CONCEPTE OPERAŢIONALE SPECIFICE GENULUI LIRIC

Titlul:
- este un cuvânt, o sintagmă sau un enunţ care sintetizează conţinutul textului poetic,
prefigurând teme, motive, idei şi sentimente ce compun mesajul operei literare;
- fiind o marcă anticipatorie, titlul îl orientează pe cititor în lumea lecturii, pentru că
genereză aşteptări (confirmate sau nu) şi se realizează o relație semantică esențială cu
conținutul operei;
- în comentariul titlului, putem avem în vedere structura, părţile de vorbire care îl
compun, dacă acestea sunt semnificative şi din perspectivă stilistică;
- titlul poate conţine figuri de stil, creându-se o continuitate cu particularităţile stilistice
ale textului şi cu ideile poetice;
- ideea din titlu este susţinută printr-un câmp lexical ce poate identificat în text.

Incipitul:
- este reprezentat de o formulă introductivă (cuvânt, sintagmă, enunţ) cu o anumită
relevanţă pentru înţelegerea semnificaţiilor textului literar;
- are menirea de a capta interesul cititorului;
- poate conţine o idee centrală a operei literare;
- conturează atmosfera în care sunt proiectate stările sufleteşti (în textul liric) sau acţiunea
(în textul epic);
- trasează coordonatele spaţiale şi temporale, introduce personajele (în textul epic);
- anticipează şi sintetizează conţinutul textului, având un rol asemănător cu titlul operei
literare.
Relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă

Relaţiile de opoziţie:
- se realizează la nivelul compoziţiei textului prin dispunerea secvenţelor astfel încât să
iasă în evidenţă un contrast, marcat şi prin elemente gramaticale, ca, de exemplu,
conjuncţia adversativă „dar” – în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”:
„Lumina altora (...)/ dar eu,/ Eu, cu lumina mea”;
- la nivel stilistic, opoziţia poate fi subliniată prin construcţii lexicale antitetice, cum sunt,
de exemplu, „soarele-nţelept”, lumina, idealul evoluţiei spirituale, şi „umbra”, nivelul
inferior de existenţă, din „Riga Crypto şi lapona Enigel”.

Relaţiile de simetrie:
- simetria creează echilibru compoziţional şi constă în distribuirea cuvintelor şi a
secvenţelor poetice în poziţii aflate în corespondenţă sintactică, un model de simetrie
fiind poezia bacoviană în care cuvântul „plumb” este plasat, în cele două catrene, în
poziţii identice, cu aceleaşi funcţii sintactice.

Elementele de recurenţă:

1
 -elementele de recurenţă (recurenţă = revenire) sunt motive poetice, idei şi secvenţe care
sunt reluate în textul literar, pentru a accentua semnificaţiile, cum ar fi motivele „flori”
„ochi” „buze” „morminte” în arta poetică scrisă de Lucian Blaga sau chemarea
adresată Luceafărului de către fata de împărat, în poemul eminescian.
Temă şi viziune, motiv poetic, laitmotiv, simbol central
Tema şi viziunea:
- tema este un aspect general din realitate transfigurat în opera literară, ideea
fundamentală, motivaţia întregii construcţii artistice, teme frecvent abordate fiind:
timpul, iubirea, condiţia umană, cunoaşterea, creaţia artistică, natura etc.
- viziunea reprezintă concepţia despre lume sau modul în care autorul, în calitate de
creator, percepe realitatea, o interpretează şi o transferă în planul ficţiunii,
distingându-se, de exemplu, viziunea romantică, simbolistă, modernistă etc.
Motivul:
- subdiviziune a temei, unitate de conţinut minimală a textului literar;
- o modalitate concretă de transpunere a temei în cadrul textului, constând într-un
obiect, în sens larg (oglinda, cartea, lampa, focul, instrumentele muzicale etc.), un
element al naturii (salcâmul, lacul, luna, ploaia, toamna etc.), o situaţie (contemplarea,
aşteptarea, visul, despărţirea, amintirea, plânsul etc.), un personaj ( impostorul,
încornoratul, cocheta, confidentul etc. - în textul epic sau dramatic), un număr simbolic
(trei, şapte, nouă), o maximă sau o formulă consacrată (soarta schimbătoare,
deşertăciunea deşertăciunilor).
Laitmotiv:
- termen preluat din muzică, desemnând un motiv, o idee sau o formulă care se reia pe
parcursul textului literar;
- laitmotivul menţine în sfera atenţiei sensurile fundamentale ale textului, un exemplu fiind
construcţia „pasul tău de domnişoară” din poezia „În dulcele stil clasic”, cu
semnificaţia unei clipe de graţie, dar trecătoare, în care poetul întrezăreşte muza
inspiratoare.

Simbol central:
- simbolul (semn) este un element aparţinând concretului, lumii perceptibile prin simţuri,
care trimite la universul abstract al ideilor, al stărilor afective, al valorilor spirituale,
exemple de simboluri fiind: măslinul, porumbelul, crucea, corabia, labirintul, fântâna
etc.;
- în literatură, există simboluri consacrate, cu o interpretare univocă, în special în
romantism şi, în general, în poezia tradiţională, aşa cum este Luceafărul, simbol al
geniului;

2
 - simbolismul şi poezia modernă creează simboluri individuale, ale căror semnificaţii se
actualizează în contexte caracterizate prin sugestie şi ambiguitate, de exemplu,
interminabila ploaie bacoviană, care face analogia cu prăbuşirea universului lăuntric;
- simbolul central este elementul care cumulează cele mai puternice semnificaţii şi în jurul
căruia este construit întreg textul poetic, un exemplu fiind „locuinţele lacustre” din
textul bacovian.

Ideea poetică:
- este un concept care se referă la conţinutul textului literar;
- surprinde viziunea scriitorului asupra temei literare abordate;
- include valori morale, afective, intelectuale, estetice etc. şi poate fi influenţată de
concepţii filosofice;
- ideea poetică poate fi înţeleasă şi ca trăire, ca stare afectivă pe care o transmite textul
poetic;
- mijloacele artistice care contribuie la reliefarea ideii sunt imaginile, figurile de stil şi
elementele de versificaţie.

Sugestia:
- trăsătură a limbajului poetic, constă în exprimarea indirectă, voit parţială sau
fragmentară, a ideilor, ceea ce oferă cititorului delectare estetică (Mallarmé: „A numi
un lucru înseamnă a suprima trei părţi din plăcerea poemului. A sugera, iată visul.”),
astfel încât actul receptării devine şi unul al construcţiei semnificaţiilor;
- mesajul este transmis prin atmosfera creată, prin simboluri, iar la nivelul punctuaţiei
se remarcă, de multe ori, punctele de suspensie.

Ambiguitatea:
- este capacitatea limbajului de a genera mai multe sensuri, ca, de exemplu, în poezia
„Evocare” a lui Nichita Stănescu, în care versul „Ea era frumoasă ca umbra unei idei”
poate fi interpretat atât ca definire a poeziei, cât şi ca descriere a fiinţei iubite.

Imaginar poetic:
- se referă la un mod particular de configurare a spaţiului şi a timpului în textul poetic,
în legătură cu temele, motivele, ideile poetice şi cu mijloacele artistice utilizate;
- de exemplu, în poezia eminesciană, imaginea lumii, impusă de sensibilitatea poetului,
are o coordonată cosmică şi una terestră, din care fac parte luna, lacul care oglindeşte
lumina astrelor, codrul, izvorul, teiul etc.; ideile poetice şi mijloacele artistice sunt în
acord cu acest mod de a se raporta la cadrul spaţial şi temporal.

