scop ocrotirea unui interes obştesc. Actul juridic
este sancţionat cu nulitatea absolută în următoarele cazuri:
– când actul juridic este lipsit cu desăvârşire de un element esenţial,
structural (capacitate, obiect, cauză şi consimţământ) fără de care
actul juridic este de neconceput;
– când actul juridic este încheiat de persoane lipsite de capacitatea de
folosinţă a dreptului pe care actul respectiv îl implică sau de
persoane împiedicate de a-l încheia de o interdicţie legală ce
corespunde unui interes obştesc;
– lipsa consimţământului datorită unei erori obstacol;553
– când prin obiectul ori scopul său (cauza) actul juridic încalcă fie
dispoziţiile imperative ale normelor de drept, fie ordinea publică,
socială şi economică, fie normele de convieţuire socială;554
552
553
Trib. Supr., Secţ.civ., dec. nr.1998/1989, în „Dreptul” nr.7/1990, p.66.
239
– când, în ipoteza actelor solemne, actul juridic s-a încheiat fără
respectarea formelor prevăzute de lege pentru însăşi validitatea
actului;
– când actul este încheiat în frauda legii;
– când lipseşte autorizaţia administrativă sau aceasta nu este valabilă;
– în toate celelalte cazuri în care norma încălcată cu ocazia încheierii
actului juridic avea drept scop apărarea unui interes obştesc.
Regimul juridic al nulităţii absolute se caracterizează prin aceea
că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană, de procuror şi,
chiar din oficiu, de instanţa judecătorească; potrivit dispoziţiilor Decretului
nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, acţiunea în nulitate
absolută este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că nulitatea absolută
poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie şi,
în sfârşit, nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin
confirmare sau în alt mod.
Nulitatea relativă este sancţiunea care intervine, în general, când
dispoziţia legală încălcată cu ocazia încheierii unui act juridic are drept
scop ocrotirea unui interes personal. Actul juridic este sancţionat cu
nulitatea relativă în următoarele cazuri:
– când consimţământul exprimat în actul juridic a fost viciat prin unul
din viciile de consimţământ (eroare, dol, violenţă);
– când actul juridic a fost încheiat de persoane care nu au capacitate
de exerciţiu sau a căror capacitate de exerciţiu este restrânsă şi ele
au acţionat fără a respecta dispoziţiile legale privitoare la această
capacitate;
– când lipsa consimţământului se datorează lipsei de discernământ;
– în toate celelalte cazuri în care actul juridic a fost încheiat în dispreţul
unor dispoziţii legale prevăzute în scopul ocrotirii unor interese
individuale.
Regimul juridic al nulităţii relative este definit de caracterele ce le
prezintă această nulitate. Spre deosebire de nulitatea absolută, care
poate fi invocată de orice persoană şi chiar din oficiu, nulitatea relativă
nu poate fi invocată decât de persoana pe care legea a înţeles să o
ocrotească prin dispoziţia legală încălcată cu ocazia încheierii actului
juridic (persoana al cărei consimţământ a fost viciat ori cea lipsită ori

554
Ibidem 553.
240
restrânsă în capacitatea ei de exerciţiu). Dacă acţiunea în nulitate
absolută este imprescriptibilă, dreptul la acţiune în anulare se
prescrie, potrivit dispoziţiilor art.3 combinat cu art.9 din Decretul
nr.167/1958, în termen de 3 ani. În fine, în timp ce nulitatea absolută nu
poate fi, în principiu, acoperită prin confirmarea actului, nulitatea relativă
poate fi acoperită atât prin confirmare expresă, cât şi tacită, rezultând
din executarea voluntară a actului juridic. Confirmarea trebuie să provină
de la cel care poate invoca nulitatea relativă şi, pentru ca această
confirmare să fie valabilă, trebuie să intervină după încetarea incapacităţii
sau după încetarea ori descoperirea viciului de consimţământ.
Efectele nulităţii sunt aceleaşi, fie că nulitatea este absolută, fie că
ea este relativă. Fiind instituită să asigure respectarea condiţiilor de
valabilitate stabilite de lege, nulitatea desfiinţează în mod retroactiv
acele efecte ale actului juridic care contravin dispoziţiilor legale
încălcate cu ocazia încheierii actului de către părţi. Efectele care sunt
conforme cu dispoziţiile legale vor rămâne neatinse în urma
sancţionării cu nulitatea a actului juridic.
b) CAZURILE DE NULITATE ÎN MATERIA ACTELOR DE STARE CIVILĂ

Dispoziţiile legale referitoare la întocmirea actelor de stare civilă
au caracter imperativ. Respectarea acestor dispoziţii legale, cu ocazia
înregistrării în registrele de stare civilă a actelor şi faptelor de stare civilă,
constituie condiţia esenţială a validităţii acestor înregistrări.
Pentru a fi valabile, înregistrările de stare civilă trebuie să fie făcute
de către organele prevăzute de lege şi în limitele competenţei lor, ele
trebuie să fie făcute în conformitate cu normele juridice care
reglementează starea civilă, precum şi în forma şi cu respectarea
procedurii prevăzute de actele normative în materie.
Înregistrarea acelor şi faptelor de stare civilă cu încălcarea acestor
condiţii de validitate atrage după sine nulitatea absolută a unei astfel de
înregistrări. Normele juridice ce reglementează starea civilă a persoanelor
fizice ocrotind un interes obştesc şi având caracter imperativ, sancţiunea
ce se aplică înregistrărilor de stare civilă făcute cu încălcarea acestor
dispoziţii legale este nulitatea absolută.
Într-adevăr, în chiar art.1 din Legea nr.119/996 cu privire la actele de
stare civilă, se prevede în mod expres că întocmirea actelor de stare civilă
se face în interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea
numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, precum şi la
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor. Aceasta
înseamnă că normele prin care se reglementează înregistrarea actelor şi
faptelor de stare civilă au ca scop de a ocroti, înainte de toate, un interes
241
obştesc. De aceea, încălcarea dispoziţiilor legale ce se produce cu ocazia
înregistrării actelor şi faptelor de stare civilă este sancţionată cu nulitatea
absolută.
Nulitatea înregistrărilor de stare civilă va putea fi cerută de orice
persoană interesată, de către autorităţile administraţiei publice locale cu
atribuţii în acest domeniu, precum şi de către procuror.
Obiectul acţiunii în anulare îl constituie înregistrările efectuate în
registrele de stare civilă. Astfel, în cazul căsătoriei, anularea
înregistrării căsătoriei efectuate în registrele de stare civilă este o
acţiune distinctă de acţiunea în anularea căsătoriei ca act juridic,
respectiv ca manifestare de voinţă a soţilor de a se căsători. Constituie
obiect al acţiunii în nulitate atât înregistrările sub forma întocmirii actelor
de naştere, căsătorie şi deces, cât şi înregistrările sub forma înscrierii prin
menţiune pe marginea actelor de stare civilă a modificărilor ce se produc
în starea civilă a unei persoane.555
Nu pot constitui obiect al acţiunii în anulare certificatele de stare
civilă. Certificatele de stare civilă fiind extrase de pe înregistrările de stare
civilă se anulează ca urmare a anulării înregistrării pe care o
reproduc.
Anularea certificatelor de stare civilă care au fost eliberate
persoanelor îndreptăţite, fără respectarea condiţiilor de validitate
prevăzute de lege nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci a
autorităţilor publice locale care le-au emis sau a celor ierarhic superioare
acestora, potrivit regulilor de procedură prevăzute pentru actele
administrative. În acest sens, în alin.(2) al art.12 din Legea nr.119/1996,
se prevede expres că „În cazul în care autorităţile învestite cu atribuţii de
stare civilă constată că unele date din cuprinsul unui certificat de stare
civilă nu corespund cu cele din actul pe baza căruia a fost eliberat,
certificatul se reţine şi se sesizează serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor competent, în vederea anulării şi eliberării unui
nou certificat”.
În legătură cu această problemă, în practica judecătorească s-a
statuat că cererile de anulare sau rectificare a unor date care nu
figurează în registrul de stare civilă, ci numai în certificatul de stare
555
D. LUPULESCU – Op. cit., 1998, p.108; în acelaşi sens, a se vedea Trib.Supr.,
Secţ.civ., dec. nr.922/1970 şi dec. nr.1615/1971 în Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-
1975, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p.82 şi 93; Trib.Jud. Suceava, dec.
nr.1122/1984, în R.R.D. nr. 4/1985, p.60.
242
civilă, sunt de competenţa organelor investite cu atribuţii de stare
civilă.556 Astfel într-o speţă dedusă spre rezolvare instanţelor de judecată,
petiţionarul a solicitat să i se anuleze datele din certificatul de naştere cu
privire la prenumele tatălui său care este de IOAN, iar nu de IOAN-FLORIAN.
Cererea a fost admisă de judecătorie, însă tribunalul judeţean, admiţând
recursul respinge acţiunea, deoarece din probele dosarului a rezultat că
în registrul de stare civilă prenumele tatălui petiţionarului apare înregistrat
corect (IOAN), iar eroarea (IOAN-FLORIAN în loc de IOAN) există doar în
certificatul de naştere.557
3.7.2. DEFINIŢII, TERMINOLOGIE ŞI DOMENIU DE APLICARE

a) ANULAREA (desfiinţarea) actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe marginea acestora nu a fost definită de lege, însă trebuie
înţeleasă ca fiind sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale care
reglementează condiţiile de valabilitate a actelor de stare civilă.
Utilizarea (inclusiv de către legiuitor), în acest context, a cuvântului
„anulare” nu este riguros exactă, deoarece nulitatea este o sancţiune care
intervine în cazul actelor juridice, însă atunci când vorbim despre actele
de stare civilă, cuvântul „act” are semnificaţia de înscris, iar nu de
operaţiune juridică (de act juridic).558
Legea nu prevede cazurile de anulare, dar aşa cum rezultă din
art.103 din Metodologie şi cum s-a arătat în doctrină şi s-a reţinut în
jurisprudenţă, anularea se poate cere în cazul când:
– actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
– actul nu trebuia întocmit la sau de primăria respectivă (necompetenţa
generală, materială sau teritorială, după caz);
– faptul sau actul de stare civilă nu există;
– nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare
civilă;
– menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă;
– menţiunea a fost operată cu un text greşit.
Această enumerare legală nu are caracter limitativ, existând şi cazuri
de nulităţi virtuale, spre exemplu:
556
Plen. Trib.Supr., dec. nr.9/1961, în C.D.1961, p.81.
557
Trib. Jud. Hunedoara, dec.civ. nr.661/1984, în R.R.D. nr.1/1985, p.65.
558
243
– înregistrarea a fost făcută de o persoană necompetentă, cu excepţia
aplicării art.7 din Legea nr.119/1996 (când actele de stare civilă au
fost întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile
de stare civilă, cu respectarea prevederilor legale, fără a avea
calitatea de ofiţer de stare civilă: error communis facit jus);
– înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă;
– actul reconstituit a fost procurat.559
Se impun a fi făcute câteva precizări:560
În conformitate cu prevederile Legii nr.119/1996 şi cu cele ale
celorlalte acte normative, edictate în dezvoltarea acesteia, înregistrarea
actelor şi faptelor de stare civilă trebuie să se facă numai de acele
persoane care au calitatea de ofiţer de stare civilă. În consecinţă,
înregistrările făcute de persoane necompetente vor fi lovite de nulitate.
De la această prevedere de principiu, Legea nr.119/1996, prin art.7,
aşa cum am mai menţionat, face o excepţie, dispunând că actele de
stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public
atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei
legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea acea calitate.
Instituirea unei asemenea reguli de excepţie a fost determinată de
nevoia apărării intereselor cetăţenilor, care, fără culpă, sunt obligaţi să se
adreseze pentru înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă unui
anumit ofiţer de stare civilă. Este, de asemenea, în interesul securităţii
ordinii sociale ca actele de stare civilă înregistrate de o persoană
necompetentă, în condiţiile stabilite de art.7 din Legea nr.119/1996, să fie
valabile.
Din modul în care a fost reglementată această prevedere de excepţie
rezultă că ea îşi are fundamentul ştiinţific în principiul validităţii
aparenţei de drept. Într-adevăr, dispoziţiile art.7 din Legea nr.119/1996
prevăd că pentru a fi valabile înregistrările făcute în registrele de stare
civilă de către o persoană incompetentă, trebuie ca această persoană să
fi exercitat, un anumit timp, în mod public, atribuţiile de ofiţer de stare
civilă în cadrul autorităţilor publice locale cu atribuţii în domeniul stării
civile care ţin registrele de stare civilă, ceea ce a făcut să se creadă de
către toţi cetăţenii că această persoană este investită în mod legal cu o
asemenea funcţie. De îndată ce o persoană funcţionează în locul unde,
de regulă, se fac înregistrări de acte şi fapte de stare civilă, se creează
559
G. BOROI – Op.cit., p.349; GH. BELELIU – Op.cit., 2005, p.441.
560
D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU – Op.cit., 2002, p.294-299.
244
credinţa comună şi de neînvins a tuturor cetăţenilor că persoana ce
funcţionează în acel loc este chiar ofiţerul de stare civilă.
Pentru a apăra interesele cetăţenilor care cu bună-credinţă se
adresează pentru înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă unei
asemenea persoane necompetente şi având în vedere că cei ce se
folosesc de serviciile acestei persoane nu puteau să cunoască şi nici nu
aveau de unde cunoaşte că această persoană nu are calitatea de ofiţer
de stare civilă, s-a stabilit , prin lege, că înregistrările făcute în aceste
condiţii sunt valabile.
Cu excepţia înregistrărilor făcute în condiţiile prevăzute în art.7 din
Legea nr.119/1996, toate celelalte înregistrări ale actelor şi faptelor de
stare civilă făcute de persoane necompetente sunt sancţionate cu
nulitatea. Tot ca o înregistrare efectuată de o persoană necompetentă
trebuie considerată şi înregistrarea făcută de un funcţionar de stat care n-
a fost investit în mod regulat cu atribuţiile de ofiţer de stare civilă.
Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă, de către alte organe
decât cele prevăzute de lege cu atribuţii de stare civilă va trebui să fie
anulată. Aceeaşi sancţiune urmează să se aplice şi în cazurile în care n-
au fost respectate dispoziţiile legale privind înregistrarea actelor şi faptelor
de stare civilă în anume situaţii speciale, cum ar fi, spre exemplu, locul
producerii actului sau faptului de stare civilă care determină organul
competent a face înregistrarea. Astfel, dacă naşterea ori decesul s-au
produs în tren, pe o navă sau aeronavă ori într-un alt mijloc de
transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, întocmirea actului
de stare civilă se va face la autoritatea administraţiei publice locale a
locului de coborâre sau de debarcare.
Constituie cauză de nulitate şi înregistrarea unui act sau fapt de
stare civilă efectuată în alte registre decât cele de stare civilă. În
legătură cu aceasta, în art.2 din Legea nr.119/1996 se arată că actele de
naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în registre de stare
civilă, în două exemplare, ambele originale, iar prin art.59 din aceeaşi
lege se dispune că forma şi conţinutul actelor de naştere, căsătorie şi
deces sunt prevăzute în anexe care fac parte din Lege.
Înregistrările efectuate în alte registre decât cele de stare civilă, ca
şi înregistrările făcute pe foi volante sunt lovite de nulitate.
Sunt sancţionate cu nulitatea înregistrările unor acte sau fapte de
stare civilă care, în realitate, nu s-au produs. În practică, au existat
cazuri în care s-a cerut înregistrarea naşterii unui copil, sau a decesului
unei persoane, fără ca în realitate să se fi produs astfel de fapte.
Inexistenţa actului sau faptului de stare civilă înregistrat atrage după
sine în mod necesar şi nulitatea înregistrării efectuate în registrul de
245
stare civilă. Tot astfel, va trebui anulată înregistrarea decesului din
registrul de stare civilă în situaţia în care a fost anulată hotărârea de
declarare judecătorească a morţii unei persoane fizice. Hotărârea de
declarare judecătorească a morţii unei persoane are ca efect să instituie
prezumţia că cel dispărut a murit la data stabilită prin hotărâre.
Înregistrarea decesului în registrele de stare civilă, în baza hotărârii
judecătoreşti, constituie, în cadrul acestei prezumţii, dovada încetării din
viaţă a celui dispărut.
Întemeindu-se pe o prezumţie de moarte, hotărârea de declaraţie
judecătorească a morţii va fi anulată ori de câte ori cel declarat mort este
în viaţă, precum şi în cazul în care decesul a fost constatat în mod direct
şi înregistrat în registrele de stare civilă.
Anulându-se hotărârea de declarare judecătorească a morţii, implicit
va trebui să fie anulată şi înregistrarea efectuată în registrul de stare civilă
în baza acestei hotărâri judecătoreşti.561
De asemenea, vor fi sancţionate cu nulitatea înregistrările unor acte
sau fapte de stare civilă care fuseseră înregistrate anterior. În acest caz
este vorba de dubla înregistrare a unui act sau fapt de stare civilă.
Astfel, înregistrarea naşterii unui copil găsit va trebui anulată dacă se
constată că, anterior, a mai fost înregistrată naşterea acestui copil. În
mod asemănător va trebui să se procedeze şi în situaţia în care, după
reconstituirea sau întocmirea unui nou act de stare civilă, se procură
originalul actului de naştere reconstituit. Aşa de exemplu, în practica
judecătorească au existat cazuri în care, după ce s-a consumat procedura
reconstituirii şi s-a întocmit un nou act de stare civilă, s-a procurat din
străinătate actul original. Procurarea actului original trebuie să ducă în
mod necesar la anularea actului de stare civilă reconstituit.562 Aceasta
este o consecinţă logică a reglementării date prin lege reconstituirii actelor
de stare civilă. Într-adevăr, de îndată ce au dispărut cauzele care au
determinat reconstituirea unui act de stare civilă, se desfiinţează însăşi
înregistrarea făcută ca urmare a reconstituirii.
Anularea actului reconstituit va trebui să intervină nu numai în
cazul în care între actul original şi cel reconstituit există unele diferenţe,
ci şi în cazurile în care între aceste două acte există o deplină
concordanţă. O atare soluţie rezultă din prevederile legale în materie de
stare civilă potrivit cărora o persoană nu poate să aibă două acte de
stare civilă referitoare la acelaşi act sau fapt de stare civilă. În
561
C.S.J., Secţ.civ., dec. nr.76/1993, în „Dreptul” nr.12/1993, p.85.
562
Trib.Supr., Secţ.civ., dec. nr.289/1978, în C.D., 1978, p.7.
246
legătură cu aceasta, Secţia civilă a fostului Tribunal Suprem, în
decizia nr.1110 din 27.10.1965, după ce arată că procedura reconstituirii
actelor de stare civilă are un caracter cu totul excepţional, ea putând fi
promovată numai în cazurile expres prevăzute de lege, printre care
figurează şi cazul imposibilităţii procurării unui act întocmit în străinătate,
face precizarea că: „într-o justă interpretare a legii, urmează a se
conchide că procurarea actului original trebuie să ducă la anularea
actului reconstituit, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situaţia
inadmisibilă ca aceeaşi persoană să posede două acte de stare civilă”.563
Anularea înregistrărilor efectuate în registrele de stare civilă poate
fi consecinţa anulării actului de stare civilă înregistrat. Astfel, în
practica judecătorească au loc frecvente cazuri când se pronunţă
nulitatea unei căsătorii, a unei adopţii sau a recunoaşterii unui copil din
afara căsătoriei ori a altui act de stare civilă. Consecinţa firească a
anulării actului de stare civilă este anularea şi a înregistrării efectuate în
registrul de stare civilă, deoarece actele de stare civilă nu sunt altceva
decât reproduceri fidele ale înregistrărilor făcute fie sub forma întocmirii
de acte de stare civilă, fie sub forma înscrierii prin menţiune a acestor
acte. Anularea căsătoriei atrage şi anularea înregistrării efectuate în
registrele de stare civilă în temeiul adagiului resoluto jure dantis, resolvitur
jus accipientis (principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial, principal).
Actele de stare civilă fiind înscrisuri autentice trebuie în mod
necesar să poarte semnătura ofiţerului de stare civilă. Într-adevăr,
potrivit dispoziţiilor alin.(3) al art.23 din Metodologia nr. 1/1997, ofiţerul de
stare civilă care întocmeşte un act de stare civilă va aplica sigiliul
special confecţionat pentru activitatea de stare civilă, urmat de
semnătura şi parafa proprie. Prin înregistrarea pe care o face, ofiţerul
de stare civilă atestă că anumite persoane s-au prezentat în faţa sa şi au
făcut declaraţiile cerute de lege, declaraţii în baza cărora au fost întocmite
actele de stare civilă. În consecinţă, lipsa aplicării sigiliului, a
semnăturii şi a parafei atrage după sine anularea înregistrării
efectuate în registrele de stare civilă.
Enumerarea principalelor cazuri în care are loc anularea
înregistrărilor de stare civilă nu limitează însă dreptul părţilor interesate de
a cere anularea unei înregistrări de stare civilă ori de câte ori nu au fost
respectate condiţiile de fond şi de formă pentru validitatea înregistrării.
563
Trib. Supr., Col.civ., dec. nr.1110/1965, în J.N. nr.1/1966, p.156.
247
Anularea actului de stare civilă ori a unei menţiuni se face prin
bararea acestora cu două linii în diagonală (X), trase cu cerneală
roşie, şi înscrierea, în rubrica „menţiuni”, a numărului şi a datei hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile, precum şi a instanţei care a
pronunţat-o.
b) Prin MODIFICAREA actelor de stare civilă se înţelege „înscrierea
unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului” (art.105 din
Metodologie – Capitolul III).
Se impun a fi făcute câteva consideraţii cu privire la înscrierea
menţiunilor în actele de stare civilă. Astfel, în afara înregistrărilor sub
forma întocmirii actelor de naştere, căsătorie şi deces, Legea nr.119/1996
reglementează, într-un capitol special (Capitolul III, art.44-51),
înregistrările sub forma înscrierii de menţiuni în actele de stare civilă.
De asemenea, reglementarea înscrierii menţiunilor în registrele de stare
civilă este cuprinsă şi în Metodologia nr.1/1997 pentru aplicarea unitară a
dispoziţiilor Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Înregistrările sub forma înscrierii de menţiuni în actele de stare
civilă mai sunt cunoscute în literatura de specialitate şi practica
judecătorească sub denumirea de înscrieri marginale deoarece operarea
lor se face pe marginea actelor de naştere şi, atunci când este cazul, în
cele de căsătorie sau deces, aşa cum se prevede chiar în art.65 din
Metodologie.
În conformitate cu prevederile art.44 din Legea nr.119/1996, în actele
de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau deces, se
înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a
persoanei în următoarele cazuri:
a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui;
b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirii paternităţii;
c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei;
d) adopţie, desfacerea sau anularea adopţiei;
e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
f) schimbarea numelui;
g) deces;
h) rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare civilă ori a
menţiunilor înscrise pe ele;
i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a
hotărârii judecătoreşti.
248
Modificarea actelor de stare civilă presupune înregistrarea unor
menţiuni ce privesc, în general, schimbările în starea civilă a unei
persoane, în ipotezele prevăzute de lege (dar şi în alte ipoteze), anume:
– înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
– înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii ei;
– înscrierea divorţului, a anulării ori încetării căsătoriei;
– înscrierea schimbării numelui de familie şi/sau prenumelui pe cale
administrativă;
– înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei (cu menţiunea că atât
numele, cât şi cetăţenia nu sunt atribute de stare civilă);
– înscrierea schimbării sexului, pronunţată prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă [art.44 lit.i) din lege]. După
circumstanţe, schimbarea sexului poate reprezenta un caz de
rectificare sau de modificare a actelor de stare civilă.564
Se impune a fi făcută precizarea că este vorba de ipoteze tipice,
cazurile descrise în Capitolul III al Metodologiei neavând un caracter
limitativ.
Fiind o formă de înregistrare a actelor şi faptelor de stare civilă,
înscrierea constă în operarea unor menţiuni pe marginea unui act de
stare civilă care se află deja întocmit în registrele de stare civilă, având
ca obiect modificările intervenite în starea civilă a unei persoane fizice,
precum şi a altor elemente de stare civilă prevăzute de lege. Aceste
operaţiuni de înscriere a menţiunilor se realizează în condiţiile prevăzute
de lege, de către organele cu atribuţii de stare civilă.
Cele mai multe înscrieri de menţiuni se fac pe marginea actului de
naştere, care constituie, de altfel, principalul document de evidenţă
centralizată în această materie. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art.9 din
Legea nr.119/1996, orice modificare intervenită în statutul civil al unei
persoane ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă sau, după caz,
dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ori printr-
un act administrativ, se comunică din oficiu, în termen de 10 zile,
autorităţii administraţiei publice locale unde s-a întocmit actul de naştere,
de căsătorie sau de deces al persoanei la care această modificare se
referă în vederea înscrierii menţiunilor corespunzătoare.
Actul de naştere va servi, aşadar, nu numai pentru a se face
dovada evenimentului naşterii, ci şi pentru cunoaşterea, cu ajutorul
înscrierilor de menţiuni, a modificărilor intervenite în starea civilă a
564
249
titularului, cum ar fi stabilirea filiaţiei, căsătoria, adopţia, schimbarea
numelui etc.
Înscrierile de menţiuni au caracter de informare, deoarece, deşi
căsătoria, spre exemplu, se înscrie pe marginea actului de naştere,
dovada căsătoriei se face cu actul de căsătorie. Tot astfel, de pildă,
dovada filiaţiei se face cu actul de recunoaştere întocmit potrivit legii sau
cu hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar schimbarea
numelui, cu dispoziţia/decizia de aprobare a schimbării numelui, deşi
aceste elemente ale stării civile se înscriu în mod obligatoriu pe marginea
actului de naştere. Ele constituie, totodată, şi un mijloc de publicitate a
stării civile a unei anumite persoane, în sensul că orice persoană
interesată poate lua cunoştinţă de modificările ce s-au produs în starea
civilă a unei anumite persoane, în baza înscrierii menţiunilor pe marginea
actului de naştere şi a celorlalte acte de stare civilă întocmite de către
ofiţerul de stare civilă.565
Din momentul înscrierii lor, menţiunile făcute pe marginea actelor de
stare civilă produc efecte şi faţă de terţele persoane, în sensul că
modificarea adusă stării civile prin aceste menţiuni este opozabilă şi
acestora.566
Ofiţerul de stare civilă care întocmeşte acte în registrele de stare
civilă, ce atrag după sine efectuarea de menţiuni pe alte acte de stare
civilă, trimite comunicări de menţiuni, pentru a fi operate pe marginea
actelor de naştere, exemplarul I, ale persoanelor în cauză, după care
întocmeşte şi trimite comunicarea de menţiune la serviciul de stare civilă
care are în păstrare registrele de stare civilă exemplarul II.
În situaţia în care ofiţerul de stare civilă primeşte dispoziţii/decizii
administrative, sentinţe judecătoreşti sau declaraţii de recunoaştere a
unor copii născuţi în afara căsătoriei, care atrag efectuarea de menţiuni,
operează, pe marginea actului de stare civilă din exemplarul I al
registrului, menţiunea respectivă, după care întocmeşte şi trimite
comunicarea de menţiune consiliilor judeţene, Primăriei Mun. Bucureşti
sau Arhivelor Naţionale care au în păstrare registrele de stare civilă,
exemplarul II.
Comunicările pentru înscrierea de menţiuni în registrele de stare
civilă, exemplarele I şi II, se fac în termen de 10 zile, pe formulare tip,
care cuprind reguli cu privire la conţinutul şi forma acestor comunicări.
565
A. SILVIAN, E. GHEORGHE – Op.cit., p.33.
566
250
Înscrierile de menţiuni care n-au fost făcute la timp vor putea fi
efectuate din oficiu, pe baza înregistrărilor existente în registrele de
stare civilă sau se solicită autorităţilor în cauză.
Comunicările de menţiuni primite din străinătate se înscriu pe
marginea actelor de stare civilă numai după primirea aprobării pentru
înscriere din partea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (prin
structura sa de specialitate – Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa
Persoanelor).
Persoanelor îndreptăţite li se pot elibera, la cerere, certificate de
stare civilă cu menţiunile înscrise în actele de stare civilă, iar cele
eliberate anterior se retrag şi se anulează.
c) COMPLETAREA actelor de stare civilă este calea juridică de punere

de acord a datelor cuprinse în ele cu elementele reale de stare
civilă; presupune întregirea acestora cu menţiunile omise, atunci când,
din diferite motive, unele rubrici au rămas libere deşi trebuiau completate,
spre exemplu, la rubrica „numele tatălui” din actul de naştere nu a fost
trecut nici un nume, deşi la data întocmirii actului de naştere copilul
respectiv avea stabilită filiaţia faţă de tată.567
Completarea actelor de stare civilă se realizează în întregime cu
cerneală roşie.
Completarea se referă la întregirea actului de stare civilă cu
menţiunile omise, în cazul când, din diferite motive, unele rubrici au
rămas libere, deşi trebuiau complinite.568.
9 În literatura de specialitate s-a apreciat că atât în cazul completării,
cât şi în cazul rectificării este vorba, ca natură, de una şi aceeaşi
operaţie, completarea fiind o specie a rectificării.569 În realitate,
omisiunea pentru care este prevăzută posibilitatea completării se
reduce tot la o greşeală săvârşită cu ocazia întocmirii actului de
stare civilă şi, astfel, ea va fi îndreptată pe calea completării.
Greşelile pe care le pot cuprinde actele de stare civilă se referă la un
enunţ greşit formulat, la lipsa unei informaţii pe care actul ar trebui să
567
568
569
Pentru opinia că nu ar exista vreo deosebire de natură între rectificarea şi
completarea înregistrărilor de stare civilă, în ambele cazuri urmărindu-se
îndreptarea unor erori sau neconcordanţe ce s-au strecurat cu prilejul efectuării
înregistrării, a se vedea, totuşi, C. STĂTESCU – Op.cit., p.193.
251
o cuprindă şi la existenţa în actul de stare civilă a unei menţiuni care
nu trebuia sau nu putea să fie inserată.
3.7.3. PROCEDURA ANULĂRII, MODIFICĂRII ORI COMPLETĂRII

ACTELOR DE STARE CIVILĂ ŞI A MENŢIUNILOR DE PE
ACESTEA
Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe acestea se face numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile [art.57 alin.(1) din Legea
nr.119/1996].570
Principalele trăsături caracteristice ale acestei proceduri, conform
art.57 şi 58 din Legea nr.119/1996 şi art.101-105 din Metodologie, sunt
următoarele:
9 Sesizarea instanţei judecătoreşti se poate face de către persoana
interesată, de structurile de stare civilă din cadrul serviciilor publice
comunitare locale sau judeţene de evidenţă a persoanelor ori de
către parchet.
9 Instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială se
află domiciliul sau, după caz, sediul solicitantului. În cazul când
petiţionarul este cetăţean străin sau cetăţean român cu domiciliul în
străinătate (C.R.D.S.) este competentă numai Judecătoria
sectorului 1 al municipiului Bucureşti.
9 Judecata cererii se face pe baza verificărilor efectuate de
s.p.c.e.p. local şi a concluziilor procurorului. În caz de admitere,
anularea, modificarea sau completarea unui act de stare civilă sau
a unei menţiuni înscrise pe acesta, se înscrie numai prin
menţiune pe actul de stare civilă corespunzător.
8 Este important să se reţină că procedura judecătorească a
anulării, modificării ori completării nu se aplică dacă eroarea priveşte
certificatul de stare civilă, într-un asemenea caz aplicându-se o
procedură administrativă (îndreptarea necesară a neregulii făcându-se
de chiar organul care a efectuat înregistrarea de stare civilă).
Prin derogare de la principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti (res
inter alias judicata, aliis neque nocere, neque prodesse potest), art.23
570
A se vedea şi Decizia nr.1115/1990 a Secţiei civile a C.S.J., în „Dreptul” nr.2-
3/1991, p.74 (menţionată de D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU, în Op.cit., 2002,
p.299).
252
alin.(2) din Decretul nr.31/1954 prevede că: „Întocmirea sau rectificarea
actelor de stare civilă, făcută în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, este
opozabilă şi celor de al treilea. Aceştia sunt, însă, în drept să facă dovada
contrară.” Rezultă, aşadar, că hotărârea judecătorească de anulare a unei
înregistrări de stare civilă este opozabilă şi celor de al treilea, aceştia
neputând să o înlăture pe motiv că n-au figurat în procesul în care s-a
pronunţat o astfel de hotărâre, iar cei de-al treilea sunt însă în drept de a
face dovada contrară, pentru a înlătura în ceea ce-i priveşte efectele
hotărârii judecătoreşti de anulare a unei înregistrări de stare civilă.
La rândul său, şi Legea nr.119/1996, în art.15, dispune că:
„Întocmirea, anularea, rectificarea sau completarea ori reconstituirea
actelor de stare civilă, precum şi orice înscrieri făcute pe actele de stare
civilă, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, ori în
baza unui act administrativ, sunt opozabile oricărei persoane, până la
proba contrară.”
Această soluţie, a opozabilităţii erga omnes a efectelor hotărârii
judecătoreşti dată în materie de stare civilă decurge din (şi se întemeiază,
în acelaşi timp, pe) caracterul indivizibil al stării civile.
Opozabilitatea erga omnes este numai relativă, iar nu absolută,
putându-se face dovada contrarie.
CAPITOLUL IV.
ACŢIUNILE DE STARE CIVILĂ
4.1. PREZENTARE GENERALĂ
4.1.1. DEFINIŢIA ACŢIUNILOR DE STARE CIVILĂ

Prin „acţiuni de stare civilă” se înţeleg acele acţiuni în justiţie571
care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice572.
571
Cu privire la noţiunea de acţiune în justiţie, în general, a se vedea, spre exemplu
V.M. CIOBANU – Drept procesual civil, vol.I, TUB, 1986, p.55; V.M. CIOBANU –
Op.cit., 1996, p.247 şi urm. (Acţiunea civilă înseamnă ansamblul mijloacelor
procesuale prin care se asigură protecţia dreptului subiectiv civil).
253
8 Acţiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acţiunile în
justiţie ce privesc anularea (desfiinţarea), modificarea şi completarea
actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe marginea acestora.573
Prin acţiunile de stare civilă (acţiunile de stat) se urmăreşte să se
constituie, să se modifice sau să se conteste o stare civilă, operându-se
schimbări din acest punct de vedere în starea civilă a unei persoane.574
8 Criteriul principal de diferenţiere între cele două categorii de
acţiuni în justiţie îl constituie obiectul acţiunii:
9 acţiunea de stare civilă are ca obiect, în toate cazurile, starea civilă
sau un element al stării civile;
9 acţiunea referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea sau
completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe
marginea acestora are ca obiect înregistrarea de stare civilă, deci
nu priveşte starea civilă, ci doar modul în care aceasta (legalmente
şi precis stabilită) a fost înregistrată în registrele de stare civilă. Cu
alte cuvinte, prin acţiunile din această categorie nu se contestă şi
nici nu se solicită schimbarea vreunui element de stare civilă,
deci aceste acţiuni nu sunt de natură să schimbe însuşi statutul
civil al persoanei. În altă ordine de idei, prin acţiunea de stat se
urmăreşte reglementarea raporturilor de filiaţie ale unei persoane
prin modificarea stării civile a acesteia,575 se pune în discuţie un
raport de filiaţie existent şi se urmăreşte înlocuirea lui cu altul,
pentru a se ajunge la modificarea unei stări civile.576 Astfel nu este
posibil ca rubrica tatălui din actul de naştere al unui copil născut în
afara căsătoriei să fie completată cu numele unui bărbat, în baza
unei acţiuni de rectificare (de la 08.09.2006 ne aflăm în faţa unei

572
GH. BELEIU – Op.cit., 2005, p.433; G. BOROI – Op.cit., p.351; V. V. POPA – Op.cit.,
p.417: Acţiunile de stare civilă sunt acele acţiuni în justiţie care au ca obiect
stabilirea sau modificarea unuia sau mai multor elemente ale stării civile a
persoanei.
573
G. BOROI – Op.cit., p.351; Pentru deosebirea dintre acţiunea de stare civilă şi
cererea de „rectificare” a unui act de stare civilă, a se vedea şi C.HAMANGIU, I.
ROSSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU – Op.cit., vol.II, p.341-343.
574
D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU – Op.cit., 2002, p.305; GH. BELEIU – Op.cit., 2005,
p.443. [Pentru această idee, aplicată de jurisprudenţa mai recentă, a se vedea dec.
nr.1151/1990 a Secţ.civ. a C.S.J. (nepublicată)].
575
Ibidem 574.
576
D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU – Op.cit., 2002, p.305; GH. BELEIU – Op.cit., 2005,
p.433.
254
proceduri administrative de rectificare!), fiindcă aceasta
echivalează cu o modificare a stării civile a acelui copil, ceea ce se
poate face numai printr-o acţiune de stat, respectiv de stabilire a
paternităţii.577
De regulă, prin admiterea acţiunilor de stat care au ca scop de a
modifica starea civilă a unei persoane se dispune şi cu privire la
rectificarea înregistrărilor efectuate în registrele de stare civilă sub forma
întocmirii actului de stare civilă sau a înscrierii prin menţiune a modificării
produse în statutul civil al persoanei.578
8 Pe lângă deosebirile referitoare la obiect, între cele două
categorii de acţiuni în justiţie mai există şi alte diferenţieri importante,
anume sub aspectul temeiului juridic, al competenţei, al incidenţei
prescripţiei extinctive, al persoanelor ce le pot promova, al
probaţiunii şi al competenţei teritoriale.579
Astfel, în privinţa temeiului juridic, acţiunile de stare civilă se
întemeiază pe anumite dispoziţii înscrise în Codul familiei, iar acţiunile
referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea sau completarea actelor
de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe marginea acestora (sau
cazurile contestării în instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi
are sediul autoritatea emitentă a unei dispoziţii de reconstituire sau de
întocmire ulterioară ori de rectificare a unui act de stare civilă) se
fundamentează pe prevederile art.57, respectiv pe cele ale art.54 alin.(2)
şi ale art.571 alin.(3) din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, cu modificările şi completările ulterioare.
8 Deosebiri există şi din punctul de vedere al competenţei
materiale şi al competenţei teritoriale a instanţei.
9 Unele acţiuni de stare civilă sunt de competenţa materială, în primă
instanţă, a tribunalului:
- acţiunea în anularea căsătoriei;
- acţiunea în încuviinţarea adopţiei;
- acţiunea în desfacerea adopţiei;
- acţiunea în declararea nulităţii adopţiei.
577
Trib.Supr., col.civ., dec. nr.1243/1963, citată de A.SILVIAN ŞI E.GHEORGHE, în
Op.cit., p.116.
578
579
A se vedea, mai amănunţit, R. PETRESCU – Acţiunile privind statutul civil al
persoanei, Editura Ştiinţifică, 1968, p.17.
255
9 Toate acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea sau
marginea acestora sunt de competenţa, în primă instanţă, a
judecătoriei.
8 Sub aspectul competenţei teritoriale, pentru majoritatea
acţiunilor de stare civilă se aplică regula înscrisă în art.5 C.proc.civ.,
deci competenţa aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, cu excepţia
cazurilor în care, printr-o normă specială, se stabileşte competenţa
teritorială de a soluţiona o anumită acţiune de stare civilă în favoarea
unei alte instanţe:
– acţiunea de divorţ – art.607 C.proc.civ. (competenţa aparţine
judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu
comun al soţilor / dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte acolo –
judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul / iar
când pârâtul nu are domiciliul în ţară – judecătoriei în circumscripţia
căreia îşi are domiciliul reclamantul);
– acţiunile în materie de adopţie – art.61-64 din Legea nr.273/2004
(competenţa aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială se
găseşte domiciliul adoptatului; în situaţia când nu se poate stabili
tribunalul competent după criteriul domiciliului, competenţa aparţine
Tribunalului Municipiului Bucureşti);
– acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea sau
marginea acestora (competenţa aparţine judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află domiciliul sau, după caz, sediul solicitantului).
8 Din punct de vedere al căilor de atac, putem menţiona că
hotărârile judecătoreşti de primă instanţă ale judecătoriilor referitoare la
înregistrările în registrele de stare civilă nu sunt supuse apelului,
conform art.2821 C.pr.civ., pe când cele date în materia acţiunilor de stat
sunt, în unele cazuri – acţiunea în anularea căsătoriei, acţiunea de
desfacere a căsătoriei etc. – susceptibile atât de apel, cât şi de recurs.580
8 Cât priveşte eventuala incidenţă a prescripţiei extinctive, este
de menţionat că unele acţiuni de stare civilă sunt prescriptibile extinctiv
(acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei, acţiunea în stabilirea
paternităţii, acţiunea în tăgăduirea paternităţii), în vreme ce acţiunile
referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea sau completarea actelor
580
256
de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe marginea acestora sunt, în
toate cazurile, imprescriptibile extinctiv.581
8 Sub aspect probator, în cazul acţiunilor de stat, obiectul
probaţiunii îl constituie însăşi starea civilă sau un element al acesteia.
8 Din punct de vedere al persoanelor ce pot promova acţiunile de
stat, acestea nu pot fi exercitate decât de anumite persoane, expres
prevăzute de lege. Aşa, spre exemplu, acţiunea în stabilirea
maternităţii, fiind o acţiune de stat şi având un caracter strict personal, în
conformitate cu prevederile art.52 C.fam., poate fi introdusă numai de
copil. Dacă copilul este lipsit de capacitatea de exerciţiu, acţiunea va fi
exercitată de reprezentantul său legal, iar cel cu capacitate de
exerciţiu restrânsă va putea formula singur o astfel de acţiune fără
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal,582 deoarece acţiunea
la care ne referim are caracter personal, în timp ce încuviinţarea
prealabilă priveşte interese patrimoniale, şi nu personale, iar o dispoziţie
legală nu prevede o derogare în acest sens, aşa cum prevede în privinţa
introducerii acţiunii prin reprezentantul legal.
4.1.2. CLASIFICAREA ACŢIUNILOR DE STARE CIVILĂ

