BUNĂSTAREA OMENIRII DEPINDE DE BUNĂSTAREA ANIMALELOR

Prof. univ. Dr. MIHAI DECUN

Membru al Academiei de ŞtiinŃe Agricole şi Silvice
Membru al Academiei Oamenilor de ŞtiinŃă
FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ, TIMIŞOARA, ROMÂNIA

Creşterea animalelor de fermă are ca scop principal asigurarea bunăstării

fermierilor şi a populaŃiei, în general, prin obŃinerea de produse animaliere de calitate
superioară. Atingerea acestui deziderat devine tot mai dificilă în condiŃiile creşterii
demografice accelerate. Potrivit unor publicaŃii ale OrganizaŃiei NaŃiunilor Unite, sporul
anual al populaŃiei globului este de aproximativ 80 de milioane. În anul 1950 existau pe
glob aproximativ 2,5 miliarde de oameni, iar în prezent populaŃia globului depăşeşte 6
miliarde. Se crede că în anul 2005 populaŃia globului va fi de cel puŃin 6,5 miliarde, iar în anul
2015 de cel puŃin 7,3 miliarde de locuitori. În decurs de câteva decenii este posibilă dublarea
populaŃiei globului. În mod normal, dublarea populaŃiei presupune dublarea producŃiei
zootehnice. De fapt, ar fi necesară mai mult decât o dublare a producŃiei, deoarece peste
jumătate din populaŃia lumii suferă din cauza insuficienŃei produselor alimentare de
origine animală. Dar creşterea producŃiei zootehnice nu poate fi realizată pe seama dublării
numărului de animale, deoarece animalele sunt concurente cu omul în ce priveşte consumul
de cereale. Singura soluŃie valabilă o reprezintă creşterea productivităŃii şi asigurarea
ritmicităŃii, iar aceasta presupune artificializarea în şi mai mare măsură a condiŃiilor de viaŃă
şi extinderea sistemelor intensive de creştere, cu densităŃi crescute pe unitatea de suprafaŃă
construită, cu toate procesele de muncă mecanizate.
Mecanizarea şi automatizarea proceselor de muncă, reprezintă caracteristicile
definitorii ale stadiului de industrializare a zootehniei, care a fost deja atins, cu aproximativ
40 de ani în urmă, în domeniul creşterii păsărilor şi a porcilor. La vremea respectivă, trecerea
de la sistemele de creştere tradiŃionale, la cele de tip intensiv – industrial, a reprezentat
un salt calitativ indiscutabil şi mai ales o soluŃie binevenită pentru asigurarea cererii mereu
crescânde de produse alimentare de origine animală. Mult timp s-a crezut că industrializarea
zootehniei reprezintă singura cale de asigurare a necesarului de proteină de origine animală, în
condiŃiile creşterii rapide a populaŃiei globului. Dar, ulterior, s-a constatat că sistemele
intensive de creştere, de tip industrial, sunt incompatibile cu sănătatea efectivelor şi
conduc la apariŃia unor boli, numite generic boli ale civilizaŃiei animalelor. Din această
categorie fac parte tehnopatiile, care sunt cauzate de imperfecŃiunile tehnologiilor de creştere
a animalelor: entero- şi pneumopatiile, favorizate de microclimatul necorespunzător şi de
stres; afecŃiunile podale, favorizate de pardoselile necorespunzătoare; mamitele favorizate de
exploatarea necorespunzătoare a aparatelor de muls etc. O altă categorie de boli, generate de
sistemele de tip industrial, o reprezintă tulburările de comportament: canibalismul,
coprofagia, malofagia, suptul nenutritiv, pica, ticul limbii etc. Înlocuirea parŃială sau totală a
muncii manuale prin mijloace mecanice şi automatizarea unor tehnologii a redus contactul
omului cu fiecare animal în parte. În această situaŃie, pe de o parte, animalele nu mai sunt
supravegheate zilnic şi pe de altă parte, îngrijitorii pierd treptat cunoştinŃele privind
comportamentul animalelor pe fluxul tehnologic. Unii fermieri au ajuns să creadă că
managementul sănătăŃii şi a producŃiei animaliere pot fi asigurate fără a vedea zilnic toate
animalele, urmărind doar cifrele privind producŃia, consumul de furaje, de apă, medicamente,
vaccinuri etc. Asemenea practici păguboase erau foarte frecvente în complexele zootehnice de
stat, ceea ce conducea la descoperirea cu mare întârziere a bolilor, de regulă după extinderea
acestora.