Figuri semantice (tropi) sunt figurile de stil care au fost create prin trecerea de la înţelesul
obişnuit al cuvintelor la un înţeles nou, neaşteptat, ceea ce dovedeşte că literatura propune un
univers autonom în care realul nu este numai oglindit , ci şi re-creat de către scriitor.

3
Epitetul:
- reprezintă alăturarea unui adjectiv, adverb etc. pe lângă un cuvânt, cu scopul de a-i pune
în evidenţă caracteristicile, aşa cum sunt reflectate în sensibilitatea scriitorului,
realizând o proiecţie a stării sufleteşti;
- epitetul ornant surprinde o însuşire generală: „...sufletu-mi se pierde... după chipul tău
frumos”;
- epitetul individual surprinde o însuşire specifică: „umbra feţei străvezii”;
- epitetul metaforic creează un sens figurat: „piersici de jar”, „s-aprind fantasmagoric
caise şi gutui”;
- epitetul cromatic: „cer galben şi roz ce palpită”;
- epitetul personificator: „palide zări”.

Comparaţia:
- se realizează prin alăturarea a doi termeni cu însuşiri comune, pentru a-l evidenţia pe
unul dintre aceştia, comparaţiile propunând asocieri de termeni din sfera concretului şi a
abstractului .
- concret – concret: „fulgii… ca un roi de fluturi”;
- concret – abstract: „soarele rotund şi palid… ca un vis”;
- abstract – concret: „mă ridicam din somn ca din mare”; „Sufletul înfrânt – intră ca
nufăru-n ape”;
- abstract – abstract: „clipe ... se par ca veacuri”, „isteţ ca un proverb”.

Metafora:
- presupune un transfer de sens la originea căruia se află o analogie,o asociere între
termeni, imagini sau obiecte. Înţeleasă astfel, metafora apare ca o comparaţie
subînţeleasă sau prescurtată, prin care sunt revelate înţelesuri neobişnuite.
- metafora explicită (conţine şi descifrarea sensului figurat): „al nopţii întuneric,
înstelatul rege maur”, „luna, scut de aur, străluceşte pe alee”;
- metafora implicită (conţine numai cuvinte cu sens figurat): „Mii de stele argintii/În
nemărginitul templu ard ca veşnice făclii”;
- metafora revelatorie( dezvăluie sensuri noi, îmbogăţeşte conţinutul): „lumina” – la
Lucian Blaga , înseamnă cunoaştere, trăire, viaţă, iubire;
- metafora plasticizantă(sporeşte relieful, concreteţea percepţiei senzoriale): „Un zbor de
lăstun iscăleşte peisajul.”

Personificarea:
- constă în atribuirea de însuşiri sau acţiuni specific umane unor fiinţe necuvântătoare ,
obiecte sau elemente ale naturii;
- adânceşte semnificaţiile estetice ale operei literare şi creează o atmosferă asemănătoare
cu mitologia: „Lumea... în braţele somniei/Visează”, „Lebedele albe...domnitoare peste
ape”, „vântul tace”, „aud materia plângând”.

4
Antiteza:
- opoziţia dintre două cuvinte, idei, personaje, situaţii, obiecte etc.;
- elementele aflate în antiteză se reliefează reciproc: „Ea – un înger ce se roagă, El –un
demon ce visează”.

Oximoronul:
- asociere de termeni contradictorii, incompatibili;
- alăturarea paradoxală aprofundează semnificaţiile şi are efecte expresive: „suferinţă, tu,
dureros de dulce”, „varsă-ntuneric alb cu mâna mea”.

Valori stilistice ale verbului

Verbul la indicativ prezent:

- are valoare gnomică (gnoză – cunoaştere), exprimă un adevăr general valabil: „Timpul
trece ireversibil”;
- are valoare iterativă (exprimă repetarea), prezintă existența ca pe o succesiune de stări
repetabile: „seara… când stau cu capu-n poala ta… îmi pare …”;
- capătă valoare descriptivă, plasează imaginea în durată nedeterminată: „Astfel vine
mlădioasă… flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă…”;
- are valoare onirică (creează atmosferă de vis), sensibilizează, aducând în prezent visul
sau trecutul: „pulbere de diamante cade fină ca o bură”.

Verbul la imperfect:
- are valoare iterativă (indică repetarea), prezintă existența ca pe o succesiune de stări
repetabile: „mă culcam ades lângă izvor”;
- capătă valoare descriptivă, plasează imaginea în durată nedeterminată: „Înflorea cărarea
ca de pasul blândei primăveri...”;
- are valoare onirică (creează atmosferă de vis), sensibilizează, aducând în prezent visul
sau trecutul: „Lunecau baletistele albe...”

Verbul la infinitiv:
-numește acțiunea, procesul, starea – valoare sentențioasă, gnomică: „A cunoaște-nseamnă
iarnă, a iubi e primăvară”.

Verbul la conjunctiv:
-indică o acțiune realizabilă, posibilă, dorită, subliniază trecerea real-imaginar: „Să plutim
cuprinși de farmec sub lumina blândei lune…”

Verbul al gerunziu:
-creează un efect durativ, sugerează desfășurarea, continuitatea: „Aud... plouând, …
plângând…”

5
Valoarea stilistică a adjectivului:
-Adjectivul are, cel mai frecvent, valoare de epitet (de văzut subpunctul dedicat epitetului).

Elemente de prozodie:
- prozodia = versificaţia;
- versul = un rând al unei poezii;
- emistihul = una dintre cele două jumătăţi de vers, separate prin cezură (pauza de la
jumătatea versului): „Sara pe deal // buciumul sună cu jale”;
- strofa = un ansamblu unitar într-o poezie format dintr-unul sau mai multe versuri, în
general despărţită printr-un spaţiu grafic de alte unităţi de acelaşi fel; după numarul de
versuri, strofa poate fi: monostih, distih, terţina sau terţet (trei versuri), catren (patru
versuri), cvinarie (cinci versuri), sextina (şase versuri) etc.;
- refrenul = cuvânt, vers sau grupare de versuri repetate la anumite intervale;
- rimele = sunete sau grupuri de sunete identice sau aproape identice cu care se termină
versurile dintr-o poezie: monorima – alcătuită din succesiunea aceloraşi sunete finale
într-o întreagă poezie sau în mai multe versuri dintr-o poezie (foarte des în creaţiile
populare); rima împerecheată = versul 1 rimează cu 2, iar 3 cu 4; rima încrucişată =
versul 1 rimează cu 3, iar 2 cu 4; rima îmbrăţişată = versul 1 rimeaza cu 4, iar 2 cu 3;
versurile fără rime se numesc versuri albe sau versuri libere.
- ritmul = modul cum se succedă silabele accentuate şi neaccentuate în vers. Un grup de
silabe accentuate şi neaccentuate care se repetă în vers formează o unitate ritmică numită
picior metric.
- picior metric: bisilabic - troheul, iambul; trisilabic – dactil, amfibrah, anapest;
- troheul – unitate metrică formată din două silabe, prima accentuată, a doua neaccentuată
( -v), de exemplu: „Ne-guri al-be”;
- iambul – unitate metrică formată din două silabe, prima silabă neaccentuată, a doua
accentuată (v -), de exemplu: „A fost o-da-tă ca-n po-veşti”;
- dactilul - unitate metrică din trei silabe, prima accentuată, celelalte neaccentuate /-- v v/,
de exemplu: „Cân-tă, ze-i-ţă, mâ-ni-a ce-a-prin-se pe-A-hil Pe-le-ia-nul”;
- amfibrahul – unitate metrică din trei silabe,1 si 3 neaccentuate, 2 accentuată /v -- v/, de
exemplu: „Săl-ba-te-cul<sălbaticul> vo-dă e-n za-le şi-n fier”.
- Anapestul – trei silabe, 1 si 2 neaccentuate, 3 accentuată /v v --/, de exemplu: „A-le tur-
nu-ri-lor um-bre pes-te un-de stau cul-ca-te”;
- măsura = numărul de silabe din care este alcătuit versul.