9 DUPĂ OBIECTUL ORI FINALITATEA LOR, acţiunile de state civilă sunt
clasificate în:583
a) acţiuni în reclamaţie de stat;
b) acţiuni în contestaţie de stat;
c) acţiuni în modificare de stat.584
a) ACŢIUNILE ÎN RECLAMAŢIE DE STAT sunt acele acţiuni prin care se
urmăreşte obţinerea altei stări civile (mai exact, a altui element de stare
civilă) decât cea de la data intentării acţiunii.
581
582
I.P. FILIPESCU – Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1998, p.322;
I.P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.315-316.
583
G. BOROI – Op.cit., p.352; C. STĂTESCU – Op.cit., p.169-170; GH. BELEIU – Op.cit.,
2005, p.433-434;
D. LUPAŞCU – Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p.145;V. V. POPA –
Op.cit., p.417-418; H. şi L. MAZEAUD, J. MAZEAUD şi FR. CHABAS – Op.cit., p.40.
584
Pentru clasificarea numai în acţiuni „în reclamaţie” şi „în contestaţie” de stat, a se
vedea: M. COSTIN – Op.cit., vol.II, p.333; I. IMBRESCU – Op.cit., p.233. Pentru
neacceptarea acestei soluţii, a se vedea
GH. BELEIU – Drept civil. Persoanele, 1987, p.193, nota 106.
257
În această categorie intră:
– acţiunea în stabilirea maternităţii (art.52 C.fam.);
– acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei (art.60
C.fam.).
b) ACŢIUNILE ÎN CONTESTAŢIE DE STAT sunt acele acţiuni prin care se
urmăreşte înlăturarea unei stări civile (mai exact, a unui element de
stare civilă), pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins reală,
adevărată.
Sunt acţiuni de acest fel:
– acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie (art.54
C.fam);
– acţiuni în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate şi de
paternitate (art.49 şi art.58 C.fam.);
– acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie;
– acţiunea în anularea: căsătoriei (art.19-24 C.fam.), adopţiei (art.56-60
din Legea nr.273/2004) şi recunoaşterii voluntare de maternitate sau
de paternitate etc.585
c) ACŢIUNILE ÎN MODIFICARE DE STAT sunt acele acţiuni prin care se
urmăreşte o schimbare, doar pentru viitor, în starea civilă a persoanei,
cea anterioară fiind necontestată.
Sunt asemenea acţiuni:
– acţiunea de divorţ (art.37-44 C.fam.);586
– acţiunea prin care se solicită schimbarea sexului.
585
Pentru recunoaşterea de filiaţie nu există, de lege lata, dispoziţii speciale, astfel
că se va aplica dreptul comun în materie; Alte acţiuni în contestaţie de stat:
- acţiunea în contestarea recunoaşterii de filiaţie;
- acţiunea în nulitatea recunoaşterii de filiaţie;
- acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă (maternităţii) care rezultă din
certificatul de naştere eliberat pe baza înregistrării naşterii (prin recunoaştere);
- acţiunea în contestarea paternităţii din căsătorie;
- acţiunea în contestarea paternităţii, stabilită prin hotărâre judecătorească (I.
IMBRESCU – Op.cit., p.233).
586
După ce art.37 alin.(2) prevede: „Căsătoria se poate desface în cazuri excepţionale
prin divorţ”, art.38 alin.(1) dispune: „Instanţa nu poate desface căsătoria prin divorţ
decât atunci când datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de
grav şi iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă
pentru cel ce cere desfacerea ei”.
258
În cazul primelor două categorii de acţiuni menţionate mai sus
(acţiunile în reclamaţie de stat şi acţiunile în contestaţie de stat),
hotărârea ce se va pronunţa, în caz de admitere a cererii, va avea un
efect declarativ, în sensul că ea va declara o stare civilă anterioară.
Spre exemplu, în cazul admiterii unei cereri în stabilirea paternităţii
copilului din afara căsătoriei, stabilirea filiaţiei acestui copil faţă de pârât
va avea efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, pârâtul faţă
de care s-a admis acţiunea fiind considerat tatăl copilului încă de la
naşterea acestuia din urmă, iar nu numai din momentul rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a admis cererea în stabilirea paternităţii.
Totuşi, în cazul declarării nulităţii căsătoriei, soţul de bună credinţă
păstrează calitatea de soţ dintr-o căsătorie valabilă pentru intervalul
de timp cuprins între momentul încheierii căsătoriei lovite de nulitate şi
momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost anulată căsătoria
respectivă [art.23 alin.(1) C. fam.], deci, în privinţa lui, hotărârea produce
efecte numai pentru viitor.587
∗ Având în vedere efectul declarativ al hotărârilor respective, se
consideră, uneori, că acţiunile în reclamaţie de stat şi acţiunile în
contestaţie de stat formează o singură categorie de acţiuni de stare
civilă, în ambele ipoteze fiind vorba de recunoaşterea, cu efect
retroactiv, a unui element de stare civilă contrar celui care, în aparenţă,
există la data intentării acţiunii.
În cazul celei de-a treia categorii (acţiunile în modificare de stat),
dacă se admite cererea, hotărârea va avea un efect constitutiv, efectele
producându-se numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.588
9 DUPĂ SFERA PERSOANELOR ÎNDREPTĂŢITE SĂ LE EXERCITE (RESPECTIV ÎN

FUNCŢIE DE LEGITIMAREA PROCESUALA ACTIVĂ), acţiunile de stare civilă se
clasifică în:
a) ACŢIUNI CE POT FI PORNITE NUMAI DE CĂTRE TITULARUL STĂRII CIVILE,
cu excluderea altor persoane:
– acţiunea de divorţ;
– acţiunea în declararea nulităţii relative (anulabilitatea) a căsătoriei;
– acţiunea în anularea recunoaşterii de maternitate sau, după caz, de
paternitate.
587
588
Ibidem 587.
259
b) ACŢIUNI CE POT FI INTENTATE DE TITULAR, DE REPREZENTANTUL
LEGAL AL ACESTUIA ŞI DE PROCUROR, eventual şi de alte organe sau
persoane expres prevăzute de lege, nu însă de orice persoană care ar
justifica un interes:
– acţiunea în stabilirea maternităţii;
– acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei;
– acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
Ţinând cont de modificarea art.45 C.proc.civ., prin O.U.G.
nr.138/2000,589 trebuie reconsiderate o serie de soluţii din jurisprudenţă
şi din doctrină în ceea ce priveşte dreptul procurorului de a declanşa
procesul civil.
Astfel, potrivit primului alineat al articolului menţionat, procurorul
„poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de
lege”. Aşadar, dacă ar fi în interesul persoanelor menţionate de text,
procurorul poate să pornească procesul civil, indiferent dacă pricina
are sau nu caracter strict personal. Spre exemplu, contrar soluţiei
corespunzătoare reglementării anterioare, procurorul poate să
introducă o cerere în tăgăduirea paternităţii, dacă admiterea acesteia
ar fi în interesul minorului.590
9 Curtea Constituţională a constatat, prin Decizia nr.349/2001591, că
dispoziţiile art.54 alin.(2) C.fam. sunt neconstituţionale în măsura în
care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în
timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea
paternităţii.592
589
O.U.G. nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă
(publicată în M.Of. nr.479 din 2 octombrie 2000), aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr.219/2005 (publicată în M.Of. nr.609 din 14 iulie 2005).
590
Ibidem 589, p.353.
591
592
Vz. şi Decizia Curţii Constituţionale nr.78/13.09.1995; soluţie contrară în
argumentele de principiu; opinie separată. În reglementarea actuală (până la
adoptarea Legii de modificare şi completare a C.fam., nr.288/2007), titularul
acţiunii în tăgada paternităţii este numai soţul mamei. Pentru unele propuneri de
lărgire a sferei persoanelor care să exercite acţiunea în tăgada paternităţii, M.
AVRAM – Consideraţii în legătură cu reglementarea actuală a acţiunii în tăgăduirea
paternităţii, „Dreptul” nr.2, 1999, p.78-87. Fără îndoială, formula tradiţională că
numai soţul mamei este „judecătorul paternităţii” trebuie abandonată, dar nu într-un
mod absolut. Această reconsiderare este necesară în virtutea unui drept
260
9 Se consideră că, de lege lata, este posibil ca instanţa judecătorească
să recunoască şi altor persoane interesate, chiar în lipsa modificării
Codului familiei, posibilitatea de a face în justiţie dovada contrară
prezumţiei de paternitate, fiind vorba de o acţiune în contestarea
stării civile a copilului care nu are posesia de stat conformă cu
prezumţia de paternitate, iar nu de o acţiune în tăgăduirea
paternităţii.593
9 Prin modificarea adusă C.fam. prin Legea nr.288/2007594, „acţiunea
în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi,
precum şi de către copil; ea poate fi continuată de moştenitori
[art.54 alin.(2)].
c) ACŢIUNI CE POT FI INTENTATE DE ORICE PERSOANĂ INTERESATĂ:
– acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate ori de
paternitate;
– acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă, atunci când filiaţia
rezultă din certificatul de naştere, fără însă a exista o folosinţă a stării
civile conformă cu acest certificat;
– acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie;
– acţiunea în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă
aplicabilă prezumţia de paternitate;
– acţiunea în declararea nulităţii absolute a căsătoriei ori a adopţiei.
9 DUPĂ CORELAŢIA LOR CU PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ, acţiunile de stare

civilă se clasifică în:
a) ACŢIUNI IMPRESCRIPTIBILE, care formează regula, întrucât acţiunile
de stare civilă sunt nepatrimoniale;
b) ACŢIUNI PRESCRIPTIBILE, care formează excepţia, şi anume:

fundamental al copilului: dreptul său de a-şi cunoaşte originile. Am putea zâmbi,
cel puţin, dacă acest drept la acţiune s-ar da şi curatorului, mandatarului general al
dispărutului, procurorului sau oricărei persoane interesate; o asemenea
reglementare ni se pare temerară şi riscantă. De altfel, Convenţia O.N.U. privind
drepturile copilului îi recunoaşte acestuia dreptul de a-şi cunoaşte părinţii biologici,
dar numai „în măsura posibilului” (O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, în Op.cit., p.138).
593
MARIETA AVRAM – Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All Beck,
594
261
– acţiunea în declararea nulităţii relative (anulabilitatea) a
căsătoriei,595 care este prescriptibilă în termen de 6 luni de la
încetarea violenţei sau, după caz, de la descoperirea erorii ori a
vicleniei (art.21 C.fam.);
– acţiunea în tăgăduirea paternităţii, care este supusă prescripţiei
extinctive în termen de 3 ani de la data naşterii copilului [art.55
alin.(1) teza întâi]. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la
care a luat cunoştinţă de naşterea copilului [art.55 alin.(1) teza a
doua]; dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului,
acesta (copilul) o poate porni într-un termen de 3 ani de la data
majoratului său [art.55 alin. (2)]; reclamantul poate fi repus în termen,
în condiţiile Legii [art.55 alin. (3) C.fam.];
– acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, care este
prescriptibilă în termen de un an de la naşterea copilului sau, după
caz, de la încetarea convieţuirii mamei copilului cu pretinsul
tată, ori de la data la care pretinsul tată a încetat să presteze
întreţinere copilului; când copilul a pierdut calitatea de copil din
căsătorie, termenul de un an curge de la data rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de
tăgăduire a paternităţii (art.60 C.fam.); pri Legea nr.288/2007, s-a
introdus un nou aliniat la art.60, alin. (4), în care se stipulează că
„acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie, în timpul vieţii
acestuia”.
Sunt astfel, aplicabile dispoziţiile Decretului nr.167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă, în măsura în care prin dispoziţiile speciale ale
Codului familiei nu se prevede altfel.
Aplicând regula exceptio est strictissimae interpretationis et
aplicationis, rezultă că toate celelalte acţiuni de stare civilă sunt
imprescriptibile extinctiv.596
595
Potrivit art.21 alin.(1) din C.fam.: „Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al
cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt
soţ, prin viclenie sau prin violenţă”.
596
De exemplu: S-a decis că este imprescriptibilă extinctiv acţiunea în contestarea
existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate (C.A.
Bucureşti, S.IV civ., dec. nr.520/1997, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-
1998, p.126 – citată de G. BOROI, în op.cit., p.354).
262
4.1.3. PUTEREA DE LUCRU JUDECAT A HOTĂRÂRILOR
PRONUNŢATE CU PRIVIRE LA ACŢIUNILE DE STARE CIVILĂ
9 Puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în materie de stare
civilă, mai exact opozabilitatea efectelor de drept material
(substanţial) ale acestor hotărâri prezintă anumite particularităţi:
Se admite că puterea de lucru judecat a hotărârilor constitutive
(adică a hotărârilor prin care se creează situaţii juridice noi,
inexistente anterior) se produce faţă de toate persoanele, deci,
efectele de drept material ale hotărârilor pronunţate cu privire la
acţiunile în modificare de stat sunt opozabile erga omnes, fără a
exista posibilitatea ca terţele persoane să mai pună în discuţie noul
element de stare civilă, dobândit ca urmare a admiterii acţiunii.597
9 De asemenea, se consideră că şi efectele de drept material ale
hotărârilor declarative pronunţate cu privire la acţiunile de stare civilă
ce pot fi exercitate numai de anumite persoane (acţiunea în
tăgăduirea paternităţii, acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau
faţă de tată) sunt opozabile erga omnes, terţele persoane neavând
posibilitatea să conteste elementul de stare civilă respectiv.598
9 În schimb, nu există o soluţie unitară în privinţa celorlalte hotărâri
declarative pronunţate în materie de stare civilă, adică a hotărârilor
declarative pronunţate cu privire la acţiunile de stare civilă (este
vorba de acţiuni în contestaţie de stat) ce pot fi exercitate de orice
persoană interesată.
9 Într-o opinie, se susţine teza caracterului relativ al acestor hotărâri
judecătoreşti,599 ceea ce înseamnă că elementul de stare civilă ce a
format obiectul procesului finalizat cu pronunţarea hotărârii ar putea
fi pus în discuţie într-un alt proces în măsura în care nu ar exista
identitate de părţi. Inconvenientul acestui sistem ar consta în
aceea că, teoretic, ar fi posibil să se ajungă la pronunţarea, cu privire
la acelaşi element de stare civilă, a unor hotărâri judecătoreşti
definitive contradictorii, în funcţie de părţile din proces.
597
D. ALEXANDRESCO – Principiile dreptului civil român, vol.III, p.564; C. HAMANGIU, I.
ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL BĂICOIANU – Op.cit., vol.I, p.345; C.STĂTESCU – Op.cit.,
p.176 şi p.181; H. şi L. MAZEAUD, J. MAZEAUD, FR. CHABAS – Op.cit., p.45.
598
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL BĂICOIANU – Op.cit., vol.I, p.345;
C.STĂTESCU – Op.cit., p.176 şi p.180-181.
599
D. ALEXANDRESCO – Op.cit. vol.III, p.564.
263
9 În opinia contrară, se afirmă caracterul absolut al hotărârilor
judecătoreşti în discuţie, opinia fiind întemeiată pe ideea
indivizibilităţii stării civile, în sensul că starea civilă a unei
persoane trebuie să fie aceeaşi faţă de toate subiectele de drept,
ceea ce înseamnă că nu ar fi posibil ca o hotărâre prin care se
declară o anumită stare civilă să producă efecte doar între părţile din
procesul respectiv.
În ce ne priveşte, subscriem şi considerăm că hotărârile
declarative pronunţate în acţiunile de stare civilă ce pot fi exercitate
de orice persoană interesată sunt opozabile şi terţelor persoane,
însă, în raport de situaţia concretă, s-ar putea recunoaşte terţului
interesat dreptul de a face dovada contrară, cel puţin pentru ipoteza
în care părţile din procesul în care s-a pronunţat hotărârea ce se
opune terţului au fraudat interesele acestuia din urmă. În alte
cuvinte, ar urma ca pentru asemenea hotărâri să se aplice, prin
analogie, soluţia prevăzută de legiuitor în materia hotărârilor
pronunţate cu privire la cererile prin care se solicită anularea
(desfiinţarea), modificarea sau completarea actelor de stare civilă
[art.23 alin.(2) din Decretul nr.31/1954 – întocmirea actelor de stare
civilă în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (...) – şi art.15 din Legea
nr.119/1996 – întocmirea, anularea, rectificarea (care, începând cu
08.09.2006, se face pe cale administrativă/prin dispoziţia primarului)
sau completarea ori reconstituirea actelor de stare civilă, precum şi
orice înscrieri făcute în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile,
ori în baza unui act administrativ (...)].600
4.2. ACŢIUNI ÎN JUSTIŢIE PRIVIND FILIAŢIA. GENERALITĂŢI
4.2.1. FILIAŢIA. PRECIZĂRI PREALABILE
4.2.1.1. FUNDAMENTUL FILIAŢIEI

Fundamentul filiaţiei este complex, deoarece are la bază faptul
procreaţiei, dar şi o componentă biologică. Legătura de sânge între părinţi
şi copii este esenţială. Dar filiaţia este o instituţie socială, o creaţie
artificială care include componente de ordin social, cultural şi religios.
600
G. BOROI – Op.cit., p.355. Pentru o soluţie asemănătoare, a se vedea şi
C. STĂTESCU – Op.cit., p.179-180.
264
Aceste elemente şi-au pus, de-a lungul timpului, amprenta asupra
soluţiilor juridice în materie. De aceea, reglementarea legală a filiaţiei
este, într-o mare măsură, o ficţiune juridică, care, în anumite situaţii, nu
ţine cont de adevărul biologic. Numai astfel înţeleasă, filiaţia juridică poate
încorpora şi adopţia sau poate răspunde provocărilor ştiinţei medicale în
materia procreării asistate.601
4.2.1.2. EVOLUŢIA CADRULUI LEGAL AL FILIAŢIEI ÎN ROMÂNIA602

Până la adoptarea Codului familiei, filiaţia a fost reglementată de
Codul civil, în Titlul VII – „Paternitatea şi filiaţiunea” (art.286-308). Se
făcea distincţie între filiaţia legitimă,603 bazată pe căsătorie (caz în care
copilul se numea copil legitim) şi filiaţia naturală, când copilul se năştea
dintr-o uniune care nu era consacrată prin căsătorie (concubinaj, adulter),
caz în care copilul se numea copil natural sau nelegitim.
În ceea ce priveşte filiaţia naturală, reglementarea se baza pe
discriminarea între copilul din căsătorie (legitim) şi copilul din afara
căsătoriei (natural, născut fie din concubinaj, fie din adulter).
Totuşi Codul civil reglementa legitimarea copiilor naturali prin
căsătoria subsecventă a părinţilor lor. Astfel, art.304 C.civ. prevedea:
„Copiii născuţi sau concepuţi în afara căsătoriei vor fi legitimaţi prin
căsătoria făcută după naştere între tatăl şi mama lor, când aceştia îi vor
recunoaşte, fie prin actul de naştere, fie prin act autentic anterior
căsătoriei, fie chiar prin actul de căsătorie”.604
601
I. IMBRESCU – Op. cit., p.226 (Proiectul Codului civil reglementează, în sfârşit, în
mod expres, în art.346-350, aspecte privind „Procrearea asistată medical”, în
următoarele subtitluri: Regimul filiaţiei; Acţiunea în tăgada paternităţii; Răspunderea
tatălui copilului; Interdicţia procreaţiei şi purtării sarcinii pentru altă persoană,
confidenţialitatea informaţiilor).
602
Cu privire la reglementarea filiaţiei în Codul civil de la 1864 (până la modificarea
adusă prin Codul familiei, în 1954), a se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-
BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU – Op. cit.,p.283-326.
603
Spre deosebire de dreptul european, dreptul musulman cunoaşte numai filiaţia
legitimă, bazată pe căsătoria părinţilor: tatăl copilului este soţul mamei. Copilul
născut în afara căsătoriei îşi poate stabili maternitatea şi va avea - faţă de mamă –
acelaşi statut cu al unui copil legitim, dar nu-şi poate stabili paternitatea nici prin
recunoaştere voluntară, nici prin acţiune în justiţie (I. IMBRESCU – Op. cit., p.226).
604
Art.307 din Codul civil de la 1864 (forma iniţială) interzicea imperativ cercetarea
paternităţii în cazul copilului natural, cu excepţia cazului în care mama copilului ar fi
fost răpită şi timpul legal al concepţiei corespundea cu epoca răpirii.
265
4.2.1.3. CADRUL LEGAL AL FILIAŢIEI ÎN ROMÂNIA605
a) Filiaţia este reglementată, în principal, în Codul familiei, care a intrat
în vigoare la data de 1 februarie 1954, în titlul II, Capitolul II –
„Filiaţia” (art.47-65). De asemenea, Titlul III – „Ocrotirea celor lipsiţi
de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane”,
Capitolul I – „Ocrotirea minorului” – Secţiunea I – „Drepturile şi
îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori”, reglementează cele mai
importante efecte ale filiaţiei, în raporturile dintre părinţi şi copii.
b) Importante prevederi ale efectelor filiaţiei în raporturile dintre părinţi şi
copii găsim în Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului (art.8-12, art.14, art.30-42 etc), cât şi în Legea
nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei [art.1, art.30 alin.(1),
art.50].
c) Legea nr.105/1992606 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat, în Capitolul II „Persoane fizice”, Secţiunea a
III-a „Filiaţia”, reglementează raporturile de filiaţie cu elemente de
extraneitate.
d) Legea cetăţeniei nr.21/1991607 cuprinde prevederi referitoare la
dobândirea şi pierderea cetăţeniei prin efectul filiaţiei.
e) Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificată prin
Legea nr.18/1990, republicată în M.Of. nr.314 din 13 iunie 2001,
consacră principiul potrivit căruia copilul trebuie înregistrat
imediat după naşterea sa, având dreptul la un nume, dreptul de a
dobândi o cetăţenie şi, în măsura posibilului, dreptul de a-şi
cunoaşte părinţii.
f) Prin Legea nr.101/1992 (M.Of. nr.243 din 30 septembrie1992),
România a aderat la Convenţia europeană asupra statutului
juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, încheiată la
Strasbourg la 15 octombrie 1975, care conţine dispoziţii privind
stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei în scopul apropierii
legislaţiilor statelor membre ale Consiliului Europei şi îmbunătăţirea
statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei.
605
A se vedea I. IMBRESCU – Op. cit., p.227-228.
606
Publicată în M.Of., nr.245 din1 octombrie 1992 (rectificare în M.Of. nr.254 din 26
octombrie 1992), cu modificările şi completările ulterioare.
607
Republicată în M.Of., nr.98 din 6 martie 2000, cu modificările şi completările
ulterioare.
266
g) Proiectul Codului civil, în Titlul III, reglementează „Rudenia”, care
include, în Capitolul II, „Filiaţia”. Prevederile cu privire la filiaţie se
întind pe cuprinsul articolelor 327-353 şi păstrează, în principiu,
concepţia adusă prin reforma introdusă prin adoptarea Codului
familiei (Legea nr.4/1953, cu intrare în vigoare din1954), renunţându-
se la distincţia dintre filiaţia legitimă şi filiaţia naturală din vechiul Cod
civil, care, aşa cum arătam, prezenta o inechitate.
Filiaţia reprezentând de fapt rudenia între părinţi şi copii este
tratată în cadrul Titlului III – „Rudenia” şi nu are o definiţie legală
proprie, ci o putem asimila cu definiţia dată rudeniei, respectiv
rudenia firească [art.324 alin.(1)]608 şi rudenia civilă [art.324
alin.(2)].609
Ca element de noutate, se dă expresie deciziei Curţii
Constituţionale nr.349/2001, care a statuat în sensul lărgirii sferelor
subiectelor care pot fi titulare de acţiuni în tăgada paternităţii.610
Această reglementare a pus de acord aceste dispoziţii nu numai cu
prevederile constituţionale referitoare la ocrotirea vieţii familiale, ci şi
cu prevederile Convenţiei Europene a drepturilor omului şi cu
jurisprudenţa în materie a C.E.D.O.611
Tot un element de noutate îl constituie reglementarea cu privire la
procrearea asistată medical, introdusă după modelul francez şi
canadian, stabilindu-se principii generale privind regimul filiaţiei în
situaţia procreării asistate medical cu terţ donator, răspunderea
608
Rudenia firească este legătura rezultată din descendenţa unei persoane dintr-
o altă persoană (...). Aşa, spre exemplu, copiii din părinţi (se numeşte paternitate
în cazul filiaţiei faţă de tată şi maternitate în cazul filiaţiei faţă de mamă).
609
Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile
prevăzute de lege.
610
Prin Legea nr.288/2007 (publicată în M.Of. nr.749 din 05.11.2007), acest document
a fost concretizat, astfel încât art.54 alin.(2) C.fam. stipulează: „(2) Acţiunea în
tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către
copil; ea poate fi continuată de moştenitori.” (subl.ns.).
611
Cauza Kroon ş.a. împotriva Olandei, din 1994, cauză în care CEDO a decis că
interdicţia instituită de legea naţională femeii căsătorite de a tăgădui paternitatea
soţului este contrară prevederilor art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994
(M. Of. nr.135/31 mai1994), iar prin Legea nr.79/1995 (M.Of. nr.147/13 iulie 1995) a
fost ratificat şi protocolul nr.11 (V. BERGER – Jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Ediţia a-III-a, Editura”Institutul Român pentru Drepturile Omului”,
Bucureşti, p.358-359; Ibidem p.349-352, cauza Marcks contra Belgiei).
267
tatălui copilului, condiţiile de tăgadă ale paternităţii etc. (art.346-
350)612.
4.2.2. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA FILIAŢIEI
4.2.2.1. NOŢIUNEA FILIAŢIEI613

Filiaţia este legătura biologică ce rezultă din procreare şi
naştere.
Filiaţia desemnează stricto sensu, legătura directă dintre copil şi
fiecare dintre părinţii săi614 sau legătura de descendenţă dintre un
copil şi părinţii săi.615 Lato sensu, filiaţia poate fi privită ca fiind „şirul
descendenţei unei persoane una din alta”616 sau, în alte opinii, „filiaţia este
sinonimă cu descendenţii”617, desemnează „un şir neîntrerupt de naşteri
care leagă o persoană de un strămoş al ei”618, „un şir neîntrerupt de
persoane între care faptul naşterii a stabilit legătura de la părinte la
copil”.619
Această noţiune se poate aplica deopotrivă şi filiaţiei care rezultă din
adopţie620, cu deosebirea că, în acest caz, nu mai este vorba de o
612
În art.246 alin. (1) - intitulat Regimul filiaţiei - din proiectul Codului civil, se
menţionează: „În cazul procreării asistată medical cu terţ donator nu se stabileşte
nici o legătură de filiaţie, între copil şi donator”, iar în alin (2): „De asemenea,
împotriva donatorului nu poate fi pornită nici o acţiune în răspundere”
”Art.348 – intitulat Răspunderea tatălui copilului – Soţul mamei, care a consimţit la
procrearea asistată medical cu terţ donator este responsabil faţă de copil şi faţă de
mama acestuia, potrivit dispoziţiilor legale privitoare la copilul născut din căsătorie”.
„Art.349 – intitulat Interdicţia procreaţiei şi purtării sarcinii pentru altă persoană –
Orice convenţie având drept scop procrearea sau purtarea sarcinii pentru altă
persoană este lovită de nulitate”.
613
Proiectul Codului civil o consacră în art.327-345, sub titlul „Filiaţia”; AL. BACACI,
VIORICA-CLAUDIA DUMITRACHE, CODRUŢA HAGEANU – Tratat de drept civil român,
vol.I (Restitutio), Ed. All Beck, Bucureşti, 1996, p.169; D LUPAŞCU – Op.cit., p.144.
614
C.HAMANGIU, ş.a. – Op.cit., p.283.
615
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.298-299.
616
AL. BACACI, ş.a. – Op.cit.,p.169.
617
C. HAMANGIU, ş.a. – Op.cit., p.283.
618
T.R. POPESCU – Dreptul familiei. Tratat, vol.I, Bucureşti, E.D.P.,1965, p.7.
619
P. ANCA – Rudenia în dreptul..., Ed. Academiei, 1966, p.8.
620
A se vedea art.1 din Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.
268
legătură biologică, de sânge, ci de o filiaţie civilă, prin care, în condiţiile
legii, se imită relaţia de filiaţie firească.
Din filiaţie derivă rudenia, care uneşte între ele persoanele făcând
parte din aceeaşi familie.621
S-a opinat că, în acest sens, noţiunea de filiaţie acoperă şi situaţia
copiilor născuţi prin mijloace de procreaţie asistată medical.622
4.2.2.2. CLASIFICAREA FILIAŢIEI623

Filiaţia se poate clasifica după mai multe criterii624:
9 În raport cu părintele faţă de care se stabileşte, distingem625:
a) maternitate (filiaţie faţă de mamă);
b) paternitate (filiaţie faţă de tată).
9 După efectele pe care le produce:
a) filiaţia juridică;
b) filiaţia de fapt.
Ca regulă, filiaţia produce efecte juridice numai dacă este
stabilită în formele cerute de lege. Această cerinţă este
determinată de necesitatea siguranţei actelor de stare civilă.
Totuşi, şi filiaţia nelegal stabilită produce anumite efecte, dar
incomparabil mai reduse. De exemplu, aceasta poate fi luată în
considerare în analiza impedimentului la căsătorie rezultând din
rudenie.
9 După izvorul său:
a) filiaţie firească, naturală, bazată pe faptul procreării;
621
C. HAMANGIU, ş.a. – Op.cit., p.283.
622
A se vedea Droit de la famille, lucrare colectivă, elaborată sub coordonarea lui
JAQUELINE RUBELLIN DEVICHI, DALLOZ, 1996, p.367.
623
Vz. I. IMBRESCU – Op.cit., p.229-230.
624
În alte sisteme de drept se utilizează alte sintagme pentru a desemna felurile
filiaţiei: filiaţie firească (legitimă sau naturală), filiaţie adulterină, filiaţie
incestuoasă.
625
Dacă actualul Cod al familiei reglementează separat „Filiaţia faţă de mamă” (art.47-
52) de „Filiaţia faţă de tată” (art.53-61), Proiectul Codului civil aduce o concepţie
nouă, în sensul că tratează unitar „Filiaţia” (art.327-344 – inclusiv „Procrearea
asistată medical” – art.346-349), fără a face distincţie între maternitate şi
paternitate. Ca urmare, unele prevederi sunt comune (ex. art.332,333 etc.), iar
altele trebuie să le stabilim, după conţinutul ce-l vizează: maternitatea sau
paternitatea, sau ambele (art.327, art.330 etc.).
269
b) filiaţie adoptivă, bazată pe rudenia civilă;
c) filiaţie artificială, bazată pe procrearea asistată medical626.
Iniţial, numai filiaţia de sânge producea efecte juridice. Există şi în
prezent sisteme de drept care nu recunosc adopţia. Dar, în decursul
istoriei, ţinând cont de evoluţia concepţiei sociale cu privire la filiaţia
artificială (creată prin voinţa părţilor), regimul juridic al efectelor
adopţiei a devenit din ce în ce mai asemănător cu cel al legăturii
biologice dintre părinţi şi copii. În prezent, potrivit art.1 din Legea
nr.273/2004, prin adopţie se stabilesc filiaţia între adoptat şi cel care
adoptă, precum şi legătura de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului.627
9 După natura relaţiei dintre părinţi:
a) Filiaţia din căsătorie (numită în trecut şi filiaţie legitimă);
b) Filiaţia din afara căsătoriei (numită în trecut filiaţie naturală).
Potrivit Codului familiei, filiaţia poate fi clasificată în filiaţie din
căsătorie şi filiaţie din afara căsătoriei, după cum mama copilului este
sau nu căsătorită la data de concepţie sau la data naşterii copilului.
În mod corespunzător, se poate vorbi de două categorii de copii: din
căsătorie şi din afara căsătoriei.
8 Potrivit art.53 şi art.57 C.fam., sunt copii din căsătorie:
a) copiii născuţi în timpul căsătoriei părinţilor lor, adică în perioada
dintre data încheierii căsătoriei şi data desfacerii ori a încetării
acesteia. De asemenea, copilul născut în timpul căsătoriei lovite
de nulitate este considerat din căsătorie, deoarece nulitatea nu
produce nici un efect în privinţa copiilor [art.23 alin.(2) C.fam.];
b) copiii concepuţi în timpul căsătoriei (născuţi la cel mult 300 de
zile de la încetarea, desfacerea, constatarea nulităţii sau
anularea căsătoriei – art.61 C.fam.) şi născuţi după desfacerea,
încetarea sau desfiinţarea căsătoriei, dacă naşterea a avut loc
înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Copilul
626
Art.347 din Proiectul Codului civil. Astfel, în alin(2), se prevede „Copilul născut
astfel nu poate contesta filiaţia sa”. În cazul procreării asistate medical cu terţ
donator , dimpotrivă, nu se stabileşte nici o legătură de filiaţie între copil şi donator.
Legea privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată a făcut
obiectul dezbaterii Curţii Constituţionale, care a retrimis-o Parlamentului (Decizia
nr.418/2005 – M.Of. nr.664 din 26 iulie 2005).
627
270
conceput după desfacerea, încetarea sau declararea nulităţii
căsătoriei nu este din căsătoria respectivă. 628
8 Potrivit art.57 şi art.59 C.fam., sunt copii din afara căsătoriei
copiii concepuţi şi născuţi în afara căsătoriei, precum:
a) copiii concepuţi şi născuţi înainte de încheierea căsătoriei
părinţilor lor;
b) copiii concepuţi şi născuţi după desfacerea, încetarea sau
desfiinţarea căsătoriei părinţilor lor;
c) copiii concepuţi şi născuţi din părinţi care nu au fost şi nu sunt
căsătoriţi între ei.
În ceea ce priveşte importanţa clasificării filiaţiei, după cum copilul
este din căsătorie sau din afara căsătoriei, se remarcă faptul că
dreptul actual a consacrat principiul potrivit căruia copilul din afara
căsătoriei are acelaşi statut juridic cu al copilului din
căsătorie.629
Filiaţia rezultă din:
– faptul naşterii, când este vorba de legătura dintre copil şi mamă
(maternitate);
– faptul concepţiei (zămislirii), când este vorba de legătura dintre
copil şi tată (paternitate).
Fiecare dintre acestea poate fi din căsătorie sau din afara
căsătoriei.
În timp ce stabilirea filiaţiei faţă de mamă (maternitatea) presupune
efectuarea probei că o femeie a născut un copil, precum şi identitatea
dintre copilul născut şi cel a cărui filiaţie urmează a se stabili630, în
ceea ce priveşte filiaţia faţă de tată, aceasta impune dovada faptului
concepţiunii (zămislirii) copilului, nefiind susceptibil de a fi dovedit în
628
I. P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.321.
629
a) Acest principiu a fost consacrat de art.10 din Convenţia europeană asupra
statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15
octombrie 1975, la care România a aderat prin Legea nr.101/1992 (M.Of. nr.24 din
30 septembrie 1992);
b) În dreptul românesc, acest principiu este consacrat de Constituţie în art.48
alin.(3) şi de Codul familiei în art.63, iar de Proiectul Codului civil în art.351
(menţionate de I. IMBRESCU, în Op.cit., p.230).
630
I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.298-299; vz. şi I.P.FILIPESCU –
Unele probleme privind filiaţia faţă de mamă, în R.R.D. nr.7/1969, p.89 şi urm.
271
mod direct şi nemijlocit631 sau, într-o altă formulare „care este imposibil de
dovedit în mod direct”.632
În prezent, Codul familiei permite crearea legăturii de paternitate între
tatăl din afara căsătoriei şi copil, iar probele ştiinţifice pot determina cu
certitudine paternitatea, dar legiuitorul construieşte un sistem juridic mai
complex în materia filiaţiei faţă de tată (comparativ cu cel din materia
filiaţiei faţă de mamă), care are la bază următoarele reguli:
a) pornindu-se de la stabilitatea relaţiilor de căsătorie, în ceea ce
priveşte filiaţia faţă de tatăl din căsătorie, legea a creat o
modalitate simplă de stabilire a paternităţii, şi anume prezumţia
de paternitate. Aceasta dispensează pe copil de dovada concepţiei
în justiţie şi pe soţul mamei să recunoască pe copil;
b) deoarece relaţiile din afara căsătoriei nu se bucură de aceeaşi
stabilitate ca şi cele din căsătorie, legiuitorul a stabilit că paternitatea
descendentului zămislit ca efect al acestora se poate stabili numai
prin recunoaşterea voluntară făcută de bărbat sau pe calea unei
acţiuni în justiţie introdusă de copil, care, potrivit legii privind
capacitatea de exerciţiu, este reprezentat, de obicei, de mamă.633
În ambele cazuri însă se aplică prezumţia timpului legal al
concepţiei copilului.
4.2.2.3. PREZUMŢIA TIMPULUI LEGAL AL CONCEPŢIEI COPILULUI

9 Conţinut. Conform art.61 C.fam.: „Timpul cuprins între a treia sută şi
a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al
concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi”. Asemenea oricărei
prezumţii, şi aceasta este rezultatul unei generalizări a legiuitorului,
pe baza datelor obţinute din practică.634
9 Caracterul prezumţiei. Această prezumţie are caracter absolut, în
sensul că nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 de
zile şi nici că a fost mai lungă de 300 de zile, dar este admisibilă
631
Ibidem 630, p.322.
632
633
Ibidem 632.
634
Stabilirea exactă a momentului concepţiei nu este (încă) posibilă, întrucât durata
sarcinii diferă de la caz la caz. Din datele statistice, rezultă că cea mai scurtă
sarcină a fost de 186 de zile, iar cea mai lungă de 286 de zile. Aşa fiind, legiuitorul
român şi-a luat o marjă de siguranţă, în ambele sensuri (I. IMBRESCU – Op.cit.,
p.250).
272
dovada că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită parte din timpul
stabilit de lege ca fiind al concepţiei.
9 Mod de calcul. Timpul legal al concepţiei se socoteşte „de la zi la zi”.
El se calculează pe zile, şi nu pe ore, având o durată de 121
zile635, calculându-se de la data naşterii copilului, înapoi până la
180 de zile, iar de la a 180-a zi până la a 300-a zi se întinde
perioada concepţiei.
Acest mod de calcul este redat schematic, dar foarte sugestiv şi
clar , în următoarea reprezentare grafică.636
Data naşterii copilului
180 zile
180 de zile
(durata minimă, prezumată de
lege, a unei sarcini)
121 zile, timpul

legal al concepţiei
copilului
300 de zile
(durata maximă, prezumată de
lege, a unei sarcini)
635
Ziua de începere a termenului nu se socoteşte, dar este inclusă ziua când se
împlineşte termenul (D. LUPAŞCU – Op.cit., p.158; I. IMBRESCU – Op.cit., p.241); I. P.
FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.326 [Legea face vorbire de cea de-a
300-a zi şi a 180-a zi „dinaintea naşterii” copilului, ceea ce înseamnă că ziua
naşterii, care este ziua de plecare a termenului (dies a quo), nu se socoteşte, dar se
socoteşte ziua de împlinire (dies ad quem)].
636
D. LUPAŞCU – Op.cit, p.158; I. IMBRESCU – Op.cit., p.251.
273
În situaţia în care cel puţin o zi din această perioadă de 121 de zile
se situează în timpul căsătoriei, înseamnă că acel copil este conceput în
timpul căsătoriei, cu toate efectele juridice care decurg din aceasta637,
aplicându-se una din prezumţiile de paternitate instituite de art.53 C.fam.
4.3. RECUNOAŞTEREA VOLUNTARĂ CA MOD

DE STABILIRE A FILIAŢIEI
4.3.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Deşi regula generală în ceea ce priveşte modificarea statului civil al
persoanei stabileşte că aceasta este posibilă numai pe calea acţiunilor
judiciare, este prevăzută prin lege şi posibilitatea modificării statutului civil
al persoanei în baza unei declaraţii unilaterale de voinţă, concretizată
sub forma actului juridic al recunoaşterii.
Astfel:
9 Copilul născut din părinţi necunoscuţi va putea dobândi filiaţia
faţă de mamă ca urmare a recunoaşterii sale de către aceasta.
9 Copilul născut în afara căsătoriei638, prin recunoaşterea tatălui,
dobândeşte calitatea de copil al acestuia.
Ca urmare a stabilirii raportului de filiaţie faţă de ambii părinţi, în
urma actului de recunoaştere, acesta este asimilat cu copilul născut în
timpul căsătoriei (actul juridic al recunoaşterii produce aceleaşi efecte ca
şi acţiunea în stabilirea paternităţii sau maternităţii).
Codul familiei, prin dispoziţiile art.48 şi 57, urmăreşte ca prin instituţia
recunoaşterii să protejeze copilul, fără a se mai apela la procedura
judiciară. Efectele recunoaşterii voluntare se răsfrâng şi asupra familiei
declarantului.
Recunoaşterea presupune ca anterior să nu fi existat vreun raport de
filiaţie între declarant şi copil, întrucât:
637
T. R. POPESCU – Op.cit., vol. II, p.54 (menţionat de I. P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU –
Op.cit., 2002, p.326).
638
Recunoaşterea copilului din căsătorie nu produce efecte juridice. Prezumţia legală
de paternitate poate fi înlăturată numai prin tăgăduirea paternităţii (Trib. Suprem,
dec.civ. nr.755/10 mai 1978, în R.R.D. nr.12/1978, p.63 şi Trib. Supr., dec.civ.
nr.1045/9 iulie 1981, în R.R.D. nr.2/1982, p.64). I. P. FILIPESCU – Probleme în
legătură cu recunoaşterea şi contestarea paternităţii, în R.R.D. nr.1/1985.
274
9 Recunoaşterea copilului de către mamă nu poate avea loc decât
dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, ori
dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut
din părinţi necunoscuţi [art.48 alin. (1) din Codul familiei];
9 Recunoaşterea copilului de către tată poate avea loc numai în
cazul copilului conceput şi născut în afara căsătoriei; după
moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat
descendenţi fireşti [art.57 alin. (1) din Codul familiei].
În aceste condiţii, sunt ineficiente şi nu produc efecte juridice:
– recunoaşterea făcută de către bărbatul cu care mama copilului a trăit
în concubinaj sau a avut relaţii în afara căsătoriei, în timp ce era
căsătorită, întrucât copilul beneficiază, în aceste condiţii, de
prezumţia de paternitate, care nu a fost înlăturată, în condiţiile legii;
– recunoaşterea copilului care a fost recunoscut de către o altă
persoană, recunoaştere care a fost constatată, raportul de filiaţie fiind
dobândit faţă de primul declarant;
– recunoaşterea copilului de către o persoană care pretinde că este
mama copilului, în timp ce în actul de naştere este trecută ca mamă
o altă persoană.
În aceste situaţii, chiar dacă recunoaşterea a fost făcută prin act
autentic sau testament, ofiţerul de stare civilă este obligat să refuze
înscrierea unor asemenea declaraţii în actul de naştere al copilului.
În mod practic, declarantul va avea doar posibilitatea de a contesta o
recunoaştere anterioară, atunci când raportul de filiaţie al copilului a fost
stabilit pe baza acesteia.
Atunci când raportul de filiaţie rezultă din faptul unei maternităţi
necontestate, ori din faptul naşterii copilului în timpul căsătoriei mamei,
recunoaşterile ulterioare nu sunt admisibile, dacă nu s-a modificat
statutul dobândit de copil la naşterea sa.
Recunoaşterea are caracter irevocabil639, această regulă fiind
instituită în interesul copilului, motivat de următoarele: atâta timp cât
efectele recunoaşterii se întind în trecut, de la data naşterii copilului,
admiterea revocabilităţii ar permite declarantului să desfiinţeze, prin
simpla sa voinţă, fără nici un control, efectele pe care le-a produs
recunoaşterea.
639
Vz. Art.57 alin. (3) C.fam.: „Recunoaşterea, chiar făcută prin testament, nu se poate
revoca”.
275
Singura posibilitate a declarantului este de a contesta recunoaşterea,
atunci când nu corespunde adevărului, apelând la procedura judiciară a
acţiunii în contestarea recunoaşterii,
4.3.2. CONDIŢII DE VALABILITATE