Sănătatea animalelor de fermă presupune bunăstarea acestora, un anumit confort
biologic minimal, fără de care nu este posibilă exprimarea integrală a vitalităŃii şi

1
atingerea performanŃelor genetice ale raselor şi hibrizilor de animale. Aceasta înseamnă
asigurarea spaŃiului vital indispensabil, supravegherea zilnică a tuturor animalelor,
monitorizarea computerizată a factorilor de microclimat, a ventilaŃiei, consumului de furaj şi
de apă şi aplicarea programelor de profilaxie a bolilor etc. Dacă examinăm tehnologiile de tip
industrial, prin prisma progreselor din domeniul etologiei şi al bioeticii animale, rezultă cu
claritate necesitatea reconsiderării şi înlocuirii tehnologiilor vechi cu alte tehnologii,
moderne şi performante, de tip intensiv (dar nu neapărat industrial), care Ńin seama de
cerinŃele fiziologice ale animalelor şi permit valorificarea în cele mai bune condiŃii a
potenŃialului biologic productiv al animalelor. Revizuirea tehnologiilor de creştere a
animalelor este impusă şi din considerente privind siguranŃa alimentară. Vechile tehnologii au
sădit neîncrederea la consumatorii de produse de origine alimentară, ca urmare şi a apariŃiei
de îmbolnăviri: toxiinfecŃii alimentare, encefalopatii produse de prioni, intoxicaŃii cu dioxină
etc.
Tehnologiile noi prevăd excluderea unor pesticide din mediul de viaŃă al animalelor,
interdicŃia de folosire a hormonilor pentru sincronizarea fătărilor şi a antibioticelor ca
biostimulatori de creştere, restrângerea folosirii în hrană a reziduurilor industriale (borhot,
melasă etc.) şi aplicarea măsurilor de protecŃie a mediului faŃă de poluarea organică şi
biologică prin reziduurile zootehnice. Atingerea dezideratelor privind productivitatea şi
calitatea produselor animaliere obligă la anumite corecŃii în mentalitatea fermierilor. Se
impune mai ales eliminarea unor tipare mecaniciste, din conceptul de industrie zootehnică, în
favoarea conceptului de zootehnie ecologică.
ObŃinerea de produse salubre, de calitate superioară, nu presupune neapărat
abandonarea sistemelor intensive de creştere şi de exploatare a animalelor, după cum
nici artificializarea condiŃiilor de creştere a animalelor, nu presupune neapărat
nesocotirea cerinŃelor fiziologice ale animalelor, ci dimpotrivă, cunoaşterea exactă a
acestora, pentru evitarea suferinŃei inutile a animalelor şi a pierderilor economice, deoarece
realizarea producŃiilor mari este posibilă numai în condiŃii de sănătate productivă.
Pentru progresul zootehniei româneşti este necesară o atitudine deschisă şi pozitivă
faŃă de tehnologiile intensive, cu condiŃia ca acestea să fie adaptate la cerinŃele fiziologice
şi comportamentale ale fiecărei specii. Tehnologiile intensive moderne, diferă de cele de tip
industrial şi presupun îmbinarea tehnicii de vârf cu biologia, ele putând fi considerate mai
degrabă biotehnologii. Pentru aplicarea lor este obligatorie computerizarea fermelor pe tot
fluxul de creştere a animalelor şi de obŃinere a produselor alimentare. Există chiar tendinŃa de
folosire a roboŃilor în fermele zootehnice. De exemplu, în FranŃa mai mult de 200 de ferme
de vaci sunt echipate cu roboŃi de muls, care asigură mulsul fără participarea mulgătorilor.
Dar utilizarea roboŃilor, nu numai pentru muls, ci şi în alte scopuri, nu poate aplicată fără o
bună cunoaştere a cerinŃelor pentru asigurarea bunăstării animalelor de fermă.
Sintagma bunăstarea animalelor a fost aleasă pentru a desemna calitatea vieŃii
animalelor. Ea derivă din limba engleză, în care se utilizează termenul welfare. În limba
română termenul de bunăstare este primit cu rezerve, traducerea părând forŃată, dar, cu toate
acestea, este oficial acceptat şi folosit în actele normative. Aceeaşi terminologie este folosită
şi în alte limbi europene: bien-être (franceză), bienestar (spaniolă), benessere (italiană) etc.
Conceptul de bunăstare nu are încă o definiŃie precisă, dar toŃi specialiştii care au
studiat bunăstarea la animale sunt de acord că această noŃiune include sănătatea, confortul
productiv şi presupune şi protecŃia animalelor. DeclaraŃia Universală privind Bunăstarea
Animalelor, elaborată de către Societatea Mondială pentru ProtecŃia Animalelor, defineşte
bunăstarea prin: Gradul în care sunt întrunite cerinŃele fizice, comportamentale şi psihologice
ale animalului. În cadrul aceleiaşi DeclaraŃii, se prezintă, pentru animalele dependente de om,
cele cinci principii, care trebuie să fie asigurate concomitent: /1/ asigurarea accesului la apa
proaspătă şi la hrana specifică; /2/ asigurarea mediului corespunzător, incluzând adăpostirea şi
odihna; /3/ prevenirea durerii, rănilor, diagnosticul şi tratamentul bolilor; /4/ eliberarea de
frică şi suferinŃă mentală; /5/ asigurarea spaŃiului, a facilităŃilor, pentru exprimarea

2
comportamentului normal. AsociaŃia Mondială Veterinară, a recunoscut cele cinci principii,
cu ocazia Adunării Generale de la Paris (1992), acestea fiind considerate esenŃiale pentru
bunăstarea şi protecŃia animalelor domestice.
O altă definiŃie, tot mai larg acceptată, este cea a profesorului Broom, aceasta fiind
însuşită şi de către Eurogrupul pentru Bunăstarea Animalelor (1980) de pe lângă Consiliul
Europei. Printr-o traducere liberă şi utilizând terminologia existentă în limba română, putem
defini bunăstarea ca fiind starea individului cu referire la încercarea acestuia de a se
acomoda mediului în care se află. Prin acomodare, se înŃelege prima fază a procesului de
adaptare, de rezistenŃă activă, ce constă în supravieŃuirea individului în condiŃii schimbate de
existenŃă. Acomodarea reuşită poate conduce la controlul temporar asupra situaŃiei şi la
supravieŃuire, fără să asigure în mod necesar şi reproducerea. În grădinile zoologice se
întâlnesc frecvent asemenea situaŃii de acomodare, dar care nu conduc (neapărat) la adaptare.
Acomodarea nu trebuie confundată cu aclimatizarea şi nici cu adaptarea. Aclimatizarea este
treapta a doua a procesului de adaptare, ce constă în supravieŃuirea şi reproducerea
animalelor în condiŃii schimbate de mediu. Adaptarea face parte din evoluŃia filogenetică, este
proprie unor populaŃii, fiind deci un proces de transformare statistică, prin selecŃie naturală
(schimbarea frecvenŃei genotipurilor, conservarea mutaŃiilor concordante etc.).
Bunăstarea nu poate fi conferită animalului; ea este o stare proprie individului, cât
timp depune efort de acomodare, în raport cu necesităŃile proprii, particularităŃile mediului şi
cu modul în care sunt percepute informaŃiile. Pentru înŃelegerea şi descrierea raporturilor pe
care le poate avea animalul cu mediul său de viaŃă, trebuie să admitem că există diferite
grade de bunăstare. În limba engleză se foloseşte expresia: from very good to very poor
welfare, ceea ce ar însemna: de la o bunăstare foarte bună la o bunăstare foarte săracă.
Pentru limba română ar fi mai potrivită exprimarea prin termenii de: bunăstarea deplină;
bunăstare precară şi foarte precară. Prin urmare, bunăstarea la animale este cu totul
altceva, în comparaŃie cu bunăstarea la om. Adică cuvântul bunăstare în cele două
situaŃii este omonim, având înŃelesuri diferite: la om, bunăstarea semnifică o situaŃie
materială bună, prosperă, pe când bunăstarea la animale semnifică doar încercarea de a
se acomoda mediului, de a ierarhiza priorităŃile şi de a folosi energia disponibilă, în
raport cu necesităŃile. A spune că „a fost asigurată bunăstarea” este aproape fără sens, dacă
nu se precizează despre ce bunăstare este vorba: deplină, precară sau foarte precară.