Poezie epică:
 specificul textului este dat de relaţia care se stabileşte între formă, limbaj poetic şi
conţinut;
 Există specii literare în versuri care aparţin genului epic, având fir narativ şi personaje:
poemul eroic (Vasile Alecsandri – Dan, căpitan de plai), balada (Ştefan Augustin
Doinaş – Mistreţul cu colţi de argint), legenda (Dimitrie Bolintineanu – Legende

6
 istorice), epopeea (Ion Budai-Deleanu – Ţiganiada), fabula (Grigore Alexandrescu –
Toporul şi pădurea).

Poezie lirică:
- autorul îşi exprimă direct ideile şi trăirile afective sub forma monologului, a confesiunii
lirice etc.
- în lirica subiectivă se remarcă prezenţa nemijlocită a eului liric şi mărcile sale lexico-
gramaticale;
- lirica rolurilor presupune exprimarea mesajului poetului sub forma unor „măşti” sau
„voci” lirice – interferează epicul şi liricul, deoarece ideile personale sunt atribuite unor
personaje cu valoare de simboluri ale unor ipostaze ale condiţiei umane, aşa cum se
întâmplă în „Luceafărul” lui Mihai Eminescu;
- în lirismul obiectiv, asemănător cu lirismul rolurilor, se observă absenţa mărcilor eului
liric, pentru că poetul transferă propriile idei şi stări afective asupra unor simboluri (Ion
Barbu – „Copacul”) sau creează „personaje lirice” care se confesează, dialoghează despre
sentimentele proprii (idilele lui George Coşbuc).

Instanţele comunicării în textul poetic

Autorul:
- eul biografic, eul personal, sursa stărilor lirice;
- nu se confundă cu eul liric.

Eul liric:
- proiecţie a autorului, creatorul universului poetic, vocea din text care comuică direct idei
şi sentimente;
- eul liric este recunoscut în text datorită mărcilor lexico-gramaticale - verbe la persoana I
şi a II-a, prin valoarea afectivă a unor construcţii lexicale, substantive în vocativ,
superlative stilistice ale adjectivului, topică afectivă, sensuri conotative etc.;

Receptorul:
- există şi receptor determinat: iubita, codrul, luna etc.
- cititorul este un receptor extratextual, nedeterminat, care contribuie la construcţia
semnificaţiilor, pentru că deţine o anumită libertate de interpretare a textului.

Curente literare
Romantismul:
- defineşte mişcarea artistică şi literară dezvoltată în secolul al XIX-lea, care a preluat
tradiţiile naţionale şi populare, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia şi libertatea
de expresie, cu înclinare spre individualism, spre visare, spre melancolie şi
scepticism;

7
- temele cultivate în romantism sunt: tema istoriei, evidenţiindu-se atitudinea paseistă (de
glorificare a trecutului – fr. passé), preocupare pentru reconstituirea atmosferei de epocă,
natura patriei, teme inspirate din folclor – specifice romantismului în perioada
paşoptistă, cosmosul, lumile astrale, îndepărtate, timpul universal, infinit, în antiteză cu
timpul uman, terestru, finit, tema naturii eterne, în opoziţie cu fiinţa umană efemeră, tema
condiţiei omului de geniu. tema iubirii nefericite, imposibile, sau a iubirii ideale –
specifice romantismului eminescian;
- motive frecvente în literatura romantică: noaptea, luna, codrul, visul, astrele, oceanul,
marea, izvorul, teiul, femeia angelică, demonul, motivul Zburătorului etc.;
- din punct de vedere stilistic, sunt caracteristice antiteza şi exprimarea retorică,
interogaţiile ample, exclamaţiile, simbolurile consacrate, univoce.