9 Recunoaşterea voluntară este un act de voinţă unilateral, astfel că
pentru valabilitatea sa nu este necesară participarea beneficiarului
recunoaşterii, personal sau prin reprezentant, ori acceptul acestuia.
9 Are caracter personal, declarantul neputând face mărturisirea decât
în ceea ce îl priveşte pe el şi nu în numele ambilor părinţi.
9 Recunoaşterea prin mandatar este permisă numai atunci când
mandatul rezultă dintr-o procură specială şi autentică.
9 Actul juridic al recunoaşterii trebuie să fie expresia unei voinţe
neviciate.
9 Fiind nu numai un act juridic, ci şi mărturisirea unui fapt anterior,
recunoaşterea nu presupune, pentru a fi valabil făcută, capacitatea
de exerciţiu necesară pentru întocmirea actelor juridice, fiind
suficient ca mama care o face să aibă discernământ, adică să-şi
dea seama de realitatea celor recunoscute. Drept urmare, femeia
lipsită (minoră sub 14 ani sau pusă sub interdicţie) sau restrânsă în
capacitatea de exerciţiu, dar care are o voinţă conştientă, poate
singură să recunoască pe copilul său, fără a avea nevoie de
reprezentare sau încuviinţare prealabilă din partea părinţilor sau
tutorelui ei, ori a altui ocrotitor legal.640
9 Recunoaşterea trebuie să privească o persoană care este în viaţă,
fiind în beneficiul exclusiv al copilului.
9 După decesul copilului, acesta nu mai poate fi recunoscut, decât
atunci când a lăsat descendenţi fireşti, care, în calitate de
continuatori ai autorului lor, pot beneficia de efectele recunoaşterii.
9 Omisiunea înregistrării actului de naştere al copilului nu permite
calea recunoaşterii voluntare, întrucât îndreptarea acestei situaţii se
face prin procedura înscrierii ulterioare a actului de naştere.
9 Beneficiarul recunoaşterii poate fi atât copilul minor, cât şi majorul.
640
T. IONAŞCU – Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect
patrimonial a lipsei şi restrângerii acestei capacităţi în lumina recentei legislaţii...,
S.C.J. nr.1/1956, p.69.
276
9 Poate fi recunoscut copilul conceput [în temeiul art.7 alin.(2) din
Decretul nr.31/1954, potrivit căruia drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţie, iar unul dintre drepturile elementare
ale copilului este acela de a-şi cunoaşte părinţii, şi în special mama],
dar recunoaşterea îşi produce efectele dacă la naştere copilul se
găseşte într-una din cele două situaţii prevăzute de art.48 C.fam.
(naşterea să nu fi fost înregistrată la starea civilă/copilul să fi fost
trecut în registrul de stare civilă, născut din părinţi necunoscuţi). O
obiecţie la această soluţie este că o recunoaştere de maternitate
nu poate fi considerată ca fiind făcută sub condiţia suspensivă,
căci mărturisirea adevărului nu poate fi făcută decât pur şi simplu.641
4.3.3. EFECTUL RECUNOAŞTERII VOLUNTARE

Recunoaşterea are ca principal efect modificarea statutului
copilului, acesta dobândind calitatea de copil al declarantului.
În baza relaţiilor de filiaţie şi de rudenie, care anterior recunoaşterii
nu erau recunoscute, copilul va intra cu drepturi depline în familia
declarantului.
Recunoaşterea implică existenţa unui raport de filiaţie preexistent
acestui act de voinţă unilateral şi personal al declarantului, ceea ce
presupune că beneficiarul recunoaşterii a avut filiaţia respectivă încă de la
naşterea sa.
Legea nu prevede vreun termen în care poate fi făcută recunoaş-
terea voluntară.
Ofiţerul de stare civilă va face menţiunea de recunoaştere pe actul
original de naştere şi va emite noi certificate, conform noii situaţii juridice
a copilului.
641
A. IONAŞCU – Evolution de la legislation sur la filiation hors marriage en droit
roumain, în St.U.B.B.S.j., 1968, p.75.
277
4.3.4. MODALITĂŢILE DE RECUNOAŞTERE VOLUNTARĂ642
Recunoaşterea urmează să fie materializată numai în modalităţile
prevăzute de lege, exprimarea voinţei nelăsând loc echivocului sau
dubiului.
Voinţa trebuie exprimată în mod expres, neputând exista o
recunoaştere tacită.
În acest sens, modurile de recunoaştere voluntară a filiaţiei sunt:
a) DECLARAŢIA FĂCUTĂ ÎN FAŢA OFIŢERULUI DE STARE CIVILĂ, CONCOMITENT

SAU POSTERIOR ÎNREGISTRĂRII NAŞTERII
∗ Recunoaşterea posterioară înregistrării evenimentului naşterii
este reglementată de art.76 alin.(2) din Metodologia pentru aplicarea
unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996, care prevede că „declaraţia de
recunoaştere a unui copil din afara căsătoriei, autentificată, se poate
depune, după înregistrarea naşterii, la orice primărie, care o va trimite la
primăria care are în păstrare actul de naştere al celui recunoscut, pentru a
se face menţiunea de recunoaştere pe marginea actului respectiv”.
∗ Atunci când declaraţia de recunoaştere s-a făcut odată cu
anunţarea evenimentului de stare civilă, ofiţerul de stare civilă trebuie să
efectueze înscrierea numelui copilului, ţinând seama de următoarele
reglementări din Codul familiei:
9 Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia
dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită [.art.64
alin.(1) C. fam.].
9 În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii
părinţi, când aceştia nu au nume de familie comun, copilul va lua
numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest
caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va
declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. În
lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul
copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele
unuia dintre ei sau numele lor reunite[Art.64 alin.(3), când devin
aplicabile prevederile art.62 alin.(2) C.fam.].
642
Art.57 C.fam. în alin. (2) şi (3), prevede:
„(2) Recunoaşterea se face prin declaraţie făcută (sic!) la serviciul de stare civilă,
fie odată cu înregistrarea naşterii, fie după această dată; recunoaşterea poate fi
făcută şi prin înscris autentic sau prin testament.
(3) Recunoaşterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca”.
278
b) RECUNOAŞTEREA VOLUNTARĂ FĂCUTĂ PRIN ÎNSCRIS AUTENTIC
Înscrisul autentic, conform art.1171 din Codul civil, este actul făcut
cu solemnităţile cerute de lege, de către un funcţionar care are
dreptul de a-şi exercita atribuţiile în locul unde s-a îndeplinit actul.
În acest sens, prin înscris autentic înţelegem:
– actul autentic propriu-zis, întocmit în faţa notarului public;
– declaraţia făcută în faţa instanţelor judecătoreşti care, în cadrul
proceselor, pot lua act de declaraţiile părţilor în legătură cu unele
evenimente.
În practică, aceste declaraţii se fac de regulă în cadrul unor procese
civile, la interogatoriul care i se ia în faţa instanţei uneia din părţile aflate
în litigiu.
Respectivele declaraţii capătă caracter autentic, dat fiind faptul că
răspunsurile sunt consemnate de judecător în procesul-verbal de
interogatoriu, semnat de acesta, de grefierul de şedinţă şi de părţile din
proces. Datorită condiţiilor în care a fost întocmit, procesul-verbal
dobândeşte caracter de înscris autentic.
Recunoaşterea filiaţiei la interogatoriu, în cadrul unui proces de
stabilire a paternităţii sau a maternităţii, atrage inutilitatea discutării
acţiunii în continuare, întrucât aceasta a devenit lipsită de obiect.
Dacă recunoaşterea filiaţiei copilului are loc în cadrul litigiilor cu
alt obiect decât acela al stabilirii paternităţii (exemplu: cu ocazia împărţirii
bunurilor dobândite în timpul concubinajului), la interogatoriu sau din
proprie iniţiativă, atunci când mărturisirea are un caracter autentic, actul
care consemnează aceasta va putea fi prezentat ofiţerului de stare
civilă pentru înscrierea menţiunilor corespunzătoare.
Dacă ofiţerul de stare civilă refuză înregistrarea unui astfel de act,
partea interesată are deschisă calea prevăzută de art.10 din Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, respectiv de a sesiza
judecătoria în raza căreia domiciliază.
c) RECUNOAŞTEREA VOLUNTARĂ FĂCUTĂ PRIN TESTAMENT

Recunoaşterea filiaţiei se poate realiza folosind oricare din cele trei
forme de testament reglementate de art.858 şi urm. din Codul civil:
autentic, olograf sau mistic.
Testamentul este un act solemn, a cărui valabilitate este
condiţionată de respectarea formelor în care se concretizează,
nesocotirea acestora ducând la nulitatea actului respectiv. Deşi
testamentul este esenţialmente revocabil, recunoaşterea făcută printr-
un testament îşi menţine caracterul său irevocabil (art.48 alin.ultim.
279
C.fam.). Revocarea testamentului prin care s-a făcut o recunoaştere nu
are nici o influenţă asupra acesteia.643
În ceea ce priveşte momentul când produce efecte recunoaşterea
făcută sub forma testamentară, precizăm:
9 În cazul testamentului autentic, efectul recunoaşterii se produce
imediat, el fiind cunoscut din momentul autentificării sale.
9 Testamentul olograf produce efecte imediat, cu condiţia să fie găsit
şi să se iniţieze de către beneficiar o acţiune în constatare pe temeiul
său.
9 Testamentul mistic (secret) produce efecte numai în momentul
morţii depunătorului, când, ca urmare a procedurii judiciare, se
procedează la deschiderea sa.
4.4. ACŢIUNEA ÎN STABILIREA PATERNITĂŢII
4.4.1. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE TATĂ

După cum am menţionat, legătura juridică dintre copil şi tatăl său se
numeşte filiaţie faţă de tată ori paternitate. Deosebim paternitatea din
căsătorie şi aceea din afara căsătoriei.644 În mod corespunzător există
copilul din căsătorie şi copilul din afara căsătoriei.
A) STABILIREA FILIAŢIEI DIN CĂSĂTORIE; PREZUMŢIA DE PATERNITATE

În conformitate cu prevederile art.53 din Codul familiei, pornind de la
prezumţia că orice copil născut în timpul căsătoriei mamei acestuia
nu va avea ca tată decât pe soţul mamei, este considerată ca dovedită
filiaţia faţă de tată prin stabilirea faptului că, la data naşterii copilului,
mama sa era căsătorită. Într-un asemenea caz se aplică prezumţia de
paternitate645 în favoarea copilului născut în timpul căsătoriei, care
643
I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.306.
644
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de
aplicaţiile biologiei şi medicinei; Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina,
ratificată prin Legea nr.17 din 28 ianuarie 2001, are un Protocol adiţional referitor
la interzicerea clonării fiinţei umane (ratificat prin aceeaşi lege) [menţionate de
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.321].
645
I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.322 (Pentru stabilirea paternităţii,
legea prevede un mijloc de probă potrivit căruia se pleacă de la un fapt material,
cert şi uşor de dovedit, care este naşterea, pentru a se ajunge la un fapt
280
stabileşte raportul de filiaţie faţă de soţul mamei. Această prezumţie se
aplică şi în cazul copilului născut după desfacerea căsătoriei,
declararea nulităţii sau anularea acesteia, în situaţia în care perioada
concepţiei copilului este plasată în timpul căsătoriei. Prezumţia de
paternitate reflectă înfăptuirea principiului monogamiei646 căsătoriei.
Prezumţia de paternitate îşi produce efectele indiferent de actul de
naştere al copilului, care ar putea să arate, de exemplu, ca tată al
copilului pe altcineva decât soţul mamei sau că tatăl copilului este
necunoscut. S-a decis647 că beneficiază de prezumţia de paternitate
copilul născut în timpul căsătoriei, chiar dacă tatăl nu a fost trecut în
actul de naştere şi nu a introdus acţiunea în tăgada paternităţii
(răsturnarea prezumţiei de paternitate nu se poate face, desigur, numai
prin introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, ci prin admiterea ei!).
Aceste prezumţii se aplică ope legis (prin puterea legii, de plin drept)648.

necunoscut şi care nu poate fi stabilit în mod direct şi nemijlocit, şi anume
zămislirea. Acest mijloc de probă este prezumţia de paternitate. Unii autori
consideră că există două prezumţii de paternitate, nu una, deoarece temeiul lor
este diferit şi anume naşterea în timpul căsătoriei, pentru una, şi concepţia în
timpul căsătoriei, pentru alta (I. ALBU – Dreptul familiei, E.D.P., Bucureşti,1975,
p.230; A. IONAŞCU – Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.43-
44), dar se apreciază că această opinie nu duce la consecinţe practice
deosebite; potrivit art.1999 din codul civil „Prezumţiile sunt consecinţe ce legea sau
magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.
646
Termenul „monogamie” îşi are originea în cuvintele greceşti „monos” – care
înseamnă unu şi „gamos” care înseamnă căsătorie.
647
Trib. Supr., dec.civ.nr.899/4 aprilie 1973, în C.D.1974, p.257; apreciindu-se , de
aceea , că este greşită soluţia dată în sensul că acţiunea în tăgăduirea
paternităţii este admisibilă în cazul în care înregistrarea copilului (în favoarea
căruia operează prezumţia de paternitate) se face pe numele altei persoane
decât soţul mamei şi că nu este necesară rectificarea prealabilă a actului de stare
civilă (Trib. Jud. Ilfov, dec.civ. nr.493/1 iulie 1976, în R.R.D., nr.5/1978, p.46, cu
nota critică P. SOARE şi I. MILITARU); în acelaşi sens, că prezumţia de paternitate
nu poate fi înlăturată prin înregistrarea copilului la oficiul de stare civilă pe
numele concubinului mamei (Trib. Suprem, dec.civ.nr.664/5 aprilie 1977, în
R.R.D., nr.10/1977, p.61); De asemenea, instanţa nu are dreptul să stabilească
o altă situaţie, împotriva prezumţiei legale de paternitate, necontrazisă de calea
acţiunii în tăgăduire a paternităţii, nici chiar pe bază de recunoaştere a
pretinsului tată (Trib. Suprem, dec.civ.nr.464/26 martie 1981, p.160) – menţionate
de I. P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.323.
648
D. LUPAŞCU – Op.cit., p.160.
281
Pentru identitate de motive, beneficiază de prezumţia de
paternitate, chiar dacă tatăl nu a fost trecut în actul de naştere, şi copilul
conceput în timpul căsătoriei, dar născut după încetarea sau
desfacerea căsătoriei, iar mama lui nu s-a recăsătorit înainte de data
naşterii.
În cazul în care soţul mamei nu este trecut în registrul de stare civilă
ca tată al copilului, se poate introduce o acţiune prin care să se constate
aplicabilitatea dispoziţiilor art.53 C.fam., care prevede prezumţia de
paternitate, şi să se ceară rectificarea actului de naştere.649 Dimpotrivă,
dacă soţul mamei copilului a fost declarat mort la o dată anterioară
naşterii şi concepţiei copilului, acesta din urmă este un copil din afara
căsătoriei şi, în consecinţă, se poate introduce acţiune în contestaţia
filiaţiei din căsătorie şi, totodată, să se ceară rectificarea actului de
naştere în care era trecut drept tată persoana declarată moartă.650
Această prezumţie creează în favoarea copilului un statut de copil
născut de o femeie căsătorită. Precizăm însă că prezumţia de
paternitate se aplică exclusiv copilului născut în timpul căsătoriei
(de aceste drepturi nu pot beneficia copiii născuţi din concubinaj,
nerecunoscuţi în condiţiile legii).
b) STABILIREA FILIAŢIEI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

În situaţia în care mama copilului nu a fost căsătorită, conform
prevederilor art.56 din Codul familiei, filiaţia faţă de tată se stabileşte prin:
– recunoaşterea copilului de către tată, în mod voluntar (prin
recunoaştere de filiaţie);
– hotărâre judecătorească (prin acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl
din afara căsătoriei, ceea ce presupune introducerea unei acţiuni în
justiţie împotriva acestuia – art.56 C.fam. şi art.2 din Convenţia
europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara
căsătoriei).
Recunoaşterea voluntară este o manifestare unilaterală de
voinţă a tatălui, prin care acesta confirmă existenţa raportului de filiaţie
faţă de un copil născut de o femeie necăsătorită. Recunoaşterea
trebuie făcută în următoarele CONDIŢII:
649
I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.323-325.
650
În sensul că, în această situaţie, se poate cere rectificarea actului de naştere, fostul
Trib.pop.rai. Şimleu, sent.civ.nr.1860/12 decembrie 1961, în J.N., nr.3/1963,p.140,
cu nota I.GH. POPA (menţionată de I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002,
p.325).
282
9 prin declaraţie în faţa ofiţerului de stare civilă, odată cu
înregistrarea naşterii, situaţie în care în actul de naştere al copilului
este trecut numele şi prenumele tatălui, la rubrica prevăzută în acest
sens (declaraţia se face în formă scrisă, conform modelului prevăzut
la Anexa nr.30 din Metodologia pentru aplicarea unitară a
dispoziţiilor Legii nr.119/1996);
9 prin declaraţia de recunoaştere a unui copil din afara căsătoriei,
autentificată, care se poate depune, după înregistrarea naşterii, la
oricare primărie, aceasta având obligaţia de a o trimite la primăria
care are în păstrare actul de naştere al celui recunoscut, pentru a se
face menţiunea de recunoaştere pe marginea actului respectiv (în
acelaşi mod se înscrie şi menţiunea de recunoaştere făcută de
un cetăţean străin);
9 printr-un înscris autentic,651 în faţa notarului public sau a instanţelor
judecătoreşti (exemplu: atunci când se ia interogatoriul în acţiunea de
stabilire a paternităţii);
9 prin testament, indiferent dacă este autentic, olograf sau mistic; în
astfel de cazuri, persoana interesată depune la primăria locului de
domiciliu o copie legalizată, în extras, a testamentului, cuprinzând
textul prin care se face recunoaşterea.
∗ Atunci când nu s-a realizat manifestarea liberă şi unilaterală de
voinţă a tatălui, Codul familiei asigură pentru copil posibilitatea acţiunii în
stabilirea paternităţii.
4.4.2. CONDIŢII ALE ACŢIUNII ÎN STABILIREA FILIAŢIEI

FAŢĂ DE TATĂ
Acţiunea în stabilirea paternităţii presupune unele CONDIŢII:
651
Recunoaşterea de paternitate (ca şi de maternitate) se poate face printr-un
înscris care îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege pentru a fi considerat autentic
(art.1171 C.civ.). Astfel, recunoaşterea se poate face prin act autentic întocmit prin
notariatul public ori prin declaraţia dată în faţa instanţelor judecătoreşti.
Art.117 din Legea nr.36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială
(completată prin O.U.G. nr.177/2000) abrogă Decretul nr.377/1960 pentru
organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat, modificat prin Decretul nr.28/1970,
astfel că actul autentic nu se mai poate face în localităţile unde nu
funcţionează notariate, prin primăriile comunale sau orăşeneşti, deci nici
recunoaşteri de filiaţie prin asemenea primării nu mai sunt posibile
(I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.306)
283
a) STABILIREA ÎN PREALABIL A RAPORTULUI DE FILIAŢIE FAŢĂ DE MAMĂ
Această condiţie este necesară, deoarece prin filiaţie se înţelege
legătura copilului atât faţă de mamă, cât şi faţă de tată. Considerăm că nu
este normal ca pentru un copil să fie stabilită mai întâi paternitatea, fără a
se cunoaşte femeia (mama) care l-a născut.
În funcţie de starea civilă a mamei, căsătorită sau necăsătorită,
există situaţia juridică a copilului – din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Spre exemplificare, dacă mama era căsătorită la data naşterii
copilului, există prezumţia de paternitate şi, ca urmare, o astfel de acţiune
nu are sens.
b) RECLAMANTUL (COPILUL) SĂ NU AIBĂ STAREA CIVILĂ DE COPIL DIN

CĂSĂTORIE (să nu beneficieze de prezumţia de paternitate).
Numai după ce a fost înlăturată prezumţia de paternitate, pe
calea unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii, copilul pierde calitatea de
copil din căsătorie şi dobândeşte statutul de copil din afara căsătoriei,
fiind în măsură să ceară, prin reprezentanţii săi legali, stabilirea
paternităţii faţă de o altă persoană considerată a-i fi tată. Nu este
admisibilă orice altă acţiune, până la data respectivă.
Spre exemplificare, având în vedere cele menţionate mai sus,
acţiunea subsidiară a mamei pentru obligarea concubinului la plata
pensiei de întreţinere pentru copil nu este admisibilă atât timp cât copilul
beneficiază de prezumţia de paternitate, iar soţul mamei (tatăl
prezumtiv al copilului) nu a contestat paternitatea.
Copilul este în măsură să solicite, prin reprezentanţii săi, stabilirea
paternităţii faţă de persoana pe care o consideră a-i fi tată, numai după ce
a fost înlăturată prezumţia de paternitate pe calea acţiunii în tăgăduirea
paternităţii.
În consecinţă, acţiunea mamei având ca obiect obligarea
concubinului la plata pensiei de întreţinere nu este admisibilă atâta vreme
cât copilul se bucură de prezumţia de paternitate (soţul mamei nu a
acţionat în instanţă pentru tăgăduirea paternităţii).
4.4.3. EFECTELE ADOPŢIEI ŞI ALE RECUNOAŞTERII CU PRIVIRE LA

EXERCITAREA ACŢIUNII ÎN STABILIREA PATERNITĂŢII
Întrucât acţiunea în stabilirea paternităţii nu este admisibilă atunci
când copilul se bucură de prezumţia de paternitate (atunci când are
stabilită o paternitate), ne punem întrebarea dacă această regulă produce
efecte şi atunci când, înainte de pornirea acţiunii, copilul a cărui
paternitate nu este cunoscută a fost adoptat, în conformitate cu
284
prevederile Legii nr.273/2004, precum şi în cazul în care filiaţia faţă de
tată a fost stabilită ca urmare a recunoaşterii voluntare.
Deşi, în cazul adopţiei, adoptatul dobândeşte statutul unui copil din
căsătorie şi aparent o acţiune în stabilirea paternităţii ar fi inutilă, motivat
de faptul că acest copil beneficiază de acelaşi statut ca şi cel născut în
timpul căsătoriei, totuşi copilul adoptat are dreptul să-şi stabilească
paternitatea, dovedind faptul că a fost născut ca urmare a relaţiilor din
afara căsătoriei avute de mama sa cu prezumtivul său tată.
ARGUMENTELE în susţinerea acestei idei sunt următoarele:
9 Filiaţia dobândită prin adopţie dă naştere unei rudenii civile, stabilită
prin efectul legii, şi nu unei rudenii de sânge, având la bază
descendenţa, fapt pentru care acestea vor fi totdeauna diferenţiate.
9 Deşi art.50 alin.(3) din Legea nr.273/2004 prevede că „în momentul
stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele
acestora, pe de altă parte încetează (cu excepţia adopţiei copilului
de către soţul părintelui firesc sau adoptiv, caz în care încetarea
raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi
rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul)”, se
aplică dispoziţiile Codului familiei care prevede impedimentele
la căsătorie rezultând din raportul de rudenie (deci, adopţia
menţine între adoptat şi rudele sale fireşti o relaţie de rudenie, pe
care actul juridic de drept civil nu o poate şterge).
În alin.(4) al art.50 se prevede: „Impedimentul la căsătorie izvorât
din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat şi descendenţii
acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi
între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi
persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de
altă parte.”
9 Adopţia este susceptibilă de anulare sau desfacere, pentru motivele
prevăzute de lege, în timp ce filiaţia rezultând din rudenia de sânge
nu încetează niciodată.
9 Anularea sau desfacerea adopţiei, intervenite după pierderea
dreptului de a introduce acţiunea în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei, ar aduce atingere dreptului copilului la acţiunea împotriva
285
tatălui, care se prescrie prin trecerea termenului legal de un an de la
naşterea copilului652.
9 În concluzie, adopţia unui copil nu constituie un impediment pentru
promovarea acţiunii în stabilirea paternităţii, întrucât nu există
incompatibilitate între poziţia de reclamant într-o acţiune de stabilire a
paternităţii şi aceea de copil adoptat.
Această soluţie este admisibilă şi în cazul unui copil recunoscut
voluntar, cauza neconstituind pentru copil o piedică la pornirea
acţiunii în stabilirea paternităţii. Apreciem că acţiunea în stabilirea
paternităţii echivalează, în acest caz, cu o contestare a
recunoaşterii, care poate fi făcută oricând de către copil.
4.4.4. TITULARUL DREPTULUI LA ACŢIUNE PENTRU

STABILIREA PATERNITĂŢII
Art.59 din Codul familiei prevede că „acţiunea în stabilirea paternităţii
din afara căsătoriei aparţine copilului (fără a distinge între cel minor şi cel
major)653 şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este
minoră, ori de reprezentantul lui legal”.
Sunt necesare însă unele PRECIZĂRI.
Dispoziţia din Codul familiei este doar una de principiu, care se referă
la situaţiile cele mai frecvente, atunci când, din cauza lipsei capacităţii de
exerciţiu, în numele său şi pentru el acţionează reprezentantul legal.
În ceea ce priveşte minorul în vârstă de până la 14 ani, acesta nu
are capacitate de exerciţiu, fapt pentru care acţiunea nu poate fi pornită
decât de mamă. Acţiunea în stabilirea paternităţii are un caracter strict
personal şi nu poate fi pornită decât de mamă, chiar dacă este minoră
(inclusiv sub 14 ani), ori de către reprezentantul legal al copilului.654 Mama
poate introduce acţiunea, chiar dacă este decăzută din drepturile
652
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă în
termen de un an de la naşterea copilului [v. Art.60 alin.(1) C.fam. astfel cum a fost
modificat prin Legea nr.288/2007 – subl.ns.].
653
Trib.Supr., dec.civ. nr.1181/7 iunie 1960, în C.D., 1960, p.300 (citată de I.P.
FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.365).
654
I. IMBRESCU – Op.cit., p.269. (Proiectul Codului civil renunţă la a include în sfera
calităţii procesuale active şi mama, folosind doar sintagma „reprezentant legal”,
care în opinia noastră o cuprinde pe mamă).
286
părinteşti.655 Doar în lipsa sau în cazul incapacităţii acesteia, acţiunea
poate fi introdusă de reprezentantul desemnat al minorului.
Cu privire la minorul între 14 şi 18 ani, acesta se bucură de o
capacitate de exerciţiu restrânsă, este titularul dreptului la acţiune pentru
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, poate introduce acţiunea în
nume propriu, însă numai cu încuviinţarea prealabilă din partea
mamei sau a tutorelui, după unii autori, sau fără să aibă nevoie de
vreo încuviinţare, părere la care subscriem, deoarece acţiunea are un
caracter personal, iar încuviinţarea se cere, dacă legea nu prevede altfel,
pentru acţiunile cu caracter patrimonial.
Referitor la copilul adoptat, acesta are dreptul la acţiune pentru
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, cu următoarele precizări:
9 Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani acţiunea poate fi
pornită nu numai de mama adoptatului, ci şi de adoptator sau soţii
adoptatori.
9 În situaţia în care copilul a depăşit vârsta de 14 ani, aceleaşi
persoane urmează să-l asiste pe minor.
9 Dacă adopţia a survenit ulterior introducerii acţiunii în stabilirea
paternităţii, vor fi introduşi în litigiu şi părinţii adoptatori, mama
firească a copilului nepierzându-şi calitatea de a continua acţiunea.
ACŢIUNEA ÎN STABILIREA PATERNITĂŢII NU POATE FI FORMULATĂ ÎN

NUMELE MINORULUI DE CĂTRE:
a) Tatăl prezumtiv al copilului. În practică pot apărea situaţii când
tatăl prezumtiv să aibă interesul să stabilească existenţa unui raport
de filiaţie faţă de o altă persoană, despre care pretinde că ar fi copilul
său şi care a fost născut în afara căsătoriei.
În astfel de împrejurări, conform art.59 din Codul familiei, acţiunea
pentru stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei aparţine numai copilului
şi se exercită de către mamă, atât timp cât copilul este minor.
Deci, tatăl nu are la dispoziţie nici o cale procesuală în acest sens,
întrucât nu poate fi conceput un litigiu în care o parte să figureze, în
acelaşi timp, ca reclamant şi ca pârât. În momentul în care acţiunea
introdusă de tatăl copilului a indicat toate datele necesare identificării
acestuia şi s-a recunoscut pe sine ca tată al copilului, acţiunea sa
reprezintă o mărturisire precisă, clară şi necondiţionată în ceea ce
priveşte recunoaşterea copilului din afara căsătoriei.
655
T. R. POPESCU – Op.cit., p.75; P. ANCA – Op.cit., p.93.
287
b) Moştenitorii copilului nu pot introduce acţiunea în stabilirea
paternităţii, dacă autorul lor nu a acţionat în acest sens. Art.59
alin.(2) din Codul familiei prevede: „dreptul de a porni acţiunea în
stabilirea paternităţii nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot
continua acţiunea pornită de acesta”.
c) Terţele persoane (rudele minorului, indiferent de gradul de rudenie,
creditorii etc.) nu pot formula, în numele copilului, în timpul minorităţii
acestuia, o acţiune în vederea stabilirii paternităţii sale din afara
căsătoriei, indiferent de faptul dacă mama, prin pasivitatea sa, ar
putea aduce prejudicii minorului (ideea porneşte de la faptul că
numai mama poate cunoaşte pe pretinsul tată şi numai ea poate
acţiona în interesul copilului în timpul minorităţii acestuia); după ce
acţiunea a fost promovată, conform art.59 alin.(2) din Codul familiei,
ea poate fi continuată de moştenitorii copilului.
d) Procurorul poate introduce acţiunea în temeiul art.45 C.proc.civ.
ACŢIUNEA ÎN STABILIREA PATERNITĂŢII POATE FI ÎNDREPTATĂ ÎMPOTRIVA:

– tatălui prezumtiv656, ca subiect pasiv în litigiul privind stabilirea
paternităţii (deoarece el are posibilitatea de a recunoaşte copilul);657
– dacă tatăl prezumtiv a decedat, acţiunea se îndreaptă împotriva
moştenitorilor acestuia [art.59 alin.(3) din Codul familiei], indiferent
de faptul că decesul a avut loc înainte de introducerea acţiunii sau în
cursul procesului; această acţiune va putea fi introdusă împotriva
moştenitorilor şi în situaţia în care ei au renunţat la succesiune,
întrucât acţiunea nu are caracter patrimonial, ci are ca obiect
stabilirea legăturii de filiaţie între reclamant şi autorul moştenitorilor
care au fost chemaţi în judecată;
– recunoaşterea voluntară de către autorul decedat a unuia sau a
unora din copiii născuţi din afara căsătoriei nu îngrădeşte dreptul
copiilor nerecunoscuţi de a chema în judecată pe cei recunoscuţi
de defunct, pentru a li se recunoaşte acelaşi statut.
RENUNŢAREA LA ACŢIUNEA ÎN STABILIREA PATERNITĂŢII ŞI TRANZACŢIE
656
În caz de plurium concubentium, este posibilă chemarea în judecată a tuturor
bărbaţilor cu care a întreţinut relaţii intime mama copilului, în perioada concepţiei
(D. LUPAŞCU – Op.cit., p.332 şi urm.).
657
288
9 Renunţarea la acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pusă în
discuţie atunci când avem în vedere dreptul mamei de a renunţa la
acţiunea în stabilirea paternităţii, introdusă de ea în numele minorului
în vârstă de până la 14 ani, care este lipsit de capacitatea de
exerciţiu.
Considerăm că o astfel de acţiune658 este strict personală, care
aparţine numai minorului şi, atunci când este exercitată în numele
său de mamă sau de reprezentantul său legal, aceştia nu pot
renunţa la un drept care nu le aparţine nici chiar cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare,659 sens în care s-a pronunţat şi
instanţa supremă.660
9 Practica judiciară a demonstrat că această soluţie este aplicabilă şi în
situaţia în care a intervenit o tranzacţie (înţelegere) între mamă şi
pretinsul tată, care acordă o compensaţie bănească cu titlu de
întreţinere în beneficiul copilului, pe durata minorităţii acestuia.
Şi pentru asemenea cazuri, instanţa supremă a îndrumat instanţele
judecătoreşti să-şi exercite rolul activ şi să verifice ca orice cerere
de a se da o hotărâre care să consacre o înţelegere a părţilor să nu
urmărească scopuri contrare prevederilor legilor, intereselor statului
sau ale terţilor (persoanelor care nu figurează ca parte direct sau prin
reprezentare), sau să nu fie rezultatul unui viciu de consimţământ.
Procurorul poate să intervină în orice fază a procesului declanşat
prin introducerea acţiunii în stabilirea paternităţii. De aceea, dacă
658
Dreptul la acţiune are două sensuri: material şi procesual. Această clasificare nu
se confundă cu cea din art.246 şi 247 C.proc.civ. (renunţarea la judecată şi
renunţarea la drept). Noi avem în vedere dreptul la acţiune în sens material. Ni se
pare că soluţiile diferite se datorează faptului că termenul de acţiune este folosit în
sens diferit. În sensul că acţiunea civilă înseamnă ansamblul mijloacelor
procesuale prin care se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, că dreptul la
acţiune este un element al dreptului subiectiv civil – V.M. CIOBANU, Op.cit., vol.I,
1996, p.249-250, 251-260.
659
Mama sau reprezentantul legal al copilului nu pot renunţa la acţiune, datorită
caracterului său personal, legea prevăzând, în interesul copilului, numai
introducerea acţiunii, nu şi renunţarea la acţiunea introdusă (Trib.Supr., dec. civ.
nr.1077/1990, în „Dreptul” nr.4/1990, p.72 şi C.S.J., dec.civ. nr.74/990, „Dreptul”
nr.9-12/1990, p.241.)
660
În lipsa unui text care să prevadă expres posibilitatea renunţării la acţiune de către
mamă ori de către reprezentantul legal al copilului, această renunţare nu poate fi
admisă (I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.367); Trib.Supr., dec.civ.
nr.1235/13 septembrie 1970, în R.R.D. nr.4/1971, p.138; Trib.Supr., dec.civ.
nr.1184/9 august 1978, în R.R.D. nr.1/1979, p.55.
289
mama copilului ar renunţa la acţiune, procurorul trebuie să intervină
pentru a apăra pe copil, care ar fi împiedicat, prin renunţare, să-şi
stabilească paternitatea.661
De asemenea, părţile în procesul pentru stabilirea paternităţii nu
pot tranzacţiona cu privire la capătul de cerere referitor la stabilirea
filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei.662
4.4.5. TERMENUL DE INTRODUCERE A ACŢIUNII

Drepturile personale nepatrimoniale sunt indisolubil legate de
persoană, prin ele se ocroteşte şi garantează calitatea persoanei de a fi
subiect de drept. Caracteristic drepturilor personale nepatrimoniale este
că acestea sunt imprescriptibile şi netransmisibile.
Dreptul oricărei persoane de a stabili relaţia de filiaţie cu părinţii săi
fireşti este un drept personal nepatrimonial, care ar trebui să fie
imprescriptibil.
Totuşi, art.60 alin.(1) din Codul familiei prevede că „acţiunea” în
stabilirea paternităţii poate fi pornită de mamă în termen de un an de la
naşterea copilului.663
Această excepţie de la regula imprescriptibilităţii drepturilor
personale nepatrimoniale are ca scop:
– asigurarea stabilităţii raporturilor de familie,
– consolidarea unei situaţii existente sau
– clarificarea cât mai urgentă a unei situaţii discutabile.
Prelungirea nejustificată a termenului de exercitare a dreptului la
acţiune face ca ea să fie ineficientă, existând posibilitatea dispariţiei sau
pierderii probelor. Exercitarea acestui drept într-un termen cât mai scurt
este, în primul rând, în interesul copilului, pentru a-i fi legalizată starea
civilă, cât şi al ordinii publice, în vederea asigurării stabilităţii raporturilor
de familie.
Termenul de un an664 este supus reglementărilor Decretului
nr.167/1958 în ceea ce priveşte cauzele de suspendare, întrerupere şi
661
I. P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.367.
662
663
Alin. (1) al art.60 este citat astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea
nr.288/2007. Proiectul Codului civil stabileşte un termen de 2 ani de la naşterea
copilului [art.341 alin.(1)].
290
repunere în termen, fiind un termen de prescripţie. În consecinţă,
introducerea acţiunii peste acest termen şi respingerea sa ca tardiv
introdusă nu înlătură posibilitatea ca pretinsul tată să recunoască
voluntar copilul.
Cu privire la termenul de un an de la naşterea copilului, când
instanţa poate fi sesizată, se impun unele PRECIZĂRI:
9 În situaţia în care copilul din căsătorie şi-a pierdut această calitate
prin efectul unei hotărâri judecătoreşti (în tăgăduirea paternităţii),
termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din
afara căsătoriei va curge de la data când acea hotărâre a rămas
definitivă, chiar dacă a trecut mai mult de un an de la naşterea
copilului.
9 În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta
din urmă a prestat întreţinere (fapte ce pot fi dovedite prin orice
mijloace de probă), termenul de un an va curge de la încetarea
convieţuirii sau a întreţinerii. În ceea ce priveşte întreţinerea, nu
este necesar ca aceasta să aibă caracter de continuitate, ci intenţia
celui care o prestează şi elementele din care să rezulte caracterul ei
de continuitate.
9 Atunci când pretinsul tată încetează întreţinerea benevolă a copilului
mai mult de un an şi apoi o reacordă (benevol), poate fi chemat în
judecată pentru stabilirea paternităţii, în termen de un an de la data
încetării ultimei întreţineri. Se consideră că reînceperea acordării
întreţinerii înlătură termenul prescripţiei, întrucât numai în funcţie de
această voinţă depinde introducerea acţiunii în stabilirea paternităţii.
9 Legea nu face deosebire între copilul minor şi cel major cu privire la
termenul de introducere a unei acţiuni în stabilirea paternităţii.
9 În situaţia în care soţul mamei copilului a dispărut o perioadă de timp
situată în afara termenului maxim de concepţie a copilului,
cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului,
acţiunea în stabilirea paternităţii este admisibilă numai atunci când s-
a obţinut anterior o hotărâre de declarare judecătorească a morţii, din
care să rezulte că decesul se află în afara timpului legal de concepţie

664
Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin Decizia nr.114/11 aprilie 2002, publicată
în M.Of. nr.430 din 20 iulie 2002, în sensul că art.60 alin.(1) C.fam. este
constituţional.
291
(exemple: fapte de război, cutremur, inundaţie, naufragiu, alte
evenimente).
4.4.6. COMPETENŢĂ, PROBE ŞI EFECTE

În situaţia în care tatăl copilului se sustrage de la îndatorirea de
recunoaştere a copilului, stabilirea paternităţii se poate obţine numai prin
hotărâre judecătorească, ca urmare a sesizării instanţei competente, cu
cerere de chemare în judecată a pretinsului tată, iar după decesul
acestuia a moştenitorilor săi.
Este competent tribunalul în a cărui rază teritorială este situat
domiciliul copilului.665
Aşa cum am mai precizat, acţiunea aparţine copilului şi se porneşte
în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către
reprezentantul său legal.
Acţiunea se timbrează cu timbru fiscal şi timbru judiciar, separat
pentru fiecare capăt de cerere, iar atunci când se cere şi încuviinţarea
ca minorul să poarte numele pârâtului, acţiunea se timbrează în
condiţiile legale.
Deşi dovada acţiunii în stabilirea paternităţii copilului care a fost
născut în urma relaţiilor mamei în afara căsătoriei prezintă mari dificultăţi,
nefiind dedusă decât din analiza probelor şi, în special, a folosirii
prezumţiilor admisibile, legiuitorul nu admite vreo restricţie la probele care
pot fi folosite în acţiunea de stabilire a paternităţii (înscrisuri, indiferent de
forma în care au fost întocmite, martori, mărturisirea pârâtului, prezumţii,
expertize etc.).
Privitor la proba cu martori, reţinem că potrivit art.190 C.proc.civ., „În
pricinile referitoare la starea civilă sau divorţ se pot asculta rudele şi afinii,
până la gradul al treilea inclusiv, în afară de descendenţi”. În consecinţă,
în procesul de stabilire a paternităţii este admisibilă audierea rudelor
părţilor, pentru a se dovedi existenţa unor legături între mama copilului şi
pretinsul tată în perioada concepţiei copilului.666
665
Odată cu înfiinţarea tribunalelor specializate, respectiv tribunalele pentru minori şi
familie (cel mai târziu la 1 ianuarie 2008), competenţa revine acestora. Tribunalele
pentru minori şi familie vor judeca numai cauzele prevăzute în art.41 şi 42 din
Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, care sunt în competenţa de primă
instanţă a tribunalului (D. LUPAŞCU – Op.cit., p.163).
666
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II a civ., dec. nr.2840/2000, în Culegere de
practică judiciară în materie civilă, Ed. Rosetti, p.545.
292
De asemenea, anumite probleme s-au pus în practica
judecătorească în legătură cu recunoaşterea şi expertizele medico-
legale.
Într-adevăr, dintre toatele probele care pot servi la cercetarea
paternităţii, mărturisirea (recunoaşterea) pârâtului reprezintă proba cea
mai puternică. S-a decis că mărturisirea făcută în faţa instanţei
reprezintă o mărturisire făcută în formă autentică.667
În legătură cu aceasta, s-au ridicat două probleme, atât pe planul
dreptului procesual, cât şi din punctul de vedere al dreptului
substanţial.
În primul rând, s-a pus problema de a şti ce soluţie trebuie să
pronunţe instanţa care ia act de recunoaştere. S-ar putea considera că
instanţa ar trebui să admită acţiunea în stabilirea paternităţii. Pe de altă
parte, însă, având în vedere că recunoaşterea este ea însăşi un mod de
stabilire a paternităţii, s-ar putea da şi soluţia în sensul că instanţa ar
trebui să ia numai act de recunoaşterea pârâtului şi să nu se admită
acţiunea, ci numai să se dispună închiderea dosarului. Astfel, într-o speţă,
acţiunea în stabilirea paternităţii a fost introdusă după împlinirea
termenului de prescripţie.
Dat fiind că pârâtul a recunoscut la interogatoriu, iar această
recunoaştere are valoarea unei declaraţii autentice, s-a decis că problema
prescripţiei nu mai prezenta importanţă pentru soluţionarea cauzei.668 Prin
urmare, dacă pârâtul recunoaşte paternitatea, nu mai este necesară
judecarea cauzei, ci instanţa va lua act de recunoaştere şi va închide
cauza.
În al doilea rând, din punct de vedere al dreptului material, se pune
problema de a şti cum este stabilită filiaţia într-o anumită situaţie: prin
hotărâre judecătorească ori prin recunoaştere. Dacă instanţa nu face
decât să ia act de recunoaşterea pârâtului, trebuie să se admită că
paternitatea copilului se stabileşte prin recunoaştere, iar hotărârea
judecătorească nu este decât „haina juridică” pe care o îmbracă această
recunoaştere în formă autentică. Consecinţa juridică a acestei calificări
constă în aceea că această recunoaştere va putea fi contestată potrivit
art.58 C.fam. făcută sub forma unui înscris autentic. Prin urmare, se
aplică regimul juridic al recunoaşterii şi nu regimul juridic al unei hotărâri
judecătoreşti pronunţată în materia stării civile.
667
I. IMBRESCU – Op.cit, p.275.
668
Trib. Supr., dec.civ.nr.962/10 aprilie1973, C.D., 1973, p.259.
293
În ceea ce priveşte expertiza medico-legală a filiaţiei considerăm
că, alături de recunoaştere, aceasta ar putea fi considerată cea mai
importantă probă în stabilirea paternităţii.
Expertiza medico-legală a filiaţiei este singura în măsură să
stabilească dacă pârâtul este sau nu tatăl copilului. În acest sens, potrivit
art.5 din Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi
în afara căsătoriei, în acţiunile referitoare la filiaţia faţă de tată, probele
ştiinţifice apte să stabilească sau să înlăture paternitatea urmează a fi
încuviinţate (etape: serologică, H.L.A., A.D.N.).669
În virtutea rolului său activ, instanţa poate, chiar din oficiu, să dispună
efectuarea expertizei medico-legale a filiaţiei.
Ca urmare a hotărârii cu privire la stabilirea paternităţii unui copil din
afara căsătoriei se recunoaşte existenţa unui raport de filiaţie între
copil şi tatăl său. Acest efect se produce retroactiv – de la naşterea
copilului, iar în ce priveşte drepturile acestuia – de la concepţia lui.670
Această hotărâre produce efecte erga omnes.
Cea mai importantă consecinţă a acestui fapt este aceea că, în
conformitate cu art.63 din Codul familiei, copilul dobândeşte, prin
asimilare, atât faţă de părintele său, cât şi faţă de rudele acestuia,
situaţia legală a copilului din căsătorie. Stabilirea statutului civil al
copilului – ca având paternitatea stabilită – poate avea consecinţe în ceea
ce priveşte: numele acestuia, ocrotirea părintească, domiciliul,
succesiunea, obligaţia de întreţinere etc.
Potrivit art.64 alin.(2) din acelaşi act normativ, „în cazul în care filiaţia
a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească
va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă”.
„Dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei este stabilită faţă de ambii
părinţi, încredinţarea lui, precum şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională se vor hotărî potrivit
dispoziţiilor art.42-44 inclusiv (desfacerea căsătoriei), care se aplică prin
asemănare” (art.65 C.fam.).
669
Cea mai concludentă este expertiza A.D.N. Pe parcursul cercetării paternităţii, se
pot parcurge, concomitent sau succesiv, toate aceste etape, după cum se pot face
şi expertize privind perioada de concepţie, evaluarea capacităţii de procreare,
precum şi, după ce copilul a împlinit 3 ani, expertiza antropologică (I. IMBRESCU –
Op.cit., p.272).
670
294
4.4.7. ÎNSCRIEREA RECUNOAŞTERII SAU STABILIRII FILIAŢIEI ÎN
REGISTRELE DE STARE CIVILĂ
Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei se face pe actul de naştere
şi, dacă este cazul, pe cele de căsătorie şi de deces:
– din oficiu sau,
– la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaştere sau a
hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Recunoaşterea, la înregistrarea naşterii sau ulterior, de către tatăl
copilului născut în afara căsătoriei, se face prin declaraţia scrisă a
acestuia dată în faţa ofiţerului de stare civilă, prin înscris autentic sau
prin testament.
Declaraţia de recunoaştere a unui copil din afara căsătoriei,
autentificată, se poate depune, după înregistrarea naşterii copilului, la
oricare primărie, care o va trimite la primăria ce are în păstrare actul de
naştere al celui recunoscut, pentru a se face menţiunea de recunoaştere
pe marginea actului respectiv.
În acelaşi mod se înscrie şi menţiunea de recunoaştere făcută de
un cetăţean străin.
În cazul recunoaşterii prin testament, persoana interesată depune la
primăria locului de la domiciliu o copie legalizată, în extras, a
testamentului, cuprinzând textul prin care se face recunoaşterea.
Menţiunea de recunoaştere poate fi operată şi din oficiu, în baza
comunicării biroului notarial care a efectuat autentificarea declaraţiei
sau a testamentului.
Înscrierea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea paternităţii,
contestarea recunoaşterii, încuviinţarea purtării numelui sau de
tăgăduire a paternităţii ori a maternităţii (în legătură cu aceasta din
urmă ne vom referi în capitolele următoare), se face la cererea
persoanelor interesate, prin menţiune pe marginea actului de naştere al
titularului acestuia.
După operarea menţiunii de recunoaştere, de contestare a
recunoaşterii, de stabilire a filiaţiei sau de tăgăduire a paternităţii ori a
maternităţii se retrage certificatul de naştere şi se eliberează alt
certificat, cu noile date de stare civilă.
În situaţia în care ulterior, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, s-a
încuviinţat purtarea numelui de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit
filiaţia, menţiunea se înscrie şi pe actele de naştere ale copiilor minori, iar
în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora.
295
4.5. ACŢIUNEA ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII

a) NOŢIUNE
Tăgăduirea paternităţii înseamnă negarea acesteia pe cale
judecătorească, urmărindu-se înlăturarea prezumţiilor de paternitate
analizate în capitolele anterioare.
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii reprezintă mijlocul procesual aflat
la dispoziţia soţului mamei copilului, prin care acesta urmăreşte negarea
faptului că un anumit bărbat ar fi tatăl copilului şi are ca scop
desfiinţarea statutului de care se bucură copilul născut de o femeie
căsătorită.
Prin această acţiune se realizează răsturnarea prezumţiei de
paternitate, care îşi găsea justificarea în faptul că mama era căsătorită
la data naşterii copilului.
Tăgada paternităţii nu are ca scop să stabilească cine este tatăl
copilului, ci numai că soţul mamei nu este tatăl lui, astfel că această
acţiune face parte din categoria acţiunilor în contestaţie de stare civilă
[efectul admiterii acestei acţiuni este că dispare, cu efect retroactiv,
legătura de filiaţie (paternitatea) între copil şi soţul mamei].
b) FORŢA PROBANTĂ A PREZUMŢIEI DE PATERNITATE

Regula „pater is est”671 avea la origine puterea unei prezumţii
absolute, irefragabile. Soţul mamei este considerat tatăl copilului, chiar
când era evident că aceasta nu corespunde realităţii. Ori, dat fiind că
prezumţia de paternitate se întemeiază, fie pe alte prezumţii simple, fie pe
nevoia ocrotirii interesului copilului, înseamnă că pot exista situaţii în
care această prezumţie să nu corespundă realităţii. Nu se confundă
aceste situaţii cu cele în care prezumţia nu-şi găseşte aplicare pentru că
nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca soţul mamei să fie
considerat tată al copilului. Atunci când se pune problema forţei juridice a
prezumţiei de paternitate şi a concordanţei acesteia cu realitatea, avem în
vedere situaţiile în care sunt îndeplinite condiţiile legale pentru aplicarea
prezumţiei de paternitate, dar se pune problema dacă, în realitate, soţul
mamei este tatăl biologic al copilului.
671
„Pater is est, quem nuptiae demonstrant” se poate traduce: Tatăl de drept este soţul
mamei (I. IMBRESCU – Op.cit., p.255).
296
În concepţia Codului familiei, prezumţia de paternitate nu are
caracter absolut, pentru că legea permite să se facă dovada contrară
acestei prezumţii, în sensul că soţul mamei nu este tatăl copilului. Dar
nu se poate spune că această prezumţie are un caracter relativ, deoarece
dovada contrară nu se poate face oricând, oricum şi de orice persoană
interesată. Prezumţia de paternitate nu poate fi răsturnată decât dacă
se admite672 acţiunea în tăgăduirea paternităţii, în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege. Dacă însă nu se tăgăduieşte paternitatea
copilului, prezumţia se consolidează, devine absolută. S-ar putea
astfel considera că această prezumţie are caracter mixt673 intermediar,
care împrumută atât trăsăturile unei prezumţii simple, relative, cât şi pe
cele ale unei prezumţii absolute.
4.5.2. OBIECTUL ACŢIUNII ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII.

TEMEIURI JURIDICE. CAZURI
Potrivit art.54 alin.(1)674 C.fam., paternitatea poate fi tăgăduită
dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Legea nu stabileşte, aşadar, expres cazurile în care soţul mamei
poate tăgădui paternitatea, ci enunţă doar o regulă generală, urmând ca
instanţa să decidă de la caz la caz.
Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului poate fi de natură
fizică (impotenţa sexuală – incapacitate de erecţie ori de copulare, sau o
incapacitate de procreare), socială (imposibilitatea materială de coabitare
a soţilor,675 datorită unei detenţii privative de libertate, unei dispariţii, unei
misiuni în străinătate, unei boli, unui accident etc.) ori morală676 (conflicte
grave între soţi în timpul legal al concepţiunii copilului).
672
I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.323. De asemenea, instanţa nu are
dreptul să stabilească o altă situaţie, împotriva prezumţiei legale de paternitate,
necontrazisă de calea acţiunii în tăgăduire a paternităţii, nici chiar pe baza de
recunoaştere a pretinsului tată (Trib.Supr., dec. civ. nr.1045 din 9 iulie 1981, în
C.D., 1981, p.159).
673
I. BOHOTICI – Stabilirea, tăgăduirea şi contestarea paternităţii, Editura Cordial Lex,
Cluj Napoca, 1994, p.36.
674
Alin. (1) al art. 54 C.fam. are acelaşi conţinut şi în urma modificării şi completării
C.fam. prin Legea nr.288/2007*subl.ns.).
675
Trib.Supr., S.civ., dec. nr.2518/1973, Ministerul Justiţiei, Legislaţia familiei şi
practica judiciară în materie, 1987, p.414; I. IMBRESCU - Op.cit., p.256;.D. LUPAŞCU –
Op.cit., p.162.
676
Ibidem 675, dec.741/1969.
297
Simpla despărţire în fapt a soţilor în timpul legal al concepţiunii
copilului nu reprezintă decât un indiciu, iar nu o probă îndestulătoare
pentru tăgăduirea paternităţii. Tot astfel, simpla recunoaştere a mamei că
a avut relaţii extraconjugale în timpul concepţiunii copilului nu este o
împrejurare suficientă pentru a se răsturna prezumţia de paternitate, ci
trebuie să recurgă la probe ştiinţifice pentru a se afla adevărul.
De asemenea, faptul că soţul mamei a declarat naşterea copilului la
starea civilă/ serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor nu
constituie un impediment pentru exercitarea acţiunii în tăgada paternităţii.
Faptul că mama copilului recunoaşte că soţul nu este tatăl nu poate
conduce automat la admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, deoarece
legea impune să se facă dovada că soţul mamei nu poate fi tatăl copilului.
4.5.3. EXERCITAREA ACŢIUNII. TITULARUL ACESTUI DREPT

Paternitatea copilului din căsătorie poate fi tăgăduită numai pe
calea acţiunii în tăgăduirea paternităţii. Soţul mamei nu ar putea înlătura
prezumţia de paternitate printr-un act extrajudiciar. Tăgăduirea paternităţii
nu poate fi decât rezultatul unei hotărâri judecătoreşti. Acţiunea în
tăgăduirea paternităţii prezintă unele caractere specifice, din punctul de
vedere al titularului acţiunii, al termenului în care poate fi introdusă şi al
persoanei împotriva căreia se introduce.
TITULARUL ACŢIUNII ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII (calitatea procesuală

activă).
Potrivit dispoziţiilor art 54 alin. (1) teza întâi C.fam., în vigoare până
la 08.11.2007, „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită numai
de soţ”.
Prin Decizia nr.349/2001677, Curtea Constituţională a admis excepţia
de neconstituţionalitate şi a constatat că „dispoziţiile art.54 alin.(2) C.fam.
sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui,
iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni
acţiunea în tăgăduirea paternităţii”.
Prin Legea nr.288/2007678 au fost aduse modificări şi completări
articolelor 54 şi 55 din Codul familiei. În noua redactare, alin. (2) al art.54
677
Publicată în M.Of., nr.240 din 10 aprilie 2002.
678
Publicată în M.Of., nr.749 din 05 noiembrie 2007.Art.54, în prezent, are următorul
conţinut:
298
prevede: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare
dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de
moştenitori.”
Prin urmare, dreptul la acţiune aparţine următoarelor persoane:
– soţului mamei copilului;
– mamei copilului;
– copilului.679
Moştenitorii nu pot introduce acţiunea, dar o pot continua dacă au
acceptat succesiunea, sub condiţia ca acţiunea să nu se fi perimat sau
partea să nu fi renunţat la judecată (art. 248 şi art. 246 C.proc.civ.).
Curatorul şi procurorul nu pot intenta o atare acţiune şi, de
asemenea, creditorii soţului680.
Art.54 alin.(5) din Codul familiei prevede, ca excepţie de la regula
menţionată mai sus, cazul în care titularul acţiunii este pus sub
interdicţie şi acţiunea se exercită de către tutore, în numele
interzisului.
În cazul contrarietăţii de interese între tutore şi cel aflat sub tutelă se
va numi un curator, care va putea exercita acţiunea.
Apreciem că se mai impune o precizare, respectiv faptul că
înregistrarea copilului pe numele concubinului mamei nu are relevanţă. În
astfel de cazuri, actul de naştere se va rectifica pe calea unei dispoziţii a
primarului unităţii administrativ-teritoriale care are actul de stare civilă în

„(1) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie
tatăl copilului.
(2) Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi,
precum şi de către copil, ea poate fi continuată de moştenitori.
(3) Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; dacă aceste
este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale.
(4) Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta
este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.
(5) Dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va fi pornită de
tutore.
(6) Mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăşi
acţiunea.”
679
Pentru un studiu amplu şi documentat, a se vedea M.AVRAM – Consideraţii în
legătură cu reglementarea actuală a acţiunii în tăgada paternităţii, în „Dreptul”
nr.2/1999, p.78-87.
680
D. LUPAŞCU – Op.cit., p163; I. IMBRESCU – Op.cit., p.257.
299
păstrare, în baza căreia naşterea copilului se va consemna ca având tată
pe soţul mamei. Numai după aceasta va putea opera instituţia
tăgăduirii paternităţii.
4.5.4. ÎMPOTRIVA CĂREI PERSOANE SE POATE EXERCITA ACŢIUNEA

ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII
Codul familiei nu conţinea dispoziţii în sensul indicării persoanelor cu
calitate procesuală pasivă. Art.54 alin.(3) C.fam. prevedea doar faptul
că, în toate cazurile, mama copilului va fi citată, rezultând că acţiunea în
tăgada paternităţii se introduce împotriva copilului. Ultimul alineat al
actualului art.54 [alin. (6)] prevede că: „Mama copilului va fi citată în toate
cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea”.
Doctrina deosebea681 trei situaţii şi anume682:
1) Când acţiunea este intentată de către soţul mamei copilului,
calitatea de pârât o are copilul a cărui paternitate se tăgăduieşte.
Dacă acesta este lipsit de capacitatea de exerciţiu, deci are vârsta
până la 14 ani, va fi reprezentat de mamă sau, după caz, de tutore;
după împlinirea acestei vârste (capacitate de exerciţiu restrânsă)
va sta singur în justiţie, asistat de mamă sau de tutore. În cazul în
care copilul moare în timpul procesului, acţiunea va fi continuată
împotriva tutorelui. Soţul mamei poate introduce acţiunea şi după
ce copilul a decedat, aceasta exercitându-se împotriva mamei, sau,
după caz, a tutorelui. Acţiunea nu se poate introduce în cazul în care
copilul se naşte mort, deoarece nu are capacitate de folosinţă. În
toate cazurile, inclusiv atunci când copilul este minor, mama acestuia
poate fi citată [art.54 alin.(4) C.fam., forma anterioară].
2) Dacă acţiunea este intentată de către mama copilului, calitatea de
pârât o are soţul mamei;
3) Dacă acţiunea este intentată de către copil, calitatea de pârât o are
prezumtivul tată (În Proiectul Codului civil: „soţul mamei”).
681
682
Proiectul Codului civil, în art.342 alin.(2), consacră aceeaşi soluţie, uşor nuanţată:
„Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului, iar de către copil
sau mama acestuia împotriva soţului mamei.” Alin.(3): „În cazul copilului decedat,
acţiunea se porneşte împotriva mamei copilului. Dacă soţul mamei este decedat, se
porneşte împotriva moştenitorilor lui.” (Vz. I. IMBRESCU, în Op.cit., p.257-258).
300
Prin Legea nr.288/2007, cum am mai menţionat, art.54 C.fam. a fost
modificat şi completat, sens în care alin.(3) şi (4) ale acestuia au dobândit
o formă apropiată de cea doctrinară astfel:
„(3) Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului;
dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei
sale (deci, ceea ce se susţinea în doctrină referitor la faptul că
acţiunea se poate exercita, după caz, împotriva tutorelui, nu mai
este de actualitate – subl.ns.).
(4) Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă
acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor
lui.”
Conţinutul tezei a doua a alin.(4) este foarte apropiată (aproape
identică) de prevederea Proiectului Codului civil (subl.ns.).
4.5.5. CARACTERUL ACŢIUNII ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII

Această acţiune poate fi exercitată numai ca acţiune principală,
astfel încât titularul acestui drept nu poate invoca nici o cale de excepţie
în cadrul altor acţiuni (exemple: acţiunea de divorţ ori de plată a pensiei
de întreţinere).
Totodată, în cazul unor astfel de litigii, invocând pretextul exercitării
rolului său activ, instanţa nu va putea să pună în discuţia părţilor
paternitatea copilului, chiar dacă există indicii că soţul mamei nu poate fi
tatăl copilului.
Întrucât are caracter de acţiune principală, tăgăduirea paternităţii nu
va putea fi făcută pe calea acţiunii reconvenţionale la acţiunea de divorţ.
4.5.6. INSTANŢA COMPETENTĂ

Sub aspectul competenţei materiale, potrivit art.41 pct.1 din Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară, acţiunea în tăgăduirea
paternităţii se judecă, în primă instanţă, de către tribunalul pentru
301
minori şi familie683. În prezent însă cauza se soluţionează de către
judecătorie684.
Sub aspectul competenţei teritoriale, o atare acţiune se introduce
la instanţa de la domiciliul pârâtului.
4.5.7. TERMENUL DE INTRODUCERE A ACŢIUNII

A. ACŢIUNEA INTRODUSĂ DE SOŢUL MAMEI
Din art.55 alin.(1) C.fam.,685 rezultă că „acţiunea în tăgăduirea
paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului.
Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de
naşterea copilului.” [În vechea reglementare a alin.(1) al art.55, se
menţiona: „acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de
şase luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”. Ideea
pentru care s-a prevăzut un termen scurt în vederea introducerii acţiunii a
fost aceea de a nu se menţine multă vreme incertitudini asupra paternităţii
copilului].
Acest termen este un termen de prescripţie şi nu de decădere686 şi,
prin urmare, îi sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr.167/1958, privitoare
la suspendarea şi întreruperea prescripţiei, precum şi cele referitoare la
repunerea în termen. Dispoziţia legală menţionată mai sus (din vechea
reglementare) privea exclusiv situaţia în care dreptul la acţiune aparţinea
soţului mamei.
În actuala reglementare, există mai multe variante privind data de la
care începe să curgă termenul prevăzut de lege687.
Astfel:
683
Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu la data de 1
ianuarie 2008. Tribunalele pentru minori şi familie, care se vor înfiinţa până la 1
ianuarie 2008, vor judeca numai cauzele prevăzute în art.41 şi 42 din Legea
nr.304/2004, care sunt în competenţa de primă instanţă a tribunalului (vz.
D.LUPAŞCU – Op.cit., p.163).
684
În virtutea plenitudinii de competenţă, consacrată de art.1 pct.1 din Codul de
procedură civilă (Ibidem 683).
685
Aşa cum a fost modificat şi completat prin Legea nr.288/2007.
686
687
I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.336-339 (Diferenţa este doar aceea
că se discută despre termenul de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea
copilului – în vechea reglementare a art.55 C.fam.).
302
1) Când acţiunea se introduce de soţul mamei, conform art.55
alin.(1) teza a II-a, termenul de 3 ani curge:
a) de la data când acesta a luat cunoştinţă de naşterea copilului;
b) dacă filiaţia faţă de mamă s-a stabilit după naşterea copilului, de
la data când soţul mamei a luat cunoştinţă despre stabilirea
filiaţiei faţă de mamă (deoarece numai de la această dată el este
pus în situaţia de a putea acţiona în sensul tăgăduirii
paternităţii);
c) dacă tutorele soţului mamei pus sub interdicţie nu a introdus
acţiunea, tatăl poate introduce acţiunea, după ridicarea
interdicţiei, în termen de 3 ani de la data de când a cunoscut
efectiv naşterea copilului.
2) Dacă acţiunea se introduce de tutore, conform art.54 alin. (5),
termenul de 3 ani curge:
a) de la data numirii, dacă tutorele a cunoscut despre naşterea
copilului înainte de numirea sa ca tutore;
b) de la data când tutorele a cunoscut efectiv naşterea copilului,
dacă termenul în care soţul putea să introducă acţiunea a
început să curgă, dar, mai înainte de împlinirea lui, soţul mamei
a fost pus sub interdicţie sau atunci când, la data naşterii
copilului, soţul mamei se găsea sub interdicţie;
c) de la data când tutorele a luat cunoştinţă de naşterea copilului,
dacă la data naşterii copilului soţul mamei se găsea sub
interdicţie, deci nu putea introduce acţiunea;
d) de la data când tutorele a cunoscut despre stabilirea filiaţiei
copilului faţă de mamă şi tată, dacă soţul mamei este pus sub
interdicţie, iar, în acest timp, se stabileşte filiaţia copilului faţă de
mamă, pe calea recunoaşterii sau prin hotărâre judecătorească
şi, prin intermediul prezumţiei de paternitate, faţă de tatăl pus
sub interdicţie688.
3) Dacă tutorele nu a promovat acţiunea, soţul mamei o va putea
intenta într-un nou termen de 3 ani, calculat de la data cunoaşterii
stabilirii filiaţiei faţă de mamă prin recunoaştere sau prin hotărâre
688
Această situaţie este distinctă de aceea în care acţiunea se introduce de soţul
mamei, în termenul legal, calculat nu de la data cunoaşterii naşterii copilului, ci de
la data cunoaşterii stabilirii filiaţiei faţă de mamă, pe calea recunoaşterii sau a
hotărârii judecătoreşti, şi, prin intermediul prezumţiei de paternitate, a filiaţiei faţă
de tată (I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.337).
303
judecătorească. Se impune precizarea că, dacă la data ridicării
interdicţiei soţul mamei cunoştea actul de stabilire a filiaţiei faţă de
mamă, termenul curge de la data ridicării interdicţiei;
4) În cazul conflictului de paternitate – soţul din prima căsătorie
poate introduce acţiunea în tăgăduirea paternităţii, în termen de 3
ani, calculat de la data cunoaşterii înlăturării prezumţiei de paternitate
din cea de-a doua căsătorie.
B. ACŢIUNE INTRODUSĂ DE MAMĂ SAU DE COPIL

1) Când acţiunea este introdusă de mamă, aşa cum s-a reglementat de
legiuitor în art.55 alin. (1) teza întâi C.fam., termenul de prescripţie
este de 3 ani de la data naşterii copilului.
2 ) Conform art.55 alin. (2) C.fam. aşa cum a fost modificat şi completat
prin Legea nr.288/2007, dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul
minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de
la data majoratului său.
Necesitatea unei intervenţii legislative, susţinute de doctrină689 şi de
Proiectul Codului civil, şi-a găsit concretizarea în actuala reglementare,
dovedindu-se corecte interpretările specialiştilor cu privire la momentele
de la care să curgă termenele de prescripţie în cazul introducerii
acţiunii în tăgăduirea paternităţii de către mamă şi de către copil.
Termenul efectiv de prescripţie a acţiunii în tăgăduirea paternităţii,
stabilit de legiuitor, a fost cel cuprins în art.3 teza întâi din Decretul
nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă690, respectiv de 3 ani.
4.5.8. PROBA ACŢIUNII ÎN TĂGADA PATERNITĂŢII.

DOVADA NEPATERNITĂŢII
Art. 54 alin.(1) C.fam. prevede că „paternitatea poate fi tăgăduită,
dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”.
Legiuitorul nu a putut determina exhaustiv împrejurările de natură a
forma o astfel de convingere.
Pentru a dovedi că este cu neputinţă ca el să fie tatăl copilului, soţul
poate folosi orice mijloc de probă admis de lege: interogarea mamei
copilului, înscrisuri, expertize, martori etc.
689
D. LUPAŞCU – Op.cit., p.166; I. IMBRESCU – Op.cit., p.260.
690
Republicat în B.Of. nr.11 din 15.07.1960.
304
Recunoaşterea mamei că tată al copilului este un alt bărbat decât
soţul său constituie o probă, însă insuficientă pentru dovedirea
acţiunii, instanţa fiind obligată să solicite completarea ei cu alte mijloace
de probă. Prin aceasta se urmăreşte înlăturarea posibilităţilor de
înţelegere între soţi, care nu ar fi în interesul copilului.
Instanţa va putea lua în consideraţie cauzele invocate, care să fi
existat în perioada concepţiei posibile, prevăzută de Codul familiei.
Din acest punct de vedere, aşa cum mai arătam deja în cele ce
preced, putem distinge:
– cauze obiective, rezultate din imposibilitatea fizică de convieţuire
dintre soţi în perioada legală de concepţie (starea de arest a soţului,
absenţa de la domiciliu a unuia dintre soţi prin plecarea lui din
localitate, satisfacerea stagiului militar etc.).
– cauze subiective (starea de neputinţă fizică – impotenţa, dovedită
prin examinări medicale).
În asemenea situaţii, există premisa că este cu neputinţă ca soţul
mamei să fie tatăl copilului, conform prezumţiilor de la art.53 C.fam. şi,
prin urmare, acesta poate intenta o acţiune în tăgada paternităţii, proces
în cursul căruia trebuie să facă dovada nepaternităţii.
În acţiunea în tăgada paternităţii, reclamantul poate folosi orice mijloc
de probă, după cum am mai menţionat, neexistând restricţii, dar o
importanţă deosebită o au probele ştiinţifice.691
Cel mai des folosit mijloc de probă îl constituie expertizele medico-
legale în stabilirea paternităţii, care pot fi: durata sarcinii, cercetarea
capacităţii de procreare692 a bărbatului, cercetarea dermatoglifelor,693
cercetarea antropologică694, cercetarea grupelor sanguine şi serice (prin
folosirea sistemelor A.B.O., secretor-nesecretor, M.N., Rh etc.).695
Jurisprudenţa a precizat că este imposibilă admiterea acţiunii în
tăgada paternităţii numai pe baza recunoaşterii mamei că soţul ei nu ar fi
691
D. LUPAŞCU – Op.cit., p.166; I. P. FILIPESCU, A. I, FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.340; I.
IMBRESCU – Op.cit., p.261.
692
Expertiza capacităţii de procreare constituie o probă absolută de excludere de la
paternitate, dacă se constată starea de impotenţă sau de sterilitate a bărbatului.
693
Se referă la transmiterea ereditară a desenelor papilare şi constă în analiza
tabloului dermatografic al copilului şi, respectiv, al prezumtivului tată.
694
Se referă la transmiterea unor particularităţi anatomice de la părinţi la copii, ca de
exemplu: fizionomia feţei, conformaţia nasului sau a urechilor, malformaţii, boli
ereditare etc.
695
G. SCRIPCARU – Medicină legală, E.D.P., Bucureşti, 1993, p.333 şi urm.
305
tatăl copilului. Fiind vorba despre schimbarea statutului civil al copilului,
este necesară efectuarea probelor din care să rezulte că este cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.696
4.5.9. EFECTELE ADMITERII ACŢIUNII ÎN TĂGĂDUIREA

PATERNITĂŢII
Hotărârea judecătorească rămasă definitivă, prin care se admite
cererea soţului mamei şi se stabileşte că acesta nu este tatăl copilului,
produce următoarele efecte:
9 Se consideră că între reclamant şi copil nu au existat niciodată relaţii
de rudenie, izvorâte din raportul de filiaţie.
9 Reclamantul nu mai are faţă de copil nici o obligaţie legală derivând
din filiaţie, toate drepturile dobândite de copil în temeiul acestui raport
fiind anulate la cererea celor interesaţi (obligaţia de întreţinere a
fostului tată, dreptul de succesiune etc.).
9 Copilul este exclus din familia soţului mamei, cu care nu mai are
relaţii de rudenie, astfel încât el pierde dreptul de a purta numele
tatălui, dobândind numele avut de mamă în momentul naşterii
sale697.
9 Copilul va purta numele respectiv numai în cazul în care mama lui îl
avea la data naşterii sale.
9 Din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, copilul
pierde statutul de copil rezultat din căsătorie şi dobândeşte statutul
de copil născut în afara căsătoriei.
9 De la data respectivă, copilul dobândeşte dreptul la acţiune împotriva
prezumtivului tată.
696
Trib. Supr., S.civ.,dec.nr.867/1986, în C.D. 1986, p.124.
697
Astfel, într-o speţă, se invocau ca neconstituţionale dispoziţiile art.64 C.fam., cu
motivaţia că prin admiterea acţiunii în tăgada paternităţii copilul dobândeşte
calitatea de copil din afara căsătoriei, nemaiavând nici un grad de rudenie cu soţul
mamei şi pierzând în acest fel şi dreptul de a purta numele acestuia, acest lucru
constituind o încălcare a dreptului persoanei la integritatea psihică. Prin decizia
Curţii Constituţionale nr.60/2004 (M.Of. nr.203 din 9 martie 2004) se declară
constituţional art.64 C.fam., cu motivaţia că nu este o încălcare a dreptului la
integritate psihică a persoanei. Copilul păstrează numele de familie al tatălui
prezumtiv (I. IMBRESCU – Op.cit., p.262).
306
9 De asemenea, ulterior pronunţării hotărârii de tăgăduire a paternităţii,
copilul poate fi recunoscut, voluntar sau prin hotărâre
judecătorească, de un alt bărbat.
Având în vedere aceste consecinţe, instanţa judecătorească ce a
admis acţiunea are obligaţia să facă cunoscută serviciului de stare civilă
modificarea produsă în statutul copilului, pentru efectuarea menţiunilor
corespunzătoare şi eliberarea unui nou certificat.
4.6. ACŢIUNEA ÎN CONTESTAREA RECUNOAŞTERII FILIAŢIEI

Potrivit art.49 şi art.58 alin.(1) C.fam., „recunoaşterea care nu
corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată” –
contestarea recunoaşterii de maternitate, respectiv de paternitate
(subl.ns.).
Contestarea recunoaşterii filiaţiei din afara căsătoriei698 aduce o
modificare în statutul civil al persoanei, ca urmare a unei proceduri
judiciare contradictorii, prin care se dovedeşte că recunoaşterea filiaţiei nu
corespunde adevărului.
Această acţiune face parte din categoria acţiunilor în contestare,
întrucât litigiul urmăreşte în final modificarea statutului civil al
persoanei, ca urmare a punerii în discuţie a existenţei raportului de filiaţie
între reclamant şi copil.
4.6.2. CONTESTAREA RECUNOAŞTERII MATERNITĂŢII

Potrivit art.49 C.fam., recunoaşterea care nu corespunde adevărului
poate fi contestată. Pentru a stabili adevărul, legea permite deci să se
facă dovada contrară.
Acţiunea în contestarea recunoaşterii de maternitate poate fi făcută
de orice persoană interesată (art.49 C.fam.). Rezultă că această acţiune
poate fi introdusă şi de către mama care a făcut recunoaşterea, dacă îşi
dă seama că s-a înşelat asupra celor recunoscute şi reuşeşte să facă
dovada în acest sens. Contestarea de care vorbeşte art.49 C.fam., dacă
698
Proiectul Codului civil o consacră în art.338 subcapitolul „Acţiunea în contestaţia
filiaţiei”.
307
este făcută de către mamă, este tocmai revocarea mărturisirii făcute prin
eroarea de fapt la care se referă art.1206 C.civ. (mărturisirea judiciară).
Acţiunea în contestarea recunoaşterii de maternitate poate fi
introdusă şi de către procuror.
În ceea ce priveşte termenul în care se poate introduce o asemenea
acţiune, legea nu prevede nici un fel de condiţii, de unde rezultă că
aceasta poate fi introdusă oricând.
În dovedirea acţiunii în contestare se pot folosi orice mijloace de
probă.
În cazul în care acţiunea în contestarea recunoaşterii de maternitate
este admisă, se înlătură cu efect retroactiv, legătura de filiaţie pe care o
stabilise aceea recunoaştere.
4.6.3. CONTESTAREA RECUNOAŞTERII PATERNITĂŢII

În situaţia în care recunoaşterea paternităţii nu corespunde
adevărului [art.58 alin.(1)], ea poate fi contestată699 de către orice
persoană interesată:
– copilul recunoscut şi descendenţii lui, care au interesul să stabilească
adevărata filiaţie;
– mama copilului recunoscut;
– procurorul (care poate acţiona în temeiul art.45 C.proc.civ.);
– bărbatul care a făcut recunoaşterea700, din eroare, deşi acesta nu era
tatăl copilului, cât şi moştenitorii săi. Contestarea recunoaşterii de
paternitate, despre care vorbeşte art.58 alin.(1) C.fam., dacă este
699
A contesta înseamnă altceva decât a revoca. Se poate contesta numai
recunoaşterea de paternitate făcută prin declaraţie la serviciul stării civile, act
autentic şi testament. Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi
contestată (Trib. Supr., dec.civ. nr.764/11 mai 1978, în R.R.D., nr.11/1978, p.62); I.
P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU - Op.cit., 2002, p.358.
700
Trib. Supr., dec.civ.nr.1076/12 iunie 1957, în L.P.nr.1/1958, p.101 şi Trib. Supr.,
dec.civ. nr.962 din 10 aprilie 1973, în C.D., 1974, p.250.Contestarea trebuie
dovedită pentru a arăta faptul că ea nu corespunde adevărului, pe când revocarea
se poate face unilateral, fără nici o justificare. De aceea, sunt greşite soluţiile
acelor instanţe judecătoreşti în sensul că tatăl nu-şi poate contesta propria-i
recunoaştere pe motiv că aceasta este irevocabilă. În notele critice la aceste soluţii
se arată, în mod just, că şi tatăl care a făcut recunoaşterea, poate să o conteste,
dacă nu corespunde adevărului (fostul Trib. reg. Bacău,dec.civ.nr.503/7 martie
1961, în J.N., nr.9/1961, p.130, şi fostul Trib.jud. Iaşi, dec.civ.nr.255/9 martie 1963,
în J.N., nr.1/1965, p.130); Vz. I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU - Op.cit., 2002, p.358.
308
făcută de către autorul ei, este tocmai revocarea mărturisirii făcute
prin eroare de fapt, la care se referă art.1206 C.civ.. Contestarea
recunoaşterii se poate face chiar dacă autorul ei nu s-a găsit în
eroare de fapt.
Această acţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă
(martori, înscrisuri, expertiză etc.) şi trebuie să demonstreze că, în
perioada de concepţie, mama a întreţinut relaţii cu un alt bărbat sau
că cel care a recunoscut copilul nu poate fi tatăl acestuia, întrucât în
perioada respectivă nu a întreţinut relaţii intime cu mama copilului,
datorită unor cauze obiective (imposibilitate biologică de a procrea, a fost
militar în termen, a fost arestat etc.).
Dacă recunoaşterea copilului este contestată de mamă, de cel
recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în
sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi [art.58 alin.(2) din
Codul familiei]. În mod indirect, cel care a recunoscut copilul este
obligat să dovedească faptul că într-adevăr este tatăl copilului,
exercitând o adevărată acţiune în stabilirea paternităţii. Acţiunea este
imprescriptibilă, iar atunci când este admisă, hotărârea pronunţată de
către instanţa judecătorească are caracter declarativ, în sensul că
produce efecte şi pentru trecut, începând de la data naşterii copilului, şi
chiar mai înainte, de la concepţia acestuia.
În cazul contestării recunoaşterii paternităţii, procedura jurisdicţională
urmează să stabilească, pe bază de probe, dacă autorul recunoaşterii
este sau nu tatăl celui recunoscut şi deci dacă recunoaşterea este sau nu
conformă cu realitatea.
Presupusul tată, care iniţial a recunoscut copilul, poate contesta
recunoaşterea, chiar dacă a cunoscut că este tatăl copilului pe care l-a
recunoscut şi deci nu a fost în eroare când a făcut recunoaşterea
paternităţii.
Atunci când acţiunea tatălui a fost respinsă, mama copilului are
posibilitatea să introducă şi ea acţiune în contestarea recunoaşterii de
paternitate [art.58 alin.(2) din Codul familiei], fără a i se putea opune
autoritatea de lucru judecat, întrucât nu există identitate de părţi în ceea
ce priveşte calitatea lor procesuală. În cazul respingerii acţiunii în
contestarea recunoaşterii de paternitate, introdusă de copil, mama
acestuia poate, ulterior, introduce o acţiune în contestarea recunoaşterii
309
de paternitate, nefiind autoritate de lucru judecat, deoarece nu există
identitate de părţi.701
Contestarea recunoaşterii paternităţii necesită ca instanţa să fie
sesizată printr-o cerere scrisă, cuprinzând toate elementele unei acţiuni
civile în justiţie, fiind chemaţi în faţa instanţei cel care a făcut
recunoaşterea şi cel recunoscut, în cazul în care ei nu sunt parte
reclamantă.
Acţiunea civilă trebuie să precizeze motivul pe care se întemeiază,
menţionându-se probele care urmează a fi administrate, pentru a dovedi
că autorul recunoaşterii nu este în realitate tatăl celui care a fost
recunoscut.
Acţiunea are caracter imprescriptibil, astfel că partea interesată
poate introduce acţiunea în contestarea recunoaşterii indiferent de
trecerea timpului, spre deosebire de acţiunea în tăgăduirea paternităţii,
care trebuie introdusă în termen de 3 ani702 de la data naşterii copilului, în
cazul mamei [art.55 alin.(1) teza întâi din Codul familiei],în termen de 3
ani de la data la care soţul mamei a luat cunoştinţă de naşterea copilului
[art.55 alin.(2) teza a doua din Codul familiei],respectiv în termen de 3 ani
de la data majoratului copilului, dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul
minorităţii sale [art.55 alin. (2) C.fam.], întrucât este o acţiune în
reclamaţie de stat.
4.6.4. PROCEDURA RECUNOAŞTERII MATERNITĂŢII/PATERNITĂŢII

Normele procesuale care se aplică acţiunii în contestarea recu-
noaşterii sunt cele prevăzute de dreptul comun, în ceea ce priveşte
competenţa instanţei, precum şi formularea sau comunicarea acţiunii.
Sub aspectul competenţei materiale (ratione materiae), este
competent tribunalul pentru minori şi familie, iar sub aspect teritorial
(ratione loci) este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului.
Acţiunea trebuie îndreptată împotriva copilului, precum şi a persoanei
care a făcut recunoaşterea, mai puţin în cazul când contestarea se face
de declarant.
În ceea ce priveşte sarcina probei, regula este că persoana care
face o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească.
701
Jud. Mediaş, sent.civ.nr.1360/4 iunie 1976, în R.R.D., nr.6/1977, p.39 (Vz. I. P.
FILIPESCU, A. I. FILIPESCU, - Op.cit., 2002, p.359).
702
Astfel cum au fost modificate şi completate art.54 şi 55 C.fam. prin Legea
nr.288/2007.
310
Dat fiind faptul că recunoaşterea odată consemnată în formele
prevăzute de lege presupune că aceasta corespunde adevărului,
persoana care o contestă trebuie să dovedească faptul că ea nu co-
respunde adevărului, că un copil nu aparţine celui care l-a recunoscut.
Dovada diferă în funcţie de cine a făcut recunoaşterea, mama sau
tatăl copilului, astfel:
9 În cazul recunoaşterii făcute de mamă, aceasta poate fi stabilită ca
neadevărată, dacă se dovedeşte că naşterea copilului s-a produs
într-o perioadă care nu coincide cu sarcina mamei.
9 Atunci când se contestă recunoaşterea făcută de tată, pot fi
folosite aceleaşi mijloace de probă ca şi în cadrul acţiunilor de
stabilire, respectiv de tăgăduire a paternităţii.
De regulă, probele în cadrul unor asemenea acţiuni se referă la:
- întreţinerea de către mamă a unor relaţii cu o altă persoană, în
perioada concepţiei probabile;
- imposibilitatea ca declarantul să fie tatăl copilului, ca urmare a
unor impedimente de ordin obiectiv.
Ca o excepţie de la regula privind sarcina probei, care aparţine celui
ce face o afirmaţie în faţa instanţei, art.58 alin.(2) din Codul familiei
prevede: „dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel
recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în
sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.703
Dovada împrejurărilor invocate în acţiune se poate face prin toate
mijloacele de probă admise de lege.
Practica judiciară şi literatura de specialitate au recunoscut că şi
declarantul are calitatea procesuală de a contesta propria
recunoaştere, când ea nu corespunde adevărului şi acest fapt este
dovedit.
Contestarea recunoaşterii nu trebuie confundată cu revocarea704 ei.
Recunoaşterea constituie o manifestare unilaterală de voinţă şi nu poate fi
703
Prin urmare, sarcina probei este răsturnată, ca şi cum, în aceste situaţii s-ar putea
prezuma că recunoaşterea nu corespunde adevărului, iar autorul recunoaşterii se
găseşte în situaţia de a face dovada paternităţii, ca şi cum ar fi introdus o acţiune în
reclamaţie de stare civilă, iar nu o acţiune în contestare, deşi, potrivit legii, el nu are
dreptul la o asemenea acţiune în stabilirea paternităţii (I. IMBRESCU – Op.cit., p.266).
704
Se poate contesta numai recunoaşterea de paternitate făcută prin declaraţie la
serviciul stării civile, act autentic şi testament. Paternitatea stabilită prin hotărâre
judecătorească nu poate fi contestată (Trib.Suprem, dec.civ.nr.764/11 mai 1978, în
R.R.D. nr.11/1978, p.62 – Vz. I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.358).
311
revocată fără nici o justificare. Contestarea implică o procedură judiciară
în cadrul căreia se stabileşte, pe bază de probe, dacă autorul
recunoaşterii este sau nu tatăl copilului, pentru că numai astfel se poate
afla dacă recunoaşterea (făcută în mod unilateral) este conformă cu
adevărul. Nu există nici o raţiune pentru care legea să permită
contestarea recunoaşterii de către mamă sau de către copil şi să nu
permită contestarea celui care a făcut-o, deoarece starea civilă a
persoanei este de interes general, iar datele de stare civilă trebuie să
reflecte realitatea705.
Cel care a făcut recunoaşterea poate să o conteste chiar dacă nu a
fost în eroare când a făcut recunoaşterea (respectiv a recunoscut că nu
este tatăl copilului născut din relaţiile de concubinaj cu un alt bărbat). În
acest mod se asigură înlăturarea oricăror inexactităţi existente în legătură
cu statutul persoanei şi se sancţionează unele acte prin care s-a urmărit
fraudarea legii706.
Titularul acţiunii în contestarea recunoaşterii, conform art.49 din
Codul familiei, poate fi orice persoană interesată şi apreciem că acestea
sunt:
– copilul recunoscut, care urmăreşte stabilirea adevăratei sale filiaţii;
– moştenitorii acestuia, care au interesul să fie stabilită adevărata
filiaţie a autorului lor;
– mama copilului, întrucât recunoaşterea filiaţiei de către o persoană
presupune afirmarea din partea ei că a întreţinut relaţii cu mama
copilului, ceea ce i-ar putea aduce prejudicii acesteia (imposibilitatea
pornirii unei acţiuni împotriva adevăratului tată);
– bărbatul care a făcut recunoaşterea;
– moştenitorii celui care a făcut recunoaşterea, care au un interes
exclusiv patrimonial, urmărind înlăturarea de la succesiunea autorului
lor a beneficiarului recunoaşterii;
– de asemenea, în calitatea sa de organ de supraveghere, procurorul
poate contesta recunoaşterea, conform art.45 din Codul de
procedură civilă, în interesul respectării ordinii de drept, cât şi al
apărării drepturilor şi intereselor cetăţenilor.
705
C.A. Tg. Mureş, S.civ.,dec.nr.537/2002, în C.D., All Beck, p.74 (Vz. I. IMBRESCU –
Op.cit., p266).
706
Trib. Supr., S.civ., dec.nr.327/1982, în C.D. pe anul 1982, p.142; Trib. Bucureşti, S.
a IV-a Civ., dec.nr.1040/1993, în Culegere de practică judiciară a T.M.B. pe anii
1993 – 1997, p.215 (Vz. I. IMBRESCU – Op.cit., 2006, p.267).
312
4.6.5. ANULAREA RECUNOAŞTERII FILIAŢIEI
Ca orice act juridic, recunoaşterea este supusă regulii nulităţilor
prevăzute de lege.
Anularea poate fi pronunţată numai pe calea acţiunii în anulare sau
în contestare a nulităţii actului juridic.
Deşi Codul familiei nu se referă decât la posibilitatea contestării
recunoaşterii, ca orice act juridic este supus şi acesta aceloraşi reguli, în
cazul încălcării dispoziţiilor legale sancţionate cu nulitatea.
Trebuie să facem distincţie între nulităţi absolute şi relative.
Se sancţionează cu NULITATEA ABSOLUTĂ:
– recunoaşterea făcută de o persoană care nu are calitate;
– recunoaşterea primită de la o persoană fără competenţă;
– recunoaşterea cuprinsă într-un act ce nu corespunde condiţiilor de
formă, anume determinate, în care trebuie exprimată mărturisirea;
– recunoaşterea unui copil mort, care nu are descendenţi fireşti.
Constituie NULITĂŢI RELATIVE şi sunt supuse anulării următoarele
fapte:
– recunoaşterea a fost urmarea incapacităţii celui care a făcut acest
act;
– actul respectiv este urmarea unui viciu de consimţământ;
– eroarea în care s-a aflat declarantul;
– folosirea unor mijloace dolosive (înşelăciune) sau ameninţări, ori de
constrângere a voinţei declarantului.
4.6.6. EFECTELE RECUNOAŞTERII FILIAŢIEI

Întrucât recunoaşterea filiaţiei are caracter declarativ şi nu
constitutiv de drepturi, efectele sale se produc şi pentru trecut, începând
de la data naşterii copilului, întrucât acest act se referă la un fapt
preexistent.
De asemenea, şi în ceea ce priveşte hotărârea de desfiinţare a
recunoaşterii, ca şi cea de tăgăduire a paternităţii, întrucât ea nu a
corespuns adevărului, nu poate avea decât caracter declarativ.
Aceasta înseamnă că efectele se produc şi pentru trecut, astfel că
legăturile de filiaţie vor fi rupte cu efect retroactiv, socotindu-se că nu au
existat niciodată raporturi de rudenie directă între copil şi cel care l-a
recunoscut.
313
Consecinţele patrimoniale se răsfrâng asupra succesiunilor primite în
virtutea acestei calităţi şi care vor fi restituite, precum şi asupra altor
raporturi juridice născute datorită relaţiei de filiaţie (exemplu: donaţia
făcută copilului în calitatea sa de fiu al declarantului, ce poate fi revocată).
De asemenea, urmează a fi restituite sumele de bani achitate
reciproc, ca urmare a obligaţiei legale de întreţinere sau cu titlu de
alocaţie de stat pentru copii.
În ceea ce priveşte raporturile personale, ca urmare a admiterii
acţiunii, instanţa va dispune înscrierea menţiunii în registrul de stare
civilă. În consecinţă, copilul îşi recapătă numele anterior
recunoaşterii, îşi dobândeşte statutul său civil de la acea dată şi reintră
în raporturile de familie pe care i le conferă faptul juridic al naşterii.
După operarea menţiunii, se retrage certificatul de naştere şi se
eliberează alt certificat, cu noile date de stare civilă.
4.7. ACŢIUNEA ÎN STABILIREA MATERNITĂŢII
4.7.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ
Conform art.47 alin. (1) C.fam., filiaţia faţă de mamă rezultă din
faptul naşterii. Cum naşterea este un fapt material şi evident, s-a impus
adagiul „mater in iure semper certa es”.707
Stabilirea maternităţii presupune dovedirea următoarelor elemente:
9 faptul naşterii copilului;
9 identitatea copilului născut cu cel despre a cărui filiaţie este vorba;
9 dovada căsătoriei (numai în cazul filiaţiei din căsătorie).
Există 3 modalităţi de stabilire a maternităţii. Astfel:
1) ca regulă, stabilirea filiaţiei faţă de mamă se face prin certificatul de
naştere708 (este dreptul comun şi constituie regula);
707
708
Art.47 alin. (2) C.fam. Deşi textul de lege face vorbire de „certificatul constatator al
naşterii”, se apreciază că, în raport de dispoziţiile „Legii nr.119/1996 cu privire la
actele de stare civilă, este vorba de „certificatul de naştere” şi nu de „certificatul
medical constatator al naşterii” (D. LUPAŞCU – Op.cit., p.146).
314
2) dacă naşterea nu a fost trecută în registrul de stare civilă ori dacă
copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi
necunoscuţi, filiaţia faţă de mamă se poate stabili prin
recunoaşterea mamei709;
3) când dovada filiaţiei faţă de mamă nu poate fi făcută prin certificatul
de naştere, ori este contestată realitatea celor cuprinse în acest
certificat, stabilirea maternităţii are loc prin hotărâre
judecătorească710.
După înregistrarea naşterii la serviciul de stare civilă, se întocmeşte
actul de naştere şi se eliberează certificatul de naştere.
Certificatul de naştere (ca, de altfel, şi actul de naştere) dovedeşte
filiaţia faţă de mamă. Puterea sa doveditoare priveşte nu numai faptul că
femeia a născut, ci şi identitatea copilului născut cu acela despre a cărui
stare civilă este vorba.711
Forţa sa probantă este consolidată prin folosirea stării civile (posesia
de stat) conformă certificatului de naştere.
Folosirea stării civile (posesia de stat)712 este, după cum am mai
menţionat, starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite
femei.
Ea constituie o prezumţie legală relativă la filiaţie713.
Această stare de fapt rezultă, în principal, din întrunirea următoarelor
elemente: nomen (adică acel copil poartă numele mamei sale)714;
tractatus (adică tratare, considerarea de către mamă şi familia acesteia ca
fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă folosită; fama (adică
recunoaşterea, în familie şi societate, ca fiind persoana căreia îi aparţine
starea civilă de care se prevalează).
709
Art.48 alin. (1) C.fam.
710
Art.50 C.fam. Vz. şi art.327 din Proiectul Codului civil.
711
D. LUPAŞCU – Op.cit., p.147. În acest sens, vezi, de exemplu: I. P. FILIPESCU –
Unele probleme privind filiaţia faţă de mamă, în R.D.D. nr.7/1969, p.89-90. În sensul
că puterea doveditoare a certificatului de naştere se referă doar la faptul naşterii – a
se vedea, de exemplu: I. CHIŞ – Consideraţii teoretice cu privire la întinderea puterii
doveditoare a certificatului de naştere, în R.D.D. nr.2/1987, p.39.
712
713
D. LUPAŞCU – Op.cit., p.147. În acest sens: A. CORHAN – Dreptul familiei, Teorie şi
practică, Editura Lumina Lex, 2001, p.288.
714
E. LUPAN - Drept civil, Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, 1999, p.184.
315
Aceste elemente trebuie să prezinte continuitate şi să existe în
acelaşi timp faţă de: mamă, familie şi societate.715
Concordanţa dintre certificatul de naştere şi folosirea stării
civile
Din art.51 C.fam. se constată că starea civilă ce rezultă din
certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat
nu poate fi pusă în discuţie, nici de către copil – care ar reclama o altă
stare civilă, nici de către o altă persoană – care ar contesta această stare
civilă.
În această situaţie, există o prezumţie absolută că starea civilă
arătată corespunde realităţii împotriva căreia nu se poate face dovada
contrară.
Cazurile în care se poate pune în discuţie starea civilă a
copilului716
Acestea sunt următoarele:
a) copilul are certificat de naştere şi folosirea stării civile, dar acestea nu
sunt concordante. Într-o atare situaţie, copilul poate introduce acţiune
în justiţie pentru stabilirea adevăratei filiaţii, iar orice persoană
interesată poate contesta filiaţia;
b) copilul nu are nici certificat de naştere, nici folosirea stării civile. În
această situaţie, copilul poate introduce acţiune în stabilirea
maternităţii, iar mama sa îl poate recunoaşte;
c) copilul are certificat de naştere, dar nu are folosinţa stării civile. În
această variantă copilul poate intenta acţiune pentru stabilirea
adevăratei filiaţii, faţă de mamă, şi orice persoană interesată poate
contesta starea civilă arătată în certificatul de naştere.
De la puterea doveditoare a certificatului de naştere există o
excepţie717, în cazul adopţiei, când, potrivit legii, se întocmeşte un nou act
de naştere pentru cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi
fireşti718. În acest caz, noul act de naştere nu dovedeşte faptul naşterii
715
716
717
I. FILIPESCU – Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed.All, Bucureşti,
1997, p.35.
718
Actualmente, art.53 alin. (5) din Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei.
316
faţă de mama adoptatoare, aceste împrejurări fiind dovedite de vechiul
act de naştere719.
În mod excepţional, pot exista situaţii în care prezumţia rezultând din
certificatul de naştere conform cu folosirea stării civile nu corespund cu
realitatea.720 Spre exemplu, atunci când mama îşi însuşeşte un copil
căruia îi constituie, în mod fals, prin declaraţia şi purtarea sa, certificat de
naştere şi folosirea stării civile conforme între ele, dar care nu corespund
realităţii. Aceeaşi situaţie există în cazul substituirii de copii, intervenită
înainte de întocmirea certificatului de naştere. În aceste exemple, este
admisibilă acţiunea în justiţie pentru stabilirea situaţiei reale, putându-se
folosi în proces orice mijloc de probă.
În cazul substituirii de copii, care intervine după declararea naşterii,
folosirea stării civile nu mai e conformă cu certificatul său de naştere, iar
reabilitarea situaţiei reale a copilului este posibilă fără a putea opune
menţionata prezumţie de filiaţie statornicită de lege721.
În ceea ce priveşte copiii substituiţi înainte de obţinerea certificatului
de naştere, se poate obţine nulitatea certificatului de naştere, deoarece
nu se referă la copilul în cauză, înlăturându-se astfel unul din cele două
elemente ale prezumţiei stabilite de art.51 C.fam., ceea ce înseamnă că
se poate pune apoi î discuţie starea civilă a copilului. Sau, se poate
considera că nu există conformitatea la care se referă art.51 C.fam.,
deoarece acel certificat de naştere nu se referă la acel copil, ci la cel cu
care a fost substituit, astfel că se poate pune în discuţie starea civilă a
copilului.722
∗∗∗
Dacă mama nu recunoaşte copilul a cărui maternitate nu este

stabilită, acesta are posibilitatea de a introduce acţiune în justiţie pentru
stabilirea filiaţiei faţă de mamă.
Prin această acţiune, titularul dreptului cere recunoaşterea existenţei
unui raport de filiaţie faţă de o anumită femeie, pe care o consideră ca
fiind mama sa.
719
720
721
Trib. Supr., S.civ., dec.nr.791/1970, în C.D., 1970, p.184.
722
317
Acţiunea în stabilirea maternităţii este o acţiune în reclamaţie de
stare civilă, întrucât are ca obiect stabilirea raportului de filiaţie şi are un
caracter strict personal, beneficiar fiind numai copilul.
În acest sens, art.52 din Codul familiei prevede că „acţiunea pentru
stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine numai copilului”. Faţă de
dispoziţiile art.45 C.proc.civ., procurorul poate introduce acţiunea, poate
interveni în proces şi poate exercita căile de atac, dacă este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri
expres prevăzute de lege.
Din conţinutul art.52 alin.(3) din Codul familiei rezultă caracterul
imprescriptibil al acţiunii, întrucât poate fi introdusă „tot timpul vieţii
copilului”.
4.7.2. CONDIŢII PENTRU EXERCITAREA ACŢIUNII ÎN STABILIREA

MATERNITĂŢII
Acţiunea în stabilirea maternităţii necesită existenţa unei stări
obiective, care să determine imposibilitatea reclamantului de a dovedi
existenţa unui raport de filiaţie faţă de o femeie pe care o consideră
mama sa.
În astfel de situaţii, actul de naştere nu identifică pe femeia care a dat
naştere copilului, respectiv când:
– în actul de naştere reclamantul este trecut ca fiind născut din părinţi
necunoscuţi;
– în actul respectiv a fost trecută o femeie faţă de care s-a contestat şi
s-a dovedit că nu este mama sa.
Întrucât actul de naştere nu identifică pe femeia care a dat naştere
copilului, această stare obiectivă justifică acţiunea în stabilirea
maternităţii.
Deci, putem aprecia că această acţiune este posibilă numai în
situaţiile în care maternitatea copilului nu este cunoscută.
Art.50 din Codul familiei reglementează condiţiile în care poate fi
exercitată acţiunea:
9 în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă
nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii;
9 în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul
constatator al naşterii.
În aceste situaţii, dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face în faţa
instanţei judecătoreşti, putând fi folosite orice mijloace de probă.
318
9 În afara cazurilor prevăzute la art. 50 C.fam. doctrina mai reţine723:
Astfel, dacă filiaţia s-a stabilit prin recunoaştere, iar apoi se
contestă această recunoaştere, potrivit art.49 C.fam., întrucât nu
corespunde adevărului, sau dacă se anulează recunoaşterea prin
hotărârea judecătorească, copilul poate introduce o acţiune în
stabilirea filiaţiei faţă de adevărata mamă sau, dacă filiaţia faţă de
mamă s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească, având în
vedere regimul juridic al acesteia, în sensul că are autoritate de
lucru judecat între părţi şi este opozabilă terţilor, dar totuşi aceştia
pot face dovada contrară (art.44 şi 45 din Legea nr.119/1996),
înseamnă că, în măsura în care terţul a făcut această dovadă, a fost
contestată şi în realitatea filiaţiei care rezultă din actul de naştere
întocmit pe baza hotărârii de stabilire a maternităţii, astfel încât va fi
posibilă o nouă acţiune în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de o
altă femeie.
În fine, precizăm că adopţia copilului, fie de o terţă femeie, fie chiar
de către mama copilului, dar faţă de care filiaţia nu este stabilită, nu
reprezintă un obstacol pentru introducerea unei acţiuni în stabilirea
filiaţiei faţă de mamă, dacă sunt împlinite condiţiile art.50 C.fam.,
pentru aceleaşi considerente care justifică şi recunoaşterea copilului.
Atunci când neprezentarea actului este determinată de o cauză
care poate fi înlăturată pe calea reconstituirii actului de stare civilă sau
a înregistrării lui ulterioare, apreciem că nu se poate utiliza acţiunea
în stabilirea maternităţii.
Exercitarea dreptului la acţiune implică următoarele condiţii în ceea
ce priveşte reclamantul:
– să aibă deplină capacitate de exerciţiu (să fi împlinit 18 ani, sau
minorul în vârstă de până la 18 ani să fie căsătorit în condiţiile
legii)724;
– între 14 şi 18 ani copilul să fie asistat de tutorele său;
– pentru copilul în vârstă sub 14 ani sau interzis (lipsit de capacitate de
exerciţiu) acţiunea trebuie introdusă de reprezentantul său legal.
Dreptul la acţiune nu se transmite moştenitorilor, fiind un drept
personal, însă aceştia pot continua acţiunea pornită de autorul lor
723
I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op. cit., 2002, p.319.
724
Conform noii reglementări din art.4 C.fam. (modificat şi completat prin Legea
nr.288/2007, publicată în M.Of. nr.749 din 05noiembrie 2007).
319
(numai dacă el nu a renunţat la acţiune sau nu a lăsat-o în nelucrare mai
mult de un an şi atunci operează perimarea de drept).
Deşi în principiu acţiunea poate fi introdusă împotriva pretinsei
mame, titularul are dreptul să formuleze acţiunea, după decesul acesteia,
şi împotriva moştenitorilor, pe toată durata vieţii copilului.
4.7.3. DOVADA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ

Dovada filiaţiei faţă de mamă necesită din partea copilului efectuarea
următoarelor probe:
– stabilirea faptului că pârâta a fost însărcinată şi a dat naştere unui
copil;
– sarcina pârâtei şi naşterea copilului s-au produs în perioada care să
poată justifica cererea;
– constatarea faptului că respectivul copil născut de ea este una şi
aceeaşi persoană cu reclamantul.
Temeinicia afirmaţiilor reclamantului poate rezulta numai din
coroborarea acestora, iar mijloacele de probă folosite nu au nici o limitare:
înscrisuri, martori, expertize medico-legale etc.
4.7.4. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI

DE STABILIRE A MATERNITĂŢII
Stabilirea maternităţii produce aceleaşi efecte ca şi în cazul
recunoaşterii voluntare.
Copilul dobândeşte faţă de mamă şi rudele ei poziţia juridică a
copilului născut în afara căsătoriei, raportul de filiaţie fiind considerat ca
preexistent de la naşterea copilului.
Atunci când stabilirea maternităţii se referă la o femeie căsătorită, în
ceea ce priveşte dacă va deveni copilul şi beneficiar al prezumţiei de
paternitate, distingem următoarele SITUAŢII:
9 Când perioada concepţiei şi a naşterii se situează în afara căsătoriei
mamei, prezumţia de paternitate nu poate fi aplicată.
9 Atunci când perioada concepţiei şi naşterea copilului reclamant se
plasează în timpul căsătoriei mamei, hotărârea îi este opozabilă
soţului mamei, chiar dacă acesta nu a participat, direct sau indirect,
la procesul privind stabilirea maternităţii (operează prezumţia de
paternitate pentru copilul născut în timpul căsătoriei).
Soţul mamei va avea doar posibilitatea de a apela la acţiunea de
tăgăduire a paternităţii, termenul de introducere a acţiunii curgând de
320
la data când titularul dreptului a luat cunoştinţă de hotărârea
judecătorească cu privire la stabilirea maternităţii copilului faţă de
soţia sa.
4.8. ACŢIUNEA ÎN CONTESTAREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ

Contestarea filiaţiei faţă de mamă (maternităţii) ce rezultă din
certificatul de naştere eliberat pe baza înregistrării naşterii se poate face
când certificatul de naştere şi folosirea stării civile sunt neconcordante,
precum şi atunci când copilul are certificat de naştere, dar nu are folosirea
stării civile (posesia de stat).
Acţiunea în contestaţia filiaţiei faţă de mamă se încadrează în
categoria acţiunilor în contestare, întrucât reclamantul contestă
existenţa oricărui raport de filiaţie între copil şi mama lui, în felul în
care aceasta este identificată prin actul de naştere al copilului.
Titular al dreptului la acţiune este copilul sau orice persoană
interesată, inclusiv mama copilului care rezultă, după caz, din certificatul
de naştere ori folosirea stării civile (posesia de stat), întrucât prin aceasta
se realizează restabilirea unei situaţii care interesează, în special, ordinea
de drept.
Această acţiune are ca obiect îndreptarea unei situaţii care este
urmarea înscrierii faptului că o anumită femeie a născut, când realitatea
este alta, la bază fiind o declaraţie nesinceră. Se contestă astfel o
filiaţie ce nu corespunde adevărului.
Printre cei interesaţi trebuie precizaţi, în primul rând, copilul şi
părinţii săi, al căror interes nepatrimonial nu poate fi pus în discuţie,
precum şi procurorul, care poate folosi calea prevăzută de art.45 din
Codul de procedură civilă.
Acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă este imprescriptibilă
şi poate fi introdusă în tot timpul vieţii copilului.
Sarcina probei revine contestatorului, iar mijloacele de probă sunt
cele prevăzute de dreptul comun, fără restricţii.
În acest sens, se pune în special problema dovezii maternităţii şi a
puterii probatorii a actului de stare civilă în care a fost înregistrat
faptul naşterii.
Codul familiei prevede, la art.47, că filiaţia faţă de mamă rezultă din
faptul naşterii, care se dovedeşte prin certificatul constatator al naşterii.
Actul de naştere al copilului face atât dovada maternităţii (a faptului
naşterii), cât şi dovada identităţii acestuia.
321
4.9. ACŢIUNEA ÎN CONTESTAREA FILIAŢIEI DIN CĂSĂTORIE
4.9.1. NOŢIUNE. CAZURI725

Constatarea paternităţii înseamnă negarea acesteia pe cale
judecătorească, urmărind înlăturarea aplicării greşite sau frauduloase a
prezumţiilor de paternitate.
Contestarea paternităţii din căsătorie este admisibilă în cazul în care
copilul a fost înregistrat greşit ca fiind din căsătorie şi având ca tată pe
soţul mamei, deşi:
9 părinţii săi nu au fost niciodată căsătoriţi;
9 copilul a fost născut anterior căsătoriei părinţilor;
9 copilul a fost născut după 300 de zile de la încetarea, desfacerea,
constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei.
Prezumţia de paternitate se răstoarnă în cazul în care se dovedeşte
că acel copil s-a născut în timpul căsătoriei sau mai înainte de trecerea a
300 de uile de la încetarea ori desfacerea căsătoriei, dar este cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Această acţiune are ca scop demonstrarea faptului că premisele
prezumţiei de paternitate nu au existat.
Între această acţiune şi cea în tăgăduirea paternităţii sunt unele
asemănări, însă aparente, ele neputând fi confundate726, întrucât au
OBIECTIVE deosebite:
9 Contestarea filiaţiei din căsătorie are ca scop stabilirea inexistenţei
oricărei legături de filiaţie între copil şi tatăl prezumtiv, rezultate
din căsătorie.
9 Tăgăduirea paternităţii urmăreşte să înlăture prezumţia de
paternitate de care se bucură copilul, atunci când sunt îndeplinite
condiţiile legale din care să rezulte această prezumţie, deoarece nu
corespunde cu realitatea.
725
A. CORHAN – Op.cit., p.318; D. LUPAŞCU – Op.cit., p169.
726
Deşi legea nu reglementează acţiunea, posibilitatea introducerii ei nu este pusă la
îndoială.
322
4.9.2. CALITATEA PROCESUALĂ727
În ceea ce priveşte titularul dreptului la acţiune (calitatea
procesuală activă):
9 Acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie poate fi
pornită de orice persoană interesată, chiar şi de copil, dreptul de
exercitare fiind imprescriptibil. Decizia Curţii Constituţionale nr.71/5
martie 2002728 consideră constituţionale dispoziţiile art.45 alin.(1)
C.proc.civ., care arată persoanele şi autorităţile care pot introduce
acţiunea în justiţie.
9 Acţiunile în tăgăduirea paternităţii, cu privire la titularul dreptului şi la
prescripţie, aşa cum am precizat anterior, sunt supuse unor
restricţii.
9 Dacă acţiunea este intentată de către soţul mamei copilului, pârât
(calitate procesuală activă) va fi copilul a cărui paternitate se
contestă.
Când copilul este cel care introduce acţiunea, calitatea de pârât o
are prezumtivul tată.
4.9.3. TERMENUL INTRODUCERII ACŢIUNII ŞI

INSTANŢA JUDECĂTOREASCĂ COMPETENTĂ
9 Acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie se poate introduce
oricând (este imprescriptibilă), legea neprevăzând nici un termen
pentru introducerea acţiunii care interesează starea civilă, pe când
acţiunea în tăgăduirea paternităţii se poate introduce numai în
termenul prevăzut de lege729. Instanţa competentă material este
727
Aceste aspecte sunt tratate în Proiectul Codului civil la art.338 subtitlul „Acţiunea
în contestaţia filiaţiei”. Se poate observa că faţă de actuala reglementare
(contestaţia maternităţii şi, după caz, a paternităţii), în proiect se consacră o
reglementare unică a filiaţiei.
În art 338 alin. (2) din Proiectul Codului civil se prevede o ordine expresă şi
imperativă a probelor: expertiza medico-legală, certificatul medical constatator al
naşterii şi, în lipsa acestuia, orice mijloc de probă, inclusiv posesia de stat.
728
Publicată în M.Of. nr.309 din 10 mai 2002.
729
a) 3 ani de la data naşterii copilului, în cazul introducerii de către mamă [art.55
alin. (1) teza întâi C.fam.];
b) 3 ani de la data la care soţul mamei a luat cunoştinţă de naşterea copilului
[art.55 alin. (1) teza a doua C.fam.];
323
tribunalul obişnuit, iar după înfiinţarea tribunalelor specializate
(01.01.2008), competenţa revine în primă instanţă, tribunalului pentru
minori şi familie. Sub aspect teritorial este competentă instanţa de
la domiciliul pârâtului.
4.9.4. PROBA ÎN ACŢIUNEA DE CONTESTARE

A PATERNITĂŢII DIN CĂSĂTORIE
Dovada aplicării greşite sau frauduloase a prezumţiilor de paternitate
se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, ca de exemplu:
înscrisuri, martori, expertiză, interogatorii etc.
4.9.5. EFECTUL ADMITERII ACŢIUNII

Efectul admiterii acţiunii este înlăturarea calităţii de copil din căsătorie
a copilului pârât şi considerarea lui – de la data naşterii – ca fiind copil din
afara căsătoriei. Copilul păstrează numele pe care mama l-a avut în
momentul naşterii730. În consecinţă, acţiunea în contestarea paternităţi
este distinctă de acţiunea în tăgăduirea paternităţii din căsătorie. De
asemenea, nu se confundă cu acţiunea în contestarea recunoaşterii de
paternitate731.

c) 3 ani de la data majoratului copilului, dacă acţiunea nu a fost introdusă în
timpul minorităţii sale [art.55 alin. (2) C.fam.].
730
Trib.jud. Bacău, dec.civ. nr.849/24 iulie 1978, în R.R.D. nr.2/1979, p.61-62.
731
I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Op.cit., 2002, p.348,
324
TITLUL V. CODUL NUMERIC PERSONAL
(C.N.P)
1. CONSIDERAŢII GENERALE
După cum am mai menţionat, pentru a fi posibilă stabilirea unor
raporturi juridice, subiectele acestor raporturi trebuie bine individualizate.
Individualizarea persoanelor fizice prezintă o importanţă specifică atât din
punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere social. Dreptului civil îi
revine rolul de a realiza individualizarea persoanelor fizice, de a găsi
mijloacele şi instituţiile care duc la finalizarea corectă a obiectivului în
discuţie (diferenţierea precisă a participanţilor la raporturile juridice pentru
a fi evitate confuziile)732.
În decursul timpului, s-a simţit nevoia unei cât mai mari preciziuni în
identificarea persoanelor şi, pe măsură ce unele atribute de identificare
deveneau insuficiente, se adăugau altele care le completau pe cele deja
existente. Astfel, s-a ajuns ca, astăzi, o persoană să fie individualizată, în
principal, prin nume, domiciliu şi stare civilă.
Ceea ce tindem să subliniem, în continuare, este existenţa unui
atribut de identificare a persoanei fizice care, până în prezent, nu a fost
avut în vedere în literatura juridică decât prin prisma dreptului
administrativ733. Este vorba despre codul numeric personal (C.N.P.),
statornicit pentru prima dată prin Decretul nr.59/1978734 pentru
modificarea Legii nr.5/1971 cu privire la actele de identitate ale cetăţenilor
români, precum şi la procedura schimbării domiciliului şi a reşedinţei
(republicată la 24 aprilie 1978735).
732
O. D. LUPU – Codul numeric personal, atribut de identificare a persoanei fizice, în
„Dreptul” nr.9/1997, p.51-52.
733
Ibidem 732.
734
Publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr.15 din 04.03.1978
735
Republicată în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr.34 din 24.04.1978. Prin
Decretul nr.59/1978 – de modificare a Legii nr.5/1971 – a fost introdus în cuprinsul
acestei legi art.301, cu următorul text: „Art.301 – Ministerul de Interne, Comitetul
pentru Problemele Consiliilor Populare şi Direcţia Centrală de Statistică vor stabili
325
2. SEDIUL MATERIEI
O reglementare mai amplă a codului numeric personal are loc în
1996, prin două legi, şi anume: Legea nr.105/1996736 privind evidenţa
populaţiei şi cartea de identitate (art.5 şi art.47)737, precum şi Legea
nr.119/1996738 cu privire la actele de stare civilă [art.25 şi art.42 alin.(3)],
cu modificările şi completările ulterioare.
În art.25 se prevede: „La înregistrarea naşterii, ofiţerul de stare civilă
atribuie şi înscrie codul numeric personal, care se menţionează în
certificatul de naştere, precum şi în toate celelalte acte care privesc
persoana în cauză”.

un cod numeric personal pentru toţi cetăţenii români, precum şi pentru străinii cu
domiciliul în România. Codul numeric personal va fi înscris în actele de identitate,
de stare civilă şi în alte acte personale.”
În urma republicării Legii nr.5/1971, art.301 a devenit art.34.
Ministerul de Interne, Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare şi Direcţia
Centrală de Statistică au elaborat Normele metodologice comune privind atribuirea,
înscrierea şi gestionarea codului numeric personal, nr.261.956/04.09.1979.
736
Publicată M.Of. nr.237 din 30 septembrie 1996. A abrogat Legea nr.5/1971,
republicată.
737
Redăm conţinutul art.5 şi art.47 din Legea nr.105/1996:
„Art.5 – (1) Fiecărei persoane fizice i se atribuie, începând de la naştere, un cod
numeric personal care se înscrie în actele şi certificatele de stare civilă şi se preia în
celelalte acte cu caracter oficial, emise în numele persoanei respective, precum şi
în Registrul permanent de evidenţă a populaţiei.
(2) Codul numeric personal reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o
persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele care
prelucrează date nominale privind persoana fizică.
(3) Gestionarea şi verificarea atribuirii codului numeric personal revine Ministerului
de Interne, prin formaţiunile de evidenţă a populaţiei”.
Art.47 – Persoana care nu are menţionat codul numeric personal în buletinul de
identitate este obligată să se prezinte, în termen de 120 zile de la intrarea în vigoare
a prezentei legi, la formaţiunea de evidenţă a populaţiei, de la locul de domiciliu,
pentru transcrierea acestuia din fişa personală de evidenţă”.
Menţionăm că art.5 era cuprins în capitolul „Organizarea evidenţei populaţiei”, iar
art.47 în cel intitulat „Dispoziţii tranzitorii şi finale”.
În sfârşit, precizăm că nerespectarea prevederilor art.47 constituia contravenţie,
care se sancţiona cu amendă între 20.000 lei şi 40.000 lei [art.39 lit.a) din lege].
738
Publicată în M.Of. nr.282 din 11 noiembrie 1996.
326
În ceea ce-i priveşte pe cetăţenii români aflaţi în străinătate,
întocmirea actelor de stare civilă ale acestora se poate face la misiunile
diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României sau la autorităţile
locale.
De asemenea, cetăţenii români aflaţi în străinătate pot solicita
înscrierea în registrele de stare civilă române, de la misiunile diplomatice
sau oficiile consulare de carieră ale României, a certificatelor de stare
civilă eliberate de autorităţile străine, care îi privesc, în cazul în care
înregistrarea actului sau faptului de stare civilă a fost făcută în prealabil la
autoritatea din statul în care aceştia se află.
În art.42 alin.(3) se stipulează că „Autoritatea competentă în materie
de evidenţă a populaţiei repartizează misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare ale României liste cu coduri numerice precalculate, în vederea
înscrierii lor în actele de naştere întocmite şi în certificatele eliberate în
baza acestora”.
La rândul său, Legea nr.105/1996 a fost abrogată prin O.U.G.
nr.97/2005739 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate
ale cetăţenilor români, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr.290/2005740, cu modificările şi completările ulterioare741.
Reglementări legate de atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului
numeric personal sunt cuprinse şi în Metodologia nr.1/13.10.1997742
pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.119/1996, emisă de fostul
Departament pentru Administraţia Publică Locală şi de fostul Minister de
Interne, actualmente Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Spre deosebire de Legea nr.5/1971, republicată, care statua
atribuirea codului numeric personal tuturor cetăţenilor români, precum
şi cetăţenilor străini cu domiciliul în România, Legea nr.105/1996 a
avut în vedere stabilirea codului numeric personal numai cetăţenilor
români743. Acelaşi lucru rezultă şi din reglementările aduse de O.U.G.
nr.97/2005, unde, în art.1 al Capitolului I, „Dispoziţii generale”, se
739
Publicată în M.Of. nr.641 din 20 iulie 2005.
740
Publicată în M.Of. nr.959 din 28 octombrie 2005.
741
O.U.G. nr.83/2006 (publicată în M.Of. nr.897 din 3 noiembrie 2006), aprobată prin
Legea nr.54/2007 (publicată în M.Of. nr.192 din 21 martie 2007) şi Legea
nr.53/2007 (publicată în M.Of. nr.506 din 27 iulie 2007).
742
Publicată în M.Of. nr.318 bis din 19 noiembrie 1997.
743
Această concluzie se desprinde din ansamblul dispoziţiilor art.1-9 din Legea
nr.105/1996, incluse, după cum am mai menţionat, în Capitolul I, denumit
„Organizarea evidenţei populaţiei”.
327
statuează faptul că acest act normativ „constituie cadrul care
reglementează evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale
cetăţenilor români, prin care se asigură realizarea raporturilor juridice
dintre persoanele fizice, juridice şi instituţiile statului de drept.
Totuşi, după cum se va vedea în continuare, pentru punerea în
aplicare a prevederilor art.7 alin.(2) din Legea nr.47/2006744 privind
sistemul naţional de asistenţă socială, a fost reglementată modalitatea de
atribuire a codului numeric personal pentru cetăţenii străini şi apatrizii
cu domiciliul sau reşedinţa în România, precum şi pentru cei care au
primit o formă de protecţie din partea statului român (refugiaţi sau
persoane care au primit protecţie umanitară condiţionată). Conform
reglementărilor legale privind regimul străinilor în România745 şi celor
privind azilul746, acestor persoane li se eliberează documente oficiale din
partea autorităţilor române, iar în baza acestora – singurele care atestă
identificarea apatrizilor, refugiaţilor şi persoanelor care au primit protecţia
umanitară condiţionată – persoanele respective pot desfăşura activităţi
economice şi pot beneficia de asigurări sociale, ajutor social, asigurări
sociale de sănătate, învăţământ primar şi gimnazial etc. în condiţii
similare cu cetăţenii români.
3. NOŢIUNEA ŞI ROLUL CODULUI NUMERIC PERSONAL

În conformitate cu prevederile art.6 alin.(3) din O.U.G. nr.97/2005,
fiecărei persoane fizice i se atribuie, începând de la naştere, un cod
numeric personal care se înscrie în actele şi certificatele de stare civilă şi
se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise persoanei respective,
precum şi în Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor.
Codul numeric personal (C.N.P.) reprezintă un număr
semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie
744
Publicată în M.Of. nr.239 din 16 martie 2006.
745
O.U.G. nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, aprobată prin Legea
nr.357/2003 (publicată în M.Of. nr.537 din 25.07.2003), republicată (publicată în
M.Of. nr.201 din 08.03.2004), cu modificările şi completările ulterioare (Vz.O.U.G.
nr.55/2007).
746
Legea nr.122/2006 privind azilul (publicată în M.Of. nr.428 din 18.05.2006),
modificată şi completată prin O.U.G. nr.55/2007 (publicată în M.Of. nr.424 din
26.06.2007), aprobată prin Legea nr.347/2007 (publicată în M.Of. nr.851 din
12.12.2007).
328
singurul identificator pentru toate sistemele informatice care
prelucrează date cu caracter personal privind persoana fizică [art.6
alin.(1)].
Persoana fizică are asupra codului numeric personal un drept
subiectiv, respectiv trebuie admis că prerogativele care îl alcătuiesc sunt:
1) dreptul de a folosi codul numeric personal; 2) dreptul de a cere
îndreptarea greşelilor de scriere a codului numeric personal în orice acte
(precum actele de stare civilă ori actele de identificare) şi în orice
evidenţe; 3) dreptul de a se opune la folosirea, fără îndreptăţire, a acestui
cod numeric personal de către altcineva.
Rolul codului numeric personal se exprimă în funcţia acestuia de a
individualiza persoana fizică în familie şi societate.
4. CARACTERELE JURIDICE ALE CODULUI NUMERIC PERSONAL

Ca element al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
(aptitudinea omului de a i se stabili, de a-şi modifica ori schimba codul
numeric personal, în condiţiile prevăzute de lege), codul numeric
personal prezintă caracterele juridice ale acestei capacităţi, urmând a
vorbi despre:
- legalitatea codului numeric personal;
- inalienabilitatea codului numeric personal;
- intangibilitatea codului numeric personal;
- universalitatea codului numeric personal.
Ca drept subiectiv nepatrimonial, codul numeric personal se
caracterizează prin următoarele:
- este un drept subiectiv absolut;
- este un drept subiectiv inalienabil;
- este un drept subiectiv insesizabil;
- este un drept subiectiv imprescriptibil, atât extinctiv, cât şi achizitiv;
- este un drept subiectiv strict personal şi, deci, nesusceptibil de
exercitare pe cale de reprezentare;
- este un drept subiectiv universal.
Se observă că unele dintre caracterele juridice rezultă atât din
calificarea codului numeric personal ca element al capacităţii de folosinţă,
cât şi din calificarea acestuia ca drept subiectiv civil nepatrimonial
(inalienabilitatea, universalitatea). La caracterele juridice menţionate
mai sus, vom mai adăuga un caracter specific, anume unicitatea codului
329
numeric personal, precum şi un alt caracter, ce rezultă din legalitatea şi
universalitatea codului numeric personal, anume obligativitatea codului
numeric personal.
9 Prin legalitatea codului numeric personal înţelegem, pe de o
parte, faptul că CNP este recunoscut, ca aptitudine, de lege747, iar pe de
altă parte, condiţiile dobândirii, modificării ori schimbării codului numeric
personal748 sunt stabilite prin normele metodologice749 edictate în
aplicarea unitară a acesteia.
9 Generalitatea codului numeric personal, ca element al capacităţii
de folosinţă, constă într-o serie de aptitudini abstracte:
- aptitudinea persoanei de a dobândi codul numeric personal, potrivit
legii;
- aptitudinea persoanei fizice de a-şi modifica codul numeric personal,
în condiţiile legii, ca efect al modificărilor ce intervin în starea sa
civilă;
- aptitudinea persoanei fizice de a solicita şi obţine, în condiţiile legii,
schimbarea codului numeric personal;
- aptitudinea persoanei de a fi individualizată.
9 Egalitatea codului numeric personal este acel caracter juridic ce
constă în aceea că regimul juridic al codului numeric personal este
acelaşi, egal pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate, origine
etnică, sex sau alte asemenea criterii.
9 Prin inalienabilitatea codului numeric personal desemnăm acel
caracter juridic conform căruia persoana fizică nu poate renunţa la el.
9 Universalitatea codului numeric personal presupune, pe de o
parte, că toţi oamenii au dreptul la cod numeric personal, iar, pe de altă
parte, că omul se individualizează prin codul său numeric personal
oriunde s-ar găsi, în spaţiu şi timp.
Ca drept subiectiv absolut, dreptul la CNP poate fi exercitat de titular
fără a fi nevoie de concursul altei persoane, tuturor celorlalte subiecte de
drept revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu îi aduce atingere
(opozabilitate erga omnes).
747
O.U.G. nr.97/2005, art.6 alin.(3).
748
Vz.§. 15.4 şi 15.9 din prezentul capitol.
749
Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.1375/2006.
330
9 Insesizabilitatea codului numeric personal constituie un caracter
juridic ce decurge din calificarea codului numeric personal ca drept
nepatrimonial; nefăcând parte din patrimoniul persoanei fizice, înseamnă
că nu poate forma obiect al executării silite.
9 Imprescriptibilitatea codului numeric personal este acel
caracter juridic pozitiv căruia oricât timp ar dura neutilizarea sa, dreptul
asupra codului numeric personal odată atribuit nu se stinge datorită
acestei neîntrebuinţări, nici prin prescripţie extinctivă, nici prin înstrăinare,
codul numeric personal rămânând înregistrat şi după moartea persoanei,
acesta fiind înscris pe actul şi pe certificatul de deces750.
Intr-o opinie, pe care nu o împărtăşim în totalitate, singura modalitate
prin care se poate pierde codul numeric personal este pierderea
cetăţeniei române, când respectiva persoană fizică este scoasă din
evidenţa cetăţenilor români şi, implicit, din sistemele informatice care
prelucrează datele nominale privind persoanele fizice din România751.
Considerăm că afirmaţia este discutabilă, din moment ce, după cum
se va vedea,752 şi străinilor ori apatrizilor cu domiciliul sau reşedinţa din
România li se atribuie cod numeric personal.
9 Personalitatea codului numeric personal desemnează acel
caracter juridic care se indică prin formula „CNP reprezintă un număr
semnificativ ce individualizează o persoană fizică”, ceea ce înseamnă
că nu pot exista două persoane cu acelaşi cod753.
9 Obligativitatea codului numeric personal decurge, după cum se
poate observa cu uşurinţă, atât din textele de lege care consacră
legalitatea acestuia, cât şi din cele referitoare la universalitatea sa.
Ca argument de text în favoarea acestui caracter juridic al codului
numeric personal mai pot fi aduse şi dispoziţiile ce stabilesc faptul că
„fiecărei persoane fizice i se atribuie, începând de la naştere, un cod
numeric personal…”
750
Vz.§. 15.4 din prezentul capitol. Mai mult, din raţiuni care ţin de valorificarea unor
drepturi de către aparţinătorii persoanelor decedate, şi pentru acestea, dacă nu au
avut atribuit un CNP în timpul vieţii, se atribuie unul, datele fiind trecute apoi în
evidenţa pasivă (subl.ns).
751
O. D.LUPU, Op.cit., p.52.
752
Vz. §. 15.11 din prezentul capitol.
753
Vz. §. 15.4 din prezentul capitol.
331
Codul numeric personal se înscrie la naştere în actul şi certificatul de
naştere, în actul de identitate la împlinirea vârstei de 14 ani, în rubrica
specială din paşaport, în permisul de conducere a autovehiculelor, în
livretul militar, în actul şi certificatul de căsătorie, pe certificatul de acţionar
emis în urma procesului de privatizare în masă, în actul şi certificatul de
deces etc., precum şi în Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor.
Prin funcţiile sale sociale, codul numeric personal se prezintă nu
numai ca un drept subiectiv, ci, în acelaşi timp, şi ca o instituţie de
evidenţă a persoanelor fizice; în consecinţă, dreptul subiectiv asupra
codului numeric personal este dublat, în mod necesar şi inseparabil, de
obligaţia de a folosi codul numeric personal pe care legea îl indică, fără
posibilitatea de a-l schimba sau modifica decât în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
Individul este obligat să utilizeze codul numeric personal ce i-a fost
atribuit şi să se considere vizat de acest cod numeric personal. El este
obligat să se identifice sub acest CNP, respectiv să se facă cunoscut în
societate ori de câte ori sunt în joc consecinţe juridice. Obligaţia de a se
prezenta utilizând codul său numeric personal, legal atribuit, este o
obligaţie absolută faţă de stat.
5. ATRIBUIREA, ÎNSCRIEREA ŞI GESTIONAREA C.N.P.

Atribuirea codului numeric personal de către ofiţerul de stare civilă
se face pe baza datelor înscrise în actul de naştere, cu privire la:
- sex;
- data naşterii.
Codul numeric personal atribuit unei persoane nu poate fi schimbat
decât în cazurile în care se modifică, potrivit legii, datele privind sexul şi
data naşterii, ori când a fost atribuit în mod eronat.
La întocmirea unui nou act de naştere, ca urmare a adopţiei cu
efecte depline, se preia codul numeric personal atribuit anterior.
Gestionarea şi verificarea atribuirii C.N.P. revin serviciilor publice
comunitare de evidenţă a persoanelor (s.p.c.e.p.), sub conducerea
Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor (I.N.E.P.).
Modificarea codului numeric personal atribuit sau înscris greşit în
actele de stare civilă se face la cererea persoanei în cauză sau a
reprezentantului legal al acesteia, ori din oficiu, numai cu avizul
332
serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor şi cu
aprobarea primarului.
Aprobarea se dă pe baza procesului-verbal de constatare a erorii
întocmit de ofiţerul de stare civilă.
În actul de stare civilă, la rubrica „menţiuni”, se înscrie numărul
procesului-verbal şi data efectuării menţiunii, aplicându-se ştampila cu
noul cod numeric personal.
Codul atribuit sau înscris greşit se va anula cu o linie orizontală
(roşie).
Noul cod numeric personal se va comunica structurii de evidenţă a
persoanei din cadrul s.p.c.e.p. local. Comunicarea se face prin formularul
„Comunicare de modificare”.
Odată ce a fost atribuit unei persoane, codul numeric personal
rămâne al acesteia, neputând fi atribuit, ulterior, alteia, nici după
decesul primei persoane.
NOTĂ: Un nou C.N.P.754 se atribuie aceleiaşi persoane în una dintre
următoarele situaţii:
1. actul de naştere a fost rectificat, fiind modificate datele care intră în
structura CNP;
2. rubrica din certificatul de naştere în care se înscrie CNP a fost
completată eronat;
3. CNP a fost atribuit greşit;
4. solicitantul şi-a schimbat sexul;
5. există neconcordanţe privind CNP.
Soluţionarea cazurilor de coduri numeric personale duble sau eronate
se realizează de către C.N.A.B.D.E.P., în colaborare cu serviciile
publice comunitare de evidenţă a persoanelor.
6. ISTORICUL PROCEDURII DE ACORDARE A C.N.P.

Datele înscrise pe fişele de evidenţă locală (F.E.L.) au fost prelucrate
în sistem automat,755 după anul 1990, astfel:
754
Art.15 din Normele metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor legale privind
evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, aprobate
prin H.G. nr.1375/2006 – publicate în M.Of. nr.851 din 17.10.2006.
333
9 pentru persoanele născute înainte de 01.01.1966, atribuirea de
C.N.P. s-a realizat în sistem automat, pe măsura implementării
datelor în vederea constituirii Registrului Naţional de Evidenţă a
Persoanelor (R.N.E.P.);
9 pentru persoanele născute în perioada 1966-1978, atribuirea de
C.N.P. s-a realizat în momentul eliberării primului act de identitate (la
împlinirea vârstei de 14 ani), din listele de coduri numerice
personale precalculate, distribuite anual, de la formaţiunile de
evidenţa populaţiei (din iulie 2000 devenite formaţiuni de evidenţă
informatizată a persoanei), pe raza cărora persoanele aveau
domiciliul unde s-a identificat fişa de evidenţă locală – F.E.L. (fără a
se ţine cont de judeţul de naştere);
9 pentru persoanele născute în anul 1979, acordarea de C.N.P.
s-a realizat în sistem automat, la împlinirea vârstei de 14 ani;
9 începând cu anul 1980, s-au tipărit liste cu C.N.P. precalculate,
pentru fiecare oficiu de stare civilă din cadrul primăriilor. Pe baza
acestor liste, la oficiul de stare civilă, C.N.P. corespunzător sexului şi
datei de naştere a fost înscris pe actul de naştere şi pe certificatul
de naştere;
9 la nivelul municipiului Bucureşti, acordarea de C.N.P. de la
naştere s-a efectuat începând cu 01 octombrie 1979;
9 începând cu 01.01.2004, s-au repartizat liste de C.N.P. precalculate
pentru fiecare misiune diplomatică sau oficiu consular de carieră ale
României, de către Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de
Date privind Evidenţa Persoanelor (C.N.A.B.D.E.P.).
7. GENERAREA ŞI ADMINISTRAREA C.N.P.

Codurile numerice personale sunt generate şi administrate prin
mijloace informatice de către Centrul Naţional de Administrare a Bazelor
de Date privind Evidenţa Persoanelor, care emite şi distribuie anual
către serviciile publice comunitare judeţene de evidenţă a persoanelor,
Serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor al municipiului
Bucureşti şi Direcţia Generală Afaceri Consulare din M.A.E. listele

755
Vz. Metodologia comună CNABDEP/INEP, nr.1771834/215966/16-28.11.2005, de
acordare/reacordare a codului numeric personal.
334
conţinând codurile numerice personale precalculate pentru anul în
curs756.
8. STRUCTURA CODULUI NUMERIC PERSONAL

Codul numeric personal este alcătuit din 13 cifre, având următoarea
structură757:
A. O parte semnificativă, alcătuită din 7 cifre, care exprimă sexul,

secolul şi data naşterii, sub forma SAALLZZ, unde S reprezintă sexul şi
secolul în care s-a născut persoana, iar AALLZZ reprezintă data naşterii,
astfel:
9 S poate fi:
- 1 - pentru persoanele de sex masculin născute în secolul XX
(1900-1999);
- 2 - pentru persoanele de sex feminin născute în secolul XX
(1900-1999);
- 3 - pentru persoanele de sex masculin născute în secolul XIX
(1865-1899);
- 4 - pentru persoanele de sex feminin născute în secolul XIX
(1865-1899);
- 5 - pentru persoanele de sex masculin născute în secolul XXI
(2000-2099);
- 6 - pentru persoanele de sex feminin născute în secolul XXI
(2000-2099).
9 AALLZZ cuprinde ultimele două cifre ale anului naşterii (AA), luna
naşterii, cu valori între 01 şi 12 (LL) şi ziua naşterii, cu valori între 01
şi 28, 29, 30 sau 31, după caz (ZZ).
B. O parte secvenţială, formată din 5 cifre, sub forma NNNNN, din care
primele două pot fi înlocuite cu JJ.
- JJ reprezintă secvenţa atribuită judeţului sau sectorului în care
s-a născut persoana ori în care aceasta avea domiciliul în
756
Vz. art.6 alin.(2) din OUG nr.97/2005 şi art.14 alin.(2) din Normele metodologice
aprobate prin H.G. nr.1375/2006.
757
Vz. art.14 alin.(3) din Normele metodologice menţionate la nota 752.
335
momentul acordării C.N.P. (se pot regăsi, după caz, grupele de
cifre: 01 până la 47, respectiv 51 sau 52);
- NNN reprezintă un număr de secvenţă (între 001 şi 999)
repartizat pe puncte de atribuire, prin care se diferenţiază
persoanele de acelaşi sex, născute în acelaşi loc şi cu aceeaşi
dată de naştere (an, lună, zi).
C. O cifră de control (C) dată de calculator, care permite depistarea

eventualelor erori de înlocuire sau inversare a cifrelor din componenţa
C.N.P. şi care este rezultatul unui calcul matematic.
9. LISTA DE CODURI NUMERICE PERSONALE PRECALCULATE

a) Codurile numerice personale sunt atribuite de către ofiţerii de stare
civilă, din listele emise şi distribuite anual de către C.N.A.B.D.E.P. din
cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
b) Distribuirea se face către fiecare punct de atribuire (primărie), prin
intermediul serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor
(compartimentele de stare civilă).
c) Atunci când numărul codurilor precalculate nu acoperă nevoile de
atribuire pentru o anumită zi, se solicită, în scris – prin serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor şi prin Biroul judeţean de
administrare a bazelor de date privind evidenţa persoanelor
(B.J.A.B.D.E.P.) –, un cod numeric personal de la C.N.A.B.D.E.P..
d) Codul astfel atribuit se înscrie în lista de coduri precalculate, la locul
corespunzător.
e) Ofiţerul de stare civilă are obligaţia ca, atunci când primeşte listele de
coduri precalculate, să verifice dacă listele aparţin locului de
atribuire şi dacă acestea conţin toate codurile cuprinse în
secvenţa repartizată.
f) Listele de coduri precalculate sunt înregistrate, în mod obligatoriu,
îndosariate şi au termen de păstrare timp de 100 de ani.
g) Ofiţerul de stare civilă are obligaţia de a lua măsuri de conservare şi
de asigurare a securităţii listelor de coduri precalculate.
336
10. PROCEDURA ATRIBUIRII CODULUI NUMERIC PERSONAL
a) Atunci când se întocmeşte actul de naştere şi se completează
buletinul statistic al actului de naştere pentru „născuţi vii”, se va
extrage din lista de coduri precalculate primul cod liber
corespunzător:
- datei de naştere a persoanei;
- grupei corespunzătoare sexului.
b) Aceste date se vor prelua integral în:
- actul de naştere;
- certificatul de naştere;
- buletinul statistic şi
- comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei.
c) Atribuirea codului numeric personal se face numai în cazul
persoanelor care s-au născut vii, chiar dacă, la data înregistrării
naşterii, acestea nu se mai aflau în viaţă.
Copiilor născuţi în România ai căror părinţi nu sunt cetăţeni români
nu li se vor acorda C.N.P. din listele de coduri precalculate. Dacă
este cazul, acestora li se vor acorda C.N.P. de la Oficiul Român
pentru Imigrări (O.R.I.) – structurile judeţene/a municipiului Bucureşti
pentru străini.
d) În dreptul codului numeric personal preluat din listă, se va menţiona
numărul actului de naştere şi anul înregistrării.
e) Codul atribuit va fi barat cu o linie orizontală, în lista de coduri
precalculate.
f) În cazul persoanelor născute anterior anului în care se înregistrează
naşterea, atribuirea codului numeric personal se face din listele
corespunzătoare anului de naştere (este cazul înregistrării tardive a
naşterii sau al transcrierii).
g) Dacă nu există o astfel de posibilitate, şi pentru orice alte situaţii
de excepţie, se solicită, prin serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor şi, respectiv, prin biroul judeţean de
administrare a bazelor de date (B.J.A.B.D.E.P.), un cod numeric
personal de la C.N.A.B.D.E.P. din Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative, care generează C.N.P. suplimentar758, în vederea
758
A se vedea prevederile art.6 alin.(5) din O.U.G. nr.97/2005 şi ale art.16 din Normele
metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor legale privind evidenţa, domiciliul,
337
atribuirii lui persoanei fizice. În aceste situaţii, personalul s.p.c.e.p.
comunică noul C.N.P., cu adresă scrisă, structurii de stare civilă
care a înregistrat naşterea, în vederea înscrierii acestuia în actul de
naştere.
11. ATRIBUIREA CODULUI NUMERIC PERSONAL PENTRU

CETĂŢENII ROMÂNI NĂSCUŢI ÎN STRĂINĂTATE
Pentru cetăţenii români născuţi în străinătate, codul numeric personal

se atribuie astfel:
a) de către Direcţia de Stare Civilă din cadrul Primăriei Sectorului 1 al
Municipiului Bucureşti, pentru perioada 01.01.1980 -31.12.2003,
dacă naşterea a fost înregistrată la misiunile diplomatice sau la
oficiile consulare de carieră ale României din străinătate
(precizăm că această categorie de acte de stare civilă se
păstrează la Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti). La
revenirea în ţară, la cerere, înscrierea C.N.P. în certificatul de
naştere poate fi făcută atât de către această primărie, cât şi de către
orice serviciu public comunitar local de evidenţă a persoanelor.
Pentru cei născuţi în străinătate înainte de 1980 şi ale căror acte de
naştere au fost transcrise/înscrise în registrele de stare civilă
române, C.N.P. se va acorda de către C.N.A.B.D.E.P., la cererea
serviciilor publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor
(S.P.C.L.E.P.) sau a Direcţiei Generale de Paşapoarte (D.G.P.);
b) de către ofiţerul de stare civilă al locului unde se transcrie actul de
naştere, dacă naşterea a fost înregistrată la organele locale
competente ale statului respectiv, indiferent dacă este vorba despre
un cetăţean român cu domiciliul în ţară sau despre un cetăţean
român cu domiciliul în străinătate, în acest ultim caz competenţa
transcrierii revenind primăriei pe raza căreia persoana a avut ultimul
domiciliu în ţară;
c) din listele de coduri numerice precalculate ale Primăriei Sectorului 1
al Municipiului Bucureşti, dacă naşterea a fost înregistrată în
străinătate, iar actul de naştere este transcris în ţară (de către

reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, aprobate prin H.G.
nr.1375/2006.
338
cetăţenii români cu domiciliul în străinătate care nu au avut niciodată
domiciliul în România);
d) de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor pe raza
căreia o persoană îşi (re)stabileşte domiciliul în România. Aceasta va
solicita atribuirea C.N.P. prin Biroul judeţean de administrare a
bazelor de date privind evidenţa persoanelor (B.J.A.B.D.E.P.), care,
la rândul său, îl va solicita de la C.N.A.B.D.E.P..
În cazul când pentru persoana respectivă există deja un C.N.P.
atribuit, se va solicita eliberarea unui alt C.N.P. numai în cazul
rectificării datei de naştere (precizând acest lucru) sau dacă în
baza de date a evidenţei populaţiei este semnalat ca aparţinând unor
persoane distincte.
În ambele situaţii, la înregistrarea în baza de date locală (B.D.L.) a
datelor de identitate aparţinând noului C.N.P., se va introduce,
obligatoriu, şi C.N.P. anterior, prin macheta „istoric C.N.P.” (această
informaţie este utilă şi pentru alte sisteme informatice, ca de
exemplu: finanţe, sănătate etc., pentru a se putea realiza corelarea
datelor).
Dacă solicitantul a deţinut paşaport de cetăţean român cu
domiciliul în străinătate (C.R.D.S.), C.N.P. atribuit la eliberarea
acestuia va fi preluat în primul act de identitate, fără a se solicita
atribuirea unui alt C.N.P.
e) de către ofiţerul de stare civilă de la misiunea diplomatică sau oficiul
consular de carieră al României care întocmeşte actele şi certificatele
de naştere pentru copiii născuţi în străinătate, începând cu anul
2004, din plaja de coduri repartizată de către C.N.A.B.D.E.P..
Prin urmare, pentru persoanele ale căror naşteri vor fi înregistrate
la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României vor fi
atribuite şi înscrise C.N.P., sub forma:
5 04 05 25 80 006 5
S AA LL ZZ JJ NNN C
în cazul de faţă fiind vorba despre un copil de sex bărbătesc născut

la data de 25.05.2004 (pentru grupul JJ, pe lângă grupa de cifre 80,
au mai fost rezervate grupele 81, 82, 83 şi 84).
339
În acest ultim caz, în dreptul codului preluat din listă, care se
barează cu o linie orizontală, se vor menţiona numărul actului de
naştere şi anul înregistrării.
În cazul înscrierii certificatelor de naştere în registrele de stare
civilă române, pentru copiii născuţi până la 31.12.2003, C.N.P. se
va atribui de către Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti -
Direcţia de Stare Civilă, pe baza listelor de C.N.P. precalculate
repartizate acesteia, după primirea filelor consulare, din listele
corespunzătoare anului de naştere.
Dacă plaja de coduri numerice personale precalculate pentru anul
2004 şi următorii, atribuită misiunii diplomatice sau oficiului consular
de carieră al României, s-a epuizat, pentru o anumită zi, se solicită
C.N.A.B.D.E.P. suplimentarea de C.N.P.759, direct, prin fax, la
numărul 021/413.48.49 sau prin e-mail: cnp.cnabdep@mira.gov.ro,
anexând copia certificatului de naştere şi documentele justificative
care susţin solicitarea CNP în regim de urgenţă.
12. ATRIBUIREA C.N.P. PENTRU CETĂŢENII STRĂINI ŞI

APATRIZII CU DOMICILIUL SAU REŞEDINŢA ÎN ROMÂNIA
Pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 7 alin.(2) din Legea

nr.47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială, a fost
reglementată modalitatea de atribuire a C.N.P. pentru cetăţenii străini şi
apatrizii cu domiciliul sau reşedinţa în România, precum şi pentru cei
care au primit o formă de protecţie din partea statului român
(refugiaţi sau persoane care au primit protecţie umanitară condiţionată),
persoane aflate în evidenţa Oficiului Român pentru Imigrări (O.R.I.) –
Direcţia Migraţie şi, respectiv, Direcţia Azil şi Integrare.
Atribuirea şi înscrierea acestor C.N.P. se face de către Oficiului
Român pentru Imigrări (O.R.I.), iar gestionarea lor se realizează de către
C.N.A.B.D.E.P.
Structura C.N.P. se prezintă astfel:
9 S – poate fi:
759
Instrucţiuni pentru îndeplinirea unor activităţi pe linie de stare civilă, acte de
identitate, permise de conducere şi caziere judiciare pentru cetăţenii români aflaţi în
străinătate, transmise misiunilor diplomatice cu infograma M.A.E. – D.G.A.C.O. nr.G
5-1/11490/18.07.2007.
340
- 7 pentru persoanele de sex masculin;
- 8 pentru persoanele de sex feminin;
9 AALLZZ – data naşterii (an, lună, zi);
9 JJ – codul judeţului pe raza căruia persoanele domiciliază ori îşi au
reşedinţa (se pot regăsi, după caz, grupele de cifre: 01 până la 47,
respectiv 51 sau 52, în funcţie de judeţul unde are domiciliul sau
reşedinţa persoana în cauză, ori 91, 92, 93 sau 99, în funcţie de
instituţia care a solicitat acordarea C.N.P.);
9 NNN – poate fi o secvenţă de la 01 la 999;
9 C – cifra de control.
13. ATRIBUIREA C.N.P. PENTRU PERSOANELE CĂRORA NU LI

SE CUNOAŞTE ZIUA ŞI/SAU LUNA NAŞTERII
Având în vedere implicaţiile la nivelul tuturor sistemelor

informatice din România şi faptul că toate persoanele trebuie să aibă
un C.N.P. valid, în cazul persoanelor cărora nu li se cunoaşte ziua
şi/sau luna naşterii760, pentru operativitate şi pentru a nu le priva de
posibilitatea valorificării drepturilor constituţionale, în lipsa C.N.P.,
s.p.c.e.p. de la locul de domiciliu al acestora va solicita acordarea unui
alt C.N.P. de la B.J.A.B.D.E.P., iar acesta, la rândul său, va solicita de la
C.N.A.B.D.E.P., precizând motivul solicitării.
NOTĂ: Până în prezent, în actele acestor persoane, completate
manual, se trăgea o linie orizontală pentru datele care lipseau, sau – în
sistem informatizat – se introduceau în bazele de date câte două cifre de
0 (zero) pentru grupul de date lipsă (ZZ, LL), aspecte care în prezent nu
mai sunt posibile.
În mod normal, în ceea ce priveşte consemnarea acestor date în
actele de stare civilă din care ele lipsesc, soluţia care se impune este
completarea actului de stare civilă.
9 În cazul în care nu se cunoaşte ziua de naştere, se atribuie prima
zi din lună, iar în baza de date se face menţiunea „ziua naşterii
760
Metodologia comună CNABDEP/INEP, nr.1771834/215966/16-28.11.2005, de
acordare/reacordare a codului numeric personal.
341
necunoscută”. Pe macheta de înregistrare apare afişat:
„??.ll.aaaa”.
9 În situaţia când nu se cunoaşte decât anul de naştere, se acordă
C.N.P. cu prima zi din an şi se marchează în baza de date
menţiunea „ziua şi luna de naştere necunoscute”, iar pe macheta
de înregistrare va fi afişat cu: „??.??.aaaa”.
342
REZUMAT
MEMENTO
Sub îndrumarea şi supravegherea doctrinară atentă, riguroasă şi
exigentă, dar în acelaşi timp agreabilă, călduroasă, umană a profesorului
universitar doctor GABRIEL BOROI, am reuşit, după îndelungate eforturi, să
realizez prezenta teză de doctorat.
Am mulţumirea şi satisfacţia că acest lucru s-a realizat sub cupola
academică a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae
Titulescu”, într-un univers ştiinţific şi universitar recunoscut, de excepţie,
în sistemul şcolilor de drept româneşti.
Ansamblul de idei s-a îmbogăţit mult în timp şi mă pot considera un
răsfăţat pentru faptul că am beneficiat de colaborarea şi referatele de
specialitate ale unor eminente cadre universitare precum: prof. univ.dr
RADU MOTICA, prof. univ.dr. LIVIU STĂNCIULESCU, conf. univ. dr. PETRICĂ
TRUŞCĂ, ale căror opere ştiinţifice şi nume reprezintă incontestabile valori
şi autorităţi în cadrul dreptului privat românesc.
Aduc calde mulţumiri tuturor acestor minunaţi oameni, bunului
Dumnezeu şi soţiei mele, pentru că m-au ajutat, sfătuit, îndrumat şi au
fost alături de mine în procesul de rafinare, transformare şi sintetizare a
unui obişnuit inventar de idei într-un produs ştiinţific compact de-sine-
stătător.
INTRODUCERE
Am ales tema „ATRIBUTELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI
FIZICE” după ce m-am consultat cu Domnul Prof. Univ. Dr. Gabriel
BOROI, care a fost de acord că aceasta este mai puţin investigată din
punct de vedere ştiinţific, iar interesul pentru acest domeniu a crescut
foarte mult, aceasta şi ca urmare a modificărilor legislative recente
datorate, între altele, şi aderării României la Uniunea Europeană,
respectiv necesităţii practice, fiind un subiect de mare şi continuă
actualitate.
343
Am căutat să asigur un echilibru între analiza şi descrierea
problematicii de ordin tehnic şi practic, bazându-mă pe buna cunoaştere a
domeniului şi încercând valorificarea acesteia cu ajutorul instrumentelor şi
tehnicilor de cercetare ştiinţifică, precum şi sugerarea unor soluţii şi
propunerea unor modificări legislative care consider că se vor impune prin
forţa argumentelor prezentate.
Sistemul Codului civil din 1864 a suferit adânci prefaceri. Printre
modificările aduse este şi aceea a abrogării, în anul 1954, a părţii
intitulate „Despre persoane”, când a fost adoptat Decretul nr. 31 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice, precum şi Codul familiei, care, cu
unele modificări aduse ulterior, sunt în vigoare şi în prezent. S-au adoptat,
totodată, şi alte acte normative referitoare la starea civilă, numele şi
domiciliul persoanei, dar şi acestea nemaicorespunzând schimbărilor
produse în structura economică şi socială a ţării, au fost înlocuite, având
în prezent ca principale acte normative:
– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările
şi completările ulterioare;
– Metodologia pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.
119/1996;
– Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 323/2003, cu
– Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.97/2005 privind evidenţa,
domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 290/2005, cu
– Hotărârea Guvernului nr. 1375/2006 pentru aprobarea Normelor
români;
– Ordonanţa Guvernului nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a
persoanelor, aprobată prin Legea nr. 372/2002, cu modificările şi
– Nu în ultimul rând, la toate acestea, se adaugă reglementările
internaţionale în materie, la care România este parte, iar demersul
mei îşi găseşte raţiunea şi în dorinţa continuării alinierii legislaţiei din
ţara noastră la cea internaţională generală şi, îndeosebi, la cea a
Uniunii Europene.
344
În abordarea temei, am plecat de la constatarea că informarea
publicului larg cu privire la unele aspecte rezultate din reglementările
legale în materia actelor de stare civilă şi de evidenţă a persoanelor –
care prezintă o importanţă deosebită atât pentru satisfacerea unor
interese ale statului, cât şi pentru identificarea persoanelor fizice în
familie şi societate şi pentru apărarea drepturilor lor recunoscute şi
ocrotite de lege – constituie una dintre preocupările permanente ale
specialiştilor din acest domeniu.
Lucrând în acest sector de activitate, am căutat, şi în acest mod, să-
mi aduc contribuţia la evidenţierea aspectelor mai deosebite cu care s-au
confruntat şi se confruntă cadrele de specialitate, pentru a pune la
dispoziţia acestora o lucrare care sper să se constituie într-un îndrumar,
dar deopotrivă şi într-un izvor de cunoaştere pentru toţi cei interesaţi să
pătrundă dincolo de mecanismele vizibile ale inconfundabilului
angrenaj761 care este, în întregul său, domeniul identificării
persoanelor fizice ori ale unui demers pe terenul veşnic fertil al culturii
generale762, ale unui fundament trainic, la arhitectura căruia să se
adauge noi şi noi elemente ale cunoaşterii763.
STRUCTURA LUCRĂRII
TITLUL I – CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA PERSOANA

FIZICĂ ŞI LA IDENTIFICAREA ACESTEIA
Capitolul I – Aspecte generale privind persoana fizică. Capitolul este
destinat înţelegerii noţiunii de persoană fizică (omul, privit ca titular de
drepturi subiective civile şi de obligaţii civile)764, ca subiect de drept civil.
Sunt analizate, pe scurt, noţiunile de persoană765, personaj766,
761
Gr. STAMATE
762
P. ABRAHAM
763
D. LUPULESCU
764
Gh. BELEIU
765
persoană =”individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însuşirilor sale
fizice şi psihice” (Micul dicţionar academic, vol. III, pag.1015).
766
personaj =persoană care figurează într-o operă literară, artistică, cinematografică
sau plastică, acela care deţine o funcţie importantă în viaţa publică (uneori).
345
personalitate767. Se prezintă mai multe clasificări ale persoanelor fizice, ca
subiecte de drept civil. Totodată, se menţionează sediul materiei – actele
normative în care se găsesc normele juridice care alcătuiesc instituţia
juridică a persoanei fizice.
Capitolul II – Aspecte generale privind identificarea persoanei fizice.
În acest capitol se prezintă noţiunea de identificare a persoanei
fizice, ca instituţie juridică complexă ( individualizarea persoanei fizice, a
omului, în raporturile juridice civile, respectiv determinarea poziţiei sale în
viaţa juridică), numai o parte din aceasta aparţinând dreptului civil, anume
aceea formată din normele juridice (civile) care reglementează mijloacele
de individualizare a persoanei fizice în raporturile juridice civile. Se
tratează necesitatea identificării persoanei fizice şi se enumeră mijloacele
(atributele) de identificare a persoanei fizice. În cuprinsul lucrării, în titlul
V, după cum se va vedea, am tratat, pe lângă principalele atribuite de
identificare a persoanei fizice - numele, domiciliul şi starea civilă – şi
codul numeric personal („un număr semnificativ, ce individualizează
o persoană fizică, care constituie singurul identificator pentru toate
sistemele informatice care prelucrează date cu caracter personal
privind persoana fizică).
Am prezentat clasificarea drepturilor personale nepatrimoniale şi
natura juridică a atributelor de identificare a persoanei fizice (drepturi
subiective civile nepatrimoniale).
TITLUL II – NUMELE
Capitolul I – Consideraţii generale referitoare la nume. În cadrul
acestui capitol, am prezentat un scurt istoric şi consideraţii generale cu
privire la nume, precum şi reglementările legale în domeniu.
Am menţionat mai multe definiţii oferite de doctrină (reţinând-o pe
aceea conform căreia numele este acel atribut de identificare a persoanei
fizice care constă în cuvintele prin care aceasta se individualizează în
familie şi societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această
semnificaţie768, am tratat structura numelui (numele de familie şi
prenumele), precum şi caracterele juridice ale numelui, ca element al
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice (legalitatea, inalienabilitatea,
intangibilitatea, universalitatea) sau ca drept subiectiv nepatrimonial
767
personalitate=ceea ce este propriu, caracteristic, fiecărei persoane şi o distinge ca
individualitate; mari oameni de ştiinţă sau conducători renumiţi (DEX).
768
Gh. BELEIU, G. BOROI
346
(absolut, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, strict personal, universal).
De asemenea, am tratat prenumele (acea parte a numelui, lato senso,
care individualizează persoana fizică, mai ales în familie), insistând
asupra noţiunii, a rolului şi a caracterelor sale juridice.
Capitolul II – Stabilirea (dobândirea) numelui de familie şi a
prenumelui.
În cadrul acestui capitol, după unele consideraţii introductive, am
tratat probleme legate de stabilirea (dobândirea) numelui de familie şi a
prenumelui, iar în cazul fiecăruia am detaliat aspectele care se ridică atât
în situaţia când copilul este născut din căsătorie, cât şi din afara
căsătoriei. Totodată, separat, am analizat modul în care se face stabilirea
numelui de familie şi a prenumelui copilului născut din părinţi necunoscuţi.
Capitolul III – Modificarea numelui de familie. Prin modificarea
numelui de familie înţelegem înlocuirea acestuia datorită unor schimbări
intervenite în starea civilă a persoanei respective. În cadrul acestui
capitol, am tratat schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce
la modificarea numelui de familie, grupându-le în:
– schimbări în filiaţia persoanei fizice,
- stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi;
- stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea
părinte;
- admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii;
- admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea nulităţii
recunoaşterii de filiaţie, … în contestarea filiaţiei faţă de mamă,
... în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă
prezumţia de paternitate;
– schimbări determinate de instituţia adopţiei ( încuviinţare, încetare-
desfacere şi desfiinţare, adică declararea nulităţii…) şi
– schimbări generate de instituţia căsătoriei ( încheiere, desfacere prin
divorţ, nulitate, încetare prin decesul unuia din soţi).
Capitolul IV – Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui pe
cale administrativă. Schimbarea numelui de familie sau a prenumelui
este acea operaţiune de înlocuire a lor sau numai a unuia dintre ele, la
cererea celui interesat, cu un alt nume sau prenume printr-o dispoziţie
administrativă sau după ce a fost parcursă procedura administrativă. Am
prezentat sediul materiei (Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003),
reglementare care aduce un element de noutate faţă de cea anterioară,
respectiv faptul că, începând cu data de 01.04.2005, odată cu
operaţionalizarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a
347
persoanelor (s.p.c.e.p.), competenţa de soluţionare a cererilor de
schimbare a numelui pe cale administrativă este a preşedintelui consiliului
judeţean/primarului general al municipiului Bucureşti.
De asemenea, am dezbătut cazurile de schimbare a numelui şi a
prenumelui, sfera persoanelor îndreptăţite a cere schimbarea numelui,
procedura de urmat, în diferite ipoteze. Ca element de noutate, am tratat
problema înscrierii de menţiuni privind schimbarea numelui şi/sau
prenumelui primite din străinătate.
Capitolul V - Înscrierea numelui sau prenumelui din altă limbă în
limba maternă ori cu ortografia altei limbi (retranscrierea).
Persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de
stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia
altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste acte, a
numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii
materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât şi la cele privind
părinţii.
Capitolul VI – Pseudonimul şi porecla. Pseudonimul, ca şi numele,
individualizează persoana fizică în societate, în general, într-un anumit
domeniu de activitate, în special, printr-un cuvânt ori o grupare de cuvinte.
Fiind obiect al dreptului subiectiv corespunzător, pseudonimul se
bucură de protecţia legală a drepturilor personale nepatrimoniale.
Caracteristica sa principală este autodesemnarea şi nu este supus
regulilor stabilirii, modificării, schimbării ori retranscrierii, aşa cum este
numele.
Porecla înseamnă supranume dat (de obicei, în bătaie de joc) unei
persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului
său exterior sau a activităţii sale, iar uneori şi la anumite calităţi ale
persoanei astfel „botezate”. Ea nu se confundă cu pseudonimul. În dreptul
civil, porecla nu are nici o valoare, nu formează obiectul unui drept
subiectiv şi, în consecinţă, nu se bucură de nici o protecţie legală.
TITLUL III – DOMICILIUL ŞI REŞEDINŢA

Capitolul I – Domiciliul. Prin domiciliu, în general, se înţelege acel
atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu,
prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică769.
769
Gh. BELEIU
348
Am prezentat, într-un paragraf separat, rolul şi importanţa domiciliului
în dreptul civil, în domeniile capacităţii civile, obligaţiilor civile,
succesoral, investiţiilor, ocrotirii persoanei fizice, competenţei de
soluţionare a cererilor de rectificare a actelor de stare civilă, pentru
protecţia drepturilor copilului, procesual, exercitării unor drepturi de către
cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene.
În cadrul ultimului domeniu enumerat, alături de domiciliu şi
reşedinţă, apare noţiunea de rezidenţă normală, definită conform
prevederilor Directivei 91/439/CEE privind permisul de conducere,
transpuse în OUG nr. 69/2007 care modifică şi completează OUG nr.
195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (Rezidenţa normală este
„locul unde o persoană locuieşte în mod obişnuit, adică cel puţin 185
de zile într-un an calendaristic, datorită unor legături personale şi
profesionale sau, în cazul persoanelor fără legături profesionale,
datorită unor legături strânse între acestea şi locul în care
locuiesc”).
Am tratat caracterele juridice ale domiciliului, el prezentând aceleaşi
trăsături care sunt specifice categoriei de drepturi subiective civile
personal nepatrimoniale – legalitatea, opozabilitatea, erga omnes,
inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea şi universalitatea,
precum şi unele caractere juridice specifice proprii – stabilitatea,
unicitatea, obligativitatea şi inviolabilitatea.
Intr-un paragraf separat, am prezentat principala clasificare a
domiciliilor, în funcţie de modul de stabilire, astfel:
1) domiciliul de drept comun (voluntar) – acel drept al persoanei fizice
de a se individualiza, în spaţiu, prin locuinţa sa statornică ori
principală;
2) domiciliul legal – acel domiciliu care este stabilit de lege pentru
anumite categorii de persoane fizice şi
3) domiciliul convenţional (ales), acesta din urmă, însă, nereprezentând
un veritabil domiciliu, prin el înţelegând o locuinţă (adresă) stabilită
prin acordul de voinţă al părţilor unui act juridic civil, în vederea
executării sale în acel loc (astfel convenit) sau pentru soluţionarea
litigiului şi comunicarea actelor de procedură.
In cazul fiecăruia dintre cele 2 principale feluri de domicilii am tratat:
noţiunea şi reglementarea, stabilirea, schimbarea, anularea
menţiunii/încetarea, dovada domiciliului.
Proiectul Codului civil aduce două noţiuni noi, respectiv: 1)
„prezumţia de domiciliu”, care stabileşte că atunci când domiciliul nu este
cunoscut, reşedinţa va fi socotită domiciliu [art.56 alin(1)], iar în lipsă de
reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul unde
349
ea se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului domiciliu
[art.56 alin(2)] şi 2) „domiciliul profesional”, sens în care, în art.61,
stipulează: „Acela care exercită în mod statornic o activitate profesională
sau are una ori mai multe întreprinderi agricole, comerciale sau
industriale, va fi socotit că domiciliază şi la locul acelor întreprinderi sau
activităţi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau
urmează a se executa în acel loc”.
Capitolul II – Reşedinţa. Aceasta poate fi definită ca acel atribut de
identificare, în spaţiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei
vremelnice ori temporare770, iar în conformitate cu prevederile art.29 din
OUG nr.97/2005, „reşedinţa este adresa la care persoana fizică declară
că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu”.
Deosebindu-se de domiciliu, reşedinţa nu are caracterele acestuia:
stabilitate şi obligativitate (doar posibilă), dar, spre deosebire de
reglementarea anterioară, este de reţinut că art.25 alin.(2) din OUG
nr.97/2005 consacră şi în privinţa ei principiul unicităţii. Deşi legea civilă
nu atribuie reşedinţei aceeaşi importanţă juridică pe care o acordă
domiciliului, este de menţionat, totuşi, că reşedinţa prezintă utilitate pentru
alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul fiscal, dreptul comercial, dreptul muncii şi securităţii sociale,
dreptul familiei, dreptul procesual civil ori dreptul penal771, având uneori
rolul domiciliului, respectiv fiind luată în consideraţie la stabilirea
competenţei unor organe de stat.
TITLUL IV – STAREA CIVILĂ

Capitolul I – Consideraţii generale. Întrucât legislaţia noastră nu
defineşte conceptul de stare civilă, reglementând doar diferite aspecte
ale acestuia, cum ar fi: folosinţa stării civile, proba stării civile, actele de
stare civilă, au fost trecute în revistă mai multe dintre definiţiile date
acestei instituţii, reţinându-se cea conform căreia starea civilă (sau
statutul civil al persoanei fizice) este mijlocul juridic de individualizare a
persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această
semnificaţie772. Starea civilă este, în acelaşi timp, o sumă de calităţi
personale, de elemente ale personalităţii, calităţi care intră în conţinutul
770
Gh. BELEIU
771
Gh. BELEIU
772
Gh. BELEIU; G. BOROI
350
său şi situează persoana într-un cadru social. Ea stabileşte identitatea
juridică a persoanei773.
Am prezentat, apoi, sediul materiei, un scurt istoric, conţinutul stării
civile (rezultând că aceasta este determinată de lege şi că este dobândită
fie ca urmare a unor acte juridice – căsătoria, adopţia; fie a unor fapte
juridice – naşterea, moartea; fie ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti
pronunţate în materie – tăgada paternităţii, divorţul, anularea căsătoriei,
declararea judecătorească a morţii etc.), factori de ordin natural care intră
în componenţa stării civile (sexul, vârsta).
Intr-un paragraf separat, am prezentat delimitarea stării civile faţă de
alte noţiuni juridice: nume, domiciliu, capacitate civilă, cetăţenie, apoi
strânsa legătură dintre starea civilă – folosinţa stării civile (ori posesia de
stat), efectele posesiei de stat şi relaţia ca de la parte la întreg dintre
elementele (izvoarele) de stare civilă şi starea civilă însăşi.
In ultimul paragraf al capitolului, am analizat caracterele juridice ale
stării civile, care, în calitatea sa de drept personal, se bucură de
caracterele juridice ale acestei clase de drepturi: opozabilitate erga
omnes, inalienalibilitate (indisponibilitate), imprescriptibilitate,
personalitate şi universalitate. La caracterele juridice comune menţionate,
care nu sunt reţinute uniform, în doctrină, se adaugă un veritabil caracter
juridic specific al stării civile – indivizibilitatea sa, aceasta neputând fi
scindată774, fiind evident, şi o consecinţă a opozabilităţii erga omnes775.
Constituind un tot, starea civilă nu poate fi divizată şi nu poate
cunoaşte alternative. Consecinţă a caracterului indivizibil, evidenţa stării
civile are şi ea un caracter unitar, centralizator.
Acest caracter specific – indivizibilitatea – prezintă un deosebit
interes în înţelegerea efectelor hotărârilor judecătoreşti date în materia
stării civile, în sensul că efectele substanţiale (de drept material) ale unor
asemenea hotărâri pot fi opuse şi terţelor persoane (care nu au avut
calitatea de parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea), deci sunt
opozabile erga omnes776.
Pe lângă faptul că starea civilă are un caracter legal, obligatoriu,
persoana putând doar să intervină, în mod indirect, asupra acesteia,
aducându-i modificări, am reţinut şi următoarele aspecte:
773
C. STĂTESCU
774
Gh. BELEIU
775
O. UNGUREANU
776
G. BOROI
351
– caracterul obligatoriu al stării civile este determinat şi de interesul
social şi individual pentru care este reglementată necesitatea
identificării persoanei fizice777;
– starea civilă este o problemă de stat, ea interesând în gradul cel mai
înalt societatea. Faptul că problematica de stare civilă este dată de
lege în competenţa autorităţilor administraţiei publice locale nu
trebuie să conducă la concluzia că ea ar fi o problemă de interes
local, ce ar putea fi tratată diferenţiat de la o unitate administrativ-
teritorială la alta. Aceste autorităţi locale se manifestă – în materia
stării civile – ca purtătoare ale autorităţii statului şi nu ca
reprezentante ale colectivităţilor locale;
– starea civilă are un caracter presupus concordant cu folosirea ei;
– caracterul laic al instituţiei stării civile, declarat ca atare de Codul civil
din 1864 şi consacrat apoi constituţional în 1866 şi 1923, această
reformă fiind preluată din Codul civil francez. Regimul actelor de
stare civilă a căpătat o reglementare unitară pe întreg teritoriul ţării în
anul 1928.
Capitolul II – Actele de stare civilă. Am tratat sensurile expresiei „Act
juridic civil” ori „act juridic” sau „act” [de fiecare dată rezultând, din
context, semnificaţia atribuită: 1) manifestarea de voinţă cu intenţia de a
produce efecte juridice civile – în acord cu reglementarea legală – ori
negotium juris sau negotium, cu semnificaţia de operaţiune juridică; 2)
înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material sau
elementul de probă materială, care consemnează ori redă manifestarea
de voinţă exprimată, pentru care se foloseşte formula instrumentum
probationis sau termenul instrumentum]778.
Am prezentat definirea şi natura juridică a actelor de stare civilă,
având în vedere al doilea sens al expresiei „actele de stare civilă”, în sens
restrâns şi în sens larg. Am reţinut că actele de stare civilă pot fi definite
ca fiind acele acte (instrumentum) din registrele de stare civilă, în care
sunt consemnate, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile
legii, elementele stării civile a persoanei779 . Actul de stare civilă are o
natură juridică complexă ori mixtă, în sensul că această natură trebuie
determinată atât din punctul de vedere al dreptului civil (şi familiei chiar) –
el reprezentând o specie de acte autentice, cât şi din punctul de vedere
777
Gh. BELEIU; E.LUPAN
778
Gh. BELEIU
779
Gh. BELEIU
352
al dreptului administrativ – fiind, pe de o parte, înscrisul doveditor –
instrumentum – al actului administrativ individual - negotium – care este
tocmai înregistrarea de stare civilă, iar pe de altă parte, el este şi un
mijloc de evidenţă a populaţiei780.
In cadrul acestui capitol, am prezentat şi elemente privind un scurt
istoric, proba (dovada) stării civile şi autorităţile publice cu competenţe în
domeniul stării civile.
Capitolul III – Inregistrările de stare civilă. Prin „înregistrări de stare
civilă” se înţeleg operaţiunile juridice de consemnare, în registrele de
stare civilă, a faptelor şi a actelor juridice ce privesc starea civilă, precum
şi a altor elemente prevăzute de lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile
legii, de către organele cu atribuţii de stare civilă781. Am tratat felurile
(categoriile) înregistrărilor de stare civilă, acestea fiind: 1) înregistrări sub
forma întocmirii actelor de stare civilă; 2) înregistrări sub forma înscrierii
de menţiuni marginale. „Centralizatorul” înregistrărilor de stare civilă782
este actul de naştere, după cum rezultă din art. 9 şi 44 din Legea
nr.119/1996; el este un receptacul destinat să culeagă menţiunea tuturor
faptelor care afectează personalitatea de-a lungul vieţii783.
A urmat organizarea înregistrărilor de stare civilă, care comportă
două aspecte: organele competente să efectueze înregistrări de stare
civilă şi registrele de stare civilă. Potrivit prevederilor art.72 din Lege,
ţinerea registrelor, întocmirea şi înscrierea actelor de stare civilă se
realizează sub îndrumarea şi controlul Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, prin Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor.
Totodată, am prezentat regulile înregistrărilor de stare civilă, astfel
cum sunt prevăzute în Legea nr.119/1996 şi în Metodologia pentru
aplicarea unitară a dispoziţiilor acesteia.
Intr-un paragraf separat, am detaliat aspecte legate de reconstituirea
(refacerea) şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă (nu şi a
menţiunilor de pe marginea acestora!), în condiţii derogatorii, prevăzute
de art.16, respectiv art.52-53 din Legea nr.119/1996, pe cale
administrativă, precum şi cu privire la reconstituirea şi întocmirea
ulterioară a actelor de stare civilă pe bază de hotărâre judecătorească,
conform prevederilor art.54 alin.(2) din Lege.
780
Gh. BELEIU; G. BOROI; O.UNGUREANU, C.JUGASTRU;V.V.POPA
781
D.LUPULESCU; Gh. BELEIU; G.BOROI
782
Gh. BELEIU; G.BOROI
783
J.CARBONNIER
353
O problemă deosebită, tratată în cuprinsul lucrării, care a trecut din
competenţa instanţei judecătoreşti în aceea a autorităţii administraţiei
publice locale, începând cu data de 08.09.2006, este aceea a rectificării
actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora.
De asemenea, am prezentat aspecte referitoare la anularea,
modificarea ori completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise
pe acestea, în temeiul unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Capitolul IV – Acţiunile de stare civilă. Prin acţiuni de stare civilă
(acţiuni de stat) se înţeleg acele acţiuni în justiţie care au ca obiect
elemente ale stării civile a persoanei fizice784, prin ele urmărindu-se să se
constituie, să se modifice sau să se conteste o stare civilă, operându-se
schimbări din acest punct de vedere în starea civilă a unei persoane785.
Am prezentat diferenţele existente între cele două categorii de acţiuni în
justiţie: 1) acţiunile care privesc anularea (desfiinţarea), modificarea ori
completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora şi 2) acţiunile de stare civilă, sub aspectul obiectului, al temeiului
juridic, al competenţei, al incidenţei prescripţiei extinctive, al persoanelor
ce le pot promova, al probaţiunii şi al competenţei teritoriale. In cadrul
unor paragrafe distincte, am prezentat o caracterizare generală a
acţiunilor în justiţie privind filiaţia (insistând pe modalitatea simplă de
stabilire a paternităţii – prezumţia de paternitate, faţă de tatăl din
căsătorie, şi pe aplicarea prezumţiei timpului legal al concepţiei copilului,
atunci când copilul nu provine din căsătorie), precum şi recunoaşterii
voluntare ca mod de stabilire a filiaţiei, apoi am tratat câteva dintre cele
mai frecvente acţiuni întâlnite în practică, respectiv: acţiunea în stabilirea
paternităţii; în tăgăduirea paternităţii; în contestarea recunoaşterii filiaţiei
(maternităţii/paternităţii) – procedura recunoaşterii maternităţii/paternităţii
– anularea recunoaşterii filiaţiei; în stabilirea maternităţii; în contestarea
filiaţiei faţă de mană şi, în fine, în contestarea filiaţiei din căsătorie.
TITLUL V – CODUL NUMERIC PERSONAL (C.N.P.)

După cum am mai menţionat, am venit cu un element de noutate în
ceea ce priveşte atributele de identificare a persoanei fizice – codul
numeric personal (C.N.P.), care, până în prezent, nu a fost avut în
784
V.M.CIOBANU; Gh.BELEIU; G.BOROI; V.V.POPA; D.LUPULESCU,
A.M.LUPULESCU
785
D.LUPULESCU; A.M.LUPULESCU; Gh.BELEIU; Dec.nr.1151/1990 a S.Civ.a
C.S.J.(nepublicată)
354
vedere în literatura juridică decât prin prisma dreptului administrativ şi am
apreciat că este cazul/se impune să fie analizat şi din punctul de vedere
al dreptului civil. „Codul numeric personal reprezintă un număr
semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie singurul
identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date cu
caracter personal privind persoana fizică” [art.6 alin.(1) din OUG
nr.97/2005].
Am prezentat, în paragrafe distincte: sediul materiei, în evoluţia
reglementărilor - din anul 1978 până în prezent; noţiunea şi rolul codului
numeric personal; caracterele juridice ale acestui atribut de identificare a
persoanei fizice; atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului numeric
personal; istoricul procedurii de acordare; generarea şi administrarea;
structura (semnificativă şi secvenţială) a codul numeric personal; listele
de coduri precalculate; procedura atribuirii codului numeric personal de
către autorităţile româneşti cu competenţe în domeniu – în ţară şi în
străinătate, pentru cetăţenii români, precum şi pentru cetăţenii străini
şi apatrizii cu domiciliul sau reşedinţa în România ori pentru cei care
au primit o formă de protecţie din partea statului român (refugiaţi sau
persoane care au primit protecţie umanitară condiţionată). Am încheiat cu
atribuirea C.N.P. pentru persoanele cărora nu li se cunoaşte ziua şi/sau
luna naşterii (ZZ,LL), întrucât, în mod normal, în ceea ce priveşte
consemnarea acestor date în actele de stare civilă din care ele lipsesc,
soluţia care se impune este completarea actului de stare civilă, însă
pentru operativitate şi pentru a nu le priva de posibilitatea valorificării
drepturilor constituţionale, în lipsa C.N.P., s-a ales o altă formulă decât
cea stabilită iniţial [în sistemul manual se trăgea o linie orizontală pentru
datele care lipseau, iar în sistemul informatizat se introduceau în bazele
de date câte două cifre de 0 (zero) pentru grupul de date lipsă (ZZ,LL),
aspecte care în prezent nu mai sunt posibile, sistemul informatizat
neacceptându-le]. Rolul C.N.P. se exprimă în funcţia acestuia de a
individualiza persoana fizică în familie şi societate.
In ceea ce priveşte caracterele juridice ale C.N.P., asemenea
celorlalte atribute de identificare a persoanei fizice, le-am tratat având în
vedere C.N.P. atât ca element al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
(legalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, universalitatea), cât şi ca
drept subiectiv nepatrimonial (absolut, inalienabil, insesizabil,
imprescriptibil – extinctiv şi achizitiv -, strict personal, universal). La
aceste caractere se mai adaugă un caracter specific C.N.P., unicitatea,
dar şi obligativitatea şi egalitatea.
355
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
Am căutat ca prin documentare să surprind, să studiez şi să cercetez
cât mai multe dintre aspectele de esenţă ale instituţiilor ce se înscriu în
perimetrul identificării persoanei fizice, să sugerez soluţii şi să propun
unele modificări legislative care să contribuie la o cât mai cuprinzătoare
reglementare a acestora, în strânsă corelare cu aşteptările practicienilor
din domeniu.
Recunoscând şi pornind de la faptul că legislaţia ultimilor ani a făcut
progrese în ceea ce priveşte reglementarea instituţiilor juridice din
domeniul identificării persoanei fizice, consider că există încă numeroase
probleme pe care legiuitorul trebuie să le rezolve.
Fără pretenţia de a fi tratat exhaustiv problematica circumscrisă
domeniului, voi prezenta, succint, criticile aduse reglementării actuale a
instituţiilor juridice ale numelui şi stării civile, unde consider că se impun
unele modificări ale legislaţiei în materie:
1. Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu
semnificaţia de prenume şi nici nu conţine vreun criteriu de determinare a
prenumelui, ceea ce înseamnă că, în principiu, părinţii ori alte persoane
care îi reprezintă pe aceştia au o libertate deplină în această privinţă.
Totuşi, art. 18 alin.(2) din Legea nr. 119/1996 prevede că ofiţerul de
stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din
cuvinte indecente ori ridicole, caz în care părinţii vor opta pentru alte
cuvinte având semnificaţia de prenume.
De lege ferenda, propun ca numărul cuvintelor (prenumelor) să fie
limitat la două, cel mult trei, datorită funcţiei social – juridice a prenumelui,
ca şi dificultăţilor practice pe care le comportă un prenume prea lung.
De altfel, consider că proiectul Codului civil – în art. 53 alin. (2) – are
o prevedere care răspunde acestor cerinţe: „Prenumele se stabileşte la
data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere şi poate fi alcătuit
din cel mult trei cuvinte. Sunt interzise prenumele fanteziste, indecente,
ridicole şi altele asemenea”.
2. În prezent, se întâmpină mari dificultăţi în ceea ce priveşte
aplicarea reglementărilor art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 41/2003 privind
„stabilirea numelui de familie şi a prenumelui copilului găsit, născut din
părinţi necunoscuţi, precum şi în situaţia în care copilul este abandonat de
către mamă în spital, iar identificarea acestuia nu a fost stabilită în termen
de 30 de zile de la constatarea abandonului, prin dispoziţia primarului
356
a cărui rază a fost găsit copilul ori s-a constatat abandonul acestuia”, în
condiţiile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
De lege ferenda, se impune uniformizarea reglementării şi punerea
acesteia de acord cu prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, unde se foloseşte sintagma „copil părăsit
sau găsit" [art.9 alin.(2)]. Pentru termenul „copil părăsit” în loc de „copil
abandonat”, pledează şi abrogarea Legii nr. 47/1993 privind declararea
judecătorească a abandonului de copii (prin Legea nr. 273/2007 privind
regimul juridic al adopţiei).
Totodată, de lege ferenda, propun ca sintagma „copil găsit” să fie
înlocuită cu sintagma „persoană găsită”, astfel încât să poată fi puse în
legalitate, prin dispoziţia primarului (de atribuire a numelui şi prenumelui),
şi persoanele cu identitate necunoscută, găsite pe raza de competenţă a
autorităţii administraţiei publice în cauză, care au depăşit vârsta
majoratului, primarii refuzând să emită astfel de dispoziţii, motivul fiind
acela că sintagma „copil”, folosită în text, s-ar referi numai la minori.
3. Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului
de naştere şi a actului de căsătorie al titularului, după caz, la cererea
acestuia.
Dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data
înscrierii menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de naştere. De la
această dată solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziţia
de schimbare a numelui (art. 16 din O.G.nr. 41/2003).
De lege ferenda se apreciază că acesta este momentul în care
trebuie să se transmită comunicările privind aprobarea schimbării
numelui pe cale administrativă la I.G.P.R. – Direcţia Cazier Judiciar,
Statistică şi Evidenţe Operative, la Direcţia Generală de Paşapoarte şi la
Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice (a mun. Bucureşti), pentru a fi în
acord atât cu reglementările legale în materie de protecţie a persoanelor
cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a
acestor date (Legea nr. 677/2001), cât şi cu producerea efectivă a
schimbării aprobate prin dispoziţia administrativă (evitarea cazurilor de
revenire la comunicările transmise, în situaţia renunţării de către solicitant
la beneficiul schimbării de nume obţinute).
De asemenea, această prevedere trebuie să fie cuprinsă expres în
textul O.G. nr. 41/2003, efectuându-se completarea corespunzătoare.
4. Pentru copiii majori, atunci când ambii părinţi sau numai unul
dintre aceştia şi-au schimbat numele de familie pe cale administrativă,
menţiunea se va opera în actele de naştere ale acestora, la rubrica
357
numelui de familie al părinţilor, numai la cererea acestora, cu aprobarea
I.N.E.P. [art. 91 alin.(2) teza ultimă din Metodologia pentru aplicarea
unitară a Legii nr.119/96].
De lege ferenda , având în vedere că nivelul de competenţă pentru
emiterea dispoziţiei de admitere a schimbării numelui a trecut de la nivelul
I.N.E.P. (fosta Direcţie de evidenţă a populaţiei) la cel al preşedintelui
consiliului judeţean, respectiv al primarului general al mun. Bucureşti,
consider că se impune completarea O.G. nr. 41/2003, în sensul că
aprobarea operării menţiunii de schimbare a numelui de familie al
părinţilor, pentru copiii majori, să fie situată, prin analogie, tot la nivelul
preşedinţilor consiliilor judeţene (al primarului general al mun. Bucureşti).
5. Potrivit art. 27 din Codul familiei „la încheierea căsătoriei, viitorii
soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au
învoit să-l poarte în căsătorie. Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinainte
de căsătorie, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor
reunite.
De lege ferenda, propun să se completeze Codul familiei şi cu o a
patra variantă, respectiv ca un soţ să-şi păstreze numele dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite. În acest fel, s-ar evita
situaţiile în care, atunci când, la încheierea căsătoriei, fiecare dintre soţi
şi-a păstrat numele dinaintea căsătoriei sau au luat numele unuia dintre
ei, însă, ulterior, unul dintre soţi doreşte să poarte numele lor reunite [cu
numele dinaintea căsătoriei fiind cunoscut(ă) în activitatea ştiinţifică], ar
trebui să urmeze calea administrativă a schimbării numelui.
N.B. În proiectul Codului civil este prevăzută această a patra variantă
[art. 240 alin. (2) – teza a II – a].
6. Înscrierea de menţiuni privind schimbarea numelui şi/sau
prenumelui primite din străinătate se face în baza cererilor adresate
primăriilor care au în păstrare actele de stare civilă ale solicitanţilor sau la
sediul I.N.E.P., cu aprobarea Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative (prin I.N.E.P.).
Această procedură a fost transmisă structurilor teritoriale de evidenţă
a persoanelor de către fosta Direcţie Generală de Evidenţă Informatizată
a Persoanei din fostul M.A.I. , printr-o dispoziţie circulară din 2004.
De lege ferenda, se impune umplerea acestui vid legislativ, prin
completarea corespunzătoare a art. 15 alin.(1) din O.G. nr. 41/2003 [ale
cărui prevederi se coroborează, după caz, cu cele ale art. 43 alin.(3) teza
a II-a şi cu cele ale art. 44 lit. f) din Legea nr. 119/1996].
358
7. Rectificarea unei înregistrări de stare civilă (începând cu data de
08.09.2006, data intrării în vigoare a prevederilor introduse de Legea nr.
117/2006, care a modificat Legea nr. 119/1996) se poate face prin
dispoziţia primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare
actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate [art. 571
alin.(1) din Legea nr. 119/1996].
Având în vedere că, în prezent, procedura de lucru privitoare la
obţinerea unui aviz prealabil de la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor la care este arondată localitatea este stabilită printr-o
dispoziţie circulară a I.N.E.P., de lege ferenda, se impune completarea
art. 571 din Legea nr. 119/1996 în sensul ca dispoziţia primarului să fie
precedată de un acord prealabil al serviciului public comunitar judeţean
de evidenţă a persoanelor, care are competenţe de îndrumare şi control
la nivelul întregului judeţ [în baza art. 7 lit. b) din O.G. nr. 84/2001 şi a art.
72 din Legea nr. 119/1996], asigurându-se, în acest fel, o coordonare
unitară a tuturor primăriilor, indiferent dacă au sau nu în structură serviciu
public comunitar local de evidenţă a persoanelor.
8. Actele de stare civilă reconstituite în condiţiile legii nu pot fi
rectificate sau completate [art. 57 alin (4) şi art. 571 alin. (4) din Legea nr.
119/1996].
Dat fiind faptul că odată cu aderarea la Uniunea Europeană, şi nu
numai, principiul liberei circulaţii a persoanelor a generat o mişcare
migratorie externă deosebit de intensă, iar colaborarea dintre state, la
nivel diplomatic, se dezvoltă continuu, s-au creat premisele obţinerii cu
celeritate a documentelor de state civilă privitoare la cetăţenii români (sau
care între timp au dobândit cetăţenia română). Astfel, este posibil ca actul
reconstituit, dacă nu conţine datele corecte, să fie anulat, şi să se
transcrie în registrele române certificatele sau extrasele de stare civilă
procurate din străinătate.
De lege ferenda, propun abrogarea alin. (4) al art. 57 şi a alin.(4) al
art. 571 din Legea nr. 119/1996, în sensul eliminării interdicţiei de
rectificare şi completare a actelor reconstituite.
Dacă nu există raţiuni de ordine publică la baza acestei interdicţii, în
cazul actelor de stare civilă reconstituite, necesitatea completării sau
rectificării poate apărea cu mai mare pregnanţă şi într-un număr mai mare
de cazuri decât în situaţia actelor nereconstituite, dat fiind faptul că este
posibil ca, la data reconstituirii, probele existente să nu fi fost cele mai
relevante.
În unele situaţii, autorităţile administraţiei publice locale – datorită
neluării unor măsuri corespunzătoare de asigurare a securităţii
documentelor de stare civilă, dar şi datorită unor catastrofe naturale
359
(cutremure, inundaţii) sau unor incendii, când nu apucaseră să fie predate
registrele exemplarul II la nivel judeţean – s-au confruntat cu
dispariţia/distrugerea registrelor de stare civilă. În aceste situaţii, apreciez
că este imperios necesar a se regândi modalitatea de abordare, în sensul
admiterii rectificării sau completării actelor de stare civilă care au fost
reconstituite în urma unor astfel de evenimente.
360
RESUME.
LES ATTRIBUTS D’IDENTIFICATION DE LA
PERSONNE PHYSIQUE
REMERCIEMENTS
C’est sous la direction attentive mais agréable, rigoureuse mais
bienveillante, exigeante mais généreuse de Monsieur GABRIEL BOROI,
professeur des universités, que j’ai réussi, au bout d’un long travail, à
achever la présente thèse de doctorat. Je le prie de recevoir l’expression
de ma profonde gratitude.
Je suis heureux d’avoir mené mes recherches sous l’égide de la
prestigieuse Faculté de droit de l’Université « Nicolae-Titulescu », dans
un milieu académique unanimement reconnu comme exceptionnel. J’ai
eu la chance et l’honneur de bénéficier de l’appui de spécialistes comme
M. RADU MOTICA, M. LIVIU STANCIULESCU et M. PETRICA TRUSCA, dont les
ouvrages scientifiques font autorités dans le droit privé roumain. Je leur
suis reconnaissant de l’aide qu’ils m’ont offerte par leurs suggestions et
leurs conseils précieux.
Je remercie enfin ma femme dont la présence à mes côtés au long
de ces années m’a été d’un énorme soutien.
INTRODUCTION
C’est sur la suggestion de M. Gabriel BOROI, professeur des
universités, que nous avons choisi comme sujet de thèse les ATTRIBUTS
D’IDENTIFICATION DE LA PERSONNE PHYSIQUE. Moins exploré par
la recherche, ce domaine a connu un regain d’intérêt à la suite des
modifications législatives récentes, dues entre autres à l’adhésion de la
Roumanie à l’Union européenne.
Fort de notre expérience en la matière, nous avons tâché d’assurer
un équilibre entre l’analyse et la description de la problématique
technique et pratique, de valoriser nos acquis à l’aide d’instruments et de
361
méthodes de recherche scientifique, ainsi que de suggérer des solutions
et de proposer des modifications législatives qui ne manqueront pas de
s’imposer.
Le système du Code civil de 1864 a subi de profondes
transformations. Notons, parmi celles-ci, l’abrogation en 1954 de la partie
intitulée « Des personnes » et l’adoption du Décret no 31 concernant les
personnes physiques et les personnes morales, ainsi que du Code de la
famille, lesquels, avec certaines modifications ultérieures, sont toujours
en vigueur. Il y eut bien d’autres normes concernant l’état civil, le nom et
le domicile des personnes, mais, à la suite des changements produits
dans la structure économique et sociale du pays, ces normes furent
remplacées par d’autres actes normatifs :
- la Loi no 119/1996 sur les actes d’état civil, avec les modifications et
les ajouts ultérieurs ;
- la Méthodologie pour l’application unitaire des dispositions de la Loi
no 119/1996 ;
- l’Arrêté du Gouvernement no 41/2003 concernant l’acquisition et la
modification par voie administrative des noms des personnes
physiques, approuvé, modifié et complété par la Loi no 323/2003,
avec les modifications et les ajouts ultérieurs ;
- l’Arrêté d’urgence du Gouvernement no 97/2005 concernant l’état
civil, le domicile, la résidence et les pièces d’identité des citoyens
roumains, approuvé, modifié et complété par la Loi no 290/2005,
avec les modifications et les ajouts ultérieurs ;
- l’Arrêté du Gouvernement no 1375/2006 pour l’approbation des
Normes méthodologiques d’application unitaire des dispositions
légales sur l’état civil, le domicile, la résidence et les pièces d’identité
des citoyens roumains ;
- l’Arrêté du Gouvernement no 84/2001 concernant la création,
l’organisation et le fonctionnement des services publics
communautaires d’enregistrement des personnes, approuvée par la
Loi no 372/2002, avec les modifications et les ajouts ultérieurs.
- Enfin et surtout, à tous ces actes normatifs viennent s’ajouter les
réglementations internationales en la matière, donc notre démarche
trouve sa raison d’être également dans la volonté de poursuivre
l’alignement de la législation de notre pays sur la législation
internationale générale et, notamment, sur la législation de l’Union
européenne.
Afin d’aborder ce thème, nous avons choisi comme point de départ
cette remarque que renseigner le large public sur certains aspects qui
362
découlent des réglementations légales en matière d’actes d’état civil et
d’enregistrement des personnes représente l’une des préoccupations
permanentes des spécialistes du domaine. Ces actes d’état civil sont
d’une grande importance pour répondre à certains intérêts de l’Etat, ainsi
que pour identifier les personnes physiques au sein de la famille et de
la société et pour défendre leurs droits reconnus et protégés par la loi.
En tant que spécialiste du domaine, nous avons essayé de mettre en
évidence un certain nombre de situations spéciales auxquelles doivent
faire face nos cadres ; nous avons voulu offrir à ceux-ci un ouvrage qui
soit à la fois un guide et une source d’informations allant bien au-delà
des mécanismes visibles de cet engrenage unique786 qu’est, dans son
ensemble, le domaine de l’identification des personnes physiques.
Notre démarche répond par ailleurs à ceux qui désirent élargir leur
culture générale787, assurant une base solide sur laquelle pourront
prendre appui de nouveaux éléments de savoir788.
STRUCTURE DE LA THESE
TITRE IER – CONSIDERATIONS GENERALES SUR LA PERSONNE

PHYSIQUE ET SUR SON IDENTIFICATION
CHAPITRE Ier – La personne physique – généralités. Ce chapitre est
consacré à la définition de la notion de personne physique (l’individu, vu
comme titulaire de droits civils subjectifs et d’obligations civiles)789, en tant
que sujet de droit civil. Nous avons analysé succinctement les notions de
personne790, personnage791, personnalité792. Nous avons présenté
plusieurs classifications des personnes physiques en tant que sujets de
786
GR. STAMATE
787
P. ABRAHAM
788
D. LUPULESCU
789
GH. BELEIU
790
personne: Individu de l'espèce humaine (considéré en tant que sujet conscient et
libre) (Le Grand Robert de la langue française, s.v.).
791
personnage: Personne, considérée dans son rôle social ou quant à son
comportement, à son apparence… (Le Grand Robert de la langue française, s.v.).
792
personnalité: Caractère original; ce qui différencie une personne de toutes les
autres; ce qui constitue l'idéal, le projet d'un individu (quant à lui-même) (Le Grand
Robert de la langue française, s.v.).
363
droit civil. Nous avons également précisé le siège de la matière – les
actes normatifs où se retrouvent les normes juridiques constituant
l’institution juridique de la personne physique.
CHAPITRE II – L’identification de la personne physique – généralités.
Ce chapitre présente la notion d’identification de la personne
physique en tant qu’institution juridique complexe (individualisation de la
personne physique, de l’individu, dans les rapports juridiques civils et la
détermination de sa position dans la vie juridique). L’identification de la
personne physique ne relève que partiellement du droit civil, à savoir au
niveau des normes juridiques (civiles) qui règlent les procédés
d’individualisation de la personne physique dans les rapports juridiques
civils. Dans ce chapitre, nous traitons la nécessité d’identification de la
personne physique et nous passons en revue les éléments (attributs)
d’identification de la personne physique. Nous avons présenté les
principaux éléments d’indentification de la personne physique pour traiter
ensuite, au titre V, le code numérique personnel (« numéro
significatif, qui individualise une personne physique et qui constitue
le seul identificateur pour tous les systèmes informatiques qui
traitent des données à caractère personnel concernant la personne
physique »).
Nous avons présenté la classification des droits personnels extra-
patrimoniaux et la nature juridique des attributs d’identification de la
personne physique (droits civils subjectifs extra-patrimoniaux).
TITRE II – LE NOM
CHAPITRE Ier – Considérations générales. Dans ce chapitre, nous
avons présenté un aperçu historique et des généralités relatifs au nom,
ainsi que les réglementations légales en la matière.
Nous avons passé en revue plusieurs définitions avancées par la
doctrine (dont nous avons retenu la définition selon laquelle le nom est
l’attribut d’identification de la personne physique, formé des mots par
lesquels la personne s’individualise au sein de la famille et la société, des
mots fixés par la loi comme ayant cette signification793), nous avons traité
la structure du nom (nom de famille et prénom), ainsi que les caractères
juridiques du nom, en tant qu’élément de la capacité d’exercice de la
personne physique (légalité, inaliénabilité, intangibilité, universalité) ou
793
GH. BELEIU, G. BOROI
364
en tant que droit subjectif extra-patrimonial (absolu, inaliénable,
insaisissable, imprescriptible, strictement personnel, universel). Nous
avons également traité le prénom (qui est, selon une définition large, la
partie du nom qui individualise la personne physique, surtout dans le
milieu familial), tout en insistant sur la notion, son rôle et ses caractères
juridiques.
CHAPITRE II – La détermination (l’acquisition) du nom de famille et du
prénom.
Après avoir formulé quelques considérations introductives, nous
avons traité des problèmes concernant la détermination (l’acquisition) du
nom de famille et du prénom. Nous avons détaillé, pour chacun de ces
problèmes, les aspects rencontrés dans le cas où l’enfant est né dans le
mariage, ainsi qu’en dehors du mariage. En outre, nous avons analysé
séparément les moyens de détermination du nom de famille et du prénom
de l’enfant né de parents inconnus.
CHAPITRE III – La modification du nom de famille. Par modification
du nom de famille, on entend le remplacement du nom dû à certaines
modifications de l’état civil de l’intéressé. Dans ce chapitre, nous avons
traité les modifications de l’état civil qui entraînent ou qui peuvent
entraîner la modification du nom de famille, en les regroupant comme
suit :
- modifications de la filiation de la personne physique,
- établissement de la filiation de l’enfant né de parents inconnus ;
- établissement de la filiation de l’enfant né en dehors du
mariage, par rapport au deuxième parent ;
- admission de l’action en désaveu de paternité ;
- admission de l’action en contestation de paternité ou en
annulation de reconnaissance de la filiation ; en contestation de
maternité ; en contestation de l’existence des circonstances qui
rendent applicable la présomption de paternité ;
- modifications déterminées par l’institution de l’adoption
(consentement, cessation, rétractation) et
- modifications engendrées par l’institution du mariage (conclusion
d’un mariage, dissolution par le divorce, annulation, cessation après
le décès d’un des conjoints).
CHAPITRE IV – Le changement du nom de famille et du prénom par
voie administrative. Le changement du nom de famille ou du prénom
consiste à remplacer au moins l’un d’entre eux, sur demande de
l’intéressé, par un autre nom ou prénom par disposition administrative ou
365
après avoir parcouru la procédure administrative. Nous avons présenté le
siège de la matière (l’Arrêté du Gouvernement no 41/2003), qui présente
un élément de nouveauté par rapport à la réglementation antérieure, à
savoir que, à partir du 1er avril 2005, avec l’opérationnalisation des
services communautaires publics d’état civil (s.c.p.e.c), la
compétence de résolution des demandes de changement de nom par
voie administrative revient au président du conseil départemental/au
maire général de la municipalité de Bucarest.
Nous avons également analysé les situations de changement du
nom et du prénom, la sphère des personnes ayant le droit de demander
un changement de nom, la procédure à suivre, tout en présentant
différentes hypothèses. Comme élément de nouveauté, nous avons
traité le problème de l’inscription des mentions concernant le changement
du nom et/ou du prénom reçus à l’étranger.
CHAPITRE V – Inscription du nom ou du prénom étranger en langue
maternelle ou bien selon une orthographe étrangère (transcription).
La personne dont le nom ou le prénom a été inscrit dans les actes
d’état civil comme étant traduit dans une autre langue que sa langue
maternelle ou bien en employant l’orthographe d’une autre langue
peut demander l’inscription, par mention dans les actes, du nom de
famille ou du prénom, retraduit ou orthographié en langue maternelle,
tant sous les rubriques concernant le titulaire, que sous les rubriques
concernant les parents.
CHAPITRE VI – Le pseudonyme et le sobriquet. Tout comme le nom,
le pseudonyme individualise la personne physique au sein de la société,
en général, et dans un certain domaine d’activité, en particulier, par
l’intermédiaire d’un ou de plusieurs mots. Comme il fait l’objet du droit
subjectif, le pseudonyme jouit de la protection légale des droits
personnels extra-patrimoniaux. Son trait principal est l’auto-désignation
et, contrairement au nom, il n’est pas sujet aux règles de la détermination,
de la modification, du changement ou de la transcription.
Le sobriquet est le surnom qu’on attribue (le plus souvent, par
dérision) à une personne, surtout par rapport à un trait caractéristique de
son physique ou de l’activité qu’il déploie, et qui peut renvoyer parfois à
certaines qualités de la personne ainsi « baptisée ». Il ne faut surtout pas
le confondre avec le pseudonyme. En droit civil, le sobriquet n’a aucune
valeur, il ne fait pas l’objet d’un droit subjectif et, par conséquent, ne jouit
d’aucune protection légale.
366
TITRE III – LE DOMICILE ET LA RESIDENCE
CHAPITRE Ier – Le domicile. Par domicile on entend, en général,
l’attribut d’identification de la personne physique qui l’individualise dans
l’espace par la désignation d’un endroit ayant cette signification
juridique794.
Dans un paragraphe distinct, nous avons présenté le rôle et
l’importance du domicile en droit civil, dans les domaines de la capacité
civile, des obligations civiles, successoral, des investissements, de la
protection de la personne physique, de la compétence de résolution des
demandes de rectification des actes d’état civil, de la protection des droits
de l’enfant, processuel, de l’exercice de certains droits par les citoyens
des pays membres de l’Union européenne.
Au sein du domaine mentionné en dernier, aux côtés des termes
« domicile » et « résidence », on retrouve également la notion de
résidence normale, définie en conformité avec les dispositions de la
directive 91/439/CEE concernant le permis de conduire, repris par l’Arrêté
d’urgence du Gouvernement no 195/2002 concernant la circulation sur la
voie publique (La résidence normale est « le lieu où une personne
demeure habituellement, c’est-à-dire au moins 185 jours par année
civile, en raison d’attaches personnelles et professionnelles ou, dans
le cas d’une personne sans attaches professionnelles, en raison
d’attaches personnelles, révélant des liens étroits entre elle-même et
l’endroit où elle habite »).
Nous avons traité les caractères juridiques du domicile, qui présente
à son tour les mêmes traits spécifiques à la catégorie de droits civils
subjectifs personnels extra-patrimoniaux – légalité, opposabilité, erga
omnes, inaliénabilité, imprescriptibilité, personnalité et universalité, ainsi
que certains caractères juridiques spécifiques propres – stabilité, unicité,
caractère obligatoire et inviolabilité.
Dans un paragraphe distinct, nous avons présenté la principale
classification des domiciles, selon la méthode de détermination, comme
suit :
1) domicile (logement) de droit commun (volontaire) – le droit d’une
personne physique de s’individualiser, dans l’espace, à travers son
logement stable ou principal ;
794
GH. BELEIU
367
2) domicile légal – le domicile établi par la loi pour certaines catégories
de personnes physiques et
3) domicile conventionnel (élu), bien qu’il ne représente pas un vrai
domicile. On entend par ce terme une habitation (adresse) établie
par l’accord de volonté des parties d’un acte juridique civil, en vue de
son exécution dans cet endroit (ainsi convenu) ou de la solution du
litige et la notification des actes de procédure.
Dans le cas des deux principaux types de domicile, nous avons
traité : la notion et la réglementation, l’établissement, le changement,
l’annulation de la mention/la cessation, la preuve du domicile.
Le projet du Code civil propose deux nouvelles notions, à savoir :
1) « la présomption de domicile », qui établit que, lorsque l’on ignore le
domicile, la résidence sera considérée le domicile [article 56, alinéa (1)],
et, à défaut de résidence, la personne physique est réputée domiciliée au
lieu où elle se trouve ou bien, si l’on ignore où elle se trouve, on prend en
compte le dernier domicile connu [article 56, alinéa (2)]» et 2) « le
domicile professionnel » par rapport auquel l’article 61 stipule : « Celui qui
exerce habituellement une activité professionnelle ou qui a au moins une
entreprise agricole, commerciale ou industrielle, sera réputé domicilié au
siège de l’entreprise ou de l’activité, en tout ce qui concerne les
obligations patrimoniales qui en découlent ou qui y seront exécutées ».
CHAPITRE II – La résidence. La résidence peut être définie comme
l’attribut d’identification dans l’espace de la personne physique, qui
désigne un logement de courte durée ou temporaire795, et, en conformité
avec les disposition de l’article 29 de l’Arrêté d’urgence du Gouvernement
no 97/2005, « la résidence este l’adresse où la personne physique déclare
avoir comme logement secondaire, autre que le domicile ».
En se distinguant du domicile, la résidence n’en partage pas la
stabilité et le caractère obligatoire (qui reste pourtant possible), mais,
contrairement à la réglementation antérieure, il faut retenir que l’alinéa (2)
de l’article 25 de l’ Arrêté d’urgence du Gouvernement no 97/2005
consacre à résidence le principe de l’unicité. Bien que la loi civile ne
rattache à la résidence la même importance juridique qu’elle rattache au
domicile, il faut toujours mentionner que la résidence trouve une certaine
utilité pour d’autres branches du droit, à savoir : le droit constitutionnel, le
droit administratif, le droit fiscal, le droit commercial, le droit du travail et
de la sécurité sociale, le droit de la famille, le droit processuel civil ou le
795
GH. BELEIU
368
droit pénal796, en remplissant parfois le rôle du domicile, ou étant prise en
compte pour établir la compétence de certains organes de l’Etat.
TITRE IV – L’ÉTAT CIVIL

CHAPITRE Ier – Considérations générales. Comme notre législation ne
définit pas le concept d’état civil, se bornant à en régler quelques
aspects comme l’exercice de l’état civil, la preuve de l’état civil ou les
actes d’état civil, nous avons passé en revue plusieurs définitions de cette
institution ; nous avons retenu celle conformément à laquelle l’état civil
(ou le statut civil de la personne physique) est le moyen juridique
d’individualisation de la personne physique par l’indication des qualités
personnelles ayant cette signification797. L’état civil est en même temps
une somme de qualités personnelles, d’éléments de la personnalité ; ces
qualités font partie du contenu de l’état civil et situent la personne dans un
cadre social. L’état civil établit l’identité juridique de la personne798.
Nous avons par la suite présenté le siège de la matière, un aperçu
historique, le contenu de l’état civil (il en résulte que celui-ci est déterminé
par la loi et qu’il est acquis soit à la suite d’actes juridiques – mariage,
adoption – ou de faits juridiques – naissance, décès –, soit à la suite
d’une décision judiciaire prononcée en la matière – désaveu de paternité,
divorce, annulation de mariage, déclaration judiciaire du décès, etc.) ;
l’état civil contient également des facteurs d’ordre naturel (le sexe, l’âge).
Dans un paragraphe distinct, nous avons présenté la délimitation de
l’état civil par rapport à d’autres notions juridiques – le nom, le domicile, la
capacité civile, la citoyenneté –, ensuite le lien étroit qui existe entre l’état
civil – l’exercice de l’état civil (ou la possession d’état), les effets de la
possession d’état et la relation de partie au tout entre les éléments (les
sources) d’état civil et l’état civil lui-même.
Dans le dernier paragraphe du chapitre, nous avons analysé les
caractères juridiques de l’état civil qui, en tant que droit personnel, jouit
des caractères juridiques propres à cette classe de droits : opposabilité
erga omnes, inaliénabilité (indisponibilité), imprescriptibilité, personnalité
et universalité. A ces caractères communs, qui ne sont pas retenus de
façon uniforme dans la doctrine, s’ajoute un véritable caractère spécifique
796
GH. BELEIU
797
GH. BELEIU; G. BOROI
798
C. STATESCU
369
de l’état civil – son indivisibilité (l’état civil ne peut être scindé799),
conséquence de son opposabilité erga omnes800.
Constituant un tout, l’état civil ne peut être divisé et ne connaît pas
d’alternative. Conséquence de son caractère indivisible, l’enregistrement
de l’état civil a, lui aussi, un caractère unitaire, centralisateur.
L’indivisibilité présente un intérêt particulier pour la compréhension
des effets des décisions judiciaires en matière d’état civil, en ce sens que
les effets substantiels (de droit matériel) de pareilles décisions peuvent
être opposés à des tiers (qui n’auront pas eu la qualité de partie dans le
procès où la décision à été prononcée), et sont donc opposables erga
omnes801.
Outre le fait que l’état civil a un caractère légal, obligatoire, la
personne ne pouvant intervenir qu’indirectement sur l’état civil pour le
modifier, nous avons retenu les aspects suivants :
- le caractère obligatoire de l’état civil est déterminé également par
l’intérêt social et individuel pour lequel est réglée la nécessité de
l’identification de la personne physique802 ;
- l’état civil est un problème d’État, intéressant au plus haut degré la
société. Le fait que la problématique de l’état civil relève de la
compétence des autorités de l’administration publique locale ne doit
pas conduire à la conclusion qu’il s’agirait là d’un problème d’intérêt
local, qui pourrait être traité de façon différente d’une unité
administrative-territoriale à l’autre. Ces autorités locales se
manifestent – en matière d’état civil – comme porteuses de l’autorité
de l’État et non comme représentant les collectivités locales ;
- l’état civil a un caractère censé concorder avec son exercice ;
- l’institution de l’état civil a un caractère laïque, déclaré comme tel
par le Code civil de 1864 et consacré par la suite dans les
Constitutions de 1866 et de 1923 ; cette réforme est empruntée au
Code civil français. Le régime des actes d’état civil a été réglé de
façon unitaire sur l’ensemble du territoire roumain en 1928.
CHAPITRE II – Les actes d’état civil. Nous avons traité les sens de
l’expression « Acte juridique civil » ou « acte juridique » ou « acte » [à
chaque fois, le contexte permet de saisir la signification attribuée : 1)
799
GH. BELEIU
800
O. UNGUREANU
801
G. BOROI
802
GH. BELEIU; E. LUPAN
370
manifestation de volonté dans l’intention de produire des effets juridiques
civils – en accord avec la réglementation légale – ou negotium juris ou
negotium, dans le sens d’opération juridique ; 2) le document constatant
de la manifestation de volonté, à savoir le support matériel ou l’élément
de preuve matérielle, qui consigne ou rend la manifestation de volonté
exprimée et pour lequel on utilise la formule instrumentum probationis ou
le terme instrumentum]803.
Nous avons présenté la définition et la nature juridique des actes
d’état civil, vu le second sens de l’expression « actes d’état civil », au
sens strict et au sens large. Nous avons retenu que les actes d’état civil
peuvent être définis comme des actes (instrumentum) des registres d’état
civil, où les autorités ayant compétence en matière d’état civil consignent,
dans les conditions fixées par la loi, les éléments de l’état civil de la
personne804. L’acte d’état civil a une nature juridique complexe ou mixte,
en ce sens que cette nature doit être déterminée tant du point de vue du
droit civil (voire du droit de la famille) – parce qu’il s’agit d’une espèce
d’actes authentiques – que du point de vue du droit administratif –
puisqu’il s’agit, d’un côté, du document probatoire – instrumentum – de
l’acte administratif individuel – negotium – qui est précisément
l’enregistrement d’état civil, et, de l’autre côté, d’un moyen
d’enregistrement de la population805.
Dans ce chapitre, nous avons également présenté un aperçu
historique, la preuve de l’état civil et les autorités publiques ayant
compétence en matière d’état civil.
CHAPITRE III – Les enregistrements d’état civil. On entend par
« enregistrements d’état civil » les opérations juridiques par lesquelles
sont consignés dans les registres d’état civil les faits et les actes
juridiques concernant l’état civil, de même que d’autres éléments prévus
par la loi ; ces opérations sont effectuées, dans les conditions fixées par
la loi, par les autorités ayant compétence en matière d’état civil806. Nous
avons traité les types (les catégories) d’enregistrements d’état civil, à
savoir : 1) les enregistrements sous forme de rédaction des actes d’état
civil ; 2) les enregistrements sous forme de mentions marginales. Le
« Centralisateur » des enregistrements d’état civil807 est l’acte de
803
GH. BELEIU
804
GH. BELEIU
805
GH. BELEIU; G. BOROI; O. UNGUREANU; C. JUGASTRU; V.V. POPA
806
D. LUPULESCU; GH. BELEIU; G. BOROI
807
GH. BELEIU; G. BOROI
371
naissance, ainsi que le prévoient les articles 9 et 44 de la Loi no
119/1996 ; cet acte joue le rôle d’un réceptacle destiné à recueillir la
mention de tous les faits qui touchent à la personnalité au cours de la
vie808.
L’organisation des enregistrement d’état civil concerne, à son tour,
deux éléments : les autorités ayant compétence pour effectuer des
enregistrements d’état civil et les registres d’état civil. Aux termes de
l’article 72 de la Loi, la garde des registres, la rédaction et l’inscription des
actes d’état civil se font sous la direction et le contrôle du Ministère de
l’intérieur et de la réforme administrative, par l’intermédiaire de
l’Inspection nationale pour l’enregistrement des personnes.
Nous avons également présenté les règles des enregistrements
d’état civil, telles qu’elles sont prévues par la Loi no 119/1996 et par la
Méthodologie pour l’application unitaire des dispositions de celle-ci.
Dans un paragraphe distinct, nous avons détaillé certains aspects
concernant la reconstitution et la rédaction ultérieure des actes d’état civil
(mais non des mentions marginales !) dans des conditions dérogatoires
prévues par les articles 16, 52 et 53 de la Loi no 119/1996, par voie
administrative, de même que la reconstitution et la rédaction ultérieure
des actes d’état civil par décision judiciaire, conformément à l’article 54,
alinéa (2) de la Loi.
Nous avons également traité une question particulière qui, depuis le
8 septembre 2006, ne relève plus de la compétence des instances
judiciaires, mais de celle de l’autorité de l’administration publique locale :
il s’agit de la rectification des actes d’état civil et des mentions marginales
de ceux-ci.
Nous avons enfin présenté un certain nombre d’aspects concernant
l’annulation, la modification ou le complètement des actes d’état civil et
des mentions inscrites sur ceux-ci, sur la base d’une décision judiciaire
définitive et irrévocable.
CHAPITRE IV – Les actions d’état civil. On entend par actions d’état
civil (action d’état) les actions en justice ayant pour objet des éléments de
l’état civil de la personne physique809, et qui ont pour but la constitution, la
modification ou la contestation d’un état civil en opérant des changements
808
J. CARBONNIER
809
V.M. CIOBANU; GH. BELEIU; G. BOROI; V.V. POPA; D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU
372
dans l’état civil d’une personne810. Nous avons présenté les différences
qui existent entre les deux catégories d’actions en justice : 1) les actions
concernant l’annulation, la modification ou le complètement des actes
d’état civil ou des mentions marginales de ceux-ci, et 2) les actions d’état
civil, du point de vue de l’objet, du fondement juridique, de la compétence,
de l’incidence de la prescription extinctive, des personnes qui peuvent les
entamer, de la preuve et de la compétence territoriale. Dans des
paragraphes distincts, nous avons fait une présentation générale des
actions en justice concernant la filiation (en insistant sur la modalité
simple d’établissement de la paternité – la présomption de paternité par
rapport au mari de la mère – et sur l’application de la présomption du
temps de gestation normal, lorsqu’il s’agit d’une naissance hors mariage),
de même que de la reconnaissance volontaire en tant que mode
d’établissement de la filiation, ensuite nous avons traité quelques-unes
des actions les plus fréquentes dans la pratique, à savoir : l’action en
établissement de la paternité ; en désaveu de paternité ; en contestation
de la reconnaissance de la filiation (de la maternité/paternité) – la
procédure de la reconnaissance de la maternité/paternité – l’annulation
de la reconnaissance de la filiation ; en établissement de la maternité ; en
contestation de la filiation par rapport à la mère ; enfin, en contestation de
la filiation par mariage.
TITRE V – LE CODE NUMERIQUE PERSONNEL (C.N.P.)

Pour ce qui est des attributs d’identification de la personne physique,
l’une des nouveautés de notre démarche a été de traiter du code
numérique personnel (C.N.P.). En effet, la littérature juridique ne s’en
est occupée que du point de vue du droit administratif. Nous avons
considéré qu’il était nécessaire de l’analyser également du point de vue
du droit civil. « Le code numérique personnel représente un numéro
significatif qui individualise une personne physique et constitue le seul
identificateur pour tous les systèmes informatiques qui traitent des
données à caractère personnel concernant la personne physique » [art. 6,
alinéa (1) de l’Arrêté d’urgence du Gouvernement no 97/2005].
Nous avons présenté, dans des paragraphes distincts : le siège de la
matière, dans l’évolution des réglementations depuis 1978 à présent ; la
notion et le rôle du code numérique personnel ; les caractères juridiques
810
D. LUPULESCU; A.M. LUPULESCU; GH. BELEIU; - décision no 1151/1990 de la Section
civile de la Cour suprême de justice (non publiée).
373
de cet attribut d’identification de la personne physique ; l’attribution,
l’insctiption et la gestion du code numérique personnel ; l’historique de la
procédure d’attribution ; l’engendrement et la gestion ; la structure
(significative et séquentielle) du code numérique personnel ; les listes de
codes précalculés ; la procédure d’attribution du code numérique
personnel par les autorités roumaines compétentes en la matière – en
Roumanie et à l’étranger, aux citoyens roumains, de même qu’aux
citoyens étrangers et les apatrides domiciliés ou résidant en
Roumanie, ou à ceux qui bénéficient d’une forme de protection de la
part de l’État roumain (réfugiés ou personnes bénéficiant d’une
protection humanitaire conditionnelle). Enfin, nous nous sommes occupé
de l’attribution du code numérique personnel à des personnes dont on ne
connaît pas le jour et/ou le mois de naissance (ZZ, LL [roum. Z – « ziua »
– pour jour, et L – « luna » – pour mois]) : normalement, pour consigner
ces données manquantes dans les actes d’état civil, la solution qui
s’impose est le complètement de l’acte d’état civil ; cependant, par souci
d’efficacité et pour permettre à ces personnes de faire valoir leurs droits
constitutionnels en l’absence d’un code numérique personnel, on a
adopté une autre solution que celle retenue initialement [dans le système
manuel, les données manquantes étaient marquées par un trait
horizontal, tandis que dans le système informatisé on introduisait dans les
bases de données deux zéros (00) pour le groupe de données manquant
(ZZ, LL) ; aujourd’hui, cela n’est plus possible, le système informatisé
rejetant ce genre de données]. Le rôle du code numérique personnel est
d’individualiser la personne physique en famille et en société.
Pour ce qui est des caractères juridiques du code numérique
personnel, nous nous y sommes pris comme pour les autres attributs
d’identification de la personne physique, en traitant le code numérique
personnel tant comme élément de la capacité d’exercice de la personne
physique (légalité, inaliénabilité, universalité), que comme droit subjectif
extra-patrimonial (absolu, inaliénable, insaisissable, imprescriptible –
extinctif et acquisitif –, strictement personnel, universel). S’y ajoutent un
caractère spécifique du code numérique personnel, l’unicité, de même
que le caractère obligatoire et l’égalité.
CONCLUSION ET PROPOSITIONS DE LEGE FERENDA

En nous documentant, nous avons essayé de surprendre, d’étudier
et d’analyser un maximum d’aspects essentiels des institutions ayant trait
à l’identification de la personne physique, de suggérer des solutions et de
374
proposer des modifications législatives qui puissent contribuer à une
réglementation complète et détaillée de ce domaine et qui répondent aux
attentes des praticiens.
Bien que la législation des dernières années a fait des progrès dans
la voie de la réglementation des institutions juridiques dans le domaine de
l’identification de la personne physique, il nous semble qu’il existe encore
de nombreux problèmes que le législateur se doit de résoudre.
Sans prétendre avoir traité de façon exhaustive la problématique du
domaine, nous allons présenter succinctement un certain nombre de
critiques formulées à l’encontre de la réglementation actuelle des
institutions juridiques du nom et de l’état civil, où des modifications de la
législation en la matière s’imposent :
1. La loi ne limite pas le nombre des mots pouvant être attribués en
tant que prénoms, et ne fixe aucun critère de détermination du prénom,
ce qui revient à dire que, théoriquement, les parents ou d’autre personnes
qui représentent ceux-ci disposent d’une liberté totale à cet égard.
Cependant, aux termes de l’article 18, alinéa (2) de la Loi no
119/1996, l’officier d’état civil peut refuser l’inscription de prénoms
formés de mots indécents ou ridicules, auquel cas les parents devront
opter pour d’autres prénoms.
De lege ferenda, nous proposons que le nombre des prénoms
d’une personne soit limité à deux ou trois, vu la fonction sociale et
juridique du prénom, de même que les difficultés pratiques que pose un
prénom trop long.
D’ailleurs, aux termes de l’article 53, alinéa (2) du projet du Code
civil, « le prénom est fixé à la date de l’enregistrement de la naissance,
sur la base de la déclaration de naissance, et peut être formé de trois
mots au maximum. Il est interdit de donner des prénoms fantaisistes,
indécents, ridicules, etc. ».
2. Actuellement, on rencontre de grandes difficultés quant à
l’application des réglementations prévue dans l’article 2, alinéa (3) de
l’Arrêté du gouvernement no 41/2003 sur « la fixation du nom de famille et
du prénom d’un enfant trouvé, né de parents inconnus, de même que
dans la situation où l’enfant est abandonné par sa mère à l’hôpital, et son
identification n’a pas été établie dans un délai de 30 jours depuis la
constatation de l’abandon, par disposition du maire de la localité sur le
territoire de laquelle l’enfant a été trouvé ou l’abandon de celui-ci a été
constaté », dans les conditions fixées par la Loi no 119/1996 sur les actes
d’état civil.
De lege ferenda, il faut uniformiser la réglementation et la mettre
d’accord avec les dispositions de la Loi no 272/2004 sur la protection et la
375
défense des droits de l’enfant, où le syntagme employé est celui de
« enfant délaissé ou trouvé » [article 9, alinéa (2)]. L’abrogation de la Loi
no 47/1993 sur la déclaration judiciaire de l’abandon d’enfants (par la Loi
no 273/2007 sur le régime juridique de l’adoption) plaide également en
faveur du syntagme « enfant délaissé » au lieu de « enfant abandonné ».
Toujours de lege ferenda nous proposons que le syntagme « enfant
trouvé » soit remplacé par le syntagme « personne trouvée », afin que
puissent être mises en légalité par disposition du maire les personnes
dont l’identité n’est pas connue, qui ont été trouvées sur le territoire de
compétence de l’autorité de l’administration publique en cause et qui ont
dépassé l’âge de la majorité. Les maires refusent d’émettre de telles
dispositions en alléguant que le terme « enfant », utilisé dans le texte, ne
renvoie qu’à des mineurs.
3. Le changement du nom s’inscrit, sous forme de mention, en marge
de l’acte de naissance et/ou de l’acte de mariage du titulaire, à la
demande de celui-ci.
La disposition de changement de nom produit des effets juridiques à
partir de la date de l’inscription de la mention marginale sur l’acte de
naissance. À partir de cette date, le requérant portera uniquement le nom
acquis sur la base de la disposition de changement du nom (article 16 de
l’Arrêté du gouvernement no 41/2003).
De lege ferenda, c’est à ce moment précis que l’approbation du
changement de nom devrait être communiquée par voie administrative à
l’Inspection générale de la Police – Direction « Casier judiciaire,
statistique et archives opérationnelles » –, à la Direction générale des
passeports et à la Direction départementale des finances publiques, afin
que cela s’harmonise tant avec les dispositions légales en matière de
protection des personnes quant au traitement des données à caractère
personnel et la libre circulation de ces données (Loi no 677/2001), qu’avec
le changement effectif, approuvé par la disposition administrative (on
éviterait ainsi de revenir sur les communications transmises, au cas où le
requérant renoncerait au bénéfice du changement de nom).
Cette disposition devrait être incluse expressément dans le texte de
l’Arrêté du Gouvernement no 41/2003, qu’elle compléterait.
4. Pour les enfants majeurs dont au moins l’un des parents a changé
son nom de famille par voie administrative, la mention sera opérée dans
les actes de naissance des enfants en question, sous la rubrique « nom
de famille des parents », uniquement sur demande approuvée par
l’Inspection nationale de l’enregistrement des personnes (I.N.E.P.) [article
376
91, alinéa (2), dernier point de la Méthodologie pour l’application unitaire
de la Loi no 119.1996].
De lege ferenda, étant donné que le niveau de compétence pour
l’émission d’une disposition de changement de nom est passé de
l’I.N.E.P. (ancienne Direction de l’enregistrement de la population) au
président du conseil départemental (ou, pour la municipalité de Bucarest,
au maire général), nous considérons qu’il faut compléter l’Arrêté du
gouvernement no 41/2003, dans ce sens que l’approbation pour
enregistrer la mention de changement du nom de famille des parents,
pour les enfants majeurs, soit donnée, par analogie, par les présidents
des conseils départementaux (ou, pour la municipalité de Bucarest, par le
maire général).
5. Aux termes de l’article 27 du Code de la famille, « au moment du
mariage, les futurs époux déclareront, par-devant l’officier d’état civil, le
nom qu’ils se sont engagés à porter dans le mariage. Chacun des époux
peut conserver son nom avant le mariage, prendre le nom du conjoint ou
le rattacher à son propre nom.
De lege ferenda, nous proposons d’ajouter au Code de la famille une
quatrième variante, à savoir qu’un conjoint puisse conserver le nom
avant le mariage, et que l’autre conjoint puisse porter leurs noms réunis.
De cette manière, pour les situations où chacun des époux a conservé
son nom avant le mariage et les situations où les deux commencent à
utiliser le même nom, on éviterait la nécessité de suivre la voie
administrative du changement de nom, lorsque l’un des conjoints voudrait
prendre leurs noms réunis [si le nom avant le mariage est connu dans son
activité scientifique].
N.B. Cette quatrième variante est déjà prévue dans le projet du Code
civil [article 240, alinéa (2) – deuxième point].
6. L’inscription des mentions concernant le changement du
nom/prénom reçu à l’étranger est réalisée sur la base de demandes
adressées aux mairies qui conservent les actes d’état civil des solliciteurs
ou au siège de l’Inspection nationale pour l’enregistrement des personnes
(I.N.E.P.), avec l’approbation du Ministère de l’intérieur et de la réforme
administrative (par l’intermédiaire de l’I.N.E.P.).
Cette procédure a été transmise aux structures territoriales
d’enregistrement des personnes par l’ancienne Direction générale de
l’enregistrement informatisé des personnes, de l’ancien Ministère de
l’intérieur, par disposition circulaire en 2004.
De lege ferenda, il faut remplir ce vide législatif en complétant
dûment l’article 15, alinéa (1) de l’Arrêté du Gouvernement no 41/2003
377
[dont il faut corroborer les dispositions par celles de l’article 43 alinéa (3)
IIe phrase et par les dispositions de l’article 44f de la Loi no 119/1996].
7. A partir du 8 septembre 2006, jour de l’entrée en vigueur des
dispositions introduites par la Loi no 117/2006, qui a modifié la Loi no
119/1996, on peut rectifier les enregistrements d’état civil par disposition
du maire de l’unité administrative-territoriale qui conservent dans ses
archives l’acte d’état civil, par défaut ou sur demande de l’intéressé
[article 571 alinéa (1) de la Loi no 119/1996].
Etant donné qu’à présent la procédure de travail concernant
l’obtention d’un avis préalable du service public communautaire local
d’enregistrement des personnes est établie par disposition circulaire de
l’I.N.E.P., de lege ferenda, il faut compléter l’article 571 de la Loi no
119/1996 de manière à ce que la disposition du maire soit précédée d’un
accord préalable du service public communautaire départemental
d’enregistrement des personnes, qui possède des compétences de
coordination et de contrôle au niveau départemental [sur la base de
l’article 7 b) de l’Arrêté du Gouvernement no 84/2001 et de l’article 72 de
la Loi no 119/1996]. Une coordination unitaire de toutes les mairies sera
ainsi assurée, qu’elles aient ou non dans leur structure un service public
communautaire local d’enregistrement des personnes.
8. Les actes d’état civil reconstitués selon les conditions de la loi ne
peuvent être ni rectifiés ni complétés [article 57, alinéa (4) et article 571,
alinéa (4) de la Loi no 119/1996].
Etant donné, qu’après l’adhésion de la Roumanie à l’Union
européenne, le principe de la libre circulation des personnes a engendré
un intense mouvement migratoire extérieur et la collaboration entre Etats,
au niveau diplomatique, ne cesse pas de se développer, on a établi les
prémisses de l’obtention avec célérité des documents d’état civil
concernant les citoyens roumains (ou les personnes ayant acquis
cependant la citoyenneté roumaine). Par conséquent, si l’acte reconstitué
comprend des données incorrectes, il est possible qu’il soit annulé et
qu’on transcrive dans les registres roumains les certificats et les extraits
d’état civil délivrés à l’étranger.
De lege ferenda, nous proposons l’abrogation de l’alinéa (4) de
l’article 57 et de l’alinéa (4) de l’article 571de la Loi no 119/1996, de
manière à lever l’interdiction de rectifier et compléter les actes
reconstitués.
Si aucune raison d’ordre public n’appuie cette interdiction, au cas des
actes d’état civil reconstitués, la nécessité de les compléter ou de les
rectifier peut paraître plus pressante et peut intervenir dans un nombre de
378
cas plus important par rapport aux cas des actes non reconstitués, car il
est possible que les preuves existantes au moment de la reconstitution
n’aient pas été des plus révélatrices.
Dans certaines situations où les mesures qui s’imposaient pour
garantir la sécurité des actes d’état civil n’ont pas été appliquées, les
autorités de l’administration publique locale ont constaté la disparition/la
destruction des registres d’état civil.
Dans des situations pareilles, nous considérons qu’il impérieusement
nécessaire de revoir à fond cette approche et de permettre les
modifications et les ajouts dans les actes d’état civil reconstitués à la
suite de tels événements.
379
LISTA LUCRĂRILOR ŞTIINŢIFICE ELABORATE ŞI
PUBLICATE
Starea civilă – mijloc de identificare a persoanei fizice, Editura Muzeum,

Bucureşti, 2003, 264 p., prim autor şi coordonator (coautori: ELENA VELICU şi
VIOREL MARDARE).
Starea civilă – mijloc de identificare a persoanei fizice – ed.a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Detectiv, Bucureşti, 2004, 288 p., prim autor şi coordonator
(coautori: ELENA VELICU şi VIOREL MARDARE).
Starea civilă – mijloc de identificare a persoanei fizice – ed.a III-a, revăzută şi
Starea civilă – mijloc de identificare a persoanei fizice – ed.a IV-a, revăzută şi
Lucrarea: Libertate, protecţie, constrângeri, Bucureşti, 2005, Editura
Detectiv. Articol PARASCHIV PEŢU: “Istoricul stării civile în România”, p.
143-156.
Lucrarea: Securitatea privată – o provocare europeană, Bucureşti, 2006,
Editura Detectiv. Articol PARASCHIV PEŢU: “Totul despre codul numeric
personal”,
p. 170-179.
Lucrarea: Comunicare şi protecţie, Bucureşti, 2006, Editura Detectiv. Articol
PARASCHIV PEŢU: “Elemente de noutate privind soluţionarea cererilor
cetăţenilor în materie de stare civilă”, p. 113-118.
Lucrarea: Protecţia mediului – sănătatea noastră, Bucureşti, 2007, Editura
Detectiv. Articol MIREL BOLDICI, PARASCHIV PEŢU: “Problemele ecologice şi
răspunderile autorităţilor locale”, p. 17-26.
Articole în revista “Lumea detectivilor”, periodic al Asociaţiei Naţionale a
Detectivilor din România (A.N.D.R.):
„Înregistrarea naşterii”, nr. 4/2002;
„Codul numeric personal” – Atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului
numeric personal (C.N.P.), nr. 5/2003;
„La o cafea cu: Domnul comisar şef drd. Paraschiv Peţu, Directorul Direcţiei
Evidenţa Populaţiei din Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a
Persoanei”, (interviu realizat de Dl. Firiţă Carp), nr. 8/2003;
380
„Căsătoria (1), (2), (3)”, nr. 6/2003, 7/2003, 8/2003;
„Căsătoria – Impedimente (4), (5)”, nr. 9/2003, 10/2003;
„Întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate”
nr. 11/2004, 12/2004;
„Elemente de noutate în materia înscrierii în registrele de stare civilă române,
de la misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României, a
certificatelor de stare civilă eliberate de autorităţile străine” nr. 13/2004,
14/2004.
Articole în revista “Securitatea privată”, periodic al Editurii Detectiv
(rubrica: “Informaţie”):
„Totul despre codul numeric personal” – ian. 2006 - mai-iul. 2006;
„Elemente de noutate privind soluţionarea cererilor cetăţenilor în materie de
stare civilă” – mai şi iul. 2006 – aug. şi oct. 2006;
„Anularea, modificarea ori completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
de pe acestea” – dec. 2006;
„Rectificarea actelor de stare civilă” – martie 2007 şi oct.2007;
Semnalarea apariţiei volumului “Starea civilă – mijloc de identificare a
persoanei fizice” (autori Paraschiv Peţu, Elena Velicu, Viorel Mardare, ediţia a
IV-a, distins cu premiul «Cea mai vândură carte» al Editurii Detectiv în anul
2007 – oct. 2007;
„Numele persoanelor în antichitate” – nov. 2007;
„Recunoaşterea de plin drept a hotărârilor din statele membre ale U.E. ori din
statele cu care România a încheiat tratate de asistenţă juridică în materie
civilă sau de dreptul familiei. Apostilarea documentelor eliberate de autorităţile
străine prezentate pentru a fi înregistrate în registrele de stare civilă române”
– dec.2007;
„Domiciliul” – ian. 2008.
Participarea la cel de-al VII-lea Congres al Societăţii Europene a
Funcţionarilor de Stare Civilă (E.V.S.) – Gent, Belgia – 14-15 04.2007.
Tema: „Copilul şi părinţii în Europa; originea, numele şi înregistrarea la
naştere.”
Participarea la cel de-al VIII-lea Congres al Societăţii Europene a
Funcţionarilor de Stare Civilă (E.V.S.) – Portoroz, Slovenia – 4-5.04.2008.
Tema: „Noi relaţii între parteneri – Noi înregistrări, tendinţe europene.”
Referat: „Tradiţional şi modern în cuplurile din România”. Autori: drd.
PARASCHIV PEŢU şi CRISTINA TUFĂ.
381
BIBLIOGRAFIE
I. CONVENŢII INTERNAŢIONALE, ACTE NORMATIVE

ŞI NORME METODOLOGICE INTERNE
Declaraţia universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată de

Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 217A (III) din 10
decembrie 1948.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de
Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, ratificat de
România prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20
noiembrie 1974.
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,
adoptat de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966,
ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr.
146 din 20 noiembrie 1974.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adoptată de Roma în 4 noiembrie 1950, amendată prin
Protocoalele nr. 3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr.2. România a ratificat
această convenţie şi protocoalele adiţionale prin Legea nr.30/1994, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.
Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea generală a
Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr.
18/1990, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001.
Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara
căsătoriei, adoptată la Strasbourg în 15 octombrie 1975, la care România a
aderat prin Legea nr. 101/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 243
din 30 septembrie 1992.
Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie
şi înregistrarea căsătoriilor, adoptată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite
la New York în 10 decembrie 1962, ratificată de România prin Legea nr.
116/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 330 din 24 decembrie
1992 (cu rezerva dispoziţiilor paragrafului 2 din art. 1 din convenţie referitoare
la celebrarea căsătoriei în absenţa unuia dintre viitorii soţi).
382
Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la
24 aprilie 1967, la care România a aderat prin Legea nr. 15/1993, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 67 din 31 martie 1993 (cu rezerva că nu va
aplica dispoziţiile art. 7, potrivit cărora vârsta minimă a adoptatorului nu poate
fi mai mică de 21 de ani şi nici mai mare de 35 de ani, în legislaţia română
vârsta minimă fiind de 18 ani, fără limită maximă).
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 şi ratificată de România prin
Legea nr. 84/1994, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 298 din 21
octombrie 1994.
Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, adoptată de Adunarea generală
a Naţiunilor Unite la 29 ianuarie 1957, la care România a aderat prin Decretul
nr. 339/1960, publicată în Buletinul Oficial nr. 20 din 22 septembrie 1960.
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei,
adoptată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 18 decembrie 1979,
ratificată de România prin Decretul nr. 342/1981, publicată în Buletinul Oficial
nr. 94 din 28 noiembrie 1981.
Convenţia europeană privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la
Oviedo la 4 aprilie 1997 şi Protocolul adiţional referitor la interzicerea clonării
fiinţelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998, ratificate de România
prin Legea nr. 17/2001, publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 103 din 28
februarie 2001.
Constituţia României din 1991, republicată în Monitorul Oficial nr.758 din 29
octombrie 2003.
Codul civil (decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie 1864
şi pus în aplicare la 1 decembrie 1865), cu modificările şi completările
ulterioare.
Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 4/1953 (publicat în Buletinul Oficial nr.1
din 4 ianuarie 1954), republicat în Buletinul Oficial nr.13/18 aprilie 1956 şi în
Buletinul Oficial nr. 108 din 1 august 1974, cu modificările şi completările
ulterioare.
Codul de procedură civilă (decretat la 9 septembrie 1865, promulgat la 11
septembrie 1865 şi pus în aplicare la 1 decembrie 1865, cu modificările şi
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice,
publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954.
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în
Buletinul Oficial nr. 32 din 31 ianuarie 1954.
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în M.Of.
nr. 282 din 11 noiembrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare.
383
Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privitoare la dobândirea şi schimbarea pe
cale administrativă a numelor persoanelor fizice (publicată în M.Of. nr. 68 din
2 martie 2003), aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 323/2003
(publicată în M.Of. nr. 510 din 15 iulie 2003), cu modificările şi completările
ulterioare.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.97/2005 privind evidenţa, domiciliul,
reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români (publicată în M.Of.
nr.641 din 20 iulie 2005), aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
290/2005 (publicată în M.Of. nr. 959 din 28 octombrie 2005), cu modificările şi
Ordonanţa Guvernului nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă de persoanelor
((publicată în M.Of. nr. 544 din 1 septembrie 2001), aprobată prin Legea nr.
372/2002 (publicată în M.Of. nr. 447 din 26 iunie 2002), cu modificările şi
Legea nr.215/2001, a administraţiei publice locale, republicată în M.Of. nr.123
din 20.02.2007.
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
(publicată în M.Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, publicată în M.Of. nr.
557 din 23 iunie 2004.
Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, publicată în M.Of. nr.245 din 1 octombrie 1992, cu modificările şi
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în M.Of. nr. 1154
din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
H.G. nr. 1375/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare
unitară a dispoziţiilor legale privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de
identitate ale cetăţenilor români, publicată în M.Of. nr. 851 din 17 octombrie
2006.
Metodologia nr.1/13.10.1997 pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii
nr.119/1996, emisă de fostul Departament pentru Administraţia Publică Locală
şi de fostul Minister de Interne, actualmente Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative, publicată în M.Of. nr. 318 bis din 19 noiembrie 1997.
H.G. nr. 839/2006 privind forma şi conţinutul actelor de identitate, ale
autocolantului privind stabilirea reşedinţei şi ale cărţii de imobil, publicată în
M.Of. nr. 582 din 5 iulie 2006.
384
H.G. nr. 112/1997 privind organizarea activităţii de eliberare a cărţilor de
identitate, procedura de preschimbare eşalonată a buletinelor de identitate
actuale, precum şi aspecte privind termenul de valabilitate a acestora,
publicată în M.Of. nr. 71 din 21 aprilie 1997, cu modificările şi completările
ulterioare.
Norme metodologice comune (Ministerul de Interne, Departamentul
Administraţiei Publice Locale şi Direcţia Centrală de Statistică) privind
atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului numeric personal, nr.
261.956/1979.
Metodologia comună (Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date
privind Evidenţa Persoanelor şi Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa
Persoanelor), nr. 1771834/215966/16-28.11.2005, de acordare/reacordare a
codului numeric personal (C.N.P.).
Proiectul Codului civil – site-ul Camerei Deputaţilor; „Curierul judiciar” nr.
3/2004, p.121 şi urm.
II. DOCTRINĂ (TRATATE, MONOGRAFII, CURSURI UNIVERSITARE,

STUDII ŞI ARTICOLE DE SPECIALITATE)
I. ALBU – Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988.

I. ALBU – Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică., Bucureşti, 1975.
D. ALEXANDRESCO – Principiile dreptului civil român, vol. I-III, 1926.
P. ANCA – Rudenia în dreptul R.S.R. România, Ed. Academiei, 1966.
P. ANDREI, I. APETREI – Drept civil. Partea generală. Persoana fizică, Editura
Ankarom, Iaşi, 1998.
P. ANDREI – Drept civil. Partea generală, Centrul de multiplicare al universităţii
„Al.I. Cuza”, Iaşi, 1978.
P. ANDREI – Cadrul juridic actual al dreptului la pseudonim, R.R.D. nr. 5/1978,
p.31-34.
M. AVRAM – Consideraţii în legătură cu reglementarea actuală a acţiunii în
tăgăduirea paternităţii, „Dreptul” nr. 2/1999, p.78-87.
M. AVRAM – Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001.
AL. BACACI, VIORICA-CLAUDIA DUMITRACHE, CODRUŢA HAGEANU – Tratat de drept
civil român, vol.I (Restitutio), Ed. All Beck, Bucureşti, 1996.
B. BAREK-KRIEGEL – Etat de droit, în „Dictionnaire constitutionel”, Paris,
Presses Universitaires de France, 1982.
385
LUIGI BALESTRA, Prof. Univ. Dr., Universitatea din Bologna – Filiaţia în diverse
acte normative europene („La filiazione negli ordinamenti giuridici europei”),
referat prezentat în cadrul celui de-al VII-lea Congres al Societăţii Europene a
Funcţionarilor de Stare Civilă (E.V.S.), cu tema: „Copilul şi părinţii în Europa,
originea, numele şi înregistrarea la naştere”, 14-15.05.2007, Gent, Belgia.
GH. BELEIU – Drept civil. Persoanele, Universitatea din Bucureşti, 1982.
GH. BELEIU – Drept civil. Persoanele, Universitatea din Bucureşti, 1987.
GH. BELEIU – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Ediţia a X-a, revăzută şi adăugită de M. NICOLAE ŞI P. TRUŞCĂ,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005.
R. P. BENA – Statul de drept la el acasă (Europa Occidentală şi America de
Nord), Ed. Galaxia, Bucureşti, 1997.
E. BERGER – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul
Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998.
I. BOHOTICI – Stabilirea, tăgăduirea şi contestarea paternităţii, Editura “Cordial
Lex”, Cluj-Napoca, 1994.
T.O. BOMPA – Prenume la români, ediţia a II-a, Ed. Mirton, Timişoara, 2005.
G. BOROI – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a II-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002.
G. BOROI – Les atributtes de la perssone physique, în revista „Analele
Universităţii Bucureşti”, 1996.
M. B. CANTACUZINO – Curs de drept civil, Ediţia a II-a, Ed. Ramuri, Craiova.
H. CAPITANT, F. TERRE, Y, LEQUETTE . Les grandes arrets de la jurisprudence
civil, tome I: Introduction – Personnes . Famille – Biens – Régimex
matrimoniaux – Succesions, 1e édition, Dalloz, 2000.
J. CARBONNIER – Droit civil. Les personnes, Litec, Paris, 1999.
J. CARBONNIER – Droit civil. Les personnes, personnalité, incapacités,
personnes, morales, Presses Universitaires de France, 2000.
J. CARBONNIER – Droit civil.L’enfant, la famille, le couple, Presses
e
Universitaires de France, coll Thémis, 21 édition, 2002.
I. C. CĂTUNEANU – Curs elementar de drept roman, Cluj-Bucureşti, 1927.
E. CHELARU – Privire critică asupra noii reglementări a numelui, în „Dreptul” nr.
7/2003, p.6-14.
E. CHELARU – Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001.
J. CHEVALLIER – Etat de droit, în „Dictionnaire encyclopedique de theorie du
droit”, Paris-Bruxelles, Libraire génerale de droit et de jurispridence – Story
Scientia,
2e édition, 1993.
386
V. CIORBEA – Probleme juridice privind stabilirea şi schimbarea stării civile a
persoanei în situaţii speciale (1), în S.C.J. nr.2/1987, p.236-242.
V. M. CIOBANU – Drept procesual civil, vol. I, Tipografia Universităţii Bucureşti,
1986.
V. M. CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, Teoria
generală, Editura Naţional, 1996.
V. M. CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional,
Bucureşti, 1997.
N. A. CONSTANTINESCU – Dicţionar onomastic român, Bucureşti, 1963.
A. CORHAN – Dreptul familiei. Teorie şi practică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
G. CORNU – Droit civil. Introduction. Les personnes. Les Biens, 8e édition,
Montchrestien, 1997.
G. CORNU – Droit civil. Introduction. Personnes. Biens, Montchrestien, coll.
Domat, 12e édition, 2005.
P. COSMOVICI ş.a. – Tratat de drept civil, vol.I, Ed. Academiei.
M.N. COSTIN – Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. II, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1984.
D.C. DACIAN – Formele de activitate ale autorităţilor administraţiei publice
locale în domeniul stării civile, în “Dreptul” nr.1/2000, p.93-103.
I. DELEANU, S. DELEANU – Mică enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni
latine în dreptul românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
Y. EMINESCU – Noua lege a brevetelor de invenţii, în „Revista de drept
comercial”, nr. 1/1992, p.5 şi urm.
M. I. EREMIA- „Numele”, în Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei,
1963.
I. P. FILIPESCU – Unele probleme privind filiaţia faţă de mamă, în R.R.D. nr.
7/1969, p.89 şi urm.
I. P. FILIPESCU – Despre acţiunea de stat şi acţiunea în rectificarea unei
înregistrări în registrul de stare civilă, în R.R.D. nr. 6/1987, p. 37-40.
I. P. FILIPESCU – Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All,
Bucureşti, 1997.
I. P. FILIPESCU – Tratat de dreptul familiei, ediţia a V-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2000.
I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU – Tratat de dreptul familiei, ediţia a VII-a, Ed. All,
Bucureşti, 2002
I. N. FLOCA – Drept canonic ortodox, vol. II, Sibiu, 1990.
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU – Tratat de drept civil
român, Ed. Naţională, Bucureşti, 1928.
387
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU – Tratat de drept civil
român, vol. I, Ed. All, colecţia Restitutio, Bucureşti, 1996.
VL. HANGA – Drept privat roman, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996.
VL. HANGA – Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
I. IMBRESCU – Tratat de dreptul familiei. Familia. Protecţia copilului. Elemente
de stare civilă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
I. IMBRESCU, A. VASILE – Înregistrarea adopţiei în actele de stare civilă, în
“Dreptul” nr.6/2000, p. 80-83.
A. IONAŞCU – Evolution de la Legislation sur la filiation hors marriage en droit
roumain, în St. U.B.B.S.j., 1968, p.75.
A. IONAŞCU – Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
TR. IONAŞCU – De la adopţiune la înfierea instituită prin Decretul nr. 182/
19.10.1951, în „Justiţia nouă” nr. 7-8/1951, p.745-752.
TR. IONAŞCU – Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub
aspect patrimonial a lipsei şi restrângerii acestei capacităţi în lumina recentei
legislaţii …, S.C.J. nr. 1/1956, p.69.
TR. IONAŞCU – Drept civil. Persoanele, 1959.
GH. IONESCU – Mică enciclopedie onomastică, E.E.R., Bucureşti, 1975.
A. IORGOVAN – Tratat de drept administrativ, vol I, Ediţia a IV-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005.
A. IORGOVAN – Tratat de drept administrativ, vol II, Ediţia a IV-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005.
C. JUGASTRU – Încălcarea vieţii private – sursă a prejudiciilor
extrapatrimoniale, AULB nr.1-2/2001.
CH. LARROUMETE – Droit civil, tome I: Introduction a l'étude du droit privé,
Ed. Economica, 2e édition, Paris, 1995.
CH. LARROUMETE – Droit civil, tome I: Introduction a l'étude du droit privé,
Ed. Economica, 5e édition, Paris, 2006.
E. LUPAN – Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
D. LUPAŞCU – Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005.
G. LUPŞAN – Dreptul familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001.
O.D. LUPU – Codul numeric personal, atribut de identificare a persoanei fizice,
în “Dreptul” nr.9/1997, p.51-52.
D. LUPULESCU – Actele de stare civilă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980.
D. LUPULESCU – Numele şi domiciliul persoanei fizice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
388
D. LUPULESCU – Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU – Identificarea persoanei fizice, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
D. LUPULESCU, A. M. LUPULESCU – Drept civil – Persoana fizică, Ed. Editas,
Bucureşti, 2003.
G. MARTY, P. RAYNAUD – Droit civil. Les personas, Sirey, 1976.
H. L. MAZEAUD, J. MAZEAUD, F. R. CHABAS – Leçons de droit civil, tome I, vol. II,
Les personnes, 8e édition, Montchrestien, Paris, 1997.
I. MICESCU – Curs de drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000.
GH. MIHAI, R. I. MOTICA – Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice,
vol.V , Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006.
GH. MIHAI, R. I. MOTICA – Fundamentele dreptului, Teoria şi filozofia dreptului,
Bucureşti, 1999.
GH. MIHAI, G. POPESCU – Introducere în teoria drepturilor personalităţii,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1992.
I. MIHUŢĂ – Repertoriu de practică judiciară pe anii 1968-1975, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1976.
R. I. MOTICA, GH. MIHAI – Introducere în studiul dreptului, vol. I-II, Timişoara,
1994.
R. I. MOTICA – Teoria generală a obligaţiilor civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2005.
M. MUREŞAN, A. BOAR, Ş.DIACONESCU – Drept civil. Persoanele, Ed. Cordial
Lex,
Cluj-Napoca, 2000.
CHANTAL NAST, director administrativ, C.I.E.C. (Comisia Internaţională de Stare
Civilă) – Stabilirea filiaţiei şi maternităţii substituite în anumite state membre
ale C.I.E.C. („Etablissement de la filiation et maternitès de substitution dans
certains États membres de la C.I.E.C.”), referat prezentat în cadrul celui de-al
VII-lea Congres al Societăţii Europene a Funcţionarilor de Stare Civilă
(E.V.S.), cu tema: „Copilul şi părinţii în Europa, originea, numele şi
înregistrarea la naştere”, 14-15.05.2007, Gent, Belgia.
R. PETRESCU – Acţiunile privind statutul civil al persoanei, Ed. Ştiinţifică, 1968.
A. PETRESCU, L. MIHAI – Noua lege a brevetelor de invenţii, în „Dreptul” nr.
9/1992, p.34-50.
P. PEŢU, C. TUFĂ – Tradiţional şi modern în cuplurile din România. Referat
prezentat în cadrul celui de-al VIII-lea Congres al Societăţii Europene a
Funcţionarilor de Stare Civilă (E.V.S.), cu tema: „Noi relaţii între parteneri –
noi înregistrări, tendinţe europene”, 4-5 aprilie 2008, Portoroz, Slovenia.
389
P.PEŢU, E. VELICU, V. MARDARE – Starea civilă, mijloc de identificare a
persoanei fizice, ediţia a IV-a, Ed. Detectiv, Bucureşti, 2007.
E. POENARU – Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. Dacia Europa
Nova,
Lugoj, 2000.
L. POP – Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1996.
L. POP – Drept civil, teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1996.
L. POP – Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1998.
L. POP – Tratat de drept civil – obligaţiile. Regimul juridic general sau fiinţa
obligaţiilor civile, vol I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006.
T. POP – Drept civil român. Persoanele fizice şi persoanele juridice, Ed.
Lumina Lex. Bucureşti, 1994.
V. V. POPA – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia 2, Ed. C. H.
Beck, 2006.
T.R. POPESCU – Dreptul familiei. Tratat, vol.I, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1965.
ŞT. RĂUSCHI – Drept civil, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992.
ŞT. RĂUSCHI – Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică,
Iaşi, 1992.
G. SCRIPCARU – Medicină legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1993.
GH. SCRIPCARU, A. CIUCĂ, V. ASTĂRĂSTOAE – Biblioteca, ştiinţele vieţii şi
drepturile omului, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
A. SILVIAN, E. GHEORGHE – Actele de stare civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1969.
C. STĂTESCU – Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
C. STĂTESCU – Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1970.
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN – Drept procesual civil, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
F. TERRÉ, D. FENOUILLET – Droit civil. Les personnes. La famille. Les
incapacites,
6 édition, Dalloz, 1996.
F. TERRÉ, D. FENOUILLET – Les personnes, la famille, les incapacités, Précis,
Dalloz, 7e édition, 2005.
N. TITULESCU – Drept civil. Persoanele, curs din 1918, Editura Presa
Universitară Română, Timişoara, 2002.
N. TITULESCU – Drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.
390
GH. UNGUREANU – Actele de stare civilă în Moldova până la Regulamentul
organic, în “Revista arhivelor”, 1959.
O. UNGUREANU, C. JUGASTRU – Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2003.
C. VIŞOIU – Ghidul juridic al consulului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
A. WEILL – Droit civil. Les personnes, la famille, les incapacites, tome I, Dalloz,
Paris, 1970.
Instrucţiuni pentru îndeplinirea unor activităţi pe linie de stare civilă, acte de
identitate, permise de conducere şi caziere judiciare pentru cetăţenii români
aflaţi în străinătate, transmise misiunilor diplomatice cu Infograma Ministerului
Afacerilor Externe – Direcţia Generală Afaceri Consulare nr. G.5-1/11490 din
18.07.2007.
GH. TOMŞA, coordonator – Dicţionar de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
∗∗∗ Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980.
∗∗∗ Legislaţia familiei şi practica juridică în materie, Ministerul Justiţiei, 1989.
Colectiv – Starea civilă, Ed. Moldogrup, Iaşi, 1998.
Îndrumar consular, editat de Ministerul Afacerilor Externe – Direcţia Relaţii
Consulare, 1996, cu modificările si completările ulterioare.
Pagina de web a Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor
(I.N.E.P.): www.evidentapersoanelor.ro (fosta: http://evp.mai.gov.ro).
391

Atributele de Identificare A Persoanei Fizice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atributele de Identificare A Persoanei Fizice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DR.

TITLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA

Capitolul I. Aspecte generale privind persoana fizică ..................13

TITLUL II. NUMELE ................................................................................28

Capitolul IV. Schimbarea numelui de familie şi a

TITLUL III. DOMICILIUL ŞI REŞEDINŢA ...................................................120

TITLUL IV. STAREA CIVILĂ ..................................................................172

Capitolul IV. Acţiunile de stare civilă............................................253

TITLUL V. CODUL NUMERIC PERSONAL (C.N.P)....................................325

RESUME. LES ATTRIBUTS D’IDENTIFICATION DE LA

1.1. NOŢIUNEA DE PERSOANĂ FIZICĂ, SUBIECT DE DREPT

Subiectele de drept civil, adică participanţii la raporturile juridice

1.2. PERSOANĂ, PERSONAJ ŞI PERSONALITATE

1.4. SEDIUL MATERIEI

(Continuare din pag.prec.)

2.1. NOŢIUNEA DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE

2.2. NECESITATEA IDENTIFICĂRII PERSOANEI FIZICE

Pentru identificarea persoanei fizice sunt necesare anumite mijloace

2.4.1. CLASIFICAREA DREPTURILOR PERSONALE NEPATRIMONIALE

2.4.2. NATURA JURIDICĂ A ATRIBUTELOR DE IDENTIFICARE A

1.1. SCURT ISTORIC ŞI CONSIDERAŢII GENERALE

Pornind de la premisa că identificarea oamenilor cu ajutorul numelui

1.2. DEFINIŢII ALE NUMELUI

(Continuare din pag.prec.)

1.3. STRUCTURA NUMELUI

(Continuare din pag.prec.)

1.4. CARACTERELE JURIDICE ALE NUMELUI

1.5. PRENUMELE. NOŢIUNE, ROL ŞI CARACTERE JURIDICE

(Continuare din pag.prec.)

2.1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

2.2. STABILIREA (DOBÂNDIREA) NUMELUI DE FAMILIE

2.2.1. STABILIREA (DOBÂNDIREA) NUMELUI DE FAMILIE DE CĂTRE

Data ______________ Semnătura

Subsemnata __________ sunt de acord ca fiul (fiica) meu (mea),

Data ______________ Semnătura

Vom reţine şi prevederile înscrise în art.18 alin.(3) din Legea

2.2.2. STABILIREA (DOBÂNDIREA) NUMELUI DE FAMILIE DE CĂTRE

(Continuare din pag.prec.)

(Continuare din pag.prec.)

2.3. STABILIREA PRENUMELUI

2.3.1. STABILIREA PRENUMELUI COPILULUI DIN CĂSĂTORIE

2.4. STABILIREA NUMELUI DE FAMILIE ŞI A PRENUMELUI

3.1. PRECIZĂRI INTRODUCTIVE

3.2. MODIFICAREA NUMELUI DE FAMILIE DETERMINATĂ

Cât priveşte schimbările în filiaţie care determină sau pot determina

3.2.1. STABILIREA FILIAŢIEI COPILULUI NĂSCUT DIN

3.2.2. STABILIREA FILIAŢIEI COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

3.2.3. ADMITEREA ACŢIUNII ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII

(Continuare din pag.prec.)

3.3. MODIFICAREA NUMELUI DE FAMILIE DETERMINATĂ DE

Cât priveşte incidenţa instituţiei adopţiei asupra modificării numelui

3.3.1. ÎNCUVIINŢAREA ADOPŢIEI

3.3.2. ÎNCETAREA ADOPŢIEI

3.4. MODIFICAREA NUMELUI DE FAMILIE DETERMINATĂ DE

Modificarea numelui de familie poate să intervină sau, după caz,

3.4.1. ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

3.4.2. DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORŢ

3.4.3. NULITATEA CĂSĂTORIEI

3.4.4. ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI PRIN DECESUL UNUIA DINTRE SOŢI

4.2. SEDIUL MATERIEI

4.3. COMPETENŢA DE SOLUŢIONARE A CERERILOR

4.4. CAZURI DE SCHIMBARE A NUMELUI ŞI A PRENUMELUI232

(Continuare din pag.prec.)