Animalele trăind în aceleaşi condiŃii pot trece de la un grad de bunăstare la altul, în
raport cu cerinŃele fiziologice şi de comportament. Este, de exemplu, posibil ca faŃă de
anumiŃi stimuli excitanŃi din mediu, care acŃionează intens şi repetat (zgomotul ventilatoarelor
sau al racleŃilor etc.), la început reacŃia animalelor să fie intensă, pentru ca ulterior să se
constate obişnuirea însoŃită de reducerea gradată a răspunsului, până la ignorarea acestor
stimuli. Şi la om este posibil ca, la început, ticăitul ceasului de perete să fie deranjant, pentru
ca ulterior acelaşi zgomot, repetat, monoton, să nu mai fie perceput ca străin habitatului, ba
chiar, dimpotrivă, încetarea zgomotului să fie sesizată ca factor de atenŃionare.
Bunăstarea este influenŃată în egală măsură de condiŃiile de hrănire, adăpare, de
microclimat, dar şi de circuitul informaŃional dintre animale şi mediul lor de viaŃă.
InformaŃiile pot influenŃa decisiv homeostazia şi mai ales modul de folosire a
substanŃelor şi a energiei. Pentru fiecare categorie de animale informaŃiile trebuie să prezinte
anumite caracteristici, care exercită un rol reglator în viaŃa şi comportamentul animalelor.
InsuficienŃa unor stimuli, determină sindroamele de privare informaŃională, care se
manifestă lent şi diferit, dependent de specie, vârstă, sex şi de gradul de diminuare sau de
perturbare a informaŃiei. De exemplu, izolarea prelungită pe spaŃii restrânse, închise, fără
contact cu mediul natural şi cu alte animale poate conduce la stres. Din aceste motive, chiar şi
pentru animalele menŃinute în boxe individuale este obligatorie asigurarea comunicării
vizuale şi prin miros cu animalele aflate în acelaşi adăpost. La fel de dăunătoare este şi
agresiunea informaŃională, de natură fonică, fotonică, calorică, antigenică etc. Anumite
zgomote exercită efecte negative asupra sănătăŃii şi a comportamentului (stres psihic), prin

3
efectele iritative declanşate de anumite caracteristici de intensitate şi de tărie a sunetelor.
Agresiunea antigenică poate fi declanşată prin inhalarea de aer cu o încărcătură microbiană
foarte mare, chiar dacă flora este constituită din specii inofensive. În astfel de situaŃii
animalele suprastimulate antigenic vor produce anticorpi în exces, adeseori şi anticorpi faŃă de
propriile structuri (asemănătoare antigenic cu unele structuri microbiene), ceea ce se va
exprima prin stres şi mai apoi prin boli de autoagresiune.
Pentru aceleaşi condiŃii animalele dispun de variate răspunsuri şi metode de
acomodare. Există diferenŃe nu numai de la o specie la alta, dar şi în cadrul speciei, în raport
de sex, stare fiziologică, vârstă, rasă şi individ. Reuşita acomodării depinde şi de capacitatea
animalelor de a învăŃa, care poate mări considerabil şansele de supravieŃuire într-un mediu
aflat în schimbare. Aptitudinea de învăŃare este inegală pe parcursul vieŃii, fiind mai pregnantă
în perioada tinereŃii. Animalele crescute în izolare faŃă de mediul lor natural şi faŃă de alte
animale vor manifesta ulterior o slabă capacitate de acomodare.
Animalele pot avea anumite dorinŃe şi necesităŃi. DorinŃa este condiŃia care se
adresează unei plăceri cunoscute de experienŃa anterioară. DorinŃa neîmplinită poate să
conducă la frustrare, dar nu la un disconfort major, cu risc pentru supravieŃuire. Prin urmare,
neîmplinirea dorinŃelor nu afectează esenŃial calitatea vieŃii animalelor şi nu modifică, în
mod necesar, bunăstarea. Totuşi, trebuie făcută precizarea că există diferenŃe importante
între specii şi că la speciile cu un psihic mai dezvoltat (maimuŃe, animalele de companie)
neîmplinirea repetată a dorinŃelor poate conduce la suferinŃă şi stres.
În schimb, necesităŃile dacă nu sunt împlinite, de regulă, conduc la disconfort, stres şi
la ameninŃarea vieŃii. NecesităŃile animalelor sunt în corelaŃie cu numeroasele sisteme
funcŃionale de care depinde supravieŃuirea. Acestea trebuie considerate mai degrabă
deficienŃe, care pot fi remediate prin obŃinerea resursei particulare (nutritive, energetice etc.)
sau a stimulilor informaŃionali din partea mediului. Sunt importante mai ales necesităŃile
caracteristice fazelor critice de dezvoltare: faza de hipotermie neonatală (până la
maturizarea mecanismului de termoreglare), criza imunologică la tineret (trecerea de la
imunitatea maternă, pasivă la imunitatea activă, proprie), criza de înŃărcare şi altele.
Nu toate necesităŃile sunt la fel de urgente. O serie de necesităŃi pot să rămână
nesatisfăcute un timp oarecare, cum ar fi unele acŃiuni de îngrijire corporală (Ńesălat, tuns,
îmbăiere etc.). Aceste necesităŃi pot fi importante pe termen lung, dar nu generează reacŃii
prompte, care să conducă la pierderea controlului asupra mediului de viaŃă. Există însă şi o
categorie specială de necesităŃi, care sunt deosebit de importante prin reacŃiile pe care le
provoacă; acestea au caracter obligatoriu şi urgent, conduc la disconfort, stres, boală, la
pierderea rapidă a controlului şi la deces. Din această categorie fac parte anumite necesităŃi
ale animalelor tinere, cum ar fi cele de comportament alimentar (suptul colostrului) şi de
explorare a mediului de viaŃă (scormonitul aşternutului, râmatul la porci etc.), relaŃiile sociale
dintre mamă şi nou născut şi în general relaŃiile sociale dintre indivizii care convieŃuiesc în
acelaşi spaŃiu. De exemplu, pentru supravieŃuirea viŃeilor, mieilor, purceilor etc. aceştia
trebuie să îngere o anumită cantitate de colostru, prin supt de la mamă. În acest scop,
indivizii dezvoltă instinctual un comportament explorator, prin care trebuie să găsească
mamelonul sau ceva asemănător (tetina instalaŃiei de alăptare) din care să sugă colostru.
Administrarea colostrului (sau a laptelui) în alt mod (prin băut din găleată) nu suprimă
necesitatea comportamentului de supt, ceea ce arată că pentru individul nou născut sunt la
fel de importante şi nutrientul şi suptul (mamelonului sau a tetinei). Aceste
comportamente, pentru care animalul este puternic motivat în condiŃiile date de viaŃă, sunt
înnăscute şi generează prin intermediul sistemului nervos, un efect de normalizare asupra
funcŃiilor vitale majore. La animalele exploatate în sisteme de tip industrial anumite forme de
comportament, puternic motivat, nu se pot manifesta, ca urmare a întreŃinerii în spaŃii adeseori
prea mici, în cuşti, legate etc. Drept urmare, apar comportamente de înlocuire, anormale:
suptul nenutritiv, canibalismul, ticurile (stereotipii) etc. Tulburările de comportament pot
constitui simptome de boală, dar şi împiedicarea manifestărilor de comportament poate

4
provoca boală. ExistenŃa stereotipiilor exprimă, de regulă, o bunăstare precară, prezentă
sau trecută, o suferinŃă cronică, o frustrare, un posibil stres cronic şi reclamă intervenŃia
omului. Nu de puŃine ori stereotipiile se menŃin şi după remedierea deficienŃelor care le-au
produs. Se poate face o analogie între stereotipiile la animale şi tulburările psihice şi de
comportament la om, induse de anumite traume psihice şi frustrări din copilărie. Cu alte
cuvinte, stereotipiile la animale sunt ca nişte sechele după o perioadă de privare sub
aspect comportamental.