NOTE DE CURS LA IGIENA

- pentru uzul studentilor din anul I

 CUPRINS

CUPRINS.......................................................................................................2
INTRODUCERE...........................................................................................3
CAPITOLUL I
ACTE NORMATIVE PRIVIND REGULILE DE IGIENĂ
VETERINARĂ..............................................................................................9
CAPITOLUL II
IGIENA AERULUI....................................................................................13
CAPITOLUL III
IGIENA SOLULUI.....................................................................................46
CAPITOLUL IV
IGIENA APEI..............................................................................................50
CAPITOLUL V
IGIENA ALIMENTAŢIEI ŞI A PĂŞUNATULUI..................................56
CAPITOLUL VI
IGIENA APROVIZIONĂRII CU APĂ A UNITĂŢILOR
ZOOTEHNICE ŞI A ADĂPĂRII ANIMALELOR.................................74
CAPITOLUL VII
IGIENA CORPORALĂ A ANIMALELOR DOMESTICE..................85
CAPITOLUL VIII
MĂSURI DE IGIENĂ GENERALĂ PENTRU PREVENIREA
ŞI COMBATEREA BOLILOR TRANSMISIBILE
LA ANIMALE ŞI A ZOONOZELOR......................................................91
CAPITOLUL IX
SISTEMELE HACCP ÎN BIOSECURITATEA
EXPLOATAŢIILOR ZOOTEHNICE
ŞI A STAŢIILOR DE INCUBAŢIE........................................................142
CAPITOLUL X
DECONTAMINAREA MICROBIENĂ ÎN INDUSTRIA
AGROALIMENTARĂ.............................................................................147
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................157

2
 INTRODUCERE

Studierea igienei veterinare asigură celor implicaţi în producţia zootehnică

cunoştinţele necesare referitoare la: factorii naturali de mediu şi la raporturile dintre
aceştia şi organismul animal; căile şi mijloacele de asigurare a condiţiilor optime privind
bunăstarea, creşterea şi exploatarea animalelor; regulile de igienă generală şi specială
pentru asigurarea bunăstării, apărarea sănătăţii şi creşterea şi exploatarea animalelor;
relaţiile cu ştiinţa bunăstării animalelor şi medicina preventivă; prevenirea zoonozelor;
protecţia mediului; responsabilităţile medicului veterinar în aceste domenii.

DEFINIŢIA IGIENEI VETERINARE

Animalele domestice şi starea lor de sănătate sunt rezultatul interacţiunii unui

mare număr de factori interni şi externi.
Factorii externi, în anumite limite, favorabile, pot avea acţiune sanogenă, iar în
alte limite, nefavorabile, din contră, pot avea acţiune patogenă.
Acţiunea sanogenă este compatibilă cu bunăstarea animalelor şi realizarea
fenotipică a genotipului, iar acţiunea patogenă poate induce entităţi morbide caracteristice
sau poate declanşa sau/şi complica alte tipuri de îmbolnăviri.
In prezent, când bunăstarea animalelor, în special în ţările dezvoltate, este impusă
de consumatori, ca o prioritate politică şi o condiţie de bază a sistemelor de creştere şi
exploatare a animalelor, se impune ca această problemă să fie abordată mai intens de
cercetarea ştiinţifică pentru a fundamenta căile şi mijloacele concrete de transpunere a ei
în practica comercială curentă.
Până în prezent, în unele ţări puternic dezvoltate din punct de vedere economic s-
au obţinut rezultate notabile privind extinderea unor sisteme alternativă de creştere şi
exploatare a porcilor şi păsărilor, care îmbină în mod fericit principiul bunăstării
animalelor cu profitul.
Numeroase programe de cercetare s-au derulat deja sau sunt în curs de derulare în
ţările puternic dezvoltate pentru fundamentarea principiilor şi extinderea sistemelor de
creştere şi exploatare a bovinelor în adăposturi deschise, în condiţii naturale, care asigură
atât bunăstarea efectivelor, cât şi profitul.
In acest context sfera de studiu a igienei veterinare se extinde, iar definiţia clasică
a acesteia trebuie completată. Urmează ca pe măsura acumulării de noi date ştiinţifice,
regulile de igienă referitoare la bunăstarea animalelor să fie din ce în ce mai numeroase şi
cuprinzătoare.
Igiena veterinară este ştiinţa care studiază raporturile reciproce dintre organismul
animal şi mediul său de viaţă, în vederea elaborării celor mai adecvate măsuri de ocrotire
a acestora faţă de influenţa factorilor nefavorabili şi pentru folosirea celor favorabili, în
scopul asigurării bunăstării, apărării şi menţinerii stării de sănătate, a prelungirii vieţii
economice şi a ridicării continue a producţiilor şi stabileşte măsurile generale de
prevenire a transmiterii unor boli de la animale la om şi de protecţie a mediului,
consecutiv activităţilor din medicina veterinară şi zootehnie.

3
 ETIMOLOGIA NOŢIUNII DE IGIENĂ

Etimologic denumirea igienei derivă de la numele zeiţei Hygeia, care în mitologia

greacă simboliza divinitatea protectoare a sănătăţii.
Ca o recunoaştere a acestui simbol, la Geneva, în faţa sediului Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii, este amplasată statuia zeiţei Hygeia.

DOMENIUL DE STUDIU AL IGIENEI VETERINARE

In abordarea logică a obiectivelor domeniului de studiu al igienei veterinare

trebuie să se aibă în vedere: concepţia modernă privind controlul bolilor la animale;
extinderea noţiunii de boală; cerinţele consumatorilor materializate în sistemul de calitate
totală integrată, de la "fermă la farfurie"; cerinţele relaţiilor comerciale internaţionale;
necesitatea extinderii cunoaşterii în igiena veterinară; integrarea în sistemul calităţii şi
implementarea sistemelor de producţie animalieră suportabile pentru mediu.

în concepţia modernă controlul bolilor epidemice se realizează prin programe de

salvgardare (apărare), în vederea eradicării sau monitorizării acestora, iar restul bolilor
prin programe de control a sănătăţii. Programele de control a sănătăţii animalelor pleacă
de la axioma că starea de sănătate este consecinţa echilibrului între rezistenţa animalelor
şi presiunea exercitată de germenii infecţioşi existenţi în mediu.
Atât programele de salvgardare, cât şi cele de control a sănătăţii animalelor se
bazează pe mijloacele de sanitaţie veterinară şi/sau regulile de igienă speciale etc.

In prezent conceptul de boală s-a extins, cuprinzând pe lângă bolile tradiţionale şi

injuriile şi comportările anormale.
Injuria este descrisă ca o lezare destul de gravă, care are drept consecinţă
formarea ţesutului de granulaţie cicatricial sau apariţia de afecţiuni osoase şi/sau
articulare, în măsură mai mare decât o lovitură accidentală sau zgârietură.
Injuriile recidivante sunt acelea care se înregistrează la un număr semnificativ de
animale, cu suficientă similaritate pentru a putea incrimina aceiaşi cauză în producerea
lor.
Comportările anormale sunt reprezentate de: mişcări stereotipe fără sens şi
funcţie, teama de om, canibalismul, mişcarea cozii etc.

Consumatorii din statele membre a U.E şi nu numai, cer din ce în ce mai insistent
şi acum, în regiunile în care locuiesc, în ţările în care trăiesc şi în ţările din care importă
animale sau produse de origine animală, garanţii pentru bunăstarea animalelor pe timpul
vieţii şi siguranţa alimentelor de origine animală pe baza programelor de control şi
asigurarea integrală a calităţii. Trebuie să se pună şi în ţara noastră baza sistemelor de
calitate totală integrată pe baza conceptului de la fermă la farfurie.

4
 CERINŢELE RELAŢIILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

în condiţiile de derulare a schimbului internaţional cu produse de origine animală

se solicită din ce în ce mai multe garanţii privind absenţa unor agenţi patogeni în
efectivele de animale. Indemnitatea de anumiţi agenţi patogeni trebuie să se asigure pe
baza folosirii unor tehnologii de creştere şi exploatare şi a unor programe de sănătate care
să nu influenteze folosirea vaccinurilor, a unor medicamente şi a promotorilor de creştere
pe bază de antibiotice, în scopul evitării apariţiei şi răspândirii antibiorezistenţei.

NECESITATEA EXTINDERII CUNOAŞTERII ÎN IGIENA VETERINARĂ

A. Extinderea trebuie să vizeze: unele animale de rentă; animalele de companie şi

favorite; unele animale sălbatice; etologia aplicată; integrarea în sistemul calităţii;
implementarea producţiei animaliere suportabile şi educaţia.
în ţara noastră domeniul igienei veterinare trebuie să se extindă şi la alte specii de
animale aşa cum sunt: animalele de rentă insuficient sau deloc abordate, respectiv:
bubalinele, caprinele, raţele, gâştele, bibilicile, prepeliţele, porumbeii, fazanii,
potârnichile, animalele de blană, peştii, albinele, viermii de mătase, struţii; animalele
favorite şi de companie; animalele sălbatice din captivitate şi unele din cele din libertate.
Abordarea acestor aspecte se va face în timp, pe măsura acumulării datelor ştiinţifice pe
plan intern şi internaţional şi pe măsura înţelegerii că este necesară o corelare strictă a
numărului de ore alocate prin programa de învăţământ, în volumul nou de cunoştinţe
necesare viitorului medic veterinar.
O asemenea corelare s-a realizat deja în facultăţile de medicină veterinară din
Germania şi Suedia.
Obiectivele igienei referitoare la speciile de animale luate deja în producţie, la
animalele de companie şi favorite, la animalele folosite în activitatea de cercetare
ştiinţifică, de experimentare, în activitatea de diagnostic, de fabricaţie de produse
farmaceutice, la animalele din grădinile zoologice, circuri şi parcuri safari vizează:
optimizarea adăpostirii şi managementului; identificarea factorilor de risc pentru evitarea
episoadelor de boală; stabilirea relaţiilor dintre factorii de risc şi sănătatea efectivelor;
depistarea fermelor cu probleme de igienă; formarea de bănci de date pentru a fi folosite
la elaborarea programelor de salvgardare şi de control a sănătăţii animalelor şi a
tehnologiilor de creştere şi exploatare alternativă.
Pentru speciile mai puţin cunoscute este necesară stabilirea condiţiilor de mediu şi
microclimat şi eventual a tehnologiilor de creştere şi exploatare.
B. Extinderea în domeniul etologiei aplicate vizează: comportarea normală şi
patologică (stereotipurile care apar în mediu neconfortabil); gradul de agresiune;
capacitatea de adaptare la condiţiile de creştere şi exploatare şi elaborarea de noi teste.
C. Integrarea în sistemul calităţii se realizează atât prin aportul pe termen lung,
consecutiv participării la elaborarea unor noi tipuri de adăposturi şi tehnologii de creştere
şi exploatare, cât şi pe termen scurt prin participare activă la monitorizarea condiţiilor de
creştere şi exploatare etc. Prin integrarea în sistemul calităţii se contribuie la siguranţa
alimentară şi câştigarea încrederii consumatorilor, inclusiv prin elucidarea eventualelor

5
perturbaţii într-un anumit stadiu al lanţului de la "fermă la farfurie", care pot altera
calitatea alimentelor ulterior, în celelalte stadii.
D. Implementarea sistemelor de producţie animalieră suportabilă pentru mediu are
drept scop obţinerea de producţii animaliere în condiţii care să evite poluarea factorilor
naturali de mediu, implicit a diferitelor trepte ale lanţurilor trofice.
E. Educaţia în domeniul igienei veterinare trebuie extinsă, atât prin mass -media,
pentru popularizarea unui bagaj minim de cunoştinţe pentru întreaga populaţie, cât şi prin
învăţământul de toate gradele, respectiv în licee, colegii şi facultăţi şi postuniversitar.

ROLUL ŞI IMPORTANŢA IGIENEI VETERINARE

în abordarea rolului şi importanţei igienei, în etapa actuală, trebuie avută în

vedere, în primul rând, necesitatea de a se satisface nevoile reale ale societăţii umane
contemporane de produse de origine animală, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi
calitativ, dar şi ca diversitate, ca element (factor) de prosperitate a acesteia.
Satisfacerea nevoilor reale de produse de origine animală ale societăţii umane
contemporane, sub raportul cantităţii, calităţii şi diversităţii, presupune perfecţionarea
sistemelor existente de creştere şi exploatare a animalelor, abordarea unor sisteme noi,
alternativă şi atragerea în circuitul economic a unor noi specii de animale, care s-au
dovedit a avea un potenţial biologic deosebit, compatibil cu obţinerea de profit.
Identificarea problemelor de adăpostire, a injuriilor şi perfecţionarea sistemelor
existente, pe termen scurt, abordarea unor sisteme alternativă de creştere şi exploatare a
animalelor, pe termen lung, precum şi atragerea în producţia zootehnică a unor noi specii
de animale este condiţionată de aportul cercetării ştiinţifice, inclusiv din medicina
veterinară, în fundamentarea tehnologiilor de producţie, respectiv a regulilor de igienă.
Testarea proiectelor de adăposturi cu dotările aferente şi a tehnologiilor de creştere şi
exploatare în fază pilot este instrumentul prin care "Igiena veterinară" îşi aduce
contribuţia la obţinerea de producţii animaliere sporite şi de calitate în condiţii de
bunăstare îmbunătăţită.
Rolul şi importanţa igienei în producţia zootehnică a fost definit în mod sugestiv
de distinsul profesor francez E. Leclainche, care afirma că "creşterea animalelor este
igiena în acţiune", dar şi de "Royal College of Veterinary Surgeons" (1991), care susţinea
că "medicul veterinar are rol cheie în dezvoltarea şi avizarea sistemelor de adăpostire,
care trebuie să asigure atât cerinţele de bunăstare animală în condiţii de producţie
industrială pentru porc şi pasăre, cât şi profitul producţiei de carne şi ouă".
Indiferent de sistemul de producţie abordat, obţinerea profitului este condiţionată
de asigurarea stării de sănătate a mijlocului biologic de producţie, respectiv a animalului.
In asigurarea stării de sănătate a animalelor, un rol important revine tuturor celor
implicaţi în producţia zootehnică, dar în special medicului veterinar.
La această oră pe plan internaţional este recunoscut şi acceptat faptul că sănătatea
şi bunăstarea animalelor şi impactul acestora asupra sănătăţii publice şi asupra mediului
trebuie să fie priorităţi pentru medicina veterinară şi că medicina veterinară are mari
responsabilităţi în elaborarea şi aprobarea de proiecte pentru construirea de adăposturi şi
alte utilităţi necesare fermelor de animale şi în amplasarea acestora în mediu, care să
asigure cerinţele de bunăstare şi de creştere şi de exploatare a animalelor în condiţii
comerciale cu profit şi suportabile pentru mediu.

6
 Igiena ca ramură a medicinii veterinare, respectiv de medicină preventivă, cum
este recunoscută în multe ţări dezvoltate, este implicată în sănătatea şi bunăstarea
animalelor, în sănătatea publică şi în protecţia mediului.
Sănătatea animală este determinată şi de respectarea regulilor de igienă privind:
adăpostirea, furajarea, adăparea, transportul, îngrijirea corporală, mişcarea ca gimnastică
funcţională, folosirea la reproducţie, biosecuritatea, reducerea presiunii infecţioase prin
măsuri de "sanitatie veterinară" (decontaminare, dezinsecţie, deratizare, inactivarea
dejecţiilor, purinului, cadavrelor, ventilaţie etc).
în sănătatea publică, igiena veterinară este implicată prin măsurile de igienă
generală şi specială, singurele în măsură să conducă la reducerea consumului de
antibiotice în primul rând, dar şi de alte medicamente, respectiv la obţinerea de produse
de origine animală de o calitate superioară sub raport fizico-chimic şi a salubrităţii, care
să nu pună în pericol sănătatea consumatorului. De asemenea, aplicarea corectă a
regulilor de igienă generală şi specială, contribuie la prevenirea bolilor transmisibile de la
animale la om.
în protecţia mediului igiena veterinară îşi aduce contribuţia prin elaborarea şi
promovarea metodelor şi mijloacelor de inactivare a dejecţiilor, purinului, apelor
reziduale, a cadavrelor şi a altor materii organice de origine animală, de reducere a
emisiilor de pulberi, microorganisme, gaze toxice şi odorante din unităţile zootehnice, de
efectuare a acţiunilor de decontaminare în condiţii de agresiune minimă asupra mediului
natural şi artificial etc.
în etapa actuală, normele de igienă veterinară au devenit factori determinanţi de
producţie, condiţii de bază în prevenirea şi combaterea bolilor la animale şi a zoonozelor,
în ocrotirea sănătăţii publice şi în protecţia mediului.
înfiinţarea în anul 1970 a "Societăţii Internaţionale de Igienă Animală" (SIIA) este
mărturie a recunoaşterii rolului şi importanţei igienei animalelor pe plan internaţional.
Până în prezent au avut loc zece congrese ale SIIA, din care primul a avut loc la
Budapesta (1973) şi ultimul la Maastricht (2-6 iulie 2000).

RAPORTURILE DINTRE IGIENA VETERINARĂ

ŞI MEDICINA PREVENTIVĂ

în abordarea relaţiilor dintre igiena veterinară şi medicina preventivă se va pleca

de la definirea igienei şi a medicinii preventive.
Le petit Larousse (1995) defineşte igiena ca "acea parte a medicinii care studiază
mijloacele individuale sau colective, principiile şi practicile care vizează apărarea sau
favorizarea sănătăţii".
DEX ed. II (1996) defineşte igiena ca "acea ramură a medicinii care elaborează
normele de apărare a sănătăţii oamenilor şi formele de aplicare a acestor norme, pe baza
studierii interacţiunii dintre om şi mediul înconjurător, a condiţiilor de trai, a relaţiilor
sociale şi de producţie". Simplist exprimat, igiena se referă la ansamblul de reguli şi de
măsuri practice pe care cineva trebuie să le respecte pentru a-şi păstra sănătatea.

7
 Conform aceluiaşi DEX medicina este "ştiinţa care are ca obiect păstrarea şi
restabilirea sănătăţii", iar medicina preventivă este "acea parte a medicinii care are ca
obiect păstrarea sănătăţii şi studiază mijloacele de prevenire a bolilor şi de apărare a
sănătăţii".
Din compararea definiţiei igienei, indiferent de sursă, cu a medicinii preventive
rezultă o similitudine a preocupării, respectiv de apărare a sănătăţii. Similitudinea
obiectului de activitate şi a sferei de studiu face ca, în unele state, în special în cele de
limba engleză, în programele de învăţământ să apară disciplina de medicină preventivă şi
nu aceea de igienă veterinară. Apreciem că ambele forme de exprimare sunt corecte,
aceea de igienă fiind clasică, ţinând de tradiţie, iar aceea de medicină preventivă fiind
modernă.

Ştiinţa protecţiei şi bunăstării animalelor, la fel ca şi igiena veterinară sunt

discipline integrative, care asigură înţelegerea mai bună a interacţiunii dintre animale şi
mediul lor de viaţă.
Igiena veterinară este o ştiinţă integrativă prin obiectivele sale fundamentale, de a
găsi soluţii de adăpostire şi tehnologii de producţie care să menţină sănătatea fizică şi
psihică a animalelor şi să le permită acestora exprimarea integrală a potenţialului
productiv, în condiţii de asigurare a profitului şi a suportabilităţii mediului, la standarde
îmbunătăţite de bunăstare, fără consum de antibiotice şi alte substanţe chimice.
Toate normele stabilite de igiena veterinară au fost preluate de noua ştiinţă de
protecţia şi bunăstarea animalelor, impusă în ultimele două decenii.
Prin toate realizările sale, igiena veterinară se constituie în sursă de informaţii
utile pentru asigurarea şi evaluarea bunăstării animalelor.
Relaţia dintre igiena veterinară şi protecţia şi bunăstarea animalelor trebuie
înţeleasă în sensul că ultima s-a desprins din prima, ca urmare a extinderii cunoaşterii şi
stabilirii unor noi relaţii între animale şi om, impuse de consumatori.

8
 CAPITOLUL I

ACTE NORMATIVE PRIVIND REGULILE DE IGIENĂ VETERINARĂ

Actul normativ principal în baza căruia s-au emis celelalte reglementări în

domeniul igienei animalelor îl constituie Legea sanitar-veterinară nr. 60/1974, republicată
în baza Legii nr. 75, în anul 1991.

LEGEA SANITARĂ VETERINARĂ NR.60/1974

Legea sanitară veterinară nr. 60/1974 conţine o serie de prevederi în domeniu care
revin: administraţiei centrale şi celor teritoriale şi autorităţii sanitare veterinare,
deţinătorilor de animale şi organelor locale ale puterii de stat.
Administraţia centrală (Agenţia Naţională Sanitară Veterinară) are obligaţia să elaboreze
normele privind condiţiile de amplasare, proiectare şi executare a construcţiilor şi
instalaţiilor din unităţile zootehnice, indiferent de mărime şi sector de proprietate; să
stabilească tehnologii sanitare veterinare, norme de dotare cu aparatură şi utilajele
necesare pentru prevenirea şi combaterea epidemiilor etc.
Administraţia teritorială (Direcţiile sanitare veterinare judeţene şi a municipiului
Bucureşti) şi autoritatea sanitară veterinară de stat (circumscripţiile sanitare veterinare) au
sarcina de a controla respectarea întocmai a normelor amintite, dar şi a acelora referitoare
la normele de igienă etc.
Deţinătorii de animale au obligaţia să asigure toate condiţiile materiale şi
organizatorice pentru aplicarea regulilor sanitare veterinare şi de zooigienă privind
adăpostirea, hrănirea, adăparea, îngrijirea, întreţinerea, reproducţia şi exploatarea
raţională a animalelor, precum şi prevenirea introducerii sau difuzării bolilor
transmisibile în/din unităţile zootehnice sau gospodăriile populaţiei.
Organele locale ale puterii de stat (conducerea executivă) au responsabilităţi
privind: implementarea măsurilor necesare întreţinerii şi folosirii conform regulilor
sanitare veterinare a păşunilor, fâneţelor şi adăposturilor publice, puţurilor seci,
cimitirelor de animale, drumurilor de trecere a turmelor, locurilor de aglomerare a
animalelor (târguri, expoziţii etc.) şi pieţelor; strângerea şi distrugerea cadavrelor care nu
pot fi ridicate de unităţile societăţii comerciale "Protan" S.A. sau de alte servicii de profil;
organizarea neutralizării câinilor fără stăpân; amenajarea şi întreţinerea locurilor de
depozitare a resturilor menajere (gropile de gunoi ale oraşelor) potrivit normelor sanitare
etc.
ORDINUL MINISTERULUI AGRICULTURII SI INDUSTRIEI
ALIMENTARE nr. 205/1978

Ordinul Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare nr. 205/1978 stabileşte

participarea unor medici veterinari din Administraţia Centrală Sanitară Veterinară şi din
Direcţiile sanitare veterinare judeţene în comisiile tehnico-economice de avizare a
investiţiilor.

9
 ORDINUL MINISTERULUI AGRICULTURII SI INDUSTRIEI
ALIMENTARE nr. 76/1979

Ordinul Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare nr. 76/1979 stabileşte

normele sanitare veterinare de amplasare, proiectare şi sistematizare a obiectivelor
zootehnice şi de industrie alimentară.

HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI nr. 267/1991

Hotărârea Guvernului României nr. 267/1991 aprobă aderarea României la

Convenţia Europeană privind protecţia animalelor pe timpul transportului internaţional.
Convenţia se aplică la transportul bovinelor, caprinelor, ovinelor, porcinelor, păsărilor,
iepurilor domestici, alte mamifere şi păsări şi la animalele cu sânge rece.

HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI nr. 794/1993

Hotărârea Guvernului României nr. 794/1993, privind stabilirea şi sancţionarea

contravenţiilor la normele sanitare veterinare, republicată ulterior, prevede aplicarea de
sancţiuni când se constată: abateri de la aplicarea măsurilor antiepidemice; încălcarea
normelor privind circulaţia animalelor şi produselor de origine animală; nerespectarea
normelor privind producţia, prelucrarea, depozitarea şi valorificarea produselor de origine
animală; neasigurarea condiţiilor privind protecţia, creşterea şi exploatarea animalelor şi
neaplicarea dispoziţiilor tehnice şi a măsurilor privind efectuarea acţiunilor sanitare
veterinare.

PROGRAMUL ACŢIUNILOR STRATEGICE

Programul acţiunilor strategice de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor

la animale, de prevenire a transmiterii de boli de la animale la om şi de protecţie a
mediului este un act normativ care conţine o serie de prevederi referitoare la;
supravegherea obligatorie a solului, apei, aerului, furajelor; evaluarea factorilor de risc;
monitorizarea datelor legate de mediu şi întocmirea listei factorilor de risc pentru
sănătatea animalelor; acţiunile de profilaxie generală (acţiuni de decontaminare;
dezinsecţie; deratizare; valorificare, neutralizare şi distrugere a cadavrelor).

ORDINUL MINISTERULUI APELOR, PĂDURILOR SI PROTECŢIEI

MEDIULUI nr. 890/10 ŞI MINISTERULUI SĂNĂTĂŢII nr. 925/ID DIN 1997

Prin ordinul comun menţionat, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului

şi Ministerul Sănătăţii au convenit asupra modificării normelor republicane de
radioprotecţie pentru desfăşurarea în siguranţă a activităţilor cu radiaţii ionizante.

10
 ORDINUL MINISTERULUI AGRICULTURII SI ALIMENTAŢIEI
nr. 103/1998

Ordinul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei nr. 103/1998 prin care se aprobă

"Norma privind condiţiile şi procedura de autorizare sanitară veterinară a unităţilor
supuse acestui tip de control" este un act normativ deosebit de important. Prin această
normă se stabileşte că autorizaţia sanitară veterinară se eliberează la punerea în funcţiune
sau la modificarea fluxului tehnologic pentru unităţile care: cresc şi exploatează animale;
produc, prelucrează, depozitează, transportă şi valorifică produse de origine animală;
prepară, depozitează şi comercializează produse de uz veterinar; produc, depozitează şi
comercializează nutreţuri combinate; asigură asistenţa sanitară veterinară; execută analize
de laborator de uz veterinar. De asemenea, autorizaţia veterinară se eliberează pentru
locurile de aglomerare a animalelor (târguri, expoziţii, centre de achiziţie etc), pentru
mijloacele de transport speciale destinate activităţilor din zootehnie şi medicină
veterinară etc.
în concluzie, autorizaţia sanitară veterinară se solicită pentru toate activităţile care
sunt implicate în creşterea şi exploatarea animalelor şi în prelucrarea, depozitarea,
transportul şi valorificarea produselor de origine animală.
Pentru obţinerea autorizaţiei sanitare veterinare solicitantul va depune la Direcţia
Sanitară Veterinară Judeţeană sau a Municipiului Bucureşti un dosar care trebuie să
conţină: cererea tip, certificatul de înmatriculare, codul fiscal, actul constitutiv, actul de
proprietate, schiţa tehnică cu fluxul tehnologic, memoriul tehnic şi, după caz, contractul
de muncă al medicului veterinar angajat de agentul economic.
Memoriul tehnic este elaborat de medicul veterinar de stat competent şi trebuie să
conţină date referitoare la: amplasarea obiectivului; vecinătăţi; caracteristicile
constructive (materiale folosite, sisteme şi instalaţii din dotare etc); condiţiile de
microclimat; condiţiile de funcţionare a filtrelor şi grupurilor sanitare, spaţiilor de
depozitare; dotarea cu echipamente şi materii prime pentru activitatea de decontaminare,
dezinsecţie şi deratizare; starea tehnică a mijloacelor de transport; laboratorul uzinal;
elaborarea şi aplicarea programelor în conformitate cu prevederile operaţionale standard
de sanitaţie, de analiza riscului, pentru punctele critice de control şi normele de bună
practică de producţie şi de laborator.

ORDINUL MINISTERULUI AGRICULTURII SI ALIMENTAŢIEI

nr. 170/2000

Ordinul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei nr. 170/2000, prin care se aprobă

norma de protecţia şi bunăstarea animalelor pe timpul transportului, se aplică la
următoarele specii de animale domestice şi sălbatice: solipede, bovine, ovine, caprine,
porcine, păsări, iepuri, câini şi pisici şi la alte mamifere şi păsări şi animale vertebrate şi
cu sânge rece.

11
 ALTE ACTE NORMATIVE ÎN DOMENIUL IGIENEI VETERINARE

Printr-o serie de alte acte normative autoritatea competentă sanitară veterinară a

reglementat accesul în unităţile zootehnice, instituirea măsurilor de carantină,
funcţionarea punctelor şi staţiilor de spălare şi decontaminarea vagoanelor şi mijloacelor
de transport aparţinând Ministerului Transporturilor; asigurarea factorilor de microclimat
la parametri optimi şi a măsurilor de profilaxie generală; preluarea şi prelucrarea
deşeurilor de abator şi a cadavrelor; acţiunile de sanitaţie veterinară (decontaminarea,
dezinsecţia, deratizarea, valorificarea, neutralizarea şi distrugerea cadavrelor).

12
 CAPITOLUL II

IGIENA AERULUI

Viaţa pe Terra nu ar fi posibilă fără existenţa atmosferei (aerului), constituită

dintr-un amestec de gaze, vapori de apă, pulberi, microorganisme şi particule radioactive,
care înconjoară pământul şi se menţine în contact cu acesta datorită gravitaţiei.
Atmosfera nu este omogenă pe verticală şi orizontală sub raportul densităţii,
compoziţiei chimice şi proprietăţilor fizice. Se compune din 5 straturi: troposfera,
stratosfera, mezosferă, termosfera şi exosfera.
Troposfera este reprezentată de stratul atmosferei care vine în contact direct cu
suprafaţa pământului şi are o grosime medie de 12 km, mai mică la poli - 6 km şi mai
mare la ecuator - 18 km. Conţine 4/5 din masa atmosferei şi 90% din cantitatea totală de
vapori de apă, microorganisme şi pulberi. Troposfera este sediul majorităţii fenomenelor
meteorolologice, influenţând direct şi indirect sănătatea şi performanţele productive ale
animalelor. Temperatura scade pe verticală în troposfera cu 6,5°C la fiecare km.
Stratul superior al troposferei, în grosime de 1 -2 km se numeşte tropopauză.
Stratosfera se referă la stratul atmosferei cuprins pe verticală între 12 şi 35 km, în
care aerul circulă cu viteză mare. Temperatura înregistrează valori constante de -56,5°C,
determinând formarea unor nori din cristale de gheaţă.
Stratul superior al stratosferei se numeşte stratopauză.
Mezosferă se întinde pe verticală între 35 şj 80 km.
Intre 35 şi 55 km se produce o inversiune a temperaturii, în sensul creşterii
acesteia în raport cu înălţimea, până la valori de 70-75 °C. Aceste fenomen este
consecinţa absorbţiei mari de radiaţii ultraviolete de către stratul de ozon existent în
această zonă care poartă numele de ozonosferă.
în atmosferă, peste înălţimea de 55 km temperatura scade din nou, până la -95°C.
Stratul superior al mezosferei care face trecerea la zona superioară se numeşte
mezopauză.
Termosfera este reprezentată de stratul atmosferei cuprins pe verticală între 80 şi
1000 km, care se caracterizează prin creşterea temperaturii până la +2000°C, datorită
absorbţiei radiaţiilor solare cu lungime mică de undă.
Atmosfera cuprinsă între 200 şi 500 km înălţime se ionizează sub acţiunea razelor
solare şi cosmice şi constituie ionosfera, caracterizată printr-o mare conductibilitate
electrică.
Stratul superior al termosferei care face trecerea spre exosferă se numeşte
termopauză.
Exosfera se întinde pe verticală între 1000 şi 3000 km şi se caracterizează printr-o
densitate foarte redusă a aerului.
Peste înălţimea de 3000 km gravitatea este foarte slabă, se înregistrează un vid
aproape complet, temperatura coboară la -273°C iar radiaţiile sunt foarte puternice şi vin
de pretutindeni.

13
 IMPORTANŢA IGIENICĂ A AERULUI

Gravitaţia este aceea care determină existenţa şi densitatea atmosferei corpurilor

cereşti.
Luna are o gravitaţie de 6 ori mai mică decât pământul şi în consecinţă nu are
atmosferă.
Saturn, în schimb, are o gravitaţie mai mare ca pământul, fapt care determină
existenţa unei atmosfere foarte dense, care nu permite pătrunderea razelor solare.
Pământul are o gravitaţie care a permis pătrunderea razelor solare şi în consecinţă a
reţinut într-un anumit raport oxigenul, azotul, dioxidul de carbon şi câteva gaze rare.
Toate acestea au avut un rol hotărâtor în apariţia vieţii pe pământ.
Aerul constituie factorul esenţial al vieţii, datorită faptului că - prin o parte din
componenţii săi (02, C02, corpurile străine, gazele întâmplătoare) şi fenomenele
meteorologice care au loc în el - intervine în desfăşurarea unor procese de bază care se
petrec în organismele tuturor vieţuitoarelor.
Oxigenul este elementul indispensabil vieţii, proceselor metabolice care se
desfăşoară în organism.
Dioxidul de carbon joacă un rol deosebit prin aceea că este excitantul fiziologic al
centrului respirator şi substanţa de bază în procesul de fotosinteză.
Corpurile străine (pulberile şi microorganismele) şi gazele întâmplătoare pot
influenţa şi ele viaţa animalelor.
Fenomenele meteorologice care au loc în atmosferă pot influenţa direct sau
indirect sănătatea şi productivitatea animalelor.

COMPOZIŢIA AERULUI SI INFLUENTA EI ASUPRA ANIMALELOR

GAZELE NORMALE DIN AER

Principalele gaze care intră permanent în compoziţia aerului sunt: azotul

(78,08%), oxigenul (20,95%), argonul (0,93%), dioxidul de carbon (0,03%), heliul,
neonul, kriptonul, hidrogenul, xenonul, radonul şi ozonul (0,01%).
Azotul are. rolul principal de a dilua oxigenul pur şi de a-i anula astfel efectul
nociv. Administrat în cantităţi mari are efect sedativ asupra organismului, iar inhalat sub
presiune determină tulburări ale sistemului nervos (amnezie, halucinaţii).
Deşi azotul este considerat că nu participă la procesele metabolice ale
organismelor superioare, totuşi s-a dovedit că el este utilizat de unele bacterii, alge şi
embrionii de găină.
Creşterea presiunii atmosferice conduce la solvarea unei cantităţi mai mari de azot
în sânge, fapt care are drept consecinţă depozitarea acestuia în diferite ţesuturi, în special
bogate în lipide (ţesuturile adipos şi nervos).Ca urmare a acestui fapt apare narcoza
hiperbarică.
Oxigenul este un element indispensabil vieţii, a cărui variaţie în natură nu
depăşeşte 0,5%. Această constanţă este determinată de un echilibru între consumul de
oxigen pentru respiraţie şi procesele oxidative din natură, precum şi eliminarea sa prin
fenomenele de asimilaţie clorofiliană a plantelor.

14
 Oxigenul pătrunde în organismele superioare la nivelul pulmonilor. Se dizolvă în
plasmă într-un procent foarte mic. Partea cea mai mare se combină cu hemoglobina,
formând oxihemoglobina (1 g hemoglobina fixează 1,33 cm3 oxigen).
Aerul expirat conţine cu până la 6% mai puţin oxigen, decât acela inspirat. Viaţa
este posibilă până la concentraţii ale oxigenului de până la 11-12%. Sunt tolerate bine
concentraţii ale oxigenului de 15-16%. Scăderea concentraţiei oxigenului sub 10%
produce perturbări grave, iar la 7% produce moartea prin asfixie.
Scăderea presiunii atmosferice duce la reducerea presiunii parţiale a oxigenului şi,
ca atare, la insuficienta oxigenare a sângelui, la hipoxemie şi hipoxie consecutivă, care
generează două sindroame: "răul de munte" (apare la altitudini de 2500-3000m) şi "răul
de altitudine" (apare la altitudini de 6000-7000 m).
Dioxidul de carbon este un gaz incolor, fără miros şi mai greu decât aerul.
Concentraţia acestuia variază în funcţie de anotimp; ponderea şi felul pădurilor, a altor
forme de vegetaţie; gradul de industrializare; prezenţa emanaţiei vulcanice şi marine;
intensitatea circulaţiei aerului.
Sursele de dioxid de carbon în natură sunt aerul expirat de vieţuitoare, eructaţiile
rumegătoarelor, emanaţiile vulcanice şi marine, procesele de degradare a substanţelor
organice, degajările din izvoarele termale şi de la diferite industrii, în special în urma
arderii combustibililor fosili etc.
Concentraţia sa în natură este în continuă creştere, astfel de la 260 ppm în 1860 a
ajuns la 346 ppm în prezent. în ultimii 20 de ani concentraţia de dioxid de carbon a
crescut cu 9%. O dublare a concentraţiei faţă de perioada preindustrială va produce o
modificare drastică a climei, prin creşterea temperaturii, ca urmare a efectului de seră.
Dioxidul de carbon are o importantă semnificaţie igienică, datorită rolului pe care
acesta îl are în respiraţie şi a faptului că este un indicator în aprecierea calităţii mediului
şi microclimatului. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră în prezent dioxidul
de carbon ca unul din principalii poluanţi atmosferici, deoarece acesta a trecut din sfera
compoziţiei normale a aerului în aceea a poluării acestuia.
Ozonul este forma alotropică a oxigenului care se formează prin alipirea atomilor
la molecula acestuia, sub acţiunea radiaţiilor cosmice, ultraviolete sau a fenomenelor
electrice din atmosferă. Acesta este un produs instabil care eliberează oxigenul atomic,
având un miros caracteristic, iritant (ozein - a mirosi) şi efect bactericid. Se formează în
straturile superioare ale atmosferei de unde coboară spre sol, fiind prezent în cantităţi
mici, în special la munte, deasupra câmpiilor, mărilor şi oceanelor. Dispare repede în
atmosfera poluată cu pulberi.
în prezent se înregistrează o reducere drastică a nivelul de ozon în atmosfera de
deasupra Antarcticii. Se constată apariţia unor "găuri" în stratul de ozon din mezosferă.
Subţierea stratului de ozon va conduce, ca urmare a creşterii cantităţii de raze
ultraviolete care ar ajunge la nivelul solului, la sporirea incidenţei tumorilor pielii, altele
decât melanoamele, la afectarea sistemului imunoformator al organismelor, la reducerea
ritmului de creştere şi a producţiilor plantelor de cultură şi la accentuarea efectului de
seră. în reducerea stratului de ozon este implicată poluarea cu unele substanţe chimice din
care menţionăm clorofluocarburile (CFC), oxidul de azot etc.
îngrijorarea faţă de consecinţele diminuării ozonului din atmosferă s-a răspândit
pretutindeni, dar mai ales în ţările dezvoltate.

15
 Pentru protejarea stratului de ozon s-a făcut un prim pas prin încheierea, în 1985,
a Convenţiei de la Viena. Apoi, în 1986, la Geneva s-au întrunit reprezentanţi ai
guvernelor a 40 de state care au recunoscut gravitatea situaţiei, sub raportul reducerii
stratului de ozon din atmosferă.
Rezultatele reuniunilor de la Viena şi Geneva s-au concretizat în acordul de la
Montreal (1987, semnat de 45 de state) asupra protecţiei păturii de ozon, document care
constituie primul angajament împotriva poluării la nivel mondial. O serie de ţări au trecut
la aplicarea prevederilor acordului de la Montreal de a reduce producţia de CFC şi sfera
de folosire a acestora.

PULBERILE DIN AERUL ATMOSFERIC

Date generale despre pulberi

Aerul conţine, în afara componentelor gazoase, numeroase particule solide sau
lichide, de dimensiuni şi origini diferite, a căror frecvenţă şi prezenţă este dependentă de
o serie de factori. Particulele solide din aer formează pulberile, denumite curent "praf
atmosferic". Praful este străin de compoziţia normală a aerului şi apare în acesta ca factor
de poluare. Se depune relativ repede în situaţia în care dimensiunile sale depăşesc
lOOum. Particulele cu dimensiuni între 100 mm-0,01um formează cu aerul un sistem
aerodispersat, în care faza de dispersie este solidă, iar cea gazoasă reprezintă mediul
dispersant.
Pulberile din atmosferă sunt de origine telurică, vulcanică şi cosmică. Cea mai
importantă sursă este cea telurică, a cărei mărime este dependentă de natura solului,
abundenta vegetaţiei şi anotimp.
Atmosfera conţine cantităţi variabile de pulberi, în funcţie de gradul de dezvoltare
economică şi demografică, fiind proporţională cu acestea.
Pulberile din atmosferă după compoziţia chimică pot fi de natură organică (32%)
sau anorganică (70%).
Pulberile anorganice sunt formate din diferiţi compuşi din sol, materii prime
pentru industrie, produşi de ardere (cenuşă, fum) şi chiar produse industriale finite
(ciment, var etc).
Pulberile organice sunt reprezentate de granule de polen, resturi vegetale
fragmentate, producţii cutanate, spori de ciuperci şi substanţe organice sintetice.
Particulele organice pot purta diferite microorganisme (virusuri, bacterii, spori şi micelii
de ciuperci).
în timp s-au făcut mai multe clasificări ale pulberilor. Cea mai utilă clasificare o
considerăm a fi aceea propusă de Gibbs. Acesta a împărţit pulberile din aer în trei
categorii: praful propriu-zis; norii sau ceaţa şi fumul.
Praful propriu-zis are dimensiunea particulelor peste lOum. Acestea sedimentează
în aerul fără curenţi cu viteză uniform accelerată (după legea lui Newton). Nu difuzează
în aer şi este reţinut în căile respiratorii anterioare.
Norii sau ceaţa sunt formaţi din particule cu dimensiuni între 0,10-lOum. Acestea
sedimentează cu viteză uniformă (legea lui Stokes). Au o capacitate redusă de a difuza în
aer. Pătrund în aparatul respirator până la nivelul alveolelor pulmonare şi sunt reţinute în
majoritate în zona traheobronşică.

16
 Fumul este constituit din particule cu dimensiunea cuprinsă între 0,01-0,1
mm.Particulele care constituie fumul nu sedimentează şi au o mare putere de a difuza în
aer. Pătrund în căile respiratorii până la nivelul alveolelor, de unde sunt eliminate în mare
parte prin expectoraţie.
Cantitatea de pulberi din aer se măsoară în mg/m3 aer pentru pulberile în
suspensie şi în g/m2/30 zile pentru cele care se sedimentează.

Acţiunea pulberilor asupra animalelor

Generic bolile provocate de pulberi se numesc conioze şi sunt consecinţa
expunerii întregului organism sau numai a unui organ sau a unor organe la acestea.
Acţiunea pulberilor este condiţionată de: natura, cantitatea şi compoziţia acestora;
locul de acţiune şi receptivitatea organismului.
Aparatul respirator este mai frecvent afectat de pulberile din aer decât cel digestiv,
consecinţă a expunerii permanente şi a gradului superior de absorbţie la nivelul acestuia,
datorită lipsei "barierei selective".
Organismul, totuşi, şi-a creat filogenetic o serie de mijloace de apărare a
aparatului respirator, în special la nivelul alveolelor pulmonare, ca cea mai sensibilă zonă
şi cu rol deosebit în hematoză.
Reţinerea pulberilor începe la nivelul cavităţii nazale şi continuă pe tot parcursul
aparatului respirator. Aceasta este consecinţa proprietăţilor adezive ale mucoasei;
mişcărilor turbulente şi browniene ale aerului; scăderii treptate a vitezei de deplasare a
aerului etc.
Suspensiile reţinute în arborele respirator sunt eliminate prin mecanismele de
clearance pulmonar, care sunt reprezentate de aparatul muco-ciliar şi de activitatea
macrofagelor (factor predominant).
Particulele de praf reţinute pe lamina de mucus (excretată de glandele mucoase) în
fosele nazale şi bronşiolele terminale sunt transportate cu ajutorul cililor vibratili, până la
nivelul orofaringelui, unde mucusul este înghiţit sau expectorat.
La eliminarea particulelor de praf reţinute în bronşii contribuie şi fagocitoza. Din
alveole, particulele sunt eliminate mult mai lent prin fagocitare de către macrofagele
alveolare, care asigură "igiena alveolei". Prin fagocitoza se asigură prevenirea leziunilor
pereţilor alveolei şi pătrunderea în ţesutul pulmonar a pulberilor, precum şi transportul
acestora până la stratul de mucus, de unde sunt expectorate. Particulele nefagocitate pot fi
eliminate din alveolă în bronşii prin tuse sau strănut.
Acţiunea nocivă a pulberilor poate fi diferită, de la simple erodări sau procese
inflamatorii, până la intoxicaţii grave sau moarte.
După modul de afectare a organismului, acţiunea pulberilor poate fi: toxică,
alergică, fotodinamică, cancerigenă, infectantă sau infestantă, iritantă şi fibrozantă sau
pneumoconiogenă.
Acţiunea toxică este consecinţa pătrunderii pe orice cale în organism a unor
pulberi capabile de a provoca o intoxicaţie cu acelaşi mecanism fiziopatogenic, tablou
clinic şi modificări anatomopatologice. Astfel, aerosolii cu plumb sau compuşii cu plumb
produc saturnism. în mod similar acţionează şi alte substanţe (fluor, arsen etc).

17
 Acţiunea alergică este consecinţa unui contact repetat între substanţele alergizante
din atmosferă şi organism. Fenomenul de sensibilizare este foarte răspândit. Sunt
cunoscuţi ca factori alergizanţi şi granulele de polen, puful, penele, lâna, firele de păr etc,
care nu sunt poluanţi propriu-zişi.
Acţiunea fotodinamică este consecinţa acţiunii unor produşi ai cărbunelui sau ai
petrolului care au proprietatea de a intensifica acţiunea biologică a radiaţiilor solare, cu
manifestări la nivelul tegumentelor şi mucoaselor. Fenomenul este mai frecvent la om.
Acţiunea cancerigenă este consecinţa unor aerosoli cu hidrocarburi aromatice, 3-4
benzipiren, nicotină, radionuclizi etc, care acţionează la nivelul pielii, laringelui sau
pulmonului.
Boala canceroasă a fost produsă la animalele de experienţă cu extract de smog.
Acţiunea infectantă şi/sau infestantă este consecinţa faptului că pulberile pot
vehicula o serie de microorganisme patogene, provenite de la oameni şi animale sau din
prelucrarea unor produse de origine animală contaminate.
Acţiunea imunogenă se referă la apariţia anticorpilor, ca elemente de apărare, în
urma contactului dintre organismul animal şi diferite substanţe cu capacitate antigenică.
Acţiunea iritantă este consecinţa densităţii sau compoziţiei chimice a particulelor, care
declanşează reacţia de apărare a ţesuturilor cu care vin în contact. Pulberile inerte aderă la
suprafaţa pielii şi blochează eliminarea secreţiei glandelor sudoripare şi sebacee,
producând reacţii inflamatorii (acnee, piodermite), reducând capacitatea de transpiraţie,
implicit pe aceea de termoreglare. Prezenţa pulberilor pe ţesuturi provoacă prurit şi
nelinişte.
Acţiunea fibrozantă sau pneumoconiogenă cuprinde fenomenele patologice care
apar în urma expunerii la anumite categorii de pulberi. îmbolnăvirea este caracteristică
inhalării pulberii respective, ca agent etiologic şi are un aspect clinic şi anatomopatologic
bine conturat şi specific. Din acest tip de îmbolnăviri menţionăm pneumoconiozele
(antracoza, silicoza etc).

Prevenirea formării şi difuzării pulberilor

Implicaţiile pulberilor în patologia veterinară şi în salubritatea produselor de
origine animală impun luarea unor măsuri care să ducă la evitarea formării lor în
adăposturi sau în afara acestora.
în acest scop, menţionăm ca necesare: plantarea unor perdele de protecţie în jurul
fermelor; cultivarea terenurilor cu plante perene; echiparea cu filtre a sistemelor de
ventilaţie; scuturarea şi stropirea cu apă a furajelor fibroase şi grosiere înainte de
administrare; ionizarea aerului din adăposturi; folosirea de furaje granulate sau peletate;
aplicarea unor spălări repetate etc.

PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE AERULUI

ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA ANIMALELOR

Factorii fizici ai aerului sunt: temperatura, umiditatea, precipitaţiile, presiunea,

mişcarea, radiaţiile şi electricitatea. Aceştia contribuie la apariţia fenomenelor
meteorologice şi conferă anumite particularităţi climei pe diferite areale geografice.

18
Starea de sănătate şi performanţele animalelor sunt puternic influenţate de nivelul
factorilor fizici ai aerului, care acţionează direct sau indirect asupra acestora.

TEMPERATURA AERULUI ATMOSFERIC

Temperatura aerului defineşte starea de încălzire sau răcire a aerului sub influenta
energiei radiante solare sau terestre. Energia radiantă solară are la limita superioară a
atmosferei o valoare de 1,97-1,98 calorii/cm2/minut (constanta solară). Din totalul
radiaţiilor solare numai 46% ajung pe pământ, restul sunt absorbite de atmosferă.
Partea de energie radiantă solară absorbită de pământ şi apă este transformată în
energie calorică, determinând încălzirea acestora şi devenind la rândul lor o sursă de
energie calorică, inclusiv pentru atmosferă.

Procesele de încălzire ale aerului atmosferic

Pe măsură ce temperatura suprafeţei terestre (sol şi apă) creşte, căldura acumulată
de aceasta se transmite aerului prin: conductivitatea moleculară, radiaţie, turbulenţă,
convectie, advecţie şi transformarea de fază a apei.
Conductivitatea termică moleculară generează încălzirea unui sUat subţire de aer,
din imediata apropiere a scoarţei terestre (4-5 cm), datorită capacităţii termoizolante
ridicate a acestuia.
Radiaţia atmosferică este fenomenul prin care energia solară absorbită de
suprafaţa terestră este cedată aerului ca radiaţie terestră. Aerul încălzit prin radiaţie
terestră cedează căldură maselor de aer limitrofe mai reci, realizând radiaţia atmosferică,
care are un caracter permanent, ziua şi noaptea.
Radiaţia terestră este mai mare decât radiaţia atmosferică, fapt care determină un
flux de căldură dinspre pământ spre atmosferă. Diferenţa dintre intensitatea radiaţiei
primite şi cea consumată de suprafaţa terestră reprezintă bilanţul de radiaţie, care este
pozitiv ziua şi pe întregul an şi negativ în nopţile senine, iarna.
încălzirea păturilor superioare ale aerului se realizează prin fenomenele de
turbulenţă, convectie şi advecţie.
Turbulenţa este fenomenul de propagare a căldurii, prin deplasarea dezordonată a
unor mase de aer cu temperaturi diferite, în toate sensurile
Convecţia reprezintă fenomenul de transmitere a căldurii prin ridicarea pe
verticală a aerului cald, mai uşor, de la suprafaţa solului şi coborârea spre sol a aerului
rece de la înălţime. Ciclul se reia continuu. Transmiterea căldurii prin convectie este de
circa 500.000 de ori mai mare decât prin conductivitate şi permite transferul căldurii până
la partea superioară a troposferei.
Advecţia realizează transferul căldurii pe orizontală, prin amestecul aerului cald
cu cel rece, pe care îl încălzeşte.
Transformările de fază ale apei, respectiv condensarea vaporilor, contribuie la
încălzirea aerului din straturile mai reci şi mai înalte ale atmosferei, datorită cedării
căldurii înmagazinate de aceştia în procesul de evaporare (circa 500 cal/g).

Procesele de răcire ale aerului atmosferic

Răcirea aerului se realizează prin: destindere adiabatică, radiaţie şi advecţie.

19
 Destinderea adiabatică este consecinţa convecţiei, în urma căreia prin mişcări
ascendente aerul trece de la presiuni mai mari la presiuni mai mici şi se destinde, fapt
care presupune consum de căldură luată de la masele de aer mai calde, care prin aceasta
se răcesc.
Radiaţia se produce în nopţile senine, când bilanţul radiativ al solului devine
negativ, situaţie în care preia energia calorică din atmosferă, care astfel se răceşte.
Advecţia se realizează când mase de aer cald se deplasează pe orizontală, peste suprafeţe
şi/sau mase de aer reci, cărora le cedează căldură, fenomen prin care masele de aer se
răcesc.

Variaţiile temperaturii aerului atmosferic

Măsurătorile efectuate în condiţii standard, la înălţimea de 2 m şi la umbră, arată
variaţii diurne, anuale sau accidentale ale temperaturii atmosferice.
Variaţia diurnă se caracterizează prin amplitudinea diurnă, definită ca diferenţa
dintre nivelul minim (înregistrat înainte de răsăritul soarelui) şi maxim (înregistrat la
circa 2 ore după trecerea soarelui de meridianul locului). Mărimea amplitudinii depinde
de: latitudinea geografică, anotimp, relief, natura scoarţei terestre, nebulozitatea şi
opacitatea atmosferică.
In ţara noastră amplitudinea diurnă maximă este de până la 20-25°C.
Variaţia anuală a temperaturii este condiţionată de aceeaşi factori ca variaţia
diurnă. La latitudinea ţării noastre, temperatura prezintă un maximum în iulie şi un
minimum în ianuarie, iar amplitudinea anuală poate atinge 60-70°C.
Variaţiile neperiodice se produc în urma invaziei maselor de aer arctic sau tropical
în zona ţării noastre. Se înregistrează în sezoanele de tranziţie - primăvara şi toamna. Prin
intensitate şi durată au o influenţă puternică asupra animalelor.
Repartiţia geografică a temperaturii arată valori diferite de la o zonă la alta. Prin
unirea punctelor cu aceeaşi temperatură medie se obţin liniile izoterme, iar hărţile care
conţin aceste linii se numesc hărţi izoterme.

Influenţa temperaturii aerului asupra animalelor

Temperatura prin acţiunea sa directă sau indirectă exercită, comparativ cu ceilalţi
factori fizici ai aerului, cea mai importantă influentă asupra animalelor.
Nivelul pierderilor de căldură este proporţional cu diferenţa dintre temperatura
corpului şi temperatura mediului exterior: cu cât diferenţa este mai mare, cu atât şi
pierderile de căldură sunt mai însemnate. Pierderile de căldură animală către mediu se
realizează prin: radiaţie, conductivitate, convecţie şi evaporare.
Radiaţia este consecinţa diferenţei dintre temperatura animală şi cea a aerului,
fiind proporţională cu aceasta.
Animalele pierd mai puţină căldură în poziţia patrupedă (datorită conductivităţii
termice reduse a aerului), decât în poziţie culcat.
Nivelul radiaţiei este condiţionat de suprafaţa corporală, temperatura pielii, natura
învelişului cutanat (păr, lână, puf şi pene) şi temperatura mediului.
Convecţia este consecinţa încălzirii aerului din apropierea pielii şi învelişului
cutanat al animalelor, prin radiaţie şi conductivitate/masă de aer încălzită de corpul
animalelor se ridică pe verticală, locul său fiind continuu luat de alte mase de aer rece,
care vor mobiliza pentru încălzire noi cantităţi de căldură animală. Pierderile de căldură

20
prin convecţie sunt direct proporţionale cu suprafaţa corpului în contact cu aerul, viteza
curenţilor de aer şi diferenţa de temperatură dintre organism şi mediu şi invers
proporţională cu grosimea şi densitatea învelişului pilos.
La animalele izolate pierderile de căldură sunt mai mari ca la cele alăturate, motiv
pentru care animalele pe timp de iarnă se aglomerează unele peste altele, putând genera
moartea prin asfixie la purcei şi tineretul aviar.
Căldura pierdută prin radiaţie, conductivitate şi convecţie este definită prin
noţiunea de căldură liberă sau sensibilă şi contribuie la încălzirea aerului sau a
suprafeţelor din adăposturi.
Evaporarea contribuie la pierderea de căldură, prin apa eliminată de animale sub
formă de vapori. Evaporarea poate avea loc la nivelul aparatului respirator, prin respiraţie
şi la nivelul tegumentelor, prin transpiraţie (la speciile care au glande sudoripare
funcţionale şi constă în vaporizarea apei la suprafaţa pielii) şi prin perspiraţie insensibilă
(apa traversează pielea sub formă de vapori). Perspiraţia insensibilă se produce la toate
speciile. Porcinele, iepurii şi păsările prezintă numai perspiraţie.
Nivelul evaporării este condiţionat de specie, rasă, volumul respiraţiei şi
temperatura aerului inspirat.
Căldura folosită pentru evaporarea apei este denumită căldură latentă sau
insensibilă şi nu contribuie la încălzirea aerului.
Pierderile de căldură sunt influenţate de valoarea izolatoare a ţesuturilor şi de
izolarea externă.
Valoarea izolatoare a ţesuturilor este definită ca rezistenţa ţesuturilor faţă de
fluxul de căldură îndreptat din interiorul organismului spre piele şi este de circa 3 ori mai
mare în mediile cu temperaturi scăzute, faţă de mediile cu temperaturi ridicate. Este mai
mare la animalele adulte, decât la cele tinere. Sunt mari diferenţe privind valoarea
izolatoare a ţesuturilor între specii şi rase, în funcţie de structura anatomică.
Izolarea externă reprezintă rezistenţa faţă de fluxul de căldură de la nivelul pielii
spre mediul exterior şi se realizează prin învelişul cutanat. Se măsoară în unităţi
izolatoare. Ea este influenţată de învelişul cutanat şi parametrii mediului exterior.
Mişcările de aer intensifică pierderile de căldură.
Nivelul izolării este practic acelaşi până la viteza de 5 m/s, dar scade mult peste
această valoare, datorită culcării şi separării firelor de păr. Ploaia reduce nivelul izolării
externe deoarece apa are o conductivitate termică mai mare decât aerul. Culoarea neagră
a învelişului pilos şi grosimea acestuia reduc transferul căldurii spre mediu.
Menţinerea homeotermiei şi acomodarea organismului animal la variaţiile
permanente ale temperaturii mediului se fac prin sistemul de termoreglare.

Temperatura aerului şi funcţia de termoreglare

Termoreglarea asigură refacerea producţiei de căldură şi schimbul de căldură
dintre organism şi mediu, în vederea menţinerii homeotermiei.
Animalele se pot găsi în condiţii de echilibru termic, în raport cu temperatura
mediului, fapt care le plasează în domeniul temperaturii biologice optime, care solicită
cel mai puţin sistemul de termoreglare.
In situaţia în care animalele se găsesc la temperaturi ambiante care se abat de la
temperatura biologică optimă, intervine sistemul de termoreglare prin termogeneză

21
(producerea de căldură, la temperaturi scăzute) şi termoliză (eliminarea de căldură, la
temperaturi ridicate).
Termogeneză şi termoliză se află sub controlul sistemului neuro-endocrin.
Sistemul de termoreglare se bazează pe termoreceptori periferici (cutanaţi) pentru frig
(corpusculii Krause) şi pentru căldură (corpusculii Ruffini); termoreceptorii interni
(viscerali) specializaţi numai pentru căldură; termoreceptorii centrali reprezentaţi de
neuroni termosensibili localizaţi în diferite segmente ale sistemului nervos central.
Viaţa este posibilă numai între anumite limite ale temperaturii mediului (TO - T5).
Adaptarea la amplitudinile zilnice sau anuale ale temperaturii se face cu consum de
energie.
Homeotermia reprezintă o gamă mai redusă de temperaturi (TI - T4), în cadrul
zonei posibile a vieţii, menţinută prin sistemul de termoreglare. Aceasta variază, în
funcţie de specie şi categoria de animale, dar şide alţi factori, care intervin în intensitatea
de resimţire a acţiunii temperaturii asupra organismelor.
Zona de neutralitate termică este reprezentată de un interval mai redus de
temperaturi (T2 - T3), în care temperatura internă se menţine constantă, în condiţiile celei
mai scăzute producţii de căldură, fapt care exprimă un echilibru între organism şi mediu.
Aceasta este situată la temperaturi mai scăzute şi are o întindere mai mare la animalele
adulte, în comparaţie cu animalele tinere.
Confortul termic este reprezentat de un interval şi mai restrâns de temperaturi
din cadrul zonei de neutralitate termică, preferat de animale, compatibil cu producţiile
cele mai înalte şi cu o stare de sănătate optimă, în care ele nu au senzaţia de frig sau de
cald.
Depăşirea zonei de neutralitate termică declanşează intervenţia sistemului de
termoreglare. Temperaturile mediului care conduc la stimularea intensă a
termoreceptorilor constituie factori de stres şi de intervenţie a sistemului de adaptare.
Temperaturile mediului, care delimitea- ză zona de neutralitate termică, sub şi
peste care se declanşează funcţia de termoreglare se numesc temperaturi critice, existând
în consecinţă o temperatură critică inferioară (T2) şi o temperatură critică superioară
(T3). Nivelul temperaturilor critice este influenţat de factori care pot determina
modificarea neutralităţii termice.
Depăşirea temperaturilor critice impune intervenţia sistemelor de termoreglare
pentru producţie suplimentară de căldură, în ambianţele reci sau eliminare de căldură în
ambianţele calde. Termoreglarea se face cu consum de energie, a cărui nivel este
condiţionat de durata şi intensitatea stresului termic. Cu cât procesele de termoreglare
sunt mai intense şi de mai lungă durată, cu atât sunt mai puternic afectaţi indicatorii de
producţie şi starea de sănătate a efectivelor.

Termoreglarea în ambianţe reci

Temperaturile situate sub zona neutralităţii termice (TI) determină o intensificare
la capacitatea maximă a producţiei de căldură de către animale, care o dată depăşită
conduce la hipotermie sau chiar la moarte. în vederea compensării acestor fenomene
intervine sistemul de termoreglare, prin termogeneză chimică (fără frison) şi fizică
(frison).

22
 Termogeneza chimică se realizează prin creşterea ratei metabolice, în care este
implicat ficatul, musculatura şi ţesutul adipos.
Termogeneza fizică se produce după cea chimică, ca fenomen reflex de
contractare a musculaturii striate, cu creşterea producţiei de căldură.
In paralel se produc vasoconstricţie periferică, horiplumaţie sau horipilaţie, reducerea
evaporării respiratorii şi cutanate, precum şi modificări de comportament care au drept
consecinţă reducerea pierderilor de căldură (căutare de adăpost, înghesuiri, ghemuire,
introducerea capului sub aripă etc).
Termoreglarea la temperaturi scăzute este mai dificilă la tineret, datorită suprafeţei
mai mari raportată la greutatea corporală şi sistemului de termoreglare deficitar la această
vârstă. Sistemul de termoreglare se consolidează la mânji şi viţei după 3 zile, la miei în 2-
5 zile (după tipul de lână), la purcei în ambianţe calde la 1 -2 zile, în ambianţe reci în 10
zile, iar la pui în 10 zile.
Consolidarea sistemului de termoreglare este atestată de corectarea hipotermiei
neonatale şi de menţinerea temperaturii corporale normale, caracteristice speciei.
Temperatura critică inferioară este dependentă de specie, vârstă, producţia învelişului
cutanat, nivelul furajării, însuşirile fizice ale aerului şi gradul de aclimatizare. Aceasta
este plasată la niveluri mai ridicate la animalele tinere.

Termoreglarea în ambianţe calde

Depăşirea nivelurilor superioare ale zonei de neutralitate termică (T3) declanşează
procese de termoliză, pentru combaterea acumulării de căldură în organism şi creşterii
temperaturii interne.
In ambiante calde se reduce rata metabolismului, inclusiv producţia de căldură şi
se instalează vasodilataţia periferică, care conduce la cedarea în mediul ambiant a unei
cantităţi sporite de căldură prin radiaţie, conductivitate, convecţie şi evaporare. în situaţia
în care temperatura corpului o egalează pe aceea a mediului, pierderile de căldură prin
radiaţie, conductivitate şi convecţie încetează, acestea realizându-se numai prin
evaporare, la nivelul pielii şi pulmonului.
Transpiraţia este direct proporţională cu numărul glandelor sudoripare, fiind:
abundentă la bovine şi cabaline; redusă la ovine şi carnasiere şi inexistentă la porcine,
păsări şi iepuri.
Evaporarea pulmonară completează sau înlocuieşte transpiraţia şi perspiraţia şi
este dependentă de ritmul respirator, care poate ajunge la: 180/minut la bovinele adulte;
250/minut la viţei; 240/minut la oi; 440/minut la miei; 220/minut la porci; 600/minut la
păsări etc.
în acelaşi timp se produc modificări de comportament ca: întinderea
extremităţilor, mişcarea aripilor, aşezarea în locuri reci şi umbrite, tăvălirea în bălţi şi
noroi, reducerea consumului de furaje şi consumul sporit de apă.
Pierderile de căldură prin evaporare se reduc mult în aer umed şi cu viteză redusă
de mişcare, fapt care atrage după sine creşterea temperaturii interne, până la limita
superioară a homeotermiei şi chiar până la hipertermie.
Animalele sunt mai rezistente la frig decât la căldură datorită faptului că
organismul acestora este mai bine adaptat pentru termogeneză decât pentru termoliză. In
plus, temperatura internă a corpului este mai apropiată de limita tolerabilă superioară a
acestuia.

23
 Influenţa temperaturii aerului asupra producţiei animalelor
Nivelul producţiei animalelor este condiţionat printre altele şi de intensitatea
proceselor fiziologice care asigură termoreglarea. Consumarea energiei transformabile
pentru producerea sau eliminarea de căldură atrage după sine producţii zootehnice
scăzute. în situaţia în care abaterile temperaturii mediului sunt mari, faţă de zona
neutralităţii termice, consumul afectat termoreglării din energia transformabilă creşte de
asemenea manieră, încât întreaga cantitate se transformă în energie calorică.
In ambiante reci, menţinerea homeotermiei conduce la scăderea producţiei
animalelor dacă raportul energetic rămâne neschimbat; menţinerea producţiei animalelor,
în condiţiile creşterii aportului energetic; anularea producţiei în situaţia în care aportul
energetic este insuficient.
Activitatea de reproducţie este puţin afectată de temperaturile scăzute. Totuşi, la
tauri se produce o deteriorare a producţiei de spermă, iar la ovine, în condiţii de
temperaturi medii lunare de -1,1 până la 1,7°C, procentul de fătare este de numai 70-90%.
în ambianţe calde, datorită eforturilor de eliminare a căldurii excedentare, a reducerii
apetitului şi a consumului voluntar de hrană (în cazul depăşirii temperaturii interne
normale) se poate ajunge la scăderea, anularea producţiei animalelor şi în ultimă instanţă
la reducerea greutăţii corporale.
Acţiunea cea mai importantă o au temperaturile înalte asupra funcţiei de
reproducţie, prin modificări hormonale de dezvoltare a organelor sexuale, de
comportament sexual, dar mai ales de modificare a calităţii gârneţilor. Se reduce secreţia
de testosteron la masculi, fapt care are drept consecinţă scăderea libidoului şi a
spermatogenezei, volumului ejaculatului, numărului de spermatozoizi şi mobilitatăţii
acestora, precum şi numărului spermatozoizilor normali. Revenirea la o spermatogeneză
normală se realizează în 4-5 săptămâni de la reducerea temperaturii.
Femelele suferă modificări mai mari decât masculii, sub influenţa temperaturilor
ridicate, manifestate prin reducerea secreţiei de LH, foliculină şi progesteron, care conduc
la scăderea duratei estrului, la călduri şterse, la ovule mai fragile şi în număr mai redus.
Se înregistrează o scădere a fecundităţii, ca urmare a acţiunii negative în primele zile
după montă sau în primele stadii de dezvoltare embrionară. Acţiunea negativă este
consecinţa reducerii fluxului sangvin uterin, implicit a aportului de substanţe nutritive,
oxigen şi apă.
Consumul specific de furaje pe unitatea de produs, atât în ambianţe reci cât şi în
cele calde, creşte.
La vacile de lapte, consumul voluntar de furaje se reduce de la temperatura de
20°C, în funcţie de rasă. Laptele obţinut în asemenea condiţii are un conţinut mai redus
de proteine, cazeină şi grăsime.
La tineretul taurin, sporul de creştere în greutate şi consumul specific sunt
superioare la 10°Cfaţăde27°C.
La tineretul ovin, rezultatele optime se obţin la temperatura de 15°C, peste şi sub
această temperatură indicatorii tehnici se reduc.
La tineretul porcin, sporurile de creştere în greutate şi consumurile specifice
optime se obţin la temperatura de 20°C.
La găinile ouătoare, producţia maximă se obţine la temperaturi cuprinse între
13CC şi 22°C.

24
 La puii de carne după 25 de zile, rezultatele optime se obţin la temperaturi
cuprinse între 12°C-24°C.

Influenţa temperaturii aerului asupra sănătăţii animalelor

Temperatura reprezintă factorul fizic al aerului care are cea mai intensă acţiune
asupra sănătăţii animalelor.
Starea de sănătate a animalelor se menţine cel mai uşor când temperatura aerului
este în zona de neutralitate termică. Aceasta este afectată de temperaturile excesive
coborâte sau ridicate.
Aerul la temperaturi coborâte sub zona de neutralitate termică devine factor
patogen, cu atât mai agresiv, cu cât valoarea acestuia este mai mică şi specia sau categoria
de animale mai sensibilă.
Termoreglarea în ambianţe reci se realizează pe baza creşterii glicemiei, care
conduce în caz de prelungire a şederii în asemenea mediu la epuizarea rezervelor de
glicogen, la scăderea glicemiei şi în ultimă instanţă la comă hipoglicemică. In paralel,
creşte concentraţia sangvină a lipidelor neesterificabile, a glicerolului, acetonei şi acizilor
graşi liberi. Prelungirea frigului are drept consecinţă reducerea proteinelor serice,
intensificarea hidrolizei proteinelor tisulare, stimularea secreţiei glandei tiroide şi a
suprarenalelor, spolierea organismului de electroliţi, reducerea numărului de fagocite şi
instalarea fenomenelor de imunosupresie, alterarea mucoasei respiratorii şi reducerea
activităţii cililor vibratili.
Temperaturile scăzute acompaniate de umidităţi crescute, stau la baza apariţiei
bolilor a frigore şi reumatismului.
Temperaturile coborâte asociate cu umidităţi scăzute sunt cauza degeraturilor,
urmate de necroza ţesuturilor respective.
Temperaturile coborâte însoţite de umidităţi ridicate şi curenţi de aer mai mari
produc hipotermie şi moarte la animalele tinere (purcei, miei, pui etc).
Aerul la temperaturi ridicate afectează mai puternic starea de sănătate a
animalelor, decât la temperaturi scăzute, datorită faptului că animalele domestice sunt
mai puţin adaptate la căldură.
Eliminarea căldurii excedentare prin transpiraţie şi perspiraţie este însoţită de
spolierea organismului de electroliţi (Na şi K) şi azot proteic. La animalele care nu
transpiră, pierderea căldurii se realizează prin instalarea polipneei termice (o creştere de
până la 10 ori), care are drept consecinţă eliminarea excesivă de dioxid de carbon,
conducând la alcaloză gazoasă, la perturbarea metabolismului mineral. La păsări acest
fenomen se manifestă prin producerea de ouă cu calitatea cojii necorespunzătoare.
Pierderea de apă în exces are drept consecinţă hemoconcentraţia, iar la
rumegătoare, în plus, reducerea amplitudinii şi frecvenţei contracţiilor ruminale şi a
cantităţii de acizi graşi volatili din rumen.
în ambianţe calde se înregistrează scăderea proteinelor totale, a zincului plasmatic
şi a retenţiei de azot în organism şi creşterea eliminării acidului uric, prin urină.
De asemenea, se produce o acutizare a afecţiunilor respiratorii cronice şi o
creştere a posibilităţii de apariţie a infecţiilor aerogene.
Temperaturile excesive, asociate cu umiditate ridicată şi curenţi de aer reduşi sunt
greu suportate de animale, datorită creşterii temperaturii interne şi riscului de apariţie a
şocului caloric.

25
 Şocul caloric este mai frecvent la animale cu posibilităţi reduse la transpiraţie sau
la care aceasta lipseşte. Acesta se înregistrează pe timpul transportului sau în adăposturi
cu ventilaţie insuficientă şi se manifestă clinic prin hipertermie, accelerarea ritmului
cardiac şi respirator, congestia mucoaselor, sete intensă, refuzul hranei, prostraţie,
somnolenţă, epuizare, convulsii tetaniforme, moarte (intervine când temperatura internă
depăşeşte 43°C la mamifere şi 46°C la păsări).
Protecţia animalelor împotriva temperaturii excesive, ridicate sau coborâte, se
face în mod diferit, în funcţie de specie, categoria de exploatare şi sistemul de creştere
(gospodăresc, semiintensiv, intensiv). Aceasta se realizează prin adăpostire, unde se poate
practica sau nu condiţionarea aerului.

UMIDITATEA AERULUI ATMOSFERIC

Date generale privind umiditatea aerului atmosferic

în atmosferă se găseşte întotdeauna apă, în diferite cantităţi, sub formă gazoasă
(vapori), lichidă (picături) sau solidă (cristale de gheaţă).
Apa din atmosferă îşi are originea în apa evaporată din diferitele surse de pe
planetă (mări, oceane, lacuri, fluvii etc), procese industriale etc. Vaporii de apă au o
densitate mică, motiv pentru care au o mişcare ascendentă, ajungând în atmosferă.
Umiditatea aerului este reprezentată de conţinutul în vapori de apă a acestuia şi se
exprimă în mărimi higrometrice: umiditatea maximă, absolută, relativă, deficit de
saturaţie şi punct de rouă. Dintre acestea, în igienă se operează frecvent cu umiditatea
relativă, care exprimă procentual gradul de saturaţie a aerului în vapori de apă, respectiv,
raportul dintre umiditatea absolută şi umiditatea maximă înmulţită cu 100.
Umiditatea aerului prezintă variaţii zilnice şi anuale.
Zilnic, în toate anotimpurile, umiditatea relativă înregistrează o maximă în zori şi
o minimă după-amiaza.
Anual, umiditatea relativă înregistrează o maximă în decembrie şi o minimă în
august.
Influenţa umidităţii aerului asupra animalelor
Umiditatea aerului influenţează starea de sănătate şi de producţie a animalelor, în funcţie
de temperatură şi mişcarea aerului, cu care acţionează sinergie asupra lor. Aceasta
intervine în raporturile termice dintre organism şi mediu.
Mărimea pierderilor de căldură prin evaporare este determinată de temperatura şi
umiditatea aerului.
La temperaturi scăzute şi umidităţii relative ridicate (peste 75%) efortul de
termoreglare este mare, fapt care conduce la scăderea indicelui de conversie al hranei,
scăderea producţiei şi la creşterea incidenţei bolilor respiratorii.
Umiditatea relativă scăzută a aerului (sub 40%) în condiţii de frig, atrage după
sine reducerea pierderilor de căldură de către organism, dar favorizează apariţia
degeraturilor la urechi, coadă şi mameloane.
Există o strânsă interdependenţă între raportul dintre temperatura şi umiditatea
aerului şi modul de acţiune al acestora asupra animalelor.
Raporturile dintre cei doi factori fizici ai aerului au fost sintetizaţi în indicele
temperatură-umiditate (ITU).

26
 La temperaturi sub cele de confort, valoarea ITU scade o dată cu creşterea
umidităţii relative a aerului, fapt care semnifică o accentuare a acţiunii acestor
temperaturi asupra animalelor proporţional cu sporirea umidităţii acestuia. Efectul
temperaturii şi umidităţii în asemenea condiţii este resimţit de animale la temperaturi mai
scăzute decât sunt în realitate.
La temperaturi de confort sau în apropierea lor, ITU rămâne neschimbat sau se
modifică puţin, fapt care demonstrează că umiditatea în sine, în acest context, nu are nici
o acţiune asupra organismului.
La temperaturi ridicate ale mediului, peste valorile de confort, ITU creşte
proporţional cu mărimea umidităţii relative, fapt care indică o resimţire mai puternică a
efectelor temperaturii existente de către animale.
Umiditatea influenţează producţia animalelor în mod indirect, prin intensificarea
efectelor temperaturii. în ambianţe de neutralitate termică, umiditatea nu influenţează
producţia animalelor, dar are o influenţă deosebită la temperaturi ridicate sau scăzute.
O umiditate ridicată în mediul exterior asigură condiţii favorabile de existenţă şi
dezvoltare a microorganismelor, paraziţilor şi gazdelor intermediare.
Protecţia animalelor faţă de efectele nefavorabile ale umidităţii se poate realiza
numai în adăposturi, prin măsuri care se referă la reducerea surselor de vapori şi la
asigurarea unor temperaturi cât mai apropiate de zona de neutralitate termică.

PRESIUNEA ATMOSFERICĂ

Date generale despre presiunea atmosferică

Presiunea atmosferică este definită ca forţa cu care aerul apasă asupra scoarţei
terestre, corpurilor şi vieţuitoarelor aflate pe aceasta.
Presiunea atmosferică nu este uniformă, prezintă variaţii legate de: zona
geografică, altitudine şi în timp.
Variaţia presiunii după zona geografică: în unele zone se înregistrează valori mari,
numite maxime barometrice (anticicloni), iar în altele valori coborâte - ată un câmp
minime bammetrice (cicloni). La poli se menţine un câmp anticiclonic, în timp ce la
ecuator se constciclonic.
Ciclonii şi anticiclonii se întind pe suprafeţe foarte mari (sute sau chiar mii de km
în diametru), fiind în continuă mişcare. In situaţia în care ciclonii şi anticiclonii se menţin
mai mult în anumite regiuni, constituie aşa numiţii centrii de acţiune ai atmosferei,
influenţând esenţial circulaţia aerului pe glob.
Variaţia presiunii cu altitudinea este consecinţa scăderii densităţii aerului în raport
cu înălţimea. Presiunea atmosferică scade o dată cu creşterea altitudinii.
Variaţia periodică diurnă are două maxime, la orele 10 şi 22 şi două minime, la
orele 4 şi 16. Amplitudinea diurnă este reprezentată de diferenţa dintre maxima de la ora
10 şi minima de la ora 16.
La noi în ţară aceasta are o valoare de 2-3 mm coloană de mercur.
Variaţia periodică este condiţionată de anotimp, latitudine şi natura suprafeţei
terestre, în zonele temperat continentale presiunea maximă se înregistrează iarna şi
minima vara.

27
 Variaţiile neperiodice sunt consecinţa încălzirii inegale a stratului inferior al
atmosferei şi a mişcărilor turbulente ale aerului, generând schimbarea vremii.
Amplitudinea variaţiei neperiodice poate ajunge la 50 mm-coloană de mercur.
Prin unirea punctelor cu aceeaşi presiune se obţin liniile izobare. Hărţile care cuprind
aceste linii se numesc hărţi barice.
Presiunea care se exercită asupra animalelor se măsoară în kgf/cm2 suprafaţă
corporală. Aceasta nu este distructivă şi nu este sesizată de om şi animale pentru că este
contracarată de presiunea ce se exercită din cavităţile interne şi organele care se află în
comunicare directă cu exteriorul.
Animalele sunt adaptate nivelului presiunii din zona în care trăiesc şi suportă
astfel, fără consecinţe, variaţiile diurne şi anuale lente şi de mică intensitate.
Variaţiile neperiodice mari, produse în timp scurt, sunt resimţite puternic de om şi
animale, fiind definite ca manifestări de barosensibilitate. In acest context presiunea
atmosferică este considerată ca factor biotropic al mediului.

Influenţa presiunii atmosferice asupra animalelor

Presiunea atmosferică exercită o influenţă directă, mai puţin importantă şi una
indirectă, mai importantă, prin modificarea cantităţii absolute de oxigen din aer şi prin
fenomenele meteorologice ce o asociază sau pe care le determină.
Creşterea presiunii atmosferice în limite obişnuite are o influenţă pozitivă, prin
cantitatea sporită de oxigen. Presiunea în sine este compensată, deci nu este resimţită,
Scăderea bruscă a presiunii produce unele fenomene de hipervigilenţă şi de modificare a
tonusului sistemului neurovegetativ.
în schimb, scăderea obişnuită de presiune, periodică sau neperiodică, nu are efecte
negative sub raportul cantităţii de oxigen, deoarece tensiunea acestuia nu scade sub
nivelul necesar oxigenării sângelui, datorită faptului că hemoglobina se saturează şi la
presiuni mai mici.
Oxigenarea bună a sângelui se realizează la o presiune parţială a oxigenului în
alveola pulmonară de minimum 100 mm Hg, situaţie care se înregistrează până la
altitudini de 360 m. Peste aceste altitudini, animalele compensează deficitul de oxigen
prin modificări funcţionale (creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii şi accelerarea
ritmului cardiac) şi organice (hipetrofie cardiacă, modificări ale conţinutului sângelui,
creşterea numărului de hematii, a cantităţii de hemoglobina şi de imunoglobuline).
Modificările organice, în condiţiile adaptării la altitudine, sunt favorabile în situaţia
readucerii animalelor la altitudini mici.
Prin creşterea mai multor generaţii de animale la altitudine se realizează în
general adaptarea la presiuni scăzute.
Animalele care nu se adaptează fac boala de altitudine (boala salbei).
Procentul de ecloziune scade cu altitudinea, ajungând la 2.200 m la 64%, faţă de
valoarea obişnuită de 80%, la altitudini mici.
în condiţiile unei presiuni scăzute, gazele din corp tind să egaleze presiunea
atmosferică generând: barotraume (când gazele din organism nu se pot elimina), boala de
decompresiune (azotul trece din forma de soluţie din sânge, în aceea de bule de gaz) şi
anoxia (consecinţă a scăderii presiunii parţiale a oxigenului).
Protecţia animalelor în condiţiile de altitudine din ţara noastră presupune măsuri
speciale doar în cazul transferului acestora la păşunatul alpin. Aspectele negative legate

28
de transferul animalelor pentru păşunatul alpin se evită prin asigurarea adaptării
animalelor pe parcursul mai multor zile.

MIŞCAREA AERULUI ATMOSFERIC

Date generale despre mişcarea aerului atmosferic

Mişcarea aerului în mediul exterior în condiţiile ţării noastre poate fi perceptibilă
(vânt) şi imperceptibilă (curenţi de aer).
La vânturi se apreciază: direcţia, tăria şi viteza .
Direcţia vânturilor se stabileşte în funcţie de punctele cardinale şi se determină cu
girueta, care poate fi de mai multe feluri (ex. Wild).
Variaţia direcţiei vânturilor poate fi: zilnică, sezonieră şi neperiodică.
Variaţia direcţiei zilnică poate fi periodică, aşa cum e cazul brizei de munte sau de
mare.
Variaţia direcţiei sezonieră este legată de anotimp. în condiţiile ţării noastre,
direcţia dominantă a vânturilor este din nord şi est în timpul iernii şi din sud şi vest în
cursul veni.
Variaţia direcţiei neperiodică este accidentală şi este consecinţa pătrunderii
maselor de aer cald sau rece într-un anumit areal.
Viteza vânturilor se exprimă în m/s. Se determină în funcţie de intensitate cu
anemometre (până la 0,2 m/s) şi catatermometre (sub 0,2 m/s).
Tăria vânturilor se exprimă în kgf/m2. Aceasta este proporţională cu pătratul
vitezei şi este maximă iarna şi minimă vara.
Se apreciază în mai multe moduri, aşa cum ar fi scara Beaufort (efectul mecanic
al vânturilor asupra obiectelor întâlnite).

Influenţa mişcării aerului atmosferic asupra animalelor

Vânturile influenţează funcţia de termoreglare, iar prin temperatura maselor de
aer pe care le pune în mişcare are efecte negative sau pozitive asupra animalelor. Acestea
acţionează direct sau indirect asupra animalelor, în ambianţe reci, calde şi de neutralitate
termică.
Acţiunea directă a vânturilor în ambianţe reci constă în deplasarea temperaturii
critice inferioare spre un nivel mai ridicat. Creşterea valorii temperaturii critice inferioare
este consecinţa reducerii eficienţei barierei izolatoare externe.
La aceeaşi lungime a fanerelor, pierderea de căldură este mai mare la animale cu
învelişul pilos mai rar (porcinele pierd mai multă căldură decât ovinele).
Pierderile sunt influenţate de unghiul în care vântul intră în contact cu corpul
animalelor. Acestea sunt cu atât mai mari cu cât unghiul de acţiune se apropie de 90°. în
aceste ambianţe vânturile conduc la un consum mare de energie calorică, în detrimentul
producţiilor animaliere.
Vânturile reci asociate cu temperaturi scăzute şi umidităţi ridicate determină
pierderi mari de căldură şi apariţia de boli a frigore.
Acţiunea directă a vânturilor în ambianţe calde are efecte benefice, prin
favorizarea proceselor de cedare a căldurii către mediul exterior şi micşorarea riscului de
apariţie a şocului caloric.

29
 Acţiunea directă a vânturilor în ambianţe de neutralitate termică nu afectează
termoreglarea, deci nu are nici o influenţă asupra animalelor.
Influenţele indirecte ale vânturilor asupra animalelor sunt consecinţa: diluării
poluanţilor; difuzării pulberilor şi a microorganismelor; creşterii curenţilor de aer în
adăposturi; intensificării schimburilor de aer; creşterii presiunii aerului etc.
Vânturile constituie un factor biotropic al mediului, fapt reliefat prin manifestarea
de către animale a unor fenomene de sensibilitate specifică - anemosensibilitate.
Protecţia animalelor faţă de efectele vânturilor se realizează prin adăpostirea şi
orientarea acestora pe păşune, astfel încât să intre în contact cu ele din faţă sau din spate
şi nu din lateral.

RADIAŢIILE SOLARE, TERESTRE SI ATMOSFERICE

ŞI INFLUENTA LOR ASUPRA ANIMALELOR

Date generale despre radiaţii

Sursa cea mai importantă de energie pentru Terra o reprezintă soarele. Energia
solară determină aproape toate fenomenele fizice, chimice şi biologice ce se produc în
atmosferă sau la suprafaţa Terrei.
Energia solară se propagă sub formă de radiaţii electromagnetice şi corpusculare,
care ajunse pe Terra se transformă în special în energie calorică.
Intensitatea radiaţiei solare variază în raport cu diferiţi factori cum sunt:
amplasarea geografică, condiţiile de relief, anotimpul, unghiul de incidenţă al radiaţiei şi
distanţa Pământului faţă de Soare etc.
Din radiaţia totală, 16% este absorbită de aer si nori, 30% reflectată de nori, 24%
este difuzată de nori, iar circa 30% ajunge pe sol ca radiaţie directă.
La suprafaţa pământului ajunge circa 46% din radiaţia de la limita superioară a
atmosferei, din care 30% ca radiaţie directă şi 16% ca radiaţie difuză. Absorbţia
radiaţiilor este diferită, în funcţie de lungimea de undă şi starea atmosferei. Vaporii de apă
şi pulberile au o capacitate de absorbţie variabilă, în funcţie de concentraţia şi natura
acestora, pe când gazele au o capacitate de absorbţie constantă.
Factorul de opacitate al atmosferei reprezintă raportul dintre absorbţia reală a
aerului atmosferic şi cea a aerului pur şi uscat. Acesta este mai mare vara decât iarna, la
altitudini mici faţă de altitudini mari şi în zone poluate faţă de zone nepohiate.
Radiaţia solară directă prezintă variaţii diurne şi anuale. în cursul unei zile radiaţia
solară este maximă la amiază, când soarele este la zenit; iar în cursul unui an în aprilie-
iunie, când factorul de opacitate este mai mic.
Radiaţia solară difuză este reprezentată de cantitatea de radiaţii difuzată în
atmosferă, datorită prezenţei în aceasta în special a particulelor mari (vapori, ceaţă, nori,
pulberi), dar şi a gazelor. Aceasta este direct proporţională cu radiaţia directă şi invers
proporţională cu opacitatea atmosferei. Este mai frecventă la altitudini mici, în prezenţa
nebulozităţii şi în cazul poluării.
Radiaţia directă şi difuză este parţial reflectată de Terra.
în igienă se utilizează noţiunea de albedou (raportul dintre radiaţia reflectată şi
radiaţia incidenţă), care are mare importanţă în iluminarea mediului şi a adăposturilor.

30
Albedoul cel mai ridicat îl are zăpada proaspătă (80-90%), iar cel mai scăzut suprafaţa
apelor, vara (6-7%).

Clasificarea radiaţiilor
în studiul igienei, din gama foarte largă de radiaţii interesează în principal
radiaţiile: ionizante, ultraviolete, luminoase, infraroşii şi microundele.
Radiaţiile ionizante au lungimea de undă între 0,001-100 nm.
Radiaţiile ultraviolete au lungimea de undă între 150-400 nm şi reprezintă 1% din totalul
radiaţiilor solare.
Radiaţiile luminoase au lungimea de unde între 400-780 nm şi reprezintă 40% din totalul
radiaţiilor solare.
Radiaţiile infraroşii au lungimea între 780-3000 nm şi reprezintă 59% din totalul
radiaţiilor solare.
Microundele au lungimea de undă între 1 mm -10 mm.

Radiaţiile ionizante
Consideraţii generale privind radiaţiile ionizante
Radiaţiile ionizante au proprietatea de a ioniza materia asupra căreia acţionează,
datorită energiilor mari pe care le eliberează la locul de contact, deplasând electronii
atomilor cu formare de perechi de ioni. în această categorie sunt cuprinse radiaţiile
electromagnetice formate din fotoni (radiaţii X şi gamma) şi radiaţii corpusculare - fluxul
de particule atomice (radiaţia a, încărcată pozitiv şi radiaţia b, încărcată negativ; pozitroni
şi neutroni).
Cele două tipuri de radiaţii (electromagnetice şi corpusculare) se deosebesc sub
raportul capacităţii de ionizare şi de penetrabilitate în diferite materiale, inclusiv în
ţesuturile organismului animal.
Radiaţiile ionizante electromagnetice au o mare capacitate de penetrare în
ţesuturi, în funcţie de densitatea acestora,, fapt care a permis utilizarea lor în
radiodiagnostic şi radioterapie.
Radiaţiile ionizante corpusculare, cu excepţia fluxurilor de neutroni, au o
capacitate redusă de penetraţie: astfel, radiaţia a este reţinută de stratul cornos (penetrează
0,1 mm), iar radiaţia b străbate numai ţesutul cutanat pe care îl poate leza (penetrează
până la 2 cm).
Radiaţiile a şi b au o capacitate ionizantă mai mare decât radiaţiile
electromagnetice. Neutronii nu produc o ionizare primară, ci una indirectă.
Iradierea externă cu radiaţii a şi b este mai puţin nocivă, în comparaţie cu radiaţiile
ionizante electromagnetice, pe când iradierea internă este inversă la cele două radiaţii.
Aceasta este consecinţa expunerii parţiale sau totale a organismului la radiaţia externă,
efectul înregistrându-se în ţesuturile care absorb radiaţia, în funcţie de penetrabilitatea
acesteia.
Iradierea internă este produsă de atomii elementelor radioactive (radionuclizii),
care pătrund în organism prin inhalare, ingestie şi administrare parentală, în cazul
utilizării în scop de diagnostic sau terapeutic. Radionuclizii urmează ciclul metabolic al
elementului respectiv, iradiind ţesuturile cuprinse în acest ciclu, respectiv întregul
organism sau numai anumite organe sau sisteme, în funcţie de modul de cumulare.
Sursele de radiaţii sunt reprezentate de iradierea naturală şi artificială.

31
 Iradierea naturală este consecinţa radiaţiilor terestre (acţionează prin iradierea
externă şi internă) şi extraterestre (cosmice).
Radiaţiile terestre cu iradiere naturală externă sunt consecinţa radiaţiei gamma a
unor radionuclizi naturali cu viaţă lungă (40K, 232Th, 238U, 228Ra, 226Ra) şi unele
gaze radioactive din atmosferă ca Radon şi Thoron.
Radiaţiile terestre cu iradiere naturală internă sunt generate de pătrunderea în
organism a radiului natural (226Ra şi 228Ra), care se fixează în ţesutul osos şi de gazele
de dezintegrare (Radon, Thoron) care se acumulează în pulmon.
Valoarea iradierii naturale în lume este în medie de 100 mrad, iar la noi în ţară
este de circa 70 mrad.
Iradierea artificială este produsă de utilizarea de către om a radiaţiilor ionizante în
diferite domenii. Aceasta este generată de o expunere profesională şi alta neprofesională
pe diverse căi.
Acţiunea razelor ionizante asupra sănătăţii animalelor
Efectul biologic este consecinţa acţiunii directe a energiei eliberate de radiaţii,
care lezează sau distrug celulele; sau a acţiunii indirecte a energiei eliberate de radiaţii,
care acţionează prin intermediul radicalilor instabili şi cu reactivitate crescută.

Radiaţiile ionizante au acţiune cu efecte somatice şi genetice.

Efectele somatice se referă la leziunile anumitor organe sau sisteme, produse de
alterări celulare grave şi la modificările genetice ale celulelor somatice, cu apariţia de
descendenţi celulari modificaţi. Acestea pot fi precoce sau tardive.
Efectele somatice precoce apar la interval scurt de la expunere şi se încadrează în
noţiunea de boală de iradiere.
Efectele somatice tardive apar în cazul expunerilor mici şi repetate la radiaţii
ionizante sau la interval mare după expuneri accidentale scurte, la doze sub limita celor
care produc boala de iradiere acută.
Efectele genetice privesc modificările produse de radiaţiile ionizante asupra
celulelor germinale, afectând substratul ereditar prin mutaţii şi aberaţii cromozomiale.
Măsurile de profilaxie faţă de radiaţiile ionizante reprezintă un subiect important,
abordat pe plan internaţional şi naţional. în acest sens, prin Legea nr.43/1995 a fost
ratificată "Convenţia privind securitatea nucleară", adoptată de "Comisia pentru Energie
Atomică" la Viena, în anul 1994. Obiectivele convenţiei sunt: atingerea şi menţinerea
unui nivel ridicat al securităţii nucleare în întreagă lume prin întărirea măsurilor la nivel
naţional şi prin cooperare internaţională; stabilirea şi menţinerea unui sistem eficient de
protecţie în instalaţiile nucleare împotriva riscurilor radiologice potenţiale, în scopul
protejării indivizilor, societăţii şi mediului faţă de efectele nocive ale radiaţiilor ionizante
emise de aceste instalaţii şi prevenirea accidentelor.
Prin ratificarea Convenţiei, România şi-a asumat o serie de responsabilităţi, aşa
cum sunt: crearea unui cadru legislativ şi organizatoric pentru siguranţa nucleară şi
protecţia mediului, participarea la reuniunile de examinare a rapoartelor ţărilor membre
ale "Comisiei pentru Energie Atomică" din care trebuie să rezulte modul de îndeplinire a
obligaţiilor care decurg din Convenţie.
Prin promulgarea Legii nr.l 11/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţii
nucleare, ţara noastră şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin adoptarea Legii nr.43/1995

32
menţionată anterior, de a avea cadrul legislativ şi organizatoric pentru desfăşurarea în
siguranţă a activităţilor nucleare.
Legea nr.l 11/1996 este structurată în 7 capitole şi 3 anexe. în cele 7 capitole sunt
prezentate: dispoziţiile generale; regimul de autorizare; obligaţiile titularilor de
autorizaţii; regimul de control; alte autorizaţii, avize şi responsabilităţi; sancţiuni şi
dispoziţii tranzitorii şi finale. Anexele se referă la: lista materialelor, dispozitivelor,
echipamentelor şi informaţiilor pertinente; definiţii şi lista organelor de control al
activităţilor nucleare.
Obiectivul legii este acela de a asigura desfăşurarea în siguranţă a activităţilor
nucleare în scopuri paşnice, astfel încât să îndeplinească condiţiile de securitate nucleară,
de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii.
Prevederile legii se aplică în cercetarea, proiectarea, amplasarea, producţia,
construcţia, montajul, punerea în funcţiune, exploatarea, modificarea, dezvoltarea,
importul şi exportul obiectelor şi instalaţiilor nucleare; minerit, prepararea minereurilor;
furnizarea şi utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiaţiilor ionizante,
producerea, furnizarea, transportul şi depozitarea materialului nuclear etc.
Autoritatea competentă este Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului prin Comisia
Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare.
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare emite reglementările
referitoare la: cerinţele generale de securitate nucleară, pentru protecţia contra radiaţiilor
ionizante; protecţia fizică şi la intervenţii în caz de accident nuclear; procedurile de
autorizare şi control în domeniul nuclear; taxe şi tarife în domeniu etc.
De comun acord, prin Ordinul emis în 1997 de MAPPM (890/IO) şi MS (925/ID)
au stabilit noile norme republicane de radioprotecţie - limitele de expunere pentru
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor cu radiaţii ionizante.
Prin Legea nr. 16/1998, pentru modificarea şi completarea Legii nr.l 11/1996,
privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, se stabileşte că autoritatea
competentă în domeniul nuclear este Comisia Activităţilor Nucleare, care trece din
subordinea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului în aceea a Guvernului României.
Conform prevederilor Legii nr.16/1998, Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor
Nucleare i se conferă un domeniu de activitate mult mai larg, inclusiv de promovare a
intereselor României pe lângă Agenţia pentru Energie Atomică, Agenţia pentru Energie
Nucleară şi alte organisme internaţionale specializate şi organizarea reţelei de
supraveghere a radioactivităţii mediului şi a parametrilor acestuia.
în ceea ce priveşte iradierea medicală, este de reţinut faptul că radiodiagnosticul şi
radioterapia trebuie făcută în condiţii de beneficiu maxim, cu minim de risc pentru
subiectul în cauză.

Radiaţii ultraviolete
Consideraţii generale privind radiaţiile ultraviolete
Radiaţiile ultraviolete se caracterizează prin lungime de undă mică, penetrabilitate
scăzută şi energie ridicată, capabilă de a distruge microorganismele şi de a induce
modificări chimice în organismul animalelor cu care vin în contact, precum şi de a ioniza
aerul. Se împart în raze ultraviolete lungi (320-400 nm, reprezentând 90% din total),
mijlocii (250-320 nm) şi mici (150-250 nm).

33
 Cantitatea absolută de radiaţii ultraviolete creşte pe măsura ridicării soarelui la
zenit. Norii şi poluanţii atmosferici reţin majoritatea razelor ultraviolete, fapt care
conduce la înregistrarea unor valori mici în oraşe, ca în câmp deschis sau la munte.

Acţiunea radiaţiilor ultraviolete asupra animalelor

Efectul biologic al radiaţilor ultraviolete depinde de lungimea lor de undă.
Radiaţiile ultraviolete exercită o acţiune directă şi indirectă asupra animalelor.
Acţiunea directă este consecinţa penetrării razelor ultraviolete lungi până la
nivelul dermului şi a razelor ultraviolete mijlocii până la nivelul stratului mucos al
epidermului.
La nivelul pielii, radiaţiile ultraviolete lungi produc eritem cutanat, pe zonele
depigmentate sau mai puţin îmbrăcate cu păr (bovine, ovine, suine), mai ales primăvara,
iar radiaţiile ultraviolete mijlocii produc transformarea provitaminelor D în vitamine D.
Radiaţiile ultraviolete stimulează funcţia glandei tiroide şi a organismului în
peneral prin: intensificarea metabolismului general (proteic, glucidic, mineral);
mcunoaiea tabloului sangvin şi stimularea multiplicării celulare etc.
De asemenea, au efect favorabil asupra f "oducţiei de spermă la berbeci, al
sporului de creştere în greutate la miei şi purcei etc.
Razele ultraviolete se folosesc cu bune rezultate în tratamentul rahitismului şi al
afecţiunilor chirurgicale (actinoterapia), precum şi în acţiunile de decontaminare, datorită
efectului microbicid.
La iepuri, radiaţiile ultraviolete cu lungimi de undă de 298 nm produc cheratite şi
ulcere ale corneei.
La bovine, radiaţiile ultraviolete cu lungimi de undă de 290-320 nm agravează
acţiunea Moraxellei bovis în producerea conjunctivitei.
Acţiunea indirectă a razelor ultraviolete este consecinţa îmbunătăţirii condiţiilor
de mediu, prin reducerea numărului de germeni şi creşterea concentraţiei de ozon şi de
aeroioni negativi.
Radiaţiile cu lungimi de undă mică, care sunt reţinute în mare parte de stratul de
ozon, au un puternic caracter abiotic, microbicid în special. Acestea intervin în
decontaminarea naturală a aerului, apei şi solului.

Radiaţiile luminoase
Consideraţii generale privind radiaţiile luminoase
Radiaţiile luminoase se împart în 7 categorii: violet, indigo, albastru, verde,
galben, portocaliu şi roşu. Acestea constituie factorul determinant în funcţionarea
normală a ecosistemelor din natură, în care se includ şi animalele domestice.
Datorită faptului că radiaţiile luminoase au lungimea de undă mică, au putere de
penetraţie redusă şi acţionează prin energie calorică în care se transformă, consecutiv
creşterii lungimii de undă.
Caracteristic pentru radiaţiile luminoase este faptul că sunt recepţionate de
fotoreceptorii retinei şi conduse la centrii nervoşi din scoarţa cerebrală, determinând
percepţia vizuală.
Reacţia animalelor, a lumii vii în general la stimulii luminoşi se numeşte
fotosensibilitate. Fotosensibilitatea se poate manifesta sub diverse forme: fototactism
(orientare spre lumină), fototropism pozitv sau negativ (deplasare spre lumină,

34
îndepărtare de lumină) şi fotoperiodism (necesitatea alternării lumină-întuneric pentru
dezvoltarea optimă).
Radiaţiile luminoase sunt determinante în viaţa animalelor prin acţiunea directă
-informaţională şi indirectă - energetică.

Influenţa razelor luminoase asupra animalelor

A. Acţiunea informaţională a razelor luminoase
Prin senzaţia vizuală, animalele intră în contact cu mediul exterior, stabilind ca
reacţii voluntare, relaţii intra şi interspecifice, fapt care le permite hrănirea, adăparea,
reproducţia etc.
Radiaţiile luminoase acţionează şi asupra sistemului nervos vegetativ, prin
intermediul scoarţei şi a conexiunilor acesteia cu centrii neuro vegetaţi vi, dar şi direct
prin căile Frey, dintre retină şi hipotalamus.
Reacţia animalelor la stimulii luminoşi este dependentă de intensitatea şi durata
luminii şi de alternanţa perioadelor de iluminat şi întuneric.
Intensitatea luminii, definită drept cantitatea de energie purtată de radiaţiile
electromagnetice din spectrul luminos, determină răspunsuri fiziologice ale animalelor.
La intensităţi mari, animalele îşi adaptează ochiul pentru recepţionarea unei cantităţi mai
reduse de radiaţii.
Durata iluminării are importanţă deosebită asupra activităţii animalelor. Intervalul
de lumină naturală sau artificială dintr-o zi astronomică este definit ca fotoperioadă. în
natură, durata iluminării este dependentă de latitudine, de anotimp^ şi de alternanţa
lumină -întuneric. Durata zilelor şi nopţilor este egală numai la ecuator. In celelalte zone
ale globului durata zilei lumină este diferită, în funcţie de mişcarea de revoluţie şi de
gradul de înclinare a axei Pământului faţă de Soare.
Durata critică a zilei este înregistrată în România numai la echinocţiile de
primăvară (21 martie) şi toamnă (22 septembrie) şi corespunde la 12 ore lumină şi 12 ore
întuneric. Animalele care reacţionează prin activarea unor funcţii la un număr de ore mai
mare de 12 (durata critică) sunt definite ca longidiume, iar cele care răspund la o
iluminare mai mică de 12 ore se numesc brevidiurne.
Alternanţa perioadelor de iluminat şi întuneric determină la animale
fotoperiodismul, definit ca ansamblul reacţiilor de răspuns al organismului animal la
acest fenomen astral.
în condiţiile unui iluminat cu durată şi intensitate adecvată, intervine sistemul
nervos simpatic, care asigură animalelor un tonus bine exprimat, prin intensificarea
catabolismului, pe când în situaţia unor fotoperioade scurte, intervine sistemul nervos
parasimpatic, care favorizează anabolismul, depunerile.
Fotoperioadele lungi favorizează, în general, creşterea în greutate şi activitatea de
reproducţie.
Astfel, la juninci creşterea fotoperioadei în sezonul de toamnă-iarnă conduce la
creşterea sporului în greutate cu 11%. La tauri şi vieri indicatorii de calitate a spermei
sunt net superiori în condiţiile creşterii fotoperioadei.
Vacile care fată iarna, când fotoperioada este în creştere, produc cu 12% mai mult
lapte ca cele care fată vara.
în cazul ovinelor şi caprinelor, scurtarea fotoperioadei în cursul verii la un nivel
de 12 ore face posibilă monta în extrasezon.

35
 Tineretul aviar de reproducţie crescut în sistem intensiv şi supus unui regim de
iluminat prea lung ajunge la maturitatea sexuală înainte de atingerea maturităţii somatice,
fapt care se manifestă prin frecvenţa mare a rupturilor cloacale, producerea de ouă mici şi
epuizarea prematură a efectivelor.
Radiaţiile luminoase pot avea şi alte efecte nefavorabile, cum este fotodermatoza.
Aceasta este o stare patologică provocată de transformarea rapidă de către unele substanţe
fotosensibile (conţinute de trifoi, lucerna, ştir etc.) a radiaţiilor luminoase în radiaţii cu
lungime de undă mai mare (infraroşii) însoţite de energie calorică şi eritem.
Bioritmul este definit ca o manifestare ciclică şi periodică a unor funcţii organice.
Acesta poate fi scurt (contracţiile cardiace, respiratorii) sau lung (circadiane
corespunzătoare unei zile astronomice şi sezoniere - lunare şi anuale). Declanşarea
bioritmurilor (orologiilor biologice) este determinată de alternanţa fotoperioadelor cu
întunericul şi de durata fotoperioadelor. Lumina are un rol de sincronizare a bioritmului
cu timpul astronomic.
B. Acţiunea energetică a razelor luminoase se exercită în mod indirect asupra animalelor
de fermă, prin participarea la fenomenele de fotosinteză, implicit la producţia de furaj.
Procesul de fotosinteză asigură, de asemenea, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, prin
consum de dioxid de carbon şi eliminarea de oxigen, precum şi prin inactivarea
microorganismelor şi oxidarea unor poluanţi.
Radiaţiile luminoase solare folosite în anumite limite sub formă de helioterapie
pot contribui la creşterea capacităţii de rezistenţă la îmbolnăviri şi a activităţii de
reproducţie, la regenerarea ţesuturilor, la ameliorarea sau vindecarea rahitismului.
Importanţa luminii în producţia şi sănătatea animalelor este majoră, aceasta
devenind în zootehnia intensivă şi industrială factor tehnologic de producţie sub forma
programelor de lumină.
Protecţia animalelor faţă de radiaţiile luminoase este necesară numai în măsura în
care acestea sunt folosite ca factor de restricţie sau stimulare a producţiei sau
reproducţiei. Acest deziderat se realizează prin creşterea şi exploatarea animalelor în
adăposturi oarbe, fără ferestre.

Radiaţiile infraroşii
Consideraţii generale privind radiaţiile infraioşii
Radiaţiile infraroşii se caracterizează prin capacitatea de a penetra atmosfera,
motiv pentru care ajung pe pământ în proporţie de până la 72%.
Cantitatea absolută maximă de raze infraroşii ajunge pe Terra după amiaza. Creşterea
opacităţii atmosferei reduce mult cantitatea de radiaţii infraroşii care ajunge pe Pământ.

Acţiunea radiaţiilor infraroşii asupra animalelor

Radiaţiile infraroşii au o acţiune directă şi indirectă asupra animalelor.
Acţiunea directă este consecinţa recepţionării de către organism a radiaţiilor
infraroşii, care au o lungime de undă mare, dar o energie redusă şi o capacitate de
penetrare în ţesuturi ridicată (până la 3 cm). In piele şi ţesuturi acestea se transformă în
radiaţii cu o lungime şi mai mare de undă, fenomen prin care se eliberează energie
calorică cu efect de ridicare a temperaturii, cu acţiune favorabilă sau defavorabilă asupra
organismului, după caz.

36
 în contact cu organismul animal, o parte din radiaţiile infraroşii sunt reflectate,
altă parte absorbite şi transmise ţesuturilor profunde. Cu cât culoarea pielii şi a părului
sunt mai deschise, creşte reflexivitatea, iar cu cât culoarea este mai închisă, creşte
absorbtivitatea.
Absorbtivitatea razelor infraroşii este condiţionată de culoarea învelişului pilos şi
gradul lui de curăţenie.
Radiaţiile sub 900 nm sunt reflectate ca şi radiaţiile luminoase. Albedoul maxim
corespunde învelişului pilos alb şi curat. La purcei, datorită părului rar, reflexia revine
pielii.
Părul şi lâna curată absorb mai puţină căldură decât cele murdare, dar transmit în
profunzime mai multă căldură.

Absorbţia căldurii este direct proporţională cu lungimea părului, dar mai ales a
lânii. La oile cu lână neagră, absorbţia căldurii de către piele este nulă, dacă grosimea
stratului de lână depăşeşte 2 cm. Toleranţa la radiaţiile infraroşii creşte proporţional cu
lungimea lânii.
Intensitatea acţiunii radiaţiilor infraroşii asupra animalelor este condiţionată de
natura învelişului pilos, care asigură reflexia, absorbţia şi transmiterea acestora către
piele.
In situaţia în care radiaţiile infraroşii sunt moderate sau învelişul pilos asigură o
izolare externă eficientă, efectul acestora poate fi nul sau numai cu implicaţie locală. Se
înregistrează: încălzirea locală a ţesuturilor ( manifestată prin: vasodilataţie, creşterea
temperaturii acestora, a debitului sangvin, a secreţiilor glandelor sudoripare şi sebacee );
intensificarea metabolismului pielii şi a ţesuturilor învecinate; stimularea proceselor de
multiplicare celulară şi de cicatrizare a leziunilor locale.
Dacă radiaţiile infraroşii au o intensitate ridicată sau dacă animalele sunt supuse
unei expuneri prelungite, pot să apară reacţii locale ca: eritemul caloric, urmat de arsuri
superficiale sau profunde şi insolaţia (acţiunea intensă asupra cutiei craniene, îndeosebi la
speciile cu oase craniene subţiri şi păr scurt) şi generale - şocul termic (cu hipertermie).
Reacţiile locale sunt mai frecvente primăvara, deoarece animalele nu sunt adaptate, iar
atmosfera are o opacitate mai redusă. Ochiul poate fi afectat de conjunctivită,
opacificarea corneei şi cristalinului.
Reacţia generală este mai frecventă vara şi apare în situaţia în care eforturile de
adaptare pentru menţinerea homeotermiei sunt depăşite.
Radiaţiile infraroşii pot provoca fenomene de fotodermatoză prin ele însele sau ca
urmare a transformării radiaţiilor luminoase, aşa cum s-a arătat anterior, în situaţia
ingerării de plante fotosensibilizante. Se evită prin adăpostirea animalelor.
In sezoanele reci şi de tranziţie, radiaţiile infraroşii au efecte favorabile asupra
bilanţului termic al adăposturilor, iar în sezonul cald au acţiune negativă, conducând la
creşterea temperaturii din adăposturi.
Protecţia animalelor faţă de radiaţiile solare excesive, în special infraroşii, se face
prin: adăpostirea animalelor sub şoproane, umbrare sau în adăposturi; asigurarea apei
necesare pentru băut, îmbăieri, aspersări, duşări; protecţia cutiei craniene la cabaline;
scoaterea din alimentaţie a furajelor care conţin substanţe fotosensibilizante şi furajarea
animalelor în adăposturi etc.

37
 Microundele
Microundele sunt radiaţii cu lungimea de undă mare, care sunt produse artificial.
Acestea prezintă semnificaţii de ordin igienic pentru om, doar în măsura în care
intensitatea lor este mare, apărând efecte termice şi patogene asupra sistemului
cardiovascular şi nervos.
Expunerea la doze peste limitele normale de microunde se manifestă prin
oboseală, surmenaj, cefalee, stări depresive, scăderea libidoului, tulburări ale ciclului
menstrual, modificări de vedere, modificări cardiovasculare şi de hrănire a producţiilor
cutanate.
S-au stabilit limite de scurtă durată şi de lungă durată de expunere la microunde.
Microundele se folosesc în diferite domenii de activitate, inclusiv pentru
decontaminarea furajelor administrate în hrana animalelor libere de germeni sau libere de
germeni patogeni specifici.

ELECTRICITATEA ATMOSFERICĂ

Atmosfera este locul în care se produc, în mod permanent, fenomene electrice, ca

urmare a prezenţei particulelor materiale încărcate electric (aeroni şi nuclei de
condensare), dar şi a câmpului aero-electric şi magnetic şi a fenomenelor orajoase.
Organismele vii, inclusiv animalele, sunt puternic influenţate de schimbările permanente
ce au loc în atmosferă.

Aeroionizarea
Date generale despre aeroioni
Aeroionii se formează prin pierderea sau câştigarea de către particulele materiale
(atomi, molecule sau grupe de molecule) de electroni, devenind astfel aeroioni pozitivi
sau negativi sub acţiunea factorilor ionizanţi cosmici (radiaţii cosmice, ultraviolete şi
corpusculare solare) şi telurici (substanţe radioactive din sol, apă, aer etc), precum şi a
fenomenelor meteorologice.
In atmosferă, aeroionii se formează şi se neutralizează continuu, fapt care conduce
la o mare variabilitate a numărului acestora în diferite locuri.
Persistenţa aeroionilor este condiţionată de mărimea sursei şi stabilitatea lor.
Aeroionii se deplasează în câmpul electric natural (terestru) sau artificial, condiţionând
conductibilitatea electrică.
Aeroionizarea defineşte atât procesul de formare şi evoluţie a particulelor
încărcate electric, cât şi proporţia ionilor de diferite categorii dintr-un loc dat. Aeroionii
se caracterizează prin: starea de agregare, sarcina electrică, dimensiuni, mobilitate şi
densitate.
Starea de agregare a aeroionilor diferă în funcţie de substratul la care aderă,
putând fi în consecinţă gazoşi, lichizi sau solizi.
Sarcina electrică a aeroionilor poate fi pozitivă, dacă pierd electroni şi negativă,
dacă câştigă electroni pe orbita periferică a atomilor.
Azotul şi oxigenul, ca principali constituenţi ai aerului, au capacitatea de a capta
electroni, devenind ioni negativi.

38
 In aerul curat, uscat şi nepoluat azotul este foarte instabil, pierzându-şi starea de
aeroion, pe când oxigenul poate câştiga sau pierde electroni devenind aeroion negativ sau
pozitiv.
Apa, prin evaporare, constituie o sursă importantă de aeroioni pozitivi (H30+)*
sau negativi (OH-)**.
Atmosfera curată se caracterizează prin ionizare bipolară, cu un uşor exces al
aeroionilor pozitivi. Raportul dintre sarcini (aeroionii pozitivi şi negativi) reprezintă
coeficientul de unipolaritate, care are o valoare de 1,10 - 1,20 în atmosfera nepoluată.
Greutatea aeroionilor este diferită. Aceştia pot fi uşori, grei şi ultragrei. Ionii grei
şi ultragrei iau naştere prin absorbţia ionilor mici pe nuclee de condensare, pe particule
Mobilitatea aeroionilor este invers proporţională cu dimensiunile şi masa lor şi
determină durata de viaţă a acestora (timpul scurs de la formare până la recombinare cu
aeroionii de sens contrar).
Durata vieţii aeroionilor mici în atmosfera nepoluată este de circa 20 minute, iar
în atmosfera poluată durata existenţei lor se reduce la câteva secunde. Aeroionii mari au o
durată de viaţă mai mare, de câteva ore.
Densitatea aeroionilor este reprezentată de suma aeroionilor înregistraţi la lcm3
aer.
Numărul aeroionilor pozitivi sau negativi se raportează tot la lcm3 aer.
Determinarea aeroionilor se face cu ajutorul diferitelor tipuri de electrometre
(Ebert, Geiger-Muler, Gardien etc).
Aeroionii înregistrează variaţii diurne, anuale şi accidentale ale densităţii, în
funcţie de intensitatea radiaţiei solare şi a fenomenelor meteorologice.
Variaţia diurnă înregistrează o densitate minimă la ora 8 şi o densitate maximă la ora 14.
Variaţia anuală marchează o minimă în perioada decembrie - februarie şi o maximă în
septembrie.
Densitatea aeroionilor la şes este de 400-700 perechi/cm3 , iar la munte de 2000-
3000 perechi/cm3. In zonele poluate şi în cele locuite aeroionii mici se reduc, ajungând
sub 100, dar creşte mult numărul aeroioni mari (ajungând la peste 100.000/cm3).
Se acceptă, în general, că aeroionii negativi au un efect favorabil asupra
organismului, pe când cei pozitivi au un efect nefavorabil.
Acţiunea acestora se exercită la nivelul pielii şi a aparatului respirator, iar prin
acestea se răsfrânge asupra întregului organism.
Până în prezent nu au fost elaborate norme pentru aeroioni, dar acest fapt ar putea
fi posibil în viitorul apropiat.

Aeroionii negativi
Dintre toţi aeroionii negativi, rolul major îl au aeroionii negativi de oxigen (au o
putere oxidantă mai intensă decât a oxigenului electric neutru), de a căror existenţă este
condiţionată viaţa, chiar dacă aerul inspirat conţine oxigen în concentraţie normală.
Aerul deionizat conduce la moartea animalelor de experienţă în 4-7 zile, cu
leziuni alterative, care arată o oxidare tisulară incompletă.
Efectul favorabil al aeroionilor se manifestă prin: înviorarea organismului;
acţiunea hipotensivă; stimularea reacţiilor de oxido-reducere din ţesuturi şi a secreţiei

39
glandei tiroide şi a hipofizei; îmbunătăţirea parametrilor biochimici şi hematologici
sangvini; reducerea reacţiilor de stres etc.
La o densitate redusă a aeroionilor negativi se constată fenomene de slăbire,
adinamie şi anorexie. Se consideră ca suficiente densităţi de 700-1000 aeroioni
negativi/cm3. Densităţile foarte înalte şi de durată nu au efecte negative asupra
animalelor.
Efectele favorabile ale aeroionilor şi-au găsit aplicarea în practică, motiv pentru
care a început producerea în ţară a unor generatoare de aeroioni negativi.
Sub acţiunea aeroionilor negativi se înregistrează la toate speciile de animale
parametri biologici superiori, fapt exprimat în producţii superioare, ca urmare a creşterii
ingestiei şi a indicelui de convertire a furajelor, precum şi a reducerii morbidităţii,
datorită sporirii rezistenţei organice şi a scăderii numărului de microorganisme din aer
(cu pâră la 38% în adăposturile pentru păsări şi până la 75% în adăposturile pentru
iepuri). Scăderea numărului de germeni se realizează prin grăbirea sedimentării - detitraj
fizic, dar şi prin acţiunea microbicidă - detitraj biologic.

Aeroionii pozitivi
Aeroionii pozitivi au acţiune nefavorabilă asupra animalelor.
Oxigenul ionizat pozitiv are o acţiune oxidantă mai redusă decât oxigenul
neionizat, formând în acest fel mai puţină oxihemoglobină.
Creşterea densităţii acestora şi absorbţia lor de către moleculele mari sau de către
nucleii de condensare are drept consecinţă o acţiune nefavorabilă asupra animalelor.
Aceasta se manifestă prin: creşterea excitabilităţii nervoase, a tensiunii sangvine şi a
secreţiei de serotonină (responsabilă de creşterea excitabilităţii şi de fenomenele
respiratorii); deteriorarea indicilor sangvini; dificultăţi respiratorii şi tuse la animalele cu
afecţiuni cronice.

Câmpul aeroelectric (CAE)

Sarcinile electrice ale norilor se separă în: pozitive la partea superioară şi negative
în partea inferioară, fapt care determină cedarea de sarcini negative pământului.
Suprafeţele de pământ amplasate sub bolta cerească acoperită de nori au sarcina
electrică negativă, iar suprafeţele de pământ amplasate sub bolta cerească neacoperită cu
nori au sarcina electrică pozitivă.
CAE, în consecinţă, este negativ sub bolta cerească cu nori şi pozitiv sub bolta
cerească neacoperită de nori. între sol şi aer se înregistrează o diferenţă de tensiune
(gradientul CAE) care se măsoară în V/m.
Gradientul CAE creşte direct proporţional cu înălţimea.
CAE negativ este mai mare de circa 100 de ori decât cel pozitiv. Acesta
înregistrează variaţii periodice (zilnice şi anuale) şi neperiodice.
Valoarea maximă diurnă se înregistrează după masă, între orele 17-19, iar
valoarea maximă anuală se înregistrează în perioada decembrie - ianuarie.
Gradientul CAE la suprafaţa pământului pe timp frumos este de 120-150 V/m, iar
pe timp noros ajunge la o intensitate de până la 20.000 V/m sub norii orajoşi.
CAE ocoleşte denivelările terenului, inclusiv adăposturile de animale, în care acesta este
nul.

40
 Influenţa câmpului aeroelectric asupra animalelor se manifestă în locurile
deschise datorită diferenţei de tensiune (dintre sol şi aer), dar este practic necunoscută.
La animalele mari diferenţa de potenţial dintre cap şi membre este de circa 250-280 V, iar
la animalele mici este de circa 100 V.
Se apreciază că pentru asigurarea reactivităţii biologice şi a tonusului
organismului este necesar un anumit potenţial al CAE. Animalele sunt adaptate la CAE al
zonei în care s-au format, suportând fără dificultăţi vizibile variaţiile diurne şi anuale ale
CAE, precum şi diferenţa de potenţial dintre cap şi membre.
Variaţiile neperiodice apar brusc, pe timp de furtună şi conduc la apariţia unor
fenomene de hiperexcitabilitate la animale.

Fenomenele electrice orajoase (de furtună)

Fenomenele orajoase sunt definite prin complexul de manifestări electrice din
atmosferă, care conduc la descărcări luminoase sub formă de scântei. Acestea sunt
caracteristice norilor bogaţi în picături de apă, stratificaţi sau încărcaţi electric pozitiv sau
negativ.
Obişnuit, în nori are loc un proces de stratificare a sarcinilor (negative jos şi
pozitive sus), care în situaţia când devin foarte dense se atrag, declanşând o scurgere
rapidă de sarcini sub forma unei descărcări electrice, care neutralizează cele două
depozite. După direcţia descărcărilor electrice se deosebesc fulgerele şi trăsnetele.
Fulgerele sunt definite ca descărcări electrice în interiorul norilor stratificaţi sau
între norii nestratificaţi, cu sarcini electrice de sens contrar, care nu ating pământul.
Acestea au o formă liniară, ramificată sau în zig-zag şi sunt însoţite de o iluminare
puternică şi de tunete.
Trăsnetele sunt definite ca descărcări electrice între nori şi suprafaţa pământului,
însoţite de tunete scurte şi intense. Scânteile urmează drumul cel mai scurt, motiv pentru
care sunt afectate frecvent corpurile mai înalte de pe suprafaţa Terrei. Acestea sunt mai
frecvente în perioada mai-septembrie.
Fulgerele şi tunetele, deşi nu lovesc animalele, produc la acestea fenomene de
hiperexcitabilitate, tahicardie şi încetarea temporară a digestiei, dar fără a le afecta starea
de sănătate şi de producţie.
Trăsnetele au o acţiune obişnuit fatală asupra animalelor, care este denumită ca
fulguraţie.
Fulguraţia se produce prin impact direct sau indirect (la distanţă, după lovirea
altor obiecte). Animalele pot fi afectate de şocul de întoarcere, produs de undele electrice
propagate în atmosferă.
Animalele sunt victime mai frecvente ale fulguraţiei decât oamenii, datorită
poziţiei patrupede şi lipsei oricărei izolaţii. Frecvenţa fulguraţiei pe specii în ordine
descrescătoare este următoarea: bovine, ovine, cabaline şi porcine.
Obişnuit, efectul fulguraţiei este moartea instantanee, datorită gradientului de
tensiune, care produce distrugerea sistemului nervos, sincopă cardiacă şi hipertensiune.
Cadavrele prezintă poziţia caracteristică din momentul morţii, arsuri superficiale în
regiunile expuse şi leziuni traumatice contractate la cădere.

41
 Pentru animalele moarte prin fulguraţie se întocmesc acte de despăgubire, dacă
acestea au fost asigurate. Actele de despăgubire, obişnuit, se întocmesc de către medicii
veterinari.
Protecţia animalelor împotriva fulguraţiei se face prin montarea de paratrăsnete la
adăposturi sau prin evitarea adăpostirii acestora pe timpul furtunilor pe locuri înalte sau
sub copaci.
Câmpul geomagnetic (câmpul magnetic terestru - cgm)
Pământul poate fi comparat cu un magnet uriaş, al cărui câmp are o intensitate
mică, în medie 0,5 Oersted, la suprafaţa sa. In adăposturi se înregistrează acelaşi cgm ca
şi în mediul exterior.
Cgm are variaţii ritmice de tensiune, cu periodicităţi diurne şi lunare (la circa 27
zile), a căror amplitudine este sub 1%, în cazul calmului magnetic şi mult mai puternică
în cazul furtunilor magnetice (sunt de diferite grade, fiind generate de intensificarea
activităţii solare, care se produce o dată la circa 11 ani).
Variaţiile de tensiune ale cgm se înregistrează cu declinograful magnetic.
S-a emis ipoteza că unele bioritmuri zilnice şi lunare (selenare) ar fi în corelaţie
cu variaţiile normale la aceeaşi perioadă a cgm.
Influenţa cgm asupra animalelor este dependentă de sex, vârstă, rasă şi starea
fiziologică şi a fost evidenţiată la nivelul glandelor endocrine, al sistemului nervos şi al
sângelui.
Sub influenţa unor cgm experimentale mari (de mii Oersted), s-a obţinut
influenţarea unor procese biologice importante (inhibarea dezvoltării tumorilor,
modificarea reacţiilor imunologice etc).
Cgm variabil modifică structura spaţială a apei şi unele proprietăţi chimice ale
acesteia. Folosirea instalaţiilor de magnetizare a apei ridică indicele de conversie a
furajelor şi sporul de creştere în greutate ca urmare a reducerii incidenţei afecţiunilor
digestive.
Analiza câmpurilor magnetice ale inimii şi creierului poate da indicaţii asupra
unor tulburări şi leziuni ale acestora.

Nuclee de condensare (ndc)

Ndc sunt particule solide, în suspensie în atmosferă, cu sarcină electrică si rază
între IO"7 - IO"4 cm., pe care condensează sau sublimează vaporii de apă (proces fizic de
adsorbţie sau electric). Praful nu constituie ndc.
Numărul ndc se determină cu contoare Aitken.
Concentraţiile de ndc în aerul curat sunt cuprinse între 1000-2000/cm3. în aerul
poluat din exterior sau adăposturi poate ajunge la sute de mii, iar în cele foarte curate
numai la câteva sute/cm3. In acest context numărul ndc poate servi ca indicator de
puritate sau de poluare a aerului.
Radiaţiile solare măresc substanţial concentraţia de ndc, probabil pe baza
moleculelor de Ş02 şi SH2 conţinute în atmosferă, mai ales în cea poluată.
în aparatul respirator ndc sunt reţinuţi în proporţie de până la 70% şi au acţiune
polivalentă: iritantă mecanic, toxică şi/sau alergică.
Filtrarea aerului reduce numărul de ndc.

POLUAREA ATMOSFERICĂ

42
 Poluarea atmosferei, prin impactul său asupra biosferei, dar şi asupra apei şi
solului, constituie una din problemele majore ale societăţii umane la acest început de
mileniu.

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA POLUĂRII ATMOSFEREI

Poluarea atmosferei preocupă din ce în ce mai mult şi societatea românească

contemporană. în susţinerea acestei afirmaţii se înscriu normativele emise după 1990:
Legea nr. 8/1991, privind ratificarea aderării României la Convenţia de la Geneva asupra
poluării transfrontaliere pe distanţe lungi; Legea nr. 84/1993, pentru aderarea României la
Convenţia privind protecţia stratului de ozon; Legea nr. 24/1994, privind ratificarea
Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice; Legea nr. 137/1995,
privind protecţia mediului; Legea nr. 11 î/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a
activităţilor nucleare; Ordinul MT nr.462/1993, pentru aprobarea "Condiţiilor tehnice
privind protecţia atmosferei şi Normelor metodologice privind determinarea emisiilor de
poluanţi atmosferici produşi de surse staţionare"; Ordinul MAPPM nr.125/1996, pentru
aprobarea "Procedurii de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact
asupra mediului înconjurător"; Ordinul MS nr.536/1997, referitor la aprobarea "Normelor
de igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei"; Ordinul MAPPM
nr.184/1997, pentru aprobarea "Procedurii de realizare a bilanţurilor de mediu"; Ordinul
MAPPM nr. 756/1997, pentru aprobarea "Reglementărilor privind evaluarea poluării
mediului"; Ordinul comun al MAPPM nr. 890/IO şi al MS nr. 925/ID din 1997, pentru
modificarea "Normelor republicane de radioprotecţie"; STAS 12574/1987 - "Aer din
zonele protejate - condiţii de calitate".
Din enumerarea făcută rezultă că ţara noastră nu are, din păcate, promulgată până
la această dată o lege specială de protejare a aerului atmosferic.
Datorită faptului că poluarea atmosferică este, în general, transnaţională, Comisia
economică a ONU pentru Europa a elaborat, în 1979, Convenţia de la Geneva asupra
poluării transfrontaliere pe distanţe lungi. Prin Legea nr. 8/1991, a fost ratificată aderarea
României la Convenţia de la Geneva. O dată cu promulgarea acestei legi, ţara noastră îşi
asumă obligaţia de a participa activ, alături de celelalte naţiuni semnatare ale Convenţiei
de la Geneva, la combaterea poluării şi a efectelor acesteia şi la supravegherea
transportului pe distanţe lungi a poluanţilor aerului, începând cu dioxidul de sulf.
Cunoaşterea surselor de poluare a atmosferei, naturii şi dinamicii acestora este
necesară pentru protecţia vieţuitoarelor, dar şi a mediului natural în întregul său.

EFECTELE ATMOSFEREI POLUATE ASUPRA ANIMALELOR

Efectele atmosferei poluate asupra animalelor au fost puţin studiate şi deci sunt
mai puţin cunoscute. Sunt bine cunoscute efectele negative ale metalelor grele (Pb, As,
Cu, Mo, Hg etc.) şi ale pesticidelor.
Acţiunea poluanţilor este corelată cu starea lor de agregare.

43
 Gazele poluante acţionează pe cale generală, în urma absorbţiei în circulaţie din
aparatul respirator.
Pulberile poluante pot acţiona direct pe piele, mucoasele aparente şi aparatul respirator,
precum şi indirect, prin furajele şi apa contaminată, dar şi prin afectarea nivelului
radiaţiilor solare, a factorilor meteorologici.
Intensitatea acţiunii este determinată de concentraţia poluanţilor, de cantitatea pătrunsă în
organism şi de toxicitatea acestora. Astfel, pot să apară intoxicaţii acute sau cronice.

EFECTELE ATMOSFEREI POLUATE ASUPRA MEDIULUI

Atmosfera, ca mediu natural de viaţă, se consideră că este poluată în momentul în

care concentraţia substanţelor care intră în compoziţia sa naturală şi/sau a substanţelor
străine introduse în aceasta în mod artificial sau natural, sistematic sau accidental, ajung
la niveluri care induc efecte decelabile negative asupra mediului, asupra structurii sale şi
a fenomenelor meteorologice.
Se apreciază că, anual, în atmosferă sunt emise, în prezent, circa 200 milioane
tone oxizi de carbon, 50 milioane tone hidrocarburi, 120 milioane tone cenuşă, 150
milioane tone dioxid de sulf şi mii de tone de alte substanţe chimice.
Printre cele mai importante efecte negative ale poluării atmosferei se
menţionează: distrugerea progresivă a stratului de ozon din atmosfera superioară,
formarea ozonului troposferic, ploile acide, accentuarea efectului de seră şi schimbările
climatice.
Distrugerea stratului de ozon din atmosfera superioară are o serie de efecte
negative, aşa cum ar fi: scăderea producţiei de plancton, în special din Antartica, şi a
aceleia de peşte marin; creşterea nivelului de iradiere cu radiaţii ultraviolete şi,
consecutiv, reducerea producţiei de grâu, porumb, soia, cartofi, orez etc, în paralel cu
creşterea procentului de cancer de piele, cataracte etc.
Formarea ozonului troposferic are implicaţii deosebit de grave asupra stării de
sănătate a oamenilor (fiind apreciat ca unul din cei mai agresivi poluanţi) şi a sănătăţii şi
productivităţii plantelor, prin afectarea mecanismului de fotosinteză, de formare a
frunzelor şi de dezvoltare a plantelor.
Ploile acide produc importante prejudicii mediului natural şi artificial, prin
modificarea calităţii apelor de suprafaţă şi de adâncime, inclusiv a faunei acvatice, cât şi a
solului, prin afectarea pădurilor şi a cantităţii şi calităţii culturilor vegetale.
în ceea ce priveşte mediul artificial, se menţionează efectul negativ asupra
diferitelor construcţii şi instalaţii, în special prin coroziune.
Accentuarea efectului de seră şi schimbările climatice , care se manifestă prin
creşterea temperaturilor medii anuale (încălzirea globală), prin înmulţirea fenomenelor
meteorologice aberante (valuri de caniculă şi geruri năprasnice, taifunuri şi furtuni
devastatoare etc), prin dispariţia unor specii de plante şi animale, prin reducerea
producţiei de alimente (1 din 5 oameni este supus foametei).
Se menţionează, deopotrivă, suferinţele, dar şi pierderile de vieţi omeneşti,
consecutiv fenomenelor naturale excesive, determinate de modificările climatice.
Poluarea atmosferică este deosebit de periculoasă, prin ea însăşi, dar şi prin efectele
negativele pe care le are asupra tuturor factorilor de mediu. în acest context,
îmbunătăţirea mediului trebuie începută cu atmosfera.

44
 MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRII ATMOSFEREI

Prevenirea poluării atmosferei presupune un complex de metode şi mijloace,

dintre care amintim: dreptul atmosferei şi tehnologiile de reţinere şi inactivare a
poluanţilor din activităţi industriale sau de altă natură, altele decât cele ce intră în sfera de
influenţă a medicinii veterinare.
Prin promulgarea Legii nr.8/1991, statul român îşi asumă obligaţia de a elabora şi
transpune în viaţă, un "Program concret de supraveghere şi evaluare a transportului pe
distanţe lungi a poluanţilor atmosferici în Europa" şi două programe conexe, respectiv
"Programul de supraveghere continuă a poluanţilor din alte medii (sol, apă şi vegetaţie)"
şi "Programul pentru înregistrarea efectelor poluării asupra sănătăţii omului şi
animalelor".
Metodele şi mijloacele de colectare, evacuare şi prelucrare (inactivare) a
poluanţilor din unităţile zootehnice cad în sarcina tuturor celor implicaţi în activitatea de
creştere şi exploatare a animalelor, inclusiv a medicului veterinar. Trebuie avut în vedere:
purinul, dejecţiile, indiferent de formă (păioase, păstoase, semilichide şi lichide), apele
reziduale, cadavrele şi alte materii de origine organică (avortoni, învelitori fetale etc),
acţiunile de decontaminare, de igienă corporală, modul de exploatare a sistemelor de
ventilaţie şi de elaborare a receptorilor de furajare, sistemul de exploatare etc.
Aportul diferitelor emisii de poluanţi rezultaţi din nişa umană în poluarea
atmosferei, dar şi a celorlalţi factori de mediu este diferit, în funcţie de gradul de
dezvoltare economică a fiecărei naţiuni.
Se menţionează că poluarea atmosferei prin reziduurile rezultate din activitatea
fiziologică a nişei umane (dejecţii şi resturi menajere etc.) este importantă în ţările în curs
de dezvoltare, implicit în România. Este de datoria medicului veterinar, ca cetăţean, de a
acţiona în acest domeniu, alături de medicul uman, pentru educaţia sanitară a locuitorilor.

CAPITOLUL III

45
 IGIENA SOLULUI

Solul este definit ca stratul superficial, afânat, al scoarţei terestre în care au loc
procese biologice. Acesta s-a format din componentele scoarţei terestre sub acţiunea
factorilor climatici, a unor procese fizico-chimice şi biologice.
Solul conţine componente minerale, organice, apă, aer, micro şi macroelemente.

PREVENIREA POLUĂRII - DEGRADĂRII SOLULUI

Pe ansamblul societăţii, prevenirea poluării-degradării solului presupune

menţinerea salubrităţii şi productivităţii acestuia printr-o serie de măsuri specifice pentru
fiecare tip de sursă, ce se vor prezenta succint în continuare.
Eroziunea solului, respectiv pierderea humusului şi a altor substanţe nutritive
(azot, fosfor, potasiu, magneziu, zinc etc), constituie cea mai dificilă problemă de
ameliorare a calităţii solului. Eroziunea se poate preveni printr-o exploatare judicioasă a
solului sub raportul irigării, fertilizării, tratării cu pesticide, alternării culturilor, folosirii
unor sisteme de maşini adecvate etc. O atenţie deosebită se va acorda evitării
suprapăşunatului, exploatării pădurilor în afara capacităţii de regenerare a acestora,
reîmpăduririlor şi amenajărilor antierozionale.
Sărăturarea solului se va preveni prin lucrări de desecare-drenaj şi prin irigări de
spălare.
Apariţia stratului de nisip în sol se previne prin măsurile care împiedică eroziunea
acestuia.
Excesul de umiditate al solului se previne prin lucrări de hidroameliorare
corespunzătoare, iar lipsa de apă prin irigări raţionale.
Tasarea solului se previne prin folosirea de tehnologii avansate de cultură, bazate
pe asolamente, folosirea avioanelor pentru diferite tratamente, fertilizări etc.
în ţările puternic dezvoltate din punct de vedere economic, pentru prevenirea şi
combaterea poluării-degradării solului, se extinde continuu agricultura biologică în
detrimentul celei chimice. UE sprijină dezvoltarea agriculturii biologice, emiţând în acest
sens Regulamentul 91/2092 care reglementează obţinerea, etichetarea şi controlul
produselor agricole şi alimentare obţinute prin aplicarea principiilor agriculturii
biologice. Prin Regulamentul 91/2092, se admite folosirea îngrăşămintelor organice, a
îngrăşămintelor minerale puţin solubile şi a unui număr redus de substanţe chimice
simple.
Plecând de la noţiunea de dezvoltare durabilă, în special în SUA, este sprijinită şi
promovată agricultura durabilă, care este un sistem de agricultură sănătos pentru mediu,
economic viabil şi social responsabil.
Obiectivele agriculturii biologice, formulate de "Federaţia Internaţională a
Mişcărilor de Agricultură Organică" (are 60 de ţări membre), sunt următoarele: obţinerea
de produse agricole cu valoare nutritivă ridicată, în cantităţi suficiente; folosirea unor
metode de lucru compatibile cu mediul; menţinerea şi ameliorarea durabilă a fertilităţii
solului; evitarea oricăror forme de poluare ce pot rezulta din aplicarea tehnologiilor
agricole; menţinerea diversităţii genetice a sistemelor agricole, inclusiv protejarea
plantelor şi animalelor sălbatice; asigurarea pentru producătorii agricoli a unui mediu

46
sănătos şi a unui câştig care să le ofere un trai decent; păstrarea organismelor vii din sol
(în special microflora şi microfauna) prin rotaţii de culturi, prin tehnici adecvate de
lucrări şi prin menţinerea unui nivel mare de humus în sol.
Principiile agriculturii biologice au fost stabilite pe baza practicilor tradiţionale,
corelate şi completate cu progresul ştiinţific din domeniul biologiei şi agronomiei şi se
referă la: menţinerea fertilităţii solului (se bazează pe intensificarea activităţii
microorganismelor din sol); protecţia mediului (se asigură prin folosirea îngrăşămintelor
organice - făină de oase şi coarne, dejecţii uscate şi turbă, a îngrăşămintelor minerale mai
puţin solubile, a composturilor şi evitarea produselor care pot avea efecte dăunătoare,
inclusiv a erbicidelor, cu excepţia acelora reprezentate de săruri minerale simple de
cupru, sulf, silicat de sodiu etc. şi de extracte de plante); respectul pentru sănătatea
consumatorilor (se asigură prin obţinerea de produse fără reziduuri dăunătoare);
promovarea unei intervenţii neagresive a agricultorului asupra naturii şi a ideii că ferma
(exploataţia agricolă) este o unitate, un organism în echilibru, care se bazează pe
conservarea şi sporirea fertilităţii solului.

Compostul este fertilizantul de bază al agriculturii biologice. Un compost de bună

calitate trebuie să fie: omogen, cu aspect fizic convenabil, fără miros dezagreabil, bogat
în materii organice, cu raportul Ca/P sub 25, bine fermentat şi să fie liber de agenţi
patogeni pentru plante, animale şi om, liber de seminţe de buruieni, de sticlă şi material
plastic.
Prin compostare, materialele organice folosite pierd până la 50% din greutate şi
30% din volum.
Pentru prepararea composturilor se pot folosi reziduuri din: agricultură (reziduuri
zootehnice, reziduuri de la culturile cerealiere şi plante tehnice); industria alimentară
(reziduuri de abator-carmangerie, din prelucrarea peştelui etc); prelucrarea legumelor;
industria berii şi alcoolului şi din vinificaţie; industria lemnului; de asemenea, se pot
folosi reziduuri de canalizare; resturi menajere; resturi vegetale din parcuri şi ierburi
marine.
Compostarea poate fi făcută în fiecare fermă în parte (reciclare internă) sau în
"centre de reciclare" (dotate cu mijloace proprii de transport), unde se afluiesc materiale
organice dintr-o anumită zonă. Indiferent de locul unde se face compostarea, trebuie
avută în vedere folosirea de făină de rocă, calcar sau bentonită, pentru evitarea gazelor
odorante. în scopul grăbirii procesului de descompunere în compost, se folosesc două
tipuri de activatori, respectiv pe bază de ierburi, de culturi de bacterii, fungi sau alte
microorganisme (micorize). Pentru ameliorarea valorii nutritive şi a structurii
compostului, se pot folosi o serie de alţi aditivi, aşa cum sunt: produse pe bază de alge,
turbă, coajă de copac, rumeguş, pământ argilos etc.
In afară de compostarea în platforme, care se foloseşte în ferme sau centre de
colectare şi prelucrare, în gospodăriile mici se practică compostarea în recipienţi metalici
sau din material plastic de 200 1, cu capac. Recipienţii prezintă orificii de 10 mm pe fund
şi pereţi şi se suspendă la 10-15 cm de sol pentru a favoriza aerarea.

Tehnologia de compostare în gospodăriile mici presupune folosirea a trei

recipienţi pentru cele trei faze de preparare. Astfel, un butoi este destinat pentru

47
compostul natural, alt butoi pentru compostul în descompunere şi al treilea, pentru cel în
formare.
Compostarea în grămezi (şire), indiferent de locul în care se practică (ferme sau
centre de colectare şi prelucrare), presupune adăugarea de reziduuri menajere, agricole,
din spaţii verzi, stradale etc, cu sau fără aditivi. După încheierea grămezii, aceasta se
acoperă cu paie sau cu fân, pentru a împiedica deshidratarea bruscă a materialului. în
zonele ploioase, grămezile se acoperă cu folie din material plastic. Din loc în loc, pentru
asigurarea condiţiilor de aerobioză, se introduc în şiră tuburi de PVC.
Compostarea este o metodă ecologică şi eficientă de reciclare a reziduurilor, în
special a celor de origine organică.
Compostul se foloseşte pentru fertilizare, în cantitatea de 6-10 tone/ha, în funcţie
de conţinutul în humus al solului.
Produsele agricole obţinute prin tehnologii biologice sunt, de regulă, mai scumpe decât
cele obţinute prin tehnologii chimice, dar sunt de calitate superioară, menţinând sănătatea
şi fertilitatea solului, a plantelor, a animalelor şi a omului.

Medicul veterinar este implicat în protecţia mediului, asemenea oricărui cetăţean,

prin ordinul Ministerului Sănătăţii nr.536/1997, referitor la aprobarea "Normelor de
igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei", dar şi ca specialist, prin
o serie de ordine ale Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, pe care este
obligat să le respecte în activitatea sa profesională.
în capitolele "Norme de igienă referitoare la colectarea şi prelucrarea reziduurilor
lichide" şi "Norme de igienă pentru îndepărtarea şi neutralizarea reziduurilor solide" din
ordinul M.S. nr. 536/1997 se arată, printre altele, că: primăriile şi agenţii economici au
obligaţia de a asigura îndepărtarea apelor uzate şi a reziduurilor solide; cetăţenii au
obligaţia de a respecta măsurile stabilite de primării pentru asigurarea igienei în
gospodărie şi/sau locuinţa proprie, astfel încât să nu creeze disconfort vecinilor;
îndepărtarea apelor uzate numai după tratarea în instalaţii publice sau proprii ale agenţilor
economici; apele reziduale se conduc în spaţiile de epurare numai prin canale închise;
instalaţiile mici de colectare a apelor uzate se amplasează la cel puţin 20 m de cea mai
apropiată locuinţă; proprietarii, indiferent de sectorul de proprietate sau profilul unităţii
de producţie sau prestatoare de servicii, vor asigura numărul corespunzător de WC-uri şi
cabine; asociaţiile de locatari, proprietarii vor asigura precolectarea deşeurilor menajere
în condiţii care să evite poluarea şi dezvoltarea tie vectori patogeni; agenţii economici
autorizaţi de primării trebuie să evacueze deşeurile solide la 1-2 zile în perioada 1 aprilie
- 1 octombrie şi la maximum 3 zile în perioada 1 octombrie - 1 aprilie; regimul individual
de îndepărtare a resturilor menajere este permis numai în mediul rural, la distanţe
asigurătoare de locuinţe şi ferme zootehnice; irigarea culturilor se face cu apă care
îndeplineşte condiţiile stas; amplasarea rampelor de depozitare (urbane sau rurale) se va
face pe terenuri avizate de organele de specialitate teritoriale (inclusiv sanitare
veterinare), la distanţe de malurile râului, cartierelor de locuinţe, fermelor de animale,
surselor de apă de adâncime etc, având o suprafaţă suficient de mare (capacitate pe 10
ani); rampele de depozitare a deşeurilor menajere se supun sistematic acţiunilor de
deratizare, dezinsecţie, decontaminare, accesul şi creşterea animalelor pe rampele de
depozitare a deşeurilor menajere este interzis, motiv pentru care acestea se împrejmuiesc;

48
vehiculele pentru transportul deşeurilor menajere trebuie să fie acoperite, întreţinute
igienic şi dezinfectate zilnic; metodele de neutralizare a deşeurilor solide şi a celor toxice
şi periculoase trebuie avizate de organele de specialitate (inclusiv sanitare veterinare).
Medicii veterinari, ca specialişti, au o serie de obligaţii profesionale, referitoare la
protecţia solului, aşa cum ar fi: urmărirea modului de respectare a tehnologiilor de
colectare, evacuare şi prelucrare a purinului, a dejecţiilor păioase, păstoase, semilichide şi
lichide şi a apelor reziduale în unităţile zootehnice şi de industrie alimentară; dispunerea
de măsuri pentru inactivarea dejecţiilor, purinului, secreţiilor şi excreţiilor provenite de la
animalele bolnave din fermele zootehnice, din unităţile de industrie alimentară (abatoare)
indiferent de mărime şi din laboratoarele sanitare veterinare (cercetare, diagnostic,
producţie de biopreparate etc); avizarea folosirii dejecţiilor, numai după trecerea
perioadei minime de stocare necesară, în funcţie de tipul de fermentaţie la care au fost
supuse (fermentare aerobă, anaerobă sau mixtă); popularizarea in rândul producătorilor
particulari a metodelor moderne de inactivare a fertilizanţilor naturali şi a pericolului
folosirii acestora fără tratarea corespunzătoare; avizarea folosirii apelor uzate numai după
realizarea parametrilor de depoluare prevăzuţi în tehnologia staţiilor de epurare;
participarea la întocmirea planurilor de fertilizare a solului etc.

COMBATEREA POLUĂRII SOLULUI

Combaterea poluării solului (asanarea solurilor poluate) are drept scop refacerea
salubrităţii, structurii şi a capacităţii productive a acestuia. Acest deziderat se poate
realiza numai prin restabilirea raportului normal între substanţele organice, umiditate şi
aerare, în care scop sunt necesare: îndepărtarea excesului de substanţe organice de pe
suprafaţa solului; lucrări de subsolaj pentru încorporarea la adâncime a substanţelor
organice şi poluanţilor, tratarea solului cu diferite substanţe chimice pentru distrugerea
agenţilor patogeni sau condiţionat patogeni, elementelor infestante sau a gazdelor
intermediare.

49
 CAPITOLUL IV

IGIENA APEI

Apa este un element de constituţie esenţial şi majoritar al materiei vii, care asigură
desfăşurarea tuturor proceselor vitale. Se afirmă în acest sens, nu fără temei, că toate
vieţuitoarele, inclusiv animalele, trăiesc în apă sau sunt permanent scăldate într-un mediu
hidric.
în afară de acest rol direct determinant, apa, prin circuitul ei în natură, generează
fenomenele meteorologice, tipurile de climă, procesele biologice din sol, care asigură
circuitul materiei în natură, legătura dintre sol şi plante. Se asigură, astfel, hrana
animalelor şi calitatea aerului atmosferic.
Apa, în ultimă instanţă, este aceea care determină starea de sănătate a animalelor,
nivelul cantitativ şi calitativ al produselor animaliere.
în zootehnia modernă, apa, pe lângă nutrient (apa biologică) a devenit şi un element
important al procesului de producţie (apa tehnologică).
Apa este o importantă sursă de desfătare estetică şi satisfacţii sufleteşti, întregind
calitatea vieţii.
în conformitate cu prevederile Constituţiei, în România apa cu potenţial energetic
şi cea valorificabilă (irigaţii, potabilă, stradală şi de răcire) este proprietate publică.
De asemenea, apa este un element de purificare a mediului, o sursă de energie şi o
cale de transport.
SURSELE DE APĂ ŞI CALITĂŢILE LOR IGIENICE

Alegerea surselor pentru aprovizionarea cu apă potabilă a unităţilor zootehnice

este determinată de mărimea acestora şi de disponibilul de apă oferit de zona geografică
în care acestea urmează a fi amplasate sau sunt amplasate. Pentru efectivele din sectorul
gospodăriilor populaţiei, cel puţin în etapa actuală nu se ridică probleme deosebite. Dacă
în viitor efectivele în acest sector de proprietate vor creşte, pe gospodărie, problema
surselor de apă va trebui să îmbrace aceleaşi probleme ca în unităţile zootehnice de tip
industrial.
Pe ansamblul economiei se folosesc toate sursele de apă dulce existente,
respectiv: meteorică, de suprafaţă şi subterană. Aceste surse se caracterizează prin apă de
calitate diferită, care se încadrează mai mult sau mai puţin în prevederile STAS-ului nr.
1342/1991, privind condiţiile de potabilitate a apei.

APA METEORICĂ

Apa meteorică îşi are originea în precipitaţiile atmosferice, care se formează prin
condensarea sau sublimarea vaporilor de apă pe "nuclee de condensare", suferind astfel o
primă poluare.
Precipitaţiile în căderea lor spre sol înregistrează o a doua poluare, prin "spălarea"
atmosferei de pulberi şi microorganisme şi dizolvarea gazelor adăugate, care este cu atât
mai puternică cu cât atmosfera este mai poluată.

50
 Astfel, dacă în zonele apreciate ca nepoluate precipitaţiile conţin 20-40 cm3 aer
dizolvat/l (oxigen 64,5%, azot 33,5%, 1,75 C02 şi urme de amoniac, ozon, oxizi ai
azotului etc), în zonele poluate, în funcţie de specific, pot conţine cantităţi crescute de
pulberi, gaze toxice (amoniac, dioxid de sulf şi azot), acizi (azotic, azotos, sulfuric etc.) şi
microorganisme.
Apa meteorică conţine puţini ioni minerali, motiv pentru care are un gust fad.
Duritatea şi încărcătura microbiologică a apei meteorice scade o dată cu
prelungirea timpului de cădere a precipitaţiilor.
în contact cu solul, apa meteorică suferă o a treia etapă de poluare, încărcându-se
şi mai mult cu diverse substanţe şi microorganisme.
Calitatea apei meteorice este condiţionată de gradul de curăţenie a suprafeţelor
după care se colectează, a reţelelor de aducţiune şi a bazinelor de stocare.
In general, apa meteorică nu îndeplineşte condiţiile de potabilitate, motiv pentru
care generează la animalele la care se administrează tulburări digestive cronice, fiind
astfel incompatibilă cu obţinerea de producţii ridicate.
Se foloseşte în zone aride (Dobrogea şi zona subcarpatică), fiind colectată în gropi
săpate (benturi) şi rezervoare subterane.

APA DE SUPRAFAŢĂ

Apele de suprafaţă îşi au originea în apele din precipitaţii şi în cele subterane care
ajung la suprafaţa solului. Sunt de trei feluri: curgătoare, stătătoare şi stagnante.
A. Apele curgătoare, după durată, sunt permanente (râuri, fluvii), intermitente
(pâraie, torente) şi accidentale (viituri). Dintre acestea, torenţii şi viiturile nu au albie
permanentă.
Debitul apelor curgătoare variază, în funcţie de nivelul precipitaţiilor. Maximele
se înregistrează primăvara, iar minimele vara şi iarna.
Proprietăţile apelor curgătoare variază de la izvor spre vărsare, fiind dependente
de debit, fenomenele meteorologice, natura terenului şi sursele de poluare.
Astfel, temperatura apei variază între 0-25°C sau chiar mai mult, în funcţie de
anotimp.
Turbiditatea (cantitatea de suspensii) creşte o dată cu debitul, viteza de curgere şi
cantitatea de precipitaţii.
Mineralizarea este mai mare ca la apele meteorice, dar mai mică ca a apelor
subterane.
Conţinutul în substanţe organice şi microorganisme este determinat de cantitatea
de ape reziduale colectate sau de alte impurificări organice din alte surse. Apele
curgătoare, cu excepţia celor de munte, în afara perioadelor cu precipitaţii, în general nu
pot fi folosite ca surse de apă potabilă, decât după ce sunt supuse unor procese complexe
de prelucrare. Se folosesc curent pentru irigaţii.
în cadrul apelor curgătoare sunt încadrate şi canalele artificiale, al căror conţinut
provine din apele curgătoare. Au aceleaşi caracteristici ca şi apele din care provin şi pot fi
folosite ca şi acestea, pentru consum, după prelucrare sau ca ape pentru irigare.
B. Apele stătătoare sunt reprezentate de acumulări naturale sau artificiale de apă,
care au loc în depresiuni ale scoarţei (mări şi oceane) sau în amenajări construite de om,
formând lacuri şi acumulări artificiale.

51
 Lacurile se formează din ape meteorice, de izvor sau curgătoare.
Calitatea apei din lacuri este dependentă de aceea a sursei din care provin. Este
mai bună dacă provine din izvoare, ape de munte şi deal. Calitatea scade spre şes. în
general, calitatea apei de lac este superioară celei a apelor curgătoare.
Temperatura variază între aceleaşi limite ca a apelor de suprafaţă, dar turbiditatea,
mineralizarea, substanţele organice şi microorganismele sunt mai reduse ca în apele
curgătoare, datorită gradului superior de diluţie şi fenomenelor mai intense de
autoepurare.
In lacurile puţin adânci, dezvoltarea luxuriantă a fito şi zooplanctonului induce
modificări puternice ale gustului, mirosului şi a altor parametri ai apei.
Acumulările artificiale conţin apă cu calităţi superioare apei din lacuri, datorită
curăţării periodice a albiei şi malurilor.
Lacurile şi acumulările artificiale pot fi folosite ca sursă de apă potabilă, cu
condiţia ca aceasta să fie supusă unor procese de prelucrare.
Mările şi oceanele nu pot fi folosite ca surse de apă potabilă, decât în măsura în
care apa acestora este desalinizată.
C. Ape stagnante - bălţile şi mlaştinile - sunt acumulări de ape meteorice în
depresiuni ale scoarţei cu adâncimi reduse (1-3 m).
Apa din bălţi şi mlaştini, datorită adâncimii reduse şi a lipsei de împrospătare
continuă, oferă condiţii optime de dezvoltare a planctonului, fapt care îi alterează
calitatea prin conţinutul ridicat de substanţe organice, microorganisme şi organisme.
In acest tip de ape au loc puternice procese de descompunere şi putrefacţie, din
care rezultă produşi care imprimă gust şi miros neplăcut, precum şi culoare acesteia.
Apele stagnante, datorită parametrilor menţionaţi, nu se pretează consumului ca atare sau
prelucrării în vederea acestui scop.
Apele de suprafaţă, în funcţie de condiţiile tehnice de calitate - STAS 4706-88 se
împart în trei categorii: I, II şi III.
Condiţiile tehnice de caritate care au stat la baza încadrării apelor de suprafaţă în
cele 3 categorii sunt reprezentate de: indicatori organoleptici (2); fizici (1); chimici
generali (20); chimici specifici (18, din care pesticide: erbicide - triazinice, triazinonice şi
toluidinice; insecticide-organoclorurate, organofosforice, organometalice şi nitroderivaţi);
radioactivi (2); microbiologici ( 1 - bacterii coli/dm3 : ape categoria I, maximum 100 mii
germeni şi ape categoria a II-a şi a III-a nu sunt normate) şi de eutrofizare (4).
In funcţie de nivelul celor 48 indicatori apele de suprafaţă au utilizări diferite.
Apele de categoria I se pot utiliza pentru alimentarea centralizată cu apă potabilă
a aşezărilor umane, pentru alimentarea amenajărilor piscicole, inclusiv pentru salmonide,
a ştrandurilor organizate, pentru irigaţii, inclusiv pentru legume etc.
Apele de categoria a II-a se pot folosi pentru piscicultura, cu excepţia
amenajărilor pentru salmonide, în scopuri urbanistice şi de agrement.
Apele de categoria a IIl-a se pot utiliza pentru irigaţii, cu excepţia legumelor şi
pentru necesităţi tehnologice industriale.
Este de reţinut faptul că nu se admite existenţa pe un curs de apă a vreunui
tronson cu calitatea apei inferioară categoriei a III-a, deoarece această categorie este
ultima care asigură, prin parametrii calitativi, condiţiile minime necesare supravieţuirii
faunei şi florei acvatice şi premisele autoepurării naturale, deci o stare de igienă generală
corespunzătoare.

52
 APA SUBTERANĂ

Apa subterană se formează din apele meteorice şi de suprafaţă infiltrate în

grosimea scoarţei terestre, deasupra straturilor impermeabile ale acesteia, unde se
acumulează.
Rocile situate deasupra straturilor impermeabile îmbibate cu apă se numesc roci
acvifere, iar stratul de apă care saturează aceste roci formează stratul acvifer.
Cantitatea de apă subterană este dependentă de mărimea zonei de colectare, de
volumul de apă ce se infiltrează şi de permeabilitatea scoarţei terestre.
Infiltrarea apei prin straturile de rocă este consecinţa forţei gravitaţionale şi are
efecte benefice asupra calităţii acesteia, datorită proceselor fizico-chimice la care este
supusă. Astfel, se produce corectarea diferiţilor parametri ai apelor meteorice poluate
(suspensii, substanţe dizolvate, microorganisme) prin: reţinerea particulelor în suspensie,
ca urmare a fenomenelor de adsorbţie; inactivarea şi degradarea microorganismelor şi
substanţelor organice, prin procesele complexe de autoepurare a solului şi prin reacţii
chimice de fixare a diferitelor substanţe dizolvate. In acelaşi timp, apele infiltrate, pe
traseul parcurs, în funcţie de natura rocilor, îşi îmbogăţesc compoziţia, prin dizolvarea în
cantităţi mai mari sau mai mici de diferite gaze şi/sau substanţe minerale, fapt care
conduce la imprimarea unor însuşiri de potabilitate superioară, dar şi gustative diferite în
cazul apelor minerale şi plate ( necarbogazoase şi cu conţinut redus de anioni şi cationi)
sau terapeutice, în cazul apelor medicinale.
Apele subterane, prin traversarea unor roci cu temperaturi ridicate şi/sau cu
proprietăţi radioactive, se încălzesc şi se pot încărca sau nu cu radioactivitate, devenind
ape termale (40-80°C) radioactive sau ape termale fără radioactivitate.
După adâncimea stratului acvifer, apa subterană este freatică şi de adâncime.
Apa freatică se formează prin infiltrarea apei meteorice sau de suprafaţă la
adâncimi variabile de 2-20 m, deasupra primului strat impermeabil de rocă şi este cu atât
mai expusă poluării cu cât stratul permeabil este mai subţire. Aceasta ia naştere în şesuri
aluvionare, formate din pietriş, nisip şi mâl şi se întinde pe suprafeţe variabile, de o parte
şi de alta a apelor curgătoare (până la câţiva km).
Volumul apelor freatice este condiţionat de nivelul precipitaţiilor, anotimp etc, iar
calitatea de grosimea şi structura stratului permeabil.
Temperatura apelor freatice este variabilă, fiind corelată cu aceea a rocilor în care
se găseşte.
Apele freatice sunt limpezi, cu gust plăcut, duritate scăzută sau medie şi
mineralizare superioară apelor meteorice.
Puritatea apei freatice este direct proporţională cu grosimea stratului de pământ
traversat.
Debitul, însuşirile fizico-chimice şi biologice ale acesteia sunt determinate de
anotimp şi loc, devenind adesea improprii consumului.
Apele freatice sunt frecvent folosite, prin intermediul fântânilor (freas = puţ,
fântână), în sectorul gospodăriilor populaţiilor şi al unităţilor zootehnice mici.
Apa de adâncime este adesea captivă sau sub presiune şi se formează sub primul
strat impermeabil, care îi asigură protecţia, iar cele subiacente îi asigură acumularea.

53
Reînnoirea stratului acvifer se face din apele de suprafaţă, pe o întindere redusă, situată la
suprafaţa scoarţei terestre.
Presiunea hidrostatică a apei de adâncime este direct proporţională cu diferenţa de
nivel dintre zona de alimentare şi aceea de acumulare.
Prin forarea sau fisurarea stratului impermeabil, apa subterană se poate ridica la
cota terenului, fiind denumită apă arteziană sau sub cota terenului, apă ascensională.
Apele de adâncime au compoziţie constantă, un debit mai mare şi stabil, precum şi o
calitate superioară tuturor celorlalte categorii de apă (meteorice şi de suprafaţă).
De asemenea, sunt mai mineralizate şi au un conţinut redus sau nul de oxigen şi
germeni.
Poluarea apelor subterane, deşi rară, este posibilă prin fisuri sau forări.
în marea majoritate a cazurilor, apele subterane sunt folosite ca atare pentru alimentarea
cu apă a oraşelor şi unităţilor zootehnice mari.
Corectarea mineralizărilor intense ale apelor subterane, în general, nu este
economică, motiv pentru care nu se practică. în asemenea cazuri se apelează la alte surse
de apă.

POLUAREA SURSELOR DE APĂ

Poluarea apei constă în modificarea calităţilor sale naturale în urma înglobării

unor elemente străine, rezultate din o serie de fenomene naturale sau artificiale, care o fac
improprie scopurilor în care era folosită anterior.
După origine poluarea poate fi: naturală sau artificială, iar după dinamica de
realizare: permanentă, intermitentă şi accidentală.

FUNDAMENTAREA CONCENTRAŢIEI MAXIME ADMISE

în principiu, concentraţia maximă admisă (CMA) a unei substanţe în apa de băut

este acea concentraţie care nu afectează starea de sănătate a animalelor şi nu modifică
proprietăţile organoleptice ale acesteia. Fundamentarea se face prin cercetări îndelungate
pe animale şi se apreciază în limitele care nu depăşesc fluctuaţiile normale ale
homeostaziei.
Influenţa asupra indicatorilor organoleptici (gust, miros) se determină de către
persoane oficial selecţionate, cu acuitate olfactivă şi gustativă maximă.
La stabilirea CMA se ţine cont de modul în care va fi folosită apa.
In situaţia în care apa se foloseşte în mai multe scopuri, se aleg concentraţiile cele
mai mici, pentru a satisface exigenţele cele mai mari.
Pentru apele de suprafaţă, la stabilirea CMA se ţine cont de faptul că prezenţa
poluanţilor nu trebuie să afecteze procesele de autoepurare.

CLASIFICAREA APELOR DE SUPRAFAŢĂ DUPĂ GRADUL DE POLUARE ŞI

AUTOEPURARE

54
 După gradul de poluare şi autoepurare apele de suprafaţă sunt de patru feluri: apă
de calitatea a IV-a, a III-a, a II-a şi I.
Apa de calitatea a IV-a este puternic poluată cu substanţe organice şi se
caracterizează printr-un pronunţat deficit de oxigen, care poate ajunge până la absenţă.
în acest tip de apă predomină procese anaerobe, din care rezultă produşi
intermediari ca NH3, H2S şi alţii care imprimă mirosuri caracteristice, neplăcute,
acesteia.
De asemenea, datorită turbidităţii ridicate se formează nămoluri negre din
abundenţă pe fundul apei. Biocenoza este constituită dintr-un număr redus de specii de
organisme polisaprobe, reprezentate de bacterii anaerobe, viermi, ameobe, infuzorii,
flagelate, alge albastre, dar în număr foarte ridicat de exemplare. Astfel, bacteriile
depăşesc 1 milion/ml. Acest tip de apă nu corespunde consumului ca atare şi nici
prelucrării pentru a constitui sursă de apă potabilă.
Apa de calitatea a III-a este mai puţin poluată decât aceea descrisă anterior, în
care apar şi procese de oxidare. Cantitatea de oxigen, deşi este în creştere, nu depăşeşte
50% din gradul de saturaţie. Procesele de descompunere sunt mai complexe, turbiditatea
scade şi implicit cantitatea de mâl, a cărui culoare este mai deschisă. Biocenoza este
constituită dintr-un număr mai mare de specii de organisme alfamezosaprobe, care
cuprind printre altele şi alge verzi, spongieri, gasteropode, lamelibranhiate, crustacee,
larve de insecte şi peşti rezistenţi. Numărul de bacterii scade la circa 100.000/ml. Această
categorie de apă nu corespunde pentru consum ca atare, nici pentru prelucrare în scopul
de a constitui sursă de apă potabilă.
Apa de calitatea a II-a este superioară ca grad de autoepurare, fapt materializat în
mineralizarea aproape totală a substanţelor organice, în apariţia nitriţilor şi nitraţilor, în
scăderea sedimentului în mâl şi în virarea culorii acestuia înspre galben-cenuşiu.
Cantitatea de oxigen creşte la peste 50% din gradul de saturaţie. Biocenoza este mult mai
diversă şi este reprezentată de organisme betamezosaprobe. Numărul de bacterii scade
sub 10.000/ml. Creşte ponderea plantelor cu clorofilă şi a peştilor. Acest tip de apă nu se
pretează consumului ca atare, dar poate fi folosită ca sursă de apă după prelucrare.
Apa de calitatea I este reprezentată de apa nepoluată sau de aceea în care procesele de
autoepurare s-au terminat. Aceasta este o apă limpede, în care substanţele organice sunt
practic total mineralizate, conţinutul în fosfaţi şi nitraţi creşte, oxigenul ajunge la
saturaţie, iar sedimentul de mâl este redus şi de culoare cenuşie.
Biocenoza este reprezentată de organisme oligosaprobe, cu specii variate, dar cu indivizi
mai puţini din fiecare. Bacteriile scad la sub 100/ml. Se reduc mult numeric, de
asemenea, algele, ciliatele şi flagelatele, dar devin dominante macronevertebratele. Acest
tip de apă se poate folosi ca atare în scopuri productive, iar după tratare şi ca apă potabilă.

CAPITOLUL V

55
 IGIENA ALIMENTAŢIEI ŞI A PĂŞUNATULUI

In scopul menţinerii stării de sănătate şi obţinerii de producţii la nivelul

potenţialului genetic al animalelor, pe lângă asigurarea parametrilor optimi ai factorilor
de microclimat şi a celorlalte condiţii descrise anterior, este necesară cunoaşterea şi
respectarea normelor igienice privind alimentaţia raţională.
Dovadă indubitabilă a importanţei acordate alimentaţiei în creşterea şi exploatarea
animalelor în România o reprezintă funcţionarea Secţiei de Alimentaţie în cadrul
Institutului de Cercetări Zootehnice (înfiinţat în anul 1926) şi înfiinţarea în 1970 a
Institutului de Cercetări pentru Nutriţia Animală, transformat ulterior în Institutul de
Biologie şi Nutriţie Animală - Baloteşti.
Prin alimentaţie raţională se asigură necesarul de substanţe plastice, energetice şi
biocatalitice, absolut indispensabile, deopotrivă, atât pentru sănătatea şi producţia
animalelor, cât şi pentru obţinerea de alimente de origine animală de calitate superioară,
sub raportul aspectului fizic şi compoziţiei chimice şi a salubrităţii.
Furajarea animalelor în prezent este privită ca o verigă importantă a lanţului
alimentar uman. Garanţia inocuităţii şi siguranţei alimentelor de origine animală o
reprezintă o furajare raţională. Plecând de la aceste adevăruri, alimentaţia animalelor este
reglementată printr-o serie de acte normative mai vechi sau mai noi.

ACTE NORMATIVE REFERITOARE LA ALIMENTAŢIA ANIMALELOR

Dintre actele normative elaborate înainte de 1989 se menţionează: Ordinul

Ministrului Agriculturii şi Industriei Alimentare nr. 32/1985 referitor la prevenirea
şi.combaterea bolilor de nutriţie şi metabolism la animale.
Dintre actele normative noi în domeniu se vor prezenta: Legea zootehniei nr.
72/2002; Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 390/2001, prin
care se aprobă, Norma sanitară veterinară de control a furajelor; Ordinul Ministrului
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor 476/2001 pentru aprobarea Normei sanitare
veterinare privind comercializarea şi folosirea furajelor medicamentoase pe teritoriul
României; Ordinul Ministrului Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 504/2001 pentru
aprobarea „Normei sanitare veterinare privind stabilirea condiţiilor sanitare veterinare
pentru înlăturarea şi prelucrarea deşeurilor animale, comercializarea lor şi prevenirea
agenţilor patogeni din furajele care conţin produse de origine animală sau peşte ";
Ordinul Ministrului Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 20/2002 pentru aprobarea
„Normei sanitare veterinare privind interzicerea utilizării anumitor subproduse în
furajarea animalelor"; Ordinul Ministrului Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor nr.
21/2002 pentru aprobarea „Normei sanitare veterinare cu privire la unele măsuri de
protecţie în ceea ce priveşte encefalopatiile spongiforme transmisibile şi furajarea
animalelor cu proteină animală";

Ordinul Ministrului Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 23/2002 pentru

aprobarea Normei Sanitare Veterinare de stabilire a listei cuprinzând ingredientele a căror

56
utilizare este interzisă în nutreţurile combinate; Ordinul Ministerului Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 616/2002 aprobarea Normei sanitare veterinare referitoare la
unele produse utilizate în nutriţia animalelor; Ordinul comun al Ordinul Ministerului
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi al Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr.
249/358/2003 pentru aprobarea Normelor privind parametrii de calitate şi salubritate
pentru producerea, importul, controlul calităţii, comercializarea şi utilizarea nutreţurilor
concentrate simple, combinate, aditivilor furajeri, premixurilor, substanţelor energetice,
substanţelor minerale şi a substanţelor speciale; Ordinul Ministerului Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 412/2003 referitor la circulaţia furajelor combinate în
România.; şi Programul acţiunilor strategice de supraveghere, profilaxie şi combatere a
bolilor la animale, de prevenire a bolilor transmisibile de la animale la om şi de protecţie
a mediului.
A. Legea zootehniei nr. 72 din 16.01.2002 tratează în capitolul 3 problema
alimentaţiei animalelor. Conform prevederilor acestei legi alimentaţia animalelor este o
activitate zootehnică de interes major prin care se asigură conversia optimă a resurselor
nutritive în produse animaliere.
Resursele nutritive, denumite furaje, includ totalitatea produselor vegetale,
animale, minerale şi de sinteză care, prin folosirea în hrana animalelor, asigură
desfăşurarea normală a funcţiilor, vitale şi valorificarea potenţialului de producţie şi
reproducţie al acestora.
De asemenea în lumina legii nr. 72/2002 alimentaţia animalelor se referă la:
producerea, recoltarea, depozitarea, conservarea şi valorificarea plantelor de nutreţ;
fabricarea, comercializarea şi utilizarea nutreţurilor combinate, precum şi a altor
preparate din producţia internă sau din import; producerea şi folosirea biopreparatelor
furajere; stabilirea raţiilor şi normelor de furajare în funcţie de tehnologia de creştere şi
exploatare a animalelor.
Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor împreună cu Ministerul Sănătăţii
şi Familiei trebuie să stabilească parametrii de calitate şi salubritate pentru nutreţurile
concentrate simple, combinate, aditivi furajeri, premixurile, nutreţurile energetice,
substanţele minerale şi preparatele speciale.
Controlul producerii comercializării şi folosirii nutreţurilor combinate şi
preparatelor furajere se realizează prin inspecţia oficială efectuată de către unităţi
specializate abilitate de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.
Sunt considerate furaje de natură vegetală: cerealele; leguminoasele şi plantele
tehnice pentru boabe; gramineele; leguminoasele anuale şi perene; precum şi alte plante
anuale destinate folosirii ca nutreţuri; masa verde provenită de pe suprafeţe cultivate sau
pajişti naturale sau păduri, fibroasele deshidratate natural sau artificial; suculentele, cât şi
produsele secundare din culturile vegetale.
B. Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 390/2001;
prin care se aprobă „Norma sanitară veterinară privind controlul oficial al furajelor",
asigură în fapt protecţia sănătăţii animalelor, implicit a oamenilor. în anexă la ordin sunt
prezentate: persoanele abilitate să preleveze probele care sunt reprezentate de medicii
veterinari oficiali şi medicii veterinari cu atribuţii de inspectori ai poliţiei sanitare
veterinare; aparatura necesară pentru prelevarea probelor; cerinţele cantitative pentru
probele supuse controlului; instrucţiunile pentru prelevarea, prepararea şi ambalarea
probelor; înregistrarea prelevării probelor şi destinaţia probelor.

57
 Conform prevederilor Ordinului sunt supuse controlului oficial: furajele
concentrate, combinate şi însilozate; fibroasele: masa verde; rădăcinoasele; tuberculii;
borhoturile; şroturile; uleiurile.
Examenele de laborator pentru controlul oficial se face de către laboratoarele
sanitare veterinare judeţene. Analiza contraprobator se face de către Institutul de Igienă şi
Sănătate Publică Veterinară.
Toate loturile de furaje produse pe teritoriul României vor fi analizate pentru
controlul calităţii în laboratoarele uzinale autorizate sanitar veterinar sau, după caz, în alte
laboratoare autorizate sanitar veterinar.
Controlul oficial al furajelor din productia internã se face trimestrial, din fiecare
sortiment la laboratoarele sanitare veterinare judetene sau la Institutul de Igienã si
Sãnãtate Publicã Veterinarã.
Furajele din import se supun controlului oficial diferentiat. Astfel, furajele
provenite din statele membre ale Uniunii Europene se supun controlului numai în caz de
suspiciuni din partea autoritãtii sanitare veterinare, iar furajele provenite din alte tãri
decât cele membre ale Uniunii Europene se supun cu o periodicitate diferitã la examene
bacteriologice, pentru determinarea reziduurilor, metalelor grele, micotoxinelor si
radioactivitãtii.
Furajele supuse controlului oficial nu se dau în consum pânã la obtinerea
rezultatului de laborator.
Dacã se înregistreazã rezultate pozitive la trei examene complete consecutive se
interzice importul pentru un an si fabricarea sortimentului în cazul producãtorilor
autohtoni.
Dupã expirarea interdictiei se poate relua productia si importul. In cazul în care se
înregistreazã din nou rezultate pozitive se interzice definitiv importul sau fabricatia
sortimentului în unitatea producãtoare.
C. Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentatiei si Pãdurilor nr. 476/2001
pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind producerea, comercializarea si
folosirea furajelor medicamentate pe teritoriul României. Prevederile Ordinului nr. 476
din 5 decembrie 2001 completeazã complexul de mãsuri sanitare veterinare, emise
anterior, menite sã asigure sãnãtatea animalelor si sã protejeze sãnãtatea omului,
consecutiv consumului de produse de origine animalã de calitate, fãrã rezidii biologice
active. O altã ratiune a emiterii acestui ordin este aceea de a preveni aparitia si
rãspândirea antibiorezistentei de la animale la om.
In conformitate cu prevederile ordinului producerea furajelor medicamentate se
va face numai de cãtre unitãti autorizate sanitar veterinar utilizând premixuri
medicamentate înregistrate sub formã de pulberi si microgranule.
Fabricarea furajelor medicamentate de cãtre unitãtile de crestere si exploatare a
animalelor este interzisã.
Producerea si livrarea furajelor medicamentate se face pe bazã de prescriptie
medical veterinarã. Este obligatoriu sã se tinã o evidentã strictã a furajelor medicamentate
pentru a putea urmãri timpul de asteptare la animalele tratate.
Premixurile si furajele medicamentate se depoziteazã în spatii corespunzãtor
separate si securizate. Se comercializeazã în pungi, saci sau containere sigilate si
etichetate corespunzãtor.

58
 Prin derogare, autoritatea sanitarã veterinarã competentã poate autoriza
producerea de furaje medicamentate si în unitãtile de crestere si exploatare a animalelor,
dacã acestea îndeplinesc prevederile normei sanitare veterinare.
D. Ordinul Ministrului Agriculturii si Alimentatiei nr. 504/2001 pentru
aprobarea formei sanitare veterinare privind stabilirea conditiilor sanitare veterinare
pentru înlãturarea deseurilor animale, comercializarea si prevenirea agentilor patogeni din
furajele care contin produse de origine animalã sau peste". Dintre prevederile normei ce
intereseazã la acest capitol se vor mentiona numai conditiile referitoare la produsele finite
obtinute în unitãtile de prelucrare a deseurilor de origine animalã. Astfel, produsul finit
trebuie sã fie liber de Clostridium perfringens, de Salmonella spp. iar numãrul de
enterobacterii trebuie sã fie sub 3xl02/gram produs.
E. Ordinul Ministrului Agriculturii si Alimentatiei nr. 20/2002 pentru
aprobarea ,Normei privind interzicerea utilizãrii anumitor subproduse animale în
furajarea animalelor'''' stabileste cã se interzice folosirea pentru producerea de furaje
pentru animalele de fermã a cadavrelor de bovine, porcine, ovine, caprine, solipede,
pãsãri domestice, pesti de crescãtorie si a altor animale crescute pentru productie cu data
de 1 ianuarie 2004, iar a cadavrelor de animale sãlbatice, de companie, de circ, de
laborator, din grădinile zoologice, de fermă, ucise pentru controlul unor boli şi din motive
de bunăstare sau moarte pe timpul transportului, cu data de 15 ianuarie 2002.
Până la 31 decembrie 2004 se pot folosi pentru producerea de furaje pentru
animalele de fermă cadavrele de porcine, ovine, caprine, solipede, păsări domestice, peşti
de crescătorie şi a altor animale crescute pentru producţie.
F. Ordinul Ministrului Agriculturii şi Alimentaţiei nr. 21/2002 cu privire la
aprobarea formei sanitare veterinare cu privire la unele măsuri de producţie în ceea ce
priveşte encefalopatiile spongiforme transmisibile şi furajarea animalelor cu proteină
animală" stabileşte că începând cu 1 ianuarie 2004 „ se interzice folosirea proteinelor
animale procesate în furajarea animalelor de fermă care sunt ţinute, îngrăşate sau crescute
pentru producţia de alimente destinate consumului uman. Prin derogare se vor putea
folosi în furajarea animalelor, cu excepţia rumegătoarelor, făina de peşte, gelatina pentru
aditivi de acoperire care nu provine de la bovine, fosfatul dicalcic, proteine hidrolizate,
lapte şi produse lactate.
In sensul normei prin proteine animale procesate se înţelege: făina de carne şi de
oase; făina de carne; făina de oase; făina de sânge; plasma deshidratată şi alte produse din
sânge, proteine hidrolizate, făina de ongloane, făina de coarne, făina de viscere; făina de
pene, jumari deshidratate, făina de peşte, fosfatul dicalcic, gelatina şi alte produse
similare, incluzând amestecurile, furajele, aditivii furajeri, precum şi premixurile ce
conţin aceste produse.
G. Ordinul Ministrului Agriculturii şi Alimentaţiei nr. 23/2002 pentru
aprobarea formei sanitare veterinare de stabilire a listei cuprinzând ingredientele a căror
utilizare este interzisă în nutreţurile combinate. Conform prevederilor acestui ordin se
interzice folosirea în nutreţurile combinate a fecalelor, urinei, conţinutului separat al
tractului digestiv; pieilor tratate cu substanţe; seminţelor şi a altor materii de înmulţire a
plantelor supuse tratamentelor fitosanitare: lemnul, rumeguşul şi alte materii derivate din
lemn tratate chimic pentru protecţia sa; deşeurile obţinute din procesul de epurare a
apelor reziduale; resturile menajere cu excepţia celor de origine vegetală; ambalajul
produselor agroalimentare; proteinele derivate din ţesuturile de la mamifere pentru

59
rumegătoare cu excepţia laptelui şi produselor din lapte, gelatinei fosfatului dicalcic.
derivat din oase degresate, plasmă deshidratată şi alte produse sangvine, proteinele
hidrolizate cu o greutate moleculară mai mică de 10000 dai toni provenite din piei
tăbăcite şi netăbăcite provenite de la animale tăiate sub control veterinar oficial, din
unităţi care realizează un program de autocontrol - HACCP (Analiza riscului şi a
punctelor critice pentru controlul lor).
H. Programul acţiunilor strategice de supraveghere, profilaxie şi combatere a
bolilor la animale, de prevenire a bolilor transmisibile de la animale la om şi de protecţie
a mediului. în programul acţiunilor strategice sunt prevederi care se referă la controlul şi
supravegherea prin examene de laborator a calităţii furajelor în scopul declarat de apărare
atât a sănătăţii animalelor, cât şi a sănătăţii publice
Supravegherea sanitară veterinară se face, atât în unităţile care prelucrează,
depozitează şi valorifică furaje, cât şi în ferme pentru nutreţurile de volum, suculente şi
concentrate.
Se supun controlului, atât nutreţurile destinate consumului intern produse în ţară
sau importate, cât şi cele destinate exportului.
în program sunt prezentate laboratoarele în care se face supravegherea şi expertiza
nutreţurilor. Laboratoarele în care se face controlul calităţii nutreţurilor sunt autorizate
sanitar veterinar şi pot fi de stat sau particulare. Dintre laboratoarele de stat se
menţionează laboratoarele sanitare veterinare judeţene, Institutul de Igienă şi Sănătate
Publică Veterinară, Institutul de Diagnostic şi Sănătate Animală, iar dintre cele private
Centrul de Diagnostic din cadrul S.N. Institutul Pasteur S.A.
I. Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 611/2002 pentru
aprobarea „Normei sanitare veterinare referitoare al unele produse utilizate pentru nutriţia
animalelor. Norma se referă la unele produse ce constituie surse directe sau indirecte de
proteine, ce sunt fabricate prin anumite procese tehnologice şi care sunt comercializate în
România ca furaje sau care intră în structura unei reţete furajere.
Se introduc pe listele de comercializare în România numai produsele care au
valoare nutritivă pentru animale, nu au efecte negative asupra sănătăţii animalelor,
omului şi mediului şi nu modifică caracteristicile specifice ale produselor animaliere şi
care pot fi monitorizate în furaje.
J. Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi al Ministerului
Sănătăţii şi Familiei nr. 249/358/2003 pentru aprobarea Normelor privind parametrii de
calitate şi salubritate pentru producerea, importul, controlul calităţii, comercializarea şi
utilizarea nutreţurilor concentrate simple, combinate, aditivilor furajeri, premixurilor,
substanţelor energetice, substanţelor minerale şi a substanţelor speciale. Norma se aplică
ansamblului de activităţi privind producerea, importul, controlul şi examenul calitativ,
individualizarea, desfacerea şi utilizarea nutreţurilor combinate, aditivilor şi preparatelor
furajere de tipul nutreţurilor combinate medicamentate, premixurilor, concentratelor
proteino-vitamino-minerale, probioticelor, suplimentelor furajere destinate alimentaţiei
animalelor din toate speciile.
Sunt abilitate să producă, să comercializeze şi să utilizeze nutreţurile menţionate
numai persoanele fizice şi juridice autorizate.
Abilitarea producătorilor de nutreţuri combinate se face prin expertiză tehnică.

60
 Controlul de calitate în unităţile producătoare cuprinde respectarea tehnologiei,
examenul de laborator a materiilor prime şi a produsului finit în laboratoare proprii
autorizate sau pe bază de contract cu laboratoare autorizate.
Nutreţurile vor putea fi comercializate numai însoţite de certificate de
conformitate eliberate de laboratoare autorizate, care garantează valoarea nutritivă şi
solubilitatea produsului conform normei şi tehnologiei de fabricaţie.
Materiile prime furajere, aditivii furajeri, nutreţurile combinate medicamentate,
amestecurile furajere şi nutreţurile concentrate pot fi comercializate în ambalaje care să
asigure menţinerea calităţii acestora.
Pe etichetă se va înscrie citeţ, observabil, nedetaşabil şi în limba română: numele
sau firma producătorului, condiţionatorului, importatorului, vânzătorului sau
distribuitorului, denumirea produsului, menţiunea „numai pentru uz furajer", masa netă,
numărul lotului, data fabricaţiei, termenul de valabilitate, modul de întrebuinţare şi
măsurile de protecţie pentru manipulanţi şi animalele care le consumă.
Controlul oficial este efectuat de autorităţile sanitare veterinare, fitosanitare şi
laboratoarele pentru controlul calităţii nutreţurilor şi alimentaţiei animalelor autorizate de
autorităţile sanitare şi autorităţile abilitate pentru protecţia consumatorilor.
Producătorii de nutreţuri combinate şi preparate biotehnologice îşi pot desfăşura
activitatea numai în baza unei licenţe, care se acordă de către Direcţiile generale pentru
agricultură şi dezvoltare rurală.
Ordinul are 17 anexe care se referă la: denumirea unor noţiuni; denumirea,
descrierea şi parametrii de calitate ai unor nutreţuri simple; limite de siguranţă privind
salubritatea; fişa tehnică a produsului; gama indicatorilor de calitate diferenţiat pe tipuri
de nutreţ; substanţele nocive din furaje; cantităţile maxime de microelemente din
amestecurile furajere concentrate; diferenţele admise de la valorile garantate ale furajelor,
cu excepţia furajelor pentru câini şi pisici; foaia de date pentru autorizarea substanţelor
complementare nutreţurilor şi aditivilor furajeri; cererea pentru obţinerea autorizaţiei de
import, desfacere şi utilizare în scopuri furajere a materiilor prime proteice; cererea
pentru obţinerea autorizaţiei de import, desfacere şi utilizarea în scopuri furajere a
premixurilor, nutreţurilor combinate, concentrate; cererea pentru obţinerea autorizaţiei de
import, desfacere şi utilizare a materiilor prime furajere, substanţelor de completare a
nutreţurilor şi aditivilor furajeri; normele pentru principalele categorii de taurine; normele
pentru principalele categorii de ovine; normele pentru principalele categorii de caprine;
normele pentru principalele categorii de cabaline; normele pentru nutrii; norme pentru
nurci şi vulpi; normele pentru iepuri; valoarea nutritivă medie a principalelor nutreţuri
folosite în hrana rumegătoarelor; valoarea nutritivă medie a nutreţurilor folosite în hrana
cabalinelor, valoarea nutritivă medie a nutreţurilor folosite în hrana porcilor şi păsărilor;
conţinutul minim în substanţe nutritive ale nutreţurilor combinate pentru porci; conţinutul
minim în substanţe nutritive ale nutreţurilor combinate pentru păsări; valoarea nutritivă a
principalelor nutreţuri folosite în hrana iepurilor şi nutriilor; valoarea nutritivă a
nutreţurilor folosite în hrana nurcilor şi vulpilor; valoarea energiei metabolizabile a
principalelor nutreţuri pentru păstrăvi; cererea de acordare a licenţei de producere de
nutreţuri combinate şi/sau preparate biotehnologice; procesul verbal de verificare a
realităţii datelor înscrise în documentaţia pentru acordarea licenţei de fabricaţie a
nutreţurilor combinate şi preparatelor tehnologice; licenţa de fabricaţie.

61
 K. Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 412/2003
referitor la circulaţia furajelor combinate în România. Ordinul stabileşte faptul că furajele
combinate în România se comercializează numai în ambalaje sau containere sigilate.
Pe fiecare ambalaj se va specifica în mod clar, vizibil şi lizibil denumirea: furaj
complet; furaj complementar; specia şi categoria de animale pentru care este destinat;
modul de utilizare; compoziţia; cantitatea netă; valabilitatea, lotul; numărul autorizaţiei
sanitare veterinare a unităţii.

DEFINIREA UNOR NOŢIUNI DIN DOMENIUL NUTRIŢIEI ŞI

ALIMENTAŢIEI ANIMALELOR

Desfăşurarea unei activităţi fructuoase în domeniul nutriţiei şi alimentaţiei

animalelor necesită cunoaşterea şi folosirea corectă a unor noţiuni specifice acestui
domeniu. In acest sens se vor defini noţiunile pe care le considerăm cele mai utile pentru
activitatea practică.
Nutriţia este definită ca ştiinţa care are drept obiect de studiu ansamblul
schimburilor care au loc între organismul animal şi mediul în care acesta trăieşte, în
scopul asigurării energiei, substanţelor plastice şi biocatalitice necesare menţinerii
structurii ţesuturilor şi bunei funcţionări a acestora şi a organismului în ansamblul său.
Aceasta se ocupă de nutrienţi şi de utilizarea acestora de către celule.
Nutrientul este definit ca o substanţă care poate fi asimilată în întregime de către
animale şi care poate exista ca atare în natură sau care poate rezulta în urma proceselor de
digestie.
Alimentaţia este definită ca ştiinţa care are drept obiect de studiu nutreţurile sub
raportul inocuităţii şi valorii nutritive pe specii şi categorii de animale şi combinării lor
pentru alcătuirea raţiilor în scopul asigurării necesităţilor nutriţionale pentru întreţinere,
producţie şi reproducţie.
Alimentaţia raţională se referă la un complex de reguli şi măsuri care asigură o
valorificare superioară a raţiilor administrate, în condiţiile de siguranţă pentru sănătatea
animalelor, omului şi mediului.
Nutreţul este reprezentat de orice substanţă naturală sau artificială, care nu este
toxică pentru animale şi care are proprietăţi nutritive. Acesta este posibil să nu fie
complet şi să nu aibă inocuitate pentru toate speciile de animale.

62
 Categoriile şi sortimentele de nutreţuri

Nr. Categoria de nutreţuri Sortimentele de nutreţuri

crt.
1. Fibroase Fânuri
Făinuri de nutreţuri fibroase
Granule şi brichete de plante verzi deshidratate

2. Suculente Nutreţuri însilozate

Semisiloz
Nutreţuri verzi
Rădăcinoase
Borhoturi
Tuberculi-bostănoase
3. Grosiere Paie de cereale
Coceni de porumb
Ciocălăi
Vreji
Pleavă
4. Concentrate Cultivate
Industriale
Făinuri proteice de origine vegetală
Făinuri proteice de origine animală
Spărturi de cereale (goz. I)
5. Substanţe energetice Grăsimi vegetale de uz furajer
Grăsimi animale de uz furajer
Glucoza
Amidon
Melasă
Zahăr furajer
6. Săruri minerale Macroelemente
Microelemente
7. Aditivi furajeri Aditivi indispensabili pentru raţiile furajere
Stimulatori
Aditivi cu acţiune farmacologică
Antioxidanţi
8. Preparate furajere Nutreţuri combinate
Nuclee Premixuri
Substituienţi

Raţia este reprezentată de un amestec de nutreţuri, care trebuie elaborată după

norme ştiinţifice, pentru a asigura necesarul de nutrienţi în 24 ore.

63
 Aditivii furajeri sunt reprezentaţi de un ingredient sau de un amestec de
ingredienţi care se adaugă la sortimentele furajere de bază în procesul de fabricaţie a
nutreţurilor combinate, în scopul satisfacerii unor necesităţi specifice; de profilaxie şi
combatere a unor îmbolnăviri; de stimulare a producţiei; de corectare a mirosului şi
gustului etc.
Premixurile sunt reprezentate de un amestec uniform, a unuia sau mai multor
ingredienţi, pe un suport diluant.
Microingredientele sunt reprezentate de substanţe introduse în furajele combinate în
cantităţi de ordinul ppb sau ppm.
Suportul este reprezentat de diferite materiale comestibile, care se amestecă cu
ingredientele furajere sau medicamentele pentru a asigura încorporarea lor omogenă în
furajele combinate.
Baza furajeră este reprezentată de totalitatea nutreţurilor dintr-o fermă, judeţ sau
ţară, care se folosesc pentru alimentaţia animalelor într-o perioadă determinată de timp
(obişnuit un an).
Programul de furajare trebuie să cuprindă: sortimentele de nutreţuri care se
administrează animalelor; orele de administrare a tainului; cantitatea de nutreţ pe fiecare
tain; ordinea administrării diferitelor nutreţuri etc.

CERINŢE IGIENICE GENERALE ALE ALIMENTAŢIEI RAŢIONALE

ALE ANIMALELOR

O zootehnie, indiferent de tipul său, intensivă, alternativă sau de alt tip nu se

poate practica decât printr-o alimentaţie raţională, igienică, care presupune: continuitate
în aportul la nivelul necesarului de principii nutritivi; constanţa compoziţiei raţiei;
calitatea nutreţurilor; asigurarea frontului optim de furajare, elaborarea raţiilor; modul de
administrare a raţiilor; volumul raţiilor; cantitatea pentru fiecare tain; ordinea
administrării nutreţurilor; modul de utilizare a nutreţurilor şi a reţetelor; monitorizarea
eficienţei alimentaţiei şi a consumului zilnic de furaj.

Continuitatea în aportul de principii nutritivi

Continuitatea în asigurarea la nivelul necesarului a aportului de principii nutritivi
este absolut necesară, pentru că organismul animal este consumator de energie, chiar în
condiţiile de inactivitate aparentă. Aceasta evită stresul alimentar şi asigură condiţiile
necesare pentru o digestie fiziologică, care va conduce la reducerea consumului specific
pe unitatea de produs şi evitarea tulburărilor digestive.
Discontinuitatea în aportul de furaje, atrage după sine scăderea sau chiar sistarea
producţiei şi apoi consumul, din rezervele organismului, de lipide şi vitamine
liposolubile. Pentru glucide, proteine şi vitaminele hidrosolubile rezervele sunt minime,
ceea ce face ca echilibrul nutritiv să fie uşor rupt în situaţia lipsei de aport, conducând la
instalarea unei stări de stres alimentar.
Apariţia stresului alimentar presupune eforturi de adaptare, pentru echilibrarea
funcţiilor vitale, care conduc la scăderea rezistenţei generale faţă de diverse agresiuni
externe.
In cazul în care nu s-au instalat leziuni ireversibile, un nou aport alimentar
echilibrat poate duce la restabilirea funcţiilor vitale.

64
 Pierderile de producţie induse de discontinuitatea în alimentaţie nu pot fi
compensate printr-un aport alimentar ulterior, indiferent de nivelul acestuia. După goluri
în alimentaţie pot apare tulburări digestive, datorită consumului exagerat de furaje şi
accidente la animale, ca urmare a aglomerării agravată de suprapopulare şi/sau
insuficienţa frontului de furajare.

Constanţa compoziţiei raţiei

Constanţa compoziţiei raţiei şi trecerea treptată de la un regim alimentar la altul
este o normă foarte importantă pentru toate speciile de animale, dar în special pentru
rumegătoare.
Menţinerea constanţei compoziţiei raţiei asigură, prin adaptarea florei şi faunei
prestomacelor, capacitatea optimă de transformare a nutreţurilor ingerate în principii
asimilabili. Fiecare substrat alimentar parcurge o serie de etape, de descompunere, care
sunt dependente de anumite specii de microorganisme.
Schimbarea bruscă a regimului alimentar poate genera perturbaţii importante în
digestie, datorită în special dezvoltării insuficiente a florei şi a faunei specifice din varia
motive.
Aceste fenomene se înregistrează primăvara, în perioada de trecere la furajarea cu
masă verde şi toamna, în perioada de trecere la furajarea cu nutreţuri conservate.
O atenţie deosebită trebuie dată obişnuirii animalelor cu anumite nutreţuri, ca de exemplu
ureea, pentru evitarea intoxicaţiilor.

Calitatea nutreţurilor
Calitatea furajelor este deosebit de importantă, atât pentru menţinerea stării de
sănătate a animalelor, cât şi pentru protecţia consumatorilor produselor de origine
animală. Furajele cu condiţii de calitate necorespunzătoare, respectiv alterate, mucegăite,
infestate cu acarieni şi insecte sau care conţin plante sau/şi diferite substanţe toxice, nu
trebuie admise în alimentaţia animalelor de către medicul veterinar sau folosite de
crescător.
în vederea asigurării unei alimentaţii echilibrate este foarte important să se facă
determinări, privind calitatea furajelor, sub raportul conţinutului în nutrienţi, pe probe
trimise la „Laboratoarele judeţene de controlul calităţii furajelor şi de nutriţie animală",
coordonate tehnic la nivel naţional de „Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală" -
Baloteşti. Practica elaborării raţiilor pentru animale numai pe baza valorilor nutritive a
furajelor luată din literatură este contraindicată. Pentru determinarea salubrităţii furajelor
se vor trimite probe la laboratoarele autorizate.
Sunt de asemenea de reţinut, pentru medicul veterinar, ca importante din punct de
vedere igienic, acţiunile profilactice pentru evitarea:
a. reticulitelor traumatice şi bezoarelor cu sfoară din material plastic, prin
introducerea de magneţi remanenţi în prestomace, montarea de magneţi la morile cu
ciocănele, înlăturarea sforii de plastic şi sârmei de balotat cu sfoară de cânepă şi
executarea de examene clinice lunare în fermele de vaci şi la taurii autorizaţi;
b. micozelor şi micotoxicozelor, prin controlul frecvenţei şi modului de
executare a decontaminării , furajer iilor" şi „bucătăriilor furajere", prin verificarea felului
în care sunt depozitate furajele şi respectate măsurile de profilaxie generală;

65
 c. bolilor de carenţă, prin stabilirea: perioadei de recoltare a culturilor
furajere (la înspicare gramineele şi la îmbobocire leguminoasele, în lapte ceară porumbul
siloz, etc); modului de conservare a resurselor furajere, în funcţie de prognoza şi
condiţiile concrete meteorologice (fân, semifân sau siloz); momentului de administrare în
consum, după recoltare şi depozitare, pentru asigurarea perioadei minime necesare
maturării şi stabilizării proceselor fizico-c-himice şi biologice din nutreţuri (fânul la 30-
40 zile, silozul de lucerna la 40-60 zile, silozul de porumb în lapte ceară la 40-60 zile,
silozul de grosiere la 60-90 zile etc.) şi respectarea tehnologiilor de prelucrare;
d. intoxicaţiilor cronice sau acute, a bolilor transmisibile şi a
degenerescentelor organelor parenchimatoase, prin: participarea la elaborarea planurilor
de fertilizare a suprafeţelor de bază furajeră, după efectuarea cartării agrochimice a
acestora; verificarea calităţii făinurilor proteice (carne, sânge, oase, şroturi, etc.) sub
raportul însuşirilor fizico-chimice; controlul nivelului parametrilor realizaţi de instalaţiile
de frig (spaţii de congelare sau refrigerare) şi de sterilizare termică (autoclave, cazane
fierbere) etc.

Asigurarea frontului optim de furajare

Asigurarea ,frontului optim de furajare" (locului de acces pentru ingestia de furaj
din iesle, jgheaburi, hrănitori etc.) este o cerinţă de prim ordin în vederea evitării luptei
intraspecifice pentru supravieţuire, care afectează puternic indicatorii de eficienţă a
creşterii şi exploatării animalelor.
Dimensiunea frontului optim de furajare este dependentă de sistemul de
alimentaţie, fiind mai mică, în cazul furajării ad libitum (animalele consumă prin rotaţie)
şi mai mare, în cazul furajării restricţionate, pentru a oferi, posibilitatea întregului efectiv
să consume în acelaşi timp.
Subdimensionarea frontului optim de furajare poate fi relativă şi absolută.
Subdimensionarea relativă este generată de nerespectarea densităţii proiectate, de
furajarea discontinuă, iar subdimensionarea absolută este consecinţa proiectării
defectuoase, sub nivelul normal.

Elaborarea raţiilor
Elaborarea raţiilor trebuie făcută de persoane competente, cu solide cunoştinţe de
fiziologia nutriţiei şi a actelor normative care reglementează acest domeniu de activitate,
conform legilor zootehniei şi a nutriţiei animalelor
In raţii trebuie introduse sortimente variate de nutreţuri, de calitate determinată
prin analize de laborator, nu luată din tabele, sub raportul compoziţiei chimice şi
salubrităţii, în special privind nivelul poluării cu micotoxine, conţinutul în histamină,
metale grele, substanţe antinutritive etc, pentru menţinerea apetitului şi evitarea
tulburărilor de nutriţie şi metabolism prin aport-în exces sau carenţă.
Poluarea cu micotoxine are o arie de răspândire nemaiîntâlnită pe glob până în
prezent, fiind o consecinţă a poluării mediului şi a schimbărilor climatice. în prezent sunt
accesibile şi în ţara noastră tehnicile ELISA de determinare cantitativă a micotoxinelor
din nutreţuri în 15 minute. Tehnicile ELISA se pot executa fără dificultate şi în
laboratoarele uzinale, de persoane cu o pregătire minimă.
Pentru granivore raţiile se elaborează la nivelul fabricilor de nutreţuri combinate,
iar pentru ierbivore la nivelul fermelor.

66
 Modul de administrare a raţiilor
Administrarea raţiilor trebuie făcută după un program strict; în funcţie de
tehnologia de creştere şi exploatare, fapt care asigură o digestie fiziologică, singura
compatibilă cu o stare de sănătate normală şi o eficienţă maximă a conversiei resurselor
furajere. Valorificarea maximă a resurselor furajere este o datorie de onoare a fiecărui
crescător pentru binele general şi pentru o dezvoltare durabilă a zootehniei.
Raţiile pot fi administrate: ad libitum; restricţionat; dual; pe sexe; secvenţial (la alegere)
sau alternativ, aşa cum s-a prezentat.
Se va avea în vedere golirea totală a frontului de furajare (hrănitori, jgheaburi
etc.) în special la animalele furajate ad libitum şi cu spor mare de creştere în greutate
pentru a evita alterarea nutreţului, iar la puii de carne ingestia selectivă, respectiv a
particulelor mari.
In sezonul cald se va avea în vedere administrarea furajelor în perioadele zilei cu
temperaturile cele mai reduse, respectiv noaptea sau dimineaţa, dar în acelaşi timp şi
suplimentarea frontului de furajare în special la puii de carne pentru a asigura accesul
simultan a tuturor animalelor la acesta.

Volumul raţiilor
Volumul raţiei trebuie adoptat în funcţie de specia şi categoria zootehnică sau
fiziologică la care se adresează precum şi de volumul tubului digestiv şi tipul de digestie.
La reproducătorii masculi în special la armăsari şi tauri se va avea în vedere
administrarea unor raţii cu volum mai redus pentru a-i menţine mai supli. In schimb la
vacile în lactaţie volumul raţiei va fi mai mare.
Administrarea unui volum optim al raţiei va asigura valorificarea optimă a
acestora şi va evita tulburările gastrointestinale sau de reproducţie.

Cantitatea pentru fiecare tain

Raţia trebuie porţionată în tainuri egale la toate speciile de animale, atât în cazul
furajării manuale sau mecanice, cât şi a furajării computerizate.

Ordinea administrării nutreţurilor

Nutreţurile se administrează în ordinea inversă a preferinţelor animalelor,
asigurând în acest fel ingestia tuturor sortimentelor incluse în raţie. Sortimentele preferate
de nutreţuri se administrează la vacile de lapte, într-o proporţie diferită din total, în timpul
reprizelor de muls, iar la animale de muncă după furajele de volum.

Modul de utilizare a nutreţurilor si a reţetelor

In funcţie de specie şi categoria zootehnică nutreţurile se pot folosi ca atare
(fibroase, grosiere, borhoturi), tocate (furajele de volum), măcinate sub formă de făinuri
sau sparte (concentratele), granulate sau peletate (furajele combinate), brizurate (furajele
combinate). Furajele combinate şi concentratele se pot administra uscate, umede (terci)
sau lichide.
Reţetele de furaje combinate se administrează numai la speciile şi categoriile de
animale pentru care au fost elaborate şi preparate. In caz contrar se pot înregistra
intoxicaţii şi tulburări de reproducţie.

67
 La ovine se înregistrează intoxicaţii cu sulfat de cupru, dacă la acestea se
administrează reţete pentru porci, care conţin această substanţă.
La curci şi porci se înregistrează intoxicaţii cu salynomicin, dacă la acestea se
administrează reţete pentru păsări care conţin această substanţă antieimeriană.
La găinile ouătoare se înregistrează o castrare chimică dacă la acestea se
administrează reţete care conţin zoalen sau ionofori (monenzin sau salynomicin).

Monitorizarea eficienţei alimentaţiei şi a consumului zilnic de furaje

Monitorizarea eficienţei calitative şi cantitative a eficienţei alimentaţiei este obligatorie
pentru a putea asigura un management raţional a procesului de producţie zootehnică.
Se vizează urmărirea, după caz, a producţiei zilnice (lapte, ouă), a sporului de creştere în
greutate, prin cântăriri pe loturi de control semnificative, a stării de sănătate, prin
examene clinice sau paraclinice etc.
Urmărirea consumului zilnic de furaj este un indicator a stării de sănătate a
efectivului, dar şi a calităţii furajului. Refuzul consumului de către întregul efectiv este un
semnal de alarmă care va viza în primul rând calitatea furajului care va trebui înlocuit
imediat.
In activitatea de producţie sunt încălcate cel mai frecvent normele de igienă a
alimentaţiei care se referă la: aportul de nutrienţi, în special de proteine (aminoacizi
esenţiali), vitamine şi microelemente; calitatea materiilor prime sau furajelor propriu-
zise, care pot fi poluate cu reziduuri biologice active (metale grele, pesticide, nitraţi,
nitriţi, etc), cu dejecţii, mâl, pulberi toxice, mucegaiuri, cu produşi de descompunere în
cazul alterării şi cu micotoxine în cazul dezvoltării miceţilor, ca urmare a conservării
necorespunzătoare etc.
De asemenea, sunt frecvente cazurile de administrare a unor furaje: la temperaturi
nepotrivite (prea ridicate sau prea scăzute); insuficient omogenizate, care duc la
intoxicaţii (uree, sare de bucătărie), prin substituirea de reţete cu implicaţiile arătate
anterior.

IGIENA PĂŞUNATULUI ŞI A PĂŞUNILOR

Păşunatul este modul de furajare a animalelor prin autoservire, în condiţiile oferite

de mediul natural, cu plante de pe păşunile naturale sau cultivate. Acesta, funcţie de
modul de organizare şi de pregătire a animalelor, ca mijloc biologic de producţie şi a
păşunilor, ca sursă de nutreţ, poate prezenta avantaje sau dezavantaje igienice şi
economice.
Consecinţele păşunatului pot fi favorabile sau nefavorabile şi se materializează în
avantaje sau dezavantaje igienice şi economice.

Avantajele igienice ale păşunatului

Avantajul igienic pentru animale rezultă din: accesul ad libitum la un furaj de
calitate superioară, aproape complet, sub raportul compoziţiei în principii nutritivi şi cu
grad ridicat de asimilabilitate; creşterea robusteţii şi a rezistenţei nespecifice; dezvoltarea
şi consolidarea aparatului locomotor; creşterea capacităţii respiratorii şi cardiace;
stimularea sistemului nervos central şi neurovegetativ; sinteza vitaminei D, etc.

68
Drept urmare, animalele îşi îmbunătăţesc starea de sănătate sub raportul bolilor
nutriţional-metabolice, locomotorii, cardiovasculare, respiratorii şi de reproducţie,
asigurând astfel o serie de avantaje economice.

Avantajele economice ale păşunatului

Avantajele economice sunt indirecte, legate de menţinerea sau îmbunătăţirea stării
de sănătate a efectivelor, dar şi directe, obţinute prin reducerea preţului de cost pe
unitatea de produs, ca urmare a scăderii cheltuielilor de: furajare (preţ de cost redus pe
unitatea nutritivă prin suprimarea cheltuielilor ocazionate de recoltarea, transportul,
depozitarea şi administrarea furajelor), evacuarea dejecţiilor, condiţionarea aerului, etc.
Efectele favorabile pot fi amplificate -de păşunatul la altitudine, datorită acţiunii benefice
a factorilor naturali, în special a calităţii superioare ale aerului.
Păşunatul asigură, de asemenea, valorificarea producţiei unor suprafeţe de teren agricol,
care în alte condiţii ar rămâne nevalorificate.

Dezavantajele igienice ale păşunatului

Dezavantajele igienice sunt consecinţa reducerii rezistenţei la îmbolnăviri şi a
instalării unor stări morbide ca: insolaţia, şocul termic, fotodermatoza, bolile afrigore, de
purtător, telurice şi parazitare, tulburări digestive, intoxicaţii cu plante toxice şi intoxicaţii
cu unele plante furajere.
Insolaţia şi şocul termic apar în cazul păşunării pe caniculă.
Fotodermatoza apare la animalele care consumă plante care conţin substanţe
fotosensibilizante şi care sunt expuse la radiaţii solare intense.
Bolile afrigore şi de purtător apar la animalele care păşunează pe timp de ploaie, vânt şi
temperaturi scăzute.
Bolile telurice şi parazitare apar în cazul revenirii mai devreme de 21 zile pe
aceeaşi parcelă, a prelungirii păşunatului mai mult de 4-6 zile pe o parcelă, deoarece
aceasta duce la geofagie şi a neaplicării tratamentelor chimice pentru distrugerea
agenţilor patogeni de natură bacteriană sau parazitară.
Tulburările digestive (colici, pareze a prestomacelor, indigestii gazoase, etc) apar
dacă se practică păşunatul pe rouă şi brumă.
Intoxicaţiile cu plante toxice apar în cazul prelungirii păşunatului pe parcele pe
care se găsesc acestea, şi nu se asigură supliment alimentar în cazul păşunilor cu
producţii slabe.
Intoxicaţii cu unele plante furajere, apar în cazul în care păşunatul se face în
condiţii speciale (variaţii mari de temperatură şi precipitaţii abundente), pe suprafeţe cu
vegetaţie luxuriantă, fapt care favorizează sinteza în acestea a unor principii toxici foarte
puternici aşa cum ar fi acidul cianhidric sau diferiţi glucozizi.
In vederea combaterii entităţilor morbide descrise, care pot duce la cazuri de
moarte şi la tăieri de necesitate, sunt necesare efectuarea unor tratamente medicale, care
angajează însemnate cheltuieli pentru medicamente, produse biologice, materii,
materiale, forţă de muncă, etc.
Starea de boală, în plus, este generatoare de însemnate nerealizări de producţie,
fapt care accentuează pierderile economice indirecte.

69
 Dezavantajele economice ale păşunatului
Pe lângă dezavantajele economice indirecte arătate, păşunatul neigienic atrage
după sine şi o serie de dezavantaje directe.
Dezavantajele directe sunt consecinţa reducerii producţiei, atât din punct de
vedere cantitativ, cât şi calitativ.
Reducerile cele mai importante de producţie se înregistrează în cazul păşunatului
pe caniculă sau la temperaturi scăzute, cu sau fără precipitaţii reci şi vânturi, pe perioade
prea scurte sau prea lungi şi în loturi mari.
De asemenea se obţin rezultate economice necorespunzătoare în cazul păşunatului
pe suprafeţe cu producţii mici şi de slabă calitate, pe suprafeţe situate la distanţe mari de
ferme sau de locul de înnoptare, pe suprafeţe fără surse suficiente de apă potabilă, sau cu
surse de apă potabilă amplasate la distanţe mari.
Pentru a beneficia de avantajele oferite de păşunat, trebuie respectate o serie de
norme, care privesc animalele şi păşunile.

PREGĂTIREA ANIMALELOR PENTRU PĂŞUNAT

Valorificarea superioară a potenţialului păşunilor, în produse animaliere de calitate

se poate face numai de animale pregătite corespunzător, pentru a putea face faţă
solicitărilor la care sunt supuse pe perioada de păşunat.
Pregătirea optimă şi la timpul potrivit a animalelor şi păşunilor, ca deziderat
esenţial al asigurării eficienţei păşunatului, se poate realiza numai în condiţiile unei
permanente şi armonioase colaborări între proprietar şi medicul veterinar.
Pregătirea animalelor pentru păşunat presupune: acomodarea animalelor la
condiţiile mediului exterior, trecerea treptată de la furajarea de stabulaţie la aceea cu masă
verde şi efectuarea unor acţiuni sanitare veterinare şi zootehnice.
Acomodarea treptată a animalelor la condiţiile mediului exterior, se obţine prin
scoaterea acestora în padocuri, pentru plimbări în incintă sau pentru păşunat, pe
suprafeţele din imediata vecinătate a fermei, pentru perioade din ce în ce mai lungi.
Trecerea treptată de la furajarea de stabulaţie, la aceea cu masă verde se realizează
prin creşterea treptată în raţie a cantităţilor de suculente, iar apoi pin amestecul furajelor
verzi cu grosiere.
Acţiunile sanitare veterinare care se efectuează pe efectivele de animale sunt
prevăzute în „Programul acţiunilor strategice de supraveghere, profilaxie şi combatere a
bolilor la animale, de prevenire a bolilor transmisibile de la animale la om şi de protecţie
a mediulur. Acestea se referă la depistarea unor boli transmisibile, la operaţiuni
imunoprofilactice, la tratamente generale antiparazitare şi la curăţirea şi toaletarea
ongloanelor şi copitelor.
înainte de scoatere la păşunat, toate animalele vor fi supuse unui atent examen
clinic. Vor fi admise pentru păşunat, numai animalele capabile să suporte deplasarea şi
solicitările acestuia, respectiv fără boli intercurente, care le-ar pune în pericol viaţa.
Animalele retive nu este recomandabil să se scoată la păşune.
In cazul animalelor cu boli cronice infectocontagioase (TBC, LEB,
paratuberculoză), practicarea păşunatului este interzisă fără aprobarea medicului veterinar
de stat.

70
 Acţiunile zootehnice la care sunt supuse animalele se referă la individualizare,
cântărire şi clasare, după care masculii, în funcţie de situaţie se castrează.
Scoaterea animalelor la păşune se face în loturi formate pe specii, categorii de
exploatare şi stări fiziologice.

PREGĂTIREA ŞI ORGANIZAREA PĂŞUNILOR

La ora actuală circa 62% din totalul celor 3 milioane ha păşuni naturale ale
României sunt degradate (eroziune 31%; umiditate excesivă 10 %; aciditate şi sărăturare
3%; împăduriri 10%; acoperite cu stâncăriş, grohotiş etc. 8%), necesitând diferite lucrări
ameliorative.
Producţiile înregistrate sunt insuficiente cantitativ şi calitativ necesarului
şeptelului.
Lucrările ameliorative ale păşunilor sunt necesare pentru atragerea de noi
suprafeţe în circuitul economic, îmbunătăţirea acelora degradate şi menţinerea capacităţii
productive a celor ameliorate.

Lucrări ameliorative pentru atragerea în circuitul economic de noi

suprafeţe de păşuni
Lucrările ameliorative pentru atragerea în circuitul economic de noi suprafeţe de
păşuni se referă la: combaterea eroziunii solului, umidităţii excesive, acidităţii,
sărăturării, împăduririi şi degajării de stâncăriş, grohotiş; aplicarea de amendamente,
îngrăşăminte chimice şi naturale; înfiinţarea de culturi perene valoroase; tarlalizarea;
amenajarea surselor de apă, a drumurilor etc.

Lucrări ameliorative curente

Lucrările ameliorative curente pentru îmbunătăţirea şi menţinerea păşunilor, se
execută înainte, în timpul şi după perioada de păşunat.

Lucrări înainte de păşunat

înainte de păşunat se execută: curăţirea păşunilor de arbuşti; nivelarea terenului;
drenarea locurilor cu exces de umiditate; împrejmuirea bălţilor; aplicarea de îngrăşăminte
şi amendamente; tarlalizarea sau refacerea acesteia; distrugerea buruienilor, a plantelor
toxice şi a acelora care duc la deprecierea calităţii lânii etc.
De asemenea, înainte de păşunat se face: decontaminarea surselor de apă;
revizuirea şi refacerea amenajărilor existente şi completarea lor după caz; amenajarea de
tabere de vară şi stâni cu toate utilităţile (adăposturi uşoare, şoproane, umbrare, platforme
betonate, bazine pentru colectarea dejecţiilor sau purinului, staţii de muls, puncte de
însămânţări artificiale şi farmaceutice veterinare, lăptarii etc.) şi distrugerea plantelor
toxice.
Prin „Normele şi măsurile" elaborate în baza Legii sanitare veterinare, a
„Programului acţiunilor strategice de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la
animale de prevenire a bolilor transmisibile de la animale la om şi de protecţie a
mediului" şi alte acte normative sunt prevăzute o serie de obligaţii, care revin persoanelor
fizice sau juridice, care au în proprietate sau administrare păşuni, pentru prevenirea
bolilor transmisibile şi a intoxicaţiilor.

71
 în legea zootehniei nr. 72/2002 sunt precizate categoriile de terenuri exploatate
exclusiv ca bază furajeră respectiv, pajiştile comunale, pajiştile în indiviziune (se folosesc
în comun în cadrul asociaţiilor de păşunat); pajiştile situate în zonele montane şi
inundabile care aparţin domeniului statului, pajiştile cu regim special şi terenurile arabile
destinate producerii de furaje şi seminţe de culturi furajere.
Pajiştile comunale sunt gospodărite de consiliile locale cu consultarea
crescătorilor de animale şi a specialiştilor din unităţile subordonate Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

Lucrări ameliorative în perioada păşunatului şi după acesta

Pe perioada de păşunat, după folosirea unei parcele se procedează la: îndepărtarea
plantelor necomestibile; împrăştierea uniformă a dejecţiilor şi muşuroaielor; fertilizare
după caz etc.
După păşunat, se fac lucrări de mai mare anvergură ca: însămânţări,
supraînsămânţări, fertilizări, aplicări de amendamente etc.
Aplicarea amendamentelor şi îngrăşămintelor este foarte importantă şi trebuie
urmărită îndeaproape şi de medicii veterinari, mai ales în actuala conjunctură economico-
socială, pentru a obţine producţiile dorite, sub raport cantitativ şi calitativ şi a preveni
dismineralozele, enzotiile biogeochimice, etc.
Ştiinţific sănătatea solului se obţine numai prin supravegherea permanentă a
acestuia, prin analize efectuate cu ajutorul Laboratoarelor de agrochimie judeţene şi
intervenţia asupra lui, în funcţie de rezultatele investigaţiilor întreprinse.

TEHNICA PĂŞUNATULUI

Păşunatul se declanşează în momentul în care terenul este zvântat şi când plantele

au o înălţime minimă de 15 cm pentru oi şi 20 cm pentru bovine şi cabaline.
La început perioada de păşunat se limitează la 1-2 ore/zi, prelungindu-se apoi
treptat, până la 8-10 ore/zi în următoarele 10 zile, în funcţie de producţia animalelor şi a
păşunii.
Se va evita: păşunatul pe rouă, brumă, imediat după ploaie sau în zilele cu variaţii
mari de temperatură şi precipitaţii abundente; vegetaţia luxuriantă; revenirea pe aceeaşi
parcelă la intervale mai mici de 21 zile; ţinerea pe o parcelă a animalelor o perioadă mai
mare de 4-6 zile, pentru a preîntâmpina geofagia; scoaterea animalelor pe parcele cu
biotipi şi cu plante toxice, înainte de identificarea şi marcarea suprafeţelor şi distrugerea,
după caz, a vegetaţiei vizate.
Păşunatul se începe când rouă sau bruma se ridică; se desfăşoară în două reprize,
cu o pauză la amiază pentru odihnă, adăpare, muls, după caz şi pentru evitarea efectelor
negative ale caniculei.
In zilele foarte călduroase păşunatul se face dis-de-dimineaţă şi se prelungeşte
seara târziu sau se face noaptea.
Păşunatul de noapte prezintă însă riscul unei infestări mai mari, datorită
particularităţii larvelor infestante de a se ridica spre vârful plantelor.
Pentru realizarea unui randament cât mai mare de valorificare a resurselor de
masă verde este indicat ca păşunatul să se facă pe tarlale.

72
 Porţionarea tarlalei se poate face pentru necesarul unei singure zile - păşunatul
porţionat în front pentru o zi, prin oameni, garduri mobile sau electrice, sau în brazdă,
situaţie în care gardul electric se mută în adâncimea tarlalei pe măsură ce se consumă
masa verde.
Gardul electric poate fi confecţionat din bandă de diferite lăţimi sau din sârma ,
amplasate pe stâlpi speciali sau stâlpi de lemn confecţionaţi din materiale locale - lemn
rotund . Pe piaţă sunt disponibile diferite tipuri de garduri electrice cu aprovizionare de la
baterie uscată alcalină de 9 volţi sau de la reţeaua electrică prin intermediul unui
transformator special, care se pot folosi pentru animalele de rentă (cai, bovine, porci, oi,
capre).
Pe păşunile netarlalizate se poate realiza un păşunat mai eficient prin dirijarea
avansării treptate şi grupate a animalelor de către îngrijitori, cu sau fără ajutorul câinilor.
Concentratele, ca supliment de hrană se administrează pe cât posibil la aceleaşi ore ca în
stabulaţie, sarea şi brichetele cu diferite microelemente trebuie să se asigure la discreţie,
prin expunere în suporţi speciali sau jgheaburi, în locurile de retragere a animalelor, iar
adăparea se face de minimum 3 ori/zi.
Fibroasele, în situaţia că se administrează pentru completarea raţiei, se dau
dimineaţa, înainte de scoatere la păşune.
In mod obişnuit, în numeroase zone din ţară (Dobrogea, Moldova, Muntenia), cel
puţin, în perioada iulie-august, păşunatul trebuie obligatoriu completat cu anumite
cantităţi de fibroase, concentrate şi chiar de borhoturi, de masă verde de pe fâneţe
cultivate pentru a menţine nivelul de producţie a animalelor.
Accesul pe tarlale sau la sursele de apă trebuie să se facă direct.
Tehnica păşunatului este dependentă de producţia de masă verde dată de păşunile
naturale sau artificiale. Se poate organiza un păşunat raţional numai pe păşuni care
produc peste 10 tone masă verde/ha.
Pentru menţinerea pe păşune a raportului legumino-graminacee este obligatorie
efectuarea cel puţin a unei coase pe fiecare tarla, odată la 2 ani.
Repartizarea păşunilor se face în funcţie de categoria de exploatare şi starea
fiziologică. Astfel, vacile de lapte, oile cu miei şi tineretul de structură mică, trebuie să
beneficieze de păşunile cele mai valoroase şi apropiate. La distanţele cele mai mari se
repartizează oile (cu excepţia oilor mame) şi tineretul bovin de peste 12 luni.
întreruperea păşunatului se face cu 3-4 săptămâni înainte de data prognozată pentru
apariţia primelor îngheţuri. Perioada de repaus este necesară pentru a permite plantelor să
se regenereze şi să fie astfel, suficient de puternice pentru a rezista pe timpul iernii.

73
 CAPITOLUL VI

IGIENA APROVIZIONĂRII CU APĂ A UNITĂŢILOR ZOOTEHNICE ŞI A

ADĂPĂRII ANIMALELOR

Asigurarea cantitativă şi calitativă a apei joacă un rol determinant în menţinerea

stării de sănătate şi de producţie a animalelor. în consecinţă este de importanţă majoră
cunoaşterea necesarului cantitativ de apă, în condiţiile de calitate prevăzute prin Legea nr.
458/2002 privind calitatea apei potabile.

NECESARUL DE APĂ A UNITĂŢILOR ZOOTEHNICE

Necesarul de apă pe specii, categorii de animale, sisteme de creştere şi

exploatare , precum şi pentru alte nevoi a fost reglementat prin mai multe acte normative:
STAS nr. 1345 din 1977, Ordinul MAIA nr. 76/1979 şi Decretul nr. 50/1982.
Calculul necesarului de apă se face pentru a acoperi consumul util, constituit din
nevoile de producţie, igienico-sanitare, social-gospodăreşti şi pentru stingerea incendiilor,
precum şi pierderile din sistem.
Nevoile de apă pentru producţie se referă la consumul biologic (apa de băut şi
pentru prepararea hranei) şi tehnologic (apa pentru spălarea pardoselii, corpului
animalelor, pentru decontaminare, pentru prelucrarea produselor animaliere etc.)
Nevoile igienico-sanitare de apă se referă la apa folosită de salariaţi pentru băut, la filtrul
sanitar, băile rutiere, la staţiile de spălare şi/sau decontaminarea mijloacelor de transport,
etc.
Nevoile social-gospodăreşti de apă se referă la apa ce se consumă pentru
alimentarea clădirilor administrative şi sociale, pentru igiena incintelor etc.
Nevoile de apă pentru stingerea incendiilor se constituie ca rezervă de siguranţă şi sunt
prevăzute în normele care reglementează activitatea de prevenire şi stingere a incendiilor.

Necesarul de apă pentru unele activităţi legate de producţia zootehnică

Specificarea consumului Norma de

consum litri
Consumul pentru igiena unui îngrijitor 60-80
Spălat o căruţă 80-100
Spălat un autovehicul 150-200
Stoc siguranţă pentru stingerea incendiilor 18000
- ferme sub 300 unităţi vită mare (UVM)
- ferme cu peste 300 UVM 36000
Prelucrarea manuală a unui litru de lapte 3,4
Prelucrarea manuală a unui litru lapte cu pasteurizare 5,8
Prelucrare mecanică a unui litru lapte cu pasteurizare 8-10
Prelucrarea unui animal mare tăiat la necesitate 300
Prelucrarea unui porc şi a rumegătoarelor mici 100

74
 Necesarul de apă pe specii şi categorii de animale

Specificare Total litri / animal / 24 ore Din care:

In adăposturile cu In adăposturile cu Consum
evacuare mecanică evacuare hidraulică biologic
Cabaline adulte 40-50 - 40-50
Tineret cabalin 20-30 - 20-30
Vaci cu lapte 90-100 125-130 45-50
Juninci 50-60 70-80 25-30
Viţei 0-6 luni 30-35 45-50 5-10
Tineret bovin până la 2 ani 35-40 60-65 15-20
Tineret bovin la îngrăşat 50-55 80-85 20-25
Tauri de reproducţie 100-110 120-140 50-60
Vieri şi scroafe . 36 15-20
Scroafe cu purcei . 100 20-25
Tineret porcin 2-4 luni - 12 5.
Porci la îngrăşat - 31 15
Oi şi berbeci 10 - 8
Tineret ovin 5 . 3
Găini 0,5 . 0,3
Pui 0,25 . 0,1
Curci 0,7 - 0,5
Pui de curcă 0,5 . 0,4
Gâşte şi raţe 1,5 - 0,5
Boboci 0,8 _ 0,3
Iepuri de casăa) 0,7-la . 0,4-0,6
Vulpia) ? a
. 0,3-0,5
Nurcia) 3a . 0,25
Dihoria) 3a - 0,25
Nutrie adultăb) . 5-8b .
Nutrie cu puib) - 7-llb -

ALIMENTAREA CU APA A EFECTIVELOR DE ANIMALE

Alimentarea cu apă a efectivelor de animale se face, în funcţie de mărimea şi

sistemul de creştere şi exploatare a acestora, prin: amenajări locale, instalaţii locale şi
instalaţii centrale.
Amenajările locale sunt destinate pentru alimentarea cu apă a efectivelor mici de
animale, indiferent de sectorul de proprietate.
Instalaţiile locale au drept scop alimentarea cu apă a unor efective mari de
animale, fiind bine dotate pentru realizarea acestui deziderat.

75
 Instalaţiile centrale sunt destinate alimentării cu apă a unor centre urbane sau unor
agenţi economici (industriali sau zootehnici). Obişnuit, la instalaţiile centrale pot fi
racordate şi unele unităţi zootehnice.
Din datele prezentate in tabelul de mai sus rezultă că cel mult 50% din consumul
total de apă îl reprezintă cel biologic.
Ponderea consumului biologic este mai mare în sistemul de creştere şi exploatare
gospodăresc şi mai mic în sistemul de creştere şi exploatare intensiv.
în cadrul sistemului de creştere şi exploatare intensiv, ponderea consumului biologic este
cea mai redusă în cazul folosirii evacuării hidraulice a dejecţiilor.

AMENAJĂRI LOCALE

Amenajările locale se folosesc, atât pentru perioada de stabulaţie, cât şi de păşunat

şi se bazează pe toate sursele de apă (meteorică, de suprafaţă şi subterane). Acestea
prezintă avantajul că sunt ieftine şi uşor de realizat, dar în acelaşi timp, au dezavantajul
că nu în toate situaţiile îndeplinesc condiţiile de calitate şi de debit.
Alimentarea cu ape meteorice, colectate de pe acoperişuri (în recipienţi sau
bazine) sau (în depresiuni) de pe diferite forme de teren, nu satisface din punct de vedere
igienic şi nu trebuie folosită, decât ca o soluţie extremă.
Alimentarea cu ape de suprafaţă se practică temporar, când sursele de bază nu
satisfac din punct de vedere cantitativ sau când animalele sunt scoase la păşune.
In prima situaţie apa este transportată cu autocisternele, sau prin conducte de
aducţiune în bazinele de stocare sau direct în adăpători sau jgheaburi.
In cea de a doua variantă, pe păşune, animalele au acces direct la sursă de apă.
Locurile de adăpat trebuie să aibă malurile stabile, cu panta înspre exterior. La nivelul
malurilor, în locurile alese pentru adăpat, se montează grătare de lemn prin care animalele
nu pot să-şi introducă decât capul pentru adăpare, prevenindu-se astfel poluarea apei cu
dejecţii, urină, materii sedimentate pe fundul albiei etc.
Important este ca periodic, locul de adăpare să fie curăţat mecanic.
Sub raportul calităţii igienice, apele de suprafaţă cu excepţia celor de munte sunt
improprii consumului fără tratare.
Alimentarea cu ape subterane este cea mai răspândită datorită constanţei debitului
şi a calităţii apei. Se folosesc ca surse de apă subterane izvoarele şi fântânile.
Izvoarele reprezintă locul în care apele subterane ies la suprafaţă. Acestea pot fi
descendente sau ascendente. Calitatea apei de izvor este cu atât mai bună, cu cât provine
din straturi acvifere mai profunde. Apa de izvor poate fi folosită, atât pentru perioada de
stabulaţie, cât şi pentru perioada de păşunat.
Debitul minim trebuie să satisfacă necesarul de apă, motiv pentru care acesta se
măsoară pe toată durata unui an. în situaţia în care izvoarele se folosesc ca surse de apă
pe păşuni, captarea apei se face la punctul de ieşire a apei din scoarţa terestră, de unde
printr-o conductă este dirijată în jgheaburile de adăpare. Dacă izvoarele se folosesc ca
sursă de adăpare permanentă, captarea apei se face la locurile de ieşire a acesteia din
straturile acvifere, pentru a nu se înregistra pierderi.

76
 Captarea izvoarelor descendente se face în camere de captare din beton sau
zidărie din piatră, cu 3 pereţi etanşi, iar al patrulea permeabil (amplasat pe direcţia din
care curge izvorul). In faţa peretelui permeabil se amenajează un strat filtrant din nisip şi
pietriş. Camera de colectare a apei se înalţă deasupra solului şi are o conductă pentru
dirijarea apei la consumator, precum şi un dren (la baza camerei) pentru evacuarea apei
de curăţire a camerei şi şanţuri de apărare pentru colectarea apelor pluviale.
Captarea izvoarelor ascendente se face prin intermediul camerei de captare care se
construieşte obişnuit din beton armat, care coboară până la stratul acvifer. Pe fundul
camerei se aşează un strat filtrant din pietriş. Din camera de captare apa este dirijată într-
un bazin de stocare, de unde prin intermediul unei conducte apa este transportată la
consumator. In vederea protecţiei izvorului se amplasează şanţuri de apărare pentru
colectarea apei pluviale. Apa se poate dirija pentru consum prin cădere liberă (dacă
izvorul este la înălţime faţă de consumator) sau cu ajutorul pompelor dacă sunt la aceeaşi
înălţime sau sub nivelul acestora.
Puţurile (fântânile) captează apa din straturile acvifere. Acestea pot fi săpate (0,8-
3 m diametru ), forate (de adâncime mică), înfipte (3-7 cm diametru ) sau tubulare ) şi de
adâncime mare (fântâni sondă a cărui corp este din tuburi de fontă sub 0,8 m diametru).
In atenţia medicului veterinar va trebui să stea efectuarea recondiţionării
elementelor constructive şi a decontaminării periodice a puţurilor şi izvoarelor.
Eficienţa acţiunii de decontaminare este condiţionată pe lângă aplicarea de
substanţe microbicide şi de calitatea acţiunilor de curăţire a pereţilor şi perimetrului de
protecţie a amenajărilor respective, de efectuarea reparaţiilor curente şi de îndepărtarea
apei (se măsoară pentru determinarea volumului) şi a sedimentului (sleirea fântânii).
După scoaterea apei, funcţie de volumul determinat se adaugă substanţe microbicide.
Se pot folosi: varul nestins (4-8 kg/m - timp de contact 24 ore); clorura de var (20-
40 g/m -timp de contact 24 ore), hipocloritul de calciu (5-6 g/m3 - timp de contact 24
ore), permanganatul de potasiu (5 g.m3 - timp de contact 48-72 ore), Germostop L (1
litru/1000 1 apă), Clordezin (1 comprimat/10 1 apă). După omogenizare şi asigurarea
timpului de contact apa se scoate de atâtea ori până dispare gustul şi mirosul substanţei
biocide folosite, după caz.
Decontaminarea fântânilor şi amenajărilor pentru captarea izvoarelor se face de 1-
2 ori pe an, în funcţie de perioada de folosire. Se decontaminează o dată pe an, primăvara,
fântânile şi amenajările pentru captarea izvoarelor folosite pentru perioada de păşunat şi
de 2 ori pe an acelea care se folosesc pe toată durata anului.

INSTALAŢII LOCALE DE ALIMENTARE CU AP A

Microcentralele sunt obiective de investiţii, care se construiesc după proiecte, de

către agenţi economici specializaţi. Acestea se compun din mai multe sectoare, respectiv
de: captare, pompare apă brută, tratare, pompare (apa tratată), aducţiune, stocare şi
distribuţie
Sursele de apă pentru microcentrale pot fi construite în ordine descrescândă a
importanţei de apele de adâncime, freatice şi de suprafaţă. Indiferent de sursă, construirea
microcentralelor este precedată de studii hidrologice, care au drept scop stabilirea vitezei
de filtrare a apei în roci, debitul şi calitatea acesteia.

77
 A. Captarea apei se realizează în mod diferit, în funcţie de sursă.
Apele de adâncime se captează prin puţuri sau baterii de puţuri amplasate la 10-25
m între ele. Dacă se folosesc ape infiltrate din râuri, puţurile se amplasează paralel cu
acestea la distanţa de 100-200 m.
Apele freatice se captează prin galerii (construcţii mari vizitabile) şi drenuri
(tuburi de metal sau beton perforate introduse într-un strat de nisip şi pietriş), aşezate la
adâncimi, care colectează apa în camera de colectare.
Amplasarea galeriilor şi drenurilor se face în apropierea fermelor, dar în amonte
de sursele de poluare. Terenul unde se amplasează instalaţiile de captare trebuie să fie
salubru şi mai ridicat pentru a evita colectarea apelor pluviale.
Apele de suprafaţă se captează, în amonte de sursele de poluare, în camere de
colectare prevăzute cu grătare şi site pentru a reţine corpurile străine mari. Amplasarea
camerei de colectare se face obişnuit într-o porţiune stabilă a albiei, în coturi concave, la
înălţimea de cel puţin 0,5 m deasupra albiei. Camerele de colectare se pot amplasa şi în
afara albiei, într-o excavaţie făcută lângă malul apei, cu respectarea aceloraşi principii ca
la amplasarea în albie.
Sorbul este reprezentat de o piesă metalică cu găuri amplasată la capătul
tubulaturii, confecţionate din material plastic sau metal, care face legătura între pompă şi
stratul de apă prin care aceasta se absoarbe. Acesta se amplasează la 0,5 m deasupra
nivelului minim asigurat al apei din camera de colectare. Dacă apa se preia direct din apa
de suprafaţă se va avea în vedere ca sorbul să fie amplasat, de asemenea, la minim 0,5 m
de mal.
B. Staţia de pompare se amplasează în imediata vecinătate a sectorului de
captare şi are rolul de a prelua apa din acesta pentru a fi împinsă în sectorul de stocare
(dacă apa nu necesită tratare) sau în
acela de tratare (dacă apa necesită a fi tratată). în acest ultim caz, este necesară a
doua staţie de pompare. Staţiile de pompare, în funcţie de adâncimea puţurilor şi debitul
apei, se dotează cu pompe speciale submersibile cu mai multe trepte. Dacă distanţa dintre
staţiile de tratare şi/sau stocare este mare pot exista staţii de pompare intermediare.
C. Tratarea apei. Aceasta este necesară în situaţia în care calitatea apelor
captate nu îndeplineşte condiţiile standard de potabilitate sub raportul purităţii,
substanţelor dizolvate sau conţinutului în microorganisme.
Tratarea apei se referă la: purificare, corectarea unor parametrii fizico-chimici şi
normalizarea parametrilor bacteriologici.
a. Purificarea apei este obligatorie atunci când apa este tulbure, datorită particulelor în
suspensie pe care le conţine. îndepărtarea particulelor în suspensie (limpezirea apei) se
realizează prin: sedimentare (decantare) şi filtrare.
Sedimentarea apei constă în depunerea particulelor în suspensie sub acţiunea
gravitaţiei. Viteza de sedimentare este invers proporţională cu viteza apei şi direct
proporţională cu mărimea şi greutatea particulelor. Depunerea suspensiilor se realizează
în bazine speciale (decantoare) orizontale sau verticale în care apa circulă cu viteze foarte
mici (mm/s). Sedimentarea poate fi simplă şi prin adăugarea de coagulanţi.
Sedimentarea simplă este numai consecinţa acţiunii gravitaţiei şi se referă în
special la particulele mari în suspensie. Eficienta ei este de 40-60%. Particulele depuse pe
fundul decantorului sunt îndepărtate periodic. Odată cu particulele în suspensie se reduce
proporţional şi numărul microorganismelor din apă.

78
 Sedimentarea după coagulare constă în adăugarea în apă a unor substanţe chimice,
denumite coagulanţi (sulfatul de aluminiu, sulfatul de fier, clorura de zinc etc).
Substanţele coagulante intră în combinaţie cu sărurile alcalino-teroase din apă, dând
naştere unor flocoane încărcate electric pozitiv, opusă celor a particulelor în suspensie,
încărcate electric negativ. Odată cu coagularea se reduce pH-ul apei. Flocoanele adsorb la
suprafaţa lor particulele în suspensie, sporindu-şi masa, fapt care conduce la sedimentarea
lor mai rapidă sub acţiunea forţei gravitaţionale.
Substanţele coagulante se adaugă în bazine de amestec. Din bazinele de amestec
apa cu coagulantul trece în bazinele de reacţie, unde se formează flocoanele şi din acestea
în bazinele de decantare.
Eficienţa coagulării scade odată cu reducerea pH-ului, a temperaturii şi în
prezenţa acizilor humici şi a detergenţilor. în aceste situaţii este necesară folosirea unor
substanţe ca: hidroxidul de calciu, carbonatul de calciu, bentonita, silicea coloidală,
amidonul alcalin, polimerii acidului acrilic etc.
în vederea evitării poluării apei cu diferite substanţe, în special metale grele, prin
intermediul coagulanţilor este necesară analiza lor de laborator înainte de folosire.
în cazul tratării apei cu sulfat de aluminiu, eficienţa procesului de coagulare se
face prin determinarea aluminiului rezidual, a cărei concentraţie nu trebuie să depăşească
0,3 mg/dm .
Eficienţa sedimentării după coagulare este de 60-80%, fapt care conduce la
reducerea numărului de microorganisme de 10-30 ori.
Pentru sedimentare se mai pot folosi separatoarele suspensionale, acceleratoarele
şi pulsatoarele.
Deoarece eficienţa sedimentării nu este asiguratorie, apa trebuie să fie supusă
acţiunii de filtrare.
Filtrarea apei se realizează prin diferite materiale care reţin la suprafaţa şi în masa
lor o parte din particulele, microorganismele şi încărcătura organică rămase în urma
sedimentării.
Procesul de filtrare se bazează pe o serie de fenomene ca: strecurarea, care constă
în reţinerea particulelor în suspensie în porii formaţi între granulele materialului filtrant\
fixarea particulelor în suspensie pe suprafaţa granulelor materialului filtrant şi epurarea
consecutiv a proceselor de oxidare chimică şi microbiologică care au loc la nivelul
membranei biologice formată din particulele în suspensie, flocoanele de coagulant,
microorganismele şi organismele acvatice de pe suprafaţa filtrului.
Produşii finali rezultaţi prin aceste fenomene sunt antrenaţi în apă.
Eficienţa purificării se reduce în situaţia în care apa conţine puţin oxigen dizolvat
şi la temperaturi scăzute. Prin purificare se asigură o reducere evidentă a numărului de
germeni coliformi şi patogeni, prin procesele arătate la autopurificarea apei.
După viteza de circulaţie a apei prin filtru se deosebesc: filtre lente şi rapide.
Filtrele lente sunt reprezentate de bazine din beton impermeabile, cu o adâncime
de până la 5 m, care au montate la o anumită adâncime câte o placă poroasă cu crepine
(dispozitive cu diametre mici de dimensiunea nisipului care intră în structura filtrului
montat pe plăcile poroase) sub care se găseşte canalul colector (drenul) pentru apa
filtrată.

79
 Pe plăcile poroase cu crepine se amplasează filtrele formate din patru straturi,
aşezate în următoarea ordine de jos în sus, pietriş mare, pietriş mic, nisip mare şi nisip
mic. înălţimea filtrului este de 1,8-2,0 m.
Viteza de filtrare este de 0,1-0,2 m3/m2/h. Filtrarea apei se face de sus în jos.
Impurităţile sunt reţinute la partea superioară a filtrului, de către membrana filtrantă
(biologică), care se formează, la acest nivel, în 24-72 ore de la constituirea acestuia. Până
la formarea membranei filtrante, apa este incomplet epurată şi în consecinţă nu se dă în
consum.
Grosimea stratului de apă din filtru trebuie să rămână constantă şi să fie de 0,8-1,2
m. Filtrele se colmatează în 3-6 luni de funcţionare, ceea ce conduce la reducerea vitezei
şi eficienţei epurării, fapt care impune recondiţionarea filtrului.
Recondiţionarea presupune evacuarea apei, înlăturarea membranei biologice şi a
unui strat de nisip de până la 3 cm şi un repaus de 2-3 zile, necesar pentru aerisire şi
completarea filtrului cu nisip de aceeaşi calitate, în prealabil spălat, după care ciclul se
reia.
Acest tip de filtrare prezintă o serie de dezavantaje: suprafaţa mare de filtrare -
volum mare de nisip; exploatarea grea; viteza redusă de filtrare şi eficienţa slabă pentru
apele tulburi şi colorate. Se remarcă prin randament ridicat 99,9%, motiv pentru care apa
se poate da în consum ca atare, fără alte prelucrări. Apa necesită, ca tratament anterior,
decantarea simplă pentru apele limpezi şi, uneori, o prefiltrare prin nisip mare pentru
apele tulburi.
Filtrele rapide sunt asemănătoare cu cele lente şi pot fi cu nivel liber (filtru
deschis) sau sub presiune (filtru închis). Viteza de filtrare este de 4-6 m3/m2/h.
Masa filtrantă este formată dintr-un strat de nisip mare, distribuit în mod uniform
pe toată suprafaţa plăcii poroase cu crepine, în grosime de 0,75-0,90 m.
Filtrele rapide nu pot fi folosite decât după ce apa a suferit un proces prealabil de
tratare cu coagulanţi. Flocoanele cu coagulant şi alte materii rămase în suspensie, care se
depun pe suprafaţa filtrului într-o perioadă de 15-60 minute formează membrana filtrantă.
Filtrarea se realizează prin procese fizice de absorbţie şi biologice, insuficient cunoscute.
Combaterea se face relativ repede, după câteva ore de funcţionare.
Recondiţionarea filtrului se face printr-un curent de apă sub presiune, introdus în
sens invers filtrării, care trebuie să disloce nisipul, din care cel puţin 50% să fie menţinut
în suspensie pentru a fi spălat de impurităţi. Operaţiunea se face zilnic la filtrele cu viteză
mare de lucru. In ultimul timp recondiţionarea se face prin spălarea suprafeţei, filtrului,
care asigură îndepărtarea membranei filtrante, reducând consumul de apă.
Eficienţa epurării este de 80-90%, motiv pentru care apa se dă în consum numai după
decontaminare.
Avantajele filtrelor rapide sunt reprezentate de cantitatea mare de apă filtrată, de
eficienţa ridicată de epurare în cazul apelor tulburi şi colorate şi a celor cu fluctuaţii mari
de calitate.
Dezavantajele sunt legate de necesitatea folosirii substanţelor coagulante, a
supravegherii calificate în mod permanent a procesului de filtrare şi a costului ridicat de
întreţinere.
Se mai folosesc limitat filtre cu pământ de infuzorii şi microstrecurătoarele.
Corectarea unor parametri fizico-chimici ai apei este necesară în situaţia în care
apele tratate în vederea epurării păstrează încă unele însuşiri, care nu se încadrează în

80
condiţiile STAS, fiind necesare diferite alte acţiuni de corectare a acestora. Se corectează:
mirosul; gustul; temperatura; excesul de săruri; lipsa de săruri; nivelul radioactivităţii;
excesul de gaze şi coroziunea.
Corectarea mirosului şi gustului persistent. Aceasta se face cu diferite substanţe.
Mirosul produs de biocenoze se corectează cu sulfat de cupru în concentraţie de 2-3 g/m3
apă, clor sau cărbune activ (operaţia se face în paralel cu coagularea), iar acela de
hidrogen sulfurat se elimină prin aerarea apei.
Corectarea temperaturii. Aceasta este o acţiune dificilă şi presupune pentru apele
subterane calde amestecul cu apă rece de suprafaţă sau menţinerea lor în rezervoare
îngropate, bine aerate.
Demineralizarea apei. Aceasta cuprinde operaţiuni de îndepărtare a excesului de
săruri minerale şi se aplică cu precădere apelor subterane. Diferitele metode folosite
poartă denumirea elementelor sau sărurilor cărora se adresează: deferizarea,
demanganizarea, dedurizarea, desalinizarea etc. Se fac prin metode fizice şi chimice sau
fizico-chimice.
Deferizarea şi demanganizarea. Aceasta se execută pentru îndepărtarea excesului
de săruri de fier şi mangan care modifică însuşirile organoleptice, fizice şi chimice ale
apei, generând greutăţi de utilizare. Se face prin aerarea apei (barbotare sau pulverizare),
în urma căreia compuşii solubili se oxidează în produşii insolubili, care se reţin prin
filtrare şi tratare cu substanţe oxidante (var, clor, permanganat).
Dedurizarea apei. Pentru dedurizarea apei se folosesc var şi carbonat de sodiu
care precipită sărurile de calciu şi de magneziu în compuşi insolubili, ce sunt reţinuţi prin
filtrare sau săruri sintetice schimbătoare de ioni.
Desalinizarea. Se realizează prin diverse procedee tehnice ca: distilarea, filtrarea
prin mase schimbătoare de ioni (cationiţi şi anioniţi), electrodializa şi congelarea.
Mineralizarea apei. Este o metodă mai recent introdusă în practica tratării apei şi
constă în introducerea în apă a unor substanţe, necesare organismului.
Până în prezent singura operaţiune de mineralizare este fluorizarea, care se
realizează prin folosirea fluorurii de sodiu, fluorosilicatului de sodiu şi acidului
fluorosodic. Introducerea lor în apă se face prin dozatoare gravimetrice sau volumetrice.
Dezactivarea apei. Aceasta reprezintă procesul de îndepărtare din apă a
substanţelor radioactive naturale sau provenite din surse artificiale. Până în prezent nu
sunt cunoscute metode specifice pentru dezactivare, motiv pentru care dezactivarea se
face prin metodele clasice. Cea mai valoroasă metodă este însă aceea care se bazează pe
folosirea schimbărilor de ioni, a cărei eficienţă se ridică la 99,99%.
îndepărtarea gazelor dizolvate. Metoda se adresează cel mai frecvent oxigenului,
dioxidului de carbon şi hidrogenului sulfurat.
Oxigenul se elimină prin intermediul instalaţiilor de vacuum parţial; încălzirea
apei; filtrarea prin filtre cu pilitură de fier.
Dioxidul de carbon se îndepărtează prin aerare şi tratare cu hidroxid de calciu.
Coroziunea. Lupta contra coroziunii este una din problemele importante care se
ridică în domeniul tratării apei. Aceasta este un fenomen de electroliză datorat unui atac
fizico-chimic al apei asupra metalului cu repercusiuni economice foarte importante.
Coroziunea depinde de calitatea apei şi a metalului, fiind invers proporţională cu
alcalinitatea şi duritatea apei şi direct proporţională cu conţinutul în oxigen şi dioxid de
carbon, cu temperatura şi viteza de circulaţie a apei.

81
 Apele tratate sunt mai corozive ca cele brute.
Coroziunea este agravată de organismele reducătoare ca, sulfobacteriile,
ferobacteriile şi altele, motiv pentru care unii cercetători o consideră pe aceasta ca un
efect biologic.
Mijloacele de luptă contra coroziunii sunt: eliminarea oxigenului şi dioxidului de
carbon care imprimă agresivitatea apei; clorurarea apei pentru distrugerea organismelor
reducătoare şi formarea de învelişuri protectoare prin tratarea apei cu hexametafosfat sau
pirofosfat de sodiu.
Decontaminarea microbienă apei este o operaţiune de corectare a însuşirilor
bacteriologice ale apei, absolut necesară când aceasta nu se încadrează în prevederile
STAS. în multe cazuri decontaminarea este singura operaţiune de corectare la care este
supusă apa folosită în unităţile zootehnice.
Prin decontaminare microbienă se urmăreşte distrugerea germenilor patogeni sau
condiţionat patogeni şi reducerea celor saprofiţi în limitele prevăzute de STAS. Sunt
supuse decontaminării microbiene, atât apele nesupuse tratării, în vederea epurării, cât şi
apele supuse tratării, care conţin germeni peste limitele STAS.
Decontaminarea microbiană apei poate fi continuă şi periodică
Decontaminarea microbienă continuă a apei se practică în situaţia în care sursa de
aprovizionare este reprezentată de apa de suprafaţă, iar decontaminarea microbienă
periodică sau de necesitate, se foloseşte în cazul în care apa este furnizată de amenajările
locale.
Indiferent de felul decontaminării microbiene aceasta se poate realiza prin metode
fizice şi chimice.
Metodele fizice de decontaminare microbienă a apei au o extindere redusă în
zootehnie datorită preţului de cost ridicat şi a capacităţii reduse a instalaţiilor realizate
până în prezent. Se pot folosi şi alte metode aşa cum ar fi fierberea şi radiaţiile
ultraviolete.
Fierberea este un mijloc eficient de decontaminare microbiană, care însă în
practică se foloseşte numai limitat, pentru apa administrată la tineretul animal şi la
efectivele de animale libere de germeni.
Radiaţiile ultraviolete se pot folosi numai pentru decontaminarea apelor limpezi şi
incolore, într-un strat subţire (maximum de 22 cm).
Metodele chimice de decontaminare microbienă a apei au o largă răspândire în
practică şi se bazează pe folosirea diferitelor substanţe cu proprietăţi microbicide (clor,
ozon, ioni argint). Substanţele folosite pentru decontaminarea microbiană a apei trebuie
să posede o serie de caracteristici astfel: să acţioneze puternic şi rapid şi să nu modifice
caracteristicile organoleptice ale apei; să nu fie toxice; să nu dea compuşi toxici; să fie
uşor de aplicat; să aibă un preţ de cost redus; să fie disponibile şi să nu fie corozive.
Pe plan naţional, clorul este decontaminantul microbian cel mai frecvent utilizat,
datorită calităţilor pe care le întruneşte. Metoda de decontaminare a apei prin folosirea
clorului sau substanţelor clorigene (cloramina, clorura de var, Javel efervescent,
Germostop L, Clordezin efervescent) se numeşte clorinare sau clorizare.
Clorinarea se practică permanent, şi presupune existenţa staţiilor de clorinare.
Pentru instalaţiile locale fără staţii de clorinare şi amenajările locale se folosesc
pentru decontaminare microbiană substanţe clorigene. Efectul microbicid este consecinţa
hidrolizei clorului sau a compuşilor săi în urma cărora se formează aproape instantaneu

82
acidul hipocloros, care este foarte instabil şi disociază în anionul (OCr(HOCl<-»H+OCr)
şi formează peroxidul de clor (CIO2). Acidul hipocloros şi peroxidul de clor sunt oxidanţi
foarte puternici ai substanţelor organice, inclusiv a microorganismelor din apă.
Acţionează la nivelul celulei bacteriene prin alterarea particulelor citoplasmatice, fapt
care conduce la moartea acestora.
Cantitatea de clor necesară decontaminării microbiene a apei este dependentă de
conţinutul acesteia în substanţe organice şi se determină prin analize de laborator. In
practică, în general se folosesc concentraţii de clor de 0,5-1 mg/dm3, iar după 30 minute
de contact în acesta trebuie să se regăsească concentraţii de 0,10-0,25 mg/dm3, care
asigură practic protecţia apei de eventualele contaminări până în momentul consumului.
Clorul gazos din butelii sub presiune este condus şi pus în contact cu apa în
clorinatoare, după care apa dirijată în bazinele de reacţie sau direct în conducta de
distribuire a apei.
în cazul apelor puternic poluate se poate face o preclorinare a lor înainte de
sedimentare sau o clorinare dublă, care presupune o administrare de clor înainte şi o alta
după tratarea apei. Dacă se înregistrează o poluare a sursei, a rezervelor de stocare sau a
reţelelor de distribuire se aplică o hiperclorinare a apei, situaţie în care aceasta nu se dă în
consum sau se dă în consum numai după declorinare.
Apa după clorinare poate prezenta miros şi gust caracteristic (la peste 0,3 mg clor
rezidual/dm3) fără a fi nocivă, iar consumatorii se obişnuiesc cu aceste însuşiri.
Clorul rezidual este folosit ca element de avertizare a unor eventuale poluări a
reţelei de apă. Prezenţa clorului rezidual detectabil de-a lungul întregii reţele denotă că nu
a pătruns în aceasta nici o substanţă consumatoare de clor.
Decontaminarea microbiană se mai poate face şi prin alte metode, respectiv cu
ozon (larg folosită în ţările avansate) şi azotat de argint.
Decontaminarea microbienă a apei cu ozon se face cu ajutorul unor instalaţii care
se compun din generatorul de ozon şi aparatul pentru amestecul apei cu acesta.
Ozonul este un oxidant mult mai puternic decât clorul, acţionând mult mai rapid şi
mai intens. în practică se folosesc pentru decontaminarea apei 0,5-2 mg/dm3 ozon.
Concentraţia de ozon rezidual este de 0,1-0,2 mg/dm3. Ozonul precipită sărurile de fier şi
de mangan, fiind folosit pentru îndepărtarea lor din apă, de asemenea oxidează nitriţii pe
care îi transformă în nitraţi. Acesta îndepărtează gusturile şi mirosurile de origine
organică, inclusiv a celor produse de fenoli şi compuşii lui, precum şi culoarea.
Decontaminafea microbienă a apei cu argint se bazează pe acţiunea oligodinamică
a argintului, respectiv pe capacitatea acestuia de a exercita o acţiune bactericidă în
concentraţii extrem de mici (15 ppm). Mecanismul de acţiune constă în faptul că, în urma
contactului apei cu argintul metalic, ionii pozitivi de pe suprafaţa acestuia trec în ea, şi
sunt adsorbiţi de către bacteriile încărcate negativ, provocând moartea lor.
Coordonarea activităţii de tratare a apei în unităţile zootehnice se face de către
medicii veterinari.
Aducţia este reprezentată de reţeaua de conducte de beton armat, metal sau
material plastic care fac legătura dintre staţia de pompare şi sectorul de înmagazinare.
Conductele, indiferent de felul lor se îngroapă sub nivelul adâncimii de îngheţ a
pământului.

83
 Stocarea (înmagazinarea) apei se face în scopul asigurării consumului de vârf şi a
unei rezerve de până la 24 ore pentru activităţile tehnologice, a intervenţiei în caz de
incendii şi a regularizării debitului şi presiunii acesteia. înmagazinarea se face în
rezervoare aeriene, amplasate deasupra solului, construite din beton armat sau metal
numite „castele de apă" (trebuie să aibă pereţii dubli pentru a. evita creşterea temperaturii
apei), rezervoare amplasate la nivelul solului şi în rezervoare subterane, recomandate
pentru că asigură o temperatură constantă a apei. Apa ajunge în aceste rezervoare prin
gravitaţie sau prin staţii de pompare.
Pentru ca apa să nu-şi modifice caracterele pe timpul înmagazinării rezervoarelor
se construiesc din mai multe compartimente, fapt care permite igienizarea, controlul
tehnic şi sanitar a acestora, periodic sau la nevoie.
Rezervoarele au o serie de dotări ca: robinet cu ventil şi plutitor sau senzor de
nivel; staţii de comandă şi miră de nivel; conductă de golire la bază şi de preaplin la
partea superioară, care trebuire să asigure un strat de aer de cel puţin 1 m deasupra apei şi
guri de aerisire cu sită, care trebuie să reprezinte 10% din suprafaţa acesteia.
Sectoarele de stocare a apei, (amplasate la nivelul solului sau subterane) pentru o
bună funcţionare trebuie să fie dotate şi cu hidrofor (rezervor de presiune).
Decontaminarea microbienă a rezervoarelor de apă presupune golirea
compartimentelor acestora pe rând, efectuarea curăţirii mecanice, hidromecanice şi a
tratării cu substanţe biocide. După asigurarea perioadei de contact şi dacă este posibil a
unei perioade de „vid sanitar''' (lăsarea compartimentului supus decontaminării
microbiene gol câteva zile) suprafaţa rezervorului se va clăti cu apă, după care se va
putea reintegra în circuitul productiv.

INSTALAŢII CENTRALE DE ALIMENTARE CU APĂ

Instalaţiile centrale de alimentare cu apă conferă, în condiţii normale de

funcţionare, apă de calitate superioară, fiind permanent sub controlul personalului sanitar
de specialitate. Acestea pot folosi ca sursă de aprovizionare ape subterane, şi de suprafaţă
(râuri, lacuri de acumulare).
In funcţie de calitatea apei macrocentralele pot fi dotate sau nu, cu instalaţii de
tratare pentru corectarea parametrilor bacteriologici, în funcţie de calitatea apei.
Macrocentralele sunt compuse din aceleaşi ca şi microcentralele.
In cazul aprovizionării unităţilor zootehnice cu apă din macrocentrale. medicului
veterinar ii revine sarcina de a supraveghea calitatea apei, conform prevederilor
„Programului acţiunilor strategice de profilaxie şi combatere a bolilor la animale, de
prevenire a transmiterii de boli de la animale la om şi de protecţie a mediulur numai de la
nivelul reţelei de distribuţie sau dacă este cazul şi de la nivelul unei staţii de înmagazinare
intermediară.

84
 CAPITOLUL VII

IGIENA CORPORALĂ A ANIMALELOR DOMESTICE

Igiena corporală se referă la un complex de măsuri necesare pentru asigurarea

curăţeniei şi funcţionalităţii normale a pielii, fanerelor şi a producţiei cornoase.
Pielea are un rol complex şi deosebit de important în economia întregului
organism, fapt demonstrat prin aceea că, scoaterea din activitate în proporţie de peste
50% a unor organe parenchimatoase este compatibilă cu viaţa, pe când suprimarea în
aceeaşi proporţie a funcţiilor pielii este urmată de moarte, într-o perioadă scurtă de timp.
Moartea survine ca urmare a neîndeplinirii multiplelor funcţii pe care le are pielea
în protecţia organismului, faţă de acţiunea factorilor mecanici, fizici, chimici şi biologici
din mediul ambiant, în secreţia de sebum şi usuc, în procesul de termoreglare etc.
Pielea are şi o importanţă economică mare prin produsele sale (păr, lână, pene),
dar şi prin ea însăşi, ca materie primă pentru industria uşoară.
In timpul creşterii şi exploatării, pielea animalelor şi produsele acesteia intră în
contact permanent cu factorii mediului ambiant, suferind fenomene naturale de murdărire
şi deteriorare.
Gradul de igienă corporală a animalelor este influenţat negativ de: modul
necorespunzător de construire a pardoselii (cu denivelări, spartă, fără pantă sau cu
unghiul de scurgere a purinului cu orientare inversă) şi de modul neadecvat de întreţinere
a acesteia; cantitatea insuficientă şi calitatea slabă a aşternutului (umed, higroscopicitate
mică); modul defectuos de funcţionare a sistemelor de colectare şi evacuare a dejecţiilor;
densitatea mare a animalelor; nivelul nesatisfăcător al unor parametri de microclimat
(temperatură în afara zonei de confort şi umiditate relativă ridicată, curenţi de aer foarte
mici); frecvenţa redusă a igienizării suprafeţelor de cazare etc.
Deşi animalele domestice îşi menţin din instinct un anumit grad de curăţenie
corporală, totuşi acesta s-a dovedit a fi insuficient, motiv pentru care este nevoie de
intervenţia omului, prin una sau mai multe, din următoarele acţiuni: pansaj, tundere,
îmbăiere şi îngrijire a producţiilor cornoase.

PANSAJUL ANIMALELOR

Pansajul constă într-un complex de acţiuni ca: buşumarea, ţesălarea, perierea şi

ştergerea corpului, aplicate animalelor cu păr scurt, manual sau mecanic, în vederea
îndepărtării murdăriei, a perilor aglutinanţi, a celulelor epidermice descuamale, a ouălor
de helminţi şi a unei părţi din microorganisme de pe piele, păr şi din jurul orificiilor
naturale.
în urma pansajului se realizează: activarea circulaţiei superficiale; deschiderea
porilor şi excitarea terminaţiilor nervoase din piele, care se reflectă în stimularea
metabolismului (cu 10-25% la cabaline); revigorarea organismului; facilitarea
termoreglării şi creşterea producţiei (cu până la 10% la vaci) etc.
Din punct de vedere igienic, pansajul nu trebuie să genereze fenomene de stres la
animale, ca urmare a suferinţei produse de lezionarea pielii şi pulberi în adăposturi.

85
 Obişnuirea animalelor cu pansajul se va face de la o vârstă mică şi în afara
perioadelor de furajare şi muls, pentru evitarea reflexelor de apărare şi crearea celor
condiţionate favorabile.
Buşumatul se poate face cu şomoioage de paie sau ţesături naturale cu fibre
groase numai pe regiunile puternic murdărite cu noroi sau dejecţii, la începutul
pansajului, în vederea îndepărtării excesului de umiditate şi murdărie superficială.
Ţesălatul se face cu ajutorul ţesalelor numai pe regiunile bine îmbrăcate în
musculatură şi cu pielea mobilă pentru îndepărtarea murdăriei aderente, indiferent de
origine. Ţesalele se pot confecţiona din metal sau material plastic .
Ştergerea cu ţesături din fibre naturale curate se practică pentru îndepărtarea
secreţiilor şi murdăriei din jurul orificiilor naturale şi a prafului de pe corp.
Dintre animalele de rentă, în special la cabaline, se practică şi pieptănatul moţului,
coamei şi chiar a cozii, folosind un pieptene special.
Pansajul trebuie să se execute zilnic la cabaline de sport şi de reproducţie, vacile
de lapte, tauri şi bovinele şi cabalinele pentru muncă.
Set de îngrijire pentru cai a. Pieptene; b. Perie; c. Burete; d. Ţesală
La animalele de muncă şi sport, după efort trebuie efectuate unele acţiuni de
pansaj, aşa cum este buşumarea.
în vederea evitării poluării laptelui este interzis pansajul în timpul mulsului.
La porcinele de reproducţie, pansajul se face rar, dar este obligatoriu înainte de
trecerea scroafelor gestante în maternitate.
în vederea reducerii consumului de forţă de muncă, pansajul manual poate fi
înlocuit cu acela mecanic, care se face cu aparate, care funcţionează pe principiul
aspiratorului, cu reţinerea prafului, scamelor etc, în saci de hârtie, fibre sintetice sau în
apă.
Sistemul de reţinere a prafului în apă este singurul ecologic, spre deosebire de
aspiratoarele clasice care nu reţin decât praful de dimensiuni mari, pe cel de dimensiuni
mici îl dispersează în mediu.
Pentru animalele de companie, în special câini se practică periatul, pieptănatul şi
ştergerea după caz. în funcţie de lungimea părului pentru periat şi pieptănat se folosesc
diferite tipuri de perii, pieptene şi greble , mănuşi. Greblele se folosesc pentru animalele
cu părul lung.
Tunderea animalelor este un mijloc de asigurare a igienei corporale, prin scurtarea
manuală sau mecanică a lungimii părului. Aceasta asigură reducerea cantităţii de
murdărie aderentă la păr şi piele şi facilitează termoreglarea. Pe piaţă se comercializează
maşini de tuns pentru ovine, cabaline, cabaline şi bovine şi câini. Pentru ovine se
comercializează maşini de tuns cu sistem de tăiere rotativ, într-un singur sens şi în sistem
de tăiere prin mişcări stânga-dreapta şi dreapta-stânga, cu seturi de cuţite.
Animalele tunse pot fi mai uşor igienizate şi deparazitate.
Clasificarea tunderii se poate face după extindere: locală şi generală iar după
scop: igienică, economică, terapeutică şi estetică.

86
 TUNDEREA GENERALĂ

Tunderea generală se practică la noi în ţară la ovine şi iepuri, în scop economic,

terapeutic şi igienic şi la anumite rase de câini în scop estetic şi igienic. Aceasta
favorizează termoliza în ambianţe calde, determinând creşterea ratei metabolice şi a
producţiilor. Se practică, în zilele calde, fără vânt şi precipitaţii, în scopul evitării bolilor
afrigore sau de condiţie.
Animalele prea tinere sau prea bătrâne, precum şi animalele în convalescenţă sau
cu boli cronice respiratorii nu se tund.
Oile adulte şi tineretul din anul precedent se tund în perioada martie-aprilie în
zona de deal-munte şi în perioada mai-iunie în zona de câmpie.
Tineretul mascul la îngrăşat se poate tunde -miţui, înainte de tăiere toamna.
Iepurii se tund de mai multe ori pe an, când firele de păr ajung la o lungime de 6
cm.
Câinii se tund la începutul verii.
Tunderea generală pe plan internaţional se practică la unele rase de capre pentru
mohair. De asemenea, la unele rase de capre se practică perierea pentru obţinerea
producţiei de puf.

TUNDEREA LOCALĂ

Tunderea locală (parţială) este mai des practicată la cabaline, bovine, ovine şi
câini, în scop economic, igienic, terapeutic şi estetic. în scop terapeutic tunderea locală se
practică şi la restul speciilor.
La cabaline se practică scurtarea părului moţului pentru a nu le jena vederea, a
coamei, la un lat de palmă şi al vârfului cozii.
Tunderea părului de la chişiţă este contraindicată.
La vaci, tunderea locală se face la nivelul ugerului, pentru a facilita igiena
mulsului.
La ovine se efectuează codinitul - tunsul în regiunea anogenitală şi în jurul
ugerului înainte de fătare.
La câini se practică tunderea estetică a diferitelor zone corporale, la debutul verii.
Tunderea, indiferent de întinderea ei, poate fi asociată cu leziuni ale pielii,
variabile după instrumentele folosite şi experienţa operatorului. Deoarece tunderea
manuală este depăşită ca productivitate a muncii, pierde teren şi este treptat înlocuită cu
tunderea mecanică.
în cazul efectivelor mari de ovine, tunderea se face în centre de tuns, care trebuie
să fie în atenţia medicilor veterinari, pentru a asigura produsele medicamentoase necesare
intervenţiei de necesitate şi pentru a depista exemplarele cu scabie şi dermatofiloză,
evaluând astfel eficienţa programelor de control a ectoparazitozelor.

ÎMBĂIEREA ANIMALELOR

îmbăierea presupune folosirea apei şi se face în scop igienic şi economic,

reprezentând cel mai eficace mijloc de realizare a curăţeniei corporale, de prevenire şi
combatere a ectoparazitozelor şi de termoliză în ambianţe calde. Aceasta se realizează în

87
băi (fixe sau mobile), în ape de suprafaţă (râuri, lacuri), precum şi prin aspersare
(aplicarea apei sub formă de picurături) sau duşare (aplicarea apei sub formă de jet).
După extindere îmbăierea poate fi generală sau locală.

ÎMBĂIEREA GENERALĂ

îmbăierea generală asigură curăţirea pielii de impurităţi, o înviorare generala a

organismului, înlăturarea oboselii musculare, un apetit crescut şi un indice superior de
conversie a furajelor. Se practică la bovine, cabaline, porcine, ovine şi câini.
A. La bovine şi cabaline în sistem gospodăresc îmbăierea generală se execută
numai în sezonul cald, folosind ape de suprafaţă şi mai rar celelalte mijloace.
îmbăierea în apele de suprafaţă trebuie făcută cu mare atenţie în zilele călduroase,
în locuri cu maluri stabile, cu acces fără riscuri de accidentare, cu albie din pietriş sau
nisip mare. Durata îmbăierii este de 20-30 minute la temperaturi de peste 20°C. Nu se
îmbăiază- animalele în gestaţie avansată, transpirate sau cu boli cronice. După îmbăiere
animalele se plimbă, până la uscarea corpului, pe un teren inerbat.
în sistem intensiv, vacile gestante înainte de transfer în maternitate se pot supune
spălării, şi tratării cu substanţe cu acţiune antiparazitară şi antimicrobiană şi uscării pielii.
Este deosebit de important atât pentru vacile de lapte, cât şi pentru celelalte categorii de
bovine controlul scabiilor, de altfel destul de frecvente, dar din păcate ignorate.
B. La porcinele crescute şi exploatate în sistem gospodăresc, îmbăierile
generale se execută numai în sezonul cald, pe când în unităţile cu sistem intensiv de
creştere şi exploatare, la scroafe, folosirea apei pentru igiena corporală se practică tot
timpul anului, o dată cu trecerea în maternităţi, în aşa numitele „staţii de spălare,
dezinfecţie şi deparazitare" - „staţii de spălare, tratare cu substanţe antiparazitare şi
antimicrobiene şi uscare".
Scopul îmbăierii scroafelor este de a controla, în special ectoparaziţii, dar şi de a
reduce contaminarea cu microorganisme a suprafeţei corporale a acestora, inclusiv a
microbismului de grajd.
Staţiile funcţionează sub controlul permanent al medicului veterinar, care trebuie
să urmărească asigurarea temperaturii apei de spălare, a concentraţiei soluţiilor
antiparazitare şi antimicrobiene şi funcţionarea optimă a instalaţiei de uscare a pielii.
Animalele nu vor fi scoase din staţie, mai ales, în condiţii de microclimă adverse (curenţi
mari de aer, temperaturi mai scăzute) decât în cazul în care pielea acestora s-a uscat.
Toate aspectele menţionate vor fi înscrise obligatoriu în registrul de funcţionare a staţiei,
de către persoanele autorizate în acest scop de medicul veterinar.
Transportul animalelor în maternităţi se va face pe jos sau cu o remorcă specială. în cazul
transportului pe jos aleile vor trebui menţinute într-o stare de igienă perfectă, prin
curăţare mecanică, hidromecanică şi tratare cu substanţe microbiocide, după fiecare
folosire. La acelaşi regim se vor supune şi remorcile tehnologice folosite.
In scop tehnologic, pe timpul verii, efectivele de scroafe, scrofiţe în aşteptare şi de
vieri sunt îmbăiate zilnic, prin aspersare pentru a asigura creşterea numărului de animale
montate şi a procentului de fecunditate (călduri normale, spermă de calitate superioară).
Administrarea apei prin aspersare se face pe tot corpul, cu ajutorul aspersoarelor.

88
 Duşarea se poate practica, atât la matcă, la care induce acelaşi efect benefic ca şi
aspersarea, cât şi la porcii graşi, la care asigură o creştere în greutate suplimentară de 10-
15% şi o îmbunătăţire a indicelui de conversie a hranei. Aceasta se realizează în instalaţii
cu presiune reglabilă, numai de sus, sau din toate direcţiile. Duşarea prezintă faţă de
aspersare inconvenientul unui consum mai ridicat de apă.
Aspersarea şi duşarea pot fi completate cu îmbăierea de voie, după bunul plac al
animalelor în băi fixe, care colectează apa de la aspersoare sau duşuri sau în lipsa acestor
instalaţii se alimentează cu apă potabilă de la reţea.
Aspersoarele şi duşurile se pot monta în adăposturi sau padocuri şi pot fi dirijate
automat (intră în funcţiune la o anumită temperatură) sau manual.
C. La ovine îmbăierea se practică, în băi fixe sau mobile, în scop preventiv sau
curativ, după tuns, de două ori la interval de 2 săptămâni.
Pentru evitarea unor accidente medicul veterinar va urmări respectarea cu stricteţe
a concentraţiei substanţei paraziticide şi va instrui îngrijitorii asupra modului de
manipulare a animalelor, pentru a nu permite scufundarea acestora cu capul în soluţia
preparată în cazul în care este toxică pentru animal (organoclorurate, organofosforice).
De asemenea, va asigura împrospătarea soluţiei, când aceasta scade sub nivelul minim
acceptat (care să asigure condiţii ca animalele să înoate nu să păşească prin baie) şi
schimbarea acesteia în cazul poluării cu diverse impurităţi.
în cazul efectivelor cu stare de sănătate şi întreţinere necorespunzătoare este
obligatorie îmbăierea generală, pe un număr restrâns de animale. Dacă la îmbăierea de
probă nu s-au înregistrat nici un fel de reacţii adverse se trece la îmbăierea întregului
efectiv.
D. La câini îmbăierile generale se pot face, pentru câinii de apartament pe toată
durata anului, iar pentru celelalte categorii numai în sezonul cald. îmbăierile generale se
pot face în scop igienic sau terapeutic. Pe piaţă sunt disponibile diferite tipuri de
şampoane simple sau medicamentate cu substanţe antimicrobiene şi/sau antiparazitare.

ÎMBĂIEREA LOCALĂ

Imbăierea locală se execută în scop igienic şi terapeutic, ori de câte ori este
nevoie.
In scop igienic, la vacile şi bivoliţele în lactaţie, trebuie să se facă obligatoriu
spălarea glandei mamare la fiecare mulsoare, iar a trenului posterior numai după caz
pentru asigurarea igienei laptelui. La iepe, ovine şi caprine spălarea glandei mamare, de
asemenea, este obligatorie, din aceleaşi raţiuni ca la vaci şi bivoliţe.
Igienizarea glandei mamare presupune spălarea cu apă caldă şi după caz cu săpun
urmată de ştergerea acesteia cu prosop uscat, de preferat din hârtie.
In scop terapeutic, îmbăierea locală se face pe diferite zone ale corpului, după
tundere şi constă în aplicarea diferitelor substanţe medicamentoase pentru tratamente
curative antiparazitare (scabie tratamente de iarnă), dar şi de altă natură.
Pentru prevenirea şi combaterea afecţiunilor podale, în special la tineretul bovin,
crescut şi îngrăşat pe pardoseală discontinuă dar şi la vaci , trebuie practicată îmbăierea
periodică a ongloanelor, în băi din cauciuc pentru picioare sau din beton armat sclivisit
format din două compartimente egale de 7-10 m lungime; 2-3 m lăţime şi 25-30 cm

89
adâncime. îmbăierea locală se face cu sulfat de cupru în concentraţie de 5% sau alte
substanţe active cu acţiune similară.
Aceeaşi conduită se poate practica şi pentru tineretul ovin introdus pentru creştere
şi îngrăşare pe pardoseală discontinuă, folosind bai adecvate de aceeaşi construcţie.

ÎNTREŢINEREA IGIENICĂ A COPITELOR ŞI ONGLOANELOR

Cornul copitelor şi al ongloanelor creşte cu o viteză de 0,7-1,5 cm/lună, în funcţie

de specie şi categoria de exploatare. Acesta este expus în timpul vieţii animalelor la
intense solicitări, prin contactul cu solul, pardoseala, aşternutul, dejecţiile etc, în urma
cărora poate suferi o serie de afecţiuni, cu rezonanţe asupra întregului organism.
Din punct de vedere igienic este necesar ca ongloanele şi copitele să se menţină
curate, la umiditate normală, la forma şi dimensiunile caracteristice speciei.
Curăţenia ongloanelor şi copitelor se asigură prin: împrospătarea frecventă a
aşternutului; menţinerea umidităţii normale a aşternutului permanent; îndepărtarea
frecventă a bălegarului; drenarea corespunzătoare a purinului; îndepărtarea murdăriei,
indiferent de originea acesteia, de pe copite şi ongloane, cu aceeaşi frecvenţă cu care se
face pansajul.
Curăţirea copitei se face folosind perii aspre, şomoioage de paie, cuţite din lemn
(pentru pereţi) sau metal şi scobitori (pentru talpă, furcuţă şi spaţiul interdigital).
Umiditatea normală se asigură prin menţinerea curăţeniei locului de cazare şi curăţirea
copitelor şi ongloanelor prin metodele arătate anterior.
La cabaline periodic, se face spălarea copitelor urmată de uscarea şi ungerea
acestora cu „unsoare de copită", pentru menţinerea elasticităţii şi implicit a umidităţii
cornului.
Menţinerea formei şi a dimensiunilor caracteristice speciei pentru ongloane şi
copite se poate realiza prin: potcovit, la animalele de muncă, acţiune care evită tocirea
anormală a cornului şi afectarea ţesuturilor moi; asigurarea unei pardoseli elastice pentru
animalele de lapte şi carne; ajustarea periodică a cornului, pentru prevenirea creşterii în
exces a acestuia sub formă de: papuc -prelungire anterioară; foarfece - încălecare;
tirbuşon - răsucire, etc.
In efectivele mari de cabaline, bovine şi porcine întreţinerea ongloanelor se
realizează prin muncitori podotehnişti. Medicul veterinar va trebui să se ocupe de
pregătirea profesională a. acestora şi să urmărească îndeaproape conştiinciozitatea cu care
îşi fac datoria. Este de reţinut că, afecţiunile podale sunt una din principalele cauze care
conduc la afectarea bunăstării, la pierderi mari de producţie, la scurtarea vieţii economice
a animalelor şi la tăierile de necesitate peste limitele acceptate (suportabile din punct de
vedere economic).
Pe piaţă pentru menţinerea formei şi dimensiunilor caracteristice speciei pentru
copite şi ongloane sunt disponibile seturi pentru îngrijire, seturi de pile ,instrumente de
îngrijire, foarfeci de tăiat cornul copitelor , răzuitoare pentru copite. Pentru protecţia
copitelor şi ongloanelor supuse diferitelor tratamente se folosesc papuci.
Ingrijirea ongloanelor şi copitelor se asigură cu ajutorul unor dispozitive şi a
travaliilor universale .

90
 CAPITOLUL VIII

MĂSURI DE IGIENĂ GENERALĂ PENTRU PREVENIREA

ŞI COMBATEREA BOLILOR TRANSMISIBILE
LA ANIMALE ŞI A ZOONOZELOR

Starea de sănătate a efectivelor de animale este consecinţa modului de respectare

a normelor de igienă, privind condiţiile de mediu natural şi de microclimat, de furajare şi
adăpare, de îngrijire corporală şi de transport, de gradul de complexitate a programelor de
profilaxie (indirectă) aplicate şi de rigurozitatea măsurilor de profilaxie generală
(nespecifică sau directă) adoptate.
Măsurile de profilaxie (provin de la cuvintele greceşti pro=înainte şi phylasso=a
păzi) generală completează primele două categorii de acţiuni, care sunt insuficiente
pentru menţinerea sau îmbunătăţirea stării de sănătate a efectivelor de animale şi vizează
prevenirea introducerii agenţilor etiologici ai bolilor transmisibile în unităţile indemne şi
evitarea difuzării acestor agenţi din unităţile contaminate.
Medicina veterinară preventivă presupune creşterea importanţei măsurilor de
profilaxie generală, universal valabile, care aplicate corect fac posibilă, într-o anumită
situaţie epidemiologică, reducerea eforturilor financiare pentru efectuarea programelor
imunoprofilactice şi a tratamentelor generale de necesitate.
In ţările avansate din punct de vedere economic, unde normele de igienă
menţionate, programele de profilaxie specifică şi măsurile de igienă generală se aplică
riguros, cheltuielile pentru controlul bolilor la animale reprezintă până la 17% din
valoarea producţiei marfă, iar în ţările în curs de dezvoltare, în care, din diverse motive,
normele de igienă, programele de profilaxie şi măsurile de igienă generală se aplică
parţial, cheltuielile pentru controlul bolilor la animale reprezintă până la 34% din
valoarea producţiei marfă.
De asemenea se remarcă, în ultima perioadă, o mutaţie de fond în conceptul de
control al bolilor la animale. Astfel, dacă în trecut controlul bolilor la animale se baza în
principal numai pe tăierea efectivelor şi folosirea produselor biologice şi a
medicamentelor, în prezent se are în vedere în plus protecţia şi bunăstarea animalelor,
siguranţa alimentelor de origine animală, ca element de bază al sănătăţii publice
veterinare şi protecţia mediului.
In acest context rolul medicinei veterinare creşte, mai ales sub raportul protecţiei
omului şi a mediului, fără însă a scădea responsabilitatea acesteia faţă de protecţia
animalelor ca mijloc biologic de producţie, dar şi de bunăstarea acestora, ca fiinţe cu
anumite capacităţi emoţionale, insuficient investigate şi cunoscute până în prezent.

MĂSURI DE PROFILAXIE GENERALĂ ÎN LOCURILE ÎN CARE SE CRESC ŞI

SE EXPLOATEAZĂ ANIMALELE

Măsurile de profilaxie generală în locurile în care se cresc şi se exploatează

animalele se referă la: izolarea în spaţiu a exploataţiilor zootehnice; gruparea obiectivelor
din exploataţiile zootehnice; gruparea obiectivelor din exploataţiile zootehnice în sectoare
funcţionale; asigurarea mărimii optime a exploataţiilor zootehnice; reglementarea şi

91
monitorizarea circulaţiei în exploataţii şi locurile de afluire a animalelor; izolarea şi
tăierea animalelor bolnave; principiul totul plin-totul gol şi de creştere şi exploatare
segregată a diferitelor categorii zootehnice din aceeaşi specie de animale; acţiunile de
sanitaţie veterinară: decontaminarea microbienă, dezinsecţia şi deratizarea; şi mişcarea ca
gimnastică funcţională.

IZOLAREA ÎN SPAŢIU A EXPLOATAŢIILOR (UNITĂŢILOR) ZOOTEHNICE

Izolarea în spaţiu a exploataţiilor zootehnice este unul din elementele de bază care
defineşte nivelul de biosecuritate a efectivelor de animale din acestea. Cu cât distanţele
dintre amplasamentele pe care se găsesc exploataţiile zootehnice sunt mai mari, cu atât
riscul de contaminare a acestora scade.
Izolarea în spaţiu a exploataţiilor zootehnice este un principiu de biosecuritate
consacrat în actele normative sanitare veterinare din România, aplicat înainte de 1989,
dar ignorat în prezent de autorităţile competente, care emit autorizaţiile de construire
pentru diferite obiective, mai ales locuinţe în zonele de protecţie sanitară veterinară. In
emiterea autorizaţiilor de construire autorităţile competente ar trebui să ţină cont de
existenţa exploataţiilor pentru animale şi să le protejeze.

GRUPAREA OBIECTIVELOR DIN EXPLOATAŢIILE ZOOTEHNICE ÎN

SECTOARELE FUNCŢIONALE

Gruparea obiectivelor din exploataţiile zootehnice mixte sau specializate pentru o

singură specie de animale reprezintă un alt element important de biosecuritate a
efectivelor de animale, care previne contaminarea precoce a efectivelor de tineret sau
contaminarea încrucişată între diferite categorii zootehnice sau specii de animale cazate
în aceeaşi incintă.

ASIGURAREA MĂRIMII OPTIMEA EXPLOATAŢIILOR DE ANIMALE

Mărimea optimă a exploataţiilor de animale poate fi evaluată din mai multe

puncte de vedere, respectiv economic, a bunăstării animalelor, a siguranţei alimentare şi a
alimentelor şi a suportabilităţii pentru mediu.
Sistemul intensiv industrial de creştere şi exploatare a animalelor, se bazează pe
platforme zootehnice mari, în care se practică o densitate ridicată, cu efective de animale
supuse la o presiune infecţioasă înaltă şi permanentă, având în vedere în mod prioritar
eficienţa economică şi siguranţa alimentară, subordonând celor două deziderate
bunăstarea animalelor, siguranţa alimentelor şi suportabilitatea mediului. Menţinerea
stării de sănătate a animalelor în acest sistem, care presupune o densitate şi presiune
infecţioasă mare, se bazează pe controlul presiunii infecţioase prin consumul intensiv de
antibiotice şi vaccinuri, factori care afectează alimentele de origine animală, în special
prin noxe neanimate.
Deopotrivă experienţa practică şi cercetarea ştiinţifică au reliefat că obţinerea
profitului maxim este condiţionat şi de mărimea unităţii zootehnice. Dimensiunile unităţii
zootehnice determină nivelul poluării microclimei, în special sub raport microbiologic,
constituind un real pericol pentru sănătatea animalelor, dar şi a oamenilor sub raportul

92
zoonozelor. Cu cât unităţile zootehnice sunt mai mari, cu atât nivelul de poluare fizică,
chimică şi biologică va fi mai mare, amplificând cheltuielile pentru menţinerea stării de
sănătate şi de producţie a efectivelor, dar şi pentru prevenirea zoonozelor şi a poluării
mediului. în cazul unităţilor zootehnice mari, factorul limitativ al ratei profitului îl
constituie, în primul rând, presiunea infecţioasă ridicată, care afectează starea de sănătate
a efectivelor prin morbiditate şi mortalitate, dar şi prin diminuarea performanţelor
zootehnice, respectiv a nivelului şi a calităţii producţiei şi a indicelui de conversie a
furajelor. De asemenea, nu trebuie ignorate dificultăţile manageriale pe care le incumbă o
unitate zootehnică de mari dimensiuni, mai ales în lipsa mijloacelor moderne, a
computerizării.
Sistemul alternativă de creştere şi exploatare a animalelor, care a apărut la
presiunea consumatorilor, îmbină interesul economic al fermierilor, cu acela de bunăstare
satisfăcătoare pentru animale, de siguranţă sporită a alimentelor şi de suportabilitate
pentru mediu Acesta se bazează pe exploataţii mai mici cu densitate mai redusă, implicit
cu o presiune infecţioasă mai scăzută.
Sunt evaluate ca optime exploataţiile de: vaci de până la 200 exemplare; de porci
până la 30000 exemplare, de pui de carne de până la 40000 exemplare.
Succesul este asigurat de respectarea principiului totul plin - totul gol pe unitatea
funcţională zootehnică, pe adăpost, module de adăposturi sau exploataţii în funcţie de
specie şi de categoria zootehnică.
Găsirea dimensiunii optime care să satisfacă toate cerinţele menţionate anterior va
mai suscita încă multe controverse şi conflicte de interese.

REGLEMENTAREA Şl MONITORIZAREA CIRCULAŢIEI ÎN

EXPLOATAŢIILE ŞI LOCURILE DE AFLUIRE A ANIMALELOR

Reglementarea şi monitorizarea circulaţiei în exploataţiile de animale este

obligatorie conform normelor sanitare veterinare şi reprezintă, de asemenea un element
important a nivelului de biosecuritate. Acesta se referă la: circulaţia oamenilor,
animalelor, vehiculelor şi utilajelor indiferent de destinaţia lor; furajelor şi deşeurilor, fie
că sunt în cauză dejecţiile, cadavrele sau alte materii organice, deoarece toţi aceşti factori
pot fi deopotrivă surse, dar şi vectori de agenţi patogeni.
Reglementarea şi monitorizarea circulaţiei în exploataţiile zootehnice şi locurile
de aglomerare a animalelor se realizează printr-o serie de obiective: filtru sanitar;
împrejmuire; băi pentru decontaminarea microbienă a roţilor vehiculelor (dezinfectoare
rutiere); staţii, ferme şi adăposturi de carantină profilactică; rampe de
încărcare/descărcare a animalelor, de livrare a laptelui, ouălor, altor produse animaliere şi
deşeurilor; instalaţii şi mijloace pentru colectarea, depozitarea şi livrarea de subproduse
de la animale (cadavre întregi, părţi de cadavre sau produse de origine animală care nu
sunt destinate consumului uman); staţii pentru decontaminare microbienă.

împrejmuirea
împrejmuirea delimitează zona interzisă de zona de apărare. Aceasta pentru a fi
eficace, se construieşte din plăci de beton sau plasă de sârmă (pentru animale de blană),
cu o înălţime de 1,8-2 m. Pentru creşterea eficienţei împrejmuirilor, faţă de diverse
agresiuni (om şi rozătoare), partea inferioară a acestora se îngroapă în pământ până la o

93
adâncime 30-50 cm, iar partea superioară se înalţă prin montarea pe suporţi metalici
încurbaţi înspre interior în unghi de 120°, 3-5 rânduri de sârmă ghimpată la interval de
20-30 cm.
In cazul împrejmuirii cu plasă de sârmă, pentru a evita fuga animalelor de blană
scăpate din cuşti, la înălţimea de 1 m se montează o bandă din tablă cu lăţimea de cel
puţin 0,5 m.
Imprejmuirea din sârmă ghimpată este ineficientă, deci contraindicată.
Integritatea împrejmuirii se verifică şi se reface zilnic, în scopul evitării intrării
animalelor străine, a circulaţiei necontrolate a oamenilor şi sustragerilor de orice fel.

Băi pentru decontaminarea microbienă a roţilor vehiculelor

Băile pentru decontaminarea microbiană a roţilor vehiculelor se amplasează pe
căile de acces în exploataţiile zootehnice, la nivelul porţilor de intrare. Acestea trebuie să
aibă lăţimea egală cu aceea a căilor de acces, lungimea de minimum 6 m, pentru
cuprinderea în întregime a circumferinţelor roţilor vehiculelor care trecşi adâncimea de
40-60 cm. O exploatare raţională nu se poate asigura decât dacă se construiesc din
materiale impermeabile, cu pantă lină, dată de asemenea manieră încât să permită
colectarea soluţiei microbiocide, curăţirea mecanică şi hidromecanic a acestora.
Funcţionarea corectă a băilor pentru decontaminarea microbienă a roţilor
vehiculelor este condiţionată, de asemenea, de integrarea acestora în clădirea filtrului sau
în altă construcţie cu posibilităţi de încălzire, fapt care evită diluarea soluţiilor
microbicide şi îngheţul lor în timpul iernii.
Din punct de vedere organizatoric este necesar ca băile pentru decontaminarea
microbienă a roţilor vehiculelor să fie date în primire unui salariat, care să asigure
curăţirea şi împrospătarea repetată a soluţiei microbicide.
Mijloacele de transport care intră în exploataţiile zootehnice vor fi supuse
pulverizării cu substanţe microbicide înainte de intrare, insistându-se în special asupra
roţilor, a părţilor inferioare a vehiculelor (aripi, şasiuri) şi scărilor de acces în cabină. în
cazul evoluţiei de boli epidemice în zonă se va proceda, după caz la curăţirea mecanică şi
hidromecanică a roţilor în părţile inferioare ale vehicolului, dar obligatoriu la
pulverizarea de substanţe microbicide în interiorul cabinei, la spălarea mâinilor şi
încălţămintei şoferului şi însoţitorilor acestuia şi aplicarea de substanţe microbicide.

Filtrul sanitar
Filtrul sanitar reprezintă locul prin care se realizează reglementarea şi controlul
circulaţiei persoanelor, reducând prin aceasta riscul introducerii/difuzării agenţilor
patogeni în/din unităţile zootehnice. Acesta se amplasează la nivelul împrejmuirii şi este
constituit dintr-o clădire împărţită în două zone, administrativă şi sanitară,
compartimentate fiecare în mai multe camere cu dotări diferite
Zona administrativă, este în legătură directă cu exteriorul unităţii. Aceasta trebuie
să aibă o baie pentru decontaminarea microbiană a încălţămintei care se amplasează în
interiorul clădirii, pe toată lăţimea coridorului de acces, şi să aibă o lungime de cel puţin
0.7 m pentru a nu putea fi evitată prin păşire şi o adâncime redusă (5 cm) pentru ca
substanţa microbicidă din ea să nu depăşească nivelul tălpii încălţămintei. Pentru
decontaminarea microbienă a încălţămintei se poate folosi şi o carpetă introdusă în
material plastic sau o saltea de burete adecvată ca grosime şi lungime/lăţime. Aceasta, în

94
funcţie de mărimea exploataţiei, poate fi împărţită în mai multe camere, folosite în scop
administrativ şi sanitar.
Zona sanitară, este separată de zona administrativă printr-un hol care comunică, în
funcţie de mărimea unităţii cu una (pentru ambele sexe) sau după linii de vestiare (una
pentru bărbaţi şi alta pentru femei). Fiecare linie trebuie să fie formată din 3 încăperi.
Prima încăpere este destinată pentru dezbrăcarea hainelor de stradă şi poate fi dotată cu
fişete individuale sau garderobă, încăperea a doua este afectată pentru îmbăiere, fiind
dotată cu duşuri, spălătoare şi grătare din lemn sau plastic pe pardoseală. Cea de a treia
încăpere este destinată pentru îmbrăcarea echipamentului de lucru, fiind dotată în acelaşi
mod ca prima.
încăperea a treia comunică cu zona interzisă a unităţii printr-o uşă, care se
deschide înspre exterior. In faţa acestei uşi, în interior, trebuie amplasată o baie pentru
decontaminarea microbiena a încălţămintei în una din cele trei variante prezentate la
intrarea în filtru.
Filtrul sanitar mai are în componenţă o serie de camere de mărimi diferite, în
funcţie de destinaţie: sală de mese, grup/grupuri sanitare, spălătorie, uscătorie-călcătorie,
sală de decontaminare microbiană a echipamentului de lucru sau a altor materiale etc.
Sala de mese trebuie să comunice direct cu zona interzisă a unităţii şi cu exteriorul sau cu
primul compartiment al liniei de vestiare printr-un ghişeu. Prin ghişeul menţionat se
introduce mâncarea gătită, transportată de la cantina unităţii sau alimentele stabilite de
medicul veterinar, aduse de salariaţi.
Camerele vestiar şi sala de mese se igienizează (obligatoriu) după fiecare folosire.
In afara perioadei de folosire efectivă acestea se ţin închise.
Intrarea/ieşirea personalului în/din filtru se face sub stricta supraveghere a
personalului de specialitate, pe bază de grafic, care răspunde în faţa organelor sanitare
veterinare de eventualele încălcări ale normelor de filtru.
In cazul exploataţiilor mici (1-3 adăposturi) măsurile de filtru sanitar se derulează
în camerele tampon ale adăposturilor şi constau în spălarea mâinilor şi a feţei, aplicarea
de substanţe microbicide pe acestea, îmbrăcarea unui halat sau salopetă şi acoperirea
capului cu o bonetă, încălţarea de cizme, tenişi etc. Pentru protejarea, deopotrivă a
încălţămintei de stradă, dar şi a efectivelor se folosesc pungi din material plastic .
Personalul veterinar care asigură asistenţă tehnică la mai multe exploataţii se va echipa
aşa cum s-a menţionat, în plus va purta mască.
întreaga activitate din filtrul sanitar ca fi supravegheată şi monitorizată de medicul
veterinar, pentru respectarea normelor de circulaţie şi de igienă.

Staţii, ferme şi adăposturi pentru carantină profilactică

Carantina profilactică presupune aplicarea unui complex de măsuri de igienă şi
sanitare veterinare, la care trebuie supuse animalele cumpărate din ţară sau străinătate,
pentru a preîntâmpina contaminarea teritoriului ţării sau exploataţiilor zootehnice
beneficiare, cu diferite boli transmisibile.
In ţările dezvoltate carantina animalelor importate se face în staţiile de carantină,
în care sunt asigurate toate măsurile de profilaxie generală, reducând, până la excludere
riscul difuzării de boli în efectivele indigene. Carantina poate dura chiar mai mulţi ani, în
funcţie de riscul determinat.

95
 La noi în ţară, carantina animalelor importate se face obişnuit în exploataţii
depopulate, autorizate sanitar veterinar, pentru a exclude cel puţin teoretic posibilitatea
contaminării lor de la efectivele indigene şi invers. Acest aspect este deosebit de
important în litigiile internaţionale, generate de neîndeplinirea condiţiilor de sănătate
garantate prin certificatele sanitare veterinare.
Conform prevederilor actelor normative sanitare veterinare, carantina în
exploataţiile zootehnice ar trebui să se facă în adăposturi special construite, în afara
perimetrului zonei interzise, autorizate de medicul veterinar oficial.
Datorita faptului că în ţara noastră, cu mici excepţii, nici o unitate zootehnică nu
are adăposturi speciale pentru carantină, aceasta se face practic într-un adăpost amplasat
la marginea sectorului de reproducţie sau de îngrăşare, sector care se izolează funcţional.
în gospodăriile populaţiei carantina, practic nu există, cu toate implicaţiile care decurg
din aceasta.
Carantina profilactică durează 60 de zile, perioadă în care animalele sunt supuse
unor examene clinice repetate, operaţiuni de depistare a bolilor transmisibile, acţiunilor
imunoprofilactice şi tratamentelor curente.

Rampe de încărcare/descărcare a animalelor şi de livrare a produselor

animaliere şi deşeurilor
Rampele de încărcare/descărcare a animalelor şi de livrare a laptelui, ouălor, altor
produse animaliere şi deşeurilor, se amplasează la nivelul împrejmuirii unităţilor
zootehnice, pentru a evita pătrunderea autovehiculelor beneficiarilor în incinta acestora.
După fiecare folosire, rampele se vor supune acţiunilor de decontaminare microbienă, sub
controlul personalului sanitar veterinar.
Acţiunea de decontaminare microbienă trebuie înregistrată într-un registru special.

Platforme şi instalaţii pentru colectarea, depozitarea şi livrarea

cadavrelor, avortonilor şi placentelor
Conform prevederilor actelor normative sanitare veterinare, exploataţiile
zootehnice sunt obligate să-şi asigure containere, iar cele mari pentru creşterea şi
exploatarea porcilor, să-şi amenajeze platforme betonate, mijloace şi instalaţii speciale,
pentru colectarea, depozitarea şi livrarea cadavrelor, avortonilor şi placentelor.
Platforma betonată se amplasează la marginea unităţii, în imediata apropiere a
împrejmuirii, iar instalaţiile de depozitare la nivelul acesteia, de asemenea manieră încât
descărcarea să se facă direct în vehiculul beneficiarului.
Avortonii, placentele, cadavrele păsărilor şi tineretului porcin de structură mică se
colectează în containere etanşe, care după golire se supun unor severe acţiuni de
decontaminare microbienă. Cadavrele celorlalte categorii de animale se transportă cu
remorci etanşe, care se supun, de asemenea, după golire acţiunilor de decontaminare
microbienă.
La locul de colectare al cadavrelor se amenajează spaţii adecvate pentru
efectuarea necropsiilor. După necropsierea cadavrelor se procedează, după caz, la
jupuirea şi livrarea pentru incinerare.

96
 Livrarea cadavrelor se face sub controlul medicului veterinar, care are obligaţia de
a verifica şi gradul de etanşare a mijlocului de transport, precum şi efectuarea
decontaminării microbiene la terminarea operaţiunii de încărcare. De asemenea, acesta va
elibera certificatul sanitar veterinar de transport.
După terminarea livrării, platforma şi instalaţiile se supun acţiunilor de decontaminare
microbienă şi dezinsecţie, după caz.

Staţiile pentru decontaminarea microbienă a vehiculelor

Staţiile pentru decontaminarea microbienă pot fi reprezentate de platforme
betonate acoperite sau nu, prevăzute cu canale colectoare şi bazine de stocare a apelor
reziduale. Pe platforma betonată se amplasează mijloacele de spălare (pompe sau
instalaţii de duşare cu perii) şi aplicare a soluţiilor microbicide (pompe de joasă
presiune).
Acţiunile de decontaminare se execută sub controlul personalului sanitar
veterinar, care are obligaţia de a urmări corectitudinea derulării operaţiunilor, de a le
consemna în scris pe foile de parcurs şi într-un registru special.
Pentru asigurarea unei eficacităţi sporite, staţiile pentru decontaminarea microbienă
trebuie să aibă sursa de apă caldă la cel puţin 80 °C.

IZOLAREA ŞI TĂIEREA ANIMALELOR BOLNAVE

Pentru a preveni difuzarea bolilor transmisibile, exploataţiile zootehnice trebuie

prevăzute prin proiect, cu staţionare sanitare veterinare şi puncte de tăiere pentru
animalele în pericol iminent de moarte.
Izolarea animalelor bolnave la un capăt al adăpostului sau tăierea acestora pe linia
grajdului, conform normelor igienice, este interzisă, pentru a se evita difuzarea infecţiilor
şi compromiterea salubrităţii cărnii.
Staţionarele sanitare veterinare se proiectează pentru 1% din efectivul unităţii şi
se amplasează la cel puţin 100 m de sectoarele de producţie, fiind împrejmuite cu un gard
plin. Acestea trebuie construite din materiale care se pretează acţiunilor de decontaminare
microbienă repetată. Se compartimentează în boxe individuale pentru animalele mari şi în
boxe colective pentru porcine, ovine şi caprine. Dotările adăpostului/adăposturilor sunt
prevăzute pentru a asigura cele mai bune condiţii de îngrijire şi întreţinere.
Animalele se grupează, în funcţie de diagnosticul precizat, pentru uşurarea
efectuării tratamentelor. Se ţine o evidenţă foarte strictă a acţiunilor la care au fost
supuse.
Animalele hipotrepsice (miei), în situaţia în care sunt într-un procent ridicat, se
supun unui complex de măsuri de recuperare, motiv pentru care se plasează într-un
adăpost, de preferat situat la marginea unităţii, în care se vor asigura condiţii optime de
zooigienă.
Punctele de tăiere au fost concepute pentru reducerea riscului de difuzare a bolilor
transmisibile şi a pierderilor economice, precum şi pentru protecţia consumatorului,
indiferent de specia sa, prin asigurarea unor condiţii cât mai bune de tăiere, prelucrare şi
conservare a cărnii.
Acestea se amplasează în apropierea adăposturilor de izolare.

97
 Indiferent de mărimea efectivelor, punctele de tăiere trebuie să asigure condiţii
optime de igienă, conservare şi recuperare a subproduselor de la animalele tăiate pentru a
răspunde exigenţelor ordinului MAPAM nr. 723/2003.
Medicul veterinar abilitat are obligaţia de a asigura expertizarea cărnii şi de a
elibera certificatele sanitare veterinare de transport pentru produsele de origine animală.

PRINCIPIUL TOTUL PLIN-TOTUL GOL

Aplicarea principiului totul plin-totul gol pe adăpost, module de adăposturi,

exploataţie sau platformă epidemiologică este o condiţie de bază pentru asigurarea unei
stări de sănătate, compatibile cu rezultate de producţie profitabile. Eficienţa economică a
creşterii şi exploatării animalelor sporeşte o dată cu posibilitatea de extindere a acestui
principiu, de la adăpost, la module de adăposturi sau platformă epidemiologică.
Importanţa aplicării principiului rezidă în distrugerea sau reducerea la minimum a
microbismului local (din adăpost sau din zonă) prin aplicarea măsurilor de decontaminare
microbienă şi de repaus biologic (vid sanitar) din adăposturi şi evitarea, astfel, a
contaminării precoce a efectivelor nou introduse cu germeni din adăpost sau recircuitaţi
din zonă.
Medicul veterinar, indiferent de sectorul de proprietate, de creştere şi exploatare,
va trebui să găsească soluţii pentru aplicarea principiului totul plin-totul gol, în cazul în
care nu se aplică, în vederea eficientizării muncii sale, a câştigării şi menţinerii clientelei.
Pe măsura abordării, în sectorul privat din ţara noastră a sistemului intensiv sau
alternativă de creştere şi exploatare a animalelor, autorităţile veterinare competente vor
trebui să elibereze autorizaţie sanitară veterinară şi să avizeze numai norme de bună
practică de producţie, care se bazează pe acest principiu.
Pentru unităţile de tip industrial existente, medicul veterinar are obligaţia de a
participa la întocmirea unui flux tehnologic, care să respecte principiul tehnologic totul
plin-totul gol. După elaborarea fluxului, va urmări respectarea întocmai a acestuia. Va
interveni în limita atribuţiilor oficiale, pentru corijarea deficienţelor, în vederea asigurării
bunăstării animalelor şi siguranţei alimentelor.
Aplicarea principiului totul plin-totul gol ad literam este o garanţie a realizării
indicatorilor tehnico-economici de către efectivele introduse pentru creştere şi exploatare
şi obţinerii de produse animaliere sigure pentru om.

PRINCIPIUL CREŞTERII ŞI EXPLOATĂRII SEGREGATE A DIFERITELOR

CA TEGORII ZOOTEHNICE DIN A CEEAŞ1 SPECIE DE ANIMALE

Creşterea şi exploatarea segregată a păsărilor şi porcilor pe categorii zootehnice a

fost unul din principiile de management de bază sub raport tehnologic şi sanitar veterinar
a sistemului intensiv industrial alături de principiul totul plin-totul gol.
In sistemul intensiv-industrial de creştere şi exploatare la păsări în ţara noastră, se
aplică mai mult sau mai puţin bine principiul cazării pe amplasamente (incinte) diferite,
la distanţe mai mari sau mai mici, asigurătoare sau nu sub raportul transmiterii aerogene
şi prin vectori animaţi -rozătoare şi insecte - a bolilor transmisibile. Cu cât distanţele
dintre amplasamentele pe care se cazează categorii zootehnice diferite sau chiar din

98
aceeaşi categorie sunt mai mari, cu atât performanţele tehnico-economice vor fi mai
bune.
Eroarea făcută în avicultura românească înainte de 1989 a fost aceea că distanţele
între amplasamente a fost insuficientă, mult sub o limită convenabilă de 2 km.
In abordarea sistemului intensiv-industrial de creştere şi exploatare a porcilor în
ţara noastră s-a plecat, de asemenea, de la principiul creşterii şi exploatării segregate, dar
în marea majoritate a cazurilor, în aceeaşi incintă, în sectoare funcţionale amplasate la
distanţe total insuficiente pentru asigurarea zonelor de protecţie faţă de bolile aerogene şi
de cele transmise prin vectori.
învăţând şi din experienţa noastră, dar şi a altor ţări din Europa de Est care au
făcut aceleaşi erori de amplasare a exploataţiilor în ţările puternic dezvoltate din punct de
vedere economic s-a trecut la creşterea segregată a tineretului porcin pe amplasamentele
diferite, la distanţele minime sanitare veterinare asigurătoare, de peste 2 km, în funcţie de
greutatea corporală la înţărcare. Tineretul porcin la înţărcare este lotizat pe trei structuri
de greutate respectiv de plus variante, medii variante şi minus variante.
Programele de management aplicate în ţările avansate, inclusiv a sănătăţii, sunt
diferite, calitativ superioare, fapt care se materializează în rezultate tehnico-economice
superioare.
Creşterea segregată a tineretului porcin este practicată şi pentru controlul bolilor.
In cazul în care se urmăreşte controlul bolilor bacteriene, înţărcarea se practică la vârsta
de 10-12 zile, iar în cazul bolilor virale înţărcarea se face mai târziu, începând cu vârsta
de 21 zile. Tineretul astfel înţărcat se transferă pe amplasamente diferite, la distanţe
asigurătoare faţă de exploataţiile destinate pentru matcă.
Creşterea segregată se practică şi în exploataţiile de vaci lapte, în care viţeii, după
depăşirea perioadei de hipotermie neonatală, respectiv după consolidarea sistemului de
termoreglare se cazează în cuşti în afara adăposturilor sau în creşe.

ACŢIUNILE DE SANITAŢIE VETERINARĂ

Acţiunile de decontaminare microbienă, dezinsecţie şi deratizare, au drept scop

distrugerea parţială sau totală a microorganismelor patogene, condiţionat patogene şi
saprofite şi a vectorilor acestora (insecte şi rozătoare). Prin distrugerea insectelor şi a
rozătoarelor se previne scăderea indicatorilor de producţie a animalelor, ca urmare a
evitării stresurilor şi se asigură reducerea pagubelor economice, consecutive distrugerii
adăposturilor, consumului de furaje şi apă şi insalubrizării produselor de origine animală.
In funcţie de situaţia concretă din fiecare unitate, se poate aplica întregul complex
de acţiuni sau numai unele din ele.
Modul de aplicare şi periodicitatea acţiunilor este stabilită prin Programul de
supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la animale, de prevenire a bolilor
transmisibile de la animale la om şi de protecţie a mediului, denumire valabilă pentru
2004, tehnologiile sanitare veterinare şi alte norme emise de Autoritatea Naţională
Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.

99
 Decontaminarea microbienă a locurilor în care se cresc şi se exploatează animalele
Decontaminarea microbiană este definită ca totalitatea metodelor şi mijloacelor
folosite pentru distrugerea parţială sau totală, în funcţie de scopul urmărit a
microorganismelor patogene, condiţionat patogene sau saprofite din mediile în care se
cresc şi se exploatează animalele, în vederea asigurării şi menţinerii stării de sănătate şi
de producţie a acestora, precum şi a obţinerii de produse alimentare de origine animală
salubre. Aceasta constituie una din cele mai importante, eficiente şi ieftine componente
ale complexului de măsuri necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor transmisibile.
Decontaminarea microbienă de necesitate este o acţiune specifică, iar cea profilactică este
nespecifică. In funcţie de caracterul decontaminării microbiene se alege/aleg
substanţa/substanţele microbicide.

Clasificarea decontaminării microbiene

Clasificarea decontaminării microbiene se poate face după două criterii, respectiv
extinderea zonei de aplicare şi scopul urmărit. După zona de aplicare decontaminarea
microbiană poate fi: generală şi parţială (locală), iar după scopul urmărit: profilactică şi
de necesitate.
Decontaminarea microbienă generală se aplică în toate adăposturile sau în toată
unitatea, pentru prevenirea şi combaterea bolilor transmisibile.
Decontaminarea microbienă parţială se aplică pe o suprafaţă restrânsă dintr-un
adăpost sau dintr-o unitate, care a fost în contact cu animalele bolnave sau care s-a
contaminat cu diferite produse patologice.
Decontaminarea microbienă profilactică se efectuează în scopul prevenirii şi
combaterii bolilor transmisibile, precum şi microbismului, care se dezvoltă în adăposturi.
Aceasta se aplică periodic şi poate fi parţială sau generală. Trebuie precedată de
deratizare şi dezinsecţie.
Profilactic sunt supuse decontaminării microbiene mijloacele de transport (în
abator, în staţiile de spălare etc.) personalul (în filtrul sanitar), aerul din adăposturi, în
prezenţa sau absenţa animalelor pe perioada de creştere şi exploatare (aerosoli, aeroioni
negativi, radiaţii ultraviolete) şi diferite obiective din unităţi (puncte de tăiere, laboratoare
sanitare veterinare, lăptarii, rampe de livrare, sistemul de canalizare exterior etc).
Decontaminarea microbienă generală profilactică a adăposturilor se face în
sistemul gospodăresc de 2 ori pe an (primăvara, după scoaterea animalelor la păşune sau
în padocuri şi toamna, înainte de introducerea în stabulaţie), iar în sistemul intensiv şi
alternativă, după terminarea fiecărui ciclu de producţie sau cel puţin de 2 ori pe an,
conform tehnologiei. Se folosesc substanţe microbicide cu spectru larg sau combinaţii de
diferite substanţe.
Decontaminarea microbienă de necesitate se efectuează pentru combaterea bolilor
transmisibile, de la apariţia primelor cazuri de boală şi până la lichidarea focarului.
Aceasta poate fi: curentă şi finală.
Decontaminarea microbienă curentă se face în prezenţa animalelor bolnave sau
clinic sănătoase, surse primare de microorganisme patogene, în mod continuu pe tot
parcursul perioadei de evoluţie a focarului, în scopul distrugerii microorganismelor
patogene sau condiţionat patogen pe măsura eliminării lor în mediul exterior.

100
 Acest tip de decontaminare microbiană previne difuzarea agenţilor patogeni sau
condiţionat patogeni de la animalele bolnave la cele sănătoase, din focare în afara
acestora.
Decontaminarea microbiană curentă se execută zilnic sau la interval de câteva
zile, parţial (după evacuarea şi izolarea animalelor bolnave), pe locurile unde au fost
cazate animalele bolnave, pe cele limitrofe sau pe cele presupuse a fi contaminate şi
general, folosind substanţe microbicide cunoscute ca active faţă de agentul patogen care a
produs boala.
De asemenea, decontaminarea microbiană curentă se execută în staţionarele şi
laboratoarele sanitare veterinare, în punctele de tăiere, în crematorii şi incineratoare, în
lăptarii etc.
Decontaminarea microbienă finală se aplică după eliminarea ultimelor animale
bolnave şi după efectuarea deratizării şi dezinsecţiei. Aceasta urmăreşte distrugerea în
totalitate a germenilor patogeni din adăposturi şi anexele acestora; dejecţii; purin şi de pe:
echipamente; utilaje; ustensile; obiecte etc. ca surse secundare de germeni.
Deoarece decontaminarea microbienă finală este întotdeauna generală şi
presupune participarea unui număr mare de oameni şi vehicule, aplicarea substanţelor
microbicide trebuie să fie repetată de cel puţin două ori, înainte de a se ridica măsurile de
carantină. Aplicarea repetată a substanţelor microbicide reduce riscul persistenţei
agentului patogen în exploataţie şi reapariţia focarului de boală. Sunt situaţii în care este
necesară şi refacerea curăţirii mecanice şi hidromecanice înainte de repetarea aplicării
substanţelor microbicide.

Principiile de aplicare a decontaminării microbiene în locurile în care se

cresc şi exploatează animale
Activitatea de decontaminare microbiologică pentru a fi eficientă trebuie să se
desfăşoare pe baza unui program complex, cu conotaţii interdisciplinare.
Programul de decontaminare microbiologică astfel conceput se elaborează de
către medicul veterinar în colaborare cu specialiştii implicaţi în activitatea de producţie a
exploataţiilor zootehnice - persoane juridice sau cu proprietarii în cazul persoanelor
fizice.
La elaborarea programului de decontaminare microbiologică se vor avea în vedere
următoarele principii: HACCP; efectuarea ultimei aplicări de substanţe microbicide la o
dată cât mai apropiată de momentul popularii/repopulării; respectarea cu stricteţe a
tuturor etapelor decontaminării; curăţirea mecanică şi hidromecanică (spălare) perfectă a
suprafeţelor pe care urmează a fi aplicate substanţele microbicide; folosirea pentru
spălare numai a surselor de apă potabilă; alegerea metodelor de lucru şi a substanţelor
microbicide adecvate tipului constructiv de adăpost şi utilajelor din dotarea acestuia;
folosirea mai multor substanţe microbicide aplicate prin mai multe metode; aplicarea
uniformă a soluţiilor microbicide lichide cu utilaje corespunzătoare, care să asigure
acoperirea suprafeţelor cu o peliculă continuă formată din picături cât mai mici;
respectarea timpului de contact dintre suprafeţe; evitarea incompatibilităţilor, pe de o
parte intre apă şi agentul de curăţire (detergent) şi apă şi substanţa microbicidă, iar pe de
altă parte intre agentul de curăţire şi substanţa microbicidă; asigurarea echipamentelor,
materiilor şi materialelor adecvate pentru efectuarea curăţirii mecanice şi hidromecanice
şi aplicarea substanţelor microbicide; cuprinderea în acţiunea de igienizare a tuturor

101
spaţiilor construite, indiferent de utilizare şi a întregii incinte; prevenirea recontaminării
spaţiilor supuse decontaminării prin folosirea barierelor sanitare, respectiv: băi pentru
încălţăminte, echipament de protecţie; folosirea principiului tehnologic totul plin-totul gol
cel puţin pe adăpost; conştiinciozitatea şi nivelul de cunoştinţe a celor care execută şi a
celor care supraveghează şi controlează operaţiunea; monitorizarea modului de efectuare
a decontaminării microbiene, organoleptic şi prin teste rapide sau de laborator.

Etapele decontaminării microbiene

Decontaminarea microbienă presupune trei etape, necesare şi obligatorii,
respectiv: curăţirea mecanică, curăţirea hidromecanică (sanitară, spălarea), aplicarea
agentului microbicid (în marea majoritate substanţe chimice).

Curăţirea mecanică (uscată)

Curăţirea mecanică reprezintă primă etapă a decontaminării microbiene, care
constă în îndepărtarea de pe suprafeţele ce urmează a fi spălate şi supuse acţiunii
substanţelor microbicide a murdăriei depuse pe acestea în timpul procesului tehnologic şi
a restului de nutreţuri/apă din frontul de furajare/adăpare.
In adăposturi, curăţirea mecanică este precedată de o serie de acţiuni cum ar fi:
evacuarea animalelor, deratizarea şi prima dezinsecţie, după caz scoaterea de sub tensiune
a instalaţiilor electrice pentru a evita accidentele prin electrocutare sau incendiile, prin
scurt circuitele care se pot produce în urma fixării prafului prin umectare; evacuarea
utilajelor mobile (adăpători, hrănitori etc.) din adăposturi în exterior, pe platformele
betonate din faţa acestora, în perioada aprilie-octombrie; umezirea cu soluţii de substanţe
microbicide sau cu apă a tuturor suprafeţelor elementelor de închidere şi de
compartimentare, a aşternutului şi bălegarului, utilajelor, ustensilelor etc, în vederea
fixării pulberilor existente şi a prevenirii formării unor noi cantităţi, precum şi a înmuierii
murdăriei aderente pe diferite suprafeţe.
Curăţirea mecanică a adăposturilor se face în două etape.
în prima etapă, în funcţie de tipul de adăpost se strânge şi se îndepărtează
dejecţiile, aşternutul şi resturile de furaje, se elimină apa din adăposturi şi din reţeaua
interioară de distribuire a acesteia şi se golesc canalele colectoare.
în etapa a doua, se trece la îndepărtarea murdăriei aderente, manual sau mecanic
prin folosirea razurilor, a periilor de sârmă sau de rădăcini a maşinilor abrazive şi a altor
mijloace. Se va insista în mod special la nivelul colţurilor, unghiurilor formate de
elementele de închidere sau de compartimentare, pardoselilor şi eventualelor crăpături şi
fisuri, indiferent de locul în care se găsesc.
In cazul pardoselilor din pământ se înlătură stratul infiltrat cu lichide, iar în cazul
acelora din lemn se procedează le demontarea şi scoaterea lor în afara adăpostului, pentru
a facilita aplicarea substanţelor microbicide şi scoaterea stratului de nisip sau pământ
poluat, aflat sub acestea.
După operaţiile de curăţire mecanică, se procedează la repararea elementelor de
închidere ale adăposturilor, instalaţiilor şi utilajelor.

102
 Simultan cu curăţirea mecanică a adăposturilor se execută şi curăţirea mecanică a
incintei unităţilor.
O curăţire mecanică riguroasă reduce consumul de apă şi preţul de cost al
decontaminării microbiene, mărind în acelaşi timp eficienţa acesteia.

Curăţirea hidromecanică (sanitară)

Curăţirea hidromecanică constă în spălarea diferitelor suprafeţe cu apă sau soluţie
de agenţi de curăţire, rece sau caldă, Folosirea soluţiilor de agenţi de curăţire favorizează
înmuierea, dizolvarea, dispersarea şi suspendarea particulelor de murdărie, în vederea
desăvârşirii curăţirii mecanice a suprafeţelor pe care urmează a fi aplicate substanţele
microbicide.
Spălarea se face cu pompe clasicesau cu pompe robot , care funcţionează la
presiuni de 50-150 bari/cm . Pompele de mare presiune dezvoltă un jet sub formă de lamă
cu grosimea de câţiva mm, care asigură dislocarea eficientă a murdăriei.
Folosirea pompelor de mare presiune reduce preţul de cost a acţiunii de
decontaminare prin reducerea de câteva ori a consumului de apă faţă de pompele clasice
şi a cheltuielilor aferente epurării apelor uzate şi achiziţionării de substanţe microbicide,
precum şi creşterea eficienţei decontaminării, implicit a profitului.
Presiunea folosită pentru curăţirea hidromecanică trebuie adoptată tipului de
materiale din care sunt construite elementele de închidere a adăposturilor. Pentru
reducerea efectului negativ asupra elementelor de închidere a adăposturilor şi sporirea
efectului abraziv, de dislocare a murdăriei după suprafeţe, unghiul de spălare trebuie să
fie mai mic de 25 grade.
Achiziţionarea şi folosirea pompelor de înaltă presiune este justificată din punct
de vedere economic, prin efectele favorabile pe care le are decontaminarea microbienă
bine făcută asupra indicatorilor tehnico-economic şi a siguranţei alimentelor, deşi iniţial
presupune o investiţie destul de consistentă.
Dacă se lucrează cu pompe de presiune redusă trebuie să se recurgă în paralel şi la
folosirea de perii şi razuri, pentru desăvârşirea acţiunii jetului lamelar mai gros, de apă
sau soluţie de detergenţi, ca la pompele de mare presiune şi deci cu efect mai redus de
dizlocare a murdăriei.
Folosirea pompelor de joasă presiune pentru curăţirea hidromecanică nu mai este
de actualitate datorită consumului mare de apă, implicit a cantităţii mari de ape reziduale
pe care le generează şi care trebuie să fie epurate. De asemenea, se menţionează
cheltuielile suplimentare pentru substanţele microbicide.
Efectul spălării constă în îndepărtarea murdăriei şi reducerea gradului de
contaminare microbienă, datorită acţiunii mecanice şi antimicrobiene a agenţilor de
curăţire.
Curăţirea hidromecanică în funcţie de scopul urmărit, respectiv decontaminarea
profilactică sau de necesitate poate cuprinde suprafeţele de închidere, atât din interior cât
şi din exterior.

103
 în decontaminarea microbienă profilactică, în mod obişnuit, sunt supuse spălării
numai suprafeţele de închidere interioare: tavanul, acoperişul cu rol de tavan, pereţii,
pardoseala, platformele betonate din exteriorul adăposturilor, trotuarul de circulaţie,
canalele colectoare şi aleile exterioare.
In decontaminarea microbienă de necesitate în plus se spală şi partea exterioară a
acoperişului şi pereţilor.
Acţiunea de curăţire hidromecanică se începe cu suprafeţele exterioare a
elementelor de închidere: acoperiş, pereţi, trotuarul de circulaţie, platforma betonată,
aleile, instalaţiile exterioare ale sistemului de furajare, echipamentele mobile scoase din
adăpost. Aceasta se continuă în adăpost cu tavanul, acoperişul cu rol de tavan, pereţii,
utilajele fixe, pardoseala, canalele colectoare. în adăposturile echipate cu baterii de cuşti,
spălarea pereţilor şi chiar a acoperişului cu rol de tavan trebuie repetată dacă se
recontaminează cu apă poluată
Spălarea se face de sus în jos şi dinspre pereţi înspre canalele colectoare.
înainte de aplicarea substanţelor microbicide, suprafeţele curăţate se limpezesc cu
apă pentru îndepărtarea agentului de curăţire şi apoi se usucă.
Curăţirea sanitară, în funcţie de calitatea sa, poate asigura o reducere a numărului
iniţial de germeni, cu până la 70-90%. Cu toate acestea mai rămân pe suprafeţele spălate
până la 104-106 germeni/cm2.

Aplicarea agentului microbicid Agentul microbicid poate fi reprezentat de

substanţe chimice sau căldură.
Consideraţii generale
Aplicarea de substanţe chimice se poate face pe suprafeţele pregătite prin curăţire
mecanică şi hidromecanică sau în volumul de aer delimitat de elementele de închidere,
după curăţirea mecanică şi hidromecanică prealabilă a acestora.
Eficienţa aplicării substanţelor microbicide este condiţionată de: calitatea primelor
două etape; alegerea judicioasă a substanţei/substanţelor microbicide în funcţie de
germenul/germenii patogeni asupra căruia/cărora trebuie să acţioneze, de natura şi
calitatea materialelor de construcţie, a elementelor de închidere a adăposturilor şi de
temperatura la care se execută aplicarea; calcularea corectă a concentraţiei substanţelor
alese şi a cantităţilor de soluţie de lucru prevăzute pe m de suprafaţă sau pe m3 de aer de
condiţionat microbiologic având în vedere relaţia cost-eficienţă; evitarea recontaminării
spaţiilor supuse condiţionării microbiologice prin folosirea barierelor sanitare (băi pentru
decontaminarea microbiană a încălţămintei, echipamentului de protecţie şi separarea
adăposturilor decontaminate de cele în lucru); aplicarea în strat uniform a soluţiei
microbicide; respectarea timpului de contact între substanţa microbicidă şi suprafaţa sau
volumele de aer supuse acţiunii; calitatea fizică, chimică şi bacteriologică a apei de
diluţie; gradul de limpezire a suprafeţelor spălate cu agenţi de curăţire, pentru a evita
incompatibilităţile dintre aceştia şi substanţele microbicide.
După terminarea decontaminării se încheie actul de decontaminare în care se vor
stipula condiţiile în care s-a efectuat acţiunea şi materialele consumate.

104
 Mijloacele de decontaminare microbienă
Mijloacele de decontaminare microbienă pentru adăposturi sunt fizice şi chimice.
A. Mijloacele fizice de decontaminare microbienă cel mai frecvent folosite
sunt căldura uscată şi umedă.
Căldura uscată se foloseşte cu bune rezultate sub formă de flacără. Aceasta se
produce cu ajutorul unor aparate speciale - flambatoare. Pentru a avea o acţiune eficientă,
flacăra trebuie să inducă o creştere a temperaturii suprafeţei pe care se aplică, până la cel
puţin 80°C, pentru câteva secunde. Această temperatură se obţine prin trecerea lentă a
flăcării, în unghi de 45-60° peste suprafaţa supusă decontaminării. Se pretează pentru
suprafeţele metalice sau din beton.
Pentru a asigura o flambare eficientă este necesară determinarea vitezei de
flambare, respectiv de trecere a flăcării pe suprafeţele incriminate în acţiunea de
decontaminare microbienă. în acest scop se folosesc tampoane de sanitaţie pentru
recoltarea de probe de pe suprafeţele supuse diferitelor viteze de flambare.
Din variantele testate se alege cea mai bună sub raportul timp de flambare - grad
de decontaminare microbienă. După determinarea vitezei de flambare se instruiesc
operatorii.
Vaporii de apă sub presiune, deşi eficienţi (numai la temperaturi de minimum 70
°C) nu s-au extins, deoarece se pretează numai pentru suprafeţele cu
termoconductibilitate ridicată deoarece răcirea vaporilor se produce foarte rapid. Prezintă
dezavantajul că pot avea o acţiune corozivă şi favorizează în anumite condiţii
multiplicarea unor microorganisme, obţinând efectul invers celui dorit. Se folosesc, mai
mult în industria alimentară.
B. Mijloacele chimice de decontaminare microbienă sunt cele mai frecvent
folosite. Acestea sunt reprezentate de diferite substanţe chimice denumite substanţe
microbicide (dezinfectante), care se pot prezenta sub formă gazoasă, lichidă sau solidă.
O bună substanţă microbicidă trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, care se
referă la: capacitatea cidă ridicată într-o concentraţie redusă; toxicitatea nulă sau redusă
pentru om şi mediu; proprietatea de a da soluţii, emulsii, geluri sau suspensii omogene,
cât mai stabile în mediu; lipsa de miros neplăcut; disponibilitatea mare pe piaţă şi preţul
de cost redus.
Temperatura de 20°C şi umiditatea relativă de peste 70% este în general
favorabilă acţiunii substanţelor microbicide deoarece asigură disocierea acestora,
pătrunderea lor în corpul germenilor şi exercitarea efectului cid. Efectul cid este
consecinţa corelaţiei viteză de reacţie temperatură, care dă coeficientul de temperatură. S-
a stabilit că la scăderea sau creşterea cu 10 °C a temperaturii mediului, viteza de reacţie,
deci şi efectul cid se reduce sau creşte de până la 2-3 ori. In consecinţă, se impune
necesitatea practică de a se utiliza soluţii sau vapori fierbinţi, la temperaturi cât mai
ridicate.
Un exemplu în acest sens este decontaminarea adăposturilor în focarele de bursită
infecţioasă aviară cu formol la temperatura de 120 °C, în adăposturi în care temperatura
se ridică la 60 °C.
Cantitatea de substanţe microbicide necesară decontaminării se raportează la nr,
pentru substanţele care se aplică sub formă gazoasă de vapori, sau de aerosoli şi la m2,
pentru substanţele care se aplică sub formă de soluţii, de emulsii, de geluri sau de pulberi.

105
Necesarul de substanţe microbicide este dublu pentru suprafeţele absorbante, faţă de cele
neabsorbante în cazul aplicării prin pulverizare
Eficienţa decontaminării este condiţionată de starea de agregare a substanţelor
folosite. Astfel, forma gazoasă şi de vapori s-a dovedit a fi cea mai eficientă, urmată de
aerosoli, geluri, soluţii, emulsii, suspensii şi pulberi.
Timpul de contact este la soluţii aplicate sub formă de picături de până la 5
minute, la emulsii de până la 10-15 minute, la geluri şi pulberi de peste 15 minute; la
gaze, vapori, ceaţă de cât se doreşte, în funcţie de momentul activării ventilaţiei şi
etanşeitatea elementelor de închidere a adăposturilor.
Cele mai frecvent folosite sunt substanţele microbicide lichide, sub formă de
aerosoli (mijloc comod, rapid şi eficace, care asigură contactul cu toate suprafeţele, chiar
şi a acelora greu accesibile), geluri, soluţii şi emulsii, aplicate la diverse presiuni, cu
pompe adecvate scopului urmărit.
Timpul de contact, pentru substanţele microbicide este înscris în instrucţiunile de
folosire ale acestora.
Dintre substanţele microbicide înregistrate în ţara noastră menţionăm: Adezin,
Cloramina B, clorura de var, Decontaminol, fenol, formol, Forsept, Hexidet, Long life,
OO-cide, Farmfluid, Germostop L, Javel comprimate, Peclomin, soda caustică, Septozol,
Septorom, varul stins, Virbaccid, Virkon S, etc.
La încheierea acţiunii de decontaminare microbiană se întocmeşte un act. Acelaşi
tip de formular se foloseşte şi pentru acţiunile de dezinsecţie şi deratizare

Metode şi mijloace de aplicare a produselor microbicide

Calitatea decontaminării microbiene este dependentă de calitatea curăţirii
mecanice şi hidromecanice, dar şi a modului de aplicare a agentului microbicid, respectiv
a mijloacelor chimice - produselor microbicide sau fizice - a căldurii.
Produsele microbicide disponibile pe piaţa românească sunt formulate clasic sau
modern.
Produsele microbicide formulate clasic sunt mai puţin concentrate şi fără aditivi.
Acestea se aplică, obişnuit, prin pulverizare şi spreiere.
Pulverizarea produselor microbicide se face cu ajutorul pompelor cu duze
acţionate manual sau mecanic.
După mărimea picăturilor produse
pulverizarea poate fi mare (picături cu diametrul de peste 400 pi), medie (picături cu
diametrul între 250-400 pi) şi fină (picături cu diametrul între 100-250 pi).
Spreierea produselor microbicide se face cu ajutorul pompelor cu duză (manuale
sau mecanice) sau nebulizatoarelor-atomizoarelor. Picăturile (ceaţa rece umedă produsă
cu echipamentele menţionate au dimensiunea între 50-100 pi.
Ceaţa rece ULV este constituită din picături cu diametrul între 5-50 pi. Aceasta se
obţine cu ajutorul pompelor dotate cu duze special confecţionate pentru formulare ULV
sau cu nebulizator dotat de asemenea cu duze ULV.
Ceaţa caldă este constituită din picături cu diametrul cuprins între 0,1 cu un
echipament special, respectiv termonebulizator.

106
 Produsele microbicide formulate modern, respectiv ULV (ultra low volum -
volum ultra redus) şi TF (termal fog - ceaţă caldă) sunt foarte concentrate şi conţin aditivi
speciali care permit aplicarea lor sub formă de ceaţă rece (umedă) ULV sau ceaţă caldă
(uscată).
Produsele formulate clasic se folosesc în cantitate de 0,5 l/m2 pentru suprafeţele
neabsorbante şi în cantitate de 1 l/m2 pentru suprafeţele absorbante. Aplicarea produsului
microbicid, indiferent dacă se face manual sau mecanic, în funcţie de mărirea
adăpostului, poate dura câteva ore.
Produsele formulate ULV se folosesc în cantitate de 50-100 ml/m3 aer (de 10 ori
mai puţin ca la formularea clasică). Se aplică manual pentru adăposturile cu un volum de
aer de până la 500 m3 şi mecanic în adăposturile cu un volum mai mare de 500 m3.
Aspect dintr-un adăpost supus decontaminării microbiene prin termonebulizare
Produsele formulate TF se folosesc în cantitate de 2,5-2,7 ml/m aer (de circa 20-40 ori
mai puţin ca la produsele formulate clasic). Aplicarea produsului TF se poate face fără a
intra în adăpost, în funcţie de tipul constructiv, în câteva minute de la nivelul camerei
tampon sau în câteva zeci de minute de la un capăt al adăpostului cu ajutorul unor aparate
de mare performanţă , dotate cu un motor cu ardere internă.
Exploataţiile zootehnice mari, din raţiuni economice, dar şi de siguranţă a
alimentelor, trebuie să se doteze cu echipamente ULV sau TF.
Pentru exploataţiile zootehnice mai mici, pe măsura dezvoltării lor vor apare
unităţi specializate, prestatoare de servicii pentru decontaminare microbienă, dezinsecţie
şi deratizare, dotate cu astfel de echipamente.
La alegerea produselor microbicide se va acorda o mare atenţie relaţiei eficienţă-
preţ.
Dintre firmele prezente pe piaţa românească se menţionează în ordine alfabetică
Antec, Emabo, Sanitec, Oceane, S.N. Institutul Pasteur S.A., Romvac Co S.A.

Tehnici de decontaminare microbienă în legătură cu creşterea animalelor

Tehnicile şi metodologiile de decontaminare a unităţilor zootehnice, a mijloacelor
de transport (autovehicule, vagoane, aeronave şi vapoare), locurilor de aglomerare
temporară a animalelor (rampe, cheiuri şi debarcadere, târguri, oboare, expoziţii, păşuni),
persoanelor şi echipamentului, corpului animalelor, purinului şi apelor uzate, apei,
solului, gunoiului, pieilor brute, altor materiale şi unităţilor de industrie alimentară sunt
oficializate prin Norme şi măsuri sanitare veterinare -partea a V-a şi prin Tehnologiile
sanitare veterinare. In aceste acte normative sunt prezentate substanţele microbicide,
concentraţiile de lucru şi modul de aplicare.
In continuare se vor prezenta succint tehnicile pentru decontaminarea microbiană
profilactică pentru unele din obiectivele menţionate.

Decontaminarea microbienă profilactică a adăposturilor şi exploataţiilor

zootehnice
Decontaminarea microbiană profilactică a exploataţiilor zootehnice trebuie să se
desfăşoare în baza unor programe concrete, detaliate pe acţiuni, în ordinea cronologică a
realizării lor într-o anumită perioadă de timp, care se doreşte a fi cât mai scurtă, iar a
adăposturilor pe baza unor fişe întocmite pentru fiecare din acestea.

107
 Operaţiunile de decontaminare microbiană profilactică, indiferent de tipul de
adăpost, după scoaterea animalelor, se derulează în următoarea succesiune: întreruperea
aprovizionării cu energie electrică a instalaţiilor din dotarea adăposturilor; deratizarea;
prima dezinsecţie; umectarea suprafeţelor, aşternutului etc. cu apă sau cu soluţii
microbicide (dezinfecţia de fixare); golirea sistemelor de furajare, colectarea furajelor şi
scoaterea acestora din adăpost; îndepărtarea apei din adăpători şi reţele interioare de
alimentare a acestora; demontarea hrănitorilor, adăpătorilor etc. şi scoaterea lor în afara
adăposturilor, pe platformele betonate ale acestora, în perioada aprilie-octombrie;
decolmatarea şi desprăfuirea instalaţiilor de încălzire, ventilaţie şi electrice;
depietrificarea bateriilor de încălzire şi reţelelor interioare de apă caldă; golirea canalelor
şi a foselor colectoare; evacuarea aşternutului şi a altor reziduuri din adăposturi, padocuri,
incinte; spălarea cu apă (caldă sau rece) sau cu soluţie de detergent de sus în jos a
elementelor de închidere, interioare şi exterioare a adăposturilor (în perioada aprilie-
octombrie); revizuirea şi repararea elementelor de închidere şi de compartimentare a
adăposturilor precum şi a dotărilor acestora; văruirea (pentru dezodorizare, îmbunătăţirea
albedoului şi efectul microbicid) exterioară şi interioară; spălarea ferestrelor şi uşilor;
decontaminarea microbienă a instalaţiilor de aprovizionare cu apă; instituirea barierelor
sanitare; efectuarea celei de a doua dezinsecţii şi a primei aplicări de produse microbicie
(de obicei prin pulverizare); efectuarea, după caz, a celei de a doua aplicări, de obicei sub
formă de aerosoli sau vapori; închiderea şi sigilarea adăposturilor pentru asigurarea
vidului sanitar (odihna adăpostului).
Decontaminarea microbienă a instalaţiilor interioare de distribuire a apei se face
prin introducerea în acestea, după golire, a soluţiilor microbicide, de obicei pe bază de
clor (cloramina, clorom, Javel comprimate efervescente, peclomin), Germostop L, Virkon
etc. După timpul de contact, se îndepărtează soluţia decontaminantă şi se procedează la
limpezire.
Pentru fiecare adăpost trebuie să se completeze o fişă, care în timp se va constitui
într-o veritabilă bancă de date deosebit de utile pentru evaluarea programelor de
decontaminare microbiologică, performanţelor de producţie şi a stării de sănătate a
efectivelor.
Examenul organoleptic constă în controlul riguros pe flux, a calităţii complexului
de operaţiuni care intră în curăţire mecanică şi hidromecanică şi în aplicarea produsului
microbicid. Abaterile de calitate constatate trebuie remediate imediat. în cazul în care
controlul organoleptic pe flux este inoperant, acesta trebuie făcut înainte de recoltarea
probelor de sanitaţie pentru examen de laborator. Dacă se constată organoleptic o curăţire
mecanică şi hidromecanică corespunzătoare, se trece la recoltarea de probe, pentru
examenul de laborator.
Examenul prin analize de laborator se poate executa în laboratoarele uzinale sau
în laboratoarele acreditate, de stat sau private. Pentru ca rezultatul analizelor de laborator
să fie reprezentativ, recoltarea probelor de sanitaţie trebuie să se facă conform
prevederilor din normele sanitare veterinare. Dintre prevederile acestora este de reţinut că
suprafaţa de pe care se face recoltarea probelor trebuie să fie cel puţin 1/10000 din
suprafaţa totală supusă decontaminării. De asemenea, este important ca 30% din
suprafeţele alese pentru recoltare să fie din cele mai greu accesibile operaţiunilor de
curăţire, iar 70% din acelea cu care animalele intră cel mai repede şi frecvent în contact.

108
 Recoltarea probelor poate fi făcută în funcţie de scopul urmărit de proprietari,
medicii veterinari oficiali, medicii veterinari de liberă practică împuterniciţi sau de
persoane instruite, împuternicite de aceştia.
Pentru recoltarea probelor de sanitaţie sunt necesare tampoane (comprese) de
sanitaţie, eprubete cu substanţe neutralizante pentru produsele microbicide folosite,
lampă de spirt, pense anatomice şi alte instrumente adecvate pentru rezidii solide şi
lichide.
Tampoanele de sanitaţie (TS) clasice sunt confecţionate din vată hidrofilă, fixată
pe baghete din metal sau material plastic, introduse în eprubete de 18/1,8 cm sau 20/1,8
cm, care conţin 10 ml soluţie fiziologică. Bagheta este fixată în eprubete prin intermediul
unui dop. Pe piaţă sunt disponibile şi alte tipuri de tampoane de sanitaţie. Se pot folosi
comprese sterile (testul microbiologic de teren TMT).
Recoltarea probelor de sanitaţie se face cu respectarea normelor de protecţia
muncii, imediat după desigilarea adăposturilor şi constă în ştergerea apăsată a unei
suprafeţe de 100 cm2 cu fiecare tampon (compresă) de sanitaţie, din minimum 5 puncte
pentru adăposturile sub 1000 m2 şi din 10 puncte, când suprafaţa totală ce urmează a fi
supusă decontaminării microbiene este mai mare de 1000 m2.
Tamponul cu resturi se introduce pentru neutralizare în eprubeta cu antidot, unde
se ţine timp de 5 minute, după care se transferă în eprubeta cu ser fiziologic.
In continuare, se face individualizarea probelor şi se completează nota de însoţire
a acestora (formular tipizat).
Soluţiile neutralizante sunt reprezentate de: tampon fosfat cu adaos de hiposulfit
de sodiu 1% pentru produsele care conţin alcali sau clor; amoniacul 1% pentru formol;
acid acetic 0,1% pentru soda caustică, sodă calcinată sau var; hiposulfit de Na pentru
varul cloros; tween 80 3% sau lecitină 3% pentru sărurile de amoniu cuaternar; tampon
fosfat cu tiosulfat pentru acizi, baze, substanţe clorigene, produse pe bază de iod; apa
distilată sau soluţia fiziologică pentru substanţele microbicide care nu au un neutralizant
specific (tampoanele de sanitaţie se trec succesiv prin 2 eprubete cu apă distilată sau
soluţie fiziologică).
Probele se transportă la laborator, în poziţie verticală şi se prelucrează în
maximum 24 ore de la recoltare. Până la prelucrare, se păstrează la frigider.
Testele de sanitaţie oficializate în România sunt următoarele: testul microbiologic
de teren (TMT); testul bacililor coliformi modificat (TBCM); testul stafilococic (TSt);
testul acido-alcoolo-rezistenţilor (TAAR); testul de sanitaţie prin bioprobă pe cobai
(TSBC); numărul total de germeni (NTG), numărul total de fungi (NTF) şi testul cu
animale santinelă (TAS).
TMT se foloseşte pentru evaluarea eficienţei decontaminării microbiene
profilactice a adăposturilor pentru animale în condiţii de teren. Acesta a fost brevetat de
prof. universitar dr. Mihai Decun în anul 1999.
Prin TMT se evidenţiază inclusiv enterobacteriaceele producătoare de hidrogen
sulfurat intr-un mediu concentrat selectiv pentru acestea. Dezvoltarea
enterobacteriaceelor este evidenţiată de turbiditatea mediului şi apariţia culorii negre în
acesta.

109
 Mediul de cultură concentrat este disponibil prin reţeaua de distribuire Farmavet.
TMT pozitiv pune în evidenţă o contaminare cu enterobacteriacee, care semnifică
un risc şi este evidenţiată de turbiditatea mediului şi de apariţia culorii negre a acestuia.
TMT negativ nu este echivalent cu absenţa certă a enterobacteriaceelor în proba
examinată, ci reprezintă dovada că prezenţa acestora nu este semnificativă sub raport
numeric, fiind sub pragul de sensibilitate a metodei, ceea ce indică absenţa riscului. în
cazul TMT negativ, mediul de cultură nu îşi modifică turbiditatea şi culoarea.
Pentru controlul eficienţei decontaminării microbiene se recoltează 5 probe din
adăposturile mici şi 10 probe din adăposturile mari. Probele pot fi reprezentate de
tampoane de sanitaţie sau de comprese sterile. Cu fiecare tampon de sanitaţie sau
compresă sterilă se va şterge o suprafaţă de circa 100 cm2.
Recoltarea probelor de sanitaţie se face la cel mult 24 ore de la aplicare
substanţelor microbicide.
In cazul în care recoltarea probelor de sanitaţie se face în maximum două ore după
scurgerea timpului de contact, toate probele trebuie să fie negative pentru ca acţiunea de
decontaminare microbienă să fie considerată eficientă.
Dacă recoltarea probelor se face între 2-24 ore de la scurgerea timpului de
contact, pentru ca acţiunea de decontaminare microbienă să fie considerată corectă, 90%
din probele de sanitaţie trebuie să fie negative.
TCBM se foloseşte pentru aprecierea eficienţei decontaminărilor profilactice
locale şi generale. Pentru efectuarea testului se foloseşte mediul Kessler-Swenarton.
Interpretarea rezultatelor se bazează pe producerea de gaz în tuburile Durhan şi pe
fenomenul de turbiditate a mediului de cultură în cazul prezenţei bacteriilor coliforme.
Testul este considerat negativ dacă nu apar fenomene de turbiditate a mediului de cultură
şi gaze în tuburile Durhan.
Testul se foloseşte în special pentru aprecierea eficienţei decontaminărilor de
necesitate, dar se poate folosi şi pentru aprecierea eficienţei decontaminărilor profilactice.
Pentru efectuarea testului se foloseşte mediul Chapman. Interpretarea rezultatelor are în
vedere virarea culorii mediului de cultură de la roşu la galben citron în cazul prezenţei
coloniilor de stafilococi.
Testul se consideră negativ dacă pe mediul Chapman nu se dezvoltă stafilococi.
Dacă TCBM şi TSt sunt pozitive, se consideră că decontaminarea a fost
ineficientă şi se repetă.
TAAR şi TSBC sunt folosite pentru aprecierea decontaminării în micobacterioze.
NTG se foloseşte pentru aprecierea eficienţei decontaminărilor profilactice.
Pentru efectuarea testului se foloseşte mediul cu geloză.
Decontaminarea se consideră corespunzătoare când numărul de colonii dihtr-un
loc de recoltare nu depăşeşte nivelul 50, iar totalul locurilor de recoltare cu rezultat
pozitiv nu depăşeşte 30% din totalul locurilor controlate. în cazul rezultatelor pozitive se
trece la refacerea decontaminării.
NTF se foloseşte în aprecierea eficienţei decontaminărilor profilactice şi de
necesitate.
Pentru efectuarea testului se foloseşte mediul Sabouraud.
Decontaminarea se consideră corespunzătoare dacă numărul de colonii nu
depăşeşte nivelul de 30, pentru un loc de recoltare şi dacă numărul de locuri pozitive nu

110
depăşeşte 30% din totalul locurilor luate în control. în cazul rezultatelor pozitive se
procedează la refacerea decontaminării.
TAS se foloseşte pentru aprecierea eficienţei decontaminărilor în situaţii
epidemiologice deosebite. Se folosesc ca animale santinelă - test, exemplare fără
anticorpi faţă de agentul etiologic incriminat în producerea epidemiei. Animalele
santinelă se ţin în adăposturile decontaminate, înainte de populare, o durată de timp
echivalentă cu triplul perioadei de incubaţie pentru agentul etiologic incriminat. Un lot
santinelă se compune din cel puţin 10 animale şi se formează pentru toate adăposturile.
Testul se consideră negativ, dacă animalele santinelă nu fac boala care se combate
sau dacă la acestea nu se depistează anticorpi specifici faţă de agentul etiologic
incriminat.
Dacă rezultatul analizelor de laborator este negativ, se acordă aviz de populare.
In cazul adăposturilor în care tehnologia de creştere şi exploatare prevede folosirea
aşternutului, acesta se introduce în adăpost, o dată cu restul materialelor necesare pentru
demaraj şi se supune acţiunii produselor microbicide prin gazare.
Se procedează apoi la aerisirea adăposturilor, prin ventilarea lor şi la spălarea sau
inactivarea substanţei microbicide, de pe suprafeţele care vin în contact direct cu
animalele. După uscarea suprafeţelor şi realizarea parametrilor de microclimat se
introduc animalele, igienizate în prealabil, dacă este cazul.
Decontaminarea finală în micobacterioze şi în alte boli ale mamiferelor şi
păsărilor
Decontaminarea finală în micobacterioze şi în alte boli se execută pe bază de
program elaborat de medicul veterinar oficial în colaborare cu proprietarul, în cazul
persoanelor fizice, sau împuternicitul acestuia în cazul persoanelor juridice. Faţă de cel
prezentate anterior menţionăm particularităţile acestui tip de decontaminare microbienă.
Pentru decontaminarea în micobacterioze sunt autorizate a se folosi mai multe produse
din care se menţionează: soluţia alcalină de formol; soluţia limpezită de clorură de var;
suspensia de var proaspăt stins şi amestecul de var stins, bromocet şi clorură de sodiu şi
produse pe bază de iod (Septorom, Septozol, Sanaiod), de glutaraldehidă, (Aldezin
Decontaminai) şi de formol (Forsept).
Soluţia alcalină de formol conţine 3% sodă caustică şi 3 % aldehidă formică.
Aceasta se foloseşte încălzită la 25 °C, la o temperatură a aerului de minimum 15 °C. Se
aplică în 3 reprize, în cantitatea de 1 l/m2 prin pulverizare, la interval de 1-2 ore, iar după
ultima aplicare se asigură un timp de contact de minimum 3 ore. Aplicarea substanţei
microbicide, se repetă de încă 2 ori la interval de 30 zile. In cazul asanării prin
depopulare totală, sau în centrele de izolare depopulate total se execută un număr de patru
aplicări a substanţelor microbicide generale la interval de 2 luni.
Soluţia limpezită de clorură de var trebuie să conţină cel puţin 5% clor activ.
După preparare se lasă 24 ore pentru sedimentarea varului şi solubilizarea clorului. Se
aplică soluţia la temperatura minimă de 15°C, o singură dată, în cantitatea de 1 l/m2
suprafaţă, prin pulverizare. în cazul depopulării totale se aplică de 3-4 ori, la interval de
1-2 luni.
Soluţia de var proaspăt stins (15%) se prepară în cantităţile necesare pentru o
singură zi, pentru a nu se inactiva, prin adsorbirea CO2 din aer. Pentru sezonul rece cu
bune rezultate se foloseşte suspensia de var proaspăt stins (15%) în amestec cu bromocet
(0,5%) şi clorură de sodiu (5%). Se administrează prin pulverizare în 3 reprize, la interval

111
de 1-2 ore. Cantitatea necesară pentru fiecare din cele trei pulverizări este de 1 l/m .
Timpul de contact după ultima aplicare es.te de 4 zile pentru Mycobacterium bovis şi de
6 zile pentru Mycobacterium avium.
Produsele pe bază de formol, de glutaraldehidă şi de iod, se aplică conform
instrucţiunilor producătorului.
Adăposturile se decontaminează microbian, dar curăţirea mecanică trebuie să fie
mult mai riguroasă. Aceasta presupune scoaterea pardoselilor, îndepărtarea tencuielii de
pe tavan şi pereţi, demontarea utilajelor şi instalaţiilor. Scopul este de a asigura
distrugerea în totalitate a agentului patogen.
După curăţirea sanitară şi una-două aplicări de substanţe microbicide cu unul din
produsele cu acţiune specifică, se vor reface elementele de închidere şi compartimentare,
precum şi dotările adăposturilor.
In final se va proceda, în funcţie de rezultatul testelor de sanitaţie, la reluarea
etapelor decontaminării.
Purinul se inactivează cu clorură de var, în cantitate care să asigure o concentraţie
de 0,75% clor activ. Timpul de contact necesar este de 72 ore.
Gunoiul se depozitează în platforme pentru biosterilizare aerobă, care se
consideră încheiată după 5 luni. După terminarea stocării de dejecţii pe platformă se
procedează la decontaminarea microbienă a zonei limitrofe.
Solul după o curăţire mecanică riguroasă, se tratează cu clorură de var, în
cantitatea de 2-5 kg/m2. Apoi se acoperă cu un strat de 10-15 cm de pământ proaspăt,
necontaminat, care se tasează, pentru a crea condiţii de anaerobioză şi se umezeşte cu 10-
12 1 apă/m2. Dacă nu se poate aduce pământ proaspăt, atunci după împrăştierea clorurii
de var, în cantitatea arătată mai sus, se procedează la ararea sau săparea şi Ia umectarea
acestuia cu 10-12 1 apă/m2. Decontaminarea de micobacterii a solului se poate face în tot
cursul anului, cu excepţia sezonului de iarnă.
Echipamentul de protecţie se decontaminează de micobacterii prin fierbere timp
de minimum 30 minute în apă cu adaos de carbonat de sodiu, în concentraţie de 1%.
Mâinile, după spălare cu apă şi săpun, se decontaminează de micobacterii cu o soluţie de
cloramină 1% + clorură de amoniu 1% sau cu alcool 70%.
Obiectele de cauciuc sau pânză cauciucată se decontaminează de micobacterii cu
soluţie de cloramină 1% + clorură de amoniu 1%. Timpul de contact este de 1 oră.
Vehiculele pentru transporturi interioare, ustensilele şi obiectele de inventar, după
curăţirea mecanică şi sanitară se pulverizează cu una din soluţiile folosite pentru
adăposturi.
Se va respecta cu stricteţe timpul de contact.
Padocurile se decontaminează în aceleaşi condiţii ca şi adăposturile, în funcţie de
materialele din care sunt construite, atât ele, cât şi amenajările, care se găsesc în acestea.
Decontaminarea de micobacterii a padocurilor se face simultan cu a adăposturilor.
Furajeriile înainte de decontaminarea de micobacterii se eliberează de materialele care se
găsesc în acestea. Materialele inflamabile din furajerii se adună şi se ard, iar cele
neinflamabile se supun pulverizării cu una din produsele menţionate, după care se
valorifică. In continuare se procedează ca la decontaminarea de micobacterii a solului.
Eficienţa decontaminării în micobacteiroze (elaborată de Dr. Lungeanu şi colab.)
se determină prin testul stafilococic, testul acido-alcalo rezistenţilor (TAAR) şi testul de
sanitaţie prin bioprobă pe cobai (TSBQ).

112
 Testul stafilococic (TSt) se face după fiecare aplicare de produse microbicide.
Pentru executarea testului, delegatul direcţiei sanitare veterinare judeţene şi pentru
siguranţa alimentelor, recoltează prin ştergere 15-20 de probe (tampoane) de sanitaţie din
următoarele obiective din interiorul adăposturilor: adăpători, iesle, stand, canalizare, alee
furajare, stâlpi susţinere, pereţi, pervaz, tubulatură interioară, conductori şi tablouri
electrice, probele se transportă la laborator, unde sunt supuse examenelor bacteriologice.
Interpretarea TSt. Acesta este considerat pozitiv când este prezentă una sâu mai
multe colonii şi negativ, când acestea lipsesc.
Decontaminarea generală necorespunzătoare nu se ia în calcul în numărul celor 3-
4 decontaminări finale obligatorii.
In situaţia în care TSt este negativ, în laborator se trece la prelucrarea probelor
ţinute la frigider, prin comasarea, după tehnici speciale, pentru efectuarea TAAR.
In paralel, în exploataţia zootehnică, medicul veterinar oficial va proceda la
recoltarea de probe sub 3 forme, respectiv: tampoane de sanitaţie (TS), resturi solide (RS)
şi resturi lichide (RL).
TS sunt reprezentate de 15-20 tampoane pe obiectiv.
RS se prelevează în vase de sticlă cu bisturiul, foaia de jaleş, pense, lingura
Volkman etc. în cantitate de minimum 200 g din fiecare obiectiv şi loc.
RL se recoltează în flacoane de sticlă cu lingura sau cu un vas cu coadă, în
cantitate de minimum 200 ml, din fiecare obiectiv şi loc.
Locurile de recoltare în număr de 10 sunt reprezentate de obiective din interiorul
şi exteriorul adăposturilor astfel: standuri, iesle şi adăpători, suprafeţele interioare,
sistemul de evacuare, utilajele de servire, padocuri, fose, căile de acces, lăptarii, puncte
de tăiere şi platformele de gunoi.
TAAR constă în evidenţierea bacililor alcalo-acido rezistenţi, prin examen
bacterioscopic. Acesta se execută după terminarea deratizării şi dezinsecţiei, amenajarea
şi închiderea platformei pentru biosterilizarea gunoiului, încheierea corectă a actelor de
decontaminare pentru toate obiectivele din unitatea zootehnică şi obţinerea rezultatelor
negative la TSt.
Testul se consideră negativ în situaţia în care nu se găseşte nici un bacii/100
câmpuri microscopice şi pozitiv, în situaţia prezenţei unui sau mai multor germeni/100
câmpuri microscopice.
Rezultatul pozitiv impune refacerea decontaminării în totalitate sau după caz,
numai în interiorul sau numai în exteriorul adăposturilor. Decontaminarea se reface de
atâtea ori până când TAAR este negativ. în situaţia în care se înregistrează rezultate
negative se trece la TSBC.
TSBC se execută în scopul eliminării riscului transmiterii orizontale a infecţiei
tuberculoase la efectivele ce urmează a se introduce în unitate. Acesta poate fi pozitiv sau
negativ şi este considerat pozitiv, în situaţia în care sunt înregistrate leziuni de TBC, fie şi
la un singur cobai din cei inoculaţi, iar negativ, în situaţia în care nici unul din cobaii
inoculaţi nu prezintă leziuni de TBC.
Rezultatul pozitiv presupune refacerea ultimei decontaminări la toate obiectivele,
atât în interiorul, cât şi în exteriorul adăposturilor, precum şi reluarea procesului de
biosterilizare a platformei de gunoi prin refacerea acesteia.

113
 Refacerea decontaminării impune recoltarea de probe şi reluarea examenelor de
laborator prin TAAR. Recoltarea probelor se face după un timp minim de contact de 6
zile.
TSBC negativ corelat cu respectarea măsurilor de profilaxie generală permit
avizarea repopulării exploataţiei zootehnice cu efective indemne, de comisia care a
elaborat programul de decontaminare finală în aceeaşi componentă.
Decontaminarea microbienă a apei din amenajările locale, instalaţiile locale
şi centrale de aprovizionare cu apă, a instalaţiilor de distribuţie a apei de la nivelul
adăposturilor şi afrontului de adăpare
Decontaminarea microbiană a apei din fântâni a fost prezentată la 2.2.2. Pentru
amenajările locale se va prezenta modul de determinare a necesarului de substanţă
clorigenă.
Determinarea mai exactă a necesarului de substanţă clorigenă, se poate realiza
utilizând proba celor trei găleţi. In cazul folosirii clorurei de var, cu 25% de clor activ, se
dizolvă 3 g de clorură de var într-un litru de apă, rezultând o soluţie care conţine 750 mg
clor/dm3. Aceeaşi concentraţie de clor poate fi obţinută şi prin dizolvarea unui comprimat
efervescent de Javel în doi litri de apă. Pentru executarea probei celor trei găleţi, se scoate
apa din fântână şi se pun câte 10 litri de apă în trei găleţi. în prima găleată se pun 20 ml
din soluţia concentrată, care conţine 750 mg clor/dm3 apă, ceea ce reprezintă 15 mg de
clor activ la 10 litri de apă, adică 1,5 mg clor/dm3 apă. în a doua găleată se pun 30 ml de
soluţie, realizându-se o concentraţie dublă şi anume de 3 mg clor/dm' apă. în a treia
găleată se pun 60 ml din soluţia concentrată de clor, adică 45 mg clor, obţinându-se 4,5
mg clor/dm3 apă
După o prealabilă omogenizare, se face proba organoleptică pentru apa din fiecare
găleată, urmărindu-se sesizarea prezenţei clorului liber prin miros şi eventual prin clătirea
gurii cu puţină apă. Găleata în care clorul liber nu este perceput indică o subdozare de
clor, în raport cu conţinutul în substanţa organică al apei.
Găleata în care mirosul de clor se percepe puternic semnifică faptul că conţine o
cantitate de clor mai mare decât cea necesară. Găleata în care mirosul de clor poate fi
perceput, fără ca acesta să fie pronunţat, indică cerinţa de clor a apei pentru o
decontaminare sigură. Dacă este necesar, proba se poate face şi cu mai multe găleţi.
Prezenţa clorului liber poate fi pusă în evidenţă şi printr-o reacţie chimică de
culoare, destul de simplă şi expeditivă. Dar cea mai rapidă metoda de determinare a
clorului rezidual din apă este cea bazată pe utilizarea unui clorimetru anume conceput în
acest scop.
Cantitatea de substanţă clorigenă trebuie corelată cu gradul de impurificare al apei
şi cu concentraţia de clor activ pe care dorim să o realizăm în aceasta. Dacă este vorba de
o apă puternic contaminată cu bacterii sporulate patogene sau virusuri şi cu un grad
ridicat de impurificare cu materie organică, este necesar să se asigure în apă cel puţin 50
mg de clor activ liber/dm apă. Dacă acţiunea de decontaminare microbiană se face la o
fântână cu apă relativ curată, limpede, dar cu o încărcătură de germeni prea mare, faţă de
prevederile Legii apelor, este suficientă o cantitate de 5-10 mg clor activ liber/dm3 apă.
Examenul microbiologic şi evaluarea eficienţei decontaminării microbiene a apei
din sursele locale se poate face prin TMT, iar instalaţiile locale şi centrale se face după
metode STAS.
Materialele necesare pentru efectuarea testărilor se referă la mediul TMT.

114
 Pentru examenul microbiologic se vor recolta un număr variabil de probe. Astfel,
pentru apele cu modificări organoleptice şi fizice se vor recolta cel puţin o probă, pentru
apele fără modificări organoleptice se vor recolta cel puţin două probe, iar pentru sursele
de adâncime sau instalaţiile de alimentare cu apă cu sistem de decontaminare se vor
recolta cel puţin trei probe.
Examenul se consideră pozitiv când apare culoarea neagră în conţinutul a cel
puţin un flacon însămânţat. Rezultatele apar pozitive la un NTG de peste 300/cm3 apă şi
la peste 10 bacterii coliforme/100 cm3 apă.
Pentru confirmarea rezultatului se recoltează probe de apă pentru examen
microbiologic într-un laborator acreditat.
TMT nu exclude respectarea prevederilor legale privind monitorizarea calităţii
apei.

Decontaminarea microbienă a aerului în prezenţa animalelor

Aeromicroflora adăposturilor poate fi constituită din germeni nepatogeni,
condiţionat patogeni şi patogeni, după caz, care persistă în acestea sub formă de picături
de secreţie, nuclei de picături şi praf microbien.
Controlul aeromicroflorei este deosebit de important mai ales în perioadele de
criză imunologică şi de stres, indiferent de felul acestuia. Acesta se realizează, la toate
adăposturile prin sistemul de ventilaţie, ca dotare obligatorie a acestora, care asigură o
reducere, mai mare sau mai mică a concentraţiei aeromicroflorei, în funcţie de rata de
ventilaţie practicată.
în anumite situaţii, ventilaţia este insuficientă pentru controlul aeromicroflorei,
fiind necesară folosirea de mijloace suplimentare fizice şi chimice.
Mijloacele fizice se referă la radiaţiile ultraviolete şi la ionizarea aerului. în acest
sens se pot folosi lămpi fixe sau mobile generatoare de radiaţii ultraviolete, respectiv
aeroionizatoare.
Mijloacele chimice, mai larg folosite, se referă la substanţele microbicide, aplicate
prin aerosoli obişnuiţi sau electroaerosoli.
Electroaerosolizarea este superioară aerosolizării datorită dispersiei mai uniforme
a substanţei microbicide, a vitezei mai mari de ataşare a acesteia la praf, inclusiv
microbien şi la suprafeţele cu care vin în contact şi dispariţiei ei din aer prin sedimentare
mai rapidă (detitraj fizic). Sedimentarea mai rapidă atrage după sine reducerea efectului
iritant a substanţei microbicide folosite.
Pentru efectuarea decontaminării microbiene a aerului se vor avea în vedere
instrucţiunile de folosire a substanţelor microbicide, a aerosolizatoarelor şi
aeroionizatoarelor. Se vor folosi numai substanţele microbicide care au în prospect
menţionată aplicarea prin aerosoli în prezenţa animalelor.
Eficienţa decontaminării microbiene a aerului se poate evalua prin determinarea
numărului total de germeni, a streptococilor alfa şi beta hemolitici, a stafilococilor, a
germenilor din grupul coliformi şi a numărului total de fungi.

Decontaminarea microbienă a corpului animalelor

Decontaminarea microbienă a corpului animalelor se poate face profilactic sau de
necesitate.

115
 Decontaminarea microbienă profilactică la vacile de lapte şi la scroafe gestante
înainte de transferul acestora în maternităţi.
Decontaminarea microbienă de necesitate se poate practica la toate speciile de
animale pentru controlul unor boli transmisibile.
Indiferent de scopul decontaminării microbiene a corpului animalelor aceasta
presupune curăţirea mecanică prin pansaj, folosirea apei şi aplicarea de substanţe
microbicide prin pulverizare sau ştergere. Operaţiunile trebuie făcute pe suprafeţe
impermeabile, umectate cu soluţie microbicidă cu pantă spre canalele colectoare.
Pentru decontaminare microbienă se vor folosi numai produse a căror instrucţiuni
prevăd acest mod de utilizare. Se vor respecta cu stricteţe concentraţiile recomandate.
Decontaminarea microbienă a glandei mamare la vaci şi iepe se practică, atât
înainte de muls, cât şi după muls. Se pot folosi produse pe bază de iod, clor, clorhexidină.
Aplicarea produsului microbicid se face prin spreiere sau ştergere după curăţirea prin
spălare a glandei mamare (Germostop pentru uger) şi zvântarea acesteia.
Decontaminarea microbienă a mameloanelor după muls se face prin ştergerea
picăturii de lapte reziduale pe vârful acestuia sau prin imersia mamelonului într-o soluţie
microbicidă.
Ştergerea mamelonului se poate face cu un tampon de vată sau tifon îmbibat în
soluţia microbicidă pe bază de clorhexidină (Germostop antimastită) sau iodofor.
Pentru imersia mamelonului se folosesc soluţii microbicide bazate pe aceiaşi
principiiăctivi.
Decontaminarea microbienă a persoanelor şi a echipamentului de protecţie
şi de lucru
Persoanele care intră/ies din exploataţiile de animale în filtrul sanitar sau camera
tampon, după caz, trebuie să se supună acţiunii de decontaminare microbienă.
Complexitatea operaţiunilor de decontaminare microbienă este determinată de valoarea
zootehnică a efectivelor de animale cazate în exploataţia zootehnică şi de nivelul de
biosecuritate pe care proprietarul doreşte să-1 asigure pentru diminuarea riscului de
apariţie a unor endemii.
In situaţii epidemiologice normale operaţiunile de decontaminare microbienă
constau în spălarea generală a întregului corp, inclusiv a părului sau în spălarea parţială,
numai a feţei cu săpun (lichid sau solid) cu proprietăţi microbicide. în situaţia în care se
foloseşte săpun obişnuit pentru spălarea mâinilor şi a feţei, este recomandată
decontaminarea mâinilor cu o substanţă microbicidă adecvată.
In situaţii epidemiologice deosebite după spălarea generală sau parţială, aplicarea
de substanţe microbicide, cel puţin pe mâini şi faţă este obligatorie.
Echipamentul de protecţie de unică folosinţă se distruge prin incinerare, iar cel de
utilizare îndelungată la fel ca echipamentul de lucru se supune decontaminării
microbiene. Decontaminarea microbienă a echipamentului se poate face prin fierbere în
soluţie de carbonat de sodiu 1-2%, timp de 30 minute, prin gazare cu formol,
glutaraldehidă sau prin aplicarea unor alte substanţe microbicide (Aldezin, Forsept,
Hexidet, Virkon S, etc).
Decontaminarea microbienă a încălţămintei se face prin intermediul băilor special
destinate acestui scop, amplasate la nivelul filtrului sanitar şi a camerei tampon al fiecărui
adăpost. De preferat să se folosească o substanţă microbicidă cu indicator de culoare a
duratei în timp cât aceasta este activă (Virkon S).

116
 Decontaminarea microbienă a vehiculelor
Mijloacele de transport reprezintă unul dintre cei mai importanţi vectori prin care
se produce transmiterea bolilor la animale. Din această cauză conduita care se adapta faţă
de mijloacele de transport reprezintă un element de bază în abordarea biosecurităţii
exploataţiilor zootehnice.
De asemenea mijloacele de transport pot fi implicate în insalubrizarea alimentelor,
deci a siguranţei acestora.
Din motivele menţionate decontaminarea microbienă a vehiculelor folosite pentru
transportul animalelor vii şi a produselor alimentare, inclusiv de origine animală este o
obligaţie impusă prin acte normative sanitare veterinare.
Decontaminarea microbienă a vehiculelor menţionate trebuie strict monitorizată,
înregistrată (registru) şi evidenţiată (foi parcurs). Efectuarea acţiunii este obligaţia
proprietarului de vehicule şi se face sub control strict sanitar veterinar.
Vehiculele pentru transport animale vii şi alte materii şi materiale necesare în
procesul de producţie se supun acţiunii de decontaminare microbienă după descărcare.
Acestea se supun celor trei etape ale decontaminării microbiene descrise anterior.
Vehiculele pentru transport carne sau produse din carne se supun unor operaţiuni
suplimentare faţă de cele pentru transport animale vii. Operaţiunile suplimentare se referă
în primul rând la degresare, folosind agenţi de curăţire special formulaţi pentru acest
scop, iar în al doilea rând la folosirea apei fierbinţi. Suprafeţele se apreciază că sunt bine
degresate şi spălate atunci când picăturile de apă nu mai aderă la acestea. După
constatarea efectuării unei spălări şi degresări corespunzătoare se aplică o substanţă
microbicidă adecvată.
Efectuarea decontaminării microbiene se înscrie pe foaia de parcurs, aplicându-se
ştampila persoanei juridice în care acţiunea a fost efectuată şi semnătura persoanei
responsabile.

Decontaminarea microbiană a instalaţiilor şi ustensilelor pentru muls

La proiectarea instalaţiilor pentru muls, ca de altfel pentru toate utilajele şi
instalaţiile din industria alimentară, se are în vedere alegerea unor materiale care să se
preteze la decontaminarea microbienă. Pentru facilitarea decontaminării microbiene,
drenarea laptelui trebuie să fie totală.
Mulsul se poate face în sistem deschis la găleată sau în sistem închis pe ^tand, la
bidon sau cu transportul laptelui prin conductă, şi în săli de muls cu transportul laptelui
prin conducte. Indiferent de sistemul de muls, găleţile, bidoanele, conductele de transport
(circuitul de lapte) şi celelalte părţi componente ale instalaţiei trebuie decontaminate
microbien, pentru îndepărtarea murdăriei.
Murdăria, în cazul instalaţiilor de muls este reprezentată de depuneri de piatra de
lapte, grăsimi şi diferite impurităţi.
Decontaminarea microbienă a instalaţiilor pentru muls trebuie efectuată în baza
unui program, care după frecvenţă, poate fi zilnică şi periodică, respectiv săptămânală şi
bianuală.
Decontaminarea zilnică, de rutină presupune efectuarea unor operaţiuni care se
execută imediat după muls şi înainte de mulsul următor.

117
A. Imediat după muls se fac: operaţiuni pregătitoare; prespălarea-preclătirea; spălarea,
limpezirea - post clătirea.
Operaţiunile pregătitoare se referă la: drenarea totală a laptelui; deconectarea
conductei de lapte de la tancul de răcire; scoaterea filtrului (nu se foloseşte decât o
singură dată); curăţirea mecanică şi hidromecanică a suprafeţelor exterioare.
Prespălarea presupune: racordarea circuitului pentru lapte la bazinul de spălare cu
apă călduţă; umplerea circuitului pentru lapte cu apă călduţă şi asigurarea scurgerii apei
călduţe până când aceasta se limpezeşte; închiderea circuitului de spălare; golirea
instalaţiei pentru lapte de apă.
Spălarea se face cu soluţie de agenţi de curăţire sau de sanitizant încălzită la 80°C.
Aceasta presupune racordarea circuitului de lapte la circuitul de spălare timp de 10
minute (temperatura soluţiei nu trebuie să scadă sub 40 °C) şi golirea circuitului de lapte
de soluţia caldă.
Limpezirea presupune: racordarea circuitului pentru lapte la bazinul de apă rece
acidulată sau neaciduîată, după caz, umplerea circuitului de lapte cu apa acidulată sau
neacidulată şi golirea ei.
B. înainte de muls se procedează la: racordarea circuitului pentru lapte la bazinul de apă
călduţă; circularea apei călduţe în circuitul pentru lapte; drenarea apei călduţe; montarea
unui filtru nou; racordarea circuitului pentru lapte la tancul de răcire.
Bidoanele şi găleţile pentru muls se supun prespălării, spălării, acţiunii unui
produs microbicid şi limpezirii după fiecare muls. Operaţiunile se fac manual într-o
încăpere special amenajată la un capăt al adăpostului sau în lăptărie, în funcţie de
mărimea exploataţiei.
După decontaminarea microbienă găleţile şi bidoanele se plasează cu gura în jos,
pe rastele, pentru zvântare. înainte de muls se clătesc cu apă potabilă.
Decontaminarea microbienă periodică presupune demontarea unor componente a
instalaţiei de muls şi curăţirea foarte riguroasă a acestora, precum şi aplicarea unor soluţii
microbicide
Pentru controlul eficienţei decontaminării microbiene a instalaţiilor de muls se
recoltează câte o probă din apa de spălare a fiecărui bidon sau cel puţin trei probe din
instalaţia de muls (pahare, conducte). Dacă nu există apă de spălare disponibilă se
recoltează probe după suprafeţele de închidere a adăposturilor.
Decontaminarea microbienă se consideră eficientă atunci când probele recoltate
.au rezultat negativ şi ineficientă când probele recoltate sunt pozitive.

Decontaminarea în staţiile de incubaţie pentru păsări

Decontaminarea microbienă în staţiile de incubaţie vizează încăperile destinate
pentru: incubatoare; eclozionatoare; sortarea şi sexarea puilor; vaccinarea în ovo sau a
puilor de 1 zi; stocarea puilor de 1 zi până la livrare; spaţii pentru uciderea puilor
neviabili sau cocoşeilor supranumerici din rasele uşoare şi deşeurile de incubaţie;
platformele pentru livrarea puilor de 1 zi; spaţiile pentru depozitarea cutiilor sau
navetelor pentru transportul puilor de 1 zi şi pentru cofrajele care se recircuitează în
aceeaşi exploataţie de reproducţie; spaţiile pentru decontaminarea microbienă a
cărucioarelor, sitelor, cofrajelor, etc.

118
 In spaţiile menţionate se va evita pe cât posibil dispersarea prafului de pe
suprafeţe în aer. Praful va trebui obligatoriu aspirat în mediu lichid de acolo de unde nu
poate fi îndepărtat prin curăţire hidromecanică.
Curăţirea mecanică şi hidromecanică se face după aceleaşi principii menţionate
anterior. Produsele microbicide obişnuit se aplică prin pulverizare.
Unele particularităţi prezintă decontaminarea microbienă a incubatoarelor
multivârstă, în care nu se poate aplica principiul „totul plin - totul gol". în acest caz
cărucioarele şi sitele de incubaţie se decontaminează microbien numai după transferul
ouălor în eclozionator. Decontaminarea cărucioarelor şi sitelor de incubaţie se face intr-
un spaţiu special destinat acestei activităţi.
Cărucioarele se supun curăţirii mecanice şi hidromecanice după care pe acestea se
aplică o substanţă microbicidă prin pulverizare. Se va acorda o atenţie specială
decontaminării roţilor cărucioarelor şi prevenirii contaminării încrucişate, motiv pentru
care se va avea în vedere folosirea de panouri de protecţie.
După scoaterea cărucioarelor din incubator se va proceda la curăţirea locului
eliberat prin ştergere cu o ţesătură îmbibată cu un sanitizant. în funcţie de gradul de
contaminare se poate supune acţiunilor de decontaminare microbienă şi ventilatorul din
zona aferentă.
Pentru incubatoarele univârstă decontaminarea microbienă este mai uşor de
aplicat deoarece acestea funcţionează după principiul „totul plin-totul gol". Se va avea în
vedere aplicarea riguroasă a celor trei etape ale decontaminării microbiene.
In cazul exploziei de ouă în incubatoare este obligatorie o curăţire prin ştergere folosind
un sanitizant a tuturor ouălor şi suprafeţelor contaminate.
Pentru eclozionatoare care sunt numai univârstă, decontaminarea se face ca la
incubatoarele univârstă.
Sitele şi cărucioarele de ecloziune se decontaminează microbien în spaţii separate,
aşa cum s-a arătat anterior. Sitele pentru facilitarea curăţirii mecanice şi hidromecanice se
imersionează în bazine cu soluţie de agent de curăţire.
Spaţiile pentru sortare, sexare, vaccinare, stocare pui, ucidere pui şi stocare resturi
de incubaţie se decontaminează microbien după fiecare folosire, aplicând cele trei etape.

Decontaminarea microbienă a ouălor de incubat

Oul de incubat poate fi vectorul prin care se transmit o serie de infecţii de la
genitori la progeni, dar şi de la un efectiv la altul. Din motivele arătate oul de incubat
trebuie supus acţiunilor de decontaminare microbienă după pontă, pe parcursul călătoriei
sale din adăpost şi până în eclozionator şi pe perioada eclozionării.
In activitatea de producţie se aplică mai multe variante privind circuitul oului de
incubat din ferma de reproducţie în staţia de incubaţie. Astfel ouăle după ce au fost
supuse acţiunii unei substanţe microbicide în cabinetele din camerele tampon se pot sorta
pe loc şi pune pe cofraje pentru transport în staţia de incubaţie sau se pot transporta
pentru sortare într-o încăpere special destinată acestui scop la nivelul filtrului sanitar din
ferma de reproducţie.
In adăpost oul de incubat trebuie supus acţiunii unei substanţe microbicide în
maximum 2 ore de la pontă. Aplicarea substanţei microbicide se face la nivelul
adăposturilor în cabinete special destinate acestui scop, folosind o soluţie de 50 ml
aldehidă formică, 2 ml tinctură de iod şi 25 g permanganat de potasiu la 1 m3 de aer.

119
Pentru producerea reacţiei exoterme între formol şi permanganatul de potasiu sau
paraformaldehida 10 g/m' aer se va folosi un vas cu un volum de cel puţin 10 ori mai
mare ca amestecul menţionat anterior. Timpul de contact trebuie să fie de 20 minute.
Efectul microbicid şi fungicid maxim a amestecului menţionat se obţine la temperatura de
minimum 20°C şi umiditatea relativă de 80-85%.
Evaporarea amestecului menţinut se poate face fără permanganat de potasiu prin
încălzirea acestuia de un reşou electric. Se va evita decontaminarea microbienă a ouălor
cu formol între 24-86 ore vârstă a embrionilor.
O alternativă la gazarea cu formol este pulverizarea cu Germostop L (digluconat
de clorhexidină) în cantitatea de 6,6 mî/10 1 apă.
In cazul sortării ouălor în filtrul sanitar ouăle se supun unei decontaminări microbiene,
folosind aceleaşi concentraţii de substanţe microbicide ca în cabinetele menţionate şi care
se vor prezenta ulterior.
Ouăle de incubat se supun unei noi acţiuni a substanţelor microbicide la recepţia
în staţia de incubaţie şi după sortare şi transferul acestora după cofraje pe sitele de
incubaţie.
îmbunătăţirea stării de sănătate a genitorilor asociată cu progresul tehnologic
pentru activitatea de incubaţie a făcut posibilă, în ţările puternic dezvoltate din punct de
vedere economic, extinderea sistemului în care ouăle de incubat sunt sortate şi puse pe
site, respectiv cărucioare de incubat în fermele de reproducţie, evitând astfel manipulările
şi supunerea acestora la acţiunea substanţelor microbicide obligatorii după fiecare din
acestea.
Pe perioada de incubaţie controlul microbismului se poate face cu amestecul de
formol şi tinctura de iod în diferite cantităţi în funcţie de nivelul acestuia (formol de la
43-53 ml/m3 aer, tinctura de iod de la 1-3 ml/m3 aer) evaporat prin reacţia exotermă cu
permanganat de potasiu (30-35 g/cantitatea de amestec- formol cu permanganat de
potasiu) sau încălzire, paraformaldehidă 10 g/m aer. Condiţiile de temperatură şi
umiditate sunt cele menţionate pentru cabinete.
Controlul microbismului în incubatoare se mai poate face cu peroxid de oxigen,
radiaţii ultraviolete, oxigen şi încărcarea electrostatică a spaţiilor cu curent electric de
joasă intensitate.
Folosirea soluţiei nechimice, de încărcare electrostatică asigură detitrajul fizic şi
biologic, precum şi menţinerea prafului pe suprafeţe, fapt care reduce presiunea
infecţioasă.
In eclozlonaîoare cea mai uzitată metodă pentru controlul microbismului" este cu
formol în cantitate de 24 ml/m3 aer în primele 8 ore, de 15 ml/ m3 aer în următoarele 24
ore şi de 22 ml formol/m aer în ultimele ore.

Decontaminarea microbienă în exploataţiile piscicole

Decontaminarea microbienă în exploataţiile piscicole prezintă unele particularităţi
legate de caracteristicile adăposturilor în care aceştia sunt cazaţi (vezi voi.II Adăpostire
pg. 205-223), uneltelor, instrumentelor şi instalaţiilor folosite în acestea.
La noi în ţară ponderea cea mai mare o au exploataţiile piscicole pentru salmonide
şi ciprinide, motiv pentru care se va prezenta succint decontaminarea microbienă în
acestea.

120
 A. Decontaminarea microbienă în exploataţiile pentru ciprinide
Pentru decontaminarea bazinelor de iernat, reproducere, predezvoltare şi creştere
a canalelor de alimentare cu apă şi de evacuare a acestora şi a zonelor inundabile cel mai
frecvent se folosesc următoarele substanţe microbicide: var nestins; clorură de var; sodă
caustică, formol şi iodofori.
Substanţele microbicide se aplică, după golirea de apă a bazinelor şi îndepărtarea
resturilor vegetative din acestea.
Important de reţinut este faptul că pe perioada timpului de contact dintre substanţa
microbicidă şi suprafeţele pe care se aplică să fie menţinute uscate.
Varul nestins se aplică în cantitate de 0,5 kg/m în bazinele de iernat, reproducere
şi predezvoltare şi în cantitate de 0,2 kg/m2 în bazinele de creştere. Timpul de contact
trebuie să fie de minimum 14 zile la o temperatură a mediului de 10-12 °C.
Fundul bazinelor trebuie menţinut uscat timp de 30 zile dacă temperatura
mediului este mai mare de 10 °C şi de peste 60 zile dacă temperatura mediului coboară
sub 10°C.
Clorura de var se foloseşte în 50-100g/m2 în bazinele de iernat, reproducere şi
predezvoltare şi în cantitate de 20-50 g/m2 în bazinele de creştere. în canalele de
alimentare şi evacuare şi în zonele inundabile se foloseşte în cantitate de 100 g/m apă. Nu
are restricţii de aplicare în funcţie de temperatură, iar timpul de contact este de 2-3 zile.
Soda caustică se foloseşte pentru distrugerea crustaceelor şi insectelor dăunătoare
în concentraţie de 4-5 % şi în cantitate de 1-3 dm3/m2 şi pentru decontaminare
microbienă în spaţiile de incubaţie în concentraţie de 4-5% şi în cantitate de 0,5-1
dm3/m2.
Iodoforii sunt produse introduse mai recent pentru decontaminarea microbienă în
piscicultura. Aceştia se folosesc, atât pentru decontaminarea microbienă a icrelor, cât şi a
inventarului.
Pentru decontaminarea microbienă a icrelor, iodoforii se folosesc în cantitate de
100 mg iod/dm apă.
Timpul de contact este de minim 25 minute, iar pH-ul apei trebuie să fie cuprins
între 6 şi 8. Ajustarea pH-ului se face cu bicarbonat de sodiu.
Alte substanţe clorigene, în afara clorurei de var, care se pot folosi în
ciprinicultură sunt cele pe bază de clorhexidină (Germostop L), Javel (comprimate
efervescente).
După scurgerea perioadei de contact, fundul bazinelor se ară şi se supune
celorlalte lucrări agrotehnice necesare, înfiinţări de culturi pentru masa vegetativă în
funcţie de specia de peşti care urmează a se introduce la creştere.

B. Decontaminarea microbienă în exploataţiile salmonicole

Creşterea şi exploatarea păstrăvilor se face în bazine betonate, motiv pentru care
curăţirea mecanică şi hidromecanică se face similar cu aceea prezentată pentru
adăposturile pentru mamifere şi păsări. Aplicarea substanţelor microbicide se face prin
pulverizare. Se pot folosi toate substanţele microbicide.
Pentru decontaminarea în cazul infecţiilor cu Aeromonas salmonicida, Vibrio
anguillarum, Vibrio salmonicida şi Renibacterium salmoninarum se folosesc iodofori în
cantitate de 25 mg iod/dm3 apă, iar în cazul infecţiilor virale responsabile de septicemia
hemoragică virală şi necroza infecţioasă a pancreasului se folosesc cu bune rezultate

121
iodoforii în doză de 50-100 mg/dm apă. Atât în cazul infecţiilor bacteriene, cât şi a celor
virale timpul de contact este de minimum 25 minute.
în exploataţiile piscicole trebuie să fie respectate aceleaşi măsuri de profilaxie
generală ca în orice exploataţia pentru mamifere sau păsări.
O atenţie deosebită trebuie acordată decontaminării microbiene a navelor şi
bărcilor pentru pescuit, precum şi echipamentelor care se mută dintr-o exploataţie în alta.
Aplicarea principiului „Totul plin-totul goF după epidemii este obligatoriu.
Decontaminarea microbienă a instalaţiilor în apa de mare, se face diferenţiat
pentru instalaţiile demontabile şi nedemontabile.
Instalaţiile demontabile se aduc la mal pentru decontaminare microbienă, folosind
ăldehide şi fenoli.
Instalaţiile nedemontabile se decontaminează microbien pe loc. Instalaţiile se
supun unei curăţiri mecanice şi hidromecanice cu presiuni mari. Curăţirea mecanică se
face cu soluţii de agenţi de curăţire. Aplicarea substanţei microbicide se face după ce
utilajul este învelit în prelată etanşe. După învelire se scoate apa de mare şi se introduce
apă dulce. în apa dulce se introduce substanţa microbicidă, ca de exemplu hipoclorit de
sodiu în cantitate de 50-100 mg clor/dm3 apă. Timp de contact 24 ore.
Decontaminarea conductelor presupune îndepărtarea algelor depuse şi aplicarea
de substanţe microbicide cum ar fi hipocloritul de sodiu în doză de 300 mg clor/dm3 apă
şi formol în cantitate de 0,3 1/10 dm apă. Timp de contact 24 ore pentru ambele substanţe
microbicide.
Decontaminarea apei la intrarea în incubatoare şi exploataţie se practică, după
caz, în funcţie de calitatea apei şi susceptibilitatea speciei de peşti.

Decontaminarea microbienă în stupine şi exploataţiile apicole mari

Decontaminarea microbienă în stupine şi exploataţiile apicole mari vizează:
stupii; uneltele apicole/echipamentul pentru protecţia apicultorului, uneltele pentru
mânuirea şi îngrijirea familiilor de albine; uneltele pentru însârmarea ramelor şi fixarea
fagurilor artificiali; uneltele pentru extracţia şi condiţionarea produselor apicole. Aceasta
presupune curăţirea mecanică şi hidromecanică şi aplicarea de substanţe microbicide.
în situaţii epidemiologice deosebite se procedează la arderea echipamentelor şi a
fagurilor cu larve (loca americană şi europeană).
O atenţie deosebită se va acorda apelor uzate în focare de boală, acestea trebuind
să fie colectate în bazine şi tratate cu substanţe microbicide.
Decontaminarea microbienă în exploaîaţiile sericicole
în exploataţiile sericicole de tip intensiv, respectarea măsurilor de filtru sanitar
este obligatorie.
Decontaminarea microbienă vizează adăposturile de creştere indiferent de tipul
acestora şi dotărilor, precum şi construcţiile pentru obţinerea ouălor de viermi de mătase,
parcurgând cele 3 etape ale acesteia.
Decontaminarea microbienă a solului
Decontaminarea microbienă a solului prezintă o importanţă deosebită, în special
în cazul asanării focarelor de boală produse de microorganisme sporulate sau cele cu o
structură care le conferă o rezistenţă deosebită la factorii naturali de mediu.

122
 O atenţie deosebită se va acorda alegerii substanţelor microbicide, având în
vedere capacitatea lor de a acţiona în prezenţa substanţelor organice şi de creare în sol a
condiţiilor defavorabile menţinerii viabilităţii microorganismelor.

DEZINSECŢIA

Consideraţii generale
Dezinsecţia este definită ca ansamblul metodelor şi mijloacelor şi de combatere a
insectelor şi acarienilor, care vehiculează şi transmit boli infectocontagioase şi parazitare
la animale. Datorită acestor considerente efectuarea acţiunilor de dezinsecţie este
reglementată prin Normele şi măsurile sanitare veterinare elaborate în baza Legii sanitare
veterinare prin Programul acţiunilor strategice de supraveghere, profilaxie şi combatere a
bolilor la animale, de prevenire a bolilor transmisibile de la animale la om şi de protecţie
a mediului.
Conform prevederilor acestui ultim act normativ, dezinsecţia este o acţiune
obligatorie de a cărei execuţie răspund proprietarii animalelor. Se face permanent, în
funcţie de intensitatea invaziilor, prin formaţii proprii sau prin unităţi specializate, pe
bază de contract economic.
Insectele şi acarienii datorită capacităţii deosebite de adaptare se întâlnesc în cele
mai diferite locuri (adăposturi, indiferent de sistemul de creştere şi exploatare, magazii,
depozite agroalimentare, grupuri sociale etc).
O serie de insecte trăiesc pe corpul animalelor, ca paraziţi permanenţi, iar altele
sunt paraziţi temporari.
Insectele şi acarienii pot fi vectori pasivi, situaţie în care transmit boli datorită
agenţilor patogeni, pe care îi poartă dintr-un loc în altul, pe corpul sau în tubul lor
digestiv, şi vectori activi, transmiţând diferite boli prin înţepare.
Dintre vectorii pasivi menţionăm musca domestică (insecta sinantropă cea mai
importantă) a cărei încărcătură microbiană sporeşte o dată cu creşterea temperaturii,
ajungând în luna iulie să fie de până la 389 mii germeni/muscă, faţă de circa 77 mii în
luna mai. Alături de aceasta menţionăm şi insectele din alte specii aşa cum ar fi:
Caliphora, Lucillia, Sarcophaga, Tabanidae şi Culicidae.
Insectele şi acarienii afectează starea de sănătate şi producţia animalelor, prin:
bolile infecţioase şi parazitare pe care le transmit; întreţinerea unei stări permanente de
stress ; spolierea organismului, ca urmare a prizelor repetate de sânge; consumarea unei
importante cantităţi de energie pentru apărare şi îndepărtarea agresorilor; reducerea
consumului de hrană şi apă şi îngreunarea condiţiilor de lucru a oamenilor, ca urmare a
disconfortului pe care îl generează etc.
Combaterea insectelor şi acarienilor în aceste condiţii devine o necesitate igienică
şi economică stringentă, a cărei realizare ridică însă probleme deosebite din punct de
vedere tehnic, organizatoric şi financiar.

Clasificarea dezinsecţiei
Eficienţa dezinsecţiei este condiţionată de gradul de cunoaştere a biologiei
speciilor care se combat, de extinderea zonei în care se execută acţiunea şi de modul de
alegere a produsului (substanţei active).

123
 După extindere, dezinsecţia poate să fie locală şi generală, iar după scopul
aplicării măsurilor, dezinsecţia poate fi profilactică şi de necesitate.
Dezinsecţia locală şi generală se caracterizează prin aceleaşi aspecte ca şi
decontaminarea microbienă locală şi generală.
Dezinsecţia profilactică cuprinde un complex de măsuri şi mijloace nespecifice şi
specifice necesare pentru prevenirea înmulţirii şi dezvoltării insectelor în adăposturi, în
incinta exploataţiilor zootehnice şi pe păşuni.
Mijloacele nespecifice se aplică permanent şi vizează reducerea surselor de hrană,
a locurilor de depunere a ouălor şi de dezvoltare a larvelor, prin menţinerea unei igiene
optime în adăposturi, puncte de tăiere, lăptarii, magazii, bucătării furajere, grupuri
sanitare, la platformele de gunoi şi exploatarea corespunzătoare a sistemelor de colectare,
evacuare şi prelucrare a dejecţiilor şi apelor uzate etc. De asemenea, este foarte
importantă menţinerea igienei corporale a animalelor.
Mijloacele specifice se referă la aplicarea dezinsecţiei preventive în toate
obiectivele din exploataţii, de cel puţin 2 ori pe an în sistemul gospodăresc. în sistemul
semiintensiv, intensiv şi alternativă, dezinsecţia este prevăzută ca acţiune tehnologică, în
ansamblul activităţii de igienizare.
Dezinsecţia de necesitate vizează distrugerea permanentă a insectelor, în funcţie
de gradul de infestaţie, în toate obiectivele din exploataţiile zootehnice, de pe corpul
animalelor şi pe păşuni.

Mijloacele de dezinsecţie
Mijloacele de dezinsecţie sunt mecanice, fizice şi biologice.
Mijloacele mecanice vizează, printre altele, măsurile igienice de reducere a
surselor de hrană şi de înmulţire, montarea plaselor de sârmă sau material plastic la
ferestre şi uşi pentru evitarea invaziilor şi folosirea capcanelor şi benzilor adezive.
Mijloacele fizice, deşi eficiente, au o extindere redusă. Dintre mijloacele fizice
folosite menţionăm: temperaturile ridicate sau scăzute, radiaţiile infraroşii şi ultraviolete
şi dispozitivele electrice de electrocutare.
Mijloacele chimice sunt cel mai frecvent utilizate şi constau în folosirea unei largi
game de substanţe chimice, denumite insecticide.
Un bun insecticid trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe, după cum urmează:
electivitate ridicată; toxicitate redusă pentru om şi animale; acţiune rapidă în doze mici;
stabilitate mare în condiţiile obişnuite de mediu; miros plăcut; corozivitate slabă; preţ
cost scăzut etc.
In ţara noastră se folosesc insecticide carbamice, organoclorurate,
organofosforice, piretroide naturale şi sintetice şi triazinice.
Metodele biologice, din ce în ce mai mult folosite, au drept scop obţinerea- de
descendenţi care nu se mai reproduc, prin hibridări între specii înrudite, sterilizarea, prin
radiaţii ionizante şi analogi hormonali etc.
Cu rezultate bune se foloseşte Turingin, exotoxina B. thuringinensis.
Pentru viitor se prevede extinderea atractanţilor, insecticide care au proprietatea
de a atrage artropodele în locurile unde s-au aplicat acestea. Atractanţii sunt analogi
chimici feromonilor (pherin = a purta hormoni şi hormoni = a excita).

124
 Măsurile de prevenire a invaziei cu insecte şi acarieni
Măsurile de prevenire a invaziei cu insecte şi acarieni se aplică permanent.
Acestea se referă la: eliminarea permanentă şi completă a materiilor organice, a
dejecţiilor din adăposturi şi din incintele exploataţiilor zootehnice; utilizarea unor
containere cu capac pentru recoltarea avortonilor, placentelor, resturilor menajere etc.

Măsuri de combatere a insectelor şi acarienilor

Combaterea raţională a insectelor şi acarienilor se realizează în baza unor
programe de acţiune care trebuie să aibă în vedere: expertizarea zonei de lucru pentru a
stabili specia de insecte şi acarieni dăunătoare, gradul de infestare, obiectivele şi
suprafeţele ce vor fi supuse dezinsecţiei, metoda de dezinsecţie, insecticidul şi necesarul
din acesta; pregătirea zonei ce urmează a fi tratată, prin igienizarea spaţiilor şi
suprafeţelor, evacuarea animalelor, dacă este necesar, instruirea personalului asupra
măsurilor de prevenire a intoxicaţiilor; efectuarea dezinsecţiei (prepararea soluţiei de
lucru, etanşarea adăposturilor, după caz, aplicarea insecticidului, închiderea adăposturilor,
amplasarea avertizoarelor, asigurarea timpului de contact, depoluarea aparaturii folosite);
controlul eficacităţii lucrării (stabilirea numărului de insecte moarte, după timpul de
contact prevăzut în instrucţiunile de folosire a fiecărui insecticid şi constatarea prezenţei
sau absenţei circulaţiei insectelor şi acarienilor combătuţi); aerisirea adăposturilor;
spălarea frontului de adăpare şi furajare etc.
în situaţia în care dezinsecţia se face cu terţi, medicul veterinar de unitate are
obligaţia de a semna procesul-verbal de recepţie a lucrării.

Tehnica dezinsecţiei
Dezinsecţia se poate executa ca acţiune de sine stătătoare sau poate fi integrată ca
operaţiune în cadrul decontaminării microbiene.
Etapele principale ale dezinsecţiei în adăposturi, când se execută ca acţiune de
sine stătătoare, se referă la: evacuarea animalelor pentru o perioadă de 10-12 ore;
scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor electrice; curăţirea mecanică; curăţirea
hidromecanică; aplicarea insecticidului, închiderea adăpostului 3-4 ore; aerisirea
adăpostului minimum 3 ore; strângerea cadavrelor de insecte sau acarieni (acţiune foarte
importantă pentru a evita intoxicaţiile consecutive ingerării muştelor; 50 muşte/porc şi 12
muşte/pasăre); spălarea cu apă a suprafeţelor care vin în contact cu animalele (frontul de
furajare şi adăpare).
Insecticidele se pot aplica sub formă gazoasă, lichidă şi solidă.
Gazarea se aplică în special în situaţia în care celelalte metode nu dau rezultate.

A. Pentru gazare se pot folosi generatoare de fum, atât pentru controlul muştelor,
ţânţarilor, viespilor, moliilor, puricilor, ploşniţelor, gândacilor, furnicilor.

B. Aplicarea prin pulverizare cu pompe manuale sau cu echipamente mecanice ca

nebulizatorul-atomizorul portabil, de capacitate mică sau de mare capacitate pe roţi, este
cel mai frecvent folosit.

125
C. Aplicarea insecticidelor sub formă de aerosoli calzi sau reci se utilizează de regulă
pentru dezinsecţia spaţiilor închise, a arbuştilor şi boscheţilor împotriva insectelor
zburătoare. Se folosesc acelaşi tip de aparate ca pentru decontaminarea microbienă.
Prăfuirea cu pulbere insecticidă se aplică în locurile unde nu se pot folosi
insecticidele lichide. Aceasta se foloseşte în special pentru combaterea insectelor
târâtoare. Prăfuirea se poate face manual sau mecanic cu ajutorul unui aparat special.
Animalele se introduc în adăpost numai cu avizul medicului veterinar, după ce
acesta a constatat efectuarea aerisirii, strângerea insectelor moarte şi spălarea jgheaburilor
şi adăpătorilor.
în celelalte obiective din unităţile zootehnice, dezinsecţia se va executa după
aceleaşi principii.
Pentru combaterea dipterelor multirezistente care se dezvoltă în dejecţii se pot
folosi insecticide - regulatoare de creştere - care se adaugă continuu pe parcursul
sezonului de reproducere a acestora, în furaje, în concentraţii foarte mici, 1,5 ppm
(Larvadex) sau se aplică pe suprafeţele de multiplicare a muştelor (Neporex).
Cu bune rezultate se foloseşte pentru combaterea muştelor asocierea dintre Alfacron şi
Neporex.
Combaterea gândacilor, muştelor, insectelor târâtoare şi zburătoare, se realizează
cu bune rezultate folosind produsul K-Othrine, Super Killer, Driom, Aqua Py etc.
Eficienţa acţiunilor de dezinsecţie în adăposturi şi alte spaţii, se evaluează prin
determinarea numărului de insecte moarte şi vii din aerul şi de pe suprafeţele acestora.
Pentru insectele zburătoare evaluarea procentuală a eficienţei dezinsecţiei se face prin
raportarea numărului de exemplare capturate pe un anumit număr de benzi lipicioase (5
bucăţi), într-o anumită perioadă de timp (1/2-1 oră) înainte şi după dezinsecţie.
Pentru insectele nezburătoare, evaluarea procentuală a eficienţei dezinsecţiei se face prin
raportarea numărului de exemplare găsite pe o anumită suprafaţă sau pe un anumit număr
de animale înainte şi după dezinsecţie.

DERATIZAREA

Deratizarea cuprinde complexul metodelor şi mijloacelor de prevenire şi

combatere a rozătoarelor sinantrope - comensale (trăiesc în mediul urban, rural şi unităţi
zootehnice, şobolanul cenuşiu, şobolanul alb, şoarecele de casă şi de grădină) şi
asinantrope (trăiesc pe câmp, în păduri sau în apă - şobolanul de câmp, de pădure,
popândăul, hârciogul, bizamul etc).
Prevenirea şi combaterea rozătoarelor în unităţile zootehnice este reglementat prin
Norme şi măsuri întocmite în baza prevederilor Legii sanitare veterinare nr. 60 (rămase
încă în vigoare, deşi aceasta a fost abrogată prin Legea nr. 215/2004), Instrucţiunile de
deratizare şi dezinsecţie în unităţile zootehnice/1987, Programul acţiunilor strategice de
supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la animale, de prevenire a bolilor
transmisibile de la animale la om şi de protecţie a mediului.
Conform prevederilor acestor acte normative, deratizarea este o acţiune
obligatorie, care se execută de 2 ori pe an (primăvara şi toamna), înainte de
decontaminările microbiene profilactice în: sectoarele zootehnice, locurile de depozitare a
furajelor şi la alte obiective din zonă. în cursul anului se execută deratizări de întreţinere.

126
 Executarea deratizărilor este obligatorie şi cade în sarcina proprietarilor, putându-
se executa cu formaţiuni proprii sau pe bază de contract cu societăţi comerciale
prestatoare de servicii.
Deratizarea, pentru a fi eficientă, trebuie să se execute în baza unui program
întocmit de medicul veterinar, adaptat condiţiilor specifice din fiecare unitate.
In situaţia în care deratizarea se face cu terţi, medicul veterinar are sarcina de a
participa alături de celelalte cadre din exploataţiile zootehnice la întocmirea programului,
a contractului, la recepţia lucrărilor şi evaluarea eficienţei deratizării.
Metodele de prevenire şi combatere a rozătoarelor au fost elaborate pe baza unor
temeinice cercetări privind biologia, ecologia şi etologia rozătoarelor, proprietăţile
chimice şi toxicologice ale substanţelor raticide şi modul lor de aplicare.

însuşirile morfologice şi bioecologice ale rozătoarelor

Rozătoarele dispun de o serie de însuşiri biologice, care le conferă o capacitate
deosebită de adaptare la mediu. In exploataţiile de animale şi gospodăriile populaţiei cele
mai răspândite specii de rozătoare sunt: Ratus novyicus - şobolanul de casă, Rattus rattus
- şobolanul negru şi Mus musculus - şoarecele de casă.
obolanii trăiesc în galerii, pe care le sapă în toate obiectivele exploataţiilor
zootehnice şi în incinta acestora, formând colonii familiale. Acest mod de viaţă este
consecinţa sistemului de termoreglare insuficient dezvoltat (temperatura internă oscilează
între 30-40 °C). Tolerează temperaturi între 5-30 °C. La temperaturi negative rozătoarele
mor prin hipotermie, iar la temperaturi de peste 35 °C mor prin şoc caloric. Temperatura
optimă pentru rozătoare este de 18-22 °C. Rozătoarele nu pot trăi fără apă mai mult de
24-38 ore. Lipsa de apă conduce la apariţia fenomenelor de devorare a puilor şi femelelor.
Dinţii incisivi ai rozătoarelor sunt puternic dezvoltaţi, în formă de daltă, cu
creştere continuă, ceea ce conduce la necesitatea de a roade permanent.
Insuficienta dezvoltare a sistemului de termoreglare şi necesitatea de a roade
continuu face din această categorie de vieţuitoare un mare consumator de hrană.
Consumul zilnic de hrană, în funcţie de condiţiile de mediu, poate ajunge la 50-80% din
greutatea lor corporală. Au obiceiul de a strânge şi depozita în galerii rezerve de hrană.
Unele specii sunt hidrofile (şobolanul cenuşiu şi şobolanul de câmp), iar altele xerofile
(şobolanul negru).
în anumite cazuri, rozătoarele efectuează migraţii periodice, primăvara sau
toamna, când condiţiile de mediu devin nefavorabile şi neperiodice, în cazul înmulţirii
excesive.
Rozătoarele sunt vieţuitoare cu o deosebită capacitate de orientare (se deplasează
1-2 km înjurai cuibului), cu organe de simţ bine dezvoltate. Se remarcă printr-un instinct
de conservare ridicat, fiind animale nocturne sau crepusculare. Şobolanii sunt foarte
suspicioşi, iar şoarecii curioşi.
Perpetuarea celor două specii este asigurată de o serie de însuşiri biologice
deosebite.
Şobolanii sunt apţi de reproducţie la vârsta de 2-3 luni, fată 4-6 serii/an,
producând în medie 5-8 pui/f atare. în 3 ani o pereche poate produce 250000 descendenţi.
Şoarecii sunt apţi de reproducţie la 1,5-2,5 luni, gestaţia durează 19 zile, înţărca la 17
zile, fată 6-8 serii/an, producând 6-10 pui/fătare.

127
 Raportul între sexe este, atât pentru şoareci cât şi pentru şobolani, de 1/1, iar între
vârste raportul variază, în funcţie de sezon, fiind în favoarea adulţilor primăvara şi în
favoarea tineretului toamna.

Implicaţiile de ordin igienic şi economic ale invaziei cu rozătoare

Importanţa igienică şi economică a rozătoarelor rezidă din faptul că sunt surse şi
vectori pentru o serie de boli transmisibile şi produc pagube economice directe deosebit
de mari.
Rozătoarele sunt recunoscute ca sursă şi vectori pentru mai mult de 30 de boli
(salmoneloză, leptospiroză, trichineloză etc).
Pierderile economice directe ale infestaţiei cu rozătoare sunt consecinţa
consumului de hrană (1,8 kg boabe/şoarece/an şi 12 kg boabe/şobolan/an) şi poluării unor
însemnate cantităţi de produse vegetale (120 kg/şobolan/an). Se estimează că 10% din
producţia agricolă totală obţinută pe Terra este distrusă de rozătoare. La acestea se adaugă
deteriorarea adăposturilor şi dotărilor acestora. In total, se apreciază că pierderile totale
produse de un şoarece se ridică la 4 dolari/an, iar de un şobolan la 25 dolari/an.
în acest context, acţiunile de prevenire şi combatere a rozătoarelor devin obligaţii civile
impuse de necesitatea ridicării calităţii vieţii, care implică cheltuieli de numai circa 1%
din valoarea pagubelor pe care le produc.

Principiile deratizării
Eficienţa deratizării este condiţionată de: informarea salariaţilor din exploataţia
zootehnică cu privire la efectuarea acţiunii; participarea activă, energică şi conştienta a
tuturor factorilor interesaţi în distrugerea rozătoarelor (beneficiar şi executant); utilizarea
întregului complex de metode şi mijloace disponibile (mijloace mecanice, chimice şi
igienico-gospodăreşti); efectuarea ei pe platforme epidemice (zone de infestare), periodic,
sub formă de campanii profilactice şi permanent, pentru combatere şi întreţinere;
desfăşurarea acesteia înaintea dezinsecţiei şi decontaminării microbiene; identificarea
corectă a speciilor ce urmează a fi distruse în vederea alegerii metodelor, mijloacelor şi
raticidelor specifice, atât ca substanţă activă, cât şi ca formulare; localizarea traseelor
obişnuite pe care circulă rozătoarele şi cuiburilor acestora; evaluarea mărimii coloniilor
de rozătoare; aplicarea generală simultană a metodelor stabilite, în toate obiectivele
infestate din zona supusă acţiunii; respectarea regulilor de plasare a momelilor, de
împrospătare a acestora şi a precauţiilor de folosire; utilizarea de momeli corect
preparate, cu substanţe atractante (pentru creşterea palatabilităţii), coloranţi (pentru
avertizarea omului), cu protectori (pentru a evita degradarea datorită umidităţii);
folosirea în exclusivitate pentru aceste acţiuni numai a personalului calificat şi autorizat;
utilizarea raţională a raticidelor în condiţii care să evite intoxicaţiile a om şi animale;
crearea permanentă în unităţile zootehnice de condiţii nefavorabile de viaţă rozătoarelor.

Prevenirea invaziei cu rozătoare sinantrope

Prevenirea infestaţiei cu rozătoare sinantrope presupune instituirea unor măsuri
care se implementează în interiorul adăposturilor, exteriorul acestora şi în incinta
exploataţiilor zootehnice.

128
 Măsurile ce se aplică în interiorul adăposturilor
Măsurile ce se aplică în interiorul adăposturilor vizează: evitarea pătrunderii şi
cuibăririi rozătoarelor în acestea; limitarea posibilităţilor de consum a hranei şi apei;
stocarea furajelor în buncăre metalice şi nu în vrac, în camerele tampon; asigurarea
etanşeităţii şi capacelor la bazinele de apă existente; menţinerea în stare de funcţiune a
adăposturilor şi hrănitorilor; cimentarea galeriilor rozătoarelor; asigurarea funcţionării
normale a sistemului de colectare a purinului, a dejecţiilor semilichide, lichide şi păstoase
şi dezinfecţia periodică a acestora etc.

Măsurile ce se aplică în exteriorul adăposturilor şi în incinta exploataţiei

zootehnice
Măsurile ce se aplică în exteriorul adăposturilor şi în incinta exploataţiilor
zootehnice pentru prevenirea rozătoarelor se referă la: repararea elementelor de închidere
a adăposturilor ori de câte ori este nevoie; distrugerea cuiburilor şi galeriilor de rozătoare
din imediata vecinătate a adăposturilor; cosirea buruienilor; betonarea pe cât posibil a
întregii incinte; depozitarea cadavrelor, placentelor şi a altor resturi organice numai în
recipiente metalice bine închise; eliminarea din incintă a tuturor materialelor care ar
împiedica efectuarea unei curăţiri mecanice bune; depozitarea gunoiului numai în
platforme de bălegar, iar a nutreţurilor de volum numai în furajerii bine organizate şi
întreţinute; îndepărtarea surselor de adăpare a rozătoarelor (ochiuri de apă de lângă
adăposturi şi jgheaburi de adăpare); controlul permanent al apariţiei galeriilor de
rozătoare pentru asanarea lor etc.

Combaterea invaziilor cu rozătoare sinantrope

Succesul acţiunii de combatere a infestaţiei cu rozătoare este condiţionat, pe lângă
măsurile care vizează înmulţirea lor excesivă şi, de aprecierea corectă a gradului de
infestare şi de metodele alese pentru distrugerea acestora.

Evaluarea infestării cu rozătoare sinantrope

Gradul de infestare se apreciază în funcţie de numărul de şobolani depistaţi ziua şi
noaptea şi în funcţie de numărul de galerii circulate pe 100 m .
Se apreciază că în unitate există o populaţie de: 50-100 exemplare, dacă se
întâlneşte din când în când câte un şobolan noaptea; 100-500 exemplare, dacă se întâlnesc
şobolani în fiecare noapte şi peste 500 exemplare dacă se întâlnesc şobolani în fiecare
noapte şi zi.
în funcţie de numărul de galerii circulate la 100 m2, densitatea rozătoarelor poate
fi mare, medie şi mică.
Densitatea mare se înregistrează când numărul galeriilor circulate pe 100 m este
de peste 10, situaţie în care şobolanii circulă în cârduri ziua şi noaptea, iar excrementele
urmele lor se găsesc peste tot.
Densitatea medie se înregistrează în cazul în care numărul de galerii pe 100 m
este 2-10, situaţie în care şobolanii circulă izolat, numai noaptea, iar excrementele şi
urmele sunt vizibile numai în colţuri.
Densitate mică se înregistrează atunci când numărul de galerii circulate pe 100 m
este de 0-2, situaţie în care şobolanii circulă numai noaptea şi nu sunt văzuţi în fiecare
seară.

129
 Mijloacele de combatere a rozătoarelor
Mijloacele de combatere a rozătoarelor sunt mecanice, fizice, chimice, biologice
şi mixte.
A. Mijloacele mecanice sunt reprezentate de staţiile de intoxicare, cursele,
capcanele, şanţurile capcană, introducerea de apă sau aer în galerii. Acestea se folosesc în
cazul unei infestaţii reduse.
Staţiile permanente de intoxicare sunt obligatorii pentru unităţile de producere,
depozitare şi valorificare a produselor de origine animală. Atragerea rozătoarelor în acest
sistem de distrugere se face utilizând momeli alimentare apetisante.
Inundarea cu apă a galeriilor sau introducerea de aer în galerii se face în special
pentru determinarea speciilor de rozătoare, în vederea instituirii unui program raţional de
distrugere a acestora.
Şanţurile cu apă, în care se pun substanţe toxice, se folosesc pentru protejarea
furajeriilor (soluţia este riscantă şi nerecomandată).
B. Mijloacele fizice se referă la utilizarea aparatelor generatoare de ultrasunete şi
unde electromagnetice.
Ultrasunetele de 17-20Kc se folosesc pentru izgonirea şobolanilor, fenomen care
se înregistrează la 72 ore de la producere, pe o rază de până la 500 m în jurul
generatorului.
Undele electromagnetice, produse de generatoare speciale, determină moartea
rozătoarelor din zona de acţiune.
C. Mijloacele chimice se referă la folosirea raticidelor (substanţe chimice cu acţiune
toxică) în distrugerea rozătoarelor şi sunt cel mai frecvent folosite.
Un bun raticid se caracterizează prin: toxicitatea selectivă ridicată pentru
rozătoare; inofensivitate pentru om şi animale; acţiune rapidă cu modificări ireversibile;
eliminarea lentă din organism şi capacitate de a nu conferi stare de rezistenţă; stabilitate
ridicată în condiţiile de mediu; miros şi gust plăcut; uşurinţă în condiţionare şi aplicare;
preţ de cost scăzut etc.
In ţara noastră se folosesc: alfanaftiltioureea (antu), derivaţii oxicumarinei
(Warfarina), Cumachlor, Redentin, Tomorin, Rakumin, Rastak, fosfura de zinc (toxic
digestiv şi de contact), fosfura de aluminiu (Phostoxin-toxic respirator), cholecalciferol
(dereglează metabolismul calciului), brometalinul (toxic al sistemului nervos central);
scillirozidul (glicozid extras din ceapa de mare - comercializat ca Silmurin);
bromadialone (comercializat sub numele Lanirat Ratistop) şi difenecum (anticoagulant
eficace în populaţii rezistente la oxicumarină şi bromadialone); Ratac (raticid cronic,
eficace în populaţiile rezistente la Warfarina), norbromid (comercializat ca Raticate,
raticid acut, selectiv), difteialone (comercializat ca Baraki, Rodexit), flomafen
(comercializat ca Strom) etc. Pentru şoareci se folosesc şi paste adezive netoxice care se
întind pe carton, plăci de scândură sau material plastic şi care se amplasează în locurile de
circulaţie a acestora. Şoarecii se lipesc de suportul pe care este întinsă pasta adezivă şi
mor prin înfometare şi însetare, dacă nu sunt depistaţi înainte.
Raticidele se pot aplica prin prăfuire (galerii, căi de circulaţie, locuri de
pătrundere în obiective), sub formă de momeli (uscate, umede, spumante), în apă şi prin
gazarea galeriilor.

130
 Momelile se pot prezenta sub mai multe forme, respectiv de: boabe de cereale sau
floarea soarelui impregnate cu principiul activ, zahăr, colorant alimentar; cereale
extrudate sau espandate cu aditivi, parafinate; batoane; brichete; biscuiţi; granule cu
aditivi şi parafinate.
Pentru aplicare în sistemul de canalizare se folosesc momelile sub formă de
batoane, care se suspendă la înălţimi accesibile rozătoarelor.
D. Mijloacele biologice se referă la conservarea duşmanilor naturali (aricii, vulpile,
bufniţele,
cucuvelele, berzele, şerpii etc) şi la folosirea unor culturi bacteriene. Ambele sunt
impracticabile în
unităţile zootehnice.
E. Mijloacele mixte presupun folosirea asociată a posibilităţilor descrise. Acestea s-
au dovedit a fi cele mai eficiente.

Tehnica deratizării
Deratizarea se poate executa cu echipe specializate de la terţi sau cu echipe
proprii, ale exploataţiilor zootehnice.
Dacă deratizarea se face cu echipe de la terţi, în prima etapă se face contactarea
agentului economic de care acestea aparţin.
După contactare, aceştia trimit în unitate specialişti pentru elaborarea programului
de deratizare, care se va baza obligatoriu pe determinarea gradului de infestare, a
speciilor infestante şi a mărimii coloniei de rozătoare.
în funcţie de gradul de infestare, de speciile infestante, a mărimii coloniei de
rozătoare şi zonei ce se va supune acţiunii, se va face devizul de cheltuieli în vederea
semnării contractului.
Se stabilesc de asemenea măsurile gospodăreşti pe care trebuie să le întreprindă
beneficiarul până la sosirea echipei de deratizare.
în cazul în care deratizarea se va face cu echipe proprii, se va proceda de aceeaşi manieră,
arătată pentru terţi.
Tehnica de deratizare este diferită, în funcţie de specia şi categoria de animale
crescută şi exploatată în unitatea supusă acţiunii.
Indiferent de profilul unităţii şi de cine aparţine echipa de deratizare, unele faze
ale deratizării sunt comune. Se va avea în vedere: pregătirea plecării la lucru (întocmirea
fişei de muncă, preluarea substanţelor şi materialelor de la magazie, pregătirea şi
ambalarea momelilor după caz, instruirea personalului, verificarea echipamentului de
protecţie a muncii); deplasarea la beneficiar; contactarea beneficiarului şi depozitarea
momelilor; expertizarea zonei de lucru, pentru stabilirea ultimelor detalii privind
metodele şi mijloacelor ce urmează a fi folosite şi locurile unde urmează a fi amplasate
raticidele; instruirea personalului unităţii; finisarea pregătirii zonei pentru deratizare
(igienizarea spaţiilor şi suprafeţelor, depopularea, dacă este posibil, înlăturarea surselor
de hrană şi apă); instituirea măsurilor de securitate şi de avertizare prin tăbliţe, cu
inscripţii pentru obiectiv (Substanţe toxice, pericol de moarte) şi pentru teritoriu (Teren
otrăvit, pericol de moarte); efectuarea deratizării propriu-zise (îmbrăcarea echipamentului
de protecţie, aplicarea raticidelor în interiorul galeriilor şi în jurul locurilor unde sunt
cuiburile, la colţuri şi de-a lungul pereţilor şi a căilor de circulaţie a rozătoarelor; magazii
- numai în staţii de intoxicare, prin împrospătare zilnică pe măsura consumării lor;

131
ridicarea continuă a cadavrelor şi numărarea lor şi supravegherea arderii sau îngropării);
controlul eficienţei deratizării (determinarea numărului de cadavre distruse, aplicând
raportul 1/10, verificarea dacă mai circulă şobolani în unitate, dacă momelile au fost
consumate); recepţia lucrării; ridicarea raticidelor neconsumate şi a avertizoarelor;
distrugerea ambalajelor nerecuperabile, eliberarea şi curăţirea mecanică şi sanitară a
camerei de depozitare şi utilajelor folosite; încărcarea materialelor rămase şi părăsirea
unităţii.
Momelile trebuie plasate, pe cât posibil, în tăviţe din carton sau staţii de
intoxicare, în cantităţi mai mari pentru şobolani şi în cantităţi mai mici pentru şoareci.
Tăviţele şi staţiile de intoxicare se numerotează şi marchează pe o hartă pentru a avea o
imagine clară şi riguroasă a reţelei constituite. Pe măsura consumului momelilor din
reţeaua constituită se reîmprospătează. Consumul pentru fiecare loc de amplasare se
consemnează într-un caiet. în cazul în care momelile din tăviţele sau staţiile de intoxicare
din anumite locuri nu sunt consumate timp de mai multe zile, acestea trebuie mutate sau
anulate în funcţie de evaluarea eficienţei deratizării.
Cantităţile de momeli care se pun într-o tăviţă sau staţie de intoxicaţie este
recomandată de producătorul de raticide în instrucţiunile de folosire şi poate varia de la
50-200 g pentru şobolani şi de la 15-60 g pentru şoareci.
Deratizarea se consideră încheiată în cazul în care consumul momelilor din toată
reţeaua constituită este nul.
Durata unei acţiuni de deratizare, în funcţie de complexitatea acesteia şi mărimea
zonei supuse acesteia poate fi de până la maximum 3 săptămâni.

Măsuri de protecţie a muncii în lucrările de decontaminare microbiană,

dezinsecţie şi deratizare
Măsurile de protecţie se referă la personalul operator şi al unităţii zootehnice şi la
animale.
Pentru personalul operator, protecţia muncii se asigură prin: respectarea întocmai
a tehnicii de lucru; folosirea echipamentului de protecţie; respectarea timpului de lucru în
mediu toxic; executarea gazărilor numai în prezenţa personalului medical dotat cu
autosalvare.
Protecţia personalului exploataţiilor zootehnice şi animalelor se asigură prin:
instruirea salariaţilor despre acţiunea de decontaminare microbienă, dezinsecţie sau
deratizare; aplicarea substanţelor microbicide, insecticidelor sau raticidelor, numai în
condiţii de securitate; întreruperea curentului electric de la tabloul general, care se
sigilează pe toată durata dezinsecţiei; crearea unei zone de siguranţă de 10-15 m în jurul
adăposturilor pe durata gazării şi de 50 m pe perioada degazării (aerisirii adăposturilor);
amplasarea avertizoarelor; supravegherea prin paznici bine instruiţi a obiectivelor supuse
dezinsecţiei, ca măsură de siguranţă suplimentară; executarea aerisirii în condiţii de
siguranţă maximă; introducerea animalelor în adăposturile aerisite numai cu avizul
medicului veterinar, în baza unui act care să ateste lipsa de risc; evitarea distrugerii, prin
ardere a buteliilor goale etc.
In caz de accidente se va acorda primul ajutor şi apoi se va asigura transportul de
urgenţă la spital a celor accidentaţi.

132
 Măsurile de prim ajutor se referă printre altele, după caz, la scoaterea la aer curat;
dezbrăcarea hainelor contaminate; provocarea vomei; administrarea de purgative;
spălaturi stomacale; oxigeno-terapie; spălarea tegumentelor; administrarea de antidot etc.

Eliminarea cadavrelor şi altor subproduse necomestibile de origine animală

Consideraţii generale
Dacă în urmă cu mai puţin de un deceniu, la sfârşitul mileniului doi, tratarea
clasică a problemei inactivării cadavrelor şi a altor subproduse organice de origine
animală nu se punea în discuţie, în prezent această problemă este foarte controversată. In
acest sens este acceptată noţiunea de eliminare a cadavrelor şi altor subproduse de origine
animală care cuprinde şi valorificarea, neutralizarea şi distrugerea acestora, dar şi alte
metode. Eliminarea cadavrelor şi a altor subproduse necomestibile de origine animală
prezintă o importanţă deosebită, pe de o parte din punct de vedere economic, iar pe de
altă parte sub raportul prevenirii şi combaterii bolilor transmisibile şi a poluării mediului.
Cadavrele şi alte subproduse de origine animală necomestibile reprezintă un risc
epidemiologie, direct şi indirect.
Riscul direct se înregistrează în cazul în care cadavrele provin la animale bolnave
de boli transmisibile.
Riscul indirect se înregistrează în situaţia în care cadavrele provin de la animale
moarte din alte cauze decât produse de noxe animate deoarece constituie suport nutritiv,
pentru dezvoltarea celor mai importanţi vectori (insectele şi rozătoarele).
De asemenea, cadavrele şi celelalte materii organice de origine animală, constituie
surse de poluare a factorilor naturali de mediu, prin compoziţia şi produşii odoranţi
rezultaţi din descompunerea lor.
Fenomenele negative arătate se pot evita prin organizarea raţională a colectării,
evacuării, conservării, transportului şi prelucrării operative a acestor materii organice,
care în anumite condiţii, prevăzute prin acte normative aşa cum este ordinul MAPAM nr.
723/2003 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare ce stabileşte reguli de sănătate cu
privire la subprodusele de la animale, ce nu sunt destinate consumului uman, pot
reprezenta importante surse pentru producerea de făinuri proteice. De asemenea se pot
prelucra pentru obţinerea de grăsimi industriale, coarne, păr etc.
Operativitatea prelucrării condiţionează calitatea făinurilor proteice, a
subproduselor arătate, deci eficienţa economică a prelucrării acestora.
Apariţia şi apoi evoluţia encefalopatiei spongiforme bovine (BSE), a schimbat
radical concepţia privind folosirea făinurilor proteice de origine animală cu excepţia celei
de peşte.
In acest context, aspectul epidemiologie a ecarisării teritoriului a trecut pe primul
loc, importanţa economică fiind o consecinţă a controlului bolilor.
Legislaţia sanitară veterinară românească prevede obligativitatea eliminării
cadavrelor şi a materiilor organice de origine animală prin transformare în făinuri
proteice şi grăsimi industriale, dar nu exclude neutralizarea în cimitirele de animale şi
puţurile seci (trebuie să existe în fiecare comună) şi distrugerea prin incinerare şi
coincinerare când situaţia epidemiologică o impune.

133
 în baza normelor sanitare veterinare, deţinătorii de animale sunt obligaţi să anunţe
toate cazurile de moarte a animalelor, autorităţilor sanitare veterinare şi să acţioneze în
funcţie de dispoziţiile acestora, iar exploataţiile zootehnice sunt obligate să construiască
sau să amenajeze, cu avizul organelor sanitare veterinare, spaţii sau locuri speciale pentru
colectarea, depozitarea şi livrarea cadavrelor şi a altor materii organice de origine animală
la organizaţiile acreditate de autoritatea veterinară competentă, precum şi locuri de
îngropare sau de ardere, în situaţia în care acestea nu sunt preluate pentru prelucrarea sau
când raţiuni sanitare veterinare impun această soluţie.
Transportul cadavrelor şi a altor materii de origine animală trebuie să se facă cu
mijloace de transport etanşe, special carosate şi autorizate anual de direcţiile sanitare
veterinare şi pentru siguranţa alimentelor. In situaţii speciale, cadavrele se pot transporta
şi cu alte autovehicule, cu menţiunea că acestea vor fi etanşate cu folii de piolietilenă, pe
care se vor pune paie, rumeguş sau nisip îmbibat cu soluţii microbicide. La destinaţie
aceste materiale vor fi incinerate sau îngropate.
Eliminarea cadavrelor şi altor subproduse de la animale ce nu sunt destinate
consumului uman.
In conformitate cu prevederile Ordinul MAPAM nr. 723/2003 suprodusele de la
animale se referă la cadavre întregi, părţi de cadavre de animale sau produse de origine
animală, inclusiv ouăle, embrioni şi material seminal - care nu sunt destinate consumului
uman şi sunt împărţite în 3 categorii.
In categoria I sunt încadrate printre altele: toate părţile organismului, inclusiv
pieile prelucrate şi neprelucrate de la animale suspecte de a fi infectate cu o encefalopatie
spongiformă transmisibilă (EST), în conformitate cu prevederile ordinului MAAP nr.
144/2002, privind regulile de prevenire, control şi eradicare a EST, cu modificările
ulterioare; animalele moarte în contextul măsurilor de eradicare a EST; alte animale decât
animalele de fermă şi animalele sălbatice, incluzând în particular animalele de companie,
animalele din grădini zoologice şi animalele de circ; animalele de experienţă definite prin
OGR nr. 37/2002 pentru protecţia animalelor folosite în scop ştiinţific sau în alte scopuri
experimentale, animalele sălbatice, atunci când sunt suspecte de a fi infectate cu boli
transmisibile de la animale la om; produse de la animalele cărora le-au fost administrate
substanţe interzise (Ord. MAA nr. 298/2001) şi produse de origine animală care conţin
reziduuri ale contaminanţilor de mediu şi alte substanţe precizate în ordinul MAAP nr.
356/2001; materiile cu risc specific; materiile animaliere colectate în timpul epurării
apelor reziduale din întreprinderile care prelucrează materiale de categoria 1 şi materiale
cu risc specific; amestecuri de materii din categoria a I-a cu materii din categoria a II-a
sau a IlI-a; deşeuri alimentare de tip catering de la mijloace de transport internaţional.
Materialele de categoria I se elimină prin incinerare sau coincinerare în
întreprinderi autorizate sanitar veterinar; prin- îngropare într-un cimitir autorizat în baza
Normei sanitare veterinare cu privire la ecarisarea prin îngropare a deşeurilor, sub formă
prelucrată într-o întreprindere autorizată sanitar-veterinar; prin îngropare ca atare în cazul
deşeurilor de catering în cimitire autorizate în baza Normei sanitare veterinare de stabilire
a regulilor de prevenire, combatere şi eradicare a unor encefalopatii spongiforme
transmisibile; alte mijloace autorizate în conformitate cu procedura naţională elaborată de
Autoritatea Centrală Sanitară Veterinară.
Manipularea sau depozitarea materiilor din categoria I trebuie să aibă loc numai în
întreprinderi autorizate sanitar veterinar.

134
 In categoria a II-a sunt încadrate subprodusele de la animale sau orice materii care
conţin astfel de subproduse: dejecţii şi conţinut de tractus digestiv; materiile animaliere
colectate în procesul de tratare a apelor uzate provenite din alte abatoare decât cele
prevăzute la categoria I, inclusiv cele autorizate pentru categoria a II-a; produse de
origine animală ce conţin reziduuri prevăzute în ordinul MAAP nr. 356/2001; produse de
origine animală importate altele decât cele din categoria I; animale şi părţi de animale
moarte altele decât cele din categoria I; amestecuri de materii de categoria a II-a cu a III-
a; subproduse de la alte animale decât cele din categoria I şi a III-a.
Materialele din categoria a II-a se elimină prin: incinerare, coincinerare sau
prelucrare în intreprinderi autorizate.
Produsele obţinute prin prelucrare se pot folosi în industrie cu excepţia celei de
cosmetice, farmaceutice şi de dispozitive medicale; în agricultură ca fertilizant sau
amendament, în staţiile de biogaz sau intreprinderile de compostare. De asemenea
produsele obţinute se pot elimina prin îngroparea în cimitire autorizate.
In cazul dejecţiilor, conţinutului de tradus digestiv, laptelui şi colostrului cu avizul
autorităţii veterinare se pot utiliza fără prelucrare, ca materie primă în staţiile de biogaz,
în intreprinderile de compostare, în alte intreprinderi autorizate sau ca îngrăşământ
organic.
Manipularea sau depozitarea temporară a materiilor din categoria a II-a, altele
decât dejecţiile, sa face numai în intreprinderile autorizate.
în categoria a III-a sunt încadrate: părţi de animale tăiate ce sunt proprii
consumului uman (cap, picioare, părţi de carcasă); părţi de animale tăiate ce sunt respinse
ca fiind improprii consumului uman, dar care nu sunt afectate de o boală transmisibilă la
animale şi om şi provin de la carcase proprii pentru consumul uman (viscerele); piei
prelucrate sau neprelucrate, ongloane, coarne, păr de porc şi pene ce provin de la animale
supuse unei inspecţii antemortem şi au fost declarate corespunzătoare pentru a fi tăiate
pentru consum uman; sângele obţinut de la alte animale decât rumegătoarele, care au fost
declarate corespunzătoare pentru a fi tăiate pentru consum uman la examenul
antemortem; subproduse rezultate de la carcase folosite pentru fabricarea de produse
destinate consumului uman (ouă degresate, jumări); foste alimente de origine animală sau
foste alimente ce conţin produse de origine animală; altele decât deşeurile alimentare de
catering ce nu mai sunt destinate consumului uman din motive comerciale, datorită unor
probleme de fabricaţie, dar care nu prezintă risc pentru om sau animale; lapte crud ce
provine de la animale ce nu, prezintă semne clinice de boală transmisibilă prin acesta la
om şi animale; peşte şi alte animale marine, cu excepţia mamiferelor marine pescuite în
largul mării pentru producerea de făină de peşte; subproduse proaspete de peşte obţinute
în întreprinderi specializate; coji de ouă, subproduse din staţia de incubaţie şi derivate din
ouă sparte ce provin de la păsări fără semne clinice de boală transmisibilă la om sau
animale; sânge, piei prelucrate şi neprelucrate, ongloane, picioare, lână, coarne, păr şi
blană ce provin de la animale ce nu au prezentat semne clinice de o boală transmisibilă
prin acestea la om şi animale; alte produse alimentare de catering decât cele menţionate
anterior.
Identificarea, colectarea, transportul şi prelucrarea materiilor de categoria a III-a
trebuie să fie operativă
Manipularea sau depozitarea temporară a materiilor din categoria a III-a se va
face numai în întreprinderi intermediare de categoria a III-a.

135
 Materiile de categoria a III-a se colectează şi procesează direct ca deşeuri prin:
incinerare sau coincinerare, prin prelucrare în întreprinderi autorizate. Produsul rezultat
se poate incinera sau coincinera, îngropa în cimitire autorizate, transforma în biogaz sau
compost.
Făinurile proteice obţinute din materii de categoria a III-a în condiţiile prezentului
act normativ, pot fi folosite în hrana altor specii de animale decât aceea din care sunt
obţinute, cu excepţia celei de peşte care poate fi folosită la toate speciile de animale.
Prelucrarea industrială a subproduselor necomestibile de origine animală se realizează în
unităţile existente, din reţeaua Societăţii Comerciale „Protan" S.A. şi a altor organizaţii
acreditate de Autoritatea Centrală Sanitară Veterinară. întreprinderile se acreditează în
conformitate cu prevederile ordinului MAPAM nr. 723/2003.
Cadavrele de păsări din Societăţile Comerciale „Avicola" S.A. împreună cu
deşeurile de abator sunt prelucrate în instalaţiile existente în acesta.
Deşeurile şi confiscatele de abator se pot prelucra în condiţiile legii în instalaţiile
existente în abatoare, în unităţile din reţeaua „Protan" sau în alte organizaţii.

Cerinţe de igienă pentru colectarea şi transportul subproduselor

de la animale şi a produselor prelucrate
Subprodusele de la animale se identifică pentru a se putea asigura colectarea,
depozitarea şi transportul separat.
Produsele prelucrate se identifică pentru a putea fi depozitate şi transportate
separat.
Identificarea se face printr-o etichetă pe care se scrie: numai pentru colectare şi
procesare în cazul materiilor din categoria I-a şi a produselor prelucrate obţinute din
acestea; a nu se utiliza pentru consum uman în cazul materiilor din categoria a III-a şi a
nu se utiliza în consum animal pentru materiile din categoria a II-a, cu excepţia dejecţiilor
şi conţinutului tractusului digestiv, şi a produselor prelucrate obţinute din acestea.
Subprodusele de la animale şi produsele prelucrate din acestea trebuie să fie
colectate şi transportate în ambalaje noi sigilate sau containere ori în vehicule acoperite,
etanşe.
Vehiculele şi containerele neutilizabile se supun decontaminării microbiene.
Subprodusele şi produsele obţinute din acestea vor fi obligatoriu însoţite de documente
comerciale şi certificate de sănătate în cazul transportului.
De asemenea se ţine o evidenţă strictă a acestora conform prevederilor Ordinului
MAPAM nr. 723/2003.
Documentele comerciale şi sanitare veterinare se păstrează cel puţin doi ani.
Transportul de subproduse de categoria I şi II trebuie să aibă loc în condiţii de
temperatură, care să evite riscul pentru sănătatea omului, iar a celor de categoria a III-a se
face în condiţii de refrigerare sau congelare.

Cerinţe de igienă pentru întreprinderile intermediare pentru subproduse de

la animale ce nu sunt destinate consumului uman şi pentru întreprinderi de
depozitare a produselor din acestea

Clădirile şi echipamentele acestor întreprinderi trebuie să îndeplinească

următoarele cerinţe: să fie izolate în spaţiu de alte activităţi; să asigure un flux de

136
activitate care să permită separarea totală a materiilor din categoria I şi a Ii-a de cele din
categoria a III-a; sa aibă un peron de primire a subproduselor acoperit; să fie astfel
proiectate şi construite încât să se preteze la decontaminare microbienă facilă; să fie
dotate cu filtru sanitar; să aibă dotările necesare pentru controlul rozătoarelor, insectelor,
păsărilor; să aibă sistem de tratare a apelor reziduale; să aibă dotările necesare pentru
asigurarea temperaturilor optime de depozitare; să aibă dotarea necesară pentru
efectuarea eficientă a decontaminării echipamentelor containerelor, vehiculelor etc; să nu
presteze în incintă alte activităţi decât cele legate de subproduse.

Cerinţe pentru întreprinderile de incinerare şi coincinerare

întreprinderile de incinerare şi coincinerare trebuie să fie proiectate, construite,
echipate şi să funcţioneze astfel încât gazul ce rezultă din procesul de producţie să nu fie
sub o temperatură de 850°C măsurată timp de două secunde în camera de combustie şi să
aibă un arzător de rezervă pentru caz de necesitate; să aibă un sistem automat care să
prevină încărcarea cuptorului când temperatura scade sub 850°C.
De asemenea trebuie să aibă staţie de epurare a apelor reziduale şi capacităţi de
stocare adecvată pentru situaţii de necesitate.
Reziduurile rezultate trebuie reciclate în unitate sau în afară în conformitate cu
prevederile legale.

Cerinţe generate de igienă pentru prelucrarea materialelor din categoria I,

II şi a III-a
Clădirile şi echipamentele pentru prelucrarea subproduselor de la animale din cele
trei categorii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie amplasate în clădiri
separate faţă de cele ale abatoarelor; să aibă un sector curat şi unul murdar separate
adecvat; să aibă filtru sanitar; să aibă echipamente de monitorizare a temperaturii şi a
presiunii; să aibă sistem de avertizare în cazul neasigurării temperaturii şi presiunii; să
aibă dotările necesare pentru efectuarea decontaminării microbiene a suprafeţelor,
utilajelor, echipamentului de protecţie etc; să aibă staţie de epurare a apelor uzate şi
laborator uzinal, sau contract pentru prestări de servicii cu un laborator acreditat.
Unităţile de prelucrare trebuie să fie împrejmuite cu gard plin, din plăci de beton,
înalt de 2,5 m şi să aibă incinta pavată în totalitate, pentru a se decontamina uşor. Printr-
un alt gard, de acelaşi tip constructiv, incinta se împarte intr-un sector contaminat
(murdar) şi unul necontaminat (curat). Fiecare trebuie să aibă filtru sanitar, dotat
corespunzător. Echipamentul de protecţie va fi colorat diferit pentru fiecare sector.
Sectorul contaminat este prevăzut cu un peron acoperit pentru descărcarea
materialului ecarisat, cu încăperi separate pentru necropsierea, jupuirea, tranşarea
cadavrelor şi recoltarea de probe pentru examen de laborator, cu o staţie de
decontaminare microbienă pentru mijloacele de transport; o staţie de tratare a apelor
uzate.
Sectorul necontaminat cuprinde mai multe săli în care se fac autoclavarea şi
extragerea grăsimilor, măcinarea şi ambalarea produselor finite, examinarea prin analize
de laborator fizico-chimice şi bacteriologice a fiecărei şarje de produs finit şi a probelor
prelevate din cadavre, sărarea şi păstrarea pieilor, a părului, copitelor, ongloanelor.
Prelucrarea materialului ecarisat trebuie să se facă cât mai curând de la primire.

137
 Apele uzate sunt colectate în bazine de decantare şi decontaminare microbienă
înainte de evacuare din unitate.
Indicele sanitar al eficienţei sterilizării este reprezentat de testul pentru
Clostridium perfringens şi Salmonella spp.
Pentru prelucrare au fost aprobate de Autoritatea Centrală Sanitară Veterinară şi
pentru Siguranţa Alimentelor şapte metode de prelucrare, din care 5 metode în funcţie de
mărimea particulelor după mărunţire (20-150 mm), o metodă valabilă numai pentru
subproduse din peşte care după mărunţire presupune tratarea cu acid formic; o metodă
neprecizată care asigură obţinerea unui produs după tratamentul termic în care
Clostridium perfringens este absent pe gram de produs; Salmonella spp absentă pe 25
grame produs.
Autoritatea veterinară competentă trebuie să valideze că întreprinderea de
prelucrare îndeplineşte condiţiile de funcţionare sub raportul mărimii particulelor, a
temperaturii, presiunii, timpului de prelucrare şi identificarea punctelor critice de control.
Subprodusele de la animale trebuie să fie prelucrate prin metodele aprobate astfel:
Metoda 1 se aplică (particule 50 mm) pentru materiale din categoria a II-a, altele
decât dejecţiile şi conţinutul tractusului digestiv, destinate întreprinderilor de producere a
biogazului sau a intreprinderilor de compostare şi folosirii ca îngrăşăminte sau
amendamente pentru sol; pentru materiile din categoria I şi categoria a II-a destinate
ecarisării.
Metodele 1-5 se aplică pentru materialele din categoria a II-a de la care proteina
este destinată incinerării sau coincinerării; materiile din categoria I şi a II-a destinate
incinerării sau coincinerării; materialelor din categoria a II-a de la care grăsimile topite
sunt destinate unei întreprinderi de prelucrare pentru uleiuri şi grăsimi din categoria a II-
a.
Produsele prelucrate obţinute din materiile de categoria I şi a Ii-a, cu excepţia
produselor lichide destinate întreprinderilor de producere a biogazului sau întreprinderilor
de compostare se marchează cu o substanţă cu miros specific.
Produsele destinate pentru producere de biogaz sau compost trebuie să fie libere
de Clostridium perfringens pe gram produs.
întreprinderile pentru prelucrarea materiilor de categoria a IlI-a trebuie să fie
dotate cu instalaţie pentru detectarea corpilor străini.
Cerinţe pentru întreprinderile de producere a biogazului
şi a întreprinderilor de compostare
întreprinderile pentru producere a biogazului trebuie să fie echipate cu: o unitate
de pasteurizare; echipamente de monitorizare a temperaturii; sistem de securitate;
echipamente pentru decontaminare microbienă; laborator uzinal propriu sau contract cu
terţi.
întreprinderile pentru producere de compost trebuie să aibă un reactor închis;
echipamente de monitorizare a temperaturii; sistem de securitate; laborator uzinal propriu
sau contract cu terţi.
In întreprinderile menţionate se pot folosi: produse obţinute din materiale de
categoria a II-a prelucrate prin metoda I într-o întreprindere de prelucrare din categoria a
II-a; dejecţii şi conţinut digestiv şi produse obţinute din materii de categoria a III-a.

138
 Cerinţe pentru comercializarea dejecţiilor, dejecţiilor prelucrate
şl produselor prelucrate pe bază de dejecţii
Comerţul cu dejecţii neprelucrate dintre România şi statele membre ale Uniunii
Europene este interzis cu excepţia acelora de la păsări şi ecvidee.
Comerţul cu dejecţii de ecvidee nu este supus nici unui fel de restricţii.
Comerţul cu dejecţii de pasăre se poate face în condiţiile în care zona de unde
provin este liberă de boala de Newcastle şi influenţă aviară.
Comerţul cu dejecţii prelucrate şi produse prelucrate pe bază de dejecţii se poate
face dacă aceste produse din întreprinderi autorizate sanitar veterinare au fost supuse unui
tratament tehnic de cel puţin 70°C timp de 60 minute. Produsele menţionate trebuie să fie
libere de Salmonella spp la 25 g produs, să fie libere de Enterobacteriaceae; să fi fost
supus unui proces de reducere a bacteriilor sporogene; să fie depozitate în silozuri sigilate
şi izolate.

Servicii de ecarisaj
Serviciile de ecarisaj se organizează în oraşe şi municipii, având ca obiect de
activitate, în principal, gestionarea câinilor fără stăpân şi supranumerări şi ţinerea sub
observaţie a celor suspecţi de turbare. Problema tratării câinilor la serviciile de ecarisaj
trebuie rezolvată, de asemenea manieră încât să satisfacă cerinţele naţionale şi
internaţionale legate de drepturile animalelor.
Serviciile de ecarisaj funcţionează în subordinea primăriilor şi sunt îndrumate
tehnic de autorităţile sanitare veterinare. Pentru a primi autorizaţia sanitară veterinară de
funcţionare, serviciile de ecarisaj trebuie să dispună de amenajări şi dotări pentru
păstrarea, jupuirea, necropsierea cadavrelor şi conservarea pieilor, observarea câinilor
suspecţi de turbare, spaţii împrejmuite, să aibă sistem propriu de epurare a apelor uzate,
de decontaminare microbienă şi mijloace de transport. Cadavrele se elimină prin
prelucrare, incinerare sau coincinerare, după caz.

Eliminarea prin îngropare şi distrugere a subproduselor de la animale

ce nu sunt destinate consumului uman
Cadavrele şi alte subproduse ce nu sunt destinate consumului uman care nu pot fi
colectate pentru prelucrare industrială vor fi obligatoriu neutralizate sau distruse.
Neutralizarea se realizează prin îngropare în cimitire de animale, în gropi
amplasate în vecinătatea unităţilor zootehnice sau prin introducerea în puţuri seci.
Distrugerea în afara întreprinderilor de incinerare sau coincinerare se poate realiza
prin ardere în crematorii, gropi şi şanţuri.

Cimitire pentru animale

Cimitirele pentru animale se pot amplasa la 500 m distanţă de localităţi, surse de
apă, exploataţii zootehnice, păşuni şi drumuri intens circulate, de preferat pe terenuri
plane nefertile, cu apă freatică la cel puţin 5 m adâncime. Pentru o unitate vită mare
(U.V.M.) se prevede o suprafaţă de 1 m .
Incinta cimitirelor se delimitează prin gard plin sau gard dublu, viu la exterior şi
din sârmă ghimpată în interior. Intrarea în cimitir se realizează printr-o singură poartă
ţinută încuiată, cheia se păstrează la o persoană acreditată de autoritatea sanitară
veterinară competentă al cărui nume este făcut cunoscut tuturor celor interesaţi. Se

139
recomandă ca pe drumul de acces, în faţa porţii de intrare să se amplaseze o baie pentru
decontaminarea microbienă a roţilor vehiculelor.
Cimitirele vor fi dotate cu o construcţie cu mai multe încăperi pentru jupuirea,
necropsierea cadavrelor, păstrarea uneltelor şi conservarea pieilor.
Gropile de înhumare cu o adâncime de minimum 2 m se aşează în rânduri paralele
la 0,5 m distanţă între ele. Pentru a asigura un strat de pământ cu o grosime minimă de
1,5 m deasupra cadavrelor, animalele mari se tranşează, iar cadavrele celorlalte categorii
de animale pot fi îngropate întregi. în acelaşi timp cu cadavrele se îngroapă şi stratul de
pământ poluat de acestea. După umplerea gropii se procedează la decontaminarea
microbienă şi a uneltelor folosite.
Neutralizarea cadavrelor se realizează în majoritatea situaţiilor în minimum 7 ani.
Deshumarea cadavrelor, colectarea oaselor, recoltarea de masă verde, păşunatul şi
cultivarea terenului din cimitire este admisă numai după 25 de ani de la înhumarea
ultimului cadavru.
In situaţia în care cadavrele nu pot fi preluate pentru prelucrare industrială sau
înhumate în cimitire (păşunat alpin, lipsa în comună sau exploataţii zootehnice a
cimitirelor sau puţurilor seci, restricţii sanitare veterinare), acestea se îngroapă, în condiţii
identice ca în cimitire.
înhumarea animalelor, indiferent de soluţia adoptată, nu este indicată din punct de
vedere igienic, deoarece agenţii etiologici prin intermediul râmelor, viermilor, insectelor
necrofage, a alunecării de teren, apelor freatice, pot ajunge la suprafaţa solului şi infecta
speciile receptive.

Puţuri seci
Puţurile seci sunt construcţii destinate neutralizării cadavrelor şi altor materii de
origine organică, care se amplasează în aceleaşi condiţii ca şi cimitirele de animale, cu
deosebirea că apa freatică trebuie să fie la minimum 10 m adâncime. Acestea au un
diametru de 2-3 m şi o adâncime de 8-9 m. Pereţii şi pardoselile puţurilor seci trebuie să
fie impermeabile, construite din diferite materiale (piatră, cărămidă arsă, prefabricate,
chesoane din beton armat etc). Pentru evitarea scurgerii apei meteorice în puţurile seci
pereţii acestora depăşesc nivelul terenului cu 50-80 cm, iar deasupra lor sunt amplasate
acoperişuri în două ape. La partea superioară, puţurile sunt prevăzute cu o placă din beton
(pantă de scurgere spre interior), care are central o deschidere cu capac pentru preluarea
lichidelor şi introducerea cadavrelor. După fiecare încărcare capacul se închide.
In vederea evacuării gazelor rezultate din descompunerea cadavrelor, în placa de
beton şi acoperişul fiecărui puţ este practicat un orificiu prin care se introduce un tub de
aerisire, care are un capăt în puţ, iar altul deasupra acoperişului.
Necropsierea cadavrelor, când acest fapt este permis din punct de vedere sanitar
veterinar, se face pe placa de beton care acoperă puţul.
Puţul descris poate prelua o dată 40-60 cadavre animale mari, iar eşalonat până la
100 cadavre.
Descompunerea se realizează repede, astfel că masa organică rămasă se poate
folosi ca îngrăşământ sau îngropa după 5 luni de la introducerea ultimului cadavru.
Puţurile seci prezintă o serie de dezavantaje aşa cum ar fi: costul ridicat al
construcţiei, riscul potenţial al transmiterii unor boli infectocontagioase, în cazul folosirii
masei organice descompuse ca îngrăşământ.

140
 Eliminarea subproduselor de la animale prin ardere
Arderea este o metodă frecvent folosită pentru distrugerea cadavrelor şi
subproduselor de la animale ce nu sunt destinate consumului uman. Aceasta se poate
realiza în gropi, şanţuri şi crematorii, incineratoare şi coincineratoare.
Incinerarea în gropi şi şanţuri se practică în special în cazul restricţiilor sanitare
veterinare de transport a cadavrelor şi a imposibilităţii preluării acestora pentru
prelucrarea industrială.
Gropile şi şanţurile (se sapă în cruce) trebuie să aibă suprafaţa şi adâncimea
suficient de mare pentru ca să cuprindă între malurile sale cadavrele suspendate pe şine
de metal şi cantitatea de lemn necesară (2,5m3/animal mare) pentru ardere. După
suspendare, cadavrele sunt supuse operaţiunii de deschidere a marilor cavităţi şi sunt
stropite cu petrol sau motorină (8-10 l/animal), după care li se dă foc.
Arderea în gropi şi şanţuri prezintă o serie de dezavantaje aşa cum ar fi: consumul
suplimentar de forţă de muncă necesar pentru îngroparea resturilor, folosirea unor
însemnate cantităţi de combustibil; riscul potenţial al difuzării unor boli transmisibile în
anumite situaţii (ardere incompletă); poluarea atmosferei.
Crematoriile sunt construcţii speciale formate dintr-un cuptor cu injector, având
pereţii căptuşiţi cu cărămizi refractare, planşeul din grătar metalic, iar uşile cu orificii
pentru admisia aerului. Pentru asigurarea exhaustării gazelor de ardere, crematoriile au
coşuri, a căror înălţime este proporţională cu capacitatea acestora. Cel mai' frecvent se
folosesc pentru realizarea arderii cadavrelor combustibilii lichizi şi gazoşi şi mai rar cei
solizi.
Incinerarea sau coincinerarea reprezintă metoda cea mai sigură pentru eliminarea
subproduselor de la animale care nu sunt destinate consumului uman, pentru sănătatea
animalelor, sănătatea publică şi protecţia mediului. Aceste metode deosebit de eficiente
sunt greu accesibile pentru moment în ţara noastră, datorită preţurilor foarte ridicate.

141
 CAPITOLUL IX

SISTEMELE HACCP ÎN BIOSECURITATEA

EXPLOATAŢIILOR ZOOTEHNICE
ŞI A STAŢIILOR DE INCUBAŢIE

Aplicarea sistemului HACCP (Hazard Analysis, Criticai Control Points) în

traducere, după unii analiza riscului şi a punctelor critice pentru controlul lor, iar după
alţii analiza riscului şi controlul punctelor critice, (personal agreez prima formulare a
conceptului în limba română pentru că este mai logică şi exprimă mai corect principiile
acestuia) are drept scop, în domeniul abordat, apărarea sănătăţii animalelor şi siguranţa
alimentelor.
Sistemul HACCP are în vedere stabilirea metodelor şi mijloacelor de identificare
a riscului (agenţi patogeni zoonotici sau nezoonotici) şi a punctelor critice (vectori, locuri
etc.) prin care agenţii patogeni pătrund în sistem, în efectiv şi de îndepărtarea/stăpânirea
lor pe baza monitorizării şi adaptării continue în funcţie de situaţie.
HACCP este un mijloc coerent de analiză şi decizie, care se aplică în toate etapele
procesului tehnologic, în speţă de creştere şi exploatare a animalelor.
De asemenea este un mijloc de gestiune şi responsabilizare a personalului. Este
complementar normelor ISO, în toate domeniile de activitate economico-socială.
Programele de biosecuritate bazate pe sistemul HACCP trebuie să aibă în vedere
protejarea efectivelor de animale din exploataţii de agresiunea noxelor animate externe,
dar şi pe fiecare etapă a ciclului de producţie de presiunea infecţioasă intensă, prin acţiuni
concertate de menţinere a acesteia la un nivel scăzut. Acestea trebuie să constituie un
ghid amănunţit uşor de urmărit pentru implementare şi evaluare a rezultatelor.
Sistemul HACCP a fost elaborat în SUA şi aplicat după anul 1970 pentru a
asigura alimente sigure pentru cosmonauţi. Acesta se bazează pe şapte principii care se
referă la: analiza riscului; determinarea punctelor critice de control; stabilirea limitelor
critice; stabilirea sistemului de monitorizare a sistemului; stabilirea de măsuri corective:
înregistrarea datelor obţinute şi constituirea unei bănci de date; stabilirea de măsuri/teste
pentru verificări proprii sau neutre a funcţionării sistemului.
Analiza riscului are drept scop: identificarea, pentru toată perioada de creştere şi
exploatare a pericolelor (riscurilor) pentru sănătatea efectivelor, ca mijloc biologic de
producţie şi siguranţa alimentelor obţinute de la acestea; evaluarea posibilităţilor de
apariţie a pericolelor, identificarea metodelor şi mijloacelor preventive pentru controlul
pericolelor.
Determinarea punctelor critice de control a pericolelor se referă la punctele critice
de nivel 1 a căror control permit eliminarea pericolelor şi la punctele critice de nivel 2 a
căror control conduce la reducerea pericolelor, fără a le elimina.
Stabilirea limitelor critice constă în separarea acceptabilului de neacceptabil şi
stabilirea nivelului ţintă şi/sau toleranţele care să asigure controlul punctelor critice.

142
 Stabilirea unui sistem de monitorizare (supraveghere) a sistemului bazat pe un
program de testare, de măsuri sau/şi observaţii, care să arate în ce măsură se ating limitele
ţintă stabilite.
Stabilirea de măsuri corective, care trebuie să asigure atingerea limitelor ţintă
stabilite, atunci când în unul sau în mai multe puncte critice de control nu se ating
nivelele ţintă.
înregistrarea datelor obţinute şi constituirea unei bănci de date privind toate metodele şi
mijloacele aplicate, testele, observaţiile etc folosite şi rezultatele obţinute.
Stabilirea de măsuri/teste specifice pentru verificări proprii sau neutre, care
trebuie să permită evaluarea funcţionării sistemului HACCP şi eficienţa lui.
Sistemul HACCP este în extindere, trecând din domeniul industriei alimentare în
zootehnie şi alte domenii.
în perioada 15-17 mai 2002 în Chicago, Illinois, SUA a avut loc prima conferinţă
globală HACCP, organizată de Alianţa Internaţională HACCP, la care a aderat şi
Asociaţia Veterinară Mondială, având un reprezentant în directoratul Alianţei.
In ţara noastră, în cadrul Ministerului Sănătăţii, funcţionează Comisia Naţională
HACCP, conform ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 1956/1995.
Din păcate şi în acest domeniu medicina umană s-a racordat mai rapid cerinţelor
internaţionale, decât medicina veterinară.
Este posibil ca în prezent prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare
şi Siguranţa Alimentelor acest decalaj să fie remontat şi medicina veterinară să-şi exercite
la nivelul exigenţelor atribuţiile în acest domeniu.

APLICAREA SISTEMULUI HACCP ÎN BIOSECURITATEA EXPLOATAŢIILOR

ZOOTEHNICE

Sistemul HACCP a fost promovat mai mult, până în prezent, pe plan internaţional
pentru exploataţiile avicole şi suinicole. In continuare se va prezenta cadrul general al
sistemului HACCP, pentru exploataţiile de animale.
Aplicarea sistemului HACCP în biosecuritatea exploataţiilor de animale
presupune adaptarea celor şapte principii, în funcţie de elementele ce concretizează
fiecare exploataţie zootehnică menţionate anterior .
In acest sens, în etapa I, se va proceda la: identificarea riscului pentru infecţiile
specifice, nezoonotice şi zoonotice, în funcţie de caracteristicile exploataţiei şi a zonei în
care este amplasată.
In etapa a II-a se stabilesc punctele critice prin care se pot introduce/disemina
agenţii patogeni în/din exploataţie şi metodele şi mijloacele pentru reducerea sau
eliminarea pericolelor (infecţiilor).
Se consideră ca puncte critice: materialul biologic (pui de 1 zi, tineret, adulţi);
zonele de acces în exploataţii si adăposturi (filtrul sanitar, băile pentru decontaminarea
iTiicrobienă a roţilor vehiculelor şi băile pentru decontaminarea microbienă a
încălţămintei); igiena salariaţilor şi vizitatorilor, mijloacele de transport; sistemul de
alimentare cu apă; frontul de furajare şi adăpare; furajele; apa; aşternutul; rozătoarele,
insectele, acarienii; păsările sălbatice; câinii; pisicile; animalele domestice; sistemul de
ventilaţie; adăpostul în sine la populare/repopulare care trebuie supus decontaminării

143
microbiene înainte de populare şi după terminarea ciclului de producţie (decontaminare
microbienă terminală).
Pentru fiecare punct critic se vor nominaliza metodele şi mijloacele pentru
controlul infecţiilor.
In etapa a III-a se vor stabili limitele critice orientative privind rezultatul
decontaminării microbiene, dezinsecţiei, deratizării.
Limitele critice orientative acceptabile după Antec International pentru
exploataţiile la păsări sunt de 0-100 UFC/cm în zonele primare (pardoseli) în care în mod
natural este o depunere mare de substanţă organică, de 0-10 UFC/cm" în zonele
secundare (pereţi, hrănitori, adăpători) în care în mod natural este o depunere de
substanţă organică mai redusă şi de zero Salmonella spp/cm2.
Etapa a IV-a presupune evaluarea eficienţei decontaminărilor microbiene, atât
profilactic, cât şi de necesitate prin folosirea testelor oficiale sau şi a altora suplimentare.
în cazul decontaminărilor microbiene de necesitate toleranţa este zero. Modul de recoltare
a probelor de sanitaţie este standardizat, dar se pot folosi şi altele mai exigente pentru uz
propriu.
Pentru dezinsecţie şi deratizare nu sunt stabilite nivele ţintă aşa de riguroase ca în
cazul decontaminării microbiene, dar acestea trebuie să fie cât mai reduse.
în etapa a V-a, în funcţie de rezultatele obiective obţinute prin analize de laborator
sau subiective obţinute prin examene organoleptice şi observaţii, se procedează în cazul
decontaminărilor microbiene la refacerea curăţirii mecanice şi hidromecanice sau la
repetarea aplicării de substanţe microbicide după caz, la schimbarea substanţei
microbicide, la aplicarea sub altă formă etc. în cazul dezinsecţiei şi deratizării se poate
proceda la refacere şi la alte mijloace.
Important în cazul rezultatelor necorespunzătoare, este să se verifice în amănunt
modul de respectarea a procedurilor aplicate, a respectării prevederilor din instrucţiunile
de folosire a produselor etc.
în etapa a VI-a, se are în vedere întocmirea de evidenţe corecte privind: produsele
folosite; locul şi condiţiile de folosire; concentraţiile de lucru; metodele de supraveghere
a limitelor critice stabilite; programele de decontaminare microbienă, de dezinsecţie, de
deratizare folosite; acţiunile corective folosite; rezultatele obţinute.
Evidenţele corect întocmite pot constitui suport în cauze penale şi argumente de
audit intern sau externe într-un sistem de management al calităţii şi de mediu.
în a VII-a etapă se stabilesc teste specifice pentru verificări proprii, de autocontrol sau cu
persoane sau instituţii neutre pentru certificarea funcţionării şi eficienţei sistemului
HACCP.
Sistemul HACCP trebuie să includă metodele şi mijloacele de biosecuritate
continuă, pe fluxul tehnologic, în timpul creşterii şi exploatării şi finală, după terminarea
ciclului de producţie (transferul tineretului în adăposturile pentru adulţi sau la lichidarea
efectivelor la terminarea perioadei de creştere şi îngrăşare sau de exploatare), înaintea
introducerii la creştere sau exploatare a unui nou efectiv.

144
 APLICAREA SISTEMULUI HACCP ÎN BIOSECURITATEA STAŢIILOR
DE INCUBAŢIE

Sistemul HACCP a fost promovat şi pentru staţiile de incubaţie, datorită

importanţei pe care acestea le au, alături de calitatea ouălor de incubat, în determinarea
calităţii puilor de o zi, de care, ulterior, depinde nivelul indicatorilor tehnico-economici ai
exploataţiilor avicole şi siguranţa alimentelor furnizate de ele.
în etapa I se are în vedere identificarea riscurilor majore microbiene legate de
genitori (sursa de ouă) şi pe parcursul fluxului tehnologic de la recepţia ouălor de incubat
până la livrarea puilor de 1 zi. Riscurile majore în staţiile de incubaţie destinate găinilor
se referă la infecţiile specifice produse de: Salmonella gallinarium, Mycoplasma
gallisepticum, Aspergillus spp etc, şi la cele zoonotice produse de Salmonella enteritidis,
Salmonella typhimurium etc.
In etapa II se are în vedere identificarea punctelor critice, legate de sursa de ouă
(sănătatea genitorilor), la recepţia, sortarea, depozitarea, incubarea, ecloziunea, sortarea,
sexarea, vaccinarea puilor de 1 zi în staţia de incubaţie, livrarea, decontaminarea
microbienă a utilajelor, transportul ouălor. In toate aceste puncte critice intervine
personalul, care poate constitui un vector important de agenţi microbieni, motiv pentru
care trebuie tratat în mod special sub raportul igienei personale, folosirii echipamentului
de lucru/protecţie, igienei mâinilor, decontaminării microbiene a încălţămintei.
In etapa a III-a se stabilesc valorile minime la care contaminarea trebuie redusă,
pentru scăderea presiunii infecţioase din staţia de incubaţie la nivele compatibile cu un
procent de ecloziune şi de pui viabili în concordanţă cu potenţialul biologic al
rasei/hibridului. Programele de biosecuritate promovate de firma Antec, reduc presiunea
infecţioasă cu 99,999 %.
In etapa a IV-a se trece la monitorizarea eficienţei decontaminării microbiene
pentru a vedea în ce măsură se asigură nivelele stabilite. în urma cercetărilor întreprinse
în cadrul companiei Antec se susţine că, patru sunt elementele cheie în definirea gradului
de contaminare a staţiilor de incubat, respectiv: calitatea oului de incubat; gradul de
igienă a suprafeţelor cu care oul intră în contact, indiferent de felul acestora; nivelul de
contaminare pe cale aerogenă, inclusiv ventilaţia; pragul de igienă a personalului.
In etapa a V-a se aplică metode de corectare a deficienţelor identificate, care au
făcut posibilă depăşirea nivelelor ţintă de contaminare microbienă.
In etapa a VI-a se procedează la constituirea unei bănci de date formate din
evidenţe, registre de decontaminare, dezinsecţie, etc. care să cuprindă schemele de
decontaminare microbienă, produsele utilizate, rezultatele obţinute. Aceste evidenţe pot fi
integrate într-un sistem de management al calităţii aşa cum este ISO9002."
In etapa a VII-a se aplică teste şi proceduri specifice de verificare dacă sistemul
HACCP funcţionează. Aceste verificări se pot face de instituţii sau persoane neutre sau de
personalul propriu al organizaţiei pentru autocontrol.
Companiile străine (Antec) pun la dispoziţie programe de biosecuritate
personalizate complete, care cuprind punctele critice, limitele ţinta (critice), tehnica
decontaminării microbiene, produsele şi echipamentele ce se folosesc măsurile de
corectare, documentarea pentru modul de efectuare a controlului şi a monitorizării în
vederea folosirii lor ca dovadă de audit. Acestea livrează pe lângă produsele specifice
fiecărui punct critic (săpunuri antimicrobiene, agenţi de curăţire, sanitizanţi, substanţe

145
microbicide, cu formulări caracteristice în funcţie de tipul de suprafeţe, gradul de curăţire
posibil de realizat) utilajele necesare aplicării şi servicii sub formă de asistenţă tehnică
gratuită.

146
 CAPITOLUL X

DECONTAMINAREA MICROBIENĂ ÎN INDUSTRIA AGROALIMENTARĂ

Decontaminarea microbienă (curăţirea şi dezinfecţia, sanitaţia) este în prezent

mijlocul cel mai eficient de care dispune industria agroalimentară pentru a controla
propagarea microorganismelor în produsele alimentare, inclusiv în cele de de origine
animală şi pentru a evita contaminările încrucişate.
Activitatea de decontaminare microbienă este o obligaţie legală, care derivă din
Directiva CEE nr. 94/43, privind igiena produselor alimentare.
Directiva CEE nr. 93/43 (directiva pentru igienă) introduce gestiunea calităţii în
industria agroalimentară pe baza sistemului HACCP.
Decontaminarea microbienă în industria agroalimentară se poate executa cu:
personalul propriu care lucrează în producţie; echipă specializată proprie independentă;
cu personalul şi echipa specializată propriu/proprie şi echipă de la terţi (prestator servicii
pe bază de contract).
Folosirea personalului propriu care lucrează în producţie pentru efectuarea
decontaminării microbiene după terminarea programului de lucru este contraindicată şi
neeficientă deoarece este percepută de acesta ca o constrângere.
Folosirea echipei independente proprii este o soluţie superioară sub raportul
eficienţei. Echipa poate sa-şi efectueze programul, înainte de terminarea programului de
lucru pentru producţie sau după terminarea acestuia.
Folosirea simultană a personalului din producţie cu a echipei specializate poate să
aibă o eficienţă bună. în acest caz personalul din producţie efectuează precurăţirea şi
întreţinerea igienei la posturile de lucru, iar personalul din echipa specializată restul
operaţiunilor.
Efectuarea decontaminării microbiene, pe bază de contract, cu echipe specializate
de la terţi, este considerată a fi soluţia cea mai eficientă. Evaluarea eficienţei
decontaminării microbiene făcându-se prin teste rapide semicantitative, care oferă
rezultatul în maxim 15 minute, fapt care permite refacerea tuturor etapelor acesteia, sau
numai a unora din ele în zonele în care rezultatele sunt necorespunzătoare.
Activitatea de decontaminare microbienă se desfăşoară, atât pe perioada de
producţie, cât şi după terminarea programului de lucru. In mod obişnuit pe perioada de
producţie se execută numai curăţirea mecanică şi hidromecanică sumară şi eventual
aplicarea locală de substanţe microbicide, pentru menţinerea igienei postului de lucru, iar
după program se execută toate etapele decontaminării microbiene cu mare rigurozitate,
aşa cum se vor prezenta ulterior.
Decontaminarea microbienă trebuie să se facă pe baza unor programe care
incumbă introducerea în sistem pentru îndepărtarea murdăriei şi distrugerea parţială sau
totală a microorganismelor, de energie cinetică, chimică, termică şi timp. Proporţia dintre
cele trei tipuri de energie diferă în funcţie de tehnologia de producţie, de natura materiilor
prime şi a produsului finit.

147
 Programele de decontaminare microbienă se bazează pe proceduri standard de
sanitaţie.
Prin energia introdusă în sistem pentru îndepărtarea murdăriei se urmăreşte:
înmuierea şi penetrarea murdăriei; peptizarea substanţei organice; dizolvarea substanţei
organice şi a sărurilor solubile; emulsionarea grăsimilor; dispersia şi menţinerea în
suspensie a murdăriei solide; îndepărtarea murdăriei solide dispersate în suspensie;
îndepărtarea biofilmului; distingerea parţială sau totală a microorganismelor reziduale;
îndepărtarea microorganismelor reziduale şi a substanţelor microbiostatice sau
microbicide aplicate, după caz.
Energia cinetică, se foloseşte pentru îndepărtarea manuală sau/şi mecanică şi
hidromecanică a murdăriei.
îndepărtarea manuală a murdăriei se face prin radare, periere şi ştergere.
îndepărtarea mecanică a murdăriei se bazează pe folosirea unor maşini abrazive,
iar îndepărtarea hidromecanică se bazează pe folosirea efectului abraziv al apei cu
presiune mare sub formă de jet lamelar.
Energia chimică este folosită pentru desprinderea, dispersia şi suspendarea
murdăriei în vederea îndepărtării prin spălare şi pentru distrugerea, reducerea viabilităţii
şi a ratei de multiplicare a microorganismelor rămase pe suprafeţe după curăţirea
hidromecanică (spălare).
Energia termică se foloseşte pentru îndepărtarea grăsimilor cu apă la o
temperatură mai ridicată ca temperatura de topire a acestora şi pentru creşterea eficienţei
energiei chimice (efectele energiei chimice cresc de până la două ori, odată cu creşterea
temperaturii cu 10°C).
Timpul mai îndelungat de menţinere a utilajelor la înmuiat, în bazine, face
posibilă reducerea consumului de energie chimică - agent de curăţire prin obţinerea
aceluiaşi efect de îndepărtare a murdăriei la concentraţii mai scăzute, de energie termică,
prin folosirea de apă pentru spălare la o temperatură mai redusă şi de energie cinetică prin
periere o perioadă mai mică de timp.
Decontaminarea microbienă în industria agroalimentară în accepţiunea.cea mai
generală este definită ca ansamblul de metode şi mijloace, care are drept scop distrugerea
agenţilor patogeni şi reducerea provizorie a celor nepatogeni din locurile în care se
prelucrează şi manipulează produse, care pot constitui alimente pentru om şi animale, în
vederea prevenirii îmbolnăvirii consumatorilor acestora.

NOŢIUNI

In literatura de specialitate, care se referă la decontaminarea microbienă în

industria agroalimentară sunt folosite o serie de noţiuni din care se vor menţiona câteva :
Sanitaţie - îndepărtarea murdăriei, indiferent de natura ei, respectiv de resturi alimentare,
corpi străini, microorganisme sub formă de biofilm, substanţe chimice (agenţi de curăţire,
sanitizanţi, produse microbicide), în mod economic de pe suprafeţele de închidere a
spaţiilor tehnologice, a utilajelor, inventarului etc. în scopul obţinerii de produse salubre
şi de înaltă calitate.

148
 Murdăria - materiale nedorite inclusiv biofilmul, în locuri şi la momente
nepotrivite, care pot proveni din procesul tehnologic, scurgeri, echipamente de
întreţinere, ambalaje, din mediu sub forma de praf şi microorganisme.
Biofilm - peliculă aderentă la suprafeţe de inox, aluminiu, nailon cu densitate mare,
polipropilen, etc. rezultată în urma multiplicării microorganismelor patogene neadmise
aşa cum sunt Salmonella spp, Listeria spp, etc. şi nepatogene, admise în anumite limite.
Pelicula aderentă este formată din corpul bacteriilor înlănţuite şi acoperite cu biopolimer
pentru protecţie faţă de factorii de mediu.
Produse alimentare cu risc scăzut - produse care necesită fierberea înainte de a fi
consumate
Produse alimentare cu risc ridicat - produse care nu necesită fierberea înainte de a
fi consumate şi produse răcite cu viaţă scurtă.
Programe tradiţionale de sanitaţie - programe care se aplică în întreprinderile în
care se fabrică produse cu risc scăzut; reduc riscul contaminării microbiene şi cu corpi
străini.
Programe pentru standarde ridicate de igienă - programe elaborate pe baza
sistemului HACCP, care se aplică în întreprinderile în care se fabrică produse alimentare
cu risc ridicat; asigură siguranţa alimentelor fabricate.
Zonă de risc - orice loc unde sunt prelucrate sau manipulate produse, care pot
constitui suport pentru dezvoltare a microorganismelor
Riscul - o posibilă contaminare a unui produs alimentar, indiferent de originea şi
felul său, care afectează starea de sănătate a consumatorului sau perioada sa de
conservare dacă nu se consumă imediat.

MURDĂRIA
CLASIFICAREA MURDĂRIEI

Murdăria poate fi clasificată după raporturile pe care la are cu suprafeţele pe/în

care se găseşte, după origine şi compoziţie.
Murdăria după raporturile pe care le are cu suprafeţele pe/în care se găseşte poate
fi: neaderentă, aderentă sau încrustată.
Murdăria neaderentă se găseşte liberă pe suprafeţe, fiind uşor îndepărtată prin
curăţire mecanică.
Murdăria aderentă se găseşte fixată mai mult sau mai puţin, în funcţie de natura
sa, dar şi a suprafeţelor cu care intră în contact. Aderenţa este mai mare în cazul
suprafeţelor rugoase, adsorbante, decât în cazul celor lise şi neadsorbante. Se
îndepărtează prin curăţire mecanică şi hidromecanică.
Murdăria încrustată se referă la impurităţile incluse în infractuozităţile
suprafeţelor cu care acestea au intrat în contact, fiind dificil de îndepărtat prin curăţire
mecanică şi hidromecanică.
Tipul de murdărie trebuie avut în vedere în decontaminarea microbienă, indiferent
de locul/obiectivul la care acesta se adresează pentru alegerea celor mai eficiente
mijloace de curăţire mecanică şi hidromecanică.

149
 Pentru alegerea agentului de curăţire se va avea în vedere compoziţia murdăriei,
mai ales în industria agroalimentară.

NATURA ŞI PROPRIETĂŢILE FIZICO-CHIMICE ALE MURDĂRIEI

Natura şi proprietăţile fizic-chimice ale murdăriei sunt elemente importante care

trebuie avute în vedere la alegerea agentului de curăţire.

RELAŢIA DINTRE MURDĂRIE ŞI SUPRAFEŢE; EVALUAREA GRADULUI DE

MURDĂRIE A SUPRAFEŢELOR

Posibilitatea de curăţire a murdăriei este strâns legată de structura suprafeţelor.

Astfel se consideră că posibilitatea de curăţire a suprafeţelor din: sticlă este de
100%;.inox este de 80%; aluminiu este de 70%; cauciuc este de 30% şi material plastic
este de 20%. Aspectul prezentat este deosebit de important, pentru siguranţa sub raport
microbien a alimentelor şi care subliniază necesitatea aplicării de substanţe microbicide.
Evaluarea gradului de murdărire a suprafeţelor se face în funcţie de cantitatea de
deşeuri, de murdărie liberă, aderentă şi încrustată. In funcţie de prezenţa deşeurilor şi
murdăriei se consideră că suprafeţele pot fi: foarte murdare, murdare şi puţin murdare.

NIVELUL DE RISC ÎN INDUSTRIA AGROALIMENTARĂ

Riscul poate fi de nivel: 0 - risc nul; 1 - risc minim; 2 - risc mediu; 3 - risc mare; 4
- risc foarte mare.
Zonele cu nivel zero de risc sunt reprezentate de spaţiile administrative, cu
excepţia celor sanitare.
Zonele cu nivel 1 de risc sunt reprezentate de zonele nealimentare (încăperi
destinate pentru ambalaje, agenţi curăţire, substanţe microbicide etc). Pentru igienizare se
aplică curăţirea mecanică şi hidromecanică folosind agenţi de curăţire fără aplicare
sistematică de substanţe microbicide.
Zonele cu nivel 2 de risc sunt reprezentate de spaţiile de stocare a produselor
ambalate. Pentru igienizare se aplică curăţirea mecanică şi hidromecanică, folosind soluţii
de sanitizanţi în cinci etape: pregătitoare; precurăţire; curăţire; clătire finală; limitarea
recontaminării şi multiplicării microorganismelor.
Zonele cu nivel 3 de risc sunt reprezentate de spaţiile de stocare a produselor
neambalate. Pentru igienizare se foloseşte un program de decontaminare microbienă în
opt etape: pregătitoare; curăţire mecanică, prespălare; curăţire hidromecanică (spălare);
clătire (limpezire) intermediară; aplicare de substanţe microbicide; clătire (limpezire)
finală; pregătirea pentru reducerea ciclului de producţie -limitarea recontaminărilor şi
multiplicării microorganismelor.
Zonele cu nivel 4 de risc sunt reprezentate de spaţiile de producţie, indiferent de
profil (tranşare, prelucrare, condiţionare). Pentru igienizare se foloseşte acelaşi program
de menţionat pentru zonele de nivel 3, dar cu o monitorizare strictă sub raport microbien.
Se consideră că riscul este mai mare pentru produsele care se consumă ca atare, fără
fierbere sau alt tratament termic.

150
 Fiecare întreprindere îşi defineşte nivelul de risc, în funcţie de profilul sau de
activitate, având în vedere circumstanţele care reduc şi cresc riscul.
Circumstanţele care reduc riscul sunt reprezentate de: manipularea produselor sub
formă preambalată; fabricarea de produse stabile şi/sau pH scăzut, de produse care se
consumă imediat ca atare sau care trebuie să fie fierte; folosirea de materie primă de
calitate foarte bună cu încărcătură microbienă redusă.
Circumstanţele care cresc riscul sunt reprezentate de: manipularea produselor sub
formă neambalată; gradul de igienă necorespunzător a suprafeţelor cu care produsele
intră în contact; fabricarea de produse fragile şi/sau cu pH ridicat; produse care se
consumă după o prealabilă conservare sau ca atare; produse care riscă să fie
transportate/conservate în condiţii de discontinuitate a lanţului frigorific sau să fie expuse
la căldură; produse destinate pentru segmentele de populaţie cu mare susceptibilitate la
îmbolnăviri (copii, bătrâni, imunodepresaţi).

ALEGEREA AGENŢILOR DE CURĂŢIRE

CONSIDERAŢII GENERALE

Alegerea agentului de curăţire se va face în funcţie de proprietăţile fizico-chimice

a murdăriei pe care dorim să o eliminăm. In acest sens trebuie avută în vedere puterea:
dispersantă; emulsionată; solubilizantă; complexantă-chelatoare şi degresantă.
Puterea dispersantă se referă la capacitatea de a dezagrega murdăria şi a o menţine
în suspensie.
Puterea emulsionantă se referă la capacitatea de a pune şi menţine în suspensie
grăsimile.
Puterea solubilizantă se referă la capacitatea de a dizolva substanţele organice şi
anorganice.
Puterea chelatoare (complexantă, sechstrantă) se referă la capacitatea de a evita
cristalizarea, precipitarea sau încrustarea substanţelor minerale pe/în materialele cu care
vin în contact.
Puterea degresantă se referă la capacitatea a dispersa şi emulsiona grăsimile.

CRITERII DE ALEGERE A AGENŢILOR DE CURĂŢIRE.

Alegerea agenţilor de curăţire se face în funcţie de natura suprafeţelor, de

compoziţia murdăriei şi a relaţiei eficienţă-cost

ALEGEREA SUBSTANŢELOR MICROBICIDE

Alegerea substanţelor microbicide se face în funcţie de acţiunea lor faţă de

microorganismele pe care dorim să le controlăm, respectiv bacterii Gram-negative,
Gram-pozitive sau sporulate, fungi, ciuperci şi virusuri

151
 SUBSTANŢE CHIMICE FOLOSITE ÎN DECONTAMINARE MICROBIENĂ

Pentru acţiunea de decontaminare microbienă în industria agroalimentară se

folosesc: apa; agenţii de curăţire; alcoolii; acizii; agenţi de sechestrare (chelatori).
Apa este ingredientul de bază al tuturor programelor de decontaminare microbienă în
industria agroalimentară datorită proprietăţilor sale. Astfel, apa: reprezintă un mediu de
transport pentru înlăturarea murdăriei; dizolvă compuşi ionici solubili şi alte substanţe;
emulsionează grăsimile la temperaturi mai mari ca punctul de topire al acestora; dislocă
murdăria aderentă la presiuni ridicate sub formă de jet lamelar; distruge
microorganismele în formă vegetativă la temperatura de peste 80°C; nu lasă rezidii pe
suprafeţe.
Pe lângă avantajele arătate, apa are şi dezavantajul că nu dizolvă compuşii
neionici şi că este un slab agent de înmuiere.
Agenţii de curăţire (surfactanţii organici, detergenţii) au proprietatea de a reduce
tensiunea superficială a apei, mărind capacitatea de înmuiere a acesteia. Aceştia se
clasifică în funcţie de încărcătura ionică în soluţie în ionici (anionici şi cationici) şi
neionici.
Se pot aplica sub formă de spumă, care asigură un timp de contact de până la 15
minute sau sub formă de gel, care asigură un timp de contact de peste 15 minute.
Alcalii prezintă capacitatea de a degrada proteinele, de a saponifica grăsimile şi au efect
cid puternic, inclusiv pentru spori. Prezintă dezavantajul că pot precipita sărurile din apa
dură şi forma spumă abundentă cu săpunurile, fapt care îngreunează limpezirea.
Acizii se folosesc pentru efectul microbicid şi pentru îndepărtarea depozitelor
minerale şi proteice.
Agenţii de sechestrare - chelatori se folosesc pentru a evita precipitarea ionilor
minerali din apa dură, formând cu aceştia compuşi solubili. Se pot adăuga la agenţii de
curăţire pentru a le mări capacitatea de dispersie şi clătire.

METODE DE DECONTAMINARE MICROBIENĂ ÎN INDUSTRIA AGRO-

ALIMENTARĂ

Decontaminarea microbienă în industria agroalimentară se poate face prin metode

fizice respectiv: căldura (apa caldă, vapori) pentru suprafeţe şi utilaje; filtrarea pentru aer
şi apă; radiaţiile ultraviolete pentru materiale mici curate; radiaţiile ionizante pentru
ambalaje şi chimice. In mod curent pentru decontaminarea microbienă se foloseşte
căldura şi substanţele (produsele) chimice.
Căldura este cea mai eficientă metodă de decontaminare microbienă, în situaţiile
în care se poate folosi, deoarece este necorozivă, uşor de măsurat, nu lasă rezidii şi
distinge toate microorganismele, atât sub formă vegetativă, cât şi sporulată.
Substanţele chimice sunt cel mai frecvent folosite în acţiunile de decontaminare
microbienă pentru curăţirea hidromecanică (spălare) sub formă de agenţi de curăţire şi
pentru distrugerea parţială sau totală a microorganismelor. Eficienţa acestora este
condiţionată, mai mult sau mai puţin, de prezenţa substanţei organice şi a altor substanţe,
de pH, de concentraţia folosită şi de timpul de contact asigurat.

152
 Prezenţa substanţei organice şi a altor substanţe (agenţi de curăţire, sărurile din
apa dură), pot afecta acţiunea microbicidă a produselor folosite în mod reactiv şi
nereactiv.
Afectarea reactivă se referă în special la produsele oxidante, a căror activitate
microbicidă este anihilată sau redusă mai mult sau mai puţin, prin intrarea în combinaţie
cu substanţele organice sau cu agenţi de curăţire.
Afectarea nereactivă a activităţii microbicide a produselor folosite este consecinţa
faptului ca substanţa organică se poate constitui într-o barieră, care protejează
microorganismele de acţiuniea produselor microbicide. Interpunerea substanţei organice
între microorganisme şi produsul microbicid subliniază necesitatea curăţirii mecanice şi
hidromecanice riguroase.
în ceea ce priveşte pH-ul, se subliniază necesitatea respectării prevederilor din
instrucţiunile de folosire a produselor pentru a obţine rezultatele scontate. Produsele pe
bază de clor acţionează eficient la un pH cuprins între 3-7,5, când se găseşte în soluţii sub
formă de clor liber şi HOCl". La pH mai mare de 7,5 majoritatea clorului se găseşte sub
formă de ion de clor OQ", care are o capacitate microbicidă de 1% din aceea a HOCl".
Din această cauză agenţii de curăţire alcalini cloruraţi nu trebuie să fie evaluaţi ca
microbicizi numai după conţinutul în clor.
Timpul de contact minim este considerat a fi de 5 minute, plecând de la premiza
că substanţele microbicide aplicate prin pulverizare rămân în contact cu suprafeţele
neorizontale această perioadă.
Concentraţia substanţelor microbicide este importantă pentru a obţine rezultate
favorabile şi trebuie asigurată la nivelele specificate de către producători în instrucţiunile
de folosire.
Folosirea produselor microbicide nu va duce niciodată la suprafeţe sterile, atât
timp cât acestea se găsesc în contact cu aerul atmosferic, dar pot fi libere de agenţi
zoonotici.

PROGRAME DE DECONTAMINARE MICROBIENĂ

ÎN INDUSTRIA AGROALIMENTARĂ

Programele de decontaminare microbienă în industria agroalimentară trebuie

elaborate pentru folosirea eficientă a apei, substanţelor chimice, altor materiale, utilajelor
şi forţei de muncă, în condiţii de siguranţă pentru operatori şi mediu, în scopul
îndepărtării murdăriei şi distrugerii microorganismelor şi obţinerii de produse alimentare
de înaltă calitate, care să nu afecteze starea de sănătate a consumatorilor. Acestea trebuie
structurate pe două etape, respectiv zilnice, pe perioada de producţie şi după perioada de
producţie şi periodice. în programe se vor stabili atribuţii individuale, cu timpi concreţi
de execuţie. Un loc important trebuie să-1 aibă monitorizarea programului sub raportul
încadrării în timp, dar şi în parametrii de calitate. Se vor cuprinde în programe întregul
inventar, toate spaţiile, inclusiv cele administrative şi grupurile sanitare; materialele, după
caz şi se va avea în vedere nivelul de risc, tipul de murdărie, natura şi caracteristicile
suprafeţelor, utilajelor, alegerea produselor, metodelor şi mijloacelor. Redactarea
programelor trebuie să fie clară, coerentă pe înţelesul tuturor participanţilor la realizarea
lor.

153
 Pe perioada de producţie programul de decontaminare microbienă trebuie să
cuprindă operaţiunile de curăţire mecanică şi/sau hidromecanică şi chiar aplicarea locală
de substanţe microbicide, după caz, pentru îndepărtarea murdăriei grosiere şi distrugerea
microorganismelor pentru a menţine un grad de igienă înalt, compatibil cu nivelul ţintă de
calitate şi siguranţă a produselor. Efectuarea operaţiunilor menţionate lasă locul de lucru
la încheierea programului de producţie în bune condiţii, facilitând munca echipei
specializate pentru decontaminare microbienă. Este interzisă folosirea pe timpul lucrului
a utilajelor care produc aerosoli. Sunt acceptate numai tehnicile manuale, iar din cele
mecanice numai raclatoarele pentru pardoseală şi periile electrice.
După terminarea activităţilor de producţie programul de decontaminare
microbiene trebuie să aibă în vedere următoarele 8 etape: pregătirea pentru
decontaminarea microbienă; curăţirea mecanică, prespălarea (preclătirea); curăţirea
hidromecanică (spălarea); limpezirea intermediară; aplicarea de agenţi microbicizi;
limpezirea finală; pregătirea pentru reluarea ciclului de producţie.
Pregătirea pentru decontaminarea microbienă constă în principal în: oprirea
funcţionării utilajelor folosite în activitatea de producţie; protejarea faţă de infiltraţiile de
apă şi faţă de diferitele soluţii folosite a părţilor din instalaţii/utilaje sensibile la acestea;
demontarea echipamentelor care necesită această operaţiune şi stocarea lor pe rafturi,
mese, grătare sau introducerea lor în bazine pentru înmuierea murdăriei.
Curăţirea mecanică vizează îndepărtarea murdăriei neaderente sau slab aderente
manual, cu lopata şi prin periere sau radare sau mecanic, cu aspirator special.
Prespălarea se face cu apă rece, la presiune scăzută, de sus în jos, de la pereţi spre
gurile de scurgere sau canale colectoare dinspre zonele curate spre cele murdare, pentru a
îndepărta resturile de murdărie, de dimensiuni mici şi a murdăriei slab aderente
neîndepărtate prin curăţire mecanică. Apa caldă la temperaturi mai ridicate decât
temperatura de topire a grăsimilor se foloseşte pentru îndepărtarea murdăriei provenite
din acestea. Folosirea de apă foarte caldă pentru îndepărtarea murdăriei de origine
proteică, conduce la coagularea acesteia şi la creşterea aderenţei la suprafeţele supuse
spălării.
Curăţirea hidromecanică se bazează pe folosirea soluţiilor de agenţi de curăţire
adecvaţi condiţiilor concrete din unitatea în cauză, la temperaturile, pH-ul şi în
concentraţiile înscrise în instrucţiunile elaborate de producătorii acestora şi a utilajelor
care să asigure îndepărtarea murdăriei aderente şi încrustate. Agenţii de curăţire se pot
aplica, în funcţie de suprafaţă manual (cârpă, burete) sau mecanic (pompe, tun pentru
spumă).
Limpezirea intermediară are drept scop îndepărtarea cu apă rece la presiune
redusă a murdăriei aderente detaşate şi dispersate de pe suprafeţe şi menţinută în
suspensie de soluţia de curăţire folosită şi a reziduurilor acesteia.
Aplicarea de agenţi microbicizi, respectiv de căldură sau de substanţe microbicide
are drept scop distrugerea microorganismelor, total sau parţial sau reducerea viabilităţii
acestora. Substanţele microbicide se pot aplica prin pulverizarea sau prin tehnologia ULV
sau TF cu condiţia ca reînceperea lucrului să se facă la un interval suficient de timp
pentru depunerea aerosolilor. Pe piaţă sunt disponibile pompe cu regim de lucru în 2-3
poziţii pentru prespălare, curăţare, aplicare substanţe microbicide.
Limpezirea finală se face cu apă potabilă caldă la presiune redusă şi are drept scop
îndepărtarea reziduurilor de substanţe microbicide.

154
 Pregătirea condiţiilor pentru reluarea unui nou ciclu de producţie are în vedere:
uscarea suprafeţelor elementelor de închidere şi a utilajelor prin ventilaţie, flux de aer
cald în circuit închis; îndepărtarea excesului de apă; prevenirea contaminării încrucişate
din alte surse (folosirea de ecrane, băi pentru decontaminarea microbienă a
încălţămintei).
Contaminarea încrucişată se poate evita prin eşalonarea corectă şi raţională a
operaţiunilor după cum urmează: îndepărtarea murdăriei neaderente, slab aderente şi din
infractuozitate, în primul rând de pe echipamente, iar în al doilea rând de pe suprafeţele
de închidere a spaţiilor de lucru; prespălarea echipamentelor şi a suprafeţelor elementelor
de închidere de sus în jos, dinspre pereţi spre gurile de colectare sau canale colectoare,
dinspre zonele curate spre cele murdare; curăţirea hidromecanică a utilajelor şi a
suprafeţelor elementelor de închidere, repetate, după caz; prelimpezirea utilajelor şi a
suprafeţelor elementelor de închidere; aplicarea agentului microbicid pe echipament şi
suprafeţele elementelor de închidere şi limpezirea finală a echipamentelor şi a
elementelor de închidere; schimbarea echipamentului de lucru, dacă uscarea suprafeţelor,
eliminarea excesului de apă se face de către personalul care a făcut şi restul operaţiunilor.
Practicile periodice pot fi săptămânale sau lunare şi au drept scop aplicarea unor
proceduri mai drastice pentru suprafaţa elementelor de închidere şi/sau a utilajelor, care
nu fac obiectul acţiunilor de curăţire şi aplicarea de substanţe microbicide zilnice.
Spaţiile administrative trebuie să ocupe un loc important, în activitatea de
decontaminare microbienă, la fel ca cele de producţie. Se va avea în vedere numai
maturatul umed, folosirea de aspiratoare cu reţinerea prafului în substrat lichid.

EVALUAREA EFICIENŢEI DECONTAMINĂRII MICROBIENE ÎN INDUSTRIA

AGROALIMENTARĂ

Evaluarea eficienţei decontaminării microbiene în industria agroalimentară se

poate face prin examene organoleptice şi de laborator.
Examenele organoleptice se execută după curăţirea mecanică şi hidromecanică şi
se referă la: inspecţia suprafeţelor la lumină puternică; perceperea strălucirii, a petelor, a
grăsimii sau biofilmului de pe suprafeţe; ştergerea cu hârtie albă, trecerea cu pămătuful la
unghiuri în tubulatură sau răzuirea cu lama a suprafeţelor; mirosirea produselor pe flux
înaintea adaosului de aditivi; trecerea degetelor sub mobilier, pe grilele aparatelor de
condiţionare aer sau loc de strângerea apei condensate, etc. Aceste examene, deşi
subiective sunt deosebit de utile pentru asigurarea siguranţei alimentelor.
Indiferent dacă organizaţia (întreprinderea) are implementat sistemul de
management al calităţii şi HACCP, rezultatele examenului organoleptic sub formă de
observaţii se înregistrează pe fişe de către personalul operator (instruit în acest sens) şi
validate de către personalul de supraveghere şi de control.
Obiectivitatea înscrierilor şi a validărilor acestora pe fişe se poate verifica zilnic,
prin teste rapide sau periodic, prin teste microbiologice.
Testele rapide, moderne nu exclud testele microbiologice clasice şi se bazează pe
recoltarea de probe de sanitaţie şi analiza lor prin una din următoarele metode:
impedimetrie (măsoară nivelul de dezvoltare a microorganismelor în mediul de cultură,
care schimbă rezistenţa electrică a acestuia); bioluminiscenţa (determină numărul de
microorganisme viabile rămase după decontaminare microbienă prin măsurarea

155
luminiscenţei acestora; se pot folosi mai multe tehnici dintre care cea mai uzuală se
bazează pe determinarea adenozin trifosfatului - ATP); determinarea colorimetrică
semicantitativă a cantităţii de proteină pe cm2 - rezultatul decontaminării microbiene este
bun dacă cantitatea de proteină este de. sub 10 mcg/cm2 (Bioclean, comercializată de
S.C. Farmavet S.A.); turbidometric (determinarea turbidităţii mediului de cultură
însămânţat cu tamponul de sanitaţie ca urmare a dezvoltării microorganismelor rămase
viabile pe suprafeţele decontaminate microbien).
Testele rapide prezintă marele avantaj că rezultatele se obţin repede, până la 15
minute, cu excepţia turbidometriei care necesită mai multe ore, făcând, astfel posibilă
refacerea imediată a decontaminării microbiene în ansamblul său sau numai a unor etape.
Testele microbiologice clasice se execută în laboratoare de stat sau private,
autorizate de autoritatea sanitară veterinară competentă şi se fac pe probe de sanitaţie care
se recoltează conform normelor sanitare veterinare.
Rezultatele obţinute sunt nivele de referinţă şi dovezi de audit şi de validare a
celorlalte tipuri de metode folosite.
In interpretarea rezultatelor obţinute şi a măsurilor corective ce trebuie luate, un
rol important îl are prelucrarea informaţiilor din banca de date.
Rezultatele bune a evaluării eficienţei decontaminării microbiene evidenţiază
calitatea programelor, a personalului, a dotărilor şi a produselor chimice folosite etc.
Acestea sunt o garanţie a calităţii alimentelor produse, a menţinerii/fidelizării clienţilor şi
a profitului.

156
 BIBLIOGRAFIE

1. ASANICĂ V. - Aspecte ecologice în tehnicile de dezinfecţie avansată. Buletin

Informativ, Societatea Medicilor Veterinari în Patologia Aviară şi Animalelor Mici din
România, 12, 3, 55-57, 2001.
2. ASANICĂ V. - Criterii de bază în alegerea substanţelor decontaminante. Buletin
Informativ, Societatea Medicilor Veterinari în Patologia Aviară şi Animalelor Mici din
România, 13,4, 17-21, 2003.
3. ASANICĂ V. - Recomandări privind măsurile de biosecuritate aplicabile în cazul
influenţei aviare. Buletin Informativ, Societatea Medicilor Veterinari în Patologia Aviară
şi Animalelor Mici din România, 14,4, 33-35, 2003.
4. BACIU A. şi col. - Soluţii moderne în controlul presiunii infecţioase din fermele
avicole. Buletin Informativ, Societatea Medicilor Veterinari în Patologia Aviară şi
Animalelor Mici din România, 13,3, 12-16, 1999.
5. BRUINS şi col. - Environmental cosiderations of disinfectants used in agriculture,
Revue Science Technique, OIE, 14.1, 81-92, Imprimerie Douladoure-Toulouse, 1995
6. CANCELLOTI F.M. - Air craft and ship disinfection, Revue Science Technique,
OIE, 14.1, 177-179, Imprimerie Douladoure-Toulouse, 1995.
7. COMAN I. şi col. - Profilaxia nespecifică în bolile infecţioase şi parazitare a
animalelor de fermă, Ed. Ceres, Bucureşti, 1982.
8. COMAN I. şi col. - Decontaminarea, voi I, Ed. Satya, Iaşi, 1997.
9. CORN J.H. şi col. - Disinfection and wildlife, RH, OIE, 14.2 455-466, Imprimerie
Douladoure-Toulouse, 1995.
10. CRAW R. şi col. - Strategia HACCP în biosecuritatea fermelor de animale.
Buletin informativ, Societatea Medicilor Veterinari în Patologia Aviară şi Animalelor
Mici din România, 13.4, 21-24, 2003.
11. DECUN M. - Evacuarea, prelucrarea şi valorificarea dejecţiilor din fermele
zootehnice. Editura Ceres, Bucureşti, 1984.
12. DECUN M. - Sanitaţie veterinară. Editura Helicon, Timişoara, 1995.
13. DECUN M. - Igiena veterinară şi protecţia mediului. Editura Helicon, Timişoara,
1997
14. DEUCN M. - Legislaţie pentru managementul calităţii produselor de origine
animală. Editura Mirtan, Timişoara, 1999.
15. DECUN M. - Vulnerabilitatea şi protecţia animalelor. Editura Mirtan, Timişoara,
2001.
16. DECUN M. - Etologia, bunăstarea şi protecţia animalelor. Editura Mirtan,
Timişoara, 2004.
17. DWYER R.H. - Disinfecting equinefacilities. Revue Science Technique, OIE,
14,2, 403-418, Imprimerie Douladoure-Toulouse, 1995.
18. FORD N.B. - Disinfection procedures for personnel and vehicles Entering. Revue
Science Technique, OIE, 14,2, 393-401, Imprimerie Douladoure-Toulouse, 1995.
19. FOTHERINGHAM V.J.C. - Disinfection of live. Revue Science Technique, OIE,
14,2, 393-401, Imprimerie Douladoure-Toulouse, 1995.
20. GROW A.G. - Writing quidelines to require disinfection. Revue Science
Technique, OIE, 14,2, 393-401, Imprimerie Douladoure-Toulouse, 1995.

157