COMUNICARE TERAPEUTICĂ

ODETTE DIMITRIU

Familiei mele şi îndeosebi fetei mele dragi, Mara

1
 CUPRINS

Introducere
I ASPECTE GENERALE ALE COMUNICĂRII
TERAPEUTICE
1. Structura temporală a psihoterapiei şi producerea
schimbării
2. Psihoterapia ca act de comunicare
3. Dialogul terapeutic
II PARTENERII COMUNICĂRII TERAPEUTICE:
PSIHOTERAPEUTUL ŞI PACIENTUL
1. Psihoterapeutul - actor şi regizor al relaţiei cu
pacientul
2. Caracteristicile comportamentale ale
psihoterapeutului - evaluările pacientului cu privire la
stilul terapeutic
3. Pacientul - faţă în faţă cu problema sa şi cu terapeutul
III MODELE ALE RELAŢIEI PSIHOTERAPEUTICE
1. Relaţia psihoterapeutică în perspectivă generală
2. Relaţia de tip transferenţial
3. Contractul sau alianţa psihoterapeutică
4. Relaţia centrată pe realitate şi obiect
5. Alianţa terapeutică în psihoterapia relaţională
IV COMUNICAREA EMPATICĂ ÎN PSIHOTERAPIE
1. Conceptualizări ale empatiei
2. Raportul empatiei cu psihoterapia
V COMUNICAREA HIPNOTICĂ ÎN PSIHOTERAPIE
1. Sugestia şi sugestibilitatea
2. Hipnoza şi hipnotizabilitatea
3. Şcoala lui Milton H. Erickson
4. Tehnici de consonanţă terapeutică în programarea
neurolingvistică
VI MODALITĂŢI DE ANTRENARE A
DISPONIBILITĂŢILOR DE COMUNICARE ALE
VIITORILOR TERAPEUŢI

2
1. Manifestarea empatiei în psihoterapie
2. Manifestarea respectului, căldurii, autenticităţii,
autodezvăluirii
3. Monitorizarea procesului de interacţiune terapeutică
4. Aplicarea intervenţiilor terapeutice (clarificarea,
confruntarea, restructurarea cognitivă, interpretarea,
recadrarea, evitarea formulărilor negative,
prescrierea temelor pentru acasă, utilizarea tehnicilor
paradoxale, utilizarea prescripţiei simptomului,
crearea ambiguităţii, utilizarea simbolurilor şi a
ritualurilor, utilizarea metaforelor, anecdotelor şi
poveştilor, utilizarea autosurprinderii, a notării
gândurilor adaptative şi a segmentării
5. Dificultăţi apărute în practica clinică: întreruperea/
abandonarea terapiei şi utilizarea rezistenţelor
pacienţilor în psihoterapie
6. Finalizarea psihoterapiei
7. Empatia şi hipnoza în psihoterapie.Un studiu de caz

3
 INTRODUCERE

Pacienţii vin în cabinetele noastre cu o mare varietate de

probleme şi plângeri. Ar trebui să posedăm abilităţi, atât
conceptuale, cât şi tehnice, pentru a şti să traversăm cu succes
terenul clinic al anxietăţii, singurătăţii, depresiei, conflictelor
interpersonale, tulburărilor alimentare, consumului de
substanţe, problemelor dintre părinţi şi copii, disputelor
maritale, disfuncţiilor sexuale etc. Deşi fiecare caz este unic,
unele elemente care ţin de o bună comunicare terapeutică ar
putea să ne fie utile.
Se spune că psihoterapia este atât o ştiinţă, cât şi o artă!
A înţelege contribuţia celor două dimensiuni şi a dobândi un
echilibru adecvat al acestora de-a lungul derulării
psihoterapiei, devine esenţial în accelerarea schimbării
pacientului.
Parafrazându-l pe M. Hoyt, considerat un om al Renaşterii
în câmpul psihoterapiilor scurte, suntem interesaţi de patru
factori E în terapie: unul care ţine de estetică (este terapia
atractivă şi interesantă?); altul care ţine de etică (degajă
respect reciproc, încurajează autonomia pacientului?); altul
care ţine de eficienţă (este terapia folositoare şi
funcţionează?); şi nu în ultimul rând, altul care ţine de
empatie. De-a lungul activităţii mele terapeutice, am fost
interesată de capacitatea şi conduita empatică a practicianului,
considerate drept factori predictivi importanţi ai succesului în
psihoterapie.
Au trecut 10 ani de la publicarea celor două cărţi ale mele,
„Tehnici psihoterapeutice” şi „Empatia în psihoterapie”. Pe
de o parte, am abordat această tematică a tehnicilor
psihoterapeutice având ca determinare faptul de a fi lucrat o
perioadă relativ lungă de timp în cercetarea psihologică,
ocupându-mă îndeosebi de problematica psihoterapiei, atât ca
cercetare fundamentală, cât şi ca activitate practică propriu-
zisă. Pe de altă parte, studiul dedicat empatiei în psihoterapie

4
a scos în relief existenţa unei aptitudini specifice a
competenţei psihoterapeutului - predictivitatea empatică. În
câteva cuvinte, esenţa acestei disponibilităţi particulare rezidă
în competenţa cu care psihoterapeutul ajunge să cunoască
nevoile unice şi specifice ale pacientului, să proiecteze
direcţiile programului terapeutic (aşa-numita „terapie făcută la
comandă” care să se muleze pe cerinţele fiecărui pacient) şi să
anticipeze rezultatele benefice cele mai probabile ale
tratamentului. În plus, prin intermediul predictivităţii
empatice, terapeutul poate să evalueze punctele tari şi
resursele pacienţilor săi, favorizând activarea şi stimularea
disponibilităţilor acestora. Avem convingerea că experienţa de
a se simţi înţeleşi în profunzime şi în mod susţinut de
terapeutul lor, le va conferi pacienţilor un mai mare sens de
coeziune, stabilitate şi vitalitate.
Vom face câteva discuţii despre contextul şi cadrul
terapeutic, natura dialogului terapeutic şi psihoterapia - ca act
de comunicare. Vom vorbi despre partenerii de comunicare,
pe de o parte, psihoterapeutul - actor şi regizor al relaţiei cu
pacientul, pe de altă parte, pacientul - aflat faţă în faţă cu
problema sa şi cu terapeutul. Vom prezenta şi analiza
principalele modele ale relaţiei psihoterapeutice (relaţia de tip
transferenţial, contractul sau alianţa terapeutică, relaţia
centrată pe realitate şi obiect, alianţa terapeutică în
perspectiva psihoterapiei relaţionale). Dată fiind formarea
mea în domeniul psihoterapiilor comportamentale, vom
analiza mai în detaliu alianţa terapeutică din cadrul acestor
abordări, cu accent îndeosebi pe terapiile comportamentale
(Skinner, Wolpe, Bandura), cognitiv-comportamentale (Beck,
Meichenbaum, Mahoney, Seligman), multimodale (Lazarus),
raţional-emotive şi comportamentale (Ellis).
Vom intra apoi în intimitatea procesului terapeutic şi vom
oferi câteva informaţii relevante despre natura intervenţiilor
terapeutice: clarificarea, confruntarea, interpretarea,
recadrarea/resemnificarea, evitarea formulărilor negative,

5
prescrierea temelor pentru acasă, utilizarea tehnicilor
paradoxale, utilizarea prescripţiei simptomului, a simbolurilor
şi ritualurilor, a metaforelor, anecdotelor şi poveştilor,
utilizarea autosurprinderii, a notării gândurilor adaptative şi a
segmentării problemei pacientului.
În vederea reliefării specificului comunicării terapeutice,
ne-am propus să analizăm comunicarea de tip empatic şi cea
de tip hipnotic, precum şi beneficiile acestor tipuri de
comunicare în psihoterapiile actuale. Partea finală a cărţii va
fi dedicată prezentării unor posibile modalităţi de antrenare a
deprinderilor de comunicare ale specialiştilor din domeniul
clinic (prin manifestarea empatiei, respectului, căldurii,
autenticităţii, autodezvăluirii şi prin monitorizarea procesului
de interacţiune). De asemenea, vom lua în discuţie
principalele dificultăţi apărute în practica clinică
(întreruperea/abandonarea terapiei), precum şi diverse
modalităţi de utilizare a rezistenţelor pacienţilor în
psihoterapie. În această perspectivă, rezistenţele vor fi
considerate drept posibili aliaţi şi nicidecum inamici de care
ar trebui să ne ferim în desfăşurarea terapiei.
Această carte se adresează psihologilor, medicilor,
asistenţilor sociali, pedagogilor şi tuturor celor interesaţi de
stabilirea relaţiilor de ajutor.
Le mulţumesc profesorilor mei care mi-au acordat un
sprijin valoros şi constant pe tot parcursul formării mele ca
psihoterapeut. De asemenea, le mulţumesc studenţilor,
masteranzilor şi psihoterapeuţilor aflaţi în supervizare cu
care desluşim împreună tainele unei bune comunicări
terapeutice. Le mulţumesc pacienţilor mei pentru „cadoul” pe
care mi-l oferă de fiecare dată, acela de a-şi dezvălui sufletul.
Nu în ultimul rând, le mulţumesc colaboratorilor mei,
formatorilor, cursanţilor şi membrilor Asociaţiei de
Hipnoterapie şi Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală
(AHPCC), ale căror întrebări vii şi incitante m-au ajutat să-mi
structurez gândurile şi să finalizez această carte.

6
 I. ASPECTE GENERALE ALE COMUNICĂRII
TERAPEUTICE

Psihoterapia presupune în mod esenţial un tip special de

comunicare între terapeut şi unul sau mai mulţi pacienţi,
propunându-şi drept obiectiv producerea unor schimbări
dezirabile în cazul pacientului. Deşi psihoterapia este o
interacţiune verbală, ea diferă de conversaţiile sociale
obişnuite, în termeni de obiective propuse, scopuri stabilite,
emoţii vehiculate, teme de discuţie abordate, cadru de
desfăşurare şi roluri asumate de cei implicaţi în comunicare.
Comunicarea terapeutică poate fi eficientă sau ineficientă,
corectă sau incorectă, adecvată sau inadevată. Cea ineficientă
implică blamarea, desconsiderarea sau criticarea pacientului,
accentuează deficienţele sale şi îi sporeşte anxietatea. Cea
eficientă îi reduce pacientului anxietatea de bază (ca urmare a
pespectivei temporale îndelungate a afecţiunii sale) şi îi
generează speranţă şi încredere, sentimente care vor dăinui
după ce terapia va lua sfârşit. Într-o comunicare eficientă se
subliniază responsabilitatea pacientului de a se schimba. Vor
fi întărite punctele forte şi abilităţile pacientului, nu
slăbiciunile şi lipsurile sale. În aceasta constă apelul recent la
o psihologie pozitivă: „Mesajul nostru este de a reaminti celor
din domeniu că psihologia nu este doar studiul patologiei,
slăbiciunii şi prejudiciilor; este şi studiul forţei şi virtuţii.
Tratament nu înseamnă doar repararea a ceea ce s-a stricat, ci
şi îngrijirea a ceea ce este mai bun” (Seligman şi
Csikszentmihalyi, 2000, cit. din Hoyt, 2006).
În general, orice comunicare este legată şi dependentă de
contextul în care se desfăşoară. Cu alte cuvinte, comunicarea
capătă sens în raport cu contextul său. Contextul
psihoterapeutic oferă o anumită semnificaţie evenimentelor
din cursul psihoterapiei. Elementele care ţin de context ar
trebui să fie considerate în calitate de factori organizatori ai
câmpului psihoterapeutic, în aceeaşi măsură în care, în

7
societăţile organizate, activităţi variate au loc în limite definite
cultural: şcoala este locul unde studiezi, familia este locul
unde creşti, cabinetul de psihoterapie este locul unde se
solicită şi se acordă ajutor psihologic (E. Gilliéron, 1992).
Dacă un context este determinat de circumstanţele
externe, cadrul este creat sau definit de interlocutori. De altfel,
cadrul psihoterapeutic defineşte psihoterapia şi îi delimitează
frontierele. În plus, noţiunea de cadru determină o înţelegere
mai aprofundată a următorilor doi factori:
1. tehnica psihoterapeutică utilizată;
2. „dispozitivul terapeutic” - datele prestabilite ale unei
şedinţe de psihoterapie (frecvenţa şi durata şedinţelor,
dispoziţia locurilor etc).
Tehnica psihoterapeutică implică faptul că, de-a lungul
desfăşurării şedinţelor de psihoterapie, terapeutul şi pacientul
respectă un anumit număr de reguli specifice. În orice formă
de psihoterapie se emit reguli care permit distingerea
comportamentelor pacientului şi terapeutului din timpul
şedinţelor, de cele care au loc în viaţa curentă. În fapt, este
vorba de „cadrul socio-cultural” al tratamentului.
Funcţia primordială a cadrului este de a stabili un câmp
psihoterapeutic în interiorul unei culturi date. Această funcţie
este dublă şi complementară:
a. conferă o anumită semnificaţie actelor
psihoterapeutului şi pacientului: ceea ce se întâmplă în
cabinet, de-a lungul unei perioade de timp, este de natură
terapeutică;
b. cadrul îi influenţează pe ambii protagonişti ai relaţiei în
aşa fel încât să devină posibilă activitatea terapeutică
îndreptată în direcţia schimbării.
Pentru a preciza mai bine noţiunea de cadru, menţionăm
că terapeutul nu dirijează şi ghidează pacientul, ci procesul
psihoterapeutic în ansamblul său. Regulile care regizează
relaţia psihoterapeutică îl privează pe pacient de referinţele
sale culturale obişnuite, plasându-l, într-o anumită măsură, în

8
centrul lumii, cu toate neliniştile, frustrările şi anxietăţile pe
care existenţa i le provoacă. A admite că terapeutul dirijează
şi ghidează psihoterapia implică faptul că acesta devine garant
al bunei desfăşurări a procesului, pentru care pacientul îşi dă
acordul.
„Dispozitivul terapeutic” se referă la datele concrete şi
fixe oferite de dimensiunea spaţială şi temporală. Putem
distinge următoarele elemente:
a. numărul de persoane prezente
b. dispoziţia locurilor
c. planificarea timpului

a. În funcţie de numărul de persoane, se disting două

forme de psihoterapie: individuală şi de grup. De pildă, se
cunoaşte faptul că situaţia de grup provoacă mişcări regresive
masive. În acest mod, grupul terapeutic devine sediul
fenomenelor regresive, în cadrul căruia sentimentele
comunităţii de scopuri şi de alianţă predomină, favorizând
descărcări emoţionale şi acţiuni de identificare ale
participanţilor. În terapia de grup, coeziunea este analogul
relaţiei terapeut-pacient din terapia individuală. Grupul de
psihoterapie devine un microcosmos social, o reprezentare în
miniatură a universului fiecărui membru (Y.D. Yalom, M.
Leszcz, 2008). În lucrarea de faţă se va realiza o analiză mai
aprofundată asupra caracteristicilor relaţiei terapeutice din
cadrul psihoterapiei individuale.
b. Toate procesele psihoterapeutice comportă un joc
interactiv între cei doi protagonişti ai relaţiei. De aceea, în
domeniul dinamicii interactive, modificarea dispozitivului
terapeutic va căpăta o mare importanţă.
Dispozitivul curei analitice (canapea–fotoliu) întăreşte
neutralitatea psihoterapeutului care evită privirea pacientului
său. Dinamica interactivă este micşorată, iar schimburile se
realizează, în mod esenţial, prin cuvânt. Pacientul se supune
vocii analistului său, nu-i răspunde decât cu o anumită

9
întârziere. Acest dispozitiv face ca aşteptările pacientului să
fie canalizate spre cuvântul (bun sau rău) al analistului său.
În situaţia de faţă în faţă, punctele de interacţiune vor
creşte, iar schimburile sunt imediate datorită importanţei
privirii. Privirea şi, în general, întregul comportament
nonverbal pot susţine sau contrazice cuvântul. Congruenţa
terapeutului („acordul deplin între experienţă, conştiinţă şi
comunicare”, C. Rogers, 1968) capătă o valoare importantă în
psihoterapiile actuale.
c. Temporalitatea vizează doi factori: frecvenţa şedinţelor
şi durata psihoterapiei. Se consideră că o creştere a frecvenţei
şedinţelor unei psihoterapii favorizează dependenţa de
psihoterapeut. Pacientul amână ceea ce poate face în ziua
respectivă în vederea însănătoşirii sale, ştiind că viitoarea
şedinţă este foarte apropiată. Se impune o nuanţare, în sensul
că acest aspect nu este valabil decât în cazul structurilor
nevrotice de personalitate.
În privinţa duratei psihoterapiei, în terapiile scurte se
fixează cu pacientul un termen al terapiei. Psihoterapia scurtă
poate implica o singură şedinţă (Bloom, 1981) sau poate
merge până la 40-50 de şedinţe (în medie 20 de şedinţe). În
psihanaliză, cura poate dura 8 ani sau poate chiar mai mult.
Cele două proceduri privind durata psihoterapiei au, în mod
evident, un impact diferit asupra dinamicii relaţiei. Astfel,
fixarea unui termen îi poate trezi pacientului o teamă de
imperfecţiune şi îi poate favoriza dezvoltarea unui
comportament excesiv de dinamic. Absenţa termenului,
dimpotrivă, îi trezeşte o atitudine autocontemplativă şi se
aşteaptă de cele mai multe ori ca psihoterapia să decurgă
perfect în cazul său.
Terapiile de lungă durată se concentrează pe interpretare,
unealta emiterii ipotezelor. Fiind o terapie de profunzime, ea
îţi propune să producă modificări de durată la nivelul
personalităţii pacienţilor.

10
 În terapiile scurte se pleacă de la premisa că toţi pacienţii
trebuie să-şi rezolve anumite probleme (nu toate) în câteva
şedinţe de psihoterapie. Terapeutul specializat în demersuri
scurte se concentrează pe intervenţia terapeutică şi pe
rezolvarea propriu-zisă a problemei pacientului. Prin urmare,
el poate să refuze un pacient pentru că nu are nevoie de
terapie, spre deosebire de adepţii terapiilor de lungă durată
care afirmă că terapia este valoroasă pentru oricine.
Ce le-ar putea reproşa terapeuţii de lungă durată celor de
scurtă durată? Faptul că nu sunt capabili să-şi menţină
pacienţii pe o perioadă mai lungă de timp (J. Haley, 1990). În
plus, terapiile de scurtă durată sunt considerate de aceştia ca
fiind mai degrabă superficiale. Ca replică, terapeuţii de scurtă
durată spun că nu a fost găsită o corelaţie între durata terapiei
şi succesul acesteia. Dată fiind formarea mea în domeniul
terapiilor scurte, vom expune în continuare câţiva factori
comuni pe care îi regăsim în majoritatea terapiilor care sunt
proiectate în mod deliberat să fie succinte şi de scurtă durată
(Budman, 1992):
 O alianţă terapeutică rapidă şi în general pozitivă între
terapeut şi pacient.
 Focalizare, specificarea clară a scopurilor realizabile
ale tratamentului.
 Definirea clară a responsabilităţilor pacientului şi
terapeutului.
 Aşteptările cu privire la schimbare, convingerea că
schimbarea se află în mâna pacientului.
 Orientare aici-şi-acum (şi apoi), o focalizare
terapeutică asupra prezentului şi viitorului apropiat, mai
degrabă decât asupra trecutului îndepărtat.
 Convingerea pacientului de a trăi experienţe noi.
 Sensibilitatea la durată, o conştientizare a faptului că
„prezentul este un dar”, înţelegerea că viaţa este limitată şi că
nu pot fi rezolvate toate problemele, dar că acum se pot face
unele schimbări importante.

11
 Din perspectiva constructivismului strategic se pleacă de
la „politica paşilor mărunţi”, enunţată de Karl Popper. În
natură, întotdeauna marile schimbări au fost catastrofice sau
cataclismice. În schimb, negentropia lucrează încet, în linişte
şi în paşi mici. Ca terapeuţi, vom funcţiona mai bine dacă
„începem să ne vedem mai degrabă ca slujitori ai negentropiei
decât ca mari vindecători sau presupuşi guru” (G. Nardone şi
P. Watzlawick, 2005). Acum multe secole în urmă, această
perspectivă a fost exprimată într-o povestire minunată:

După moartea sa, Sufi Abu Bakr Shibli a apărut în visul

unuia dintre prietenii săi. „Cum te-a tratat Dumnezeu?”, l-a
întrebat prietenul. Sufi a răspuns: „Cum stăteam eu în faţa
tronului său, m-a întrebat: Ştii de ce te iert? Eu i-am răspuns:
Datorită faptelor mele bune? Iar Dumnezeu a spus: Nu, nu
din cauza acelor fapte. L-am întrebat: Deoarece am fost
sincer în adoraţia mea faţă de tine?, iar Dumnezeu mi-a spus:
Nu. Apoi L-am întrebat: Datorită pelerinajelor şi călătoriilor
mele făcute în scopul de a dobândi cunoaştere şi de a-i
lumina pe ceilalţi?, iar Dumnezeu a spus din nou: Nu, nu
datorită acestor fapte. Aşa că L-am întrebat: O, Doamne,
atunci de ce m-ai iertat?, iar El a răspuns: Îţi aminteşti cum
într-o zi rece de iarnă te plimbai pe una din străzile
Bagdadului şi ai văzut o pisică înfometată care căuta
disperată un adăpost pe un vând geros, iar tu ai avut milă
faţă de ea, ai pus-o în haina ta călduroasă şi ai dus-o la tine
acasă? I-am răspuns: Da, Dumnezeule, îmi amintesc. Iar
Dumnezeu a spus: Deoarece ai fost bun cu acea pisică, Abu
Bakr, de aceea te-am iertat” (A. Schimmel, 1983, cit. din G.
Nardone şi P. Watzlawick, 2005).

1. Structura temporală a psihoterapiei şi producerea

schimbării

12
 Desfăşurarea fiecărei şedinţe de terapie poate fi
conceptualizată ca având cinci etape sau stadii (M. Hoyt).
Aceste etape tind să apară în succesiune şi fiecare decurge din
cea anterioară, astfel încât următoarea este o precondiţie a
parcurgerii cu succes a celei anterioare. Pacientul alege
terapia înainte de a forma o alianţă; alianţa terapeutică
stabileşte baza pentru definirea scopurilor; stabilirea
scopurilor duce la concentrarea asupra unor strategii specifice
de schimbare; atingerea scopurilor antrenează discuţii cu
privire la sarcinile pentru acasă, prevenirea recăderilor şi
perioada de pauză; finalul se îndreaptă către dezvoltarea
continuă a pacientului şi posibila sa întoarcere la tratament.

Figura 1. Structura temporală a terapiei (M. Hoyt, 2006,

p. 115)

În plus, structura fiecărei şedinţe de terapie tinde să

reflecte sau să fie paralelă cu mersul în ansamblu al
tratamentului. Problemele apărute în mod tipic în primele
etape ale tratamentului sunt similare cu cele din primele etape
ale fiecărei şedinţe; etapa de mijloc a tratamentului se
aseamănă cu etapa de mijloc a fiecărei şedinţe; problemele ce
caracterizează etapele de mai târziu din cursul terapiei tind să
caracterizeze şi etapele de mai târziu ale fiecărei şedinţe.

13
Recunoaşterea respectivelor stadii/etape de tratament şi a
sarcinilor specifice în cadrul acestora, atât pentru fiecare
şedinţă, cât şi pe durata întregului tratament, poate ajuta la
eficientizarea terapiei.

Figura 2, Terapia ca secvenţă de şedinţe structurate

temporal (M. Hoyt, 2006, p. 116)

Aşadar, putem spune că există o structură sau un model

de bază care ne ajută să ne organizăm gândirea şi răspunsurile
terapeutice atunci când avem nevoie să ne dăm seama unde ne
aflăm şi cum trebuie să comunicăm terapeutic în vederea
promovării schimbării.
Să luăm, de pildă, prima întâlnire terapeutică. Întâlnirea
iniţială dintre terapeut şi pacient are o mare importanţă asupra
terapiei ca întreg. Aşa cum obişnuim să spunem, un lucru bine
început este pe jumătate făcut. În această fază de început,
scopul prioritar este acela de a se stabili o atmosferă pozitivă,
de încredere, în care terapeutul adună informaţii ce vor fi
utilizate în formularea diagnosticului şi în pregătirea bazei
pentru aplicarea intervenţiilor ulterioare. Fiind un maestru în
ceea ce priveşte negocierea cu rezistenţele pacientului, M.
Erickson stipulează o regulă importantă: învaţă şi utilizează
limbajul pacientului. Limbajul personal şi acţiunile
terapeutului se vor adapta perspectivei şi stilului de

14
comunicare al partenerului său de relaţie terapeutică. De pildă,
dacă pacientul este o persoană logică şi raţională, terapeutul ar
trebui să vorbească şi să acţioneze într-un mod logic şi
raţional, fără să adopte un limbaj creativ şi imaginativ, cum s-
ar comporta cu o persoană poetică şi imaginativă.
Primul stadiu al terapiei este esenţial. Prin acceptarea a
ceea ce pacientul comunică despre sine însuşi şi despre
problemele sale şi vorbind limbajul pacientul său, terapeutul
poate să creeze o atmosferă de încredere, înţelegere şi
influenţă pozitivă, care va permite ghidarea actului
psihoterapeutic. În fapt, terapeutul îşi asumă puterea
terapeutică şi învinge rezistenţa pacientului la schimbare. Din
primul contact cu pacientul său, terapeutul îi stimulează
încrederea şi motivaţia pentru schimbare, oferindu-i sugestii
pozitive şi ajutându-l să experimenteze ceva nou şi diferit, în
scopul producerii schimbării.
Ne punem întrebarea, cum şi când se realizează
schimbarea în psihoterapie? Într-un exemplu bine cunoscut de
terapie de scurtă durată, J. Haley (1984) povesteşte cum a
venit la M. Erickson un pacient care suferea de insomnie.
Acesta încercase orice strategie posibilă pentru a adormi, dar
fără rezultate. Încă de la prima şedinţă, Erickson l-a întrebat
dacă ar dori să îndeplinească o sarcină, iar acesta a răspuns că
este gata să încerce orice. I s-a cerut să nu mai facă eforturi de
a adormi noaptea atunci când întâmpină dificultăţi de
adormire, în schimb, a fost îndrumat să se folosească de
oportunitatea insomniei pentru a-şi curăţa podelele. Acestea
trebuiau să fie curăţate cu o perie mică şi cât mai meticulos cu
putinţă. Nedumerit de această sarcină, clientul a respectat
instrucţiunea lui Erickson şi a revenit la scurt timp, spunând
că şi-a recăpătat capacitatea de a adormi. Curăţarea podelelor
din casă era, după câte se pare, atât de nocivă, încât pacientul
insomniac dorea să facă aproape orice pentru a evita această
corvoadă, inclusiv să doarmă.

15
 Un alt exemplu de introducere a noutăţii în psihoterapie
este oferit de B. N. Steenbarger (2006) care a primit în terapie
o studentă la medicină foarte preocupată de modul în care
arăta. Ea îşi petrecea multe ore în faţa oglinzii, judecându-şi
greutatea şi aspectul general. Şi-a restricţionat tot mai mult
aportul de alimente, doar pentru a cădea în episoade de tip
orgiac, mâncând în exces şi apoi făcând uz de laxative.
Încântată de capacitatea ei de a relaţiona cu pacienţii şi de a-i
ajuta, dovedea o lipsă totală de control în privinţa propriei
alimentaţii. În mod interesant, preocupările privind aportul
alimentar nu o deranjau pe durata zilei din timpul săptămânii
lucrătoare, ci o consumau noaptea şi în weekend-uri. Prin
intermediul unui exerciţiu de imagerie dirijată, i s-a cerut în
stare de relaxare să se vizualizeze pe ea însăşi în postura de
pacient. A fost încurajată să se imagineze acasă purtând
halatul alb de doctor şi hrănindu-şi cu drag „pacientul” în
timpul cinei, folosindu-şi tactul şi întreaga sa experienţă
clinică. Deprinderile ei clinice au fost aplicate asupra propriei
persoane, iar studenta la medicină a reuşit să pună capăt
tiparului dezechilibrat de alimentaţie.
În general, pacienţii sunt blocaţi în modelele lor ciclice de
repetare/perpetuare a propriilor dificultăţi. Încă din fazele de
început ale terapiei, specialistul îşi propune să întrerupă aceste
cicluri repetitive, prin introducerea unei noi perspective sau
prin crearea unei situaţii în care pacientul să devină receptiv la
informaţiile din mediul său natural. Acestea vor da naştere
unor opţiuni pentru schimbare. Noutatea nu numai că
activează şi stârneşte interesul pacientului, ci îl şi
dezorientează într-un mod pozitiv, generând perturbări în
presupunerile anterioare şi în convingerile sale prestabilite. A
face ceva nou, îl „catapultează” pe pacient în tratament, în
ciuda rezistenţei sale, provocând aşteptările profund
înrădăcinate ale acestuia. Practic, procesul de schimbare ar
putea fi definit ca un nou ciclu de gândire, experimentare şi
comportament (Tallman şi Bohart, 2004). Gândurile noi

16
încurajează experienţe noi care facilitează comportamente noi.
Aceste comportamente noi consolidează gânduri noi menite să
încurajeze experienţe ulterioare. Din această perspectivă,
noutatea poate lua mai multe forme: insight-uri, noi
experienţe şi noi abilităţi/deprinderi (Steenbarger, 2006).

2. Psihoterapia ca act de comunicare

Relaţia psihoterapeutică se defineşte prin ceea ce se
petrece între pacient şi psihoterapeut, în interiorul unei reţele
de reguli foarte bine stabilite. Relaţia trebuie privită într-o
manieră sistemică, „un întreg în interacţiune” care se traduce
printr-un ansamblu de fenomene de legătură între cei doi
protagonişti. Atât psihoterapeutul, cât si pacientul se
influenţează reciproc şi, în plus, ambii parteneri de relaţie vor
fi influenţaţi de contextul şi cadrul în care acţionează.

Figura 3. Axiomele comunicării în psihoterapie

17
 conţinutul:
Paradoxul ceea
comunicării:
ce spun
Două – nivelul informaţional
componente ale comunicării
„Nurelaţia:
 putem cum
să nuspun
comunicăm!”
ceea ce spun – nivelul relaţional
Două moduri de comunicare:
 verbală – este
Interacţiunea nonverbală
o buclă retroactivă.
 cuvinte – gesturi
T P

O interacţiune depinde de contextul şi cadrul psihoterapeutic.

O primă axiomă enunţă paradoxul comunicării: „Nu

putem să nu comunicăm!”. Într-adevăr, orice am face sau am
spune, noi conferim un sens. Înţelegerea sensului şi
împărtăşirea semnificaţiei sunt elementele esenţiale ale
relaţionării. De altfel, fiinţele umane sunt preocupate în
permanenţă de înţelegere şi sunt conduse de un efort întru
semnificaţie.
Pentru a nu comunica, trebuie să o spunem şi să o arătăm
într-un anumit mod. Rezultă că putem distinge două moduri
de comunicare: verbală şi nonverbală sau, în alţi termeni,
digitală şi analogică. Modul digital este reprezentat prin
cuvinte, iar modul analogic prin gesturi, atitudini posturale,
expresii faciale, tonalitate vocală. Componenta informaţională
a comunicării este transmisă cu precădere pe cale digitală, iar
cea relaţională prin intermediul mijloacelor analogice.
De asemenea, putem distinge două componente ale
comunicării: nivelul conţinutului şi nivelul relaţiei. De pildă,
un pacient poate spune: „Mă doare capul!” în mai multe

18
moduri. Conţinutul rămâne identic, dar relaţia cu terapeutul se
va defini în funcţie de modul în care o va spune: privindu-l în
ochi şi cu o voce serioasă şi gravă sau evitându-i privirea şi pe
un ton neutru. În psihoterapie, planul relaţional capătă o
valoare deosebită, iar relaţia va putea deveni prin ea însăşi un
instrument al schimbării.
Comunicarea dintre psihoterapeut şi pacient este gândită
în termenii unui sistem care se poate autoregla prin feedback.
Schema sistemică se prezintă ca o transmitere de informaţii
între terapeut şi pacient, cei doi fiind în acelaşi timp emiţători
şi receptori. Feedback-ul pozitiv comunică sursei că poate
continua la fel cum a început. Cel negativ anunţă sursa că este
necesară o anumită schimbare, o ajustare în conduita sa
comunicaţională. Condiţia unei comunicări eficiente se referă
la abilitatea celui care comunică de a răspunde într-un mod cât
mai adecvat feedback-ului.

Figura 4. Feedback

T P

O comunicare corectă presupune o interacţiune, nu o

transmitere de informaţii. Orice comunicare ar trebui să se
organizeze şi să se realizeze ca o interacţiune şi să fie
bilaterală. Feedback-ul face ca procesul de comunicare să fie
circular şi nu linear şi multidirecţional. J.C. Abric (2002)
afirmă că feedback-ul (retroacţiunea) corespunde mai multor
funcţii: de control al înţelegerii şi al receptării în bune condiţii
a mesajelor primite; de adaptare a mesajului la caracteristicile
actorilor implicaţi (în cazul de faţă, terapeutul şi pacientul); de
reglare socială, prin flexibilitatea rolurilor şi funcţiilor
îndeplinite de cei doi (în măsura în care să faciliteze

19
înţelegerea punctului de vedere al celuilalt şi să favorizeze
învăţarea socială); nu în ultimul rând, o funcţie socioafectivă,
feedback-ul sporind „siguranţa internă” a partenerilor de
relaţie terapeutică.

3. Dialogul terapeutic
Dialogul are o istorie lungă, datează din vremea lui Platon
şi a Cărţii lui Iov, demonstrându-şi eficacitatea în combaterea
problemelor celor mai dificile ale vieţii. Termenul în sine este
alcătuit din două părţi: prima dintre ele dia-, după cum spune
clasicistul S. Bertman (2004), nu provine „din numărul
grecesc doi, ci din prepoziţia grecească care înseamnă „prin”
sau „de-a lungul”, în timp ce a doua parte - log, înseamnă
conversaţie sau discurs. Astfel, dialogul ar fi de fapt o vorbire
de-a lungul. Acest dialog ar putea fi gândit în termenii folosiţi
de M. Buber (1958) în studiul său „Ich und Du” („Eu şi tu”).
În relaţia dintre Eu şi Tu se dezvoltă personalitatea fiecăruia,
respectul reciproc, deschiderea fiecăruia pentru şi faţă de
celălalt. În acest dinamism, graniţele înguste ale eului se
desfiinţează, se dizolvă, rămânând numai autenticitatea
dialogului, a comunicării, a creării împreună, a adevărului
descoperit împreună. „Spiritul nu este în Eu, ci în relaţia
dintre Eu şi Tu". În cadrul terapeutic, atunci când se întâmplă
acest lucru, este un semn evident că terapia progresează în
mod eficient.
Din perspectiva psihoterapiei narative, în dialogul
terapeutic pacienţii duc în spate poveştile lor. Oricât de
neînţelese pot fi aceste poveşti, oricât de mare ar fi încărcătura
lor emoţională sau oricât de lacunar ar fi redate în cuvinte, cu
toate acestea, ele conţin materialul din care se compune
psihoterapia. Cadrul terapeutic le oferă posibilitatea de a-şi
spune propria poveste. De altfel, genul de poveste pe care vrei
să-l spui despre tine însuţi are multe de-a face cu genul de
persoană care eşti şi care poţi deveni.

20
 În procesul terapeutic, pacienţii sunt naratorii principali.
Astfel, ei ne dezvăluie acele aspecte ale vieţii lor pe care le
percep ca fiind conflictuale, aspecte care îi rănesc sau care le
sunt confuze. Ne este dezvăluit ceea ce este important pentru
ei şi, sperăm noi ca terapeuţi, ceea ce ei ar dori să schimbe.
Sau dezvăluie ceea ce ar vrea să spună şi să povestească într-
un alt mod. Procedând astfel, îi dăruiesc terapeutului cel mai
mare dar pe care îl poate oferi o persoană altei persoane -
adică o dezvăluire a sufletului. Cu toate acestea, pacienţii sunt
surprinşi atunci când, la sfârşitul unei şedinte, terapeutul le
spune: „Mulţumesc că aţi împărtaşit asta cu mine!”. În
adâncul sufletului, ştim cu toţii cât de greu este să împărtăşeşti
cuiva cele mai intime gânduri sau cum este să fii vulnerabil în
faţa altei persoane. În cele din urmă, pacienţii se găsesc în
cabinetele de terapie datorită curajului lor sau din neputinţă şi
disperare, pentru a ne încredinţa un cadou. Acest cadou
descrie cumva povestea lor personală, o poveste care
momentan poate fi una dramatică şi conflictuală.
Făcând o paralelă cu poveştile mitologiei antice, L. Parker
(2006) vede pacientul confruntat cu o problemă existenţială ca
situându-se „în afara porţilor cetăţii”. În poveştile mitologiei
antice, un personaj care se afla în afara porţilor cetăţii era un
personaj proscris care, dintr-un motiv sau altul, nu avea ce să
caute în interiorul oraşului. Ne putem întreba, câţi dintre
pacienţii noştri se află în ziua de astăzi în afara porţilor
cetăţii? În acest sens, redăm un exemplu preluat şi adaptat din
cazuistica lui L. Parker (2006).

Avea cel mai antrenant zâmbet din câte văzusem

vreodată, aşa că eram curioasă să aflu de ce venise la
terapie. A răspuns spunând că „simţea că nu-şi găseşte
locul”. L-am întrebat când s-a simţit ultima dată în locul
potrivit. A spus că a fost atunci când „făcuse parte dintr-o
gaşcă”. Inima mi-a tresărit, pentru că ştiam câte ceva despre
ce li se poate întâmpla tinerilor atunci când vor să iasă dintr-

21
un asemenea grup. Dar el îi tot dădea zor, spunând că ştie
unde ar fi fost acum dacă nu ar fi ieşit din gaşca respectivă,
că „acum ar fi fost la închisoare cu ceilalţi”. A mai spus că
îşi dorea ca viaţa lui să însemne ceva mai mult şi că dorea să
se înscrie la facultatea de electronică.
A venit doar de câteva ori la terapie, dar ceva trebuie să
se fi întâmplat în decursul acelor şedinţe, deşi nu mi-a fost
niciodată clar ce anume. Mi se întipărise în minte gândul că
un tânăr atât de energic şi promiţător, putea simţi că nu îşi
găseşte locul în societatea actuală.
Doi ani mai tarziu, în cadrul unei expoziţii de artă
fotografică, l-am revăzut pe acel tânăr promiţător. L-am
întrebat ce mai făcuse între timp. Mi-a spus că fusese plecat
în Italia o vreme. L-am întrebat despre facultatea de
electronică şi mi-a răspuns că încă se mai gândeşte la acest
lucru.
Cu toate că nu l-am mai văzut niciodată, încă mai simt
durerea acelui tânăr şi sentimentul că nu-şi găseşte locul
nicăieri. Pot spera că scurta noastră întrevedere sau alte
câteva şedinte de terapie, să îl ajute pe acel tânăr să-şi
găsească locul înapoi în interiorul porţilor cetăţii.

II. PARTENERII COMUNICĂRII TERAPEUTICE:

PSIHOTERAPEUTUL ŞI PACIENTUL

1. Psihoterapeutul - actor şi regizor al relaţiei cu

pacientul

Profesiunea de psihoterapeut poate fi definită ca

reprezentând activitatea destinată cunoaşterii vieţii psihice a
unui individ aflat în dificultate şi derulată prin intermediul
unor tehnici terapeutice specifice, în scopul restabilirii
echilibrului psihic al pacientului. Dacă statutul profesional al
terapeutului este bine precizat, rolurile acestuia se definesc

22
printr-o mare mobilitate. Se discută uneori despre o anumită
atitudine cameleonică pe care terapeutul o adoptă permanent
în raport cu situaţiile care se ivesc în derularea terapiei şi cu
tipul de personalitate al pacientului.
În general, pentru psihoterapeuţi, diagnosticul, obiectivele
şi planul de tratament servesc drept linii directoare, dar nu
sunt folosite într-o manieră rigidă, precum ingredientele şi
gramajele cuprinse într-o carte de bucate. Un terapeut
experimentat priveşte psihoterapia ca pe o călătorie ce poate
lua uneori întorsături neaşteptate. El întâmpină adeseori
obstacole sau impasuri pe parcursul acestei călătorii, care
necesită alegerea unei rute alternative. Cu alte cuvinte,
terapeutul nu poate stabili dinainte un plan de tratament bine
detaliat pe care să-l urmeze fără nicio abatere. Mai degrabă, el
elaborează un plan care serveşte drept ghid general, în timp ce
îşi menţine flexibilitatea şi adaptabilitatea. Din punctul nostru
de vedere, terapeutul expert posedă această abilitate de a face
o schimbare de direcţie şi de a crea o nouă intervenţie
terapeutică, atunci când alta eşuează. Aşadar, el poate varia
ritmul tratamentului, ca răspuns la reacţiile venite din partea
pacientului său. De asemenea, el poate aştepta momentul cel
mai potrivit pentru ca o intervenţie terapeutică să funcţioneze,
înţelegând că sincronizarea înseamnă totul într-o terapie bine
făcută. Atunci când terapeutul întâmpină rezistenţă din partea
pacientului, el este capabil să decidă care este cea mai
potrivită cale de a negocia cu rezistenţele acestuia la
schimbare, astfel încât să rămână pe drumul cel bun şi să
înainteze spre atingerea obiectivului stabilit de comun acord
cu pacientul său.

Ascultarea – condiţie primă a relaţiei psihoterapeutice

O primă condiţie care ar trebui respectată în cadrul unei
relaţii autentice de comunicare este ascultarea. Mark Twain
utilizează o metaforă excelentă referitoare la cultivarea
disponibilităţii de a-l asculta pe celălalt: „Dacă eram făcuţi să

23
vorbim mai mult decât să ascultăm, atunci am fi avut două
guri şi o singură ureche”.
Se accentueaza faptul că terapeutul ar trebui să dispună de
aptitudinea de a-l asculta şi a-l înţelege pe pacientul său. În
această perspectivă, G. Ionescu (1999) consideră că
ascultarea poate fi analizată sub trei aspecte:
 ca solicitare a pacientului în nevoia lui de relaţionare
 ca disponibilitate fizică a clinicianului
 ca aptitudine profesională
Ascultarea ca solicitare a pacientului se află în strânsă
legătură cu caracterul directiv sau nondirectiv al anamnezei.
Cu cât anamneza este mai puţin directivă, cu atât se asigură
pacientului o posibilitate mai mare de a fi ascultat. Prin
urmare, nondirectivitatea va asigura premisele pentru o bună
comunicare terapeutică.
În privinţa ascultării ca disponibilitate fizică, se consideră
că limitarea timpului necesar ascultării determină apariţia
unor prejudicii în comunicare. De altfel, elocvenţa şi concizia
clinicianului nu trebuie să vizeze disponibilitatea ascultării, ci
excesul explicaţiilor, sfaturilor, recomandărilor sau
admonestărilor.
Ca aptitudine profesională, ascultarea este un act psihic
care are un caracter activ şi presupune capacitate de a-l
înţelege pe celălalt. În activitatea clinică, ascultarea se cere
stimulată şi cultivată ca aptitudine profesională, constituind
pentru pacient adevăratul liant al relaţionării.
Aşadar, terapeutul funcţionează iniţial ca un ascultător
bun: unul care este pe deplin implicat, care ascultă şi observă
într-un mod activ şi care ghidează dialogul. De asemenea, este
un terapeut care manifestă respect, nu este deloc pasiv şi ştie
să identifice modelele dezadaptative de gândire, simţire şi
comportament ale pacientului său.

Calitatea angajamentului

24
 Să fii implicat înseamnă să te intereseze dialogul şi să fii
pregătit să răspunzi, să participi şi să te angajezi. Este acelaşi
gen de angajament pe care ni-l luăm atunci când suntem
captivaţi de un film sau de un roman bun şi ne transpunem în
diverse situaţii. Cu excepţia faptului că - şi aceasta este cheia!
- trebuie să fim imediat prezenţi la locul întregii secvenţe
descrise de pacientul nostru, prezenţi într-un mod pe care
niciun film sau roman nu ni l-ar putea pretinde. A fi prezent în
acest mod înseamnă nu doar să fim atenţi la situaţia descrisă
de pacient, ci să aducem cu noi întreaga experienţă clinică
acumulată până în acel moment. Cu alte cuvinte, să ne
angajăm şi să fim prezenţi în comunicarea terapeutică
înseamnă să ascultăm atât cu inima, cât şi cu capul.

Observaţii clinice pe baza interviurilor

Observaţiile încep încă de când dai mâna cu pacientul în
camera de aşteptare sau în cabinetul de psihoterapie. De pildă,
o palmă umedă poate să ne dezvăluie nivelul său ridicat de
anxietate. O strângere de mână mai mult sau mai puţin fermă
poate să ne spună câte ceva despre gradul său de
vulnerabilitate care însoţeşte de cele mai multe ori vizita la
psiholog. Apoi, mai este modul în care pacientul intră în
cabinet şi se aşează pe fotoliu. Toate acestea pot spune multe
unui ochi bine format.
Odată ce terapeutul întâmpină un pacient, el va acorda o
atenţie amănunţită modului iniţial în care acesta i se
adresează. De fapt, vorbim despre adevăratul început al
procesului terapeutic. Îl putem compara cu prima replică
dintr-un basm, unde „A fost odată…” este de natură să capteze
imediat atenţia auditoriului. Modul iniţial de adresare este
invitaţia deschisă a pacientului, oricât de ezitant este
exprimată, să fie ascultat, iar terapeutul să-i asculte povestea
şi motivele pentru care a apelat la cabinetul său de
psihoterapie.

25
 Ascultând într-un mod activ şi reflexiv
În ceea ce priveşte ascultarea, un terapeut eficient ar
trebui să aducă cu sine toate elementele terapiei centrate pe
persoană a lui C.Rogers (1968): empatie, o consideraţie
pozitivă necondiţionată şi acceptare, atât a pacienţilor, cât şi a
lui însuşi. Această abilitate de a asculta cu cea de-a treia
ureche, le va permite terapeuţilor să fie atenţi la limbajul
folosit de partenerul lor de relaţie, inclusiv la metafore,
imagini şi tipare de cuvinte utilizate. De asemenea, vor fi
atenţi la vocea pacienţilor atunci când ei descriu diversele
situaţii pe care le evocă. Vocea înseamnă atât stilul, cât şi
tonul utilizat de pacient în comunicare. În mod firesc, această
capacitate de ascultare activă necesită o pregătire îndelungată
în perioada de formare a psihoterapeuţilor.
Tehnica terapeutică a reflectării se referă la
conştientizarea într-o manieră empatică a semnificaţiilor şi
sentimentelor explicite şi implicite ale pacientului (Ivey şi
Ivey, 2003).
Ascultarea reflexivă include următoarele elemente:
 să asculţi cu atenţie conţinutul şi semnificaţia a ceea
ce îţi comunică pacientul;
 prin intermediul refrazării, parafrazării sau
sumarizării, să repeţi conţinutul, emoţia şi semnificaţia celor
spuse de pacient ;
 „citirea gandurilor” sau reflectarea gândurilor şi
sentimentelor implicite şi neconştientizate ale pacientului;
 încurajarea pacientului şi transmiterea clară a
mesajului că sentimentele şi gândurile sale (inclusiv
ambivalenţa în ceea ce priveşte propria sa schimbare) sunt de
înţeles.
Prin reflectare, terapeutul poate capta experienţa
interioară a pacientului său şi poate reda această înţelegere,
dintr-o pespectivă empatică extinsă (Brodley, 1996, Cochran
şi Cochran, 2006). De-a lungul desfăşurării terapiei, utilizarea
în mod frecvent a reflectării va contribui în mare măsură la

26
rezolvarea problemelor cu care se confruntă pacientul. În
următorul exemplu de dialog, Tania, în vârstă de 25 de ani,
absolventă a unei facultăţi de ştiinţe economice, a trecut
recent printr-o despărţire, după o relaţie pe termen lung cu
Liviu. Dialogul ales este extras din şedinţele de terapie
desfăşurate pe o perioadă de 6 săptămâni (caz preluat şi
adaptat după A.J. Clark, 2007).

(Prima şedinţă)
Tania: Am crezut că ne vom petrece toată viaţa împreună.
Liviu a fost atât de special pentru mine, apoi s-a terminat
totul.
Terapeutul: A fost atât de important pentru tine şi v-aţi
făcut atâtea planuri împreună. A plecat şi asta doare foarte
tare.
Tania: Simt un gol imens în viaţa mea. Ştiu că nu voi mai
întâlni niciodată pe cineva ca el. Este atât de dureros!
Terapeutul: Cumva simţi că lucrurile nu vor mai fi
niciodată aşa de bune cum erau atunci când erai cu Liviu şi
asta te face să simţi o tristeţe profundă.
(A treia şedinţă)
Tania: Când m-am întâlnit cu Liviu săptămâna trecută, s-
a purtat ca şi cum nici nu m-ar fi cunoscut. Am petrecut patru
ani minunaţi împreună şi eu credeam că o să dureze pentru
totdeauna. Mă face să ma simt oribil că nu am însemnat nimic
pentru el.
Terapeutul: Te simţi trădată. Ai investit mult în această
relaţie despre care ai crezut că o să dureze pentru totdeauna.
Acum ţi se pare că Liviu s-a implicat prea puţin în această
relaţie.
Tania: Totul este atât de confuz. Mă simt atât de enervată
şi apoi dintr-odată tristă. E prea mult pentru mine.
Terapeutul: Ai atât de multe sentimente diferite. Chiar şi
să încerci să înţelegi ceva din toate astea, pare atât de
copleşitor.

27
 (A şasea şedinţă)
Tania: Nu pot să rămân rănită pentru totdeauna. Am
încercat să fac ca lucrurile să meargă pentru noi doi, dar nu
a mers.
Terapeutul: Simţi că ai făcut tot posibilul pentru a face ca
relaţia să meargă, dar acum crezi că e timpul să mergi mai
departe. Acum întrevezi posibilitatea unui viitor fără Liviu.
Tania: Liviu nu este singurul bărbat din lume cu care
m-aş putea înţelege. Sunt o supravieţuitoare şi ştiu că voi fi
bine.
Terapeutul: Acum pari sigură că vei întâlni pe altcineva,
căruia îi va păsa de tine. Din anumite puncte de vedere, te
socoteşti mai puternică, după ce ai trecut prin această relaţie.

Dintr-o perspectivă empatică subiectivă, terapeutul s-a

identificat imediat cu Tania şi cu faptul că se simţea rănită şi
respinsă de partenerul său. Mai mult, a reuşit să-şi imagineze
cum ar fi să fie în locul Taniei şi să-şi vadă visurile pe termen
lung înfrânte. Atunci când Tania a vorbit despre incidentul în
care Liviu s-a purtat ca şi cum nu ar fi cunoscut-o, terapeutul
a vizualizat scena şi a empatizat cu pacienta sa. În diferite
momente, el s-a situat pe acelaşi nivel de experienţă pe care se
găsea Tania. Acest lucru s-a întâmplat şi atunci când Tania a
spus că este o „supravieţuitoare”, iar terapeutul a simţit pe
moment un val de bucurie care îi invadează faţa şi pieptul.
La nivel interpersonal, terapeutul a reflectat paleta largă a
sentimentelor Taniei, de la chin şi suferinţă, la resentiment, iar
în cele din urmă la uşurare şi la un nivel relativ de echilibru
sufletesc.
În decursul celei de a doua şedinţe de terapie, Tania a
completat un inventar de depresie şi a fost supusă unei
evaluări proiective. Rezultatele au sugerat că Tania este o
persoană orientată spre interior, iar inventarul de depresie o
încadra în limite normale. În cea de a treia şedinţă, când Tania
a exprimat ostilitate faţă de Liviu, terapeutul a reflectat

28
sentimentele ei de trădare, cu un anumit grad de certitudine că
Tania are capacitatea emoţională de a-şi controla reacţiile. În
cea de a şasea şedinţă, terapeutul a înţeles deja modul general
de funcţionare al Taniei. Atunci când i-a spus că a devenit o
persoană mai puternică, trecând prin experienţa relaţiei cu
Liviu, a fost o concluzie pe care a tras-o dintr-o perspectivă
empatică extinsă. Ultima replică a terapeutului este un răspuns
centrat pe viitor, menit să sublinieze resursele adaptative ale
Taniei şi drumul ei spre dezvoltare personală şi autoîmplinire.

Evaluarea
Metodele de evaluare au potenţialul de a oferi insight-uri
valoroase cu privire la ceea ce este individul, dintr-o
perspectivă mai largă (Cates, 1999). Inventarele standardizate
oferă date care cuprind răspunsurile unui pacient, în
comparaţie cu grupurile de referinţă specifice. Pot fi evaluaţi
o gamă largă de factori, precum depresia, anxietatea, abuzul
de substanţe, dereglările alimentare, satisfacţia maritală etc.
De exemplu, după completarea Inventarului de anxietate
Beck, scorul unui pacient indică o anxietate moderată, cu o
creştere mai mare în sfera panicii. Această informaţie va
contribui la o mai bună descifrare a anxietăţii pacientului,
informaţie care va ajuta în procesul terapeutic.
Tehnicile proiective reprezintă o altă direcţie pe care
clinicianul o ia în considerare în scopul dobândirii unei
înţelegeri mai aprofundate a problematicii pacientului său.
Există o gamă largă de tehnici proiective, precum Rorschach,
Testul de Apercepţie Tematică, desene ale figurilor umane şi
metode de completare a frazelor, care îl angajează pe pacient
în sarcini nonameninţătoare şi echivoce. Cu toate acestea,
continuă să existe rezerve în legătură cu folosirea tehnicilor
proiective care se caracterizează în general prin lipsa unor
proceduri de scorare obiective. Deşi acestea sunt probleme
reale, ele devin mai puţin importante dacă rezultatele la
probele proiective sunt văzute drept instrumente generatoare

29
de ipoteze. În această perspectivă, am putea spune că dansăm
şi flirtăm cu ipotezele, dar nu ne căsătorim niciodată cu ele
de-a lungul tratamentului psihoterapeutic.
Reluând exemplul Taniei, terapeutul a utilizat proba
completării frazelor aplicată în cea de-a doua şedinţă de
terapie. Răspunsurile Taniei au sugerat că, deşi se confrunta
cu o criză personală în viaţa sa, nivelul general de funcţionare
psihologică părea a fi relativ normal. Tania a răspuns: „Mă
simt.... atât de rănită şi de tristă”; „Regret.... doar câteva
lucruri”; „Am nevoie.... să găsesc un sens în tot ceea ce s-a
întâmplat”. În răspunsurile referitoare la celelalte persoane,
Tania a scris: „Ceilalţi oameni... sunt în general buni”; „Tatăl
meu.... este un om bun”; „Celorlalţi colegi... le place să fie în
prajma mea”. Răspunsurile Taniei în privinţa evaluărilor
generale cu privire la diverse evenimente de viaţă, au fost de
tipul: „Sunt cea mai bună.... atunci când sunt înconjurată de
alţi oameni”; „Cele mai fericite momente... au fost cele
petrecute alături de Liviu”; „Facultatea.... a fost o experienţă
minunată pentru mine”.
Tehnica amintirilor timpurii (A. Adler, 1937) este o altă
tehnică proiectivă care oferă o evaluare participatorie şi
nonintruzivă a funcţionării personalităţii. Dintr-o perspectivă
contextuală, tehnica amintirilor timpurii aplicată Taniei ne
oferă o privire de ansamblu asupra acestei proceduri. „Eram
gata să ies afară să mă joc în zăpadă cu sora mea mai mică.
Elena nu putea să-şi pună cizmele singură, aşa că am ajutat-
o. Părea atât de fericită când i-am pus cizmele în picioare”.
Tania a adăugat că putea să vadă cerul albastru prin geamul
bucătăriei. În legătură cu amintirea cea mai vie a Taniei, ea a
răspuns: „Să văd faţa fericită a surorii mele atunci când s-a
ridicat în picioare, încălţată fiind cu cizmele”. În acest
moment, Tania s-a simţit „foarte fericită”.
Dintr-o perspectivă empatică subiectivă, terapeutul
vizualizează scena în care Tania şi Elena se găsesc amândouă
în bucătărie. Printr-o identificare tranzitorie cu Tania care şi-a

30
ajutat sora, terapeutul simte în mod intuitiv că pacienta sa este
o persoană prietenoasă. Când Tania a spus că se simte „foarte
fericită” văzând faţa plină de încântare a surorii sale,
terapeutul a experimentat o senzaţie de bucurie în zona
pieptului. Din perspectivă interpersonală, detaliile şi temele
amintirilor timpurii ale pacientului contribuie la o înţelegere
empatică aprofundată a problematicii acestuia. În contextul
unui sistem de convingeri unic, orice persoană menţine
convingeri de durată despre sine, despre ceilalţi şi despre
evenimentele din exterior (Clark, 2007). În cazul nostru,
Tania se percepe pe sine ca fiind competentă şi importantă, iar
celelalte persoane sunt percepute ca fiind valoroase. De
asemenea, evenimentele din jur sunt văzute ca fiind
constructive şi gratificante. Modalitatea senzorială
predominantă a Taniei este cea vizuală. Culorile rămân în
memoria ei şi sugerează posibilitatea unei înclinaţii artistice a
Taniei. Amintirile ei timpurii sunt legate de casă, făcând
aprecieri pozitive în legătură cu experienţa casei părinteşti.
Cizmele surorii sale par a fi importante doar în măsura în care
îi oferă Taniei un vehicul prin intermediul căruia poate să
ofere şi să acorde sprijin. Aminitirile timpurii ale Taniei trimit
la caracteristici de securitate, optimism şi interes social. Toate
aceste consideraţii sunt văzute de terapeut sub forma unor
ipoteze în stabilirea programului terapeutic.

Formularea întrebărilor
Eficacitatea unei întrebări depinde de mai mulţi factori,
cum ar fi, de pildă, tipul întrebării şi frecvenţa întâlnirilor
(Cormier şi Nurius, 2003, Sommers-Flanagan, 2003). Scopul
principal al unei întrebări este acela de a dezvolta sau a
extinde cunoştinţele clinicianului cu privire la pacientul său.
De asemenea, este posibil ca un terapeut să pună o întrebare,
în scopul de a câştiga o perspectivă empatică mai profundă
asupra problematicii pacientului său (Martin, 2000). În unele
cazuri, percepţiile şi reacţiile pacientului la o situaţie pot fi

31
neclare sau confuze, terapeutul făcând un efort de clarificare a
lor. Să luăm, de pildă, cazul unui adolescent care întâmpină
dificultăţi la matematică şi manifestă un dispreţ general faţă
de această materie. După ce terapeutul îi reflectă sentimentele,
îl poate întreaba: „De ce este matematica atât de grea pentru
tine?”. În timp ce discuţia începe să se centreze asupra
temelor pentru acasă, terapeutul îl întreabă: „Să fie oare faptul
că ţi se dau prea multe teme?” şi „Ai prea multe teme şi nu le
poţi termina la timp?”. În acest caz, intenţia terapeutului este
de a explora în mod empatic informaţiile vagi sau neclare
comunicate de pacientul său. O întrebare care se dovedeşte de
mare ajutor într-o astfel de situaţie este de tipul: „Poţi să-mi
dai un exemplu?” (Ivey şi Ivey, 2003).
Se cunoaşte faptul că întrebările circulare favorizează
obţinerea unei înţelegeri empatice a pacientului. Un specialist
foloseşte întrebări circulare într-o manieră exploratorie, în
scopul descifrării faţetelor multiple ale experienţelor relatate
de pacient. Să luăm, de pildă, situaţia unui pacient de vârstă
mijlocie care exprimă o profundă nelinişte cauzată de depresia
mamei sale. În timpul discuţiilor, terapeutul întreabă: „În
afară de tine, cine mai este afectat de depresia mamei tale?”.
Imediat ce pacientul răspunde, terapeutul adresează
următoarea întrebare: „Dacă ar fi să compari gradul de
îngrijorare al surorii tale cu al tău, cât de neliniştită este ea
din cauza mamei voastre?”. În acest exemplu, întrebarea
circulară va permite pacientului să compare şi să-şi evalueze
propria experienţă, într-un climat explorator şi empatic.
Terapeutul ar trebui să se abţină de la adresarea unei
întrebări, dacă aceasta nu are un scop bine definit (Cormier şi
Nurius, 2003). Utilizarea greşită a întrebărilor are loc atunci
când specialistul pune întrebări din simplul motiv de a-şi
satisface propria curiozitate. În absenţa unei dispoziţii
empatice la nivel interpersonal, întrebările pot fi intruzive sau
ameninţătoare (Ivey şi Ivey, 2003 ; Tomm, 1988). De
asemenea, pot să apară schimburi verbale de tipul întrebare-

32
şi-răspuns între pacient şi terapeut, diminuându-se astfel sau
chiar eliminându-se sentimentul înţelegerii empatice. De
exemplu, după un şir lung de întrebări din partea terapeutului,
un pacient afirmă: „Nu vreau să mai vorbesc.” Drept răspuns,
terapeutul întreabă: „De ce nu vrei să mai vorbeşti?”. Pentru a
limita acest tip de interacţiune cu pacientul, la ora actuală sunt
disponibile numeroase ghiduri menite să-i ajute pe specialişti
să obţină un nivel bun de înţelegere empatică a pacienţilor. În
această privinţă, în literatura de specialitate se afirmă că
întrebările eficiente trebuie să fie relevante, oportune, lipsite
de elemente acuzatoare şi centrate pe nevoile şi preocupările
pacientului (Clark, 1989, Cormier şi Nurius, 2003; Egan,
2002; Ivey şi Ivey, 2003; Murphy şi Dillon, 2003).

Făcând apel la atingere

Ca gest sincer venit din partea terapeutului, contactul prin
atingere este o formă de comunicare în cadrul procesului
terapeutic (Durana, 1998). Corey (2003) afirmă: „Sunt
momente în care, o atingere la momentul oportun poate să
transmită mult mai multă empatie decât o pot face cuvintele”.
Ca mod natural şi spontan de exprimare a sentimentelor,
atingerea pacientului pe mână, umăr sau pe partea superioară
sau de mijloc a spatelui, ar putea exprima un sentiment de
susţinere şi reasigurare în cadrul tratamentului . În cazul unui
pacient care trece printr-o perioadă dificilă, de izolare,
singurătate sau depresie, atingerea contribuie la exprimarea
înţelegerii empatice din partea terapeutului său şi îi va permite
pacientului să exploreze problemele terapeutice la un nivel
mai avansat (Horton, 1998). Cu prilejul unor situaţii mai
fericite, terapeutul se găseşte în poziţia de a celebra succesele
pacientului său, cum ar fi obţinerea unui loc de muncă mult
dorit sau conceperea unui copil, după o perioadă mai lungă de
încercări.
Fireşte, contactul prin atingere poate avea un potenţial
dăunător, indicând un eşec empatic sau o violare a încrederii

33
pacientului. De asemenea, un pacient se poate simţi ameninţat
în timpul tratamentului de o atingere nedorită din partea
terapeutului, datorită diferenţei de sex sau de statut (Durana,
1998). În alte cazuri, este posibil ca un pacient să perceapă
contactul prin atingere venit din partea terapeutului ca fiind
condescendent sau ca o invadare a graniţelor psihologice.
La nivel interpersonal, atingerea este mai probabil să fie
percepută ca fiind pozitivă atunci când relaţia terapeutică este
suficient de bine stabilită şi când terapeutul a obţinut o
înţelegere substanţială a problematicii pacientului (Horton,
1998). Un terapeut poate alege să însoţească atingerea
pacientului cu o explicaţie verbală, în scopul clarificării
semnificaţiei comunicării. De exemplu, terapeutul ar putea
avea în faţă un pacient de vârstă mijlocie care trece printr-o
perioada dificilă de viaţă. În timp ce terapeutul atinge mâna
acestuia, el afirmă: „În acest moment, totul pare copleşitor
pentru tine din cauza multiplelor presiuni din viaţa ta”.
La ora actuală, există numeroase ghiduri în literatura de
specialitate care se referă la folosirea eficientă a contactului
prin atingere în cursul terapiei. În această privinţă, se specifică
faptul că atingerea ar trebui să dureze doar câteva secunde. De
asemenea, ar trebui să fie sinceră şi spontană, non-erotică şi să
fie adecvată nevoilor şi pregătirii pacientului (Corey, Corey şi
Callahan, 2003; Durana, 1998; Horton, 1998). Pacienţii care
au fost victime ale unor abuzuri fizice sau sexuale în trecut
sunt mai înclinaţi la o reacţie adversă la contactul prin
atingere din partea specialistului. În acelaşi timp, s-a
descoperit că folosirea judicioasă a contactului prin atingere,
poate avea un efect reparator şi de decondiţionare, în cazul
pacienţilor care au fost abuzaţi în copilărie (Durana, 1998;
Horton, 1998).

Conduita etică în relaţia psihoterapeutică

Freud (1964) susţinea un ideal etic dominant al
comportamentului psihoterapeutului atunci când scria că

34
relaţia dintre analist şi pacient trebuie să se bazeze pe iubirea
de adevăr şi să înlăture orice urmă de fals sau înşelătorie.
Probleme tehnice speciale cu implicaţii etice apar, de
pildă, atunci când sunt stabilite obiective terapeutice
nerealiste, în nevoia de a insufla speranţă pacientului. Fireşte,
un anumit grad de aşteptări pozitive se consideră, în toate
tipurile de terapie, a fi un element absolut necesar în vederea
obţinerii efectului terapeutic. Dar nu trebuie să îl iluzionăm pe
pacient că terapia şi terapeutul pot rezolva orice. Această
situaţie generează aşteptări nerealiste, fiind stabilite scopuri
care în final s-ar putea dovedi ineficiente, mult prea
îndepărtate de adevărata problemă a pacientului sau chiar
dăunătoare. De asemenea, stabilirea unor obiective prea
generale sau neclare şi obscure, ar putea constitui un factor de
frânare a progresului psihoterapeutic.
Necesitatea definirii obiectivelor terapiei are o mare
importanţă pragmatică din două motive. Pe de o parte,
constituie un ghid pentru terapeut, oferind terapiei o direcţie
specifică şi permiţând o evaluare progresivă a rezultatelor
obţinute. Pe de altă parte, pentru pacient, definirea
obiectivelor constituie o sugestie pozitivă, iar discuţia şi
acordul cu privire la durata şi obiectivele psihoterapiei poate
întări acceptul pacientului şi angajarea lui în producerea
schimbării sale. Din perspectiva terapiilor actuale, pacientul
va trebui să se simtă implicat în mod activ în procesul
terapeutic. Mai mult, acordul cu privire la obiectivele care
urmează să fie atinse, îi vor transmite acestuia următorul
mesaj oferit de terapeutul său: „Cred în faptul că eşti pe
deplin capabil să atingi acest obiectiv!” sau „Cred că vei
putea să duci la bun sfârşit rezolvarea problemelor tale!”
Acest tip de mesaj încurajează schimbarea şi motivează
pacientul să coopereze.
În acordul cu privire la obiectivele terapiei şi planificarea
atingerii acestora, este important ca terapeutul să nu exercite
prea mare presiune pe pacient şi să-i provoace astfel anxietate,

35
ci mai degrabă să-l angajeze într-un proces de atingere
graduală a unor scopuri preliminare mai mici. Pacientul nu
trebuie să se simtă forţat să se schimbe, ci el va trebui să vadă
tratamentul ca fiind unul sistematic şi bine structurat, având
stabilite scopuri concrete şi specifice. Dacă pacientul se va
simţi grăbit, riscul este mai mare ca tratamentul să meargă
într-o direcţie greşită. Este cunoscut faptul că, în mod
paradoxal, încurajarea pacienţilor să nu se grăbească şi să o ia
mai încet, adeseori va produce o schimbare mult mai rapidă.
În schimb, încercarea de a grăbi procesul, va încetini
schimbarea, prin activarea şi întărirea rezistenţei la schimbare
a pacientului.
Pot apărea dificultăţi şi atunci când scopurile stabilite
explicit sau implicit depăşesc capacităţile pacientului,
susţinând o apreciere falsă a progresului care nu poate fi
realizat (în realitate, pacientul având nevoie de un tratament
mai îndelungat). Pe de altă parte, pacientul poate atinge
anumite obiective, dar terapeutul le modifică apoi şi, astfel,
prelungeşte tratamentul. Fireşte, devine indezirabilă orice
formă sau aspect al terapiei care face pacientul dependent de
tratament sau de psihoterapeut.

Capcanele în care poate fi prins un psihoterapeut

Terapeuţii se pot bloca de multe ori în anumite tipare de
relaţionare deficitare cu pacienţii lor. Cu cât acestea vor
apărea mai devreme în terapie, cu atât vor creşte şansele
apariţiei unui impas terapeutic sau chiar a unui eşec.

Capcana întrebărilor cu răspuns închis

Terapeutul poate intra într-un tipar interacţional în care
pune mai multe întrebări la rând, la care pacientul răspunde
foarte scurt, lacunar şi vag. Această situaţie apare atunci când
terapeutul are nevoie de multe informaţii preliminare care să
permită formularea cadrului problemei pacientului. De
asemenea, ar putea să apară şi atunci când terapeutul simte

36
nevoia să controleze şedinţa sau când pacientul se simte
inconfortabil sau vulnerabil în legătură cu anumite teme
abordate. Această capcană este una problematică deoarece îi
atribuie pacientului un rol pasiv în terapie. Soluţii pentru a o
evita sunt completarea chestionarelor preliminare de către
pacienţi (înaintea şedinţei de terapie), folosirea întrebărilor cu
răspuns deschis, utilizarea ascultării reflexive mai degrabă
decât a întrebărilor adiţionale. În mod alternativ, terapeuţii îşi
pot însuşi deprinderi de a obţine informaţii specifice (vârstă,
statut marital, identificarea problemei pacientului), formulând
întrebări cu răspuns deschis (întrebări care nu au ca răspuns
un simplu „da” sau „nu”).

Capcana „pacientul trebuie să se schimbe”

Din raţiuni lesne de înţeles, terapeuţii înclină balanţa în
favoarea pacienţilor care se implică în terapie, a celor care
sunt motivaţi pentru schimbare, complianţi la realizarea
temelor pentru acasă şi în defavoara celor care nu manifestă
asemenea caracteristici. Dar, să nu uităm că deseori, pacienţii
manifestă ambivalenţă în ceea ce priveşte propria lor
schimbare, iar atunci când terapeuţii o susţin cu vehemenţă,
pacienţii vor răspunde prin a susţine contrariul (fără
schimbare!), având tendinţa de a se autoconvinge să nu se
schimbe. Soluţia de a ieşi dintr-o asemena capcană este aceea
de a formula întrebări specifice, întrebări cu răspuns deschis,
urmate de ascultare reflexivă, pentru a susţine pacienţii în
procesul lor de schimbare.

Capcana cantonării rigide în teorie

Celebrul hipnoterapeut Milton Erickson ilustrează sintetic
modul în care terapeutul poate să ocolească această capcană:

Fiecare persoană este un individ unic. De aceea,

psihoterapia ar trebui să fie formulată pentru a putea întâlni
unicitatea nevoilor individuale, mai degrabă decât să

37
croiască persoana pentru a se potrivi cu patul procustian al
unei teorii ipotetice asupra comportamentului uman (cit. din
J. Zeig, 2006).

O greşeală comună multor terapeuţi este aceea că unii

dintre ei se cantonează strict şi rigid în anumite proceduri
terapeutice, deşi nu există nicio evidenţă a faptului că se poate
produce schimbarea. De pildă, această inflexibilitate o
regăsim frecvent la terapeuţii cognitivişti. Aceştia tind să
argumenteze, să explice, să interpreteze sau să recurgă la
resemnificare, ignorând orice alte strategii noncognitive (de
exemplu, tehnica imageriei vizuale sau a jocului de rol). Din
perspectiva terapeuţilor cognitivişti, modificarea cogniţiilor
pacientului este singura cale menită să asigure schimbarea.

Capcana expertului
Terapeuţii deţin multe informaţii despre comportamentele
simptomatice şi despre procedurile menite să ducă la
ameliorarea sau dispariţia lor. Este de la sine înţeles că unii
terapeuţi pot avea credinţa că cel mai bun mod de a-şi ajuta
pacienţii este să le ofere propriile lor opinii cu privire la
simptomul prezent şi să le sugereze cum să facă schimbarea.
Conform tendinţelor actuale în psihoterapie, acest demers
împiedică pacienţii să-şi identifice în mod activ propria
problemă şi să decidă singuri când va avea loc schimbarea.
Este de dorit ca terapeutul să facă trecerea de la rolul de
sfătuitor activ (în calitate de expert), la cel de facilitator activ
al schimbării pacientului, ghidând pacientul în procesul
terapeutic.

Capcana etichetării
Metaforic vorbind, unii terapeuţi utilizează etichetele
diagnostice ca pe nişte baionete aruncate în buncărul
inamicului: „Doctorul mi-a spus că am o personalitate de tip
borderline!”; „Mi s-a spus că sunt obsesivă şi pasiv-

38
agresivă...”; „Terapeutul mi-a spus că am tendinţe
schizoafective!”.
Specialiştii utilizează deseori etichete diagnostice atunci
când se referă la pacienţii lor sau la problemele lor
comportamentale (anxios, depresiv, dependent, obez etc.).
Unele orientări teoretice accentuează acceptarea de către
pacient a unor asemenea etichete, devenind un indicator
important al motivaţiei pentru schimbare. Este, de pildă, vorba
despre demersul interviului motivaţional (Miller şi Rollnick,
2002), aplicat îndeosebi în cazul dependenţelor şi care pleacă
de la următoarele premise: pacienţii sunt ambivalenţi în
privinţa schimbării lor, o ambivalenţă care îi menţine într-o
stare imobilă. Prin urmare, sarcina terapeutului este aceea de a
ajuta pacienţii să înţeleagă şi să rezolve această ambivalenţă,
prin acceptarea etichetei diagnostice („Sunt alcoolic!”, „Sunt
dependent!”). Această accceptare este un prim pas în direcţia
producerii schimbării.
Cu toate acestea, pacienţii pot avea un istoric îndelungat
de etichetare, simţindu-se judecaţi şi stigmatizaţi de etichetele
diagnostice sau pur şi simplu nu sunt pregătiţi şi nu-şi doresc
să fie caracterizaţi în acest mod. Mai mult, unii dintre ei pot
avea reacţii negative la astfel de etichetări, pierzându-se în
cele din urmă esenţa psihoterapiei. Demersurile terapeutice
actuale ajută pacienţii să se concentreze pe comportamentele
specifice pe care doresc să le schimbe, folosirea etichetelor
fiind complet descurajată.

Capcana grabei în terapie

Se referă la tendinţa terapeutului de a se grăbi să rezolve o
problemă specifică a pacientului, distrăgându-i astfel atenţia
de la problemele şi motivele reale pentru care a apelat la
cabinetul său. Rezultatul unei asemenea capcane poate
declanşa rezistenţa pacientului la terapie sau poate apărea
situaţia în care se lucrează asupra unor probleme clinice mai
puţin relevante, identificate iniţial de terapeut. Prin

39
intermediul întrebărilor cu răspuns deschis şi a ascultării
reflexive, terapeuţii pot evita această capcană a grabei.
O greşeală comună multor terapeuţi este aceea de a
încearca din răsputeri să producă schimbarea. În dorinţa de a-
şi demonstra cât de eficienţi sunt în calitate de „agenţi ai
schimbării”, ei tind, de cele mai multe ori în mod prematur,
să-i grăbească pe pacienţi în procesul lor de schimbare.

Capcana autodezvăluirii excesive

Unii terapeuţi se lansează în lungi destăinuri cu privire la
propriile lor limite şi deficienţe. În majoritatea situaţiilor,
această procedură terapeutică este utilizată în scopul
demontării perfecţionismului de care poate da dovadă un
pacient. În acest mod, i se arată că toţi suntem supuşi
greşelilor şi că e bine să învăţăm să ne acceptăm propriile
greşeli. Dacă autodezvăluirea selectivă este adeseori o
strategie eficientă, este evident că un terapeut care se lansează
în lungi destăinuiri, mai degrabă doreşte să primească decât
să ofere terapie. Fireşte, orice terapeut ar trebui să fie
conştient de propriile motive care l-au determinat să practice
această profesiune. În caz contrar, există posibilitatea apariţiei
unor erori la nesfârşit în procesul terapeutic.

Capcana dezaprobării
Pacienţii se simt de multe ori judecaţi şi etichetaţi datorită
problemelor lor comportamentale sau au credinţa că alţii sunt
de vină pentru ceea ce li se întâmplă în prezent. Uneori,
terapeuţii consideră că aceşti pacienţi trebuie să-şi asume
responsabilitatea pentru propriile lor probleme. Ca rezultat,
pacienţii se pot simţi dezaprobaţi de terapeuţii lor şi îşi vor
activa rezistenţele la terapie. În psihoterapie, „vina” pentru
problemele apărute este irelevantă. Mai degrabă, ne
interesează să stabilim ce comportamente consideră pacientul
că ar fi o problemă şi ce poate el să facă în direcţia schimbării
sale. De altfel, există demersuri terapeutice actuale care

40
promoveză ideea stabilirii unei reguli „fără vină” la începutul
derulării procesului terapeutic. Această regulă vine să
sporească motivaţia de însănătoşire a pacienţilor.
Menţionăm că o terapie soldată cu eşec („bad therapy”)
este de cele mai multe ori pavată cu bune intenţii, dar este
condusă de practicieni mai puţin bine antrenaţi şi/sau care
aplică în mod incorect tehnicile terapeutice. Dacă ignoranţa şi
incompetenţa nu constituie caracteristici dezirabile ale
comportamentului terapeutului, acestea sunt mult mai puţin
nocive decât narcisismul, ostilitatea, sadismul, dorinţa de
seducţie şi nevoia de exploatare a pacientului.
Unii autori au realizat liste cu cele mai nocive răspunsuri
venite din partea terapeutului. În vârful listei cu răspunsuri
destructive sunt atitudini care denotă dispreţ, dezgust,
nerăbdare, critică, lipsă de respect, intoleranţă, inducere a
unor sentimente de vină. Iată câteva răspunsuri tipice:
Desconsiderare: „Da, ştiu că ai dreptate în toate
privinţele. Din păcate, sunt o mulţime de persoane ca tine!”
Blamare: „De ce nu ai făcut ceva înainte ca fiul tău să se
apuce de droguri?”
Critică: „Ai făcut o încurcătură din toată această situaţie
şi acum te aştepţi ca eu să mai pot repara ceva”.
Nu trebuie ignorate nici lipsa de sensibilitate şi acurateţe
în modul în care sunt apreciate sentimentele pacientului,
precum şi cultivarea dependenţei pacientului faţă de terapeut.
De pildă: „Ai parcurs un drum lung în ultimele 18 luni de zile,
dar dacă vei întrerupe terapia acum, te poţi dezechilibra
rapid şi vom fi nevoiţi să o luăm de la început”. La fel de
nocive sunt întrebările irelevante, observaţiile confuze sau
falsele asigurări venite din partea terapeutului.

Tehnicile terapeutice – o condiţie de succes a

psihoterapiei
În general, se consideră că un psihoterapeut bun ar trebui
să dispună de un arsenal de tehnici diferite. Fireşte, acest

41
lucru nu este suficient. A şti cum să utilizezi diferitele tehnici
trebuie să meargă mână în mână cu a şti când să selectezi un
anumit tip de proceduri, în ce tipuri de tulburări psihice şi
cum anume să le introduci în structura terapiei, astfel încât
pacientul să le înţeleagă utilitatea şi eficacitatea.
Psihoterapeutul trebuie să găsească punctul de intrare cel
mai potrivit pentru a demara procesul terapeutic. Acest punct
de intrare este menit să-l ghideze pe terapeut în selecţia şi
sincronizarea unei intervenţii specifice, astfel încât să poată fi
obţinute beneficii maxime de pe urma psihoterapiei. Fără un
punct de intrare potrivit, unele intervenţii terapeutice nu au
succes sau pot fi chiar dăunătoare. În final, starea pacientului
se poate înrăutăţi sau acesta renunţă pur şi simplu la terapie
(Cummings, O’Donohue şi Ferguson, 2002).
Un terapeut care nu este la curent cu literatura pertinentă
referitoare la eficienţa tratamentului va sfârşi adeseori prin a
risipi timpul şi banii pacientului său.
Un terapeut bun trebuie să fie un „consumator inteligent
de literatură de specialitate”. De pildă, un terapeut care
tratează o tulburare fobică specifică prin tehnici rogersiene
sau prin insight psihodinamic sau disputare cognitivă este
puţin probabil să obţină progrese clinice semnificative.
Cercetările demonstrează faptul că, în asemenea cazuri, se
impun tehnicile comportamentale de expunere in vivo şi in
vitro. În cazul agorafobiei şi a tulburării de tip panică se
utilizează tehnicile terapiei cognitiv-comportamentale, terapia
comportamentală prin tehnica expunerii, trainingul de
comunicare în cuplu şi relaxarea. În cazul tulburării obsesiv-
compulsive se impune terapie cognitiv-comportamentală, iar
în cazul tulburării de stres postraumatic se utilizează terapia
comportamentală prin expunere şi terapie implozivă. În
tratamentul depresiei clinice se recunoaşte eficienţa tehnicilor
comportamentale, cognitive şi interpersonale, iar depresia
majoră prin tehnicile terapiei dinamice de scurtă durată şi a
terapiei prin autocontrol. De asemenea, numeroase tehnici

42
comportamentale specifice pot fi utilizate în tratamentul
tulburărilor sexuale, iar disfuncţiile maritale necesită de multe
ori tehnici menite să-l determine pe pacient să-şi însuşească
modele comportamentale interpersonale mai adaptate şi mai
eficiente. În cazul schizofreniei şi a altor tulburări psihice
severe, ca adjuvante ale tratamentului medicamentos, se
recunoaşte eficienţa terapiei de familie de orientare cognitiv-
comportamentală şi a terapiei cognitiv-comportamentale.
Toate aceste tratamente terapeutice aplicate în diverse
tulburări psihice sunt validate ştiinţific (conform APA -
American Psychological Association).
Să nu uităm, psihoterapia este atât o ştiinţă, cât şi o artă!
A dobândi un echilibru adecvat între cele două dimensiuni
devine esenţial într-o terapie eficientă, etică, estetică şi
empatică, aşa cum ne exprimam în introducerea cărţii de faţă.
De cele mai multe ori, informaţiile ştiinţifice nu acoperă arta
introducerii acestor tehnici cu susţinere empirică riguroasă.
Ne referim, de pildă, la modul cum să introducem o anumită
tehnică terapeutică, dexteritatea de care trebuie să dăm
dovadă, aplicarea unor strategii de rezolvare de probleme sau
de negociere cu rezistenţele pacienţilor la schimbare.
Să luăm, de pildă, un exemplu. Cercetările demonstrează
clar importanţa factorilor nonspecifici (alianţa terapeutică)
asupra rezultatelor psihoterapiei (Thomas, Werner-Werner şi
Murphy, 2005, cit. din O’Donohue, 2006). Cu toate acestea,
în literatura de specialitate se vorbeşte destul de puţin despre
arta stabilirii şi menţinerii acestor factori nonspecifici. Ştim că
o sarcină esenţială în terapie este crearea şi menţinerea unei
relaţii terapeutice optime. Terapeuţii începători ar putea să
gândească că acest lucru implică pur şi simplu „să fii amabil”.
Fireşte, acest lucru nu este totul! Relaţia terapeutică ar trebui
să implice empatie, acceptare pozitivă, insuflarea speranţei de
vindecare, ajutarea pacientului să exploreze arii noi de
investigatie, oferirea de feedback-uri folositoare şi uneori
nedorite de pacient, trasarea unor limite clare (în special în

43
cazul pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip
borderline).
Iată aşadar că practicarea riguroasă a unui set de tehnici
nu garantează în mod obligatoriu succesul obţinut de
psihoterapeut.

Motivaţiile alegerii profesiei de psihoterapeut

În literatura de specialitate sunt prezente mai multe
consideraţii cu privire la motivaţiile care îl determină pe
psihoterapeut să aleagă această profesie. Unii autori consideră
că elementul esenţial în cazul acestei opţiuni profesionale îl
reprezintă tendinţa terapeutului de a transcende realitatea, de a
intra în intimitatea sufletească a fiinţei umane. În fapt, această
tendinţă se referă la o „întâlnire interumană” a terapeutului şi
pacientului prin care se realizează o comunicare de o factură
specială. Referindu-se la profilul psihoterapeutului, C.
Enăchescu (1998) remarcă existenţa mai multor trăsături
particulare, din care menţionăm: curiozitate şi pasiune
deosebit de dezvoltată pentru problemele vieţii sufleteşti,
fenomenele psihologice etc., domenii cărora le consacră
energia şi timpul lor; dorinţa de a înţelege, explica şi manipula
procesele psihice; tendinţa de consacrare profesională,
dedicarea faţă de problemele de studiu şi ştiinţifice; neglijarea
propriilor interese, printre care se notează şi căsătoria la o
vârstă mai înaintată în raport cu cea obişnuită.

Câteva reguli de aplicat într-o psihoterapie eficientă

J. Haley (1990) afirmă că dacă ne uităm la istoria
psihoterapiei, observăm că cea mai importantă decizie care a
fost luată vreodată a fost taxa de terapie pe oră. În viitor, ne
aşteptăm ca terapeuţii să adopte noi moduri de taxare a
pacienţilor lor. Cea mai evidentă ar fi să taxezi pacientul după
ce acesta a fost eliberat de simptomul său. Erickson
povesteşte că atunci când un copil a fost adus de părinţii săi la

44
terapie, el le-a spus acestora: „Vă voi trimite nota de plată
atunci când copilul dvs. îşi va depăşi problema!”
Fireşte, ca să aplici această modalitate de taxare,
terapeutul ar trebui să deţină abilitatea de a rezolva problema
pacientului său. Se pune însă întrebarea, ce taxă ar trebui să
soliciţi pentru tratarea depresiei, anxietăţii, fobiei sociale,
disputelor maritale sau absenteismului la şcoală?
Un lucru este sigur, terapeuţii trebuie să devină din ce în
ce mai competenţi, pentru a putea rezolva cât mai multe
cazuri.
Rezumăm câteva reguli de care am putea ţine cont pentru
a deveni mai competenţi şi pentru a reuşi să facem terapie mai
bună (M. Hoyt, 2006).
Să nu subestimăm niciodată punctele forte ale
pacienţilor! În cele din urmă, puterea se află în pacient. Nu
schimbăm pacienţii în adevăratul sens al cuvântului, generăm
doar contexte în care ei se pot schimba. De aceea, trebuie să
subliniem responsabilitatea pacientului de a se schimba.
Aşadar, să întărim punctele forte şi abilităţile pacientului, nu
slăbiciunile şi lipsurile sale. În aceasta constă apelul recent la
o psihologie pozitivă. Tratament nu înseamnă doar repararea a
ceea ce s-a stricat, ci şi îngrijirea a ceea ce este mai bun.
Să ajutăm pacienţii să se menţină sănătoşi! Este
important ca pacienţii noştri să achiziţioneze noi deprinderi de
viaţă, pentru a se menţine sănătoşi. Aceste deprinderi se pot
realiza prin intermediul unor întăriri de natură internă şi
externă. Dacă un anumit comportament este întărit atât de o
motivaţie internă puternică, dar şi de societate, atunci
respectivul comportament va avea tendinţa de a se stabiliza.
Să stabilim o bună direcţionare pentru fiecare şedinţă şi
pentru terapie în ansamblul ei! Dacă avem prea multe
informaţii, nu ne îndreptăm în nicio direcţie. Să luăm în
considerare „De ce acum?” caută pacientul terapie. Care este
teoria acestuia cu privire la comportamentul său problematic?

45
Să elaborăm un plan şi să conducem şedinţa după cum este
necesar. Să evităm ocolişurile care nu sunt necesare.
„Dacă un pacient îţi expune faptele goale, umblă la
sentimente; dacă îţi expune sentimente, umblă la faptele
goale” (L. Roberts, 1974).
Să-i simpatizăm pe pacienţii noştri! Un aspect cunoscut în
psihoterapie este acela că dacă nu-ţi plac pacienţii, nu poţi
empatiza cu ei. Empatia terapeutului este o cale de cunoaştere
a pacientului său. Simpatia este o cale de relaţie. Dacă nu îţi
simpatizezi pacientul, acest lucru se va împotrivi muncii tale
şi în mod sigur va fi observat de pacient. Într-o manieră
defensivă, pacientul se va îngropa tot mai mult în problemele
care l-au adus la terapie. De preferat ar fi situaţia în care
terapeutul simte că pacientul respectiv nu-i place sau nu-i
inspiră încredere şi atunci să-l direcţioneze în altă parte (S.R.
Lankton, 1990). Dacă acest lucru se întâmplă prea frecvent,
terapeutul însuşi are nevoie de psihoterapie (I. Holdevici,
2000).
Să acordăm o mai mare atenţie capacităţii şi conduitei
empatice a terapeutului! În această perspectivă, a fi empatic
include acceptarea perspectivei pacientului şi folosirea
ascultării reflexive. Totodată, empatia terapeutului are în
vedere şi punerea în balanţă a ambivalenţei pacientului faţă de
schimbare.
Recunoaşterea problemei duce la explicaţii, experienţa
duce la schimbare! Înţelegerea şi insight-ul sunt rareori
suficiente. Ar trebui să ajutăm pacientul să experimenteze
ceva nou. Acest lucru poate fi realizat printr-o varietate de
modalităţi:
 Educaţie (de ex., asigurând informaţii despre
tulburările anxioase sau depresive şi despre diferite tipuri de
tratamente);
 O interpretare psihodinamică oportună a transferului
(de ex., „Când aţi ezitat, m-am gândit că s-ar putea să vă
aşteptaţi să vă răspund la fel cum mi-aţi relatat că obişnuiau

46
să vă răspundă părinţii dvs. Asta se potriveşte cu întâmplarea
dvs.?”);
 Reinterpretare (de ex., „V-aţi gândit că atunci când
partenerul dvs. procedează astfel, deşi pare că are o atitudine
dominantă şi supărătoare, poate că acela este modul lui de a
încerca să-şi arate grija faţă de dvs. şi să vă fie de ajutor?”);
 Întrebări referitoare la excepţiile de la
comportamentul problematic (de ex., „Ce aţi făcut diferit
atunci când v-aţi simţit oarecum nervos, dar nu aţi avut un
atac accentuat de panică?”);
 Tehnici de imagerie mentală, vizualizarea rezultatelor
dorite, jocuri de rol, tehnici de relaxare şi hipnoză.
Să-i învăţăm pe pacienţii noştri să-şi însuşească noi
abilităţi! În cazul în care le vom prescrie sarcini pentru acasă,
valorificând astfel timpul extraterapeutic, să ne asigurăm că
sarcinile sunt realiste.
Tratăm o fiinţă umană, nu un diagnostic! Nu etichetele
diagnostice construiesc realitatea! Deşi diagnosticul este fără
îndoială important în tratamentul unor tulburări cu substrat
biologic (schizofrenie, tulburări bipolare, tulburări afective
majore, epilepsie, cauze degenerative etc.), diagnosticul este
adeseori contraproductiv în psihoterapia de zi cu zi a
pacienţilor cu tulburări mai puţin severe (Yalom, 2002).
Adeseori, terapeuţii plasează problemele pacienţilor în sfera
patologicului, din dorinţa de a-i înţelege şi a-i ajuta. În acest
mod, ei se află în situaţia iluzorie conform căreia ştiu care este
cauza tulburării. O asemenea abordare nu face altceva decât să
activeze rezistenţele pacienţilor la terapie.
Să ştim să formulăm întrebări bune! În procesul
terapeutic, informaţiile cu privire la problema pacientului ar
trebui obţinute într-o manieră subtilă, indirectă şi metaforică.
Lankton (1990) relatează cazul unui tânăr de 24 de ani, foarte
scund, care solicită terapie datorită faptului că îi este teamă să
se întâlnească cu fetele. El a venit la terapie pentru că dorea să
se căsătorească, să facă copii şi nu părea că acest lucru se va

47
întâmpla prea curând. În timpul terapiei nu a vorbit deloc
despre înălţimea lui. Problema sa trebuia abordată fără a
amplifica anxietatea deja existentă. Dacă l-ar fi întrebat: „Îţi
dai seama că femeile preferă bărbaţii înalţi?”, exista riscul să
întărească frica deja existentă. Dar formulând întrebarea: „Nu
mi-ai spus când ai descoperit pentru prima oară că înălţimea
ta poate fi un avantaj în ceea ce priveşte întâlnirile cu
fetele?”, pacientul a răspuns că el, de fapt, nu consideră
înălţimea sa un avantaj. Faptul că statura sa a fost privită
contrar imaginii generale, i-a dat curaj să vorbească despre
acest aspect.
În cazul în care un pacient nu face progrese, să luăm în
considerare dacă ar trebui abordate vreuna dintre următoarele
aspecte:
 Stabilirea unui scop greşit care nu poate fi atins;
 Alianţă terapeutică precară; pacientul nu este pregătit
pentru schimbare/terapeutul insisistă prea mult pe ideea
schimbării;
 Diagnostic ratat (de ex., depresie, abuz de alcool
şi/sau droguri, tulburare obsesiv-compulsivă).
Când ne împotmolim (şi cu toţii ne împotmolim), să nu
dăm vina pe pacient. Mai întâi, să vedem dacă el are vreo idee
referitoare la ce ar fi necesar pentru o mai bună funcţionare a
terapiei. În cazul în care nu depăşim acest impas, să încercăm
să discutăm situaţia cu un coleg terapeut. Deşi de obicei este
tentant să te consulţi cu cineva din aceeaşi şcoală terapeutică,
este adesea de ajutor să vorbim cu cineva care aderă la o
teorie diferită şi are o instruire diferită. S-ar putea să poată
vedea ceva ce „lentilele” noastre nu văd.
Să avem umor! În psihologia timpurie, umorul era
considerat un fluid care circulă în interiorul corpului,
influenţând dispoziţia sau starea de spirit a persoanei
respective. Astăzi nu mai privim umorul din punct de vedere
fiziologic, ci mai degrabă ca un capriciu, o toană, o fantezie.
În psihoterapie, este cel mai bine când umorul iese la iveală în

48
mod natural şi nu ca o tehnică. Umorul poate asigura confort
şi relaxare şi poate ajuta la construirea unei bune alianţe
terapeutice.

2. Caracteristicile comportamentale ale

psihoterapeutului – evaluările pacientului cu privire la
stilul terapeutic

În general, personalitatea psihoterapeutului a fost înalt

acreditată în obţinerea succesului psihoterapiei. Totuşi, nu
există studii care să evidenţieze o corelaţie între anumite
caracteristici ale personalităţii terapeutului şi eficienţa
demersului terapeutic. Cercetările actuale susţin ideea că
trăsăturile de personalitate, utile pentru activitatea terapeutică,
sunt variabile în funcţie de tipurile de pacienţi sau de aspectul
clinic al tulburărilor. Schaap, Bennun, Schindler şi Hoogduin
(1996) au constatat că, luate separat, caracteristicile
terapeutului şi pacientului explică doar o mică parte din
varianţa succesului terapeutic. În schimb, interacţiunea
specifică din cadrul relaţiei terapeutice corelează semnificativ
cu rezultatele terapiei.
În unele studii, evaluările pacienţilor cu privire la
progresul în terapie sunt considerate drept indicatori ai unui
terapeut eficient. Caracteristicile terapeutului pe care
pacientul le percepe ca fiind importante şi care stabilesc o
corelaţie pozitivă cu rezultatele terapiei sunt următoarele
(după Lankton, 1990; Llewellyn şi Hume, 1979; Murphy,
Cramer şi Lillie, 1984, Wolf, Wolf şi Spielberg, 1980):
 să fie o persoană cu care pacientul să poată discuta
problemele sale personale şi care să-l ajute să-şi clarifice
aceste probleme;
 să ofere căldură emoţională şi înţelegere;
 să aibă capacitatea de a percepe conţinuturi din
discursul pacientului care au o mare încărcătură emoţională;
 să ofere suport şi confort psihologic;

49
  să manifeste un profund respect faţă de pacient;
 să fie fermecător, simpatic şi să-l stimuleze în plan
psihologic;
 să nu eticheteze pacientul şi să nu-i stabilească criterii
exterioare şi artificiale de sănătate şi eficienţă;
 să aibă simţul umorului;
 să ofere sfaturi utile.
Deşi aceste caracteristici vizează psihoterapeuţi proveniţi
din şcoli terapeutice diferite, rezultatele sunt oarecum
surprinzătoare. De pildă, Sloane şi colab. (1987) au făcut o
comparaţie între evaluările pacienţilor care au urmat
psihoterapie comportamentală cu ale celor care au urmat
psihoterapie psihanalitică şi nu au găsit nicio diferenţă
semnificativă. Se confirmă astfel importanţa alianţei
terapeutice, privită drept mijloc care facilitează schimbarea
terapeutică.

3. Pacientul - faţă în faţă cu problema sa şi cu

terapeutul

În cazul pacientului, confruntat deja cu o suferinţă, putem

delimita câteva trăsături esenţiale, cu repercusiuni evidente
asupra personalităţii sale (Barker, cit. din Iamandescu, 1997):
 situaţia marginală (între lumea sănătăţii şi cea a
tulburării psihice, negând când una, când cealaltă), fapt care-l
determină să fie instabil şi dominat de stări conflictuale;
 restrângerea orizontului (de interese, de ambianţă);
 egocentrismul;
 sporirea anxietăţii de bază (ca urmare a perspectivei
temporale îndelungate a afecţiunii sale).
Personalitatea pacientului ar trebui înţeleasă nu atât în
mod individual, cât sub aspectul relaţiei sale cu terapeutul şi
cu întreaga situaţie terapeutică axată pe oferirea ajutorului
psihologic. Educaţia, nivelul de instrucţie, vârsta, sexul,
statutul profesional şi cel marital, îi conferă pacientului un set

50
de roluri care sunt nu numai asumate, ci şi interiorizate. Într-o
situaţie de boală, matricea socială a individului influenţează
atât răspunsul la tratament, cât şi caracterul manifestărilor
clinice, atitudinea faţă de boală, modul în care îşi apreciază
propria simptomatologie. De pildă, din perspectiva clinicii
psihiatrice, unele studii evidenţiază modul în care contextul
psihosocial al pacientului influenţează tipul de tratament pe
care acesta îl solicită, îl acceptă, precum şi modul în care el
interpretează efectele secundare.
În general, fiecare fiinţă care suferă de ceva din punct de
vedere al patologiei, îşi conferă cu de la sine putere
prerogativele unicatului. Fiecare vorbeşte convins despre
„fobia sa”, despre „depresia sa”. Această nuanţă de
personalizare este imprimată nu atât de tulburarea în sine, cât
de răsunetul ei psihologic. Iamandescu (1997), consideră că
„în această trăire a bolii unicat, pacientul reflectă cadrul
psihologic şi familial, ca şi traiectoria de moment a evoluţiei
sale în care l-a surprins apariţia tulburării”. Toate aceste
elemente de context psihosocial se adaugă celor care derivă
din structura personalităţii pacientului, ca şi din eventuale
experienţe ale unor îmbolnăviri anterioare.
În literatura de specialitate sunt conturate trei categorii de
pacienţi: aşa-numiţii pacienţi buni, care vor obţine rezultate
pozitive în psihoterapie, indiferent de psihoterapeutul lor;
pacienţi răi, care nu obţin rezultate, indiferent de cât de
experimentat este terapeutul; şi acei pacienţi care răspund
doar la anumite terapii şi la anumiţi terapeuţi. Uneori, apare
evident faptul că un pacient se va relaţiona mai bine cu un
psihoterapeut care este mai tânăr sau mai în vârstă decât
acesta, de acelaşi sex sau de sex diferit sau care este
specializat să lucreze cu o anumită categorie socială de
populaţie.
A.A. Lazarus (1987), autorul psihoterapiei multimodale,
oferă în acest sens exemplul unei paciente de 19 ani care se
prezintă la cabinetul de terapie datorită unor dificultăţi în

51
relaţiile cu părinţii săi. După primele trei şedinţe, terapia părea
că nu se îndreaptă spre nimic. Pacienta a fost îndrumată spre
un coleg terapeut care era mult mai apropiat de ea ca vârstă,
putându-se astfel stabili premisele unei alianţe terapeutice mai
bune. Chiar din interviul iniţial, pacienta i-a mărturisit noului
terapeut că obişnuia să consume droguri. Atunci când a fost
întrebată de ce nu i-a mărturisit aceste lucruri primului său
terapeut, pacienta a oferit următorul răspuns: „Dr. Lazarus
îmi aminteşte foarte mult de tatăl meu şi nu am fost capabilă
să mă deschid în faţa lui, aşa cum nu sunt capabilă să discut
asemenea lucruri cu mama sau cu tatăl meu”.
Factori care contribuie la succesul în psihoterapie
În literatura de specialitate sunt menţionaţi următorii fac-
tori care ţin de pacient şi care contribuie la succesul în psi-
hoterapie:
 Credinţa că schimbarea este posibilă şi că aceasta se
produce încet şi în paşi mici, în sensul că „schimbarea mică
conduce la schimbări mai mari” (Walter şi Peller, 1992) -
expectanţa;
 Acceptarea responsabilităţii propriei însănătoşiri şi
participarea activă în psihoterapie - motivaţia;
 Faptul de a fi pregătit să discute problemele sale în
mod deschis, pe tot parcursul desfăşurării psihoterapiei -
autoexplorarea;
 Acordul de a participa la exerciţii (de ex., joc de rol)
şi acceptarea feedback-ului necesar - receptivitatea;
 Îndeplinirea sarcinilor terapeutice între şedinţe, în
ideea de a lucra în mod independent - transferul/
generalizarea.

Expectanţa
Avem în vedere două aspecte diferite: pe de o parte, ex-
pectanţa văzută ca o caracteristică stabilă cu care pacientului
intră în psihoterapie şi care determină, în parte, rezultatele
acesteia; pe de altă parte, expectanţa văzută ca o variabilă in-

52
dependentă care poate fi indusă prin intermediul instrucţiu-
nilor terapeutului. Influenţa aşteptărilor iniţiale ale pacientului
cu privire la rezultatele terapiei nu a fost suficient de bine
demonstrată (Schaap, Bennun, Schindler, Hoogduin, 1996).
Ceea ce rămâne însă important este modul în care psihoter-
apeutul induce pacientului aşteptări pozitive în legătură cu
succesul terapeutic şi facilitează schimbarea.
Rosenthal, în faimosul său experiment realizat în 1966, a
demonstrat influenţa pe care experimentatorii o au asupra
experimentelor pe care ei le conduc. Prin aşteptările lor,
experimentatorii influenţează comportamentul şi eficienţa
subiecţilor investigaţi. Prin urmare, aşteptările pozitive din
partea terapeutului pot îmbunătăţi într-o manieră
semnificativă aşteptările pacientului cu privire la psihoterapie.
Fireşte, o condiţie importantă este aceea ca expectanţele
pozitive să nu fie înalt nerealiste sau utopice.

Motivaţia pentru psihoterapie

Motivaţia pentru psihoterapie a fost definită în mai multe
moduri: pregătire în vederea unei participări active, nevoie de
schimbare, recunoaşterea unor probleme de natură
psihologică, nevoia de a se înţelege pe sine. Neavând un
concept bine stabilit, ca urmare a problemelor metodologice
întâmpinate, putem presupune că este necesar cel puţin un
nivel minim de motivaţie încă de la începutul psihoterapiei. În
caz contrar, există riscul apariţiei fenomenului de întrerupere
şi abandonare a terapiei (dropout).
Din perspectiva interviului motivaţional, motivaţia este
probabilitatea în care indivizii încep, continuă şi aderă la o
strategie specifică de schimbare şi adoptă comportamente
specifice care îi direcţionează spre un anumit scop (Miller şi
Rollnick, 2002). Motivaţia poate presupune luarea unei decizii
de a face o schimbare, precum şi acţiuni şi diverse strategii
comportamentale care pot facilita schimbarea. Terapeuţii

53
devin extrem de eficienţi atunci când motivaţia pacienţilor
vine din interiorul lor şi nu este impusă din exterior.
În literatura de specialitate sunt evidenţiate următoarele
elemente care ne ajută să înţelegem cât de puternică este
dorinţa de schimbare a pacientului (Ionescu, 1990;
Rosenbaum şi Horowitz, 1983; Schaap, 1996; Weber, 1984):
gradul de suferinţă, iniţiativă proprie în căutarea tratamentului
(versus a fi trimis de altcineva); faptul de a fi pregătit să facă
sacrificii; loc al controlului intern; acceptarea rolului de
pacient; recunoaşterea problemei sale ca fiind de natură
psihologică (versus somatică); capacitatea de introspecţie; un
anumit grad de forţă a Ego-ului; expectanţe realiste;
participare activă; beneficii secundare aduse de tulburare;
sinceritate, onestitate, francheţe; curiozitate şi nevoia de a se
înţelege pe sine; atracţie interpersonală; încredere în sine; un
anumit grad de dezvoltare cognitivă; experienţe timpurii
legate de psihoterapie; toleranţă la frustrare; variabile
demografice.
Considerăm că motivaţia pentru psihoterapie reflectă, în
fapt, nevoia de schimbare a pacientului, o nevoie care rezultă
dintr-un dezechilibru creat între starea lui actuală şi starea (de
sănătate) spre care acesta tinde. Prin urmare, întrebarea nu
trebuie pusă în termenii existenţei unei motivaţii pentru
psihoterapie. Mai degrabă, ea trebuie să vizeze cât de
puternică este dorinţa de schimbare a pacientului.
Având în vedere acest cadru teoretic de înţelegere a
motivaţiei, Prochaska şi diClemente (1982, cit. din
Wilbourne şi Levensky, 2006) au conturat un model
transteoretic care defineşte etapele prin care indivizii trec pe
măsură ce realizează schimbări. Aceste etape includ
precontemplaţia, contemplaţia, pregătirea, acţiunea şi
menţinerea. Pe măsură ce indivizii trec prin aceste etape, ei
experimentează fluctuaţii în ceea ce priveşte recunoaşterea
problemei lor, ambivalenţă în privinţa schimbării şi a luării
deciziei.

54
Figura 5. Stadiile schimbării (Prochaska şi diClemente,
1982)

Pacientul aflat în stadiul precontemplaţiei nu are în

vedere shimbarea. Deşi acest individ poate experimenta
distres în legătură cu o anumită problemă, el nu a identificat-o
încă şi nu este privită ca o problemă care necesită atenţie. De
exemplu, o persoană poate experimenta un anumit număr de
probleme legate de consumul de alcool, cum ar fi
mahmureală, conflicte maritale, dificultăţi la locul de muncă,
fără a identifica băutura ca o problemă ce merită luarea unei
decizii.
Pe măsura sporirii gradului de conştientizare a problemei
sale, individul intră în contemplaţie, o etapă caracterizată
prin ambivalenţă. Ambivalenţa este văzută ca o stare în care
pacienţii au motive convingătoare pentru a-şi schimba
comportamentul şi pentru a nu-l schimba deloc. Un astfel de
exemplu este un individ care doreşte să se oprească din fumat
pentru a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii şi relaţia cu partenerul de
relaţie şi în acelaşi timp nu doreşte să renunţe la acest obicei
pentru că ar pierde unele avantaje pe care le atribuie
consumului de tutun (de exemplu, controlul greutăţii sau
diminuarea nivelului de stres). Prin urmare, ambivalenţa

55
reflectă experienţa pacientului care vrea să se schimbe şi în
acelaşi timp să rămână în aceeaşi stare. Pacienţii aflaţi în
stadiul contemplaţiei alternează între sublinierea motivelor
pentru care ar trebui să se schimbe şi sublinierea motivelor
pentru a păstra lucrurile aşa cum sunt.
Atunci când balanţa înclină în favoarea schimbării,
pacientul trece în etapa deciziei (pregătirii). Un pacient aflat
în etapa pregătirii este conştient de faptul că ceva trebuie să se
schimbe şi face planuri de viitor în direcţia propriei sale
schimbări. Indivizii aflaţi în faza pregătirii pot schiţa unele
planuri de realizare a schimbării. În momentul în care ei încep
să acţioneze în direcţia schimbării, vor intra în etapa acţiunii.
Când toate acţiunile, chiar şi cele mai mici, lucrează împreună
în direcţia schimbării vieţii sale, persoana poate fi învăţată să
intre în stadiul menţinerii. Menţinerea poate varia în
stabilitatea sa şi poate include reveniri la comportamentele
anterioare (P. Wilbourne, E. Levensky, 2006).
Interviul motivaţional produce schimbare
comportamentală prin crearea unei discrepanţe inconfortabile
între viaţa pe care şi-o doreşte pacientul (de ex., valori
asumate şi scopuri propuse) şi viaţa pe care acesta o trăieşte în
prezent (consecinţele comportamentului problematic). Miller
şi Rollnick (2002) au în vedere motivaţia pacienţilor de a
reduce această discrepanţă inconfortabilă şi, în contextul unei
intervenţii terapeutice directive, suportive şi nonconflictuale,
modificările comportamentale vor fi în concordanţă cu
valorile şi scopurile pacienţilor. Această perspectivă are în
vedere următoarele aspecte:
 Motivaţia pacientului trebuie să vină din interiorul său
(opusă forţelor externe);
 Terapeutul are un rol foarte important în identificarea
şi dezvoltarea acestei motivaţii de schimbare a pacientului.

56
 Autoexplorarea
Autoexplorarea este considerată drept o condiţie esenţială
în vederea producerii schimbării în psihoterapiile
nondirective. De pildă, Orlinsky şi Howard (1986) au trecut în
revistă mai multe studii care implică gradul de autoexplorare a
pacientului şi au ajuns la concluzia că nu există o corelaţie
pozitivă între adâncimea autoexplorării şi rezultatele terapiei.
Cu alte cuvinte, această caracteristică comportamentală a
pacientului se manifestă atât în terapiile soldate cu succes, cât
şi în cele care eşuează.

Receptivitatea şi transferul/generalizarea
Conform mai multor autori, receptivitatea
(„deschiderea”) pacientului la psihoterapie stabileşte o
corelaţie pozitivă cu rezultatele procesului terapeutic.
În privinţa procesului de transfer/generalizare
(îndeplinirea sarcinilor terapeutice între şedinţe), considerăm
că acesta reprezintă un aspect esenţial al psihoterapiilor
actuale. Îndeosebi în psihoterapiile de orientare
comportamentală se pune un accent deosebit pe procedurile de
autocontrol, în scopul facilitării şi accelerării procesului de
generalizare. După I. Holdevici (1996), autocontrolul
reprezintă o capacitate dobândită care se formează prin
învăţare, în urma unor contacte variate, iar repertoriul
tehnicilor de autocontrol se construieşte progresiv în cursul
interacţiunii cu diverşi factori din mediul exterior. Metodele
concrete de autocontrol includ tehnici de relaxare,
autosugestie şi autoprogramare psihică.

Strategii de coping şi stilul interpersonal al pacientului

H. S. Sullivan (1953) a fost unul dintre primii autori care
a recunoscut rolul important al interacţiunii şi comunicării în
etiologia şi tratamentul diverselor tulburări psihopatologice.
Oamenii tind să dezvolte propriul lor stil interacţional care

57
devine cu atât mai clar, în măsura în care este mai puţin variat
şi mai consistent. Schaap, Bennun, Schindler, Hoogduin
(1996) au analizat problemele legate de motivaţia pentru
psihoterapie a pacienţilor, în contextul caracteristicilor
personalităţii lor. Aceste dificultăţi se datorează în mare parte
rigidităţii şi inflexibilităţii tiparului lor interacţional. În
această perspectivă, au fost definite următoarele tipuri dificile
de pacienţi:
Pacienţii dominatori
Etichetaţi drept încrezători în sine, dominanţi şi
competitivi, „autoritar-despotici”, aceşti pacienţi conţin
trăsături ale personalităţii narcisice şi obsesivo-compulsive
stabilite în DSM-V (APA, 2013). Pacienţii dominatori
dovedesc o lipsă de empatie manifestată într-o mare varietate
de contexte. Se caracterizează prin modul lor autoîncrezător şi
coercitiv de interacţiune cu ceilalţi, fiind independenţi,
energici şi, într-o anumită măsură, atrăgători. Datorită felului
lor „special” de a fi, consideră că problemele lor sunt unice şi
pot fi înţelese doar de anumite persoane. În faţa altora, pot să
apară ca fiind preţioşi şi rigizi, perfecţionişti şi inflexibili.
Orice lucru, oricât de bine ar fi realizat, nu pare a fi suficient
de bine făcut. Insistă ca ceilalţi să se conformeze modului lor
de a face lucrurile.
În vederea motivării acestor pacienţi pentru psihoterapie,
terapeutul ar trebui să-i trateze într-o manieră curtenitoare şi
plină de respect. Adeseori, apar dificultăţi în asumarea rolului
lor de pacient şi a poziţiei lor (dependente) în psihoterapie. De
aceea, terapeutul trebuie să-i asculte cu mare interes, să-i
sfătuiască oarecum puţin şi să respecte modul în care s-au
descurcat până în momentul de faţă. Propunerile şi sfaturile
pentru schimbare vor fi prezentate într-o asemenea manieră,
încât să li se ofere mereu posibilitatea de a face o alegere.
Pacienţii paranoizi
Etichetaţi drept „reci”, serioşi, critici, rezervaţi şi
defensivi, aceşti pacienţi conţin trăsături ale personalităţii

58
paranoide şi antisociale stabilite în DSM-V (APA, 2013).
Pentru aceştia, lumea apare ca fiind ameninţătoare şi ostilă.
„Fac din ţânţar armăsar” şi exagerează orice dificultate
apărută. Nu au încredere în alţii pentru că se tem de faptul că
informaţiile vor fi folosite împotriva lor. Hipervigilenţi, iau
măsuri de protecţie împotriva oricărei ameninţări percepute.
Sinceritatea, loialitatea şi fidelitatea altora sunt puse la
îndoială. Deşi sunt critici faţă de alţii, au mari dificultăţi în a
accepta critica. Manifestă o dorinţă excesivă de a fi
independenţi, mergând până la culmea egocentrismului şi a
importanţei de sine exagerate. Evită, de regulă, intimitatea, cu
excepţia celor în care au absolută încredere. Trăsăturile
antisociale se referă la dificultăţile lor de a-şi onora obligaţiile
financiare, de a acţiona ca un părinte responsabil şi de a
susţine un comportament constant în muncă.
Aceşti pacienţi trebuie să fie abordaţi în terapie cu mare
grijă. De pildă, un terapeut care nu dovedeşte un bun
autocontrol, poate submina încrederea pacientului în procesul
psihoterapeutic. Terapeutul trebuie să fie atent în alegerea
cuvintelor, foarte clar în oferirea informaţiilor, dar şi tolerant,
fără a adopta un comportament submisiv sau, dimpotrivă, un
aer de prea mare autoritare şi prestigiu. Moralizarea
pacienţilor sau expunerea punctelor de vedere personale ale
terapeuţilor trebuie pe cât posibil evitate. Utilizarea sugestiilor
indirecte, precum şi acceptarea lumii „paranoide” a
pacienţilor lor, reprezintă un mijloc eficient de „înrolare” a
acestora în terapie. Teama paranoidului de a nu-şi pierde
independenţa şi puterea de a controla evenimentele va trebui
să fie manevrată cu mare abilitate de terapeut.
Pacienţii obstrucţionişti
Aceşti pacienţi, etichetaţi drept ostili şi neimplicaţi,
rebeli-neîncrezători, conţin trăsături ale tulburărilor de
personalitate antisocială şi schizotipală descrise în DSM-V
(APA, 2013). Aceştia au serioase probleme în conformarea la
normele sociale şi în îndeplinirea sarcinilor profesionale.

59
Imprevizibili şi explozivi, adeseori creează o distanţă faţă de
ceilalţi, simţind o lipsă de apreciere din partea acestora.
Având o autostimă redusă şi abordând o atitudine cinică, îşi
exprimă opoziţia fie deschis, fie prin continue uitări şi
amânări ale sarcinilor, tergiversând lucrurile şi dovedindu-se
în mod intenţionat ineficienţi (o exprimare pasivă a
agresivităţii lor mascate). Protestează adeseori în faţa altora în
legătură cu cât de absurde sunt lucrurile care li se cer,
displăcându-le sugestiile directe din partea altora referitoare la
cum să fie mai productivi.
Pacienţii obstrucţionişti au nevoie de o abordare tolerantă
şi plină de răbdare din partea psihoterapeutului. Dacă va fi
criticat de pacientul său, este preferabil ca terapeutul să-şi
exprime mai degrabă regretul, decât să adopte un
comportament defensiv în faţa acestuia. Abordarea acestor
pacienţi nu trebuie să fie coercitivă, ci trebuie să li se ofere
posibilitatea de a-şi formula propriile lor opinii. De-a lungul
desfăşurării psihoterapiei, este preferabil ca terapeutul să le
ofere sugestii indirecte de continuare a tratamentului. De
asemenea, este important ca descrierile, exemplele şi
formulele sugestive oferite de terapeut să concorde cu ideile şi
nevoile reale ale pacientului. Numai în acest mod, pacientul
obstrucţionist va fi pregătit să coopereze în procesul
psihoterapeutic (Dhaenens, Schaap, De Mey şi Naring, 1989).
Pacienţii evitanţi
Aceşti pacienţi, etichetaţi drept inhibaţi, nesiguri şi
submisivi, conţin trăsături ale tulburărilor de personalitate
evitante şi obsesivo-compulsive descrise în DSM-V (APA,
2013). Rigizi, pasivi şi egoişti, aceştia consideră că au
probleme adânci şi conflicte serioase care nu pot fi rezolvate
de alte persoane. În general, nu sunt dispuşi să intre în relaţii
decât dacă li se dă o garanţie extrem de fermă de acceptare
necritică. Comportamentul lor social este stângaci, nesigur şi
nonasertiv. Luarea de decizii este evitată, amânată,
tergiversată din cauza unei frici insolite de a nu face vreo

60
eroare. Au o mare nevoie de a fi asertivi, dar îi împiedică
inhibiţiile, ruminaţiile şi îndoielile lor. Extrem de
perfecţionişti, propriile lor greşeli sunt comparate cu
idealurile înalte pe care şi le fixează. Ca urmare, au tendinţa
de a se simţi vinovaţi şi de a se autopedepsi.
În general, terapeuţii pot deveni descurajaţi şi iritaţi
datorită pesimismului şi modelului comportamental rigid
adoptat de această categorie de pacienţi. Este esenţial ca
terapeutul să manifeste răbdare, înţelegere, interes faţă de
pacient şi să nu fixeze obiective terapeutice prea înalte.
Experienţa clinică ne demonstrează că un pacient pesimist nu
se va simţi niciodată cu adevărat înţeles de un terapeut
optimist. Mai eficientă ar putea fi o etichetare sau conotaţie
pozitivă a simptomului. Evidenţiind valoarea pozitivă a
simptomului, putem prescrie pacientului evitant însuşi
simptomul pe care îl manifestă, respectiv non-schimbarea.
Această abordare paradoxală devine eficientă ca tehnică
terapeutică îndeosebi în utilizarea resemnificării (I. Dafinoiu,
2000). Cu un pacient evitant, psihoterapia ar trebui să se
desfăşoare în paşi mici şi concreţi. Terapeutul trebuie să
rămână empatic, prietenos şi înţelegător, să se abţină să
insufle prea multă speranţă sau să adopte un comportament
mult prea directiv faţă de partenerul său de relaţie.
Dimpotrivă, psihoterapeutul poate adopta un stil chiar mai
pasiv decât pacientul său. Important este să sugereze, într-o
manieră indirectă, modul în care schimbarea terapeutică este
posibilă, chiar dacă pacientul nu este încă pregătit pentru
această schimbare.
Pacienţii dependenţi
Aceşti pacienţi, etichetaţi drept submisivi şi pasivi, conţin
trăsături ale tulburării de personalitate dependente descrise în
DSM-V (APA, 2013). Se găsesc într-o continuă căutare de
suport afectiv, manifestând o dependenţă excesivă faţă de
alţii. În general, au puţine ambiţii şi pretenţii, puţin entuziasm
în ceea ce întreprind şi tind să supraaprecieze calităţile

61
celorlalţi. În contactele interpersonale manifestă o atitudine
critică şi rejectantă, dar, în acelaşi timp, sunt cuprinşi de
teama de a nu fi abandonaţi. Prin comportamentul lor,
stimulează hiperprotecţie şi dominare din partea persoanelor
cu care intră în contact. Uşor de lezat prin critică sau
dezaprobare, au dificultăţi în a-şi formula propriul lor punct
de vedere sau în a fi asertivi. De asemenea, manifestă o
încredere de sine scăzută, precum şi dificultăţi în luarea
deciziilor sau în asumarea responsabilităţii.
Datorită faptului că sunt anxioşi, aceşti pacienţi pot fi
motivaţi în psihoterapie prin oferirea unui mediu cât mai cald
şi mai suportiv. Încrederea de sine poate fi întărită prin cât
mai mute feedback-uri pozitive oferite de psihoterapeut. Prin
urmare, terapeutul ar trebui să puncteze în permanenţă
aspectele care merg bine în terapie, dar şi circumstanţele care
au dus la eşecurile pacientului. De asemenea, pot fi utilizate
strategii paradoxale, cum ar fi etichetarea pozitivă a
comportamentului simptomatic. În mod alternativ, pot fi
punctate posibilele „dezavantaje” şi „pericole” care atrag
după sine schimbarea, întărindu-le, în acest mod,
responsabilitatea propriei lor schimbări.
Strategiile psihoterapeutice descrise, având drept sursă
propriul stil interpersonal al pacientului, ar trebui aplicate încă
din fazele timpurii ale terapiei, pentru a putea fi puse în
beneficiul tratamentului. Se impune ca un psihoterapeut bun şi
cu adevărat abil în domeniul artei sale profesionale, să-şi
adapteze intervenţiile în funcţie de tipul de personalitate şi de
nevoile reale ale pacientului său.
Parafrazându-l pe H. Tellenbach, C. Enăchescu (1998) a
numit această atitudine mobilă a terapeutului drept
„cameleonism”. Rolul atitudinii cameleonice este reprezentat
prin supleţea adaptării terapeutului la situaţii diverse, fiind
concomitent şi o formă de a conduce pacientul către situaţia
dorită de echilibru psihic. Cameleonismul apropie pacientul
de terapeut, făcând posibilă mai uşor „intrarea” pacientului în

62
relaţia psihoterapeutică. Şi, nu în ultimul rând, această
flexibilitate atitudinală îi va permite terapeutului să abordeze
diversele dificultăţi care survin pe parcursul desfăşurării
terapiei: abandonul din programul terapeutic („dropout-ul”),
rezistenţele şi noncomplianţa pacientului la terapie, aspecte pe
care le vom dezbate în capitolul final al cărţii.

Caracteristicile comportamentale ale pacientului

N.A. Cummings şi J.L. Cummings (2006) împart pacienţii
în două mari categorii: pacienţi de tip ceapă şi pacienţi de tip
usturoi. Cum a apărut această clasificare?
Aşa cum ştim cu toţii, după ce măncăm ceapă, suferim din
cauza gustului care stăruie cu fiecare înghiţitură sau eructaţie.
De cealaltă parte, după ce mâncăm usturoi, nu mai suntem
conştienti de miros, dar toţi cei din apropierea noastră îndură
mirosul persistent. În mod asemănător, există pacienţi care
suferă (ceapă) şi pacienţi care îi fac pe alţii să sufere
(usturoi). Autorii mai sus menţionaţi ar fi putut să folosească
termenii standard de intra şi extrapunitiv, dar i-au preferat pe
primii deoarece, afirmă ei, practicienii reţin mai bine termeni
plini de vervă, memorabili şi de impact. Terapia de tip ceapă
se axează pe reducerea culpabilităţii, în timp ce terapia de tip
usturoi se bazează pe creşterea anxietăţii. Clasificarea propusă
vine să atragă atenţia asupra faptului că psihoterapeuţii sunt
antrenaţi în general în utilizarea tehnicilor terapeutice axate pe
reducerea anxietăţii şi a culpabilităţii (aplicabile doar în cazul
pacinţilor de tip ceapă). La baza comportamentului de tip
usturoi stă negarea, iar diminuarea culpabilităţii în cazul unui
pacient de tip usturoi este asemănătoare cu situaţia în care pui
paie pe foc. Pacienţii de tip usturoi pot simula vinovăţia. Ceea
ce apare uneori ca sentiment de vină în cazul lor este, de fapt,
nemulţumirea lor din cauza problemelor cu care se confruntă.
În momentul în care un terapeut reduce anxietatea pacienţilor
de tip usturoi, ei îşi pierd motivaţia pentru tratament şi pleacă

63
spunând „La revedere, de fapt, nu am avut nevoie de tine de
la bun început!".
Pacientii de tip ceapă se simt vinovaţi, în schimb,
pacienţii de tip usturoi, nu! La primii dintre ei, tehnicile de
reducere a culpabilităţii îi destind şi le insuflă speranţă, astfel
încât tratamentul continuă în direcţia atingerii obiectivului
terapeutic. Să-l faci pe pacientul de tip usturoi să se simtă mai
bine, va conduce la o încheiere prematură a tratamentului. Cu
pacienţii de tip usturoi, terapia va fi accelerată şi, în final,
încununată cu succes, doar dacă terapeutul va fi capabil să
menţină suficientă anxietate pentru a-l motiva pe pacient să
continue terapia.

Figura 6. Psihodinamica cepei şi a usturoiului

(reducerea culpabilităţii versus accentuarea anxietăţii)

Pacienţi care suferă Pacienţi care îi fac pe alţii să

(intrapunitivi) sufere (extrapunitivi)

O axiomă terapeutică este următoarea: întotdeauna să

tratăm usturoiul înaintea cepei! De pildă, poate să apară
situaţia în care pacienţii de tip ceapă să capete brusc valenţe
temporare de usturoi, moment în care psihoterapeutul ar trebui
să întrerupă terapia cepei şi să trateze usturoiul. Aducem în
discuţie o pacientă care suferă de agorafobie, dar şi de
alcoolism şi care îşi foloseşte temerile legate de ieşirea din
casă, tocmai în scopul de a-şi subjuga logodnicul. Agorafobia

64
este aproape întotdeauna de tip ceapă, dar intervenţiile
terapeutice menite să-i diminueze sentimentele de
culpabilitate, nu dau rezultate într-o asemenea situaţie.
Dependenţa de alcool este o manifestare a usturoiului care se
impune a fi tratată cât mai rapid. Doar după ce tratamentul
împotriva dependenţei de alcool conduce la abstinenţă, se
poate aborda cu succes şi agorafobia pacientei.
De altfel, cele mai multe dintre întreruperile premature ale
terapiei ar putea fi eliminate dacă psihoterapeuţii ar trata
întotdeauna usturoiul înaintea cepei şi ar continua terapia
usturoiului cu pacienţii de tip usturoi, în ciuda manifestărilor
ocazionale de tip ceapă.
Vom reda în continuare un caz preluat şi adaptat din
cazuistica lui N.A. Cummings (2006).
Sorin, un bărbat de 38 de ani, inginer proiectant, a venit la
cabinetul de psihoterapie în urma divorţului de soţia sa.
Aceasta obţinuse custodia celor doi copii ai lor şi îi refuza
pacientului dreptul de a-i vizita. Lipsindu-i cu adevărat copiii,
Sorin a intrat într-o depresie profundă, cu pierderea apetitului,
a somnului şi incapacitate de a se concentra la locul de
muncă. Era o persoană submisivă şi nonasertivă, cu mari
dificultăţi de a spune „nu” şi de a-şi refuza colegii de birou să
realizeze o sarcină în plus. Când era rănit, se refugia în munca
sa, iar comportamentul său din afara biroului a devenit chiar şi
mai submisiv. Personalitatea sa obsesivă îl făcea să se
tortureze în legătură cu orice decizie pe care trebuia să o ia.
Prin urmare, Sorin era rezumatul unui pacient de tip ceapă.
Plictisită de acest „mini-bărbat”, cum îl numea soţia sa, ea s-a
îndrăgostit de altcineva şi n-a mai vrut sa mai aibă de-a face
cu el. În terapie, pacientul se învinovăţea profund pentru cele
întâmplate. Se simţea vinovat pentru că şi-a neglijat soţia si
copiii, îşi mărturisea şi amplifica fiecare greşeală, iar depresia
sa a devenit şi mai profundă. Medicul psihiatru i-a prescris
antidepresive, care nu au avut efecte vizibile asupra
dispoziţiei sale. Mare parte din depresia lui Sorin era, de fapt,

65
o stare de furie şi ostilitate faţă de soţia sa, dar deviate spre
sine, internalizate, în modul tipic al cepei. Deoarece depresia
sa îl îndemna la ideaţie suicidară, au fost utilizate tehnici
terapeutice menite să-l ajute să-şi exteriorizeze rapid această
furie. Treptat, depresia s-a redus, furia şi nemulţumirea faţă de
soţia sa au ieşit tot mai mult la suprafaţă, au răbufnit,
ajungând în final să-şi ameninţe fosta soţie cu bătaia. Prin
urmare, acest bărbat submisiv s-a transformat într-unul violent
de tip usturoi. Terapia de tip ceapă (de reducere a
culpabilităţii) a fost suspendată şi s-a instituit rapid terapie de
tip usturoi, fiind ajutat să accepte hotărârea Curţii
Judecătoreşti de a sta departe de soţia şi copiii săi pentru o
perioadă de timp. Depresia s-a ameliorat, pacientul a acceptat
să ia o pauză în privinţa fostei sale soţii, iar pasul următor al
terapiei a avut drept obiectiv tratarea personalităţii sale
obsesive.
Pe lângă dimensiunea ceapă/usturoi, mai există o alta cu
privire la condiţia analizabilă, respectiv nonanalizabilă.
Condiţiile analizabile se referă la faptul că este util să
recurgem la o cercetare amănunţită şi la o înţelegere a
trecutului pacientului, pentru a înţelege comportamentul său
actual. În schimb, prin prisma condiţiilor nonanalizabile,
concentrarea asupra trecutului pacientului devine de cele mai
multe ori dăunătoare. În acest ultim caz, poate să aibă loc mai
degrabă o exacerbare decât o reducere a simptomatologiei
acestor pacienţi.
Referitor la panorama psihopatologiei cepei şi a
usturoiului, Cummings & Cummings (2006) includ în prima
categorie „analizabilă” următoarele condiţii psihologice:
anxietatea, fobiile, depresia, isteria/conversia, tulburarea
obsesiv-compulsivă. În categoria „nonanalizabilă” de tip
ceapă este inclusă schizofrenia care provoacă suferinţă
propriei persoane. În categoria „analizabilă” de tip usturoi
sunt incluse dependenţele, stilurile de pesonalitate, tulburările
de personalitate, nevrozele impulsive, hipomania,

66
personalitatea narcisică şi personalitatea de tip borderline. În
categoria „nonanalizabilă” de tip usturoi sunt incluse
schizofrenia cu atac asupra mediului înconjurător (versus
asupra propriei persoane, ca în cazul celei de tip ceapă) şi
schizofrenia impulsivă.
Ne propunem să luăm în discuţie prima categorie
„analizabilă” de tip ceapă. O problemă frecvent întâlnită în
cazul pacienţilor care apelează la cabinetele de psihoterapie
sunt atacurile de panică. Din punctul de vedere al autorilor
mai sus menţionaţi, acestea apar ca urmare a unei „frici
fundamentale şi nerecunoscute de abandon”. În cazul apariţiei
atacurilor de panică, se activează o compulsie repetitivă,
determinându-l pe pacient să răspundă cu panică în situaţii
care ameninţă cu singurătatea. Acest lucru începe devreme în
copilărie şi are un efect profund asupra organismului în
dezvoltare.
Să ne imaginăm situaţia unui copil care a adormit pe
bancheta din spate a maşinii. Mama trebuie să oprească la un
magazin pentru a face câteva cumpărături. Nedorind să-şi
trezească copilul şi gândindu-se că va fi plecată doar un minut
sau două, încuie maşina, lăsând copilul adormit. Este plecată
mai mult timp decât se aştepta. Copilul se trezeşte şi, văzând
că mama lipseşte, începe să plângă. Străini binevoitori se
strâng lângă ferestrele maşinii, încercând să-l liniştească pe
copil, dar acest lucru nu face altceva decât să sporească panica
acestuia. Chiar în momentul în care copilul, care acum deja
ţipă, este copleşit de o panică extremă, mama soseşte şi îl
strânge în braţe. El se linişteşte şi învaţă (este condiţionat) că
de fiecare dată când este ameninţat cu părăsirea, declanşarea
unui atac de panică va înlătura posibilitatea de abandon.
Ajuns la maturitate, va experimenta atacuri de panică de
fiecare dată când survine o ameninţare cu abandonul:
despărţirea de un iubit sau o iubită, ameninţare de divorţ,
părăsirea casei părinteşti, frica faţă de pierderea unui serviciu

67
sau eşecul la şcoală şi, în cazuri grave, simpla ameninţare a
dezaprobării din partea prietenilor sau colegilor.
Condiţionarea timpurie este atât de profundă, încât mulţi
profesionişti în sănătatea mintală concluzionează că, din
păcate, singura soluţie este medicaţia pe tot parcursul vieţii.
Punctul de intrare iniţial în tratamentul atacurilor de panică
este abordarea directă şi frontală a atacurilor de panică (prin
intermediul tehnicii expunerii, a tehnicilor cognitiv-
comportamentale şi a relaxării). Cel de-al doilea punct de
intrare este acela în care pacientul va fi ajutat să-şi creeze un
repertoriu de răspunsuri alternative la ameninţările de
abandon.
În centrul agorafobiei şi a fobiilor multiple se află nevoia
de a reprima o relaţie ambivalentă (Cummings & Cummings,
2006). Cu alte cuvinte, sentimentul de furie al pacientului
fobic este deplasat în interiorul fobiei. Două elemente sunt
necesare pentru a se naşte o fobie: o relaţie ambivalentă
inacceptabilă cu o persoană semnificativă pentru pacient şi
posibilitatea de a o deplasa. Oportunitatea se prezintă singură,
în mod întâmplător, precum în exemplul care urmează.
Să luăm, de pildă, cazul unei paciente care nu-şi poate
recunoaşte sentimentul de furie faţă de partenerul său de viaţă,
de teamă să nu fie nevoită să-l părăsească. În drumul spre
casă, circulaţia se blochează şi este nevoită să stea mai mult
de o oră în maşină. Până acum, a reuşit să-şi reprime propria
furie. De data aceasta, însă, blocată în trafic şi cu garda jos,
mintea îi cutreieră încoace şi încolo, iar sentimentele faţă de
partenerul său de cuplu încep să iasă la suprafaţă. La un
moment dat, izbucneşte o frică intensă în timp ce abia o
încearcă gândul de a-şi părăsi soţul. Începe să devină
conştientă de propriul ei sentiment de furie reprimată şi se
panichează. Această frică va fi transferată imediat asupra
blocării circulaţiei. Sentimentul că este prinsă în căsnicia sa
se transformă în sentimentul că este blocată în trafic. Panica
este copleşitoare şi, de atunci, evită să se mai urce la volan, de

68
teamă să nu fie din nou prinsă în trafic. Neputinţa de a
conduce propria maşină a înlocuit neputinţa de a ieşi din
propria sa căsnicie.
În cazul depresiei reactive apare acelaşi sentiment de a fi
prins într-o capcană. Incapabil să exprime ură faţă de cineva
care i-a cauzat un anumit tip de pierdere şi care între timp a
decedat, persoana direcţionează ura spre sine, spre interior.
Mecanismul de apărare utilizat este introiecţia sau, în termeni
comportamentali, internalizarea. Există numeroase
circumstanţe care pot contribui la apariţia unei depresii
reactive: decesul părintelui care l-a respins pe pacient pe tot
parcursul vieţii, survenit tocmai în momentul în care acesta
începe să se împace cu sentimentele sale de furie şi să-şi
accepte părintele; moartea unui copil, legat de care unul dintre
părinţi îl învinovăţeşte nerostit pe celălalt, pe care, de altfel, îl
iubeşte; o retrogradare (venită din partea unui şef autoritar)
care ar putea să însemne sfârşitul carierei, în caz că angajatul
îşi exprimă deschis furia faţă de pierderea poziţiei sale; alte
pierderi în care pacientul, pentru un motiv sau altul, nu poate
sau nu vrea să-şi recunoască sau să-şi exprime propriul
sentiment de ostilitate. Din această cauză, pierderea sănătăţii
şi suferinţa care o însoţeşte, se manifestă sub forma unui tip
de depresie reactivă. Pacientul este furios pe această pierdere,
dar este incapabil să se exprime altfel decât prin depresie. Am
încetat să mai fim surprinşi de numărul mare de cazuri în care
pacienţii care suferă de o boală cronică îşi internalizează furia,
exprimând-o astfel: „Sunt furioasă pe mama mea care mi-a
transmis genetic cancerul la sân!”, sau un pacient cu probleme
cardiace: „M-am îmbolnăvit de inimă pentru că soţia mi-a
gătit toată viaţa mese nesănătoase!”. Incorectitudinea unui
asemenea sentiment de furie şi nemulţumire îl va determina
pe pacient să o îndrepte spre propria persoană, rezultatul fiind
apariţia unei depresii reactive. Alţi pacienţi, care nu-şi
internalizează în acest mod propriile sentimente de ostilitate,
par să accepte şi să se adapteze la bolile cronice de care

69
suferă, urmând un regim medical adecvat şi adoptând o
viziune optimistă cu privire la propria lor afecţiune. Aşadar,
noncomplianţa la tratament poate fi o manifestare a depresiei
reactive şi ar trebui să fie abordată în cazul fiecărei afecţiuni
cronice (Cummings & Cummings, 2006).
Depresia cronică apare atunci când are loc o pierdere
majoră, în special a unui părinte, într-o etapă critică din viaţa
copilului. Ea poate rezulta ca urmare a decesului unui părinte
sau a unui divorţ prematur. Copilul va internaliza această furie
faţă de părintele pierdut sau pentru o altă persoană
semnificativă din viaţa sa. Depresia este atât de bine sădită în
copilul devenit adult, încât terapia cu greu o poate scoate la
suprafaţă. Se va prezenta la cabinetul nostru de psihoterapie
ca fiind o persoană cu un nivel scăzut de energie, care nu-şi
face prieteni cu uşurinţă, căreia îi lipseşte entuziasmul şi care
are dificultăţi de a stabili relaţii bazate pe intimitate. Ultima
situaţie reprezintă frica de a se ataşa de cineva, pentru a nu
suporta o altă pierdere. Depresia cronică mai poate rezulta din
abuzul incestuos în perioada copilăriei, rezultatul fiind că
respectivul copil şi-a pierdut şi tatăl, şi dragostea faţă de el.
Punctul de intrare cel mai potrivit pentru asemenea
pacienţi este să accepte cu sinceritate că depresia lor cronică
nu poate fi eliminată în totalitate, dar că pot învăţa să trăiască
vieţi frumoase, în ciuda ei. Odată acceptată această
perspectivă, se va porni o terapie migăloasă şi de mai lungă
durată.
În cazul reacţiilor conversive, principalul mecanism de
apărare utilizat de pacienţi este refularea. Conform tradiţiei
psihanalitice, multă vreme s-a considerat că scopul terapiei
este acela de a aduce la suprafaţă materialul reprimat de
pacient, cu mare încărcătură sexuală. Deoarece simbolismul
sexual este atât de evident în simptomatologia pacientului,
terapeuţii sunt tentaţi să se grăbească, punând în legătură
simptomele conversive cu simbolismul lor sexual. Experienţa
clinică ne demonstreză că acest punct de vedere este greşit,

70
determinându-l pe pacient să se îndepărteze mai degrabă decât
să se îndrepte spre tratament. Într-o asemenea situaţie, mai
utilă s-ar dovedi pentru început o intervenţie paradoxală, în
care accentul să fie pus pe defensele utilizate de pacient şi să
se ignore materialul sexual reprimat de acesta.
De pildă, o pacientă a fost diagnosticată cu paralizie
conversivă a picioarelor încă din prima noapte a lunii de
miere. Într-o manieră pasiv-agresivă, aceasta i-a spus noului
soţ că doreşte să sisteze contactele sexuale cu el, datorită bolii
de care suferă. În general, pacienta manifestă o atitudine
critică faţă de lume, faţă de noul ei partener şi, în mod
implicit, faţă de terapeut. Pentru o perioadă de timp,
terapeutul consideră că este important să-şi menţină pacienta
pe postul de persoană cu probleme neurologice reale,
oferindu-i următorul mesaj: „Datorită afecţiunii de care
suferiţi, va trebui să vă odihniţi cât mai mult posibil. Aveţi
nevoie de şedinţe de fizioterapie pentru a nu se agrava
problema de care suferiţi. De asemenea, vă recomand să
evitaţi consumul de alcool şi activitatea sexuală”.
Primele trei sarcini (doza de odihnă, fizioterapia şi
consumul de alcool) au fost adăugate pentru a împiedica
recunoaşterea faptului că punctul central îl constituia
activitatea sexuală. A fost solicitată cooperarea partenerului
ei, care l-a asigurat pe terapeut că va avea grijă ca noua sa
soţie să se odihnească cât mai mult (ca urmare a surmenajului
intervenit după toate pregătirile de nuntă), să facă şedinţe de
fizioterapie şi să nu consume alcool.
Această temă pentru acasă a fost repetată şi în următoarele
două şedinţe, după care pacienta a relatat că a putut să facă
câţiva paşi în casă. Altă dată a relatat că a mers împreună cu
soţul ei timp de o jumătate de oră în afara casei. Fără să-şi dea
seama, ea semnala din ce în ce mai mult că este pregătită să se
confrunte cu propria sa problemă.
Într-o asemenea situaţie, este util să-i prescriem
pacientului aceeaşi temă pentru acasă, fără să schimbăm

71
prematur regimul impus. În timpul următoarei şedinţe,
pacienta a relatat că poate să meargă din nou, fără probleme.
În acest mod, s-au stabilit bazele tratamentului, prin
consolidarea relaţiei terapeutice, fiind abordată teama
pacientei de intimitate.
În cazul tulburării obsesiv-compulsive, mecanismul de
apărare folosit de pacienţi este intelectualizarea, respectiv
separarea gândului de emoţie într-o situaţie dificilă. Această
defensă împiedică pacientul să simtă dificultatea respectivei
situaţii, prezentându-se ca fiind lipsit de orice emoţie. Mai
târziu, emoţiile vor fi conştientizate, dar conectate la un
eveniment neutru. Intervenţia terapeutică cea mai eficientă o
reprezintă conectarea gândului la emoţie, astfel încât ambele
să se producă în acelaşi timp. Când se întâmplă acest lucru,
pacientul cu tulburare obsesiv-compulsivă nu va mai recurge
la intelectualizare, sentimentele sale vor ieşi la suprafaţă, iar
semnificaţia lor va fi conştientizată. În acest mod, pacientul va
putea deveni accesibil psihoterapiei şi se va declanşa procesul
de schimbare.
În psihoterapie, punctul de intrare cel mai potrivit este să
se descopere ritualul magic în stilul de viaţă al pacientului cu
tulburare obsesiv-compulsivă. Din păcate, de multe ori acesta
poate trece neobservat. Acest ritual poate să înceapă încă din
copilărie şi să fie considerat de pacient ca având un rol
protector. Pentru a-l descoperi şi a-l scoate la suprafaţă,
terapeutul va trebui să cerceteze cu multă atenţie şi migală.
Structura acestei patologii este păstrată datorită eforturilor
pacientului de a-şi controla fixaţiile fobice, prin înfăptuirea
unor ritualuri cu rol protector (spălare repetată pe mâini
pentru a evita contaminarea cu microbi; dimineaţa, la
ridicarea din pat, piciorul drept să atingă primul podeaua; ziua
să înceapă întotdeauna cu repetarea unor formule mentale,
rugăciune sau incantaţie; diverse alte comportamente de
nestăpânit).

72
 Cummings & Cummings (2006) prezintă cazul unui
bărbat care se îmbrăca mereu în costume negre şi cravate
sobre, dar care întotdeauna purta numai şosete albe. Fiind o
persoană meticuloasă, părea destul de inadecvat să poarte
asemenea şosete, afectând imaginea persoanei distinse şi
sobre care se dorea a fi. La o analiză mai atentă, s-a dovedit că
pacientul respectiv considera că şosetele albe îl protejează de
eventuale probleme emoţionale, pe când şosetele închise la
culoare îl făceau să se simtă vulnerabil. Terapeutul a reuşit să
obţină cooperarea pacientului, interzicându-i acest ritual şi
obţinând acceptul acestuia de a purta şosete negre. După
câteva ore, pacientul era la pământ, spunând că nu mai poate
lucra, nu mai poate mânca sau dormi. A venit la următoarea
şedinţă de terapie, simţindu-se complet lipsit de apărare. De-
abia din acest moment, psihoterapia a putut să înceapă cu
adevărat. Dacă ritualul său nu ar fi fost interzis, şedinţele ar fi
continuat cu intelectualizări interminabile din partea
pacientului.
În privinţa condiţiilor analizabile de usturoi, să luăm cazul
dependenţelor. În toate dependenţele, fie ele de alcool,
cocaină sau alte substanţe, mecanismul de apărare este
negarea. Atât de generalizată este negarea, încât pacientul
poate să fie în etapa terţiară a dependenţei sale. Înconjurat de
o serie de probleme de natură somatică, ocupaţională şi
socială, pacientul poate să nege în continuare că are o
problemă de adicţie. Alături de aspectele de natură
psihologică, într-o dependenţă se produc schimbări celulare şi
chimice ale corpului care însoţesc ingestiile prelungite şi
repetate de substanţă. În acest context, vor spori şi mai mult
dorinţele pacientului dependent. Aceste schimbări organice
sunt permanente, determinând ca în stadii mai avansate ale
dependenţei, întoarcerea la un consum controlat să fie puţin
probabilă, dacă nu chiar imposibilă. Atât timp cât pacientul
consumă respectiva substanţă, psihoterapia care îşi stabileşte
drept obiectiv recuperarea pacientului, va deveni dificilă, dacă

73
nu chiar imposibilă. Dorinţa nerostită a multor pacienţi
dependenţi este aceea că spitalizarea şi psihoterapia vor face
posibilă reluarea comportamentului lor anterior, dar, de data
aceasta, cu posibilitatea de a limita consumul. Experienţa
clinică ne demonstreză că doar un angajament de abstinenţă
din partea pacientului reprezintă cel mai bun punct de plecare
în procesul terapeutic. Odată ce pacientul îşi va asuma acest
angajament de abstinenţă, negarea va fi micşorată şi va
continua să se diminueze cu timpul, dar niciodată nu va
dispărea complet. Abstinenţa este mai mult decât să fii curat
pe parcursul celor 28 de zile de reabilitare a pacientului şi nu
se obţine cu uşurinţă (Cummings & Cummings, 2006).
Utilizând oportunitatea oferită de punctele de intrare
potrivite pentru condiţiile psihologice menţionate mai sus,
evitând tratarea pacienţilor de tip usturoi ca fiind pacienţi de
tip ceapă, ştiind cum să ne facem un aliat din rezistenţa
pacientului la schimbare, psihoterapia devine un sistem util şi
eficient pentru toţi aceşti pacienţi care prezintă o mare
varietate de comportamente problematice.

74
 III. MODELE ALE RELAŢIEI PSIHOTERAPEUTICE

1. Relaţia psihoterapeutică în perspectivă generală

Relaţia psihoterapeutică este un factor esenţial în

tratamentul efectiv al pacientului, iar asigurarea unor condiţii
optime pentru dezvoltarea cu succes a acestei relaţii, ar trebui
să fie primordială. Se pune o întrebare firească şi anume, care
dintre modelele relaţiei psihoterapeut-pacient oferă aceste
condiţii optime şi asigură progresul terapeutic?
T. B. Karasu (2000) afirmă că „dacă se exclude scopul,
relaţia terapeutică în sine constituie atât forţa, cât şi
slăbiciunea psihoterapiei”. Această dualitate este legată de
conceptul de autoritate, care poate fi definit în diverse
moduri. În cel mai pur sens, se referă la un individ care este
specialist în domeniul său şi care, deci, este îndreptăţit să i se
acorde credibilitate sau acceptare. În alt sens, se referă la forţa
care necesită supunere. În decursul diferitelor tipuri de
psihoterapii sau în momente diferite de desfăşurare a aceluiaşi
tip de terapie, se creează variate tipuri de relaţii terapeutice. În
fiecare caz, problema etică a terapeutului este cum să-şi
folosească „puterea” mai corect. Cu alte cuvinte, se pune
problema gradului în care relaţia terapeutică este de tip
„autoritar” sau „egalitar”.
O relaţie terapeutică umanitară (adult-adult sau camarad-
camarad) câştigă teren şi este considerată a fi de dorit,
facilitând un schimb liber de informaţii între psihoterapeut şi
pacient, faţă de modelul medical tradiţional (medic-pacient)
sau modelul strict comportamental (profesor-elev). În acest
context, se poate naşte întrebarea dacă nu cumva ar putea să
iasă la suprafaţă noi dileme etice ale relaţiei terapeutice
egalitare.
Unii autori menţioneză că „distanţa socială” dintre
terapeut şi pacient ar fi necesară pentru succesul
tratamentului. Puterea terapeutului de a induce încredere

75
pacientului, precum şi rezultatele terapeutice, ar fi diminuate
de familiaritatea crescândă dintre cei doi parteneri ai relaţiei.
Dar unde se termină noile graniţe ale parteneriatului şi unde
încep cele ale familiarităţii reale şi prieteniei?
Aflaţi în faţa acestei întrebări deschise, vom reda, în
continuare, câteva modele ale relaţiei psihoterapeut-pacient:
relaţia de tip transferenţial, contractul sau alianţa
psihoterapeutică şi relaţia centrată pe realitate şi obiect. În
final, vom prezenta o perspectivă panteoretică asupra relaţiei
terapeutice, considerată fiind ingredientul cheie al schimbării
terapeutice.
Vom porni această discuţie, nu înainte de a avansa şi un
punct de vedere al psihofarmacologiei cu privire la relaţia
terapeutică. Referindu-se la psihiatrie, unii clinicieni au
încercat o dihotomie a relaţiei terapeutice în relaţie
psihoterapeutică şi relaţie „chimioterapeutică” sau
„medicamentoasă”. Relaţia chimioterapeutică este o relaţie
formală, superficială şi care se reduce la manipularea
produsului psihofarmacologic. După G. Ionescu (1999),
„chiar în situaţiile în care se folosesc exclusiv substanţe
psihofarmacologice […] nu se poate vorbi de o relaţie
chimioterapeutică întrucât, orice act terapeutic implică un
conţinut psihologic”.

2. Relaţia de tip transferenţial

În psihanaliza ortodoxă, relaţia transferenţială oglindeşte
situaţia de a trăi în prezent, faţă de o altă persoană,
sentimente, pulsiuni şi situaţii defensive inadecvate. S. Freud
(1992) consideră că fenomenele de transfer sunt „copii ale
tendinţelor şi fantasmelor care trebuie aduse în planul
conştient, ca urmare a efortului de progres al analizei, având
drept trăsătură caracteristică înlocuirea unei persoane anterior
cunoscută de pacient, cu persoana actuală a medicului”. Rolul
tehnicii psihanalitice este de a descoperi şi izola transferul.
Prin urmare, procesul analitic se va defini prin lupta

76
pacientului care se cramponează de vechile obiecte, transferul
psihanalitic reprezentând tendinţa acestuia de a le depăşi.
Plecând de la definiţia lui Freud, R. Greenson (1967, cit.
din G. Stricker, 2006) afirmă că transferul se referă la „trăirea
faţă de o persoană, în prezent, a sentimentelor, atitudinilor,
fanteziilor şi mecanismelor defensive şi care sunt neadecvate
în relaţia cu respectiva persoană, reprezentând o repetare a
unor reacţii ce îşi au originea în raportarea la persoane
semnificative din copilăria timpurie, în mod inconşient
deplasate asupra figurilor din prezent”. Caracteristica decisivă
a acestei definiţii este concepţia conform căreia transferul este
repetitiv şi bazat pe experienţe trecute. Cu alte cuvinte, avem
de-a face cu o deplasare înspre terapeut a sentimentelor ce-şi
au originea în relaţiile cu figurile semnificative anterioare din
viaţa pacientului, cel mai adesea, cu părinţii săi.
În demersul psihanalitic, relaţia transferenţială este
utilizată terapeutic, explicându-i-se pacientului modul său de
acţiune, cât şi rădăcinile sale în istoria vieţii acestuia.
Transferul constituie „piatra unghiulară” a psihanalizei, pe
baza căreia terapeutul îşi va elabora interpretările. Odată cu
insight-ul (descoperire intuitivă şi bruscă) asupra acestor
probleme, vălul iraţional care maschează adevăratele origini
ale acţiunilor pacientului se dă la o parte. În acest context, pot
să apară schimbări în sfera personalităţii pacientului.
În cadrul terapiei, pacienţii tind să retrăiască, într-un efort
de căutare a gratificaţiei, relaţiile trecute. Astfel de repetări
ale trecutului în relaţia cu terapeutul, pot conduce la
manifestarea de către pacienţi a unor „structuri libidinale sau
comportamentale (de dependenţă sau agresiune) foarte
puternice faţă de analist” (Schaap, Bennun, Schindler şi
Hoogduin, 1996).
Reacţiile transferenţiale pot fi pozitive sau negative.
Primele includ reacţii precum simpatie, dragoste, respect,
ataşament, încredere, grijă, devoţiune, admiraţie pentru
terapeut şi furnizează o bază a alianţei terapeutice care va

77
conduce la stabilirea relaţiei obiectuale reale. În reacţiile
transferenţiale negative, pacientul actualizează vechile
conflicte. Acest transfer negativ desemnează diferitele forme
de agresiune în relaţia cu terapeutul: mânie, ură, neîncredere,
ostilitate, teamă, resentiment.
Relaţia transferenţială devine importantă deoarece aruncă
o lumină asupra modelelor de identificare din copilărie, cât şi
asupra unor particularităţi ale relaţiilor pacientului cu cei din
jur. În cele din urmă, relaţia transferenţială va trebui
dezvoltată, astfel încât pacientul să ajungă să o privească aşa
cum este ea de fapt (o reeditare a relaţiei sale cu o figură
parentală din copilărie). În finalul terapiei, pacientul va fi
capabil să stabilească relaţii mature cu persoane importante
din anturajul său.
Contratransferul se referă la ansamblul sentimentelor şi
atitudinilor, conştiente şi inconştiente, ale terapeutului faţă de
pacient. Atitudinile antiterapeutice care pot apărea sunt
ilustrate prin punerea la distanţă a pacientului, atacuri sadice
subtile, impresia de omnipotenţă afişată de terapeut. Un
contratransfer accentuat este interpretat ca un semn de
nevroză a terapeutului. În ideea de a împiedica apariţia
contratransferului, se impune o analiză didactică necesară
viitorului psihanalist.
În ultimele decenii, datorită integrării în psihanaliza
clasică a conceptelor şi tehnicilor specifice psihologiei
relaţiilor interpersonale, se remarcă o accentuare a ceea ce
specialiştii numesc caracterul diadic al relaţiei
psihoterapeutice, ceea ce presupune o redimensionare a
conceptelor clasice de transfer şi contratransfer. Astfel,
transferul nu mai este privit ca o distorsionare a unei realităţi
psihologice, ci ca un fenomen complex şi multidimensional,
pacientul şi terapeutul contribuind reciproc şi semnificativ la
bunul mers al terapiei. Mai mult, „contratransferul nu mai este
considerat ca un accident nefericit în cursul psihoterapiei,
accident ce trebuie eliminat sau măcar ţinut sub control prin

78
intermediul analizei personale a terapeutului”(H. H. Strupp,
1992).
Aşadar, se acceptă tot mai mult faptul că psihanalistul
interacţionează emoţional cu partenerul său de relaţie şi
susţine în mod empatic procesul insight-ului şi al
transformării lumii interioare a pacientului.
Din perspectiva analizei jungiene, M. Minulescu (2001)
consideră că psihoterapia are ca dimensiuni fundamentale
conţinerea, empatia şi construirea unei relaţii umane. „În
cadrul analizei jungiene, obiectul analizei eului nu este de a
săpa pur şi simplu după traume oribile pentru ca individul să
ajungă să-şi blameze propriii părinţi pentru toate suferinţele şi
alcătuirea sa. Obiectul analizei este de a ajunge la conştiinţa
modelelor familiale şi a modalităţilor în care acestea
acţionează încă, în care eul este încă prins în capcana unui
comportament destructiv şi de autoapărare”.
Relaţia terapeutică psihanalitică implică regula asociaţiei
libere: pacientul spune, pe cât posibil, tot ceea ce îi vine în
minte, fără a înlătura gândurile prosteşti, banale şi fără a pune
în acţiune dorinţa de a face o impresie bună. Această regulă se
bazează pe ceea ce susţine Freud şi anume, prin asociaţia
liberă, inconştientul va releva conţinuturile sale reprimate, iar
pacientul se va elibera de efectele lor. Asociaţia liberă include
şi incitarea pacientului de a-şi relata visele. Freud (1958)
afirmă că visul exprimă frici şi pulsiuni inconştiente şi este
considerat drept „calea regală” a cunoaşterii activităţilor
inconştiente ale psihicului.
Corespondentul asociaţiilor libere ale pacientului îl
constituie „atenţia flotantă” sau „atenţia liber-fluctuantă” a
analistului - expresia „inconştientului său expert”. Se referă la
un mod special de ascultare şi o anumită identificare cu ideile
şi afectele pacientului. Terapeutul nu trebuie să aibă idei
preconcepute atunci când îşi ascultă pacientul, dar trebuie să
recepteze, fără efort, ideile (în aparenţă incongruente)
prezente în discursul acestuia.

79
 În privinţa interpretării, Freud o consideră drept actul
ştiinţific fundamental care asigură accesul la cauzalitatea
comportamentului uman. Interpretarea constă în aplicarea
unor relaţii cunoscute, cu rol de reguli, la date concrete.
Aceste reguli sunt referenţialele teoretice fundamentale ale
psihanalizei: presiunea pulsiunilor care vor să se exteriorizeze
(principul plăcerii), contestări între Sine, Eu şi Supraeu
(conflicte, sursă de nevroză), apărarea Eu-lui împotriva
pulsiunilor, influenţa complexului Oedip asupra conduitelor.
O terapie psihanalitică bine condusă va determina
pacientul ca, în final, să-şi lărgească sfera propriei conştiinţe.
Este vorba despre o „vindecare prin conştiinţă” (P. Ricoeur,
1998), analiza substituind unei conştiinţe imediate şi
disimulante, o conştiinţă mediată şi instruită conform
principiului realităţii.
Conform tendinţelor actuale în psihoterapiile dinamice de
scurtă durată, relaţia psihoterapeutică este considerată a fi cel
puţin tot atât de importantă ca şi tehnicile psihanalizei. După
I. Dafinoiu (2000), următorii factori sunt esenţiali în aceste
demersuri dinamice scurte:
 accentul pus pe alianţa terapeutică;
 un curs orientat spre scop al tratamentului;
 un stil empatic, nondirectiv şi nonevaluativ al
tratamentului;
 „identificarea” pacientului cu terapeutul;
 acceptarea insight-urilor şi a tehnicilor analitice.
Lui Alexander şi French (1946) le datorăm conceptul de
experienţă emoţională corectivă, ca principiu terapeutic
fundamental al psihoterapiei etiologice. În definiţia lor, se
referă la „reexpunerea pacientului, în circumstanţe mult mai
favorabile, la situaţiile emoţionale care nu au putut fi
gestionate bine în trecut. Pentru a fi ajutat, pacientul trebuie să
treacă printr-o experienţă emoţională corectivă pentru a repara
influenţa traumatizantă a experienţelor anterioare.” De
asemenea, autorii mai sus menţionaţi au subliniat faptul că

80
„insight-ul intelectual singur nu este suficient”, punct de
vedere adoptat de majoritatea psihoterapeuţilor. Prima şi cea
mai importantă experienţă emoţională corectivă are loc în
psihoterapa dinamică de scurtă durată, după ce pacientul a
renunţat la rezistenţa sa, se află în legătură cu sentimentele
sale adânci şi le exprimă aici-şi-acum.
Cu toate acestea, experienţele emoţionale corective au loc
de-a lungul procesului terapeutic ori de câte ori pacientul îl
percepe pe terapeutul său ca pe cineva care reacţionează la
sinele său real, la sentimentele sale reale şi la gândurile sale
reprimate, în mod diferit faţă de modul în care a reacţionat
părintele său patogenic. În final, asemenea experienţe vor
avea loc şi în afara cadrului terapeutic, pe măsură ce pacientul
începe să descopere că, datorită comportamentului său
schimbat, oamenii reacţionează faţă de el şi îl tratează diferit
faţă de cum era tratat în trecut. Aşadar, relaţia autentică dintre
pacient şi terapeut este prin ea însăşi o experienţă emoţională
corectivă.

3. Contractul sau alianţa psihoterapeutică

Psihoterapia comportamentală
Mai mult decât oricare altă formă de psihoterapie, terapia
comportamentală ridică anumite probleme etice specifice, atât
conceptuale, cât şi metodologice. Acestea gravitează în jurul
incapacităţii de a vedea pacientul ca un întreg şi separării care
se face între persoană şi problema sau simptomul său.
Pacientul ar fi pentru unii autori behaviorişti timpurii un
„model de om-maşină”, terapeutul un tehnician sau o „maşină
de întărire socială”, expresie atribuită lui L. Krasner (1962),
iar pacientul unealta sa.
Principalul merit al tehnicilor clasice de modificare a
comportamentului rezidă în aplicarea lor eficientă şi
impersonală, fără necesitatea de a lua în calcul implicaţiile
semnificaţiei comportamentale a pacientului. De asemenea,

81
datorită faptului că metodele acţionează rapid, pacientul nu
are timp să reflecteze cu privire la repercusiunile acestora.
Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare de
suprafaţă a unei suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci
(respectiv, o dispariţie directă a simptomului). Ne punem
următoarele întrebări: în ce moment este obligat
psihoterapeutul care practică metoda comportamentală să
recomande pacienţilor o altă formă de psihoterapie şi un alt
tip de ajutor (de sondare a conflictelor mai vechi şi mai
adânci)? Dacă nu face acest lucru, înşală oare pacientul şi/sau
pe sine însuşi?
Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia
comportamentală este aceea că orice comportament, normal
sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat sau nu
individul. Pe baza lucrărilor lui Watson (1913), creatorul
teoriei behavioriste, numeroşi autori (Bandura, 1974; Kanfer
şi Phillips, 1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966) au dezvoltat
principii şi teorii ale învăţării care au stabilit bazele terapiei
comportamentale.
Există un consens al autorilor terapiei comportamentale
(Wolpe, 1969; Mahoney, 1974; Stampfl şi Levis, 1967;
Cautela şi Kearney, 1968; Dollard, 1974; Garfield şi Bergin,
1986) conform căruia simptomul este un răspuns condiţionat
la un stimul şi continuă să apară chiar şi atunci când acest
răspuns a devenit inadaptat pentru organism sau chiar
dăunător. Din această perspectivă, tulburările psihice sunt
deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite în mod
involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici din mediu.
În vederea vindecării sale, pacientul va învăţa noi alternative
comportamentale care trebuie exersate atât în cadrul situaţiei
terapeutice, cât şi în afara ei. Acţiunea psihoterapiei
comportamentale se va axa pe reorientarea (recondiţionarea)
conduitei, vizând doar aspectul fenomenal (simptomele), a
căror dispariţie atrage după sine vindecarea tulburării.

82
Cauzele, conflictele şi dinamica intrapsihică a subiectului sunt
ignorate.
Spre deosebire de terapiile analitice şi cele experienţiale
care acordă un rol important relaţiei psihoterapeutice, terapia
comportamentală îşi deplasează accentul pe tehnicile utilizate
în cadrul creat de relaţia terapeut-pacient. Relaţia terapeutică a
fost oarecum ignorată şi considerată drept un factor nespecific
în psihoterapia comportamentală. Terapeuţii behaviorişti
timpurii erau văzuţi drept „ingineri comportamentali” care
utilizau tehnici adecvate, singurele responsabile pentru
succesul terapeutic înregistrat. În această perspectivă,
identitatea şi comportamentul terapeutului au fost considerate
irelevante.
Cu toate acestea, Wolpe (1958) remarcă faptul că
pacienţii care au înregistrat succes în terapie au stabilit o
relaţie pozitivă cu terapeutul lor înainte ca tehnica
desensibilizării sistematice să fie aplicată. Dollard şi Miller
(1950) afirmau, într-o manieră tranşantă, că anxietatea
pacientului poate fi redusă în mare măsură dacă terapeutul nu
adoptă o manieră autoritară şi coercitivă, iar Martin (1971) a
încercat, mai târziu, să îmbine terapia comportamentală cu
terapia rogersiană, care acordă o importanţă deosebită
conduitei empatice a terapeutului. Din păcate, aceste
observaţii au rămas în mare parte ignorate de cercetătorii şi
terapeuţii de orientare comportamentală.
Controversele legate de importanţa relaţiei terapeutice au
rămas, în mare parte, la un nivel ideologic şi filosofic şi au
determinat blocarea realizării unor studii sistematice. Abia
după ce terapia comportamentală s-a constituit ca şcoală
terapeutică distinctă şi şi-a perfecţionat intervenţiile sale
tehnice, microprocesele din interiorul relaţiei au fost luate în
considerare.
În acest context, s-au raportat analize şi studii diferenţiate
privind relaţia terapeutică. Morris şi Suckerman (1974)
evidenţiază că un terapeut cald şi prietenos obţine rezultate

83
mai bune decât un terapeut rece. Se pune însă întrebarea dacă
terapeutul behaviorist poate fi redus la astfel de dimensiuni
seci?! Emmelkamp şi Ultee (1984) acordă o importanţă
deosebită feedback-urilor pozitive dintre psihoterapeut şi
pacient de-a lungul desfăşurării terapiei comportamentale.
Autorii menţionaţi consideră că instrucţiunile tehnice, alături
de feedback-urile pozitive, constituie agenţi terapeutici
specifici. În teoria sa social-cognitivă, Bandura (1971) susţine
că importanţa întăririi sociale se bazează pe influenţele
verbale venite din partea terapeutului. Prin intermediul
tehnicii modelării, pacientul îşi va însuşi un comportament
mai adaptativ şi mai eficient, imitând modelul furnizat de
terapeut. Pentru ca terapeutul să poată adopta acest rol, este
necesar să se prezinte în faţa pacientului său ca fiind atractiv
şi cu un statut înalt de expert. De asemenea, identificarea
pacientului cu terapeutul este necesară în termenii identificării
cu strategiile sale de coping. Conform lui Mahoney (1974),
terapeutul nu trebuie să încerce să se arate „perfect”,
„ireproşabil” sau „lipsit de probleme” în faţa pacientului său,
dar trebuie să manifeste un stil adecvat de a face faţă
situaţiilor stresante.
Mai recent, relaţia terapeutică în psihoterapiile de
orientare comportamentală poate fi privită în două moduri:
catalizator şi componentă terapeutică (Schaap, 1996). În
acest sens, relaţia terapeutică poate avea un impact pozitiv sau
negativ asupra eficacităţii diferitelor strategii orientate în
direcţia schimbării terapeutice. Eficienţa psihoterapiei
comportamentale sporeşte în condiţiile în care activităţile
terapeutice sunt cele mai potrivite, vin în sprijinul nevoilor
reale ale pacientului, iar psihoterapeutul creează, în mod
continuu, expectanţe pozitive cu privire la rezultatele terapiei.
Rolurile de catalizator şi de componentă terapeutică se
influenţează în mod reciproc. În măsura în care
psihoterapeutul oferă un răspuns emoţional pozitiv, va deveni
pentru pacient o sursă mai puternică de întărire socială, un

84
model mai atractiv, potenţând procesul de modificare
comportamentală a acestuia.
Dintre tehnicile psihoterapiei comportamentale
menţionăm inhibiţia reciprocă, inhibiţia condiţionată,
desensibilizarea sistematică şi imersia sau inundarea (tehnica
stingerii comportamentelor nedorite).

Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea)

Se bazează pe instalarea unui răspuns antagonist faţă de
cel obişnuit, la un stimul care generează răspunsuri
inadaptate. Mai concret, această tehnică permite declanşarea
unor răspunsuri comportamentale antagoniste anxietăţii.
Răspunsul patologic va dispărea, ajungându-se treptat la o
desensibilizare faţă de răspunsul (devenit) patologic, exprimat
prin simptom. De exemplu, se poate condiţiona un răspuns de
relaxare şi calm la cei care în urma unui accident de maşină
dezvoltă o stare de fobie la folosirea autovehiculului. Într-o
atmosferă de securitate afectivă oferită de terapeut, pacientul
exersează relaxarea, trecând pe la locul accidentului.
Inhibiţia reciprocă se utilizează în special în situaţiile în
care simptomul este legat (sau evoluează) cu o stare anxioasă,
urmărindu-se dobândirea unei toleranţe tot mai mari la
situaţiile anxiogene: fobii, obsesii, disfuncţii sexuale etc.

Inhibiţia condiţionată (practica negativă)

Se referă la aplicarea (în sens invers) a teoriei formării
reflexelor condiţionate, anulându-se, în acelaşi timp, legea
întăririi reflexului prin repetiţie. Din această perspectivă,
repetarea excesivă a unei obişnuinţe de răspuns nu duce la
întărire, ci la însăşi stingerea răspunsului respectiv. Acest
fenomen se explică prin creşterea inhibiţiei reactive (de
protecţie), având loc o inhibiţie condiţionată. Se creează un
dezgust condiţionat faţă de răspunsul primar devenit simptom.
Prin condiţionare excesivă se poate obţine un răspuns invers,
negativ faţă de cel primar condiţionat, dar mai puternic decât

85
acesta, pe care îl anulează. De exemplu, după manifestarea
spontană a balbismului, pacientul trebuie să se bâlbâie în mod
voluntar, creându-se astfel o inhibiţie condiţionată. Tehnica
este frecvent utilizată în cazul ticurilor şi balbismelor.

Desensibilizarea sistematică
Se referă la impactul progresiv al sugestiei terapeutului cu
imaginea mintală anxiogenă, până la stabilirea unei relaţii
normale stimul-răspuns. Termenul de „desensibilizare
sistematică” aparţine lui Wolpe (1969). În cadrul acestei
tehnici, pacientul este învăţat să se comporte într-un mod care
este incomparabil cu apariţia anxietăţii, în prezenţa unor
stimuli anxiogeni reali sau imaginari.
Tehnica desensibilizării sistematice cuprinde următoarele
etape:
a. Învăţarea relaxării
Din primele şedinţe, subiectul este învăţat să-şi
stăpânească propriul „simţ muscular”, prin practicarea unor
exerciţii din cadrul sistemului de relaxare progresivă Jacobson
(1938). În scopul facilitării relaxării subiectului, se poate
apela şi la alte tehnici de relaxare, hipnoză, meditaţie sau
medicamente.
b. Stabilirea ierarhiilor
De comun acord cu pacientul, terapeutul stabileşte o
ierarhie a situaţiilor generatoare de anxietate pentru subiect, în
ordine descrescătoare, de la situaţia cea mai anxiogenă până la
cea mai puţin anxiogenă.
c. Procedeul desensibilizării
În timpul relaxării pacientului, terapeutul îi descrie
acestuia situaţii diverse, începând cu cele neutre şi ajungând
progresiv la cele generatoare de anxietate. Aflat în stare de
relaxare, pacientul este solicitat să-şi imagineze fiecare
situaţie descrisă de terapeut. Şedinţa ia sfârşit în momentul în
care dispare anxietatea. Terapia continuă până în momentul în
care pacientul este capabil să rămână relaxat, în timp ce îşi

86
reprezintă scene care înainte îi trezeau o reacţie anxioasă
intensă. Fireşte, durata terapiei se scurtează dacă subiectul
este susceptibil la hipnoză.
Desensibilizarea poate avea loc şi in vivo, pacientul fiind
instruit să se confrunte cu situaţii reale pe care şi le-a imaginat
în timpul şedinţelor de psihoterapie. Durata medie a unei
şedinţe de desensibilizare este de 30 de minute, şedinţele fiind
bisăptămânale.
Tehnica desensibilizării sistematice are urmărtoarele
aplicaţii: fobii (agorafobie, claustrofobie etc), obsesii,
disfuncţii sexuale (ejaculare precoce, impotenţă, vagininsm,
dispareunie, frigiditate), unele tulburări psihosomatice,
înlăturarea dependenţelor (alcoolism, tabagism, bulimie
nervoasă).

Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor

nedorite)
Tehnica constă în confruntarea şi supunerea prelungită a
pacientului la stimulul condiţional anxiogen până la stingerea
anxietăţii, fără intervenţia relaxării. În practica
psihoterapeutică sunt folosite două tehnici care se bazează pe
imersie şi anume: imersia în realitate (tehnica expunerii,
flooding) şi imersia în imaginaţie (terapia implozivă).
Confruntarea reală cu situaţiile anxiogene (flooding-ul) se
utilizează în general la subiecţi cu capacităţi imaginative
limitate. Majoritatea autorilor consideră că expunerea
prelungită la stimuli anxiogeni in vivo se dovedeşte superioară
celei imaginative. Există însă subiecţi pentru care expunerea
reală la stimuli anxiogeni este prea dură.
În cursul terapiei implozive, subiectului i se cere să-şi
imagineze situaţii care îi produc anxietate, iar terapeutul
manevrează astfel situaţia, încât să declanşeze o creştere
masivă a anxietăţii. Securitatea afectivă asigurată de terapeut
determină ca stimulii anxiogeni să-şi piardă forţa, iar

87
comportamentul de evitare a situaţiei anxiogene să se stingă în
timp.
Aceste tehnici de decondiţionare se folosesc, de obicei, pe
durata prezenţei comportamenului dezadaptativ. Se realizează
în medie câte 5-20 şedinţe, cu o durată de 5-25 minute. Sunt
indicate în tratamentul depresiilor reactive, tulburărilor fobice,
tulburărilor obsesiv-compulsive, tulburărilor de dinamică
sexuală şi contraindicate în cazul unor afecţiuni psihice severe
(psihoze).

Psihoterapia cognitiv-comportamentală
De la debutul ei (începutul anilor 1970), terapia cognitiv-
comportamentală (Cognitive-Behavioral Therapy, CBT) sau
modificarea cognitiv-comportamentală tinde să integreze
preocupările abordărilor psihodinamice şi sistemice cu
tehnicile terapiei comportamentale, conform curentului
integrativ din psihoterapie.
După D. Meichenbaum (1992), următorul context a
determinat apariţia terapiei cognitiv-comportamentale:
 O dezamăgire crescândă referitoare la bazele teoretice
şi empirice ale abordării terapeutice strict comportamentale şi
sesizarea limitelor acesteia;
 Reprezentanţii teoriei învăţării sociale (Bandura,
1974; Kanfer şi Phillips, 1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966)
au evidenţiat rolul mediator al proceselor cognitive,
atitudinilor şi valorilor, acordându-le un loc central în
înţelegerea şi tratarea problemelor comportamentale;
 Terapia cognitiv-comportamentală s-a dezvoltat în
mijlocul unei „revoluţii cognitive”, conform expresiei lui
Dember (1974) sau, mai bine zis, este o parte integrantă a unei
„evoluţii cognitive”. Activitatea unor psihologi cognitivişti a
oferit cadrul teoretic al dezvoltărilor ulterioare ale
psihoterapiei cognitiv-comportamentale. Actualmente,
procedeele cognitive sunt îmbinate cu cele de tip

88
comportamental, astfel încât devine dificil să separăm net
psihoterapia comportamentală de cea cognitivă.
În această perspectivă, comportamentul este reciproc
determinat de gândurile, sentimentele, procesele fiziologice şi
consecinţele acestora asupra pacientului (Bandura, 1978).
Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate drept cauza
primară a unui comportament dezadaptativ. Acest punct de
vedere ar fi mult prea simplist, cogniţiile fiind doar o parte
integrantă dintr-un proces complex şi interactiv (Epstein,
1990; Greenberg şi Safran, 1987; Guidano, 1988; Mahoney,
1988; Meichenbaum, 1990; Muran, 1991).
Gândurile noastre sunt în aceeaşi măsură influenţate de
propriile sentimente, aşa după cum sentimentele sunt
influenţate de propriile noastre gânduri. Cogniţia şi emoţia
sunt privite ca două feţe ale aceleiaşi monede (Ellis, 2001).
Cogniţia, în toată complexitatea ei, nu este decât o verigă a
unui întreg lanţ cauzal. De pildă, atunci când încercăm să
prevedem recăderea unui pacient cu depresie unipolară, suma
criticilor soţiei aduse acestui pacient, poate fi un predictor mai
bun decât orice alt factor specific cognitiv.

Evenimente, procese şi structuri cognitive

Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale,
Hollon şi Kriss (1984) afirmă că putem analiza cogniţiile în
termeni de evenimente cognitive, procese cognitive şi
structuri cognitive.
Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale
individului, dialogul interior şi imaginile vehiculate.
Comportamentul individului este în cea mai mare parte a
timpului automatizat sau prescris. Există însă numeroase
situaţii când automatismul comportamentelor individuale este
întrerupt, fiind astfel necesar ca individul să ia o decizie în
condiţii de incertitudine. În aceste momente predomină aşa-
numita „vorbire mintală internă”. Cognitiv-
comportamentaliştii consideră că natura şi conţinutul acestor

89
gânduri influenţează modul în care indivizii simt şi se
comportă, astfel încât evenimentele cognitive reprezintă o cale
importatantă de cunoaştere a cogniţiilor.
Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială,
psihologia cognitivă şi cea a dezvoltării în următorii termeni:
tendinţe de confirmare, euristici mintale şi metacogniţii
(Meichenbaum şi Gilmore, 1984).
Tendinţele de confirmare se referă la faptul că indivizii
promovează o anumită imagine despre sine şi despre lume şi
rareori caută să le infirme acest model.
Euristicile mintale au în vedere aşa-numitele obişnuinţe
mintale („mental habits”) la care apelează indivizii atunci
când trebuie să emită judecăţi în condiţii de incertitudine.
Conform psihoterapiei cognitiv-comportamentale, starea
emoţională a unui pacient (depresia, anxietatea) influenţează
şi colorează afectiv alegerea unor exemple euristice din
experienţa trecută. Cu alte cuvinte, propriile noastre emoţii ne
influenţează selectarea informaţiilor, obţinerea inferenţelor şi
realizarea atribuirilor.
Metacogniţiile se referă atât la procesele autoreglatorii în
care se angajează o persoană, cât şi la modul în care aceste
procese reflectă persoana respectivă. Terapeutul cogntiv-
comportamentalist ajută pacientul să-şi dezvolte capacitatea
de „a nota”, „a prinde”, „a monitoriza” şi „a evalua”
propriile sale gânduri, sentimente şi comportamente. De fapt,
aceste verbe tranzitive metacognitive constituie trăsătura
centrală a discursului social al psihoterapiei cognitiv-
comportamentale. Psihoterapeutul încurajează în permanenţă
pacientul să se implice în asemenea activităţi autoreglatorii
metacognitive. În plus, terapeutul trebuie să se asigure că
pacientul aprobă aceste activităţi şi că face diverse
autoatribuiri în privinţa modificărilor comportamentale
apărute de-a lungul desfăşurării psihoterapiei
CBT subliniază rolul structurilor cognitive sau a
schemelor personale, concepte împrumutate din paradigma

90
procesării informaţiilor. Aceste structuri cognitive sprijină şi
influenţează construirea experienţei noastre curente şi
conduce la organizarea unor noi seturi de informaţii
(Neimeyer şi Feixas, 1990). Cu alte cuvinte, schemele
personale sunt entităţi specific organizate care cuprind
cunoştinţele unui individ despre sine şi despre lume. Ele
acţionează ca nişte reguli tacite de organizare şi ghidare a
setului propriu de informaţii, influenţând modul în care
indivizii estimează evenimentele.
Acordându-se o mare importanţă schemelor personale,
sarcina principală a terapeutului cognitiv-comportamentalist
este aceea de a ajuta pacientul să înţeleagă modul în care
acesta îşi concepe şi îşi construieşte propria realitate. De
asemenea, terapeutul ajută pacientul să aprecieze cât de eronat
îşi creează uneori datele care îi confirmă propria sa concepţie
despre sine şi despre lume. De pildă, un pacient cu depresie
cronică se îndepărtează adeseori de ceilalţi, selectând reacţiile
care îi confirmă convingerea că este respins, asociată cu teama
de a nu fi abandonat. Atunci când un depresiv spune: „Nimeni
nu mă place!”, această aserţiune conţine mai degrabă o
descriere veridică decât o eroare cognitivă. Ceea ce nu
realizează este că el însuşi contribuie la acest tipar
interacţional. Într-o manieră colaborativă, terapeutul va ajuta
pacientul să descopere şi să-şi modifice tiparul de relaţionare
cu caracter autodefensiv.
Un corolar important al acestei poziţii constructiviste este
acela că terapia cognitiv-comportamentală susţine că nu ar
exista doar o singură „realitate”. În plus, sarcina terapeutului
nu se rezumă doar la a educa şi corecta concepţiile eronate ale
pacienţilor (erori în gândire, gânduri iraţionale). Conform
tradiţiei filmelor lui Kurosawa, în acest model terapeutic se
statuează existenţa unor „realităţi multiple”. Sarcinile de
colaborare între terapeut şi pacient constau în a-l ajuta pe
acesta din urmă să aprecieze cum îşi creează el asemenea
„realităţi” şi ce „preţ” trebuie să plătească pentru asemenea

91
construcţii, care este „impozitul” pe care pacientul trebuie să-l
achite în vederea menţinerii concepţiei sale eronate despre
sine şi despre lume. Răspunsul nu este de domeniul
abstractului, ci este căutat într-o activitate de examinare
experienţială şi emoţională, atât în timpul şedinţelor de
terapie, cât şi in vivo. În acest sens, se realizează experienţele
emoţionale corective.
Într-o manieră de tipul rezolvării de probleme,
psihoterapia cognitiv-comportamentală explorează ce anume
ar putea întreprinde pacienţii în vederea modificării propriilor
lor convingeri iraţionale şi comportamente dezadaptative. Mai
mult, terapeutul şi pacientul explorează posibilitatea apariţiei
unor posibile obstacole în însuşirea modificărilor
comportamentale dezirabile.
Versiunea actuală a CBT interpretează rezultatele de pe o
altă poziţie decât cea raţionalistă şi obiectivă. După Neimeyer
(1985) şi Mahoney (1988), abordarea terapeutică raţionalistă
vizează monitorizarea şi corectarea convingerilor iraţionale
ale pacienţilor prin dispute logice, instruire, strângere de date
empirice menite să le infirme aceste convingeri. În contrast,
psihoterapia cognitiv-comportamentală are o orientare
fenomenologică. Viziunea pacientului asupra lumii este
explorată de terapeut prin intermediul unor proceduri
nondirective. Intenţia terapeutului este de a vedea lumea cu
ochii pacientului, mai curând decât de a contesta, confrunta
sau interpreta gândurile acestuia.
Tehnicile terapeutice cognitiv-comportamentale se
orientează spre identificarea gândurilor negative automate ale
pacientului şi modificarea acestor gânduri negative, precum şi
a comportamentelor aferente. Prin intermediul raţionalizării,
terapeutul îi demonstrează pacientului relaţia dintre gândire,
sentiment şi comportament, plecând de la modelul cognitiv al
depresiei (A. T. Beck, 1976). Acest model a fost conceput
pentru tratarea depresiei în principal, dar şi a anxietăţii

92
generale, sociale, a tulburărilor psihosomatice sau a durerilor
cronice.

Figura 7. Modelul cognitiv al depresiei (A. T. Beck, 1967)

Experienţe timpurii

Formarea unor convingeri disfuncţionale

Incidentul critic (S-stimul)

Activarea convingerilor

Gânduri negative automate

Simptome depresive

somatic cognitiv afectiv motivaţional comportamental

În CBT se consideră că schimbarea rezultă din

autocunoaştere, din înţelegerea tiparelor comportamentale şi
din efortul constant de a le modifica. Adeseori,
comportamentele şi gândurile disfuncţionale ale pacienţilor
derivă din sistemul lor iraţional de convingeri/credinţe. Acest
sistem de credinţe este strâns legat de trăsături care ţin de
competenţa personală şi stima de sine a individului şi se
sintetizează în fraze de genul: „Sunt nefericit!”, „Nu pot să

93
mă bazez pe mine însumi!”, „Nu pot să fac nimic cum
trebuie!”, „Sunt condamnat la suferinţă!”.
Terapeutul este considerat a fi în relaţia sa cu pacientul
drept un profesor, ghid, antrenor. Pe de altă parte, pacientul îşi
asumă un rol activ în procesul de descoperire, prin
intermediul automonitorizărilor, urmăririi gândurilor negative
automate (temele pentru acasă) şi raportării succeselor şi
eşecurilor în procesul de derulare a terapiei.
Pacienţii utilizează frecvent scale de autoevaluare de
tipul:

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Nu mă simt Mă simt moderat Sunt extrem de
deloc stresat stresat stresat

Redăm un model de fişă de autoevaluare a unui pacient cu

tulburare anxioasă:

data starea situaţia gânduri răspuns Concluzi

emoţiona anxiogen negative raţional e
lă ă automat
experime e
ntată
Cum te-ai Ce făceai Notează Care este Cât de
simţit şi în gândurile răspunsul mult mai
cât ţi-a momentul negative tău crezi în
fost de confruntăr care ţi-au raţional gândurile
rău? ii cu trecut la aceste tale
situaţia prin gânduri? negative?
anxiogenă minte. Cât de Cum te
? Cât de mult simţi
mult crezi în acum şi
credeai ele? ce poţi
în ele? face
acum?

94
 O caracteristică importantă a CBT o constituie importanţa
acordată conceptului de prevenire a recăderilor („relapse
prevention”). Impus de Marlatt şi Gordon (1985), conceptul
este relevant pentru toate formele de intervenţie cognitiv-
comportamentală. Dacă terapeutul anticipează producerea
unui eveniment negativ (pierderea serviciului, ruperea unei
legături afective), el trebuie să-i ofere pacientului strategii de
a face faţă unor astfel de situaţii.
În opinia terapeuţilor cognitiv-comportamentalişti, o
cauză majoră a recăderilor ar fi adunarea unor argumente
insuficiente împotriva gândurilor negative. Pentru a antrena
această capacitate de a descoperi contraargumente la
gândurile negative, în cursul unor şedinte de role-playing,
pacientul furnizează argumente împotriva gândurilor sale
negative, iar terapeutul îl provoacă prin contraargumente.
Acest procedeu devine eficient în lupta pacientului cu ideile
sale negative. Când punctele slabe ale argumentării sunt
identificate, el învaţă să găsească argumente mai
convingătoare.
Terapeuţii cognitiv-comportamentalişti ajută pacienţii să
reconstituie cognitiv eşecurile şi dezamăgirile lor, apreciindu-
le mai degrabă ca pe nişte situaţii din care se poate învăţa
ceva, decât să fie privite într-o manieră catastrofizantă.
Asemenea oamenilor de ştiinţă, pacientul învaţă din greşeli,
fără eşecuri el neputând progresa. Cu alte cuvinte, terapeutul
„livrează” speranţă, combătând demoralizarea, disperarea,
neajutorarea sau culpabilizarea pe care le regăsim atât de des
în dialogurile interioare ale pacienţilor.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, alianţa
terapeutică deţine următoarele caracteristici menite să asigure
bunul mers al terapiei: spirit de colaborare, căldură, empatie,
rezonanţă emoţională, acceptare, speranţă, încredere (R.
Ladouceur, O. Fontaine şi J. Cottraux, 1993).
Un accent deosebit de important este pus pe procesele de
colaborare şi de descoperire. Terapeutul cognitiv-

95
comportamentalist are maximă valoare atunci când pacientul
său este cu un pas înaintea lui, oferind el însuşi sugestii de
însănătoşire pe care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul.
Pentru ca pacientul să poată să-şi strângă datele necesare,
terapeutul formulează întrebări socratice despre cum ar putea
să se comporte într-o manieră mai eficientă. Dacă i se
răspunde prin: „Nu ştiu!”, terapeutul va replica: „Nici eu!
Cum am putea afla?”. Acest „noi” colaborativ, de echipă, este
binevenit pentru a-l determina pe pacient să-şi asume
responsabilitatea propriei însănătoşiri şi pentru a deveni
propriul său terapeut.
În vederea atingerii acestui obiectiv, psihoterapeutul nu
este didactic, ci acţionează mai degrabă ca un detectiv, în
spiritul lui Peter Falk din rolul lui Colombo. Cu alte cuvinte,
terapeutul îl „înrolează” pe pacient în terapie, îl „trage pe
sfoară” şi îi deschide calea modificării comportamentale
dezirabile, în scopul unei adaptări mai eficiente la realitate. În
acest climat terapeutic, pacientul va iniţia experimente
personale menite să-i probeze convingerile iraţionale şi
presupunerile sale tacite.
Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional.
Conform autorilor cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu
trebuie ignorate, deoarece acestea ne ajută să înţelegem
structurile cognitive ale pacienţilor. Aşa cum pentru Freud
visele sunt „calea regală de acces la inconştient”, emoţiile
reprezintă pentru psihoterapia cognitiv-comportamentală
„calea regală de acces la schemele personale ale
pacienţilor”.
O modalitate de evidenţiere a emoţiilor pacienţilor este
reprezentată de conceptul psihanalitic de transfer. Pacientul
vine adeseori cu o anumită experienţă emoţională, construită
în trecut pe baza interacţiunilor cu persoanele semnificative
din viaţa sa. Într-o manieră exploratorie mai degrabă decât
una directivă, terapeutul CB analizează împreună cu pacientul
experienţa emoţională imediată a acestuia. În acest mod, sunt

96
luaţi în considerare factorii istorici care au contribuit la
prezentul emoţional al interacţiunii psihoterapeut-pacient.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală nu adoptă o
perspectivă anistorică, dimpotrivă, ajută pacientul să înţeleagă
modul în care a ajuns la comportamentele sale actuale. El
trebuie să înţeleagă că propriile convingeri iraţionale au sens
din perspectiva experienţei sale de viaţă, dar, la momentul
respectiv, sunt transferate negativ şi sunt extrem de
generalizate.
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, variabilele de
relaţie sunt considerate centrale atât în procesul terapeutic
propriu-zis (care este, înainte de toate, o interacţiune diadică),
cât şi în cele mai multe dintre dificultăţile curente ale
pacienţilor (generate de problemele lor de relaţionare). În
plus, multe dintre dialogurile interne (sau credinţele
iraţionale) ale pacienţilor sunt compuse din mesaje venite din
partea altor persoane sau din aprecieri ale consecinţelor
comportamentelor altora asupra lor. Astfel, sunt luate în
discuţie tiparele comportamentale recurente ale pacienţilor şi
modul în care acestea sunt reflectate, în mod constant, în
relaţiile lor interpersonale.

Psihoterapia raţional-emotivă şi comporatamentală

Cu mulţi ani în urmă, A. Ellis (1962) accentua faptul că
fiinţa umană „poate fi răsplătită sau sancţionată negativ de
propria sa gândire, chiar şi atunci când această gândire este
complet separată de întăririle sau pedepsele din exterior”.
Din această perspectivă, Beck (1976) continuă: „Conţinutul
specific al interpretării unui eveniment conduce la un răspuns
emoţional specific … În funcţie de tipul de interpretare,
persoana respectivă se va simţi veselă, tristă, speriată sau
furioasă - sau poate să nu aibă nici un fel de reacţie
particulară”.
Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală,
psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală (Rational

97
Emotive Behavior Therapy sau REBT) propusă de Ellis îşi
stabileşte două obiective specifice:
 să ajute pacientul să-şi minimalizeze perturbările sale
emoţionale;
 să-l ajute să-şi actualizeze potenţialităţile latente
pentru a ajunge la un grad mai mare de autodesăvârşire.
În psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală,
perturbările emoţionale se referă la gânduri iraţionale,
sentimente inadecvate şi comportamente disfuncţionale. Toate
cele trei componente se află într-o interacţiune reciprocă.
Atunci când oamenii au probleme „emoţionale” severe
(anxietate sau depresie), REBT consideră că ei au idei
iraţionale şi comportamente de autoapărare care însoţesc şi
creează aceste probleme. De asemenea, credinţele iraţionale
„autosabotoare” derivă din comportamente şi sentimente
inadecvate, iar comportamentele dezadaptative sunt provocate
de emoţiile şi cogniţiile disfuncţionale.
Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică
asupra personalităţii umane şi a tulburărilor ei. În acest
context, sistemele de credinţe ale oamenilor (B s) cu privire la
evenimentele activatoare din viaţa lor (A s) contribuie într-o
mare măsură la diversele consecinţe emoţionale şi
comportamentale (Cs) şi fiecare din aceste trei elemente se
influenţează şi se includ reciproc. Mai mult, fiecare element în
parte presupune elemente integrative cognitive, emoţionale şi
comportamentale.
Din perspectiva REBT, pentru a fi raţională, o persoană
trebuie să fie pragmatică, logică şi în acord cu realitatea
obiectivă. Aşadar, raţionalitatea se defineşte ca fiind ceea ce îi
ajută pe indivizi să îşi atingă scopurile de bază, este logic
(nonabsolutist) şi este consecvent cu realitatea obiectivă.
Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic
propus de A. Ellis, se impun câteva precizări:
As - eveniment activator
iBs - credinţe şi opinii iraţionale

98
 rBs - credinţe şi opinii raţionale
Cs - consecinţe emoţionale şi comportamentale
DAs - atitudini disfuncţionale
Ds – contraargumente (Disputing) împotriva iBs
Es - noua filosofie eficientă propusă de RET (Effective
New Philosophy)
Gs - scopurile, dorinţele şi valorile fundamentale umane
(Goals)
Un eveniment nefericit activator (A s) contribuie, dar nu
produce perturbare psihică şi se manifestă la nivelul C s
(consecinţe emoţionale şi comportamentale). De fapt,
individul însuşi este cel care se autoperturbă, datorită
credinţelor şi opiniilor lui iraţionale (iB s) cu privire la As.
Numeroşi psihoterapeuţi au aderat la această teorie a
perturbărilor emoţionale, construind sistemul psihoterapiei
cognitiv-comportamentale (Beck, 1967; Glasser, 1965;
Lazarus, 1971; Mahoney, 1977; Maultsby, 1984;
Meichenbaum, 1987; Seligman, 1991; Wessler şi Hankin,
1986).
Din perspectiva teoriei ABC a personalităţii, dacă A s este
interpretat drept susţinător al scopurilor proprii (Gs ), atunci As
va acţiona explicit sau implicit (la nivel inconştient) asupra
factorilor Bs si Cs, într-o manieră favorabilă. Persoana în
cauză va gândi astfel: „E bine! Îmi place acest As!” şi va
experimenta consecinţa emoţională (a plăcerii sau a fericirii)
şi consecinţa comportamentală (prin încercarea de a repeta
acel As). În schimb, dacă As este perceput drept un factor de
blocare sau sabotare a scopurilor propuse (Gs), atunci As va
acţiona explicit sau implicit (inconştient) asupra B s şi Cs ale
subiectului, într-o manieră defavorabilă. Persoana va gândi
astfel (Bs): „Nu-i bine! Îmi displace acest A s!” şi va
experimenta consecinţa emoţională (a frustrării şi nefericirii)
şi comportamentală (prin încercarea de a evita sau a elimina
acel As).

99
 De altfel, această teorie a personalităţii a fost susţinută de
Freud (1920) pe care a denumit-o principiul plăcerii. De
asemenea, a fost sprijinită de teoriile existenţialiste şi
umaniste care neagă modelul stimul-răspuns condiţionat
(behaviorismul radical) şi care au aderat la modelul stimul-
organism-răspuns. Modelul din urmă include factorul B s,
respectiv sistemul de credinţe al oamenilor, conferind un rol
important diferenţelor individuale şi posibilităţii de alegere
(Heidegger, 1962).

ABC-ul tulburărilor emoţionale

Modelul ABC al psihoterapiei raţional-emotive şi
comportamentale devine mult mai complex atunci când este
aplicat tulburărilor nevrotice. Atunci când scopurile oamenilor
(Gs) sunt împiedicate sau blocate de evenimentul activator
(As), oamenii au de ales între a răspunde (conştient sau
inconştient) la As, atrăgând după sine consecinţe negative (C s)
fie adecvate, fie inadecvate. Dacă sistemul lor de convingeri
(Bs) este raţional, auto-ajutător („self-helping”), ei vor adopta
atitudini sau filosofii care le vor permite să-şi atingă propriile
scopuri. Credinţele lor raţionale (rBs) vor duce la consecinţe
emoţionale sănătoase (Cs) - cum ar fi sentimente adecvate de
dezamăgire, regret, frustrare, precum şi la consecinţe
comportamentale sănătoase (Cs) - acţiuni adecvate îndreptate
în scopul încercării de schimbare, de îmbunătăţire sau ocolire
a acelui eveniment activator (As) care le sabotează propriile
scopuri (Gs).
Modelul ABC al tulburărilor emoţionale presupune că iB s
(convingerile iraţionale) şi DA s (atitudinile disfuncţionale)
stau la baza filosofiilor autoperturbatoare şi prezintă două
caracteristici:
 constau din cerinţe şi comenzi dogmatice şi rigide
formulate explicit şi/sau (în mod frecvent) implicit şi sunt
exprimate în termeni de: „trebuie”, „s-ar cuveni să...”, de

100
genul: „Este absolut necesar ca scopurile mele să nu fie
blocate şi să fie pe deplin realizate!”
 rezultatele acestor cerinţe duc la inferenţe şi atribuiri
înalt nerealiste şi mult prea generalizate, de tipul: „Dacă
scopurile mele importante sunt blocate şi nerealizate, atunci...
a) Este îngrozitor!, b) Este insuportabil!, c) Sunt cea mai
incapabilă persoană!, d) Voi eşua mereu în obţinerea a ceea
ce îmi doresc şi voi avea doar ceea ce nu-mi doresc, acum şi
în viitor!”
Acest model ABC al tulburărilor emoţionale este urmat în
psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală de factorul
D („Disputing”), respectiv disputarea covingerilor iraţionale
(iBs), până când se ajunge la noua filosofie eficientă (E)
propusă de A. Ellis. Această nouă filosofie se referă la un set
temeinic de convingeri preferenţiale, de tipul: „Aş prefera să
fiu plin de succes şi demn de iubire, dar nu am făcut nimic în
acest sens!”, „Mi-ar plăcea ca ceilalţi să mă trateze cu multă
consideraţie, dar nu există niciun motiv pentru ca ei să
procedeze în acest mod!”

ABC-ul relaţiilor interpersonale

Consecinţele emoţionale şi comportamentale a doi oameni
(Cs) influenţează în mare măsură evenimentul activator (A s) al
acestora (Ellis, Yeager, Di Mattia şi Di Giuseppe, 1989). De
pildă, dacă un bărbat îşi critică soţia (A s), ea poate să
gândească în următorul mod: „Nu ar trebui să fie atât de
exigent! Ce pisălog!” şi poate reacţiona cu furie şi ostilitate la
nivelul C. În schimb, soţul acesteia ar putea privi ostilitatea
soţiei sale drept un eveniment activator negativ şi poate
reacţiona la nivelul C prin depresie. Soţia poate aprecia
depresia lui ca pe un eveniment activator negativ şi
reacţionează la nivelul C prin vinovăţie. Etc!
Interacţiunea este reciprocă şi între A s şi Bs. Criticile
permanente ale soţului la adresa anumitor acţiuni ale
partenerei sale, o poate face pe aceasta din urmă să creadă:

101
„Mă urăşte!”, iar comentariul ei: „Mă urăşti, nesuferitule!”, îl
poate încuraja pe acesta să o critice şi mai des şi chiar să o
lovească (C2 al lui şi A2 al ei). Astfel încât soţia sa poate
gândi: „Da, acum sunt sigură că mă urăşte (B2 al ei) şi vreau
să intentez divorţ (C2 al ei)!”
Interacţiunile a doi sau mai mulţi oameni cuprinşi într-un
sistem familial sunt deosebit de profunde şi complexe. În
REBT nu sunt vizate toate aceste interacţiuni, ci doar acele
gânduri, sentimente şi acţiuni care implică tacit cerinţe
imperioase şi absolutiste.
Reluând exemplul de mai sus, soţia criticată de partenerul
ei (A1) îşi poate spune raţional: „Nu-mi place că mă tratează
în acest mod!” (B1), se simte tot mai dezamăgită şi, în mod
treptat, se va îndepărta sexual de el (C1). Dar, tot la nivel
raţional, ea poate spune: „Nu cred că este bine să mă
îndepărtez sexual de el” (B2) şi va avea păreri de rău (B2) în
legătură cu modul în care soţul se poartă faţă de ea (A2), dar
şi în legătură cu modul în care ea gândeşte: „Cred că am fost
prea meschină faţă de el!” (B1) şi cu îndepărtarea ei sexuală
(C1). În termeni REBT, persoana în cauză nu este nevrotică
(în gândire, simţire şi comportament).
Din contră, persoana respectivă ar putea să manifeste
referitor la atitudinea critică a soţului ei (A1), cereri iraţionale
de tipul: „El nu ar trebui să mă critice în acest mod, e un
nesuferit!” (B1), continuând pe acest ton asaltul împotriva
soţului ei (C2). Cererile absolutiste, în locul preferinţei fireşti
de a nu se produce acest As, vor duce la sentimente şi
comportamente de tip nevrotic (C1). În plus, această persoană
se va perturba prin cerinţele sale dogmatice în legătură cu A1,
B1 şi C1 ale sale. Ea poate insista în următorul mod: (1) „Nu
trebuie să-mi las soţul să mă critice!” (A1); (2) „Nu trebuie
să-mi consider soţul un nesuferit!” (B1); (3) „Nu trebuie să
fiu furioasă şi să mă comport agresiv faţă de el!” (C1). Cu
astfel de cerinţe, persoana în cauză va dezvolta un
comportament dezadaptativ de tip nevrotic.

102
 În acelaşi timp, soţul ar putea dezaproba ABC-urile
partenerei sale de viaţă şi, în mod raţional, ar dori sau ar
prefera ca ea să nu-l mai considere atât de critic (A), să nu-l
mai considere un nesuferit (B) şi să nu mai fie furioasă şi
agresivă (C) faţă de el. Sau, din contră, ar putea să pretindă
faptul că ea nu ar trebui să se poarte în acest mod, devenind la
rândul său anxios, depresiv şi furios, datorită ABC-urilor
soţiei sale.
Din perspectiva lui Ellis (1989), dacă cei doi vor lua
cunoştinţă fiecare în parte de ABC-urile lor, vor aprecia mult
mai realist dificultăţile întâmpinate în viaţa de zi cu zi. Teoria
şi practica REBT consideră că cei doi vor înţelege mai bine
aceste perturbări, dacă vor ajunge să-şi clarifice preferinţele şi
cerinţele lor şi ale ABC-urilor lor raţional-emotive şi
comportamentale. Dacă Bs-ul lor raţional-emotiv este
preferenţial, probabil că nu vor întâmpina dificultăţi de
relaţionare. Din contră, dacă se exprimă în termeni de cerinţă
absolutistă, atunci sunt posibile perturbări în relaţie.
Din perspectiva psihoterapiei raţional-emotive şi
comportamentale, cogniţiile pot fi „reci”, „calde” şi
„fierbinţi”. În cazul mai sus menţionat, soţul are posibilitatea
de a alege între trei tipuri de cogniţii, în situaţia în care
partenera sa manifestă ostilitate faţă de el: (1) „Soţia mea este
furioasă!” (cogniţie rece); (2) „Nu-mi place ostilitatea ei, aş
vrea să nu se mai poarte în acest mod cu mine. E supărător!”
(cogniţii-sentimente calde); (3) „Detest atacurile ei! Ea nu ar
trebui să mă atace! Nu este îndreptăţită să procedeze astfel!
O urăsc!” (cogniţii-sentimente fierbinţi).
În general, cogniţiile reci nu includ sentimente. Cogniţiile
calde se referă la evaluări ale cogniţiilor reci, evaluări care
presupun sentimente de la slab conturate, până la puternice.
Cogniţiile fierbinţi includ sentimente distincte, de la
sentimente puternice până la unele foarte puternice.

Tehnici raţional-emotive şi comportamentale

103
 Încă de la prima şedinţă, pacientul va trebui să se dedice
activităţii de identificare a gândurilor sale iraţionale, după
următorul model:

Figura 9. Modelul ABC în REBT (A. Ellis, 1962)

As Bs Cs
Evenimentul Credinţe şi Consecinţe emoţionale şi
activator gânduri iraţionale comportamentale

(As) Descrie pe scurt evenimentul activator care te-a deranjat;

(Bs) Notează gândurile care ţi-au apărut atunci când te-ai
confruntat cu As;
(Cs) Notează emoţiile negative care au însoţit A s (anxietate,
culpabilitate, depresie, mânie) şi comportamentele negative
care conduc la eşec, în raport cu As.

În privinţa modificării modului negativ de gândire,

pacientului i se cere să consulte diverse materiale din care
învaţă cum să combată gândurile negative. De asemenea,
psihoterapeutul îi trasează unele sarcini de natură
comportamentală, de tipul:
 distragerea atenţiei prin cufundarea în activităţi
agreabile;
 exerciţii de atacare a ruşinii, adică încercarea de a
scăpa de ruşinea iraţională, prin efectuarea în public a unor
acţiuni ridicole sau stupide, pentru ca pacientul să nu mai aibă
sentimentul de jenă;
 imageria raţional-emoţională - o formă de practică
mentală intensă (destinată stabilirii unor noi tipare) prin care
pacienţii se autoimaginează gândind, simţind şi acţionând
exact în felul în care ar dori în viaţa reală;
 realizarea repetată a unor acţiuni de care pacientul se
teme sau pentru care nu are aptitudini;
 autoacordarea de recompense şi sancţiuni.

104
 Psihoterapeuţii specializaţi în psihoterapia raţional-
emotivă şi comportamentală adoptă un stil terapeutic activ şi
directiv care rezultă din principiile terapiei raţional-
emoţionale şi comportamentale. Adoptând o atitudine
persuasivă, terapeutul încearcă să îl determine pe pacient să-şi
modifice gândurile iraţionale şi atitudinile disfuncţionale.
Terapia este un proces educaţional, iar terapeutul este
profesorul care dă teme de rezolvat pentru acasă elevului
(pacientului) său.
Scopul final al psihoterapiei raţional-emotive şi
comportamentale este să antreneze o schimbare filosofică
profundă prin intermediul unei schimbări emoţionale şi
comportamentale a pacientului.

Psihoterapia multimodală
Psihoterapia multimodală (A. Lazarus, 1976) reprezintă
un demers eclectic în care personalitatea umană este abordată
în termenii a şapte modalităţi interactive: comportament,
afectivitate, senzaţii, imagerie, cogniţii, relaţii interpersonale
şi funcţionare biologică. Cadrul teoretic al terapiei
multimodale provine din principiile teoriei învăţării sociale,
teoria sistemelor generale şi teoria comunicării.
Adoptând modelul teoretic al tulburărilor
comportamentale, practicienii multimodali au o concepţie
pluralistă cu privire la etiologia şi tratamentul tulburărilor
nevrotice. În această perspectivă, se consideră că, în mod
obişnuit, pacientul este afectat de o multitudine de probleme
specifice care pot fi abordate printr-o multitudine de strategii
specifice. În final, cu cât un pacient învaţă mai mult din
psihoterapie, cu atât există o probabilitate mai mică a apariţiei
recăderilor.
După Lazarus (1984), poziţia multimodală afirmă că un
tratament cuprinzător necesită o corecţie a comportamentelor
dezadaptative, a sentimentelor neplăcute, a senzaţiilor
neplăcute, a imaginilor intruzive, a credinţelor iraţionale, a

105
relaţiilor interpersonale tensionate şi a posibilului dezechilibru
biochimic. În măsura în care problemele interactive
manifestate pe aceste paliere sunt sistematic explorate,
procesul de diagnosticare poate fi socotit complet. De
asemenea, în măsura în care intervenţiile terapeutice
remediază tiparele dezadaptative şi deficiente prezente,
rezultatele tratamentului vor fi mai benefice şi de durată mai
lungă.
Terapia multimodală necesită o „croire” precisă a
climatului terapeutic care să se muleze pe nevoile şi aşteptările
pacientului. Termenul de „terapie făcută la comandă”
(„bespoke therapy”), descrie sugestiv terapia multimodală (B.
Zilbergeld, 1982). Forma, cadenţa şi stilul psihoterapiei sunt
adaptate necesităţilor fiecărui pacient în parte. Întrebarea de
bază a terapeutului multimodal este de genul: „Cine sau ce se
potriveşte cel mai bine acestui individ, cuplu, familie sau
grup?”. De altfel, autorul acestei terapii introduce noţiunea de
eclectism tehnic, referindu-se la faptul că terapeutul ar trebui
să determine exact ce tip de relaţie şi ce strategii terapeutice
sunt cele mai potrivite în cazul fiecărui pacient în parte şi în
ce condiţii.
Lazarus (1989) consideră că este „contraproductiv cu unii
pacienţi să oferi mai mult decât o ureche simpatetică. Cu alţii,
chiar dacă terapia este foarte bine structurată, activă şi
directivă, nu vor apărea progrese semnificative”. Prin urmare,
terapeutul multimodal trebuie să-şi ajusteze în permanenţă
strategiile pentru a schimba cursul terapiei. De pildă, pot
apărea situaţii în care ar trebui mai degrabă tratat sistemul
familial decât individul sau invers. Întrebarea este cum să
potriveşti sau să ajustezi tratamentul la pacient şi nu invers.
Interviul individual din cadrul psihoterapiei multimodale
are drept scop identificarea problemei pacientului şi se
bazează pe un set de mai multe întrebări. Aceste întrebări
vizează următoarele aspecte:

106
  Dacă pacientul manifestă semne de psihoză (iluzii,
halucinaţii, tulburări de gândire, comportamente inadecvate
şi/sau bizare, incongruenţă afectivă);
 Dacă sunt semne de patologie organică sau de
perturbare a activităţii motorii (postură rigidă, ticuri,
manierisme);
 Dacă există semne de depresie, gânduri suicidare;
 Evidenţierea plângerilor actuale ale pacientului şi
monitorizarea evenimentelor principale care le-au precipitat;
 Care sunt factorii antecedenţi importanţi;
 Cine sau ce factori par să menţină închisă sau
deschisă problema pacientului;
 Ce îşi doreşte pacientul să obţină în urma
psihoterapiei;
 Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile în vederea
adoptării unui anumit stil terapeutic (dacă este preferabilă o
abordare directivă sau nondirectivă);
 Cum poate fi abordat pacientul pentru a i se susţine
cel mai bine interesele: ca persoană individuală, ca parte
dintr-o diadă, triadă, familie şi/sau grup;
 Dacă pacientul poate stabili o relaţie mutuală
satisfăcătoare cu terapeutul sau dacă ar trebui să se adreseze în
altă parte;
 Care sunt motivele care l-au determinat pe pacient să
caute sprijin psihologic în acel moment - de ce nu mai
devreme sau mai târziu;
 Care sunt aspectele pozitive, punctele tari, atuurile
pacientului.
Informaţiile care derivă din interviul iniţial îi vor oferi
terapeutului suficiente date în vederea stabilirii programului
de tratament. Pasul următor va consta în construirea profilului
celor şapte modalităţi interactive - BASIC I.D., profil care
stabileşte o punte de legătură între evaluare şi psihoterapie. Pe
baza acestor modalităţi, se vor elabora ipoteze de lucru care
pot fi modificate sau revizuite pe parcursul derulării terapiei.

107
 Adeseori, pacienţilor li se cere să-şi elaboreze singuri
propriul profil al modalităţilor interactive. Terapeutul şi
pacientul vor realiza acest exerciţiu în mod independent şi
apoi vor compara datele. Este indicat să li se ofere pacienţilor
o scurtă explicaţie a fiecărui termen din BASIC I.D.,
explicaţie prezentată succint pe o foaie de hârtie şi care aduce
următoarele precizări:
Comportament B („Behavior”) - În general, se referă la
comportamentele direct observabile şi măsurabile: obiceiuri,
gesturi, răspunsuri, reacţii diverse. Realizaţi o listă a lor în
care să specificaţi acele comportamente pe care doriţi să le
întăriţi/optimizaţi şi cele la care doriţi să renunţaţi. Cu ce aţi
dori să începeţi?
Afectivitate A („Affect”) - Se referă la emoţii, sentimente
puternice, dispoziţie de bază. Ce tipuri de emoţii trăiţi cel mai
frecvent? Notaţi emoţiile nedorite (anxietate, culpabilitate,
furie, depresie). Notaţi la capitolul comportament (B) ce tipuri
de reacţii comportamentale adoptaţi atunci când vă simţiţi
într-un anumit mod.
Senzaţie S („Sensation”) - Realizaţi o listă a senzaţiilor
negative (tensiune, ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie,
senzaţie de greu în stomac). Dacă una din aceste senzaţii vă
determină să acţionaţi sau să vă simţiţi într-un anumit mod,
completaţi-le la capitolul comportament (B) sau afectivitate
(A).
Imagerie I („Imagerie”) - Notaţi orice vis supărător sau
amintiri care vă revin în memorie. Includeţi orice trăsătură
negativă legată de propria voastră persoană. Realizaţi o listă a
reprezentărilor mintale din trecut, prezent sau viitor care vă
tulbură într-un mod sau altul. Dacă unele din aceste imagini
determină anumite comportamente, sentimente sau senzaţii
neplăcute, adăugaţi-le la capitolele B, A şi S.
Cogniţie C („Cognition”) - Ce tip de idei, opinii, valori,
atitudini stau în calea fericirii voastre? Realizaţi o listă a
gândurilor negative iraţionale pe care le aveţi în legătură cu

108
propria personă (de tipul: „Sunt un ratat!”, „Sunt incapabil!”,
„Ceilalţi nu mă plac!”). Notaţi modul în care aceste idei şi
gânduri vă influenţează propriul comportament (B), propriile
sentimente (A), senzaţii (S) şi imagini (I).
Relaţii interpersonale I („Interpersonal Relationships”) -
Notaţi orice interacţiune negativă cu persoane semnificative
din viaţa voastră (partener de viaţă, prieteni, rude, şef etc.).
Notaţi orice preocupare aveţi în legătură cu modul în care vă
tratează celelalte persoane. Încercaţi să surprindeţi modul în
care influenţează şi sunt influenţate modalităţile B, A, S, I şi
C de relaţiile voastre interpersonale.
Funcţionare biologică D („Drugs, Biology”) - Realizaţi o
listă a medicamentelor pe care le luaţi, indiferent dacă sunt
prescrise de doctor sau nu. Includeţi problemele de sănătate
pe care le aveţi, orice boli pe care le-aţi avut sau de care
suferiţi în continuare.
Stilul terapeutic al lui Lazarus se defineşte prin
directivitate, pe care o consideră rapidă şi eficientă. Se
departajează de stilul socratic de punere a întrebărilor al lui
Beck, mulţi pacienţi fiind refractari la instrucţiunile didactice.
Lazarus găseşte oportună integrarea strategiilor cognitive şi
comportamentale în metoda terapeutică pe care o propune. De
pildă, atunci când învăţăm un pacient să-şi dispute credinţele
iraţionale şi când iese la iveală un grad semnificativ de
anxietate, se poate face o trecere simplă şi naturală spre
exerciţiile de relaxare şi desensibilizare.
Din această perspectivă, dificultatea cea mai mare constă
în aceea că terapeutul trebuie să ştie când anume trebuie să fie
utilizată o anumită procedură, cum să o introducă, cum să o
„vândă” pacientului şi cum să fie implementată în programul
de psihoterapie. Obţinerea cooperării pacientului şi a
complianţei acestuia la terapie devine o problemă de
importanţă esenţială, fiind menită să asigure succesul
psihoterapeutic.

109
 Din punctul de vedere al terapiei multimodale, construirea
relaţiei terapeutice este o parte integrantă în procesul de
identificare a problemei pacientului. Cu alte cuvinte, în timp
ce sunt strânse informaţii cu privire la factorii antecedenţi,
dificultăţile actuale cu care se confruntă, variabilele care
menţin problema şi în timp ce sunt căutate tehnicile cele mai
adecvate care urmează să fie puse în acţiune, terapeutul
dovedeşte empatie, înţelegere, acceptare şi bunăvoinţă faţă de
pacient. Pentru o mică parte a pacienţilor, terapia de relaţie
este atât necesară, cât şi suficientă pentru a se înregistra un
progres în terapie. Pentru majoritatea însă, contextul pe care îl
oferă relaţia terapeut-pacient reprezintă acel sol în care
tehnicile terapeutice prind rădăcini (Lazarus şi Fay, 1984).
În vederea ilustrării specificităţii acestui demers
terapeutic, vom analiza în continuare tehnica conectării,
utilizarea strategiilor cognitive, precum şi a celor
noncognitive şi noncomportamentale în psihoterapia
multimodală.

Tehnica conectării („bridging”)

În mod tipic, şedinţele de terapie multimodală încep cu
întrebarea: „Ce s-a întâmplat în această săptămână?” Dacă s-
au trasat anumite sarcini pentru acasă, şedinţa se va deschide
prin punctarea acestor sarcini. De pildă, se pot adresa întrebări
de genul: „Ţi-ai calculat caloriile şi ţi le-ai notat în agendă?”
sau „Ai deschis pâna la urmă discuţia X cu soţul tău?”.
Lazarus obişnueşte să ia notiţe în timpul şedinţelor, pentru a
reţine aspectele care trebuie trecute în revistă sau a clarifica
unele puncte mai puţin clare. Anumiţi pacienţi vin la un
moment dat cu probleme presante care necesită o relativă
modificare a planului de tratament. De asemenea, sunt unii
pacienţi reticenţi care trebuie îndemnaţi să aducă în discuţie
problemele adiţionale care apar. De pildă: „Înainte de a
continua cu exerciţiile de imagerie şi relaxare, este ceva
despre care ai dori să discutăm?”

110
 Lazarus consideră un nonsens faptul că orice alege
pacientul să spună în terapie ar fi important din punct de
vedere terapeutic. Unii dintre pacienţi pot insista pe aspecte
irelevante şi neînsemnate, evitând în acest mod problemele
reale cu care se confruntă. Există mai multe moduri prin care
terapeutul poate schimba direcţia discuţiei. „Mi-ai vorbit
despre căsătoria lui X şi Y, dar aş prefera să-mi vorbeşti
despre propria ta relaţie, îndeosebi despre ceea ce simţi în
legătură cu noul loc de muncă al soţului tău”.
Terapeutul va trebui să dea dovadă de vigilenţă pentru ca
psihoterapia să rămână orientată pe scopul propus. În acest
sens, tehnica conectării (“bridging”) se dovedeşte a fi
eficientă. Prin intermediul conectării, terapeutul se situează în
mod deliberat pe modalitatea preferată de pacient (B, A, S, I,
C, I, D), după care se va îndrepta spre celelalte modalităţi care
par a fi mult mai productive din punct de vedere terapeutic.
Pentru exemplificare, oferim un fragment de dialog în
care terapeutul doreşte să obţină din partea pacientului mai
multe date despre reacţiile emoţionale şi sentimentele acestuia
în legătură cu o situaţie dată (caz preluat şi adaptat după
Lazarus, 1987):
Terapeutul: Ce ai simţit în legătură cu faptul că soţul tău
a plecat de la masă?
Pacienta: Probabil, el moşteneşte această natură
irascibilă de la propria sa mamă. Pot vorbi ore întregi despre
familia lui.
Terapeutul (încercând să rămână centrat pe problemă):
Te-a supărat acest comportament, faptul că s-a ridicat şi a
plecat de la masă?
Pacienta: Fratele lui se comportă în acelaşi mod. Au
învăţat aceste lucruri de la mama lor. Tatăl lor, în schimb,
era atât de drăguţ şi amabil …

Comentariu: În acest moment, mulţi terapeuţi sunt

înclinaţi să întrerupă discursul pacientului şi să puncteze

111
faptul că nu i s-a răspuns la întrebare. Pacientul rezistent este
provocat de terapeut să renunţe la intelectualizare. În opinia
lui Lazarus, aceste atacuri sunt contraproductive de cele mai
multe ori. Pacienţii se pot simţi adeseori neînţeleşi, criticaţi
sau atacaţi atunci când terapeutul schimbă cursul ideilor sau
simt că terapeutul nu vorbeşte pe limba lor. Terapia
multimodală porneşte de acolo de unde se situează pacientul
şi apoi, trage o punte de legătură cu ariile de discurs mai
productive. În acest exemplu, terapeutul intenţionează să
pătrundă în lumea afectivă a pacientului său, în timp ce acesta
insistă să rămână centrat pe modalitatea cognitivă. Câştigarea
accesului la modalitatea afectivă, prin intermediul tehnicii
„bridging”, necesită ca terapeutul să se situeze pe conţinutul
cognitiv propus de pacient (nu mai mult de 2 până la 5
minute), după care se va face trecerea la o modalitate mai
puţin „ameninţătoare” (de pildă, modalitatea senzorială), iar,
în final, se va adresa din nou reacţiilor emoţionale ale
acestuia. Discuţia poate urma în acest mod:

Terapeutul (continuând să rămână centrat pe modalitatea

cognitivă): Aşadar, soţul tău este o copie fidelă a propriei
sale mame.
Pacienta: Da, este interesant cum el şi fratele său au
grijă de mama lor, în timp ce sora lor seamănă cu tatăl -
freudienii ar putea să analizeze aceste identificări în familia
lor. Sora lor a ales să se căsătorească cu un bărbat care este
asemănător soţului meu în multe privinţe … (Discuţia rămâne
centrată pe dinamica familiei soţului său timp de câteva
minute).
Terapeutul („bridging”): Apropo, atunci când vorbeai
despre el şi familia lui, ai observat cumva o anumită senzaţie
în corpul tău?
Pacienta: Senzaţie? (pauză) Nu-mi dau seama ce vrei să
spui …, cred că pieptul, nu..., mai degrabă gâtul şi maxilarele
le simt tensionate.

112
 Terapeutul: Hai să ne concentrăm mai mult pe aceste
senzaţii din gâtul şi maxilarele tale. Te superi dacă închizi
ochii pentru o clipă şi analizezi aceste senzaţii?
Pacienta (se supune şi închide ochii timp de 45 secunde):
Am observat că am o respiraţie mai accelerată.
Terapeutul: Această stare de tensiune şi respiraţie
accelerată au vreo legătură cu propriile tale sentimente faţă
de partenerul tău?
Pacienta: (deschizând ochii) Nu-mi dau seama ce vrei să
spui! (pauză) Simt că îmi vine să plâng … Poate să fie atât de
rău (izbucnind în lacrimi)! Lasă-mă să-ţi spun ceva! Nu merit
să fiu tratată în acest mod de el (plângând)!
Terapeutul: Aşadar, cred că te simţi nu numai tristă, dar
şi furioasă.
Pacienta (suspinând): Şi mă simt abandonată (continuă
să plângă). Ei bine, nu cred că rezolv ceva, smiorcăindu-mă
în acest fel …
Terapeutul: Aşadar, îţi exprimi aceste sentimente faţă de
el sau continui să pretinzi că nu te deranjează în niciun mod
comportamentul lui?
Pacienta (ştergându-şi lacrimile): Cred că ar trebui să
mai repetăm puţin, ca în şedinţa trecută în care mi-am exersat
deprinderile de comunicare asertivă cu şefa mea.

În mod obişnuit, terapeutul ar fi trebuit să insiste pe

reacţiile afective ale pacientei sale, până când s-ar fi fost
convins că ea îşi acceptă pe deplin propriile sentimente. În
exemplul de mai sus, deoarece pacienta a dorit să se îndrepte
spre o soluţie centrată pe acţiune, terapeutul a reluat training-
ul asertiv exersat într-o şedinţa anterioară de terapie.
Din perspectiva psihoterapiei multimodale, nu trebuie să
subscrii la teoriile unor şcoli terapeutice pentru a putea utiliza
diverse tehnici împrumutate din psihanaliza freudiană,
Gestalt-terapie sau terapia rogersiană. Abordând o perspectivă
eclectică, terapia multimodală consideră o mare eroare ca

113
terapeuţii să ignore acele tehnici care nu decurg din modelul
lor teoretic. Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea
psihologilor sunt de acord că nu există o singură abordare,
perspectivă sau teorie în psihologie care să fie capabilă să
explice orice se observă în comportamentul uman.
Oricât de interesantă, plauzibilă şi atrăgătoare poate fi o
teorie, tehnicile şi nu teoriile sunt cele care se aplică
oamenilor. Cu alte cuvinte, studiul efectelor psihoterapiei este
întotdeauna studiul efectelor tehnicilor puse în acţiune.

Utilizarea strategiilor cognitive

Clinicienii care se limitează doar la procedurile
comportamentale şi care evită abordarea proceselor cognitive,
vor afla curând că oamenii pot submina cele mai bune planuri
de întărire şi modelare a propriului comportament, datorită
propriei lor gândiri. Unele din cele mai frecvente erori
cognitive includ suprageneralizarea, gândirea dihotomică,
perfecţionismul, imperativele categorice, concluziile pripite,
falsele atribuiri, „catastrofizarea”, dorinţa excesivă de a fi
aprobat. În măsura în care individul se angajează în una sau
mai multe din aceste cogniţii disfuncţionale, există
posibilitatea apariţiei unor comportamente deficitare şi a unor
tulburări afective.
Următorul fragment de dialog este menit să ilustreze
specificitatea intervenţiilor cognitive în psihoterapia
multimodală (Lazarus, 1987, p. 306-309):

Pacientul: Când oamenii mă întâlnesc pentru prima oară,

spun despre mine că sunt o persoană blândă, amabilă,
îngăduitoare, dar când ajung să mă cunoască mai bine,
descoperă că sunt un nesuferit.
Terapeutul: În ce constă faptul că eşti nesuferit?
Pacientul: Pot fi răutăcios. Devin invidios şi gelos când
oamenii fac lucruri mai bine decât mine. Am o limbă tare
ascuţită. Pot să fiu îngăduitor şi bun la inimă în general, dar

114
cel adevărat din mine este cu totul diferit - sunt un nesuferit şi
un antipatic.
Terapeutul: În loc să văd o singură latură din tine care
este cea antipatică, nesuferită, egoistă şi plină de gelozie,
prefer să consider că ai diferite faţete ale personalităţii şi că
fiecare aspect este la fel de real ca şi celălalt. Aşadar, latura
amabilă, îngăduitoare, tolerantă din tine este la fel de reală
ca şi partea care ţine de latura ta egoistă şi antipatică. Vreau
să spun că în anumite situaţii, trăsăturile pozitive sunt scoase
la iveală, iar în alte circumstanţe, ies în evidenţă doar
aspectele negative. Dar fiecare din ele este la fel de „real”.
Ce părere ai despre acest lucru?
Pacientul: Sunt aproape sigur că ştiu de ce am învăţat să
mă displac pe mine însumi. În copilărie, amândoi părinţii mă
criticau foarte des: „Eşti rău!”, „Eşti antipatic!”, „Eşti
nesuferit!”. Aşa am fost crescut!.
Terapeutul: Aşadar, este timpul să-ţi schimbi propriul
mod de gândire şi să nu mai pui etichete. Dacă părinţii tăi ar
fi înţeles regulile gândirii logice, niciodată nu ţi-ar fi spus că
eşti un copil rău. Ei ar fi specificat ce anume ai făcut şi ar fi
numit „rău” acel comportament al tău. Înţelegi această
distincţie fundamentală?
Pacientul: Da, dar instinctiv privesc lucrurile mai … nu-
mi găsesc cuvântul… Aha, am găsit un exemplu! Mi-am prins
prietena cu o minciună şi, în ce mă priveşte, acest lucru o
face în faţa mea o persoană mincinoasă şi nu vreau să am de-
a face cu mincinoşi. Eşti de acord cu mine că dacă cineva a
spus o dată o minciună, vor mai urma şi altele?
Terapeutul: Aici sunt două aspecte diferite. Primul,
depinde de importanţa acestei minciuni şi de motivul din
spatele ei. Al doilea, dacă prietena ta spune minciuni 10% din
timp, asta înseamnă că 90 % din timp este cinstită.
Pacientul: Nu este ca atunci când spui că eşti doar un pic
însărcinată?

115
 Terapeutul: Totul sau nimic? Nicidecum. Spune-mi, dacă
cineva este 20% din timp egoist şi 80% altruist, persoana
respectivă este egoistă sau nu?
Pacientul: Înţeleg unde baţi!
Terapeutul: Ce vrei să spui?
Pacientul: Pui în balanţă pentru a vedea ce apare mai
frecvent în comportamentul cuiva.
Terapeutul: Stilul tău de gândire mă trimite cu gândul la
următoarea analogie. Ai în faţă un coş cu mere, alegi un măr
putred din coş şi tragi concluzia că tot coşul este plin cu mere
putrede, în loc să cauţi mai departe în el. Din punctul tău de
vedere, mincinosul este o persoană care a spus o dată o
singură minciună. Dacă cineva dă dovadă de egoism într-o
anumită situaţie, concluzionezi că acea persoană este cu totul
egoistă.
Pacientul: Dar în acest mod am fost crescut …
Terapeutul: Nu-ţi dezaprob modul tău de a fi. Nu
contează dacă motivul pentru care gândeşti astfel se
datorează 100% părinţilor tăi care au obişnuit să te critice.
Hai să modificăm din acest moment modul tău de a gândi.
Vrei să închizi ochii şi să repeţi această frază de cinci-şase
ori? „Latura generoasă din mine este la fel de reală ca şi cea
egoistă”. Vrei să spui această frază cu voce tare şi apoi să te
gândeşti la ea în linişte?
Pacientul (se conformează şi spune după o pauză): Sunt
gata să muncesc pentru a se întipări în mine!
Terapeutul: Într-adevăr, acest lucru necesită efort din
partea ta. Îţi voi da o listă cu tipurile de greşeli cele mai
frecvente ale oamenilor în legătură cu modul lor de a gândi.
Aş vrea să o citeşti cu atenţie şi să-mi spui ce tipuri de greşeli
identifici în cazul tău. Vrei să faci acest lucru?
Pacientul: Desigur!

Utilizarea unor strategii terapeutice noncognitive şi

noncomportamentale

116
 Din punctul de vedere al psihoterapiei multimodale,
intervenţiile noncognitive şi noncomportamentale oferă
adeseori informaţii valoroase din punct de vedere terapeutic.
De pildă, este utilizată tehnica „scaunului liber” care aparţine
psihodramei şi terapiei gestaltiste, fiind considerată foarte
utilă în exersarea comportamentului asertiv al pacienţilor. De
asemenea, reflectarea rogersiană este folosită îndeosebi
atunci când se are în vedere exprimarea conflictelor şi
sentimentelor ambivalente ale pacientului. Spre deosebire de
rogersieni, Lazarus nu consideră că empatia, căldura,
acceptarea pozitivă necondiţionată, autenticitatea manifestate
de terapeut faţă de pacient sunt condiţii necesare şi suficiente
pentru a se produce modificarea comportamentală a acestuia.
„Atunci când clientul este ajutat de psihoterapeut să-şi
clarifice unele confuzii şi incertitudini prin intermediul
reflectării empatice şi acceptării, este timpul să se treacă la
acţiune. În acest moment, se revine la administrarea de sarcini
pentru acasă şi la însuşirea de către client a diverselor strategii
de a face faţă situaţiilor” ( Lazarus, 1987, p. 311).
Oferim, spre exemplificare, tehnica proiecţiei în timp, o
tehnică menită să conducă la reevaluarea diverselor experienţe
de viaţă ale pacienţilor.

Pacientul: Eram un copil când mi s-au întipărit toate

aceste lucruri în cap. Ce poate să ştie un copil de 5 ani? Cum
puteam să le spun atunci părinţilor mei că îmi vâră prostii în
cap? Toate aceste lucruri sunt încă în mine şi adeseori îmi
revin în amintire. Astăzi am 24 de ani şi îmi dau seama care
este adevărul. Cu toate acestea, o parte din mine încă mai
crede în asemenea lucruri.
Terapeutul: Ai vrea să faci o mică excursie imaginară?
Aşează-te cât mai confortabil pe scaun şi încearcă să te
relaxezi (pauză). Acum, te rog să închizi ochii şi să-ţi
imaginezi că ai o „Maşină a Timpului” cu care poţi să mergi
în trecut, o maşină care te va readuce oricând doreşti în

117
prezent. Aş dori să-ţi faci ţie însuţi o vizită în trecut. Îl poţi
vizita pe micul Mihai atunci când avea 10, 9, 8 ani sau mai
puţin. La ce vârstă ţi-ar plăcea să te vizitezi în trecut?
Pacientul: Să spunem, în jurul vârstei de 5 sau 6 ani.
Terapeutul: Bine! Intră în Maşina Timpului şi vei face o
vizită când aveai 5 ani. Micuţul Mihai de 5 ani vede un bărbat
care se îndreaptă spre el. Desigur, el nu realizează că acest
bărbat este el însuşi cel care vine din viitor. Dar simte ceva
special pentru această persoană, o afinitate puternică şi, de
aceea, va asculta cu atenţie ce îi va spune. Poţi să-ţi
imaginezi această situaţie?
Pacientul (pauză): Da. Cel de 5 ani se joacă în curte, iar
cel care sunt acum, vine spre copil, îi pune mâinile pe umeri
şi spune: „Mihai, aş vrea să vorbesc cu tine”.
Terapeutul: Excelent! Acum vorbeşte cu el. Ce ai vrea să
îi spui?
Pacientul: Mihai, mama şi tatăl tău ţi-au spus o mulţime
de lucruri despre păcat, despre rău, despre iad şi alte lucruri
de genul acesta. Toate astea sunt nişte prostii, Mihai, doar
nişte prostii! Nu crede în ele! Pretinde doar că eşti de acord
cu ele, altfel părinţii tăi te vor pedepsi. Dar, ascultă-mă cu
atenţie Mihai, eşti un copil bun (pauză).
Terapeutul: Poţi să-i explici micuţului Mihai de 5 ani că
este un copil bun, chiar dacă nu este strălucitor la şcoală?
(Discuţia continuă în acest mod pentru următoarele 5 minute)
Pacientul (cu o mare încărcătură emoţională): Mihai, să
nu uiţi ce ţi-am spus! Acesta este purul adevăr!
Terapeutul: Cred că este timpul să te întorci în prezent
acum. Mai ai ceva de adăugat pentru micuţul Mihai?
Pacientul: Doar faptul să nu uiţi că mama şi tata nu au
dreptate! Ei sunt bine intenţionaţi, dar îţi vâră în cap o
grămadă de prostii despre religie.

118
 În sinteză, în psihoterapia multimodală se consideră că
următoarele componente stabilesc succesul tehnicilor
comportamentale:
 Terapeutul ar trebui să manifeste o bună cunoaştere,
competenţă şi încredere în validitatea tehnicilor utilizate;
 Un practician eficient ar trebui să ştie cum să-l
determine pe pacient să adere la programul de tratament.

4. Relaţia centrată pe realitate şi obiect

În şcolile terapeutice incluse în orientarea experienţialistă

contează în mai mică măsură ceea ce face psihoterapeutul
(respectiv tehnicile utilizate), cât ceea ce este el. După I.
Mitrofan (1999), „dacă comportamentul terapeutului nu va fi
expresia anumitor atitudini şi convingeri profund înrădăcinate
în personalitatea sa, el nu va reuşi să declanşeze la client
genul de proces numit „actualizare de sine” sau „creştere
(dezvoltare) personală”.
Terapia centrată pe client, denumită ulterior terapie
centrată pe persoană, se înscrie în curentul orientărilor
psihoterapeutice experienţiale. C. Rogers consideră că
atitudinea principală a terapeutului este cea de considerare
pozitivă necondiţionată manifestată faţă de client. Această
acceptare necondiţionată presupune comunicare empatică,
autentică, acceptare pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi
pantomimică de tip comprehensiv).
În ceea ce priveşte terapia rogersiană, clientului îi revine
sarcina de a dirija explorarea Eu-lui şi de a propune
interpretările materialului astfel descoperit. Fireşte, clientul va
schimba de mai multe ori interpretarea unui material
experienţial dat, în funcţie de gradul său de înţelegere de sine
(respectiv, în funcţie de gradul său de anxietate). În situaţia
terapeutică, pacientul este în acelaşi timp obiect şi agent.
Acest tip de relaţie se deosebeşte de relaţia transferenţială, în
care pacientul percepe terapeutul ca pe o figură semnificativă

119
din trecutul său. De asemenea, se deosebeşte de relaţia
specifică terapiilor comportamentale, care se bazează de cele
mai multe ori pe o convenţie de învăţare. Prezumţia lui
Rogers este aceea că oamenii sunt esenţialmente demni de
încredere şi că au un enorm potenţial de a se autoînţelege şi de
a-şi rezolva problemele, fără o intervenţie directă din partea
terapeutului. Cu alte cuvinte, ei sunt capabil de creştere
autodirecţionată (G. Corey, 1991).
Atât psihoterapia centrată pe client, cât şi cea
existenţialistă şi Gestalt-terapia, aduc numeroase contribuţii în
privinţa specificării a ceea ce înseamnă de fapt relaţia
psihoterapeutică, prin identificarea următoarelor ei
dimensiuni: empatie acurată, căldură nonposesivă,
autenticitate, concreteţe, autodezvăluire, concentrare pe aici şi
acum, dimensiuni pe care le vom analiza în capitolul final al
cărţii (referitor la modalităţile de antrenare a disponibilităţilor
de comunicare ale terapeuţilor).

Psihoterapia existenţialistă
Bazată pe filosofia existenţialistă promovată de
Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger, Sartre şi Buber, terapia
existenţialistă s-a dezvoltat prin contribuţia lui Binswanger,
Frankl, May şi Yalom.
Corey (1991) sistematizează temele centrale ale terapiei
existenţialiste în următoarele afirmaţii:
 capacitatea omului de a fi conştient de sine;
 libertatea de alegere din mai multe alternative şi
responsabilitatea direcţionării propriului destin;
 năzuinţa spre identitate şi relaţionare (omul fiind
supus sentimentului singurătăţii şi izolării, dar în acelaşi timp
năzuind spre relaţii cu alţii pentru a-şi căpăta sau păstra
sensul);
 căutarea semnificaţiei şi scopului vieţii, în condiţiile
în care individul nu poate găsi sensul vieţii (nevroza
existenţială majoră descrisă de V. Frankl, 1963), astfel încât

120
trebuie să descopere un nou sens, prin angajarea în creaţie,
dragoste şi muncă;
 anxietatea este o condiţie a vieţii, distingându-se
anxietatea existenţială, o formă de anxietate normală şi
stimulentă pentru dezvoltare; se urmăreşte transformarea
anxietăţii nevrotice în anxietate normală şi dezvoltarea
capacităţii de a trăi în condiţiile unei anxietăţi normale (R.
May, 1983);
 conştiinţa morţii şi a nefiinţei - sursa energiei vieţii şi
a creativităţii.
Prin intermediul terapiei existenţialiste, clienţii devin
capabili să se angajeze în acţiuni concrete, pentru a avea o
existenţă autentică (plină de sens), în conformitate cu propria
evaluare a ceea ce este valoros pentru ei înşişi. Clienţii ajung
să recunoască căile prin care vor putea trăi autentic şi vor face
alegerile care să-i conducă la devenirea a ceea ce ei sunt
capabili să devină.
I. Yalom (2010) consideră că psihoterapia existenţialistă
reprezintă o abordare dinamică a terapiei care se concentrează
pe grijile înrădăcinate în existenţa individului. Din această
perspectivă, conflictul fundamental nu derivă din tendinţele
instinctuale reprimate (psihodinamica freudiană) sau din
conflictele internalizate cu persoanele semnificative din viaţa
noastră (psihodinamica neofreudiană interpersonală), ci din
confruntarea individului cu datul existenţei. Cele patru griji
fundamentale ale omului: moartea, libertatea, izolarea şi lipsa
sensului, constituie psihodinamica existenţialistă. Ele joacă un
rol extrem de important la orice nivel al organizării psihice a
individului şi au o mare semnificaţie în domeniul clinic.
Acest sistem psihoterapeutic pune un accent deosebit pe
unicitatea fiecărui individ şi a felului său propriu de a fi în
lume. Terapeutul evită diagnosticul, intelectualismul abstract,
interpretarea şi încurajează procesul clientului de descoperire
prin experimentare. Eforturile sale se îndreaptă în direcţia
înţelegerii lumii subiective a clientului său. G. Corey (1991)

121
descrie terapia drept o „călătorie în comun a terapeutului şi
clientului, o călătorie care sapă adânc în interiorul lumii, aşa
cum este ea trăită şi percepută de către client”. Fireşte, în
această călătorie nu numai clientul trece printr-o serie de
modificări, ci şi terapeutul se dezvoltă o dată cu clientul său.
Cel care doreşte să lase neschimbate modul de a fi şi propria
creştere ar trebui să nu devină terapeut.
În psihoterapia existenţialistă, calitatea relaţiei
psihoterapeut-client este cea care vindecă, şi nu tehnicile
terapeutice. Prezenţa terapeutului joacă un rol crucial în
această relaţie. Din păcate, terapeuţii sunt mult prea
concentraţi pe conţinutul a ceea ce spun şi mai puţin pe
distanţa care se creează între ei şi proprii lor clienţi. Tocmai
această calitate a relaţiei terapeutice vine să energizeze
dificilul efort îndreptat în direcţia schimbării clientului.
În psihoterapia existenţialistă, relaţia terapeutică se
bazează în primul rând pe respect. Această caracteristică
implică încrederea terapeutului în potenţialul clientului de a
face faţă „în mod autentic” propriilor sale tulburări şi de a
descoperi moduri alternative de a fi. Terapeutul îl ajută pe
client să înţeleagă cum acesta, în anumite circumstanţe, şi-a
„limitat” propria existenţă. Mai mult, clientul devine
responsabil pentru asumarea unui asemenea tip de existenţă.

Gestalt-terapia
Gestalt-terapia promovată de Fritz Perls este o abordare
existenţialistă bazată pe premisa că „oamenii trebuie să-şi
găseasă propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea
personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii”. Fără
conştientizare, clientul nu posedă instrumentele necesare
pentru schimbarea personalităţii. Fiind în legătură cu
experienţa sa subiectivă şi cu realitatea, persoana devine
unitară şi întreagă. Devenind conştient, clientul va putea să-şi
organizeze propria existenţă într-o manieră plină de sens.

122
 După I. Mitrofan (1999), terapeuţii gestaltişti „… caută să
declanşeze în clienţi capacitatea de a deveni observatori
conştienţi, în prezent, ai propriilor lor trăiri şi experienţe
trecute, readuse pe scena prezentului şi reexperimentate,
pentru a deveni comprehensibile”. Scopul final este obţinerea
conştiinţei depline, experienţa conflictelor interne, rezolvarea
dihotomiilor prin integrarea lor şi aplecarea asupra impasului
care stă în calea completării afacerilor neterminate
(„unfinished business”).
În viziunea lui Perls, oamenii poartă cu ei în viaţă o serie
de conflicte şi traume nerezolvate. Sentimentele neexprimate
de teamă, durere, vină, anxietate sunt aduse în cadrul unor noi
relaţii. Nu putem să evoluăm decât dacă vom putea să ne
încheim afacerile noastre mai vechi.
Terapeutul gestaltist se va concentra pe sentimentele
clientului său, conştientizarea de moment, mesajele corpului,
energia, evitarea şi blocajele în conştientizare. Clienţii sunt
ajutaţi să înveţe să-şi folosescă simţurile deplin, să fie atenţi la
mesajele limbajului nonverbal, mai ales cele legate de
mesajele corpului. O mare parte din gândirea noastră este o
modalitate de a evita sentimentele şi de aceea, accentul se
pune pe simţirea directă, pe experienţa lui „aici şi acum”.
Postura, mişcările, gesturile, vocea, ezitările unui client spun
o întreagă istorie. „Adevărata comunicare stă în spatele
cuvintelor” (Perls, 2008).
De asemenea, terapeutul gestaltist se concentrează pe
diferite aspecte de limbaj, cum ar fi: vorbirea impersonală
care înlocuieşte personalizarea; ambiguitatea lui „poate”, „un
fel de”, „posibil”, „probabil”, „se pare că”, „bănuiesc” sunt
înlocuite cu afirmaţii clare şi directe; „trebuie”, „este necesar
să” reprezintă expresii care neagă responsabilitatea personală
şi sunt înlocuite cu „eu vreau să”, „eu doresc să”, „eu aleg să”.
În acest mod, clientul va fi ajutat să-şi câştige libertatea
alegerilor şi responsabilitatea.

123
 Cel mai important aspect al terapiei este relaţia dintre
terapeut şi client. Se consideră că din interacţiunea
terapeutică, clientul învaţă despre el însuşi şi va fi capabil să
se schimbe. „A veni în întâmpinare” şi „a intra în rezonanţă”
cu clientul sunt două atribute de bază în activitatea
terapeutului gestaltist. În acest demers, nu atât tehnicile şi
strategiile terapeutice sunt importante, cât atitudinile şi
comportamentul terapeutului manifestate în relaţie cu clientul
său.

Congruenţa în relaţia psihoterapeutică

Conceptul de congruenţă ne oferă o viziune integratoare
cu privire la caracteristicile relaţiei terapeutice.
C. Rogers (1968) înţelege prin congruenţă „acordul dintre
experienţă, conştiinţă şi comunicare”. Cu alte cuvinte,
congruenţa constă în potrivirea dintre trăirea internă şi
expresia externă. Cu cât individul este mai puţin anxios, cu
atât îl va putea înţelege mai bine pe celălalt şi va fi mai
capabil să obţină o mai profundă înţelegere de sine. Cu cât se
va înţelege mai bine, cu atât va atinge un nivel mai înalt de
congruenţă. Psihoterapeutul trebuie să trăiască cu adevărat
sentimentele pe care le manifestă faţă de client. Relaţia
terapeutică dintre cei doi se compromite dacă psihoterapeutul
se comportă ca şi cum ar simţi sentimente călduroase faţă de
client, ca şi cum s-ar abţine să-l judece, ca şi cum ar accepta
partenerul său de relaţie aşa cum este. La nivel subconştient,
clientul percepe diferenţa psihologică dintre exprimarea
sentimentelor autentice ale terapeutului şi imitarea, respectiv
artificialitatea lor.
În relaţia psihoterapeutică, terapeutul trebuie să fie sigur
că este deschis faţă de propria trăire a experienţei, adică
trebuie să fie prezent într-un mod congruent. „Un terapeut va
încerca, desigur, să dezvolte acest proces în principal în afara
şedinţelor, prin terapie personală sau supervizare, însă

124
aspectul referitor la atenţia acordată propriei experienţe
rămâne fundamentală” (G. Vanaerschot, 2011).
Plecând de la conceptul de congruenţă, C. Rogers (1968)
prezintă următorul model de comunicare în terapie:
1. Comunicarea terapeutului în relaţia cu clientul său
este marcată de gradul de congruenţă care se manifestă la
terapeut.
2. Cu cât congruenţa terapeutului se dovedeşte a fi mai
mare, cu atât este mai posibil ca mesajele acestuia să fie mai
lipsite de semnificaţii obscure şi ambigue, aşadar, să fie mai
bine înţelese de client.
3. Cu cât comunicarea terapeutului este mai clară, cu
atât partenerul său de relaţie îi va răspunde cu mai multă
claritate. Chiar dacă clientul nu este întru totul congruent în
experienţa sa cu tema abordată, totuşi, răspunsul său va fi
mult mai clar decât dacă ar fi primit din partea terapeutului
mesaje ambigue.
4. Cu cât terapeutul va fi mai congruent şi va exprima
într-o manieră mai autentică ceea ce simte în legătură cu
subiectul în discuţie, cu atât el va fi mai dispus şi mai liber să-
l asculte pe clientul său. Prin urmare, cu cât va fi mai puţin
defensiv, cu atât va putea să asculte într-o manieră mai
adecvată ceea ce îi comunică partenerul său de relaţie.
5. La acest stadiu, clientul se simte înţeles empatic. El
simte că, în măsura în care se exprimă mai bine pe el însuşi
(într-o manieră defensivă sau cu congruenţă), terapeutul va
înţelege mai bine modul său de a percepe tema dezbătută. Cu
alte cuvinte, terapeutul va putea sa vadă lumea prin proprii
ochi ai clientului.
6. Pentru client, faptul de a se simţi înţeles înseamnă că
terapeutul său manifestă o consideraţie pozitivă faţă de el.
7. În măsura în care clientul,
a) îl percepe pe psihoterapeutul său ca fiind congruent şi
integrat în această relaţie,

125
 b) simte că terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă
faţă de el,
c) simte că terapeutul îl înţelege empatic,
se stabilesc condiţiile unei relaţii terapeutice.
8. În măsura în care clientul experimentează această
relaţie terapeutică cu elementele ei caracteristice (a, b, c),
comunicarea sa se va elibera de tot mai multe obstacole.
Treptat, mecanismele defensive vor diminua, iar clientul va
tinde să comunice cu o tot mai mare congruenţă.
9. Comunicând mai liber, intervenind tot mai puţine
distorsionări defensive, clientul va fi acum mai capabil să
asculte cu o mai mare atenţie ceea ce îi comunică terapeutul
(repetarea punctului 4, din punctul de vedere al clientului).
10. În măsura în care clientul este mai capabil să
asculte, terapeutul simte că este înţeles empatic (repetarea
punctului 5), simte că partenerul său de relaţie manifestă o
consideraţie pozitivă faţă de el (repetarea punctului 6) şi
apreciază relaţia ca fiind de natură terapeutică (repetarea
punctului 7).
11. Această situaţie semnifică faptul că procesele
terapiei şi efectele sale se produc, într-o anumită măsură, la
ambii protagonişti ai relaţiei. Prin urmare, ambii parteneri
devin, într-un anumit sens, „terapeuţi” (unul pentru celălalt).
12. În acest lanţ de evenimente pot să intervină
unele elemente limitative menite să ameninţe procesul descris.
Dacă un client introduce în răspunsul său la punctul 3
elemente noi care ies din domeniul de congruenţă al
terapeutului şi ating un domeniu în care acesta este
noncongruent, atunci terapeutul va fi tot mai puţin capabil să-l
asculte pe clientul său, îi va trimite mesaje ambigue şi se vor
manifesta tot mai multe distorsionări defensive venite din
partea clientului. În această situaţie, toate procesele descrise
anterior se vor derula invers.

126
 Din punctul de vedere al psihoterapiei rogersiene, relaţia
terapeutică nu numai că uneşte două persoane, dar le şi
transformă. Deşi relaţia este o creaţie a celor doi, aceştia vor fi
întrucâtva transformaţi de procesul de relaţionare.
Transformarea clientului se referă la dispariţia simptomelor
şi/sau schimbarea structurală a personalităţii acestuia. În
acelaşi timp, psihoterapeutul va fi şi el supus unor
transformări. În încercarea de a afla cât mai multe despre
clientul său, modul în care terapeutul se priveşte pe el însuşi
poate fi modificat de-a lungul interacţiunilor cu partenerul său
de relaţie, dobândind, în acest mod, o mai profundă înţelegere
de sine. Mai mult, cu fiecare nou client va spori şi mai mult
gradul de maturitate emoţională a terapeutului. Acesta
participă la procesul de schimbare a clientului, fără a fi tentat
să modeleze respectiva schimbare după propria sa imagine.
Terapeutul nu joacă rolul unui ghid, judecător sau model în
relaţie, ci serveşte drept rezonator şi amplificator la eforturile
de redresare ale clientului.

5. Alianţa terapeutică în psihoterapia relaţională

De la sfârşitul anilor ’80, J.D. Safran, J.C. Muran şi M.

Rothman au cercetat relaţia terapeutică, axându-se îndeosebi
pe derularea negocierilor dintre terapeut şi pacient pe toată
durata desfăşurării psihoterapiei. În acest sens, au fost
identificate şi clasificate diverse tipuri de dezacorduri apărute
în diada terapeutică şi s-a conturat un proces în vederea
depăşirii acestora într-un cadru de tratament relaţional.
E. Bordin (1979) avansează o concepţie panteoretică
asupra alianţei terapeutice. Din această perspectivă, alianţa
terapeutică este ancorată într-un aici şi acum conştient (I.
Dafinoiu, J.L. Vargha, 2005). O bună alianţă terapeutică este
o condiţie prealabilă pentru schimbare în orice formă de
psihoterapie. Alianţa este alcătuită din trei componente
interdependente: sarcini (activităţi specifice în care pacientul

127
trebuie să se implice pentru a putea beneficia de tratament);
obiective generale spre care se îndreaptă tratamentul; legături
(calitatea afectivă a relaţiei terapeut-pacient). Cele trei
dimensiuni ale alianţei se influenţează una pe cealaltă într-o
manieră activă. Calitatea relaţiei influenţează măsura în care
pacientul şi terapeutul sunt capabili să negocieze sarcinile şi
obiectivele terapeutice, iar abilitatea de a negocia sarcinile şi
obiectivele terapeutice mediază calitatea relaţiei. Ulterior,
Gaston (1990) a adăugat o a patra dimensiune, cea a
înţelegerii şi implicării empatice a terapeutului.
Din punctul de vedere la psihoterapiei relaţionale, alianţa
terapeutică este considerată ingredientul cheie al schimbării
terapeutice. Fireşte, ca toate celelalte relaţii, alianţa
terapeutică necesită efort şi este una complicată. Atât
terapeutul, cât şi pacientul se îmbarcă în tratament, luând
după ei propriile lor aşteptări de la celălalt şi propriile lor
credinţe emoţionale şi cognitive. Aceste scheme
interacţionează pe măsură ce fiecare membru al diadei
terapeutice contribuie cu propriul self relaţional la alianţa
terapeutică. Rezultă astfel un proces intersubiectiv de
negociere
Vorbind despre procesul de negociere în relaţia
terapeutică, este important să înţelegem ce aduce fiecare
participant la negociere. Persoana este un „fenomen
relaţional” (Muran, 2001; Safran, 1998). Pe baza
interacţiunilor cu ceilalţi, cu persoane semnificative care
contribuie la dezvoltarea primului plan de relaţionare, fiecare
îşi dezvoltă propria schemă relaţională. Aceste scheme
furnizează aşteptări cognitive şi afective, proceduri şi strategii
în negocierea relaţiilor. Schemele relaţionale conturează
percepţiile noastre cu privire la mediul exterior, fapt ce
conduce la gânduri şi comportamente ce vor influeunţa la
rândul lor mediul, într-o manieră menită să confirme schema
respectivă. De exemplu, dacă o femeie se teme că ceilalţi o
vor considera indezirabilă/neatrăgătoare şi interacţionează cu

128
precauţie şi într-o manieră autodepreciativă, este posibil ca
ceilalţi să păstreze distanţa faţă de ea, tocmai din acest motiv.
Această eroare cognitivă întăreşte ideea şi schema ei
relaţională că este neatrăgătoare, în locul ideii că cel mai
probabil, tocmai anxietatea şi comportamentul ei distant sunt
motivele pentru care ceilalţi o consideră neatrăgătoare. Aceste
scheme conduc la formarea unor modele de interacţiune
redundante menite să limiteze posibilitatea unei noi experienţe
interpersonale.
Alianţa terapeutică este esenţială în cazul facilitării
modificării schemelor relaţionale. Ea poate fi utilizată pentru
a introduce un alt tip de relaţie - una care să infirme vechile
credinţe ale pacientului. Pentru a realiza acest lucru, este
necesar ca iniţial să facem posibilă identificarea schemelor
relaţionale adaptative şi dezadaptative. De-a lungul timpului,
aceste scheme dezadaptative au fost întărite, iar acum sunt
folosite în mod reflex, inconştient.
Dezacordurile în alianţa terapeutică sunt inevitabile şi
orice intervenţie poate avea un impact pozitiv sau negativ
asupra calităţii relaţiei terapeutice, în funcţie de înţelesul
particular conferit de pacient. În sens invers, orice intervenţie
depinde într-o măsură mai mare sau mai mică de relaţia
preexistentă dintre terapeut şi pacient. Aceste dezacorduri se
referă la „schimbările negative în calitatea alianţei existente
sau la dificultăţile în stabilirea alianţei” (Samstag, Muran şi
Safran, 2004). Dezacordurile în alianţa terapeutică sunt
reciproc influenţate pe măsura ce pacientul şi terapeutul „pun
pe masă” propriile lor stiluri de relaţionare, conturate şi
formate prin prisma experienţelor anterioare. Cercetările
subliniază faptul că identificarea şi lucrul asupra acestor
dezacorduri joacă un rol important în explorarea şi, în cele din
urmă, în restructurarea schemelor dezadaptative de relaţionare
ale pacientului (Safran, Muran şi Rothman, 2006).
În dezacordurile de tip retragere, pacientul se retrage sau
se detaşează parţial de terapeut, de propriile sale emoţii sau de

129
unele aspecte ale procesului terapeutic. Dezacordurile de tip
retragere se pot manifesta în forme diferite. În unele cazuri,
este evident faptul că pacientul are dificultăţi în a-şi exprima
îngrijorările sau nevoile legate de relaţia terapeutică. De
exemplu, pacientul îşi poate exprima îngrijorarea într-un mod
abil, indirect sau cu o oarecare reţinere. Nu este un lucru
neobişnuit ca terapeuţii şi pacienţii să formeze o
pseudoalianţă. În astfel de cazuri, progresul terapeutic poate
avea loc doar până la un anumit nivel. Dezacordurile de tip
confruntare sunt adeseori mai puţin subtile, deoarece
pacientul îşi exprimă în mod direct supărarea, resentimentele
sau nemulţumirea faţă de terapeut sau faţă de unele aspecte
ale terapiei.
Pot fi identificaţi markeri specifici care indică începutul
unui dezacord. Exemple de astfel de markeri pentru
dezacordurile de tip retragere sunt: momente în care pacientul
este în faza de negare, discuţii aleatorii despre alţi oameni sau
evenimente, schimbarea discuţiei sau povestirea prea
detaliată. Markerii pentru dezacordul de tip confruntare pot
include multiple plângeri la adresa terapeutului: punerea la
îndoială a competenţelor terapeutului, plângeri în legătură cu
întregul cadru terapeutic (timp, durată, frecvenţă), plângeri
legate de lipsa progresului terapeutic sau în legătură cu stilul
personal al terapeutului. Identificarea acestor markeri este un
prim pas important în procesul de soluţionare a
dezacordurilor.
În funcţie de strategiile de coping şi de stiul lor
interpersonal, pacientul prezintă cu predominanţă un anumit
tip de dezacord terapeutic. Cu toate acestea, pe măsură ce
planul terapeutic se derulează, ambele tipuri de dezacorduri
pot ieşi la suprafaţă în cazul aceluiaşi pacient. De asemenea,
un impas terapeutic specific poate implica atât trăsături de tip
retragere, cât şi trăsături de tip confruntare.
În psihoterapia relaţională se promovează utilizarea
metacomunicării, terapeutul demonstrând şi încurajând starea

130
de mindfulness. Această stare se referă la o conştientizare
centrată pe prezent, nonevaluativă, în care fiecare senzaţie,
gând sau sentiment apărut în câmpul atenţiei, va fi recunoscut
şi acceptat. Împrumutată din filosofia budistă, starea de
mindfulness ne va permite să descifrăm complexitatea
matricei relaţionale. Centrarea pe procesul aici-şi-acum îi
oferă pacientului un feedback în legătură cu relaţia stabilită cu
terapeutul său.
Un prim principiu al metacomunicării este acela că ea ar
trebui să se bazeze pe intuiţiile şi sentimentele care vin din
partea terapeutului la un moment dat. Practicienii trebuie să
fie conştienţi de faptul că situaţia terapeutică este în mod
constant în schimbare. Ceea ce a fost adevarat în timpul unei
şedinţe, poate să nu mai fie adevărat în timpul sedinţei
următoare şi ceea ce a fost adevărat la începutul întâlnirii, să
nu mai fie adevărat mai târziu în aceeeaşi şedinţă. Centrarea
se face pe aici şi acum în relaţia terapeutică şi pe momentul
actual şi nu pe evenimentele care au avut loc în trecut (chiar
dacă este vorba despre o şedinţă anterioară sau despre un
moment diferit în aceeaşi şedinţă). Este important să nu facem
interpretări în salturi cu privire la alte relaţii, ci este necesară
centrarea doar pe relaţia prezentă - cea terapeutică.
Aşadar, terapeutul îl va determina pe pacient să-şi
concentreze atenţia asupra unor diferite stări de conştiinţă
(„La ce te gândeşti când spui asta?” sau „Ce simţi acum?”) în
diverse momente ale procesului relaţional. De asemenea, sunt
preţuite dezvăluirile experienţelor personale ale terapeutului,
cum ar fi „Simt că te îndepărtezi de mine acum şi nu ştiu sigur
cu ce aş putea să te ajut”. Aceste dezvăluiri îl vor ajuta pe
pacient să-şi centreze atenţia în direcţia tiparelor relaţionale
dintre el şi terapeut. Ele fac trecerea de la o formă implicită de
conştientizare a lor, la una explicită, încurajând o analiză mai
profundă. Iniţierea acestei analize mai profunde, împreună cu
colaborarea terapeut-pacient în timpul momentelor de
dezacord sau impas terapeutic, pot servi la întărirea legăturii

131
dintre cei doi şi, nu în ultimul rând, la infirmarea vechilor
scheme relaţionale ale pacientului. De-a lungul terapiei, vor fi
puse la grea încercare aceste scheme relaţionale vechi şi vor fi
susţinute altele noi, mai sănătoase şi mai eficiente.
Un alt principiu este acela că metacomunicarea trebuie să
se centreze pe concret şi specific, nu pe idei generale. Este
promovată conştientizarea experienţială, în detrimentul
speculaţiilor intelectuale sau abstractizărilor. Acest tip de
concreteţe şi specificitate ajută pacienţii să devină observatori
ai propriului lor comportament, încurajând astfel
conştientizarea propriilor lor scheme relaţionale dezadaptative
şi stimulând schimbarea.
Adeseori, suntem tentaţi să întrerupem procesul de
soluţionare a unui dezacord, dacă metacomunicarea iniţială nu
este bine primită de pacient. Cu alte cuvinte, apare temerea că
alianţa terapeutică este în pericol. Este important pentru
terapeut să depăşească rezistenţa la metacomunicare şi să
recunoască faptul că metacomunicarea este doar un pas în
procesul de soluţionare a dezacordului, nicidecum o ultimă
intervenţie.
Clinicianul va trebui să monitorizeze în permanenţă
calitatea responsivităţii pacientului la intervenţiile utilizate în
procesul terapeutic. Autorii psihoterapiei relaţionale (Safran,
Muran şi Rothman, 2006) vorbesc despre o intuiţie fină şi
subtilă a terapeutului cu privire la calitatea acestei
responsivităţi. Dacă o intervenţie eşuează în tentativa de
explorare mai profundă sau chiar inhibă, devine imperios
necesar să explorăm modul în care pacientul experimentează
acest lucru. În timp, acest tip de explorare va putea ajuta la
clarificarea modului caracteristic al pacientului de a construi
relaţii interpersonale şi poate conduce treptat la evidenţierea
schemelor sale relaţionale deficitare. De asemenea, poate
conduce la rafinarea abilităţilor terapeutului de a înţelege
propria sa contribuţie în interacţiunea cu pacientul său.

132
 Prin evidenţierea dezacordurilor terapeutice şi prin
angajarea unui dialog în legătură cu câmpul său relaţional,
terapia va stimula procesul de autodescoperire şi autodefinire
al pacientului. Prin experienţe repetate, pacienţii devin tot mai
conştienţi când, în ce mod şi, probabil, de ce utilizează
mecanismul retragerii sau al confruntării în relaţiile cu
ceilalţi (H. Harper, 1989). Prin conştientizare activă, ei învaţă
să negocieze între nevoia de autodefinire şi nevoia de a stabili
relaţii, renunţând treptat la mecanismele lor defensive apărute
în urma unor nevoi pe care le dezaprobă.
Din punctul de vedere al psihoterapiei relaţionale, nevoia
de autodefinire şi nevoia de a stabili relaţii sunt nevoi
fundamentale umane. Prin nevoia de autodefinire înţelegem
nevoia a fi independent, inclusiv de a-ţi exersa autoeficienţa,
în timp ce nevoia de a stabili relaţii are mai multe de-a face cu
satisfacerea nevoii de securitate şi de afiliere. Aceste nevoi
sunt opuse din punct de vedere dialectic, iar oamenii fac
eforturi continue în dorinţa de a le satisface pe amândouă.
Cele două nevoi fundamentale şi conflictuale ar trebui
integrate în înţelegerea interacţiunilor terapeutice. În fapt,
această tensiune dialectică stă la baza dezacordurilor
interpersonale. În dezacordurile de tip retragere, prin
angajarea unor comportamente compliante sau prin evitarea
interacţiunilor dificile, pacienţii tind către nevoia de a stabili
relaţii, prin sacrificarea nevoii lor de autodefinire şi
independenţă. În dezacordurile de tip confruntare, pacienţii
favorizează nevoia lor de autodefinire, prin formularea
explicită a propriilor lor nevoi, într-un mod în care încearcă să
împiedice nevoia lor firească de relaţionare.
În continuare, vom prezenta un caz menit să ilustreze
procesul de soluţionare a dezacordurilor în alianţa terapeutică.
Şedinţa a debutat cu un dezacord de tip retragere (caz preluat
şi adaptat după Safran, Muran şi Rothman, 2006).
Liza este o femeie de 32 de ani care a solicitat
psihoterapie datorită lipsei de direcţie în viaţă şi a

133
dificultăţilor de menţinere a unei relaţii pe termen lung. La
începutul celei de-a cincea şedinţe, pacienta anunţă că
modificarea programului de la serviciu va face dificilă
continuarea terapiei. Aflată în etapa de tip retragere, Liza este
cumva ambiguă în legătura cu intenţiile sale legate de a mai
rămâne sau nu în terapie. De aceea, caută îndrumare din
partea terapeutului său, într-o manieră neproductivă şi
insistentă. Terapeutul răspunde ezitării Lizei într-un mod uşor
iritat. Atunci când Liza îl întreabă dacă îi poate sugera nume
ale altor terapeuţi care ar putea să se plieze mai bine pe noul
ei program de la serviciu, el răspunde: „Aş avea unul sau
două nume”. În fragmentul următor, terapeutul abordează
dezacordul apărut în alianţa terapeutică:
Terapeutul: Sunt curios şi puţin surprins. Atunci când am
început terapia, erai conştientă de faptul că vei începe un job
nou.
Liza: Da, dar nu ştiam exact care va fi programul meu.
Terapeutul: S-a mai întâmplat ceva cu tine în ultimul
timp?
Liza: Nu, asta e tot. Ce ai face dacă ai fi în situaţia mea?
Terapeutul: Ca să fiu sincer, nu ştiu.
Liza: Ei bine, eu fac doar ceea ce este corect…, în orice
caz, corect pentru mine.
Terapeutul: Mă întreb, oare ce se întâmplă acum în
interiorul tău.
Liza: Nu ştiu la ce te referi.
Terapeutul: Trăiesc un sentiment ca şi cum te-ai abţine de
la a-mi spune ceva. Seamănă cu ceea ce trăieşti tu acum?
Liza: Cred că da, puţin.
Terapeutul: Îmi poţi spune mai multe?
Liza: Ei bine, nu sunt sigură că îmi oferi ceea ce am eu
nevoie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în şedinţa anterioară.
Comentariu: Deşi terapeutul a avut o discuţie cu Liza în
care cererea ei a fost întâmpinată cu oarecare iritabilitate, el
este acum capabil să utilizeze metacomunicarea, având ca

134
punct de plecare faptul că Liza este reţinută în a face
declaraţii. Acest demers facilitează aprofundarea, iar Liza va
putea să furnizeze informaţii noi despre sentimentul de
insatisfacţie avut în legătură cu şedinţa anterioară. Ea
recunoaşte că are anumite frustrări în legătură cu modul în
care se desfăşoară terapia. Pe măsura aprofundării experienţei
aici-şi-acum, Liza mărturiseşte că se simte „puţin frustrată…
dar, poate că cer eu prea mult”. Prin această afirmaţie, Liza
deschide calea unei conştientizări emoţionale mai adânci.
Totuşi, atunci când a fost rugată de terapeut să-şi exploreze
mai adânc starea de frustrare, Liza se retrage în evitare:
Terapeutul: Ai vrea să explorezi mai în profunzime
propria ta stare de nemulţumire?
Liza: Nu ştiu.
Terapeutul: Ai idee de ce ai asemenea reţineri?
Liza: N-aş vrea să spun ceva care să fie interpretat greşit.
Terapeutul: Ce s-ar putea întâmpla dacă aş înţelege
greşit ceea ce spui?
Liza: Nu ştiu… ai putea să o iei personal.
Terapeutul: Şi ce s-ar întâmpla dacă aşa ar sta lucrurile?
Liza: Te-ai putea simţi jignit (urmează o pauză lungă, iar
pacienta devine uşor tristă).
Terapeutul: Poţi să-mi spui prin ce treci chiar acum, în
acest moment?
În acest moment, Liza şi-a sacrificat propria libertate
de exprimare, fiindu-i teamă că, dacă ar spune ce ar gândi,
acest lucru ar putea să rănească şi să distrugă relaţia
terapeutică. Cu alte cuvinte, s-a angajat într-o luptă între
nevoia de autodefinire şi nevoia de a stabili relaţii. Acum,
Liza şi terapeutul vor intra în etapa autoafirmării.
Liza: …poate sunt puţin supărată.
Terapeutul: Mai poţi să-ţi exprimi şi alte sentimente?
Liza: De ce trebuie să-mi fac griji pentru sentimentele
tale? Nu văd niciun progres. Vreau să aflu ce pot să fac
pentru a mă simţi mai bine. E ca şi cum aş vrea să-mi spui ce

135
mă împiedică să devin o persoană mai fericită. De ce intru
mereu în asemenea situaţii neplăcute? Cred că vreau să-mi
spui tu cum să procedez.
Terapeutul: Bine. Să văd dacă am înţeles ce mi-ai spus.
Liza: Ok.
Terapeutul: Îmi poţi spune dacă am înţeles corect sau nu.
Îmi spui „Vreau să ştiu ce se întâmplă… ce mă împiedică să
fac ceea ce vreau să fac, ce mă împiedică să fiu mai fericită şi
mai mulţumită”.
Liza: Da.
Terapeutul: Şi ceva de genul „Vreau să-mi spui tu sau să-
mi arăţi tu calea cea bună… ”. Îmi poţi spune mai multe?
Liza: În mare, vreau să aud ce ai de zis. Ţi-am oferit toate
datele şi cred că acum ştii cum văd eu lucrurile. Vreau să-mi
spui ce crezi (în acest moment, Liza face un gest empatic cu
mâna).
Terapeutul (imită gestul cu mâna al Lizei): Atunci când
faci acest gest, ce emoţii şi sentimente îţi apar?
Liza: Nu ştiu. E ca şi cum… e spectacolul tău sau ceva
asemănător. Mingea este în terenul tău.
Terapeutul: Bine... „Mingea este în terenul tău!” Se pare
că eu tot continui să pun mingea în terenul tău, decât să-mi
asum responsabilitatea de a te ajuta.
Liza: Da… cred că asta este!
Pe toată durata explorării, Liza şi-a arătat din ce în ce
mai mult frustrarea în legătură cu ajutorul primit în terapie.
Comunicarea ei implicită devine în final explicită, spunând:
„Ajută-mă!” şi „Spune-mi ce să fac!”. Liza caută direcţii
concrete de îndrumare, iar terapeutul îşi joacă mai departe
rolul, pe măsură ce plasează responsabilitatea pe umerii ei
(„Voi continua să pun mingea la tine în teren!”). Treptat,
începe să se evidenţieze nevoia Lizei de a fi protejată. Pe
măsură ce terapia avansează, devine tot mai clar faptul că
pacienta a evitat această dorinţă tocmai datorită fricii ei de a
nu fi abandonată. Din punctul ei de vedere, dacă şi-ar exprima

136
dorinţa de protecţie, probabil că va fi dezamăgită de ceilalţi.
Această stare de fapt se traduce printr-o perpetuă oscilare a
Lizei între complianţă cu resentimente şi cereri indirecte de
protecţie.
Acest caz subliniază numeroase aspecte specifice
psihoterapiei relaţionale. Preocuparea constantă asupra a ceea
ce se întâmplă chiar acum în cabinet cu privire la rezistenţa de
suprafaţă a pacientei (de a se angaja într-un program
terapeutic prestabilit), a facilitat identificarea matricei
relaţionale responsabile de apariţia dezacordului în alianţa
terapeutică. Eforturile constante de metacomunicare au fost
esenţiale în grăbirea soluţionării dezacordului de tip retragere.
În final, pacienta a devenit mult mai activă în terapie şi mai
interesată să descopere componentele afective şi cognitive
care îi influenţează propriul comportament relaţional.

137
IV. COMUNICAREA EMPATICĂ ÎN PSIHOTERAPIE

1. Conceptualizări ale empatiei

Premise terminologice
Părintele spiritual al teoriei empatiei este considerat
Theodor Lipps (1906) care introduce termenul de Einfűhlung
(empatie) în psihologie. Psihologul român V. Pavelcu (1965)
afirmă că există o mare bogăţie de termeni în limba noastră
care să desemneze traducerea termenului german de
Einfűhlung, dintre care menţionăm: intuiţie proiectivă,
fuziune afectivă, proiecţie afectivă, intuiţie afectivă, simpatie
simbolică, intuiţie simpatetică, întrepătrundere afectivă,
introiecţiune, intropatie, simpatie, transpunere, identificare,
transfer (C. Rădulescu-Motru), însimţire (P. Antonescu),
proiecţie simpatetică (T. Vianu) şi empatie (P. Andrei). În
final, a fost acceptat termenul de empatie care a căpătat
precizările de rigoare, în vederea evitării confuziilor cu alte
fenomene psihice aflate în proximitate (proiecţie, simpatie,
identificare).

În tabelul de mai jos, vom reda sintetic următoarele

precizări terminologice cu privire la fenomenul empatic (S.
Marcus, 1997):

138
 „Eul” se simte „celălalt”
pentru a-i retrăi stările,
gândurile, acţiunile, fără
pierderea identităţii
EMPATIE
- „transpunere psihologică” a
eului în psihologia celuilalt;
- empatia devine o cale
empirică de cunoaştere a

proprii. celuilalt (în empatie ne

substituim pe noi altora);
- „transpunerea psihologică”
pe care o presupune empatia
elimină posibilitatea
înţelegerii unei contopiri cu
celălalt (ca în cazul
identificării).
„Eul” se topeşte în - reprezintă un model de
IDENTIFICAR

celălalt, devine celălalt, alienare empatică;

pierzându-şi propria - dacă empatia simbolizează
identitate. mai mult acţiunea în privinţa
E

transpunerii psihologice,
identificarea simbolizează mai
degrabă starea ca atare.
„Eul” se simte alături de - în simpatie, îi substituim pe
SIMPATI

„celălalt” căruia îi acordă alţii nouă;

sprijin moral sau factic. - dacă empatia devine o cale
E

de cunoaştere, simpatia
devine o cale de relaţie.
„Eul” impune propriile - cale de exacerbare a
PROIECŢIE

stări celuilalt, absolutizând propriului eu în relaţia sa cu

propria identitate de sine şi lumea.
reprezentând, într-un
anumit sens, opusul
empatiei.

Definiţii ale empatiei

O mare varietate de definiţii şi metafore au fost oferite de
literatura de specialitate cu privire la empatie, incluzând:
preluarea rolului celuilalt (Mead, 1934); ascultarea cu cea
de-a treia ureche (Reik, 1948); introspecţie prin procură
(Kohut, 1959), cunoaştere emoţională (Greenson, 1960);
intrare imaginativă în viaţa interioară a celuilalt (Kadushin,

139
1972); efortul de a vedea şi de a experimenta lucrurile din
perspectiva celuilalt (Beck, Rush, Shaw şi Emery, 1979);
intrarea în interiorul sentimentelor şi experienţelor celuilalt
(Compton şi Gallaway, 1999); preluarea perspectivei celuilalt
(Sheafor, Horejsi şi Horejsi, 1994).
În prezent, cercetările moderne asupra empatiei reclamă o
punere de acord a punctelor de vedere, relativ diversificate,
care se întind pe o perioadă de aproape un secol, începând cu
lucările lui T. Lipps, E. Titchener, M. Scheller şi până la
cercetările actuale, în care empatia este privită ca o
dimensiune a inteligenţei emoţionale (D. Goleman, 2001). La
baza diverselor definiţii acordate conceptului de empatie se
manifestă în mod vădit nevoia autorilor de a-şi plasa propriile
teorii cu privire la declanşarea conduitei empatice.
C. Rogers (1959), considerat cel mai influent teoretician
al empatiei în domeniul psihoterapiei, consideră că „a fi
empatic înseamnă a percepe cu acurateţe cadrul intern de
referinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi
semnificaţiile care-i aparţin ‚ca şi cum’ ai fi cealaltă personă,
dar fără a pierde condiţia de ‚ca şi cum’”. Perceperea acestui
cadru intern de referinţă al altuia presupune un amplu proces
cognitiv, emoţional, motivaţional, ca şi profunde reacţii
vegetative.
Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii de
înţelegere empatică:
Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale, cu
atât mai mult modificarea personalităţii clientului va avea
şanse să se producă;
Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă
necondiţionată faţă de client, cu atât terapia are şanse mai
mari de reuşită; îl apreciază în totalitate, are sentimente
pozitive faţă de client, pe care le exteriorizează fără rezerve,
nu emite judecăţi de valoare;
Dacă terapeutul „ghiceşte” sentimentele şi reacţiile
personale încercate de client în fiecare clipă, dacă ştie să le

140
perceapă „din interior”, aşa cum îi apar clientului şi dacă
reuşeşte să îi comunice această înţelegere, atunci condiţia va
fi îndeplinită.
Din perspectivă psihanalitică, S. Freud (1949) afirmă că
„empatia este mecanismul care face posibil ca un individ să
preia unele atitudini în toate direcţiile, cu privire la viaţa
mintală a altuia”. Ulterior, S. Stark (1966) defineşte empatia
ca un proces al unei identificări scurte prin care, cu o fantezie
conştientă sau neconştientă, cineva s-ar contopi pe sine cu o
altă persoană pentru ca să înţeleagă şi să împărtăşească
sentimentele şi atitudinile altuia.
Mai recent, M.H. Davis (1983) consideră că empatia este
o combinaţie între asumarea cognitivă a rolului celuilalt şi
activarea preluării experienţei de substituire emoţională în
stările altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o
interpretare multidimensională a fenomenului empatic, prin
combinarea direcţiei cognitive şi a celei emoţionale.

Empatia – trăsătură înnăscută sau dobândită?

În mod firesc, ne întrebăm dacă empatia este o trăsătură
înnăscută sau poate fi dobândită pe parcursul vieţii. În opinia
reputatului cercetător S. Marcus (1997), „în cadrul empatiei
sunt implicate o serie de predispoziţii care se constituie ca un
fundament necesar, cu program ereditar peste care se clădeşte
viitorul comportament empatic”. Acesta se organizează pe
măsura dobândirii unei experienţe, în practica socială, ca şi pe
măsura instituirii unui antrenament dirijat. Argumentele aduse
în favoarea ambelor alternative (ca trăsătură înnăscută sau
dobândită) sunt următoarele:
 Empatia este urmarea evoluţiei unei porţiuni recent
dezvoltate a creierului uman, respectiv a lobului frontal
anterior. După o lobotomie anterior frontală, pacientul va
pierde, în afară de unele competenţe proprii gândirii abstracte,
abilitatea de a empatiza cu alţii (Clark, 1980);

141
  Reacţiile fiziologice care se înscriu între manifestările
conduitei empatice (indicatori de tip electrodermografic,
electromiografic, electrooculografic, vasoconstrictiv sau
vasodilatator) pledează în favoarea invocării unei structuri
bazale a fenomenului empatic;
 Unele premise psihologice conduc la ideea
recunoaşterii unor predispoziţii proprii conduitei empatice.
Avem în vedere precocitatea empatică a copiilor în atribuirea
şi jucarea de roluri (jocurile copiilor „de-a grădiniţa” sau „de-
a doctorul”, stabilirea unor relaţii autentice de comunicare cu
păpuşile). Din punctul de vedere al lui L. Kohlberg (1969),
empatia copilului nu trebuie nici învăţată, nici condiţionată, ci
este un fenomen primar. Ceea ce se dobândeşte prin
socializare şi evoluţie este organizarea fenomenului empatic;
 Dintr-o viziune predominant formativă, empatia ne
apare ca un fenomen perfectibil care poate fi supus unor
antrenamente dirijate (K. Bullmer, 1975; R. F. Dalton şi L. M.
Sundblad, 1976; Guzzeta, 1976; L. Haynes şi A. Avery, 1979;
W. F. Shaffer şi T. J. Hummel, 1979).
În psihologia românească se acordă o atenţie deosebită
valenţelor aptitudinale ale fenomenului empatic. Cercetările
au drept obiectiv surprinderea unui nivel supramediu de
manifestare empatică, fără de care nu apare posibilă realizarea
performanţelor în anumite profesii. A fost subliniat rolul
empatiei în creaţia scenică, în creaţia literară, în activitatea
didactică şi cea psihoterapeutică. Contribuţii valoroase a adus
Gh. Neacşu în lucrarea „Transpunere şi expresivitate scenică”
(1971) în care este analizată conduita empatică prin creaţia
scenică, punându-se în evidenţă specificitatea transpunerii
actoriceşti.
În vederea îmbunătăţirii climatului comunicaţional şi
pentru a deveni mai empatici, D. S. Săucan (1999, cit. din
Adler şi Towne, 1993) prezintă tehnica „pernei” („pillow”).
Astfel, în abordarea unei probleme, autorii propun să adoptăm
următoarele patru perspective diferite:

142
 Poziţia 1: „Eu am dreptate, tu greşeşti!”
Este poziţia pe care o adoptăm adeseori atunci când ne
confruntăm cu o problemă. În general, rămânem fixaţi pe
propria noastră poziţie şi avem tendinţa să nu-l apreciem pe
cel care nu este de acord cu noi. Conform lui P. Watzlawick
(2005), „credinţa că punctul nostru de vedere asupra realităţii
este singura realitate este cea mai periculoasă şi mai amarnică
dintre deziluzii”.
Poziţia 2: „Tu ai dreptate, eu greşesc!”
Se referă la căutarea şi găsirea slăbiciunii propriului punct
de vedere şi la încercarea de a sprijini poziţia partenerului de
comunicare. Este vorba despre o preluare a perspectivei
celuilalt, în vederea înţelegerii comportamentului acestuia.
Poziţia 3: „Amândoi avem dreptate, amândoi greşim!”
Se referă la admiterea şi recunoaşterea atât a forţei, cât şi
a slăbiciunii argumentelor partenerilor de relaţie. Această
perspectivă ne ajută să găsim elementele comune între
atitudinea noastră şi a celorlalţi.
Poziţia 4: „Problema nu este atât de importantă cum pare
a fi!”
Prin adoptarea acestei perspective dispar disputele şi
controversele între cei care comunică şi vor fi valorizate
elementele pozitive ale relaţiei.
Abordarea unei probleme din perspectivele descrise (cele
patru, plus „mijlocul pernei”, ca o concluzie) va determina
creşterea toleranţei noastre faţă de poziţia adoptată de o altă
persoană.

Empatia ca trăsătură de personalitate

În opinia lui S. Marcus (1997), „empatia reprezintă un
mod de adaptare, propriu oricărui individ în relaţia cu ceilalţi
şi diferită de la o persoană la alta, putând tinde spre valenţe
înalt performanţiale”. Ar fi greu de presupus o persoană
adaptată la împrejurările de viaţă care să evite un
comportament empatic faţă de parteneri, exceptându-se

143
formele de neadaptare socială care frizează patologicul.
Faptul că se vorbeşte în sfera normalului de gradiente
empatice şi nu de tipuri neempatice, îl îndreptăţeşte pe autorul
mai sus menţionat să considere empatia drept trăsătură
comună de personalitate.
Realizând o sinteză a cercetărilor care vizează modelele
tipologice ale empatiei aflate în relaţie cu unele variabile de
personalitate, menţionăm următoarele aspecte:
 persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenţa
unei atitudini optimiste, căldură, emoţionalitate, altruism,
generozitate, flexibilitate, extraversiune, tendinţă ascendent
afiliativă şi socială, comportament prosocial bine dezvoltat,
abilitate interpersonală, manifestă raţiuni umaniste pentru
alegerea profesiunii medicale;
 persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide,
retrase, intolerante, adoptă valori egocentrice, singuratice,
revendicative, centrate pe sine, introverte, nu acordă atenţie
sentimentelor altora.

2. Raportul empatiei cu psihoterapia

Filosoful american transcendentalist H. D. Thoreau se

întreba prin anii 1854: „Ce miracol mai mare s-ar putea
întâmpla, decât a ne uita unii prin ochii altora preţ de o
secundă?”. Mai târziu, în 1976, psihanalista de origine
poloneză A.B. Szalita declara: „Empatia, precum însăşi viaţa,
este o descoperire permanentă, fie ea şi la scară mică.”
În general, se consideră că empatia reprezintă o trăsătură
fundamentală a relaţiilor de ajutor. Teoriile alianţei
terapeutice situează empatia „în centrul relaţiei terapeutice”
(W. Meissner, 1996). În activitatea socială, empatia a fost şi
continuă să fie considerată drept un principiu de bază
(Compton şi Gallaway, 1994; Fisher, 1978; Hepworth şi
Larson, 1993; Perlman, 1979; Sheafor, Horejsi şi Horejsi,
1994; Turner, 1999). Este însă surprinzător faptul că

144
majoritatea textelor care vizează practica muncii sociale se
bazează îndeosebi pe lucrări apărute în urmă cu mai multe
decenii, îndeosebi pe lucrările lui Rogers (1957, 1975), Truax
şi Carkhuff (1967). În ultimii ani, Bohart şi Greenberg (1997)
şi Clark (2007) au adus contribuţii semnificative în domeniul
raportului empatiei cu psihoterapia.

Psihoterapia centrată pe persoană şi empatia

În terapia centrată pe client şi mai apoi în terapia centrată
pe persoană, C. Rogers a fost primul teoretician care a
menţionat explicit semnificaţia majoră a înţelegerii empatice
de-a lungul scrierilor sale. Alături de congruenţă şi de
acceptarea pozitivă necondiţionată, înţelegerea empatică a fost
identificată drept o conduită a terapeutului menită să
contribuie la o modificare semnificativă a clientului în relaţia
de tratament. Atunci când Rogers (1957) a vorbit pentru
prima dată despre importanţa condiţiilor facilitatoare care
conduc la schimbare terapeutică, a declanşat o controversă în
ceea ce priveşte validitatea teoriei sale. Această controversă a
continuat ani de-a rândul. Prin încercările sale, Rogers a
formulat şi a expus pe scară largă semnificaţia empatiei,
văzută drept un mod de înţelegere a cadrului intern de
referinţă al altei persoane (Teich, 1992). Explicaţiile sale
legate de empatie au încurajat cercetări extinse asupra
efectelor înţelegerii empatice şi a modalităţilor posibile de
operaţionalizare a acestui termen, în scopul tratamentului. Alţi
cercetători continuă să îi dezvolte ideile, iar abordarea
centrată pe persoană rămâne o forţă influentă în teoria şi
practica psihoterapiei actuale.

Psihoterapia psihanalitică şi empatia

Berger (1987) menţionează că Freud a făcut referire la
empatie de cincisprezece ori în opera sa şi că o considera a fi
esenţială în procesul terapeutic. Cu toate acestea, nici
cazuistica lui Freud, nici alte lucrări ale sale şi nici logica

145
teoriei freudiene nu sugerează că empatia ar juca un rol
distinct ca metodă de obţinere de informaţii în teoria clasică.
Eagle şi Wolitzky (2011) sunt de acord cu Shapiro (1981)
care considera că, „deşi Freud a menţionat empatia în lucrările
sale despre psihologia maselor, el nu a fost preocupat de
aceasta ca instrument principal al analizei.”.
S. Ferenczi a exprimat un rol central al empatiei în
lucrările finale ale vieţii sale (Rachman, 1997). Din
perspectiva psihanalitică a psihologiei sinelui, H. Kohut a
formulat diverse teorii în legătură cu rolul empatiei în
procesul de tratament şi în dezvoltarea umană.

Psihologia sinelui şi empatia

H. Kohut a dezvoltat o abordare a psihologiei sinelui în
care empatia funcţionează iniţial ca o metodă de observaţie şi
un mod de ascultare menite să faciliteze înţelegerea de către
terapeut a ceea ce îi comunică pacientul său (Silverstein,
1999). Într-o etapă următoare sau cea de explicaţie, terapeutul
aplică insight-urile pacientului, derivate din înţelegerea
empatică, ca o condiţie necesară în utilizarea interpretărilor.
Empatia este o „introspecţie prin procură”, concept prin
care Kohut înţelegea că numai prin introspecţia din experienţa
noastră putem afla cum ar putea să se simtă o altă persoană
aflată într-o situaţie psihologică similară.
Cu toate că psihologia sinelui accentuează rolul empatiei
terapeutului, această abordare menţine o modalitate clasică de
a acţiona terapeutic prin observaţie şi inferenţă (Bohart şi
Greenberg, 1997). Doar în ultimii ani ai vieţii sale, Kohut
(1991) a recunoscut că empatia este terapeutică şi
vindecătoare prin ea însăşi. Kohut a vorbit de asemenea
despre funcţia centrală a empatiei în dezvoltarea emoţională a
indivizilor, în primele stadii ale vieţii şi de-a lungul duratei
vieţii lor. Mai mult, autorul considera că lipsa exprimării
înţelegerii empatice din partea unui părinte faţă de copilul său,
ar putea avea implicaţii psihopatologice pe termen lung.

146
 Psihologia individuală şi empatia
În psihologia individuală, A. Adler face numeroase
referiri explicite la empatie. „Empatia apare în momentul în
care o fiinţă umană vorbeşte cu alta. Îţi este imposibil să
înţelegi un alt individ dacă în acelaşi timp îţi este imposibil să
te identifici cu el” (Adler, 1927). Ulterior, a dezvoltat propria
sa concepţie cu privire la empatie şi la identificarea noţiunii
de sentiment social. Capacitatea unui individ de a empatiza cu
alţii reprezintă un potenţial înnăscut care trebuie hrănit încă
din stadiile primare ale vieţii, pentru a se dezvolta
corespunzător mai târziu (Adler, 1931/1958, Mosak şi
Maniacci, 1999). Adler (1927) afirmă: „Dacă ar fi să căutăm
originea acestei abilităţi de a acţiona şi a simţi ca şi cum am fi
altă persoană, am găsi-o în existenţa unui sentiment social
înnăscut”. În legătură cu acest aspect, sentimentul social este
capacitatea de a fi interesat de alţii şi de a experimenta o
senzaţie de înfrăţire cu umanitatea (Ewen, 2003). Alienarea şi
centrarea pe sine sunt opuse conceptului de empatie. Într-un
efort de a defini sentimentul social, Adler citează dintr-un
autor englez anonim, care spune: „Să vedem prin ochi străini,
să auzim cu urechi străine, să simţim cu inimile altora”
(Ansbacher şi Ansbacher, 1956, cit. din A.J. Clark, 2007).
Un alt construct major din psihologia individuală este
stilul de viaţă. Formându-se încă de la începuturile copilăriei,
toate experienţele unei persoane sunt percepute sau
interpretate printr-un stil de viaţă axiomatic, care este în mare
parte un proces inconştient. Ideea de stil de viaţă include
părerile şi credinţele individului despre sine, despre ceilalţi şi
despre evenimente, într-un cadru silogistic (Manaster şi
Corsini, 1982). Odată ce stilul de viaţă al unui individ este
format, acesta se mai schimbă doar dacă persoana respectivă
reuşeşte să obţină un insight în legătură cu propria sa viziune
înrădăcinată asupra vieţii. Un terapeut care foloseşte în mod

147
constant empatia de-a lungul tratamentului, poate înţelege mai
bine stilul de viaţă al pacientului (Sharf, 2004).

Psihoterapia existenţialistă şi empatia

Psihoterapia existenţialistă are trăsături comune cu
psihologia individuală în ceea ce priveşte importanţa pe care o
acordă ambele orientări unicităţii şi valorii individuale,
precum şi căutări sensului vieţii (May, 1939).
În psihoterapia existenţialistă, terapeuţii încearcă să
înţeleagă empatic experienţele fenomenologice sau subiective
ale persoanei. Pentru a putea cuprinde perspectivele personale
ale clientului, un terapeut se străduieşte să empatizeze cu
individul, de-a lungul unui proces de înţelegere profundă (van
Kaam, 1969). Cu toate că se concentrează asupra problemelor
imediate ale clientului, terapeutul menţine de asemenea o
perspectivă continuă asupra potenţialităţilor individului. Prin
procesul de tratament, terapeutul încearcă să cunoască şi să
afirme esenţa funcţionării actuale a clientului, în timp ce îşi
imaginează ce fel de persoană ar putea deveni. M. Buber
(1958) vedea acest proces ca imaginare a realului, prin
confirmarea sau afirmarea întregii potenţialităţi şi unicităţi a
celuilalt. Un aspect asemănător al condiţiei umane este
căutarea sensului sau a scopului în viaţă. Printr-o căutare
subiectivă, terapeutul încearcă să se axeze empatic pe
probleme care întreţin căutarea sensului vieţii (V. Frankl,
1959).
Metoda terapiei existenţialiste accentuează mutualitatea în
interacţiunile dintre client şi terapeut, cu implicaţii în ceea ce
priveşte conceptualizarea şi utilizarea empatiei. În contrast cu
credinţa lui Rogers referitoare la faptul că este necesar să se
menţină o concentrare empatică asupra cadrului de referinţă al
clientului, Buber (1957) susţine că un terapeut ar trebui să-şi
menţină identitatea sa separată pentru a putea înţelege condiţii
pe care clientul nu le poate percepe. Printr-un schimb direct
sau prin dialog, un terapeut comunică clientului său

148
perspective care exprimă ceea ce a fost înţeles din punct de
vedere empatic. Cadrelor de referinţă individuale, atât ale
clientului, cât şi ale terapeutului, li se conferă legitimitate într-
o întâlnire existenţială autentică (Van Balan, 1990, Wolowitz,
2002). Aceasta este o validare care confirmă perspectivele
ambilor parteneri de relaţie terapeutică. Printr-un proces care
este ancorat într-o reală reciprocitate şi schimb de dialog,
devine posibilă obţinerea unui nivel mai profund al empatiei.
Acest contact uman trebuie să permită şi să respecte
asemănările şi diferenţele dintre oameni (Havens, 1974,
Schmid, 2001, cit. din A.J. Clark, 2007). Buber afirmă că doar
prin onorarea poziţiilor unice ale fiecărei persoane pe tărâmul
relaţiilor interumane este posibil să se realizeze o
responsabilitate comună care să reducă izolarea şi
manipularea indivizilor (Jourard, 1959, May şi Yalom, 2005).
În acest scop, Buber (1957) vorbeşte despre relaţia Eu-Tu care
subliniază autenticitatea şi respectul mutual din interacţiunile
umane.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală şi empatia

Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale,
relaţia de colaborare între pacient şi terapeut este o condiţie
necesară în vederea facilitării aplicării unor tehnici specifice.
Înţelegerea empatică contribuie la dezvoltarea relaţiei
terapeutice şi ajută la clarificarea structurilor cognitive ale
pacientului de-a lungul tratamentului (Haaga, Rabois şi
Brody, 1999, Keijsers, Schaap şi Hoogduin, 2000). În această
privinţă, Watson (2002) spune: „În abordările
comportamentale, empatia este folosită în vederea identificării
condiţiilor de bază şi a accesării reacţiilor afective. Se
stabileşte o comunicare deschisă între terapeut şi pacient
pentru a se putea stabili condiţii suportive în vederea
provocării cogniţiilor disfuncţionale ale pacientului şi pentru a
merge până la capăt cu intervenţiile comportamentale”. Într-
un studiu realizat pe un grup de pacienţi externaţi care au

149
beneficiat de psihoterapie cognitiv-comportamentală în
vederea tratării depresiei, Burns şi Nolen-Hoeksema (1992)
au evaluat calitatea relaţiei de tratament. Pacienţii trataţi de
terapeuţi cu nivel ridicat de empatie şi căldură au înregistrat
progrese cu mult superioare celor înregistrate de pacienţi ai
căror terapeuţi indicau scoruri scăzute de empatie. Calitatea
colaborării are un impact substanţial asupra ameliorării
depresiei, iar terapia empatică a fost asociată cu efectele
benefice ale relaţiei de tratament (Wampold, 2001, cit. din
Clark, 2007).
Ca abordare cognitiv-comportamentală, terapia cognitivă
subliniază importanţa utilizării empatiei acurate şi a atitudinii
nonevaluative a terapeutului, în vederea facilitării colaborării
terapeutice şi a înţelegerii comportamentelor dezadaptative ale
pacienţilor (Beck, Rush, Shaw şi Emery, 1979). Pe de altă
parte, Beck atrage atenţia ca terapeutul să nu acorde o
încredere exagerată empatiei. Dacă se întâmplă acest lucru,
poate exista pericolul ca terapeutul să accepte „veridicitatea”
credinţelor negative şi autosabotoare ale pacientului. Pe
parcursul desfăşurării terapiei, terapeutul ar putea începe să
creadă că părerile unui pacient reprezintă percepţii corecte
asupra diverselor situaţii de viaţă. Devine necesar ca
specialistul să caute surse alternative de obţinere a
informaţiilor obiective, pentru a aduce un echilibru în
raporturile subiective ale pacientului.
O relaţie empatică întreţine un tip de colaborare care
permite aplicarea eficientă a intervenţiilor cognitiv-
comportamentale. În acelaşi timp, înţelegerea empatică
trebuie luată drept o entitate terapeutică separată, menită să
contribuie la progresul tratamentului şi la schimbarea
pacientului. Safran şi Segal (1990) afirmă că empatia
adevarată reuşeşte să facă mai mult decât să asigure o
precondiţie pentru intervenţiile cognitive eficiente. Ea poate
deveni una dintre cele mai puternice căi de a provoca
schemele interpersonale disfuncţionale ale pacientului. Din

150
perspectiva psihoterapiei cognitive, schemele reprezintă
structuri cognitive care constau în presupunerile şi credinţele
de bază ale unui individ, credinţe dezvoltate în primii săi ani
de viaţă (Beck şi Weishaar, 2005). Una dintre ţintele majore
ale terapiei cognitive este de a disloca credinţele
disfuncţionale înrădăcinate ale pacientului şi de a dezvolta
scheme mai adaptative şi mai eficiente. În cazul în care un
pacient refuză să discute despre posibilitatea unor perspective
alternative, este folositor ca terapeutul să exploreze empatic
reacţiile emoţionale ale individului. Pacientul se poate simţi
criticat şi ameninţat şi doar prin validarea empatică a
perspectivelor pacientului, devine posibilă examinarea
proceselor de bază (Safran şi Segal, 1990).
În efortul înţelegerii empatice, e posibil ca terapeutul să
tindă să presupună că schemele disfuncţionale ale pacientului
şi gândurile sale automate sunt statice şi de neschimbat (Beck,
1976). O poziţie mai eficientă ar fi aceea că punctele de
vedere negative ale pacientului ţin doar de cogniţie şi se pot
schimba, prin confirmarea sau negarea lor de-a lungul
procesului terapeutic. Această observaţie necesită ca
terapeutul să încerce menţinerea unei poziţii obiective şi mai
puţin implicate emoţional, pentru a completa atitudinea
empatică a terapeutului. Echilibrarea multiplelor cadre de
referinţă permite terapeutului să fie mai puţin critic faţă de
comportamentul dezadaptativ al pacientului său. Ţinând cont
de acest aspect, Safran şi Segal (1990) afirmă că terapeutul se
pune în locul pacientului şi se simte emoţional afectat de ceea
ce îi spune. Astfel, răspunsurile pacientului la comentariile
empatice ale terapeutului denotă faptul că pacientul se simte
cu adevărat înţeles de terapeutul său. În această privinţă, o
relaţie terapeutică sănătoasă contribuie la procesarea eficientă
a emoţiilor şi gândurilor negative. În consecinţă, consolidarea
funcţionării cognitive a pacientului favorizează intervenţia
tehnicilor cognitiv-comportamentale.

151
 Psihoterapia raţional-emotivă şi comportamentală şi
empatia
Din perspectiva acestei abordări terapeutice, o relaţie
caldă nu este o condiţie necesară şi suficientă pentru a se
produce modificarea personalităţii clientului (Ellis, 2005).
Curând după ce Rogers (1957) a identificat condiţiile menite
să asigure creşterea terapeutică, Ellis (1959) a declarat că i se
pare foarte „suspect” că ar fi absolut necesar ca tratamentul să
includă anumite condiţii, în vederea atingerii acestui
deziderat. Sunt făcute referiri la momentele din viaţa de zi cu
zi, precum lecturile personale şi diversele schimbări din
mediu, prin intermediul cărora oamenii realizează modificări
de bază în comportamentul lor, fără să beneficieze de terapie.
Cu toate că a fost de acord că este de preferat să existe un bun
raport terapeutic, Ellis (2001) a subliniat în primul rând
importanţa acceptării necondiţionate şi depline a pacientului,
ca parte a unei colaborări strânse în procesul de tratament.
Într-un cadru conceptual alcătuit din două părţi, Ellis a descris
o formă generală a terapiei raţional-emotive şi
comportamentale (REBT) care are multe puncte în comun cu
terapia cognitiv-comportamentală şi o formă preferenţială a
REBT, care subliniază schimbarea filosofică profundă în
percepţia pacientului despre sine şi despre ceilalţi.
Din perspectiva REBT, Dryden (1990) a conceptualizat
empatia afectivă, care se axează pe înţelegerea pacientului
într-o manieră asemănătoare cu terapia centrată pe persoană.
Dryden (1990) a propus de asemenea termenul de empatie
filosofică în tratamentul REBT. Empatia filosofică este menită
să transmită o înţelegere din partea terapeutului a
presupunerilor şi convingerilor care stau la baza percepţiilor
pacientului (Wilkins, 2003, cit. din Clark, 2007). În acest
sens, REBT merge dincolo de simpla înlăturare a simptomelor
pacientului şi, la un nivel filosofic, îşi propune să realizeze o
schimbare eficientă în valorile de bază ale acestuia.
Deprinderile de detaşare ale psihoterapeutului

152
 Fireşte, în efortul de a intra în cadrul intern de referinţă al
pacientului, psihoterapeutul nu trebuie să piardă din vedere
distanţarea sau obiectivitatea, punând în acţiune deprinderi de
detaşare, pe care le considerăm esenţiale în vederea obţinerii
unei empatii mature. Aceste deprinderi de detaşare sunt
privite în mod diferit de principalele şcoli psihoterapeutice.
De pildă, psihoterapiile de orientare comportamentală îşi
concentrează atenţia pe simptomele manifeste ale pacienţilor,
în timp ce psihanaliştii se orientează în direcţia interpretării
rezistenţelor şi transferului. Aceste diferenţe privind natura
datelor strânse în derularea psihoterapiei nu neagă faptul că
psihoterapeutul trebuie să se prezinte în calitate de expert mai
mult sau mai puţin detaşat. Abordarea experienţialistă evită
orice tentativă a terapeutului de manifestare a unei
obiectivităţi şi distanţări faţă de client, în efortul de a nu ştirbi
cu nimic din unicitatea partenerului său de relaţie.
Cummings & Cummings (2006) împart pacienţii în două
mari categorii: pacienţi de tip ceapă - intrapunitivi şi pacienţi
de tip usturoi - extrapunitivi, respectiv pacienţi care suferă şi
pacienţi care îi fac pe alţii să sufere. Autorii menţionaţi
afirmă: „Suntem pregătiţi să fim plini de empatie, compasiune
şi să nu judecăm pe nimeni, deoarece până şi pacienţii de pe
axa a II-a din DSM sunt, în cele din urmă, victime. Aceasta
este o neînţelegere nefericită a scopului psihoterapiei. Vrem
să spunem că tratamentul ar trebui să îl ajute pe pacient să se
schimbe, nu doar să se simtă mai bine, pentru că are un
terapeut empatic. Şi chiar mai rău, scopul psihoterapiei nu
este să gâdile narcisismul terapeutului, „Vezi cât de
înţelegător şi binevoitor sunt?”. O psihoterapie eficientă ar
putea, în mod necesar, dar temporar, să-l facă pe pacient să se
simtă mai rău, aşa cum se întâmplă cu unele proceduri
terapeutice precum chirurgia, ortopedia, administrarea unor
medicamente neplăcute la gust, chimioterapia sau
radioterapia”.

153
 Considerăm că menţinerea de către terapeut a unui
echilibru optim între deprinderile de detaşare şi cele empatice,
va putea asigura o bună direcţie în procesul terapeutic. Cu cât
terapeutul va putea separa cât mai bine elementele subiective
de cele obiective prezente în activitatea terapeutică, cu atât va
fi mai capabil să îşi asume într-un mod mai adecvat rolul de
clinician. Cele două elemente interacţionează într-o manieră
necunoscută şi inconştientă, sarcina de bază a
psihoterapeutului rămânând aceea de a distinge între ceea ce
este în interiorul său şi ceea ce este în interiorul pacientului
său şi de a cunoaşte această diferenţă. Din perspectiva actuală
a psihoterapiei relaţionale, diada terapeutică poate fi descrisă
ca un proces reciproc de recunoaştere a subiectivităţilor
participanţilor şi de negociere a dialecticii dintre subiectivitate
şi obiectivitate, ca şi între dorinţele şi nevoile pacientului şi
ale terapeutului (Safran, Muran şi Rothman, 2006). În acest
context, capacitatea şi conduita empatică a terapeutului
facilitează progresul în terapie.

Rezistenţe faţă de empatie

În literatura de specialitate sunt descrise două modalităţi
distorsionate de relaţionare a terapeuţilor cu pacienţii lor:
 „patologizantă”, bazată pe modelul medical, cu
accente puse pe obiectivitate şi pe evitarea pe cât posibil a
introspecţiei. Această tendinţă de a patologiza reprezintă o
încercare a terapeutului de a mări distanţa faţă de pacient, prin
accentuarea diferenţelor dintre pacientul „bolnav” şi
terapeutul „sănătos” ;
 „normalizantă”, bazată pe încercarea terapeutului de a
minimaliza aspectele patologice evidente ale pacientului.
Acesta este tratat ca şi cum ar fi o persoană normală, supus
însă unor „împrejurări sociale” care l-au transformat în
victimă. „Normalizarea” reflectă dorinţa terapeutului de a
nega patologia de bază, în scopul prevenirii unei creşteri

154
semnificative a propriei sale anxietăţi (în cazul în care
terapeutul ar răspunde în mod empatic pacientului).
Nu este de neglijat nici faptul că terapeuţii consacraţi
devin din ce în ce mai vulnerabili la stereotipii şi convenţii,
constatându-se de multe ori un declin al capacităţii şi
conduitei lor empatice.
În general, erorile în empatizare pot fi puse în legătură cu
anxietăţile personale ale psihoterapeutului care poate aborda
fie o distanţare excesivă faţă de pacient, fie o identificare cu
acesta. Ambele demersuri sunt ineficiente şi contraproductive
din punct de vedere terapeutic.
Sintetizând ideile lui J. Lewis (1978) cu privire la nivelul
scăzut de empatie al clinicienilor, delimităm următoarele
categorii:

empatizatorul „marginal” - pătrunde şi înţelege doar o parte din

experienţa pacientului.

empatizatorul „evanghelic” - este atât de preocupat de schimbarea

pacientului, încât eşuează în stabilirea
unei comunicări empatice cu
partenerul său de relaţie.
empatizatorul - se supraidentifică cu pacientul într-o
„demonstrativ” manieră simbiotică şi, evident,
neproductivă.
empatizatorul „compulsiv” - se poate identifica cu una din stările
Ego-ului pacientului, dar nu poate
părăsi cu uşurinţă această identificare.
empatizatorul „raţional” - nu poate să-şi abandoneze rolul şi
„masca profesională”.

Pentru a răspunde în mod empatic pacienţilor lor,

specialiştii întăresc ideea ca viaţa personală a terapeutului să
dovedească o anumită stabilitate şi demnitate morală. Dacă
situaţia terapeutică este utilizată în scopul compensării
„sărăciei” vieţii sale personale, terapeutul mai degrabă

155
bulversează pacientul decât să îi ofere şansa reală a
schimbării.

Tendinţe actuale de cercetare a empatiei în

psihoterapie
Realizând o trecere în revistă a principalelor teme în
legătură cu fenomenul empatic, vom reda în tabelul de mai jos
punctul de vedere tradiţional comparativ cu cel actual referitor
la empatia în psihoterapie.
Abordarea tradiţională Abordarea actuală
- realitatea pacientului - înţelegerea terapeutului văzută
considerată ca fiind ca fiind parţială şi supusă
cognoscibilă; greşelii;
- acordarea terapeutului la - acordarea terapeutului la
sentimentele de bază ale limbajul şi la semnificaţiile
pacientului; conferite de pacient;
- orientată pe context (cultural/
- orientată pe persoană;
sociopolitic);
- poziţia de persoană care învaţă
- poziţia de expert a terapeutului;
a terapeutului;
- privilegierea înţelegerii de - privilegierea înţelegerii de
către terapeut a ceea ce îi către pacient a ceea ce îi
comunică pacientul; comunică terapeutul;
- implicarea empatică a - implicarea empatică atât a
terapeutului în procesul terapeutului, cât şi a pacientului
psihoterapeutic; în procesul psihoterapeutic;
- mutuală şi reciprocă -
- unidirecţionată - deductivă.
inductivă.

156
 V. COMUNICAREA HIPNOTICĂ ÎN PSIHOTERAPIE

Analiza specificului comunicării hipnotice în psihoterapie

va pleca de la definirea sugestiilor terapeutice, va continua cu
prezentarea unor mituri şi idei preconcepute în legătură cu
hipnoza, definiţii asupra hipnozei, structura unei şedinţe de
hipnoză, şcoala lui Milton H. Erickson, iar în final vor fi
menţionate câteva tehnici de consonanţă terapeutică utilizate
în programarea neurolingvistică. Dacă în capitolul anterior am
făcut precizări în legătură cu importanţa comunicării empatice
în psihoterapie, de data aceasta vom încerca să aruncăm o
privire asupra specificului comunicării hipnotice. Considerăm
că fără o înţelegere empatică a problematicii şi lumii
pacientului său, terapeutului îi va fi mai greu să formuleze
sugestii terapeutice aducătoare de sănătate şi eficienţă.

1. Sugestia şi sugestibilitatea

Apărut în limba franceză (1174), termenul de sugestie a

rămas pentru mult timp asociat cu practicile de vrăjitorie şi
magie. Cum vechile convingeri au viaţă lungă, sugestia
primeşte uneori şi astăzi o conotaţie peiorativă în accepţiunea
sa curentă, politică sau medicală.
Este o idee înfăptuită, …
Considerarea sugestiei drept „idee trezită în creier şi
acceptată de acesta” aparţine lui Berneheim (1891, 1910). În
această perspectivă, sugestia este o idee care se transformă în
act, realizându-se un „fapt psihologic individual”.
Mai târziu, Ferenczi (1968) stabileşte natura relaţiei dintre
subiect şi cel care induce sugestia. Este vorba despre un raport
afectiv care reprezintă efectul vechilor sentimente inconştiente
(de origine infantilă şi sexuală) pe care subiectul le
„transferă” asupra persoanei care îl sugestionează.
… o asociaţie de idei …

157
 Sugesia este considerată drept o asociaţie de idei
declanşată de o impresie exterioară şi caracterizată printr-o
îngustare a câmpului de conştiinţă şi absenţa unei influenţe
inhibitoare (Wundt, 1904). A sugera înseamnă „a lăsa să se
înţeleagă” sau a declanşa o înlănţuire de idei şi chiar de
acţiuni.
… care modifică sistemul nervos.
Pentru Pavlov (1954), sugestia constă în declanşarea de
modificări dinamice în sistemul nervos, prin intermediul
evocării conştiente sau inconştiente a unei imagini. Din
perspectiva pavloviană, sugestia este „refexul condiţionat cel
mai caracteristic al omului”.
Sugestia este de asemenea o relaţie,…
Schultz (1920) consideră sugestia drept o „relaţie
interpersonală” în care trăirile reciproce sunt influenţate într-o
manieră determinantă, prin stabilirea unei identităţi, prin acel
„noi” care se formează.
… care ne influenţează viaţa.
Freud (1930) recunoaşte faptul că este un „fapt
fundamental al vieţii psihice al omului”, prin sugestie
înţelegând „influenţa exercitată asupra unui subiect, ca urmare
a fenomenului de transfer”. Mai târziu, Hilgard (1965) avea să
susţină faptul că eficacitatea oricărui terapeut depinde de
puterea sa de sugestie conştientă şi inconştientă.
Contribuţii teoretice importante în domeniul
sugestiologiei a adus cercetătorul român V. A. Gheorghiu
(1982) care a realizat o distincţie între sugestia înţeleasă ca
stimul sugestiv, comportamentul sugestiv şi sugestibilitate,
aceasta din urmă fiind privită ca disponibilitate a individului
de a fi influenţat prin sugestie. Autorul mai sus menţionat
defineşte sugestia sau situaţia-sugestie drept o „incitaţie
susceptibilă să declanşeze reacţii spontane nemediate de
instanţele reflexive ale gândirii”. Individul confruntat cu
această incitaţie venită dinafara sau dinăuntrul său trebuie să
dispună totdeauna, în principiu, atât de posibilitatea de a se

158
conforma, cât şi de aceea de a nu se conforma mesajului
incitaţiei. Dacă alternativa non-reacţiei lipseşte, nu mai este
vorba de sugestie, ci de un comportament forţat.
În vederea atingerii rezultatului terapeutic scontat,
sugestiile utilizate în stare de relaxare sau hipnoză trebuie să
îndeplinească anumite condiţii. În primul rând, sugestiile
trebuie să fie repetate, iar terapeutul să utilizeze propriile
experienţe ale subiectului. De exemplu, în inducerea stării de
relaxare, terapeutul îi poate descrie pacientului o situaţie în
care acesta a relatat faptul că s-a simţit foarte relaxat.
Sugestiile sunt în mod implicit sau explicit exprimate de
terapeut, în scopul provocării unei schimbări dezirabile la
pacient. De aceea, este foarte important să i se ofere de către
terapeut posibilitatea de a le accepta sau respinge.
În vederea realizării unei comunicări hipnotice eficiente,
Yapko (1995, cit. din Holdevci, 2010) oferă următoarele
indicaţii:
 Sugestiile terapeutice trebuie să fie simple şi uşor de
înţeles;
 Demersul hipnotic este mai eficient dacă se utilizează
limbajul pacientului;
 Terapeutul trebuie să solicite pacientului să-şi exprime
trăirile în termeni experienţiali;
 Sugestiile să fie formulate în mod pozitiv şi să utilizeze
predominant timpul prezent;
 Pacientul trebuie încurajat şi susţinut prin întăriri pozitive;
 Comunicarea terapeutică să utilizeze modalitatea
senzorială dominantă a pacientului;
 Pacientului trebuie să i se acorde un timp suficient pentru
a reacţiona;
 Administrarea unor mesaje anticipatorii;
 Tonul şi ritmul vocii terapeutului trebuie să fie în
concordanţă cu intenţiile sale;
 Sugestiile cu caracter mai general sunt mai eficiente decât
cele foarte precise.

159
 În privinţa sugestibilităţii, aceasta reprezintă o funcţie
normală a psihismului în cazul fiecărui individ în parte. Se
măsoară prin viteza de reacţie faţă de sugestie şi prin
intensitatea acestei reacţii. Gheorghiu (1993) propune
termenul de sugestionalitate în vederea evitării tendinţei de a
se confunda sugestia cu metoda, precum şi conferirii
sugestibilităţii unui statut analog celui de raţionalitate.
Sugestibilitatea diferă de la o personă la alta, precum şi la
acelaşi individ, în funcţie de vârstă, neputând fi definită ca o
caracteristică a personalităţii. Nivelul sugestibilităţii depinde,
în mod egal, şi de anumite stări psihopatologice. Astfel,
pacienţii psihotici sunt consideraţi mai puţin sugestionabili,
iar cei nevrotici pot avea adeseori un nivel de sugestibilitate
superior faţă de subiecţii normali. Pentru anumite stări de
dependenţă, cum este toxicomania, se pare că
hipersugestibilitatea este o consecinţă a utilizării drogurilor şi
nu o trăsătură înnăscută a pacientului dependent.
Anumite circumstanţe pot antrena o stare de
hipersugestibilitate. Este cazul stării hipnotice care provoacă o
hipersugestibilitate utilă pentru terapeut în vederea
administrării sugestiilor terapeutice.
Se consideră că sugestibilitatea atinge nivelul său maxim
în jurul vârstei de 7-8 ani. Contrar unei idei răspândite, este
mai ridicată la persoanele cu un coeficient de inteligenţă peste
medie. Atitudinile şi motivaţiile pozitive facilitează
sugesibilitatea, ca şi frustrările şi pedepsele din trecut. De
pildă, se consideră că subiecţii pedepsiţi mai frecvent în
copilărie sunt mai sugestionabili decât ceilalţi. Din
perspectivă psihodinamică, J. Hoareau (1993) consideră că
transferul joacă un rol important în provocarea unei stări de
hipersugestibilitate.
Yapko (1995) a adus contribuţii valoroase cu privire la
sugestibilitate şi la comunicarea hipnotică eficientă. În sens
larg, sugestibilitatea este definită ca o deschidere de a accepta
şi de a răspunde la idei şi informaţii noi. Odată acceptată,

160
noua informaţie va putea, în funcţie de valoarea sa subiectivă,
să modifice experienţele interioare ale persoanei într-o măsură
mai mare sau mai mică. În procesul psihoterapeutic, pacientul
este sugestibil pentru că doreşte să se elibereze de simptom.
Pentru a fi eficient, terapeutul va ţine cont de gradul de
sugestibilitate al pacientului, descoperind nevoile sale unice,
aşteptările sale şi încercând să „muleze” demersul
psihoterapeutic în funcţie de acestea.

2. Hipnoza şi hipnotizabilitatea

Mituri şi realitate în legătură cu hipnoza

Charcot este cel care a introdus termenul de hipnoză în
lumea medicală şi am putea spune că nu a servit întru totul
cauzei hipnozei, fiind asimilată cu isteria, o formă dispreţuită
de nebunie pentru marele public. Respinsă de majoritatea
corpului medical, hipnoza a fost deturnată de la scopul ei
iniţial de către hipnotizatorii de „estradă”, oferindu-i
imaginea unui remediu miraculos.
Şi cum ideile false au viaţă lungă, ele continuă să persiste
în numeroase medii şi să mascheze ceea ce hipnoza este cu
adevărat: un fenomen natural care ne permite să ne actualizăm
disponibilităţile latente de autoînsănătoşire.
Răul a fost făcut! Hipnoza încă este prezentată ca o
modalitate prin care poţi să vindeci prin magie orice tip de
afecţiune, printr-un control pe care îl ai asupra celuilalt.
Înainte de a defini hipnoza, ceea ce nu este deloc un lucru
simplu, ni s-ar părea important să facem o trecere în revistă a
ideilor preconcepute cu privire la hipnoză, în vederea
restabilirii adevărului. În acest mod, vom putea să delimităm
mai bine câmpul de aplicaţie a hipnozei, precum şi limitele
acesteia.
Următoarele idei false şi prejudecăţi continuă să existe cu
privire la hipnoză:
1. Hipnoza este o formă de somn

161
 Termenul grecesc „hypnos” înseamnă „somn”, dar un
pacient hipnotizat nu doarme. Am putea spune că se află într-
o stare de relaxare şi atenţie profundă, el fiind capabil să
vorbească, să audă ce se întâmplă în jurul lui, să se mişte şi să
gândească. Numeroase cercetări ne-au adus un număr
important de elemente care vin să ne demonstreze că
„somnul” hipnotic nu seamană în niciun caz cu somnul
normal. Electroencefalograma ne indică faptul că un pacient
hipnotizat nu are aceleaşi traseu ca al unei persoane aflate în
stare de conştiinţă normală, nici al unei persoane aflată în
somn normal. Este cert faptul că hipnoza şi somnul sunt două
fenomene diferite. Menţionăm însă că un subiect poate, într-o
şedinţă de hipnoză, să adoarmă şi să manifeste toate
caracteristicile unui somn natural.
2. Hipnoza este o stare indusă sau provocată în
întregime de hipnotizator
Hipnoza este, în esenţă, o stare „autohipnotică” deoarece
se produce în interiorul persoanei hipnotizate. Relaţia dintre
subiect şi hipnotizator este cea care declanşează fenomenul
hipnotic, terapeutul punând în acţiune diverse tehnici care vor
permite declanşarea fenomenului hipnotic.
3. Hipnotizatorul trebuie să fie o persoană dinamică,
energică, charismatică, chiar misterioasă
Dacă ar fi adevărat, hipnoza s-ar reduce la o luptă între
voinţa persoanei hipnotizate şi cea a hipnotizatorului, acesta
din urmă fiind înzestrat cu o voinţă mai puternică decât a
primului. Probabil din această falsă credinţă îşi trage seva
mitul hipnotizatorului „bărbos” şi cu „privire pătrunzătoare”.
Dimpotrivă, este evident faptul că fiecare poate învăţa tehnica
hipnotică, ştiindu-se că practica sa necesită o anumită
pregătire şi antrenament. Pe de altă parte, nu trebuie să negăm
situaţia în care hipnotizatorul sfârşeşte prin a semăna cu ceea
ce alţii se aşteaptă de la el. Prin urmare, el ştie că puterea sa
de sugestie este considerată de ceilalţi ca fiind crescută.

162
 4. Doar persoanele „slabe”, pasive sau bolnave pot fi
hipnotizate
Este exact invers! Persoanele care răspund cel mai bine la
hipnoză sunt inteligente, au un Ego stabil, o bună capacitate
de concentrare a atenţiei. Nu se tem să se abandoneze total
hipnozei, ştiind că pot să-şi revină fără probleme la sfârşitul
şedinţei.
5. Subiectul este sub controlul hipnotizatorului care îl
obligă să facă lucruri împotriva voinţei sale sau să divulge
anumite secrete
Este una din marile temeri ale majorităţii persoanelor care
vor „să fie hipnotizate”. Acest aspect nu survine decât în
condiţii experimentale şi niciodată nu putem forţa pe cineva
să facă un lucru care să contravină moralei sale. În situaţia
terapeutică, sugestia devine eficientă doar atunci când este
acceptată de pacient, scopul final fiind acela de a-l ajuta să se
elibereze de simptom.
6. Hipnoza poate fi nocivă pentru subiect
Atunci când şedinţa este bine condusă, hipnoza oferă o
senzaţie de bine interior, iar starea post-hipnotică este
percepută drept o stare „nirvanică”.
7. Un subiect dobândeşte noi capacităţi fizice, psihice
sau extrasenzoriale sub hipnoză
Da, dar numai dacă aceste capacităţi se află deja în noi.
Hipnoza nu face altceva decât să permită punerea în evidenţă
şi actualizarea potenţialităţilor şi resurselor noastre interioare.
În starea hipnotică, capacităţile noastre de vizualizare sunt
crescute. În plus, putem intra într-o relaţie directă de
comunicare cu propriul nostru corp şi cu propriul psihic.
8. Dispariţia simptomului antrenează apariţia unui nou
simptom
Se discută deseori despre apariţia unui simptom de
substituţie prin deplasare, ca urmare a aplicării tehnicii
hipnotice. Dacă ar fi să privim lucrurile în acest mod,

163
substituţia de simptom nu este specifică doar terapiei
hipnotice, ci oricărui tip de tratament simptomatic.
Practica terapeutică ne demonstrează că se înregistrează
destul de rar apariţia unui simptom de substituţie. Mai mult,
acest nou simptom nu constituie o agravare a stării
pacientului. Dimpotrivă, substituţia de simptom ar putea
permite demararea unei psihoterapii verbale cu privire la
deplasarea de simptom produsă.
Hipnoza nu poate duce la dispariţia unui simptom prin
simple sugestii, dacă pacientul, din anumite motive insuficient
de bine conştientizate, doreşte să le menţină. În plus, să nu
uităm faptul că sugestiile pot fi acceptate numai dacă
pacientul este de acord cu ele în prealabil.
9. Hipnoza este doar un fenomen psihologic superficial
Starea hipnotică implică angajarea întregii personalităţi a
individului. Prin urmare, modificarea stării de conştiinţă
antrenează schimbări psihologice profunde.
10. O persoană hipnotizată nu poate ieşi din transa
hipnotică
Este mai dificil să menţinem starea de transă hipnotică
decât să ieşim din ea. În cazul în care terapeutul părăseşte
cabinetul de psihoterapie şi îşi lasă pacientul singur, el se va
trezi după un anumit timp sau va intra într-un somn din care
se va trezi în mod natural.
11. „Nu pot fi hipnotizat!”
Deşi unele persoane sunt mai „hipnotizabile” decât altele,
cercetările actuale arată că 85% din oameni posedă această
aptitudine (J. Hoareau, 1993).
Factorii care interferează cu receptivitatea la hipnoză pot
fi de ordin terapeutic, în sensul că, la nivel inconştient,
pacientul nu vrea să se însănătoşească, cu alte cuvinte, nu vrea
să renunţe la beneficiile secundare pe care i le aduce
afecţiunea sa. De asemenea, concepţiile eronate cu privire la
hipnoză, cât şi dorinţa prea „puternică” de a fi hipnotizat
(fenomen întâlnit în mod frecvent în cabinetele de

164
psihoterapie), ar putea să conducă la diminuarea
responsivităţii la hipnoză.

Definiţii asupra hipnozei

Teoriile moderne asupra hipnozei ne incită la întrebarea
dacă nu cumva ar trebui să gândim hipnoza la plural, mai
degrabă decât la singular. La ora actuală, coexistă mai multe
„hipnoze”, fiecare cu dimensiuni terapeutice distincte.
În mod convenţional, desprindem două orientări teoretice
distincte cu privire la abordarea hipnozei: hipnoza considerată
ca stare modificată de conştiinţă („state-theory”) şi hipnoza
ca stare psihologică construită („non-state theory”).
Teoreticienii primei orientări (Hilgard, 1968; Erickson,
1980; Chertok, 1981; Spiegel & Spiegel, 1978) susţin faptul
că starea de veghe obişnuită este transformată într-o stare
hipnotică, cu caracteristici distincte, prin utilizarea unor
procedee de inducţie (fixarea privirii, sugestii verbale de somn
şi relaxare). Starea de transă hipnotică permite manifestarea
unor fenomene psihice cu atât mai probabile cu cât hipnoza
este mai profundă, de genul regresiei, amneziei, catalepsiei,
analgeziei.
Ilustrativă în acest sens este teoria neodisocierii a lui E. R.
Hilgard (1965) care constă din trei seturi de afirmaţii:
dezvoltate, interactive şi de stare.
Afirmaţiile dezvoltate se bazează pe concepţia potrivit
căreia susceptibilitatea hipnotică la tânărul adult este
rezultatul păstrării în timp a abilităţii pentru hipnoză (pe care,
de altfel, o posedă fiecare copil). Conform autorului mai sus
citat, toţi copiii normali s-au născut cu un potenţial în ceea ce
priveşte dezvoltarea abilităţii lor pentru experienţe hipnotice
profunde. Un copil care se simte în largul său atunci când se
lasă condus de fantezie, aventură, de dorinţa de a realiza ceva
fără a interveni spiritul autocritic, mai târziu va învăţa să se
lase absorbit de experienţe noi (citit, muzică, joc, înot) şi îşi
va menţine trează abilitatea pentru hipnoză.

165
 Afirmaţiile interactive se referă la descifrarea naturii
intime a inducţiei hipnotice şi a transei hipnotice. Hilgard
dedică o atenţie specială naturii relaţiei hipnoterapeut -
subiect în cadrul şedinţelor de hipnoză. La începutul terapiei,
subiectul aduce cu sine „bunăvoinţa” pentru trăirea unei
experienţe de tip hipnotic. Inducţia hipnotică iniţială este
destul de impersonală şi, în mod teoretic, un subiect poate fi
hipnotizat de orice persoană.
Pe parcursul desfăşurării terapiei, inducţiile repetate ale
aceluiaşi hipnotizator vor determina apariţia unor relaţii
transferenţiale, atât pozitive, cât şi negative. Calităţile
specifice ale hipnotizatorului (vocea, tonalitatea sa) vor activa
tipare specifice din trecutul pacientului şi se vor extinde până
în momentul în care hipnotizatorul îi va reaminti de persoane
semnificative din viaţa sa.
Afirmaţiile de stare au în vedere starea hipnotică propriu-
zisă. În inducţie, Hilgard se foloseşte de metafora
„observatorului ascuns” pentru a denumi partea inconştientă a
psihismului, disociată de cea conştientă. Când subiectul intră
în hipnoză, sunt înlăturate o serie de controale şi monitorizări
normale, astfel încât mişcările motorii sunt trăite ca
involuntare, memoria şi percepţia sunt distorsionate.
Autorii celei de a doua orientări (Barber, 1969; Sarbin şi
Coe, 1972; Spanos, 1991) consideră că situaţia hipnotică este
mai bine explicată ca interacţiune socială. Atât hipnotizatorul,
cât şi subiectul îşi asumă anumite roluri. Este suficient ca o
situaţie să fie definită de tip hipnotic pentru ca reacţia
subiectului la testele de susceptibilitate hipnotică să fie mai
intensă. Referitor la variabilele subiecţilor, există o strânsă
legătură între atitudinea acestora faţă de hipnoză şi
convingerile pe care le au despre susceptibilitatea lor
hipnotică. Aprecierea dacă o persoană consideră că a fost
hipnotizată depinde nu numai de ceea ce crede acea persoană
că este specific pentru hipnoză, dar şi de ceea ce ea consideră
că ar corespunde dorinţei hipnotizatorului.

166
 După Dafinoiu (1996), în lumina acestei concepţii,
„hipnoza există, dar ca etichetă pentru un context, mai
degrabă decât ca stare alterată a conştiinţei”. De fapt, autorii
teoriei non-stării hipnotice înlocuiesc o metaforă (cea de
„stare” sau de „transă”) cu o alta, cea de „rol”, fără ca prin
aceasta să se dea un răspuns la problema referitoare la
diferenţele interindividuale. De asemenea, nu oferă o
explicaţie suficient de plauzibilă pentru situaţiile în care
transpunerea în rol se realizează printr-un mecanism de
autohipnoză sau se produce în mod spontan.
În ultimul timp, hipnoza a fost definită ca o comutare la
nivel emisferic (activarea emisferei drepte şi dezactivarea
celei stângi). Starea hipnotică se caracterizează prin
modificări ale percepţiei spaţiului şi timpului, modificări ale
proceselor cognitive (capacitate de testare a realităţii mai
redusă, sugestibilitate şi creativitate crescută, o mai mare
toleranţă la ambiguitate), procesare simultană şi paralelă a
informaţiei, în locul procesării lineare.
Unestahl (1987, cit. din I. Holdevici, 2010) consideră că
este prematur să definim hipnoza ca o comutare la nivel
emisferic. Autorul propune utilizarea a două modalităţi
distincte de funcţionare a conştiinţei: modul dominant (D) -
responsabil de realizarea proceselor logice şi modul alternativ
(A) - responsabil de producerea insight-ului, inclusiv a
fenomenelor de tip hipnotic. Din această perspectivă,
fenomenele hipnotice sunt plasate alături de cele de intuiţie,
creaţie, meditaţie.

Profunzimea hipnozei
Cercetătorii fenomenului hipnotic au alcătuit numeroase
scale de evaluare a gradului de susceptibilitate hipnotică. De
obicei, aceste scale se utilizează mai mult în scopuri
experimentale. Clinicienii testează receptivitatea la hipnoză a
pacienţilor prin utilizarea unor probe izolate din cadrul acestor
scale.

167
 Actualmente, în domeniul hipnozei clinice şi
experimentale se utilizează cel mai frecvent scalele de
susceptibilitate hipnotică Standford (SHSS), autori
Weitzenhoffer şi Hilgard (1962) şi Harvard (HGS), autori
Shor şi Orne (1971). Vom reda itemii comparativi ai
susceptibilităţii hipnotice dintre scalele Stanford (forma A) şi
Harvard (Hilgard, 1971).

probe aplicate probe criteriul de notare (după scala

la scala aplicate la Harvard)
Standford scala
(forma A) Harvard
1. oscilaţia  căderea  capul subiectului se apleacă
corpului capului în urma sugestiilor cu cel puţin
5 cm;
2. închiderea  idem  pleoapele subiectului se
ochilor (închiderea închid (ca urmare a inducţiei)
ochilor) înainte ca experimentatorul să
ceară acest lucru;
3. coborârea  idem  coborârea cu cel puţin 15 cm
mâinilor a mâinilor înainte ca
experimentatorul să ceară acest
lucru;
4. imobilizarea  idem  braţul nu se poate ridica mai
braţului mult de 2,45 cm când
experimentatorul îi spune că nu
poate ridica braţul;
5. încleştarea  idem  subiectul nu reuşeşte să-şi
degetelor desfacă degetele atunci când
experimentatorul îi cere acest
lucru;
6. rigiditatea  idem  braţul subiectului se lasă în
braţului jos cu mai mult de 5 cm înainte
de a i se cere să încerce să-şi
îndoaie braţul;
7. apropierea  idem  mâinile sunt la nu mai mult

168
braţelor de 15 cm depărtare una faţă de
alta atunci când
experimentatorul îi cere să
revină la poziţia iniţială a
mâinilor;
8. inhibiţia  inhibiţia  subiectul nu poate mişca
verbală comunicării capul înainte de a i se spune de
(subiectului i către experimentator să oprescă
se sugerează încercarea;
faptul că nu
poate să
mişte capul
în semn de
„Nu!”
9. halucinaţia  idem  subiectul execută mişcări ca
pozitivă (i se şi cum ar dori să alunge musca
sugerează că respectivă;
aude bâzâitul
unei muşte)
10. catalepsia  idem  ochii subiectului rămân
pleoapelor închişi chiar dacă i se
sugerează de către
experimentator să încerce să-şi
deschidă ochii;
11. sugestie  sugestie  subiectul execută în cele din
post-hipnotică post- urmă o mişcare parţială ca şi
(schimbare de hipnotică (i cum ar dori să-şi atingă glezna;
scaune) se sugerează
că îşi atinge
glezna)
12. amnezia  idem  subiectul reproduce în 3
post-hipnotică minute cel mult 3 probe (sau
mai puţin) înainte de a
comanda încetarea amneziei.

Hipnotizabilitatea

169
 Hipnotizabilitatea reprezintă aptitudinea unui subiect de a
atinge un anumit nivel sau o anumită profunzime a stării
hipnotice. Hipnotizabilitatea constituie un dat al personalităţii
relativ stabil care depinde de subiectul hipnotizat, nu de
experimentator. În literatura de specialitate se specifică faptul
că aproximativ 80% din persoane sunt hipnotizabile, dintre
care 3-10% pot atinge o transă profundă (J. Hoareau, 1993).
Identificarea factorilor care influenţează hipnotizabilitatea
reprezintă una dintre cele mai importante probleme ale
fenomenologiei hipnotice.
Vârsta
Vârsta minimă pentru a fi hipnotizat se situează între 5-6
ani. La 7 ani, copiii sunt în general foarte buni subiecţi,
hipnotizabilitatea lor crescând progresiv, pentru a atinge un
maximum la pubertate. Perioada 14-21 de ani este considerată
a fi cea mai indicată pentru o inducţie rapidă, putându-se
atinge o mare profunzime a stării hipnotice. Cercetătorii susţin
că hipnotizabilitatea descreşte treptat cu vârsta adultă.
Sexul
Nu se constată nici o diferenţă notabilă în ceea ce priveşte
sexul subiectului (sau al hipnoterapeutului) referitoare la
hipnotizabilitate.
Coeficientul de inteligenţă
Datele experimentale au evidenţiat existenţa unei corelaţii
pozitive slabe între hipnotizabilitate şi inteligenţă, ceea ce
pledează în favoarea ideii că subiecţii mai inteligenţi pot să
reacţioneze mai bine la sugestii hipnotice (Weitzenhoffer,
1963). Totuşi, doi subiecţi care posedă acelaşi coeficient de
inteligenţă pot avea aptitudini diferite în ceea ce priveşte
capacitatea lor de a atinge o stare hipnotică. Subiecţii cu
deficit mintal sunt greu hipnotizabili, fără a putea preciza însă,
pragul minimal care să permită intrarea în transă. Condiţia
este ca subiectul să poată înţelege instrucţiunile
hipnotizatorului şi să se poată concentra asupra lor.
Profesia, naţionalitatea, rasa

170
 Unele studii arată faptul că persoanele care ar desfăşura o
activitate monotonă se dovedesc a fi mai hipnotizabile decât
altele. Artiştii (cărora li se atribuie o mare capacitate
imaginativă) şi oamenii de ştiinţă (cu o gândire analitică
dominantă) înregistrează scoruri scăzute de hipnotizabilitate.
Considerăm că aceste diferenţe se datorează mai degrabă
existenţei unor factori specifici de personalitate decât unei
profesii anume.
În ceea ce priveşte naţionalitatea, se afirmă că popoarele
latine ar fi mai hipnotizabile decât cele anglo-saxone. De
asemenea, asiaticii şi indienii ar fi subiecţi mai buni pentru
hipnoză decât europenii.
Hipnotizabilitatea şi personalitatea
Niciun studiu nu a permis definirea unui „profil de
personalitate” care să permită o anumită predicţie cu privire
la capacitatea unui subiect de a fi hipnotizat. Ar putea fi vorba
despre un talent, cum este cel pentru muzică sau desen
(Hilgard, 1968).
În general, se consideră că persoanele hipnotizabile sunt
mai sociabile, mai atrase spre grup, capabile de înfruntare şi
căutătoare de experienţe noi, inedite. Deşi nu există nicio
corelaţie între imaginaţie şi hipnotizabilitate, absenţa
imaginaţiei este un predictor al unei hipnotizabilităţi reduse.
Personalitatea hipnoterapeutului
În privinţa motivaţiilor care îl determină pe un terapeut să
practice hipnoza, acestea pot fi extrem de variate. Autorii
semnalează o dorinţă inconştientă de putere „magică” asupra
pacientului şi o nevoie de a juca un rol parental atotputernic.
Hoareau (1993) remarcă o tendinţă spre histrionism a
terapeutului, precum şi o nevoie paradoxală de intimitate şi
distanţare faţă de pacient.

Vizualizarea şi imageria mintală

Tehnicile de vizualizare şi-au făcut proba în S.U.A. prin
contribuţiile lui Carl Simonton (1980). Radiolog şi oncolog, le

171
cerea pacienţilor în timpul şedinţelor de radioterapie să-şi
vizualizeze tumora şi efectele razelor asupra ei. Rezultatul
consta în obţinerea unei remisiuni cu o durată mai mare şi cu
efecte secundare considerabil diminuate.
Vizualizarea permite cel mai adesea practicarea unor
exerciţii fizice imaginare, folosite în tehnicile de reeducare la
pacienţii aflaţi după o lungă perioadă de imobilizare. De
asemenea, îşi poate găsi o aplicaţie importantă în tehnica
desensibilizării prin imaginaţie dirijată (aflat în stare de
relaxare, subiectului i se cere să-şi reprezinte situaţia
generatoare de anxietate). Scopul este acela de a permite
pacientului să retrăiască „pozitiv” situaţia anxiogenă.

„Structura hipnozei”
 convorbirea preliminară
 inducţia propriu-zisă
 adâncirea transei hipnotice
 dehipnotizarea (convorbirea post-hipnotică)

Convorbirea preliminară
Are o mare importanţă în buna desfăşurare a terapiei prin
hipnoză. Se vor discuta opiniile şi convingerile pacientului în
legătură cu hipnoza. În cazul în care pacientul afirmă că nu
poate fi hipnotizat, terapeutul nu trebuie să prindă mingea
care i se aruncă şi să nu se angajeze într-o discuţie
contradictorie.
Dorinţa de performanţă a pacientului, cu efecte negative
asupra instalării transei, poate fi diminuată utilizând analogia
lui Erickson: „Te simţi ca şi cum te-ai afla într-o sală de
aşteptare şi nu eşti atent la nimic.”
Înainte de a se trece la inducţia propriu-zisă,
experimentatorul testează gradul de receptivitate la hipnoză al
subiectului. În acest sens, pot fi utilizate probe de tipul
oscilaţiei corpului, încleştării degetelor, catalepsiei
pleoapelor, rigidităţii braţului etc. din scalele de

172
susceptibilitate hipnotică Standford (SHSS) sau Harvard
(HGS).
Pentru exemplificare, oferim testul oscilaţiei corpului.
Subiectului i se cere să stea în picioare, la un pas faţă de
un perete şi să-şi relaxeze toţi muşchii. Instructajul care i se
dă este următorul:
„Închide ochii uşor şi relaxează-te cât mai bine. Poţi fixa
punctul de la rădăcina nasului între ochi pentru a obţine o
relaxare cât mai bună. Eu voi pune mâinile pe umerii tăi şi
vei simţi cum mâinile mele te trag tot mai mult pe spate. Lasă-
te condus de acest gând. Nimic rău nu se poate întâmpla. Eu
voi sta în spatele tău şi te voi prinde…”.
Sunt susceptibili la hipnoză acei subiecţi care au tendinţa
de a-şi înclina corpul în direcţia sugerată.

Inducţia hipnotică propriu-zisă

Presupune concentrarea pe un obiect de dimensiuni mici,
pe un stimul monoton (pendul, metronom), pe o anumită zonă
a corpului, cât şi administrarea unor formule sugestive de
calm, relaxare, somnolenţă. În timpul inducţei hipnotice,
terapeutul contribuie la sărăcirea stimulărilor senzoriale ale
subiectului (prin limitarea mişcărilor corporale) şi sparge
tiparul relaţiilor adaptative normale ale acestuia, creând o
atmosferă „magică”.
În cazul hipnozei ericksoniene, metodele de inducţie sunt
informale. De pildă, se poate porni inducţia cu ceea ce
pacientul are deja în minte (propriul simptom), cu relatarea
unei povestiri metaforice sau utilizarea unui ritual de
transformare şi însănătoşire.

Adâncirea transei hipnotice

Se realizează prin diferite tehnici: reprezentarea unei
monede sau a unei medalii care se scufundă uşor în apă,
aplicarea unor „pase” lente deasupra corpului (Hoareau,
1993), tehnica numărării (Hartland, 1971), concentrarea pe

173
propria respiraţie, tehnica „treptelor” sau a „covorului
zburător” (pentru copii).
În această fază se administrează sugestiile terapeutice
specifice pentru care a fost indusă hipnoza.
Tehnica sugestiilor directe este folosită în hipnoza
tradiţională. De exemplu, în cazul unei persoane
supraponderale, sugestia terapeutică ar putea fi de tipul: „De
acum înainte, atunci când vei mânca, te vei sătura foarte
repede. Hrana îţi va fi indiferentă”.
Sugestiile indirecte sunt sugestii deschise care au în
vedere activarea resurselor latente în scopul autoînsănătoşirii.
Reluând exemplul, terapeutul îi poate sugera pacientei o
situaţie magică de tipul: „Îţi imaginezi cum treci prin uşi din
ce în ce mai strâmte care îţi provoacă subţierea corpului”.

Dehipnotizarea
Dehipnotizarea se realizează într-un mod gradat, printr-o
numărătoare inversă. Hartland (1971) propune următoarea
procedură:
„Imediat voi începe să număr de la 5 la 1. Când voi
ajunge cu numărătoarea la 1, vei fi complet treaz. Vei reveni
cu plăcere la starea ta obişnuită de veghe. Te vei simţi bine,
înviorat, odihnit, ca după un somn bun.
5 - Vei reveni curând din relaxare, 4 - Revii încet la
normal, 3 - Revii tot mai mult, 2 - Când voi ajunge cu
numărătoarea la 1 îţi vei reveni complet, 1 - Acum eşti pe
deplin treaz, ai mintea limpede, clară …”.
Reţinem faptul că hipnoza nu este o psihoterapie în sine,
dacă nu este integrată într-un sistem terapeutic ori dacă nu
este asociată cu sugestii terapeutice specifice. Practicarea
ocazională a hipnozei poate fi un exerciţiu util pentru fiecare
psihoterapeut, permiţându-i acestuia să-şi varieze atitudinile,
să nu se „anchilozeze” într-un ortodoxism al unui anumit tip
de abordare psihoterapeutică. Tehnica hipnotică este atât de
adaptabilă şi flexibilă, încât facilitează adesea intervenţiile

174
altor tehnici provenite din şcoli variate de psihoterapie. De
asemenea, tehnica hipnotică permite accelerarea stabilirii şi
intensificării relaţiei terapeutice. Hipnoza se foloseşte cu
succes atât în faza de investigare a conflictelor, cât şi în etapa
finală, atunci când sunt administrate sugestii cu caracter
general de întărire a Eu-lui pacientului.

Studii de caz
Vom prezenta două studii de caz menite să ilustreze
modul în care pot fi structurate şedinţele de hipnoterapie (O.
Gîrlaşu-Dimitriu, 1994).
Alina, în vârstă de 23 de ani, studentă, se prezintă la
cabinetul de psihoterapie pentru a urma „câteva şedinţe de
hipnoză” în vederea tratării tricotilomaniei care o afectează.
Conform DSM-IV-R (APA, 2000) sunt stabilite următoarele
criterii de diagnostic pentru această tulburare:
a. incapacitate recurentă de a rezista impulsurilor de
avulsiune a părului propriu, ducând la o pierdere notabilă a
părului;
b. creşterea senzaţiei de tensiune imediat înaintea
avulsiunii părului;
c. senzaţie de relaxare atunci când îşi smulge părul;
d. nu există nici o asociere cu o inflamaţie preexistentă a
tegumentelor şi nu apare ca răspuns la idei delirante sau
halucinaţii.
Din anamneză reiese faptul că tulburarea a debutat în jurul
vârstei de 6 ani. Copilăria i-a fost marcată de neînţelegerile
dintre părinţi, finalizate prin divorţul lor. „Mă temeam ca
mama să nu renunţe la mine”.
Multă vreme, Alina a negat acest comportament,
încercând să ascundă sau să camufleze aria afectată de la
nivelul scalpului. Pierderea părului este caracterizată prin
şuviţe scurte, rupte care apar împreună cu firele de păr
normal.

175
 Chestionarele de personalitate pun în evidenţă o
structurare de tip accentuat a personalităţii, caracterizată prin
instabilitate psihică - tendinţe slabe spre moderate, emotivitate
- tendinţe moderate.
Şedinţa 1. A debutat cu explicarea în ce constă
hipnoterapia, spunându-i-se pacientei că tratamentul va fi
gradat, iar succesele se vor instala treptat. Au fost realizate
pentru început exerciţiile de greutate şi căldură din cadrul
antrenamentului autogen Schultz.
Şedinţele 2-3. S-au aplicat două teste pentru măsurarea
gradului de susceptibilitate hipnotică şi anume, testul
încleştării degetelor şi al catalepsiei pleopelor. Alina a
reacţionat la ambele teste, mai mult, devine conştientă de
faptul că poate obţine beneficii psihologice importante
rezultate din starea hipnotică. S-a realizat exerciţiul calmării
respiraţiei din cadrul antrenamentului autogen Schultz.
Relatările pacientei aflate în stare de relaxare: „Trupul
meu parcă dormea, dar mintea îmi rămânea deosebit de
vioaie”; „Vocea dvs. intra în urechea mea şi îmi umplea tot
capul”.
Şedinţele 4-5-6. Au fost dedicate aprofundării transei
hipnotice. S-a folosit tehnica bazată pe numărare, asociată cu
o tehnică de imagerie vizuală (coborârea scării). S-a obţinut o
stare de transă uşoară caracterizată prin catalepsie oculară,
catalepsia membrelor şi anestezie („mâna în mănuşă”). Au
fost administrate următoarele sugestii ţintite:
„Încetezi să-ţi mai rezolvi propriile probleme prin
smulgerea părului”;
„Ai un control perfect asupra mişcărilor mâinilor tale”;
„Muşchii feţei se relaxează perfect, începând cu rădăcina
firului de păr şi până la bărbie”;
„Asociezi smulgerea părului cu o senzaţie de durere şi de
tensiune”.
Treptat, ideile sugerate în stare de transă hipnotică au fost
prescurtate, simplificate într-o formă care să păstreze

176
esenţialul şi care să fie repetată şi-n afara contextului
terapeutic:
„Smulgerea părului - durere şi tensiune”;
„Mă controlez perfect în orice situaţie”.
Şedinţele 7-8. După o absenţă de o săptămână, Alina
revine la cabinet şi relatează: „Acum duc mâna spre firele de
păr, dar nu le mai smulg”.
S-a reluat tehnica tensiunii condiţionate în urma tentativei
de smulgere a părului şi s-a aplicat metoda întăririi Eu-lui a
lui Hartland. Au fost administrate o serie de sugestii menite să
ducă la creşterea încrederii în sine, precum şi la reducerea
anxietăţii:
„Eviţi situaţiile generatoare de stres”;
„Te eliberezi de condiţionările negative din trecut”;
„Faci zilnic exerciţii de relaxare”.
Şedinţele 9-10. Au fost folosite elemente din tehnica
imaginii ideale (Graham, 1990) menite să ducă la formarea
imaginii pozitive faţă de propria persoană. În acest sens, a fost
utilizată metoda oglinzii.
„Într-o poziţie comodă, te relaxezi profund, tot mai
profund. Acum îţi imaginezi că ai o oglindă în spate şi una în
faţă. Arunci o privire rapidă în oglinda din spate şi ai
imaginea ta nedorită (îţi smulgi părul, eşti anxioasă, lipsită
de încredere în tine). Apoi priveşti în oglinda din faţă şi ai
imaginea clară a persoanei care doreşti să fii (stăpână pe
tine, cu un păr frumos, strălucitor, pe care îl laşi să crească
în voie). Acum te identifici cu imaginea pozitivă a persoanei
care doreşti să fii şi trăieşti un sentiment corespunzător de
bine şi de calm interior”.
Şedinţele 11-12. Au fost dedicate evaluării progreselor
făcute de Alina în timpul tratamentului. Pacienta consideră
terapia aplicată utilă şi-şi exprimă dorinţa de a practica
independent antrenamentul autogen Schultz, precum şi o
tehnică de autohipnoză.

177
 S-a constatat faptul că debutul tricotilomaniei a fost legat
de „pierderea” tatălui prin divorţul părinţilor, iar exacerbările
tulburării se datorau perturbării relaţiilor dintre mamă şi
pacientă. Actualmente, Alina este căsătorită şi se găseşte într-
un climat afectiv securizant. În partea finală a terapiei,
partenerul ei a fost inclus în programul terapeutic, fiind sfătuit
să recurgă la un sistem de recompense/întăriri în faţa
eforturilor soţiei sale. Deşi sunt cunoscute exacerbările
frecvente ale tricotilomaniei, timp de aproximativ o jumătate
de an, Alina nu a mai prezentat această tulburare.

O altă pacientă, Dana, în vârsta de 27 de ani, studentă, se

prezintă la cabinetul de psihoterapie pentru tratarea unei
bulimii nervoase. Criteriile de diagnostic ale acestui tip de
tulburare sunt următoarele:
a. episoade recurente de exces alimentar;
b. sentimentul de lipsă de control asupra
comportamentului alimentar;
c. persoana se angajeaza regulat fie în vomare
autoprovocată, uz de laxative şi diuretice, dietă strictă sau
post, fie în exerciţii viguroase pentru a preveni creşterea în
greutate;
d. preocupare excesivă, persistentă pentru conformaţia şi
greutatea corpului.
Din anamneză reiese faptul că tulburarea a debutat în
urmă cu trei ani de zile, la puţin timp după căsătorie. De
asemenea, se aduce în discuţie tendinţa mamei pacientei de a
o supraalimenta în copilarie. În acest mod, s-a realizat o
condiţionare timpurie de tipul: orice situaţie stresantă de viaţă
este asociată de pacientă cu hrană - considerată drept sursă de
securizare („Hrana în exces îmi dă impresia de certitudine”).
Chestionarele de personalitate pun în evidenţă o structurare de
tip accentuat a personalitaţii caracterizată prin anxietate -
tendinţe slabe spre moderate, depresie - tendinţe moderate,
A fost propus un program terapeutic structurat în trei faze:

178
1. faza de pregătire a schimbării;
2. faza intermediară, orientată asupra comportamentului
bulimic însuşi;
3. faza finală, care constă în asigurarea pe termen lung a
rezultatelor.
Sedinţele s-au desfăşurat bisăptamânal, durata totală a
terapiei fiind de 3 luni de zile. Prezentăm descrierea unor
sedinţe de terapie şi a modului în care au fost aplicate
tehnicile terapeutice.
Şedinţele 1-2. Au fost dedicate fazei de pregătire a
schimbării, prin parcurgerea următoarelor etape:
 selecţia si precizarea scopurilor şi a duratei terapiei;
 stabilirea unui autocontrol asupra tiparului alimentar,
prin intermediul unei agende în care pacienta notează
alimentele ingerate;
 concentrarea asupra senzaţiei gustului hranei şi asupra
senzaţiei de saţietate;
 reducerea frecvenţei vomismentelor, prin fixarea unui
număr maximal şi stabilirea orarului lor;
 reducerea ritmului ingestiei (prin numărarea
înghiţiturilor);
 identificarea stimulilor susceptibili de a determina
excesul alimentar.
Şedinţele 3-4-5. S-a făcut trecerea la faza intermediară
orientată asupra comportamentului bulimic însuşi. A fost
utilizată tehnica hipnoanalitică a semnalului ideomotor care
constă în executarea unor mişcari (de exemplu, utilizarea
degetului arătător) pentru exprimarea unor răspunsuri pozitive
sau negative.
Concluziile rezultate în urma aplicării acestei tehnici,
precum şi din psihoterapia verbală realizată ulterior, au fost
următoarele:
 Hrana devine pentru pacientă un răspuns pozitiv la
orice stare afectivă negativă;

179
  Teama inconştientă de a nu se identifica la maturitate
cu mama sa care este o persoană supraponderală;
 Instalarea unei stări afective negative si autocritică în
urma unui episod de exces alimentar;
 Diminuarea pulsiunii sexuale ca urmare a recurgerii la
vărsăturile autoprovocate.
Şedinţele 6-7-8. S-au utilizat tehnici de imagerie mintală
centrate pe conştientizarea imaginii corpului. Au fost utilizate
metafore terapeutice de tipul:
 urcarea unei scări dintr-un imobil şi pierderea de
kilograme la fiecare etaj;
 vizualizarea propriului corp pe o plajă, într-un costum
de baie;
 imaginarea unei situaţii magice care provoacă
subţierea: trecerea prin uşi din ce în ce mai strâmte.
Şedinţele 9-10-11. Au fost administrate sugestii cu
caracter general de întărire a Eu-lui, de tipul:
„Te simţi bine în propriul corp”;
„Dai la o parte fricile inutile”;
„Inspirând şi apoi expirând profund, îndepărtezi
tensiunea”.
Actualmente, Dana a căpătat un control mai bun asupra
propriului comportament alimentar. De asemenea, practică
unele tehnici de relaxare însuşite de-a lungul desfăşurării
terapiei şi consideră că se simte mult mai bine în propriul său
corp.

3. Şcoala lui Milton H. Erickson

Fondator al Societăţii americane de hipnoză clinică,
profesor de psihiatrie la Universitatea Wayne State
(Massachusetts), lucrările sale au avut o influenţă
considerabilă asupra Şcolii de la Palo Alto. Membrii
Institutului de Cercetări Mintale (Watzlawick, Bateson, Haley
şi Weakland) îl consideră pe M. Erickson (1901-1980) drept
părintele terapiei familiale şi al abordărilor paradoxale.

180
Tehnica sa de inducţie hipnotică, fondată în exclusivitate pe
limbaj şi pe practicarea hipnozei în calitate de terapie scurtă, a
permis deschiderea unor noi căi în domeniul psihoterapiei,
precum şi naşterea a ceea ce se cheamă terapia strategică.
Terapia strategică elaborată de Erickson înlătură
prejudecata conform căreia hipnoza ar fi o stare pasivă şi
regresivă aflată sub controlul terapeutului. În această
perspectivă, psihoterapia aparţine în întregime pacientului,
terapeutul furnizându-i doar posibilitatea şi contextul de a o
realiza.
În hipnoza ericksoniană, inconştientul are o altă
semnificaţie decât cea oferită în psihanaliză. „Inconştientul
este tot ceea ce nu este conştient”. Acesta reprezintă
ansamblul tuturor mecanismelor care realizează sinteza
noastră personală. Inducţia ritualizată dispare, lăsând locul
unei conversaţii iniţiate prin intermediul metaforelor,
poveştilor, anecdotelor, simbolurilor sau ritualurilor.
Terapia ericksoniană recunoaşte faptul că pacientul se
„vindecă” singur. Terapeutul doar îl direcţionează pe pacient
să-şi descopere şi să-şi folosească propriile resurse interioare.
Activitatea terapeutică a lui M. Erickson a introdus
conceptul de limbaj injonctiv în câmpul psihoterapiei. În cea
de-a doua parte a activităţii sale profesionale, Erickson a
utilizat tot mai mult prescripţiile comportamentale directe în
afara transei hipnotice, în scopul dobândirii schimbării
terapeutice.
În general, în psihoterapiile tradiţionale se utilizează
limbajul indicativ sau descrierea, explicaţia, confruntarea,
interpretarea. Acesta este limbajul ştiinţei clasice şi al
cauzalităţii lineare. Indicativul este un mod verbal personal şi
predicativ care exprimă o acţiune, o întâmplare sau o stare
prezentată de vorbitor ca un fapt realizat în trecut, prezent sau
viitor. Pe de altă parte însă, limbajul indicativ nu se potriveşte
foarte bine descrierii fenomenelor sistemice şi nonlineare (aşa
cum sunt relaţiile interumane). Ne punem întrebarea, ce alt tip

181
de limbaj ar putea fi folosit în situaţia terapeutică? Un răspuns
în acest sens vine din partea lui G. S. Brown (1973) care
introduce pentru prima dată conceptul de limbaj injonctiv.
Injoncţiunea se referă la o presiune sau la o intervenţie
puternică asupra cuiva, este un ordin precis, formal. Forma
primară a comunicării matematice nu este descrierea, ci
injoncţiunea. La fel şi în arta gătitului, în care gustul unei
prăjituri, deşi indescriptibil literalmente, poate fi comunicat
cititorului sub forma unui set de injoncţiuni, respectiv reţeta
prăjiturii. Muzica este o artă similară. Compozitorul nu îşi
propune să descrie setul de sunete pe care le are în minte, nici
setul de sentimente asociate cu acestea, dar notează un set de
comenzi la care, dacă muzicianul se va supune, poate rezulta o
reproducere a experienţei iniţiale a compozitorului (G.
Nardone şi P. Watzlawick, 2005)
Psihoterapia clasică şi-a petrecut cea mai mare parte din
timp în scopul de a-l învăţa pe pacient un limbaj „nou”,
respectiv conceptualizările şcolilor din care terapeutul făcea
parte. Doar atunci când pacientul începea să gândească în
termenii acestei epistemologii, schimbarea terapeutică
devenea posibilă. Fireşte, acest proces putea să dureze mult
timp. Din contră, în formele actuale de psihoterapie,
terapeutul învaţă limbajul pacientului şi modul în care acesta
îşi construieşte realitatea, reducându-i astfel rezistenţa la
schimbare.
Principiile limbajului terapeutic ericksonian s-au născut
din metodele utilizate de Erickson în inducţia transei
hipnotice. Nardone şi Watzlawick (2005) afirmă: „În inducţia
transei, Erickson imita stilul perceptiv şi comunicaţional al
pacientului, preluând gradat şi uşor controlul, până când
pacientul intra în transă hipnotică”.
Bandler şi Grinder (1975) au denumit această strategie de
comunicare „tracing technique”. Autorii programării
neurolingvistice au descoperit că în prima întâlnire
terapeutică, Erickson adopta stilul de limbaj şi conceptele

182
personale cu privire la realitate utilizate de pacientul său. Mai
mult, el imita formele comunicării nonverbale ale pacientului,
în scopul de a-l face pe acesta să se simtă cât mai în largul
său. În acest mod, reuşea să-l influenţeze în mod gradat, prin
intermediul sugestiilor şi instrucţiunilor paradoxale,
provocând schimbarea pacientului în direcţia însănătoşirii.
Încă din antichitate a fost luată în considerare eficienţa
tehnicilor de persuasiune. În „Elogiu către Alexandru”,
Aristotel spunea că dacă vrei să convingi pe cineva de ceva,
trebuie să-i foloseşti propriile argumente. Mai recent,
psihologia experimentală a demonstrat că fiinţele umane sunt
atrase şi influenţate de lucruri care le sunt familiare sau sunt
similare cu ei înşişi. Din perspectiva psihologiei sociale, R.
Cialdini (1984) a studiat diverse strategii de persuasiune şi
într-un studiu al său cu privire la tehnicile de vânzare, a
constatat că agenţii de vânzare care seamănă într-un anume
mod cu clienţii lor, încheie mult mai rapid contractele.
Această asemănare poate fi în termeni de vârstă, religie, idei,
limbaj, preferinţe. Clienţii nu realizează că agenţii de vânzări
sunt antrenaţi să imite limbajul lor şi să intre în rezonanţă cu
ei, pentru a găsi tocmai acele puncte de contact interpersonal,
utilizate în scopul de a-i determina pe clienţii lor să semneze
contractul. Cialdini a găsit de asemenea rezultate interesante
în privinţa utilizării tehnicilor de persuasiune, pentru a câştiga
consimţământul sau acceptul populaţiei ţintă cu privire la un
produs sau la o anumită categorie de servicii. Succesul multor
companii de publicitate se datorează faptului că ele reflectă, în
strategiile de promovare utilizate, stilul de viaţă şi limbajul de
zi cu zi al populaţiei ţintă.
Utilizarea limbajului injonctiv ocupă un loc central în
hipnoterapie. De fapt, sugestiile hipnotice nu sunt altceva
decât injoncţiuni de a ne comporta ca şi cum ceva ar fi real.
Cu alte cuvinte, injoncţiunile pot construi realităţi (Nardone şi
Watzlawick, 2005). Există numeroase exemple din diverse
domenii ale ştiinţei, precum şi din viaţa de zi cu zi, care ne

183
arată că noi utilizăm mereu presupuneri nedovedite sau greu
de dovedit şi care ne conduc la rezultate practice, concrete. De
pildă, ideea radicalului din numere negative este fictivă. Cu
toate acestea, matematicientii, fizicienii şi programatorii o
includ în ecuaţiile lor şi ajung la rezultate concrete.
Revenind la domeniul psihoterapiei, să nu uităm faptul că
marea majoritate a problemelor pe care vrem să le schimbăm
nu sunt în legătură cu proprietăţile obiectelor sau situaţiilor -
realitatea de prim ordin (Watzlawick, 1976), ci sunt în
legătură cu semnificaţia, sensul şi valoarea pe care le atribuim
acestor obiecte sau situaţii - realitatea de ordin secund.
Filosoful grec Epictet spunea: „Oamenii nu sunt afectaţi de
ceea ce li se întâmplă, ci de cum înţeleg ei ceea ce li se
întâmplă”. Cei mai mulţi dintre noi cunoaştem diferenţa
dintre un optimist şi un pesimist: optimistul vede întotdeauna
partea plină a paharului, iar pesimistul pe cea goală. Sticla
umplută cu ceva lichid în ea este realitatea de prim ordin. Dar,
rezultă două realităţi de ordin secund, cu alte cuvinte, două
lumi diferite, lumea optimistului şi cea a pesimistului. Din
această perspectivă constructivistă, putem spune că toate
terapiile sunt preocupate să aducă schimbări în modul în care
oamenii şi-au construit realităţile de ordin secund (de care
sunt în întregime convinşi că există cu adevărat). Dacă o
schimbare de ordin prim nu modifică sistemul de credinţe
fundamentale ale pacientului şi se axează mai mult pe o
ameliorare tranzitorie a simptomelor, schimbările de ordin
secund sunt transformative şi promovează schimbarea
(Nardone şi Watzlawick, 2005).
În hipnoza ericksoniană, întrebarea fundamentală de la
care se pleacă în demararea terapiei este următoarea: Ce vrem
să comunicăm pacientului pentru a accelera schimbarea?
Scopurile terapeutice derivă din răspunsul la această întrebare.
În acest sens, stabilirea sarcinilor este o metodă excelentă de
accelerare a progresului terapeutic. În cadrul hipnozei
ericksoniene, se consideră că schimbarea în terapie este un

184
proces care ţine de reasocierea vieţii interne a pacientului.
Prin urmare, resursele interne ale acestuia vor fi rearanjate la
nivel experienţial şi recontextualizate. După J. Zeig (2006),
acest proces complex poate fi analizat punându-se în evidenţă
aspectele care vizează stabilirea scopurilor în terapie.
În hipnoza ericksoniană, ne interesează „strategiile”
sociale şi interpersonale pe care pacientul le utilizează pentru
a-şi construi propria depresie, anxietate sau nesiguranţă de
sine. Din perspectiva psihiatriei, depresia este o tulburare a
creierului. Din perspectiva constructivismului social,
„depresia” este o etichetă utilizată pentru a descrie un
complex fenomenologic. Prin urmare, un terapeut ericksonian
poate crea o „hartă” fenomenologică a modului în care
pacientul îşi „construieşte” propria depresie. Din această
pespectivă, depresia este concepută ca o serie de acţiuni
intrapsihice şi sociale: se poate „face” depresie orientându-ţi
atenţia spre interior versus exterior, devenind inactiv versus
activ social, trăind mai degrabă în trecut decât în prezent,
selectând aspectele negative ale existenţei şi accentuând
devalorizarea şi autoînvinovăţirea. În cadrul acestui model,
clinicianul stabileşte fenomenologia „depresiei”, văzută ca un
set de componente descriptibile.
Un alt aspect de care ţinem seama în stabilirea scopurilor
se referă la întărirea aspectelor pozitive şi a resurselor
pacientului. El este ajutat să-şi descopere forţele interioare
nebănuite, fiind orientat în terapie către un viitor mult mai
constructiv. „Starea” soluţiei la problema pacientului îşi are
propria sa fenomenologie. Prin urmare, se poate crea o „hartă”
fenomenologică a stării soluţiei, incluzând componente
psihologice şi sociale.
În terapia ericksoniană se pune accent pe întărirea
autodeterminării pacientului. Jay Haley (1976) a explicat cu
înţelepciune că psihoterapia este o problemă, nu o soluţie.
Scopul este de a-i îndepărta pe pacienţi de psihoterapie şi de

185
a-i întoarce înapoi la cursul normal al vieţii, cât mai curând
posibil.
De asemenea, şcoala lui Erickson promovează utilizarea
tehnicilor sistemice şi interacţionale. Terapeutul va trebui să
caute soluţii care să-i implice pe ceilalţi. Pacienţii au propriile
lor scheme relaţionale şi manifestă diverse probleme în cadrul
unei matrice sociale. Prin urmare, schimbarea ar trebui să
implice în mod constructiv matricea socială a pacientului şi nu
trebuie să ne orientăm exclusiv doar în direcţia schimbării
intrapsihice a acestuia.
Hipnoza ericksoniană îşi propune accesarea asociaţiilor
constructive existente în cazul unui pacient, dar care
momentan sunt inactivate. De pildă, orice fumător ştie cum să
se simtă confortabil fără ţigară, orice persoană anxioasă ştie
cum să se relaxeze şi orice persoană depresivă ştie cum să-şi
schimbe dispoziţia. Rolul terapiei ericksoniene este acela de a
ajuta pacientul să-şi identifice şi să-şi recontextualizeze
propriile resurse, astfel încât acestea să fie accesate în mod
constructiv.
Pe măsură ce terapeutul înţelege modul în care pacientul
îşi „construieşte” problema, poate să delimiteze mai bine
direcţiile de schimbare. Cu alte cuvinte, terapeutul poate să
stabilească fenomenologia problemei pacientului său. Să luăm
din nou depresia ca exemplu. Dacă un pacient este orientat
spre interior, vom găsi o soluţie pentru a fi captat şi absorbit
de lumea exterioară. Pentru a contracara absorbţia sa în trecut,
vom implica pacientul în prezent. Indivizii retraşi pot deveni
implicaţi social. Se pleacă de la premisa că fiecare pacient
dispune de o serie de abilităţi care pot fi accesate în cadrul
terapiei la nivel experienţial. Rolul terapeutului este de a-l
ajuta pe pacient să realizeze şi să consolideze setul său de
abilităţi care conţin soluţia la problema cu care se confruntă.
În general, pacienţii ştiu ce să facă şi cum să procedeze în
direcţia schimbării lor, dar s-ar putea să nu realizeze că ştiu
acest lucru. Se pune întrebarea, cum putem noi ca terapeuţi

186
să-l ajutăm pe pacient să-şi conştientizeze potenţialităţile
latente autocurative de care dispune. Un răspuns se găseşte în
aplicarea tehnicii „împachetării cadoului” (Zeig, 2006).
Sarcinile terapeutice reprezintă o cale de a oferi
pacientului soluţii de vindecare. Există două categorii de
sarcini care pot fi adimistrate unui pacient: sarcini directe-
congruente şi sarcini incongruente. Sarcinile pot fi date în
afara şedinţei de terapie („homework”) sau în timpul şedinţei
de terapie. În plus, notăm faptul că sunt sarcini pe care
pacientul le urmează şi altele pe care le respinge. De
asemenea, sunt sarcini de realizat şi sarcini oferite de terapeut
tocmai în scopul de a activa rezistenţele pacientului la
schimbare, dar care vor conduce în final la rezolvarea
problemei.
Următorul tabel redă utilizarea sarcinilor în psihoterapie,
ca idei de „împachetare a cadoului” (după J. Zeig, 2006).

Sarcini directe-congruente (în afara Sarcini incongruente (în

şedintei de terapie) afara şedinţei de terapie)
Exerciţii Intenţia paradoxală
(Frankl)
Antrenament de Prescripţia simptomului
relaxare/meditaţie/autohipnoză (Weeks şi L’Abate, Zeig)
Training asertiv Creearea ambiguităţii
(Lankton şi Lankton)
Ascultare reflexivă (utilizată în cadrul Utilizarea simbolurilor
cuplurilor) (Erickson)
Notare: liste/autobiografii/istorie Utilizarea ritualurilor
socială/jurnale (Gilligan; van der Hart)
Biblioterapie Utilizarea absurdului
(Keeney)
Voluntariat Încercările dificile (Haley)
Activităţi sociale
Grupuri de suport
Căutarea excepţiilor (de Shazer)
Întrebări miracol (de Shazer)

187
Sarcini directe-congruente (în Sarcini incongruente (în
timpul şedinţei de terapie) timpul şedinţei de
terapie)
Întrebări miracol (de Shazer) Prescrierea simptomului în
stare de hipnoză
Utilizarea fanteziei Sarcini simbolice
Hipnoza Sculptarea problemei
şi orice altă temă pentru acasă
congruentă menţionată mai sus

4. Tehnici de consonanţă terapeutică în programarea

neurolingvistică

În ultimele decenii, programarea neurolingvistică (Neuro

Linguistic Programming - N.L.P.) a deschis noi direcţii de
investigare a căilor de adâncire a comunicării hipnotice
eficiente. De altfel, această abordare îi oferă terapeutului un
arsenal de tehnici menite să faciliteze comunicarea
terapeutică, în scopul producerii modificărilor
comportamentale dezirabile. Se cunoaşte faptul că demersul
hipnotic devine mult mai eficient dacă se utilizează cuvinte şi
fraze cheie extrase din limbajul pacientului. În plus,
comunicarea hipnotică îşi sporeşte valoarea dacă terapeutul
utilizează modalitatea senzorială dominantă a pacientului.
N.L.P. stabileşte criteriile unei comunicări eficiente prin
elaborarea unui metamodel pentru limbaj, menit să permită
accesul la înţelegerea mai profundă a ceea ce spun oamenii.
Autorii acestui sistem (R. Bandler şi J. Grinder, 1982)
valorifică cunoştinţe provenite din şcoala terapeutică a
hipnozei ericksoniene, din terapia sistemică de familie (V.
Satir), din Gestalt-terapie (F. Perls), precum şi din regulile de
funcţionare ale limbajului propuse de gramatica generativă
transformaţională (N. Chomski).
Un vechi dicton afirmă că limbajul este oglinda realităţii.
Perspectiva social-constructivistă afirmă că, dimpotrivă,
cuvintele şi dialogul social în care limbajul se manifestă

188
construiesc realitatea (McNamee, 1992; Wittgenstein, 1953).
Cuvintele vehiculează înţelesuri socialmente construite, iar
explicaţiile pe care le propunem în legătură cu noi, cu ceilalţi
sau cu situaţiile în care ne aflăm se dezvoltă în cadrul
interacţiunii cu ceilalţi.
Programarea neurolingvistică evidenţiază faptul că
limitele limbajului sunt limitele „hărţii” pe care individul o
are despre realitatea în care se află. Interacţiunea prilejuită de
relaţia terapeutică modifică „harta” pacientului prin
intermediul unui „dialog transformaţional” (Sexton, Whiston,
1994), în care reprezentările şi organizarea informaţiilor de
care acesta dispune sunt schimbate prin renegocierea unor noi
premise şi semnificaţii. După I. Dafinoiu (2000), „limbajul
implică nu numai un schimb verbal, el este un proces activ al
adoptării unor poziţii relaţionale şi al unor secvenţe
comportamentale, în funcţie de aspectele importante ale
poveştii fiecăruia”.
În cadrul acestui model, limbajul este utilizat tocmai
pentru a evidenţia limitele limbajului. Activitatea terapeutului
constă în a identifica „modelul lumii“ pe care fiecare persoană
şi-l construieşte, pornind de la propria realitate. Acest model
va fi completat în ideea sporirii posibilităţilor de alegere ale
pacientului. Metamodelul propus îl ajută pe terapeut să
dobândească o înţelegere empatică a universului interior al
pacientului său.
Lingviştii deosebesc două niveluri ale limbajului:
structura superficială şi structura profundă. Dacă structura
superficială este reprezentată de discursul oral sau scris al
unei persoane, structura profundă este discursul nerostit, în
fapt, reprezentarea lingvistică a universului său interior.
Psihoterapeutul descoperă elementele lipsă din discursul
manifest al pacientului, în ideea de a reconstitui cât mai
complet posibil „modelul lumii” pacientului.
Comunicarea în programarea neurolingvistică se defineşte
după următorul model:

189
 Figura 10. Practica comunicării în psihoterapie (P. Sary,
1990)

Sincronizarea

Stabilirea relaţiei

Culegerea de informaţii

Ghidarea terapiei

Observaţia

Stabilirea obiectivului terapeutic

Toate cele şase elemente se află într-o strânsă

interdependenţă. Prin urmare, nu se poate stabili o relaţie
psihoterapeutică eficientă dacă terapeutul nu se sincronizează
cu partenerul său de relaţie, nu îi observă comportamentul
nonverbal şi nu culege informaţiile utile în vederea stabilirii
obiectivului terapeutic, toate aceste elemente permiţând
ghidarea psihoterapiei în direcţia producerii schimbării.
1. Stabilirea relaţiei
În N.L.P., stabilirea unui relaţii terapeutice se realizează
ţinând cont de contextul, cadrul şi gradul de congruenţă
manifestat de psihoterapeut.
2. Sincronizarea
Grinder şi Bandler au observat un fenomen natural care se
produce atunci când doi oameni se află în acord. De pildă,
privind două persoane care se plimbă într-un parc, acestea
adoptă acelaşi ritm de mers. Ascultând două persoane care

190
discută într-un loc public, fără a auzi conţinutul conversaţiei
lor, vom observa că acestea adoptă acelaşi ton şi ritm al vocii.
Plecând de la acest fenomen natural, au fost elaborate tehnici
de sincronizare care să permită crearea şi menţinerea relaţiei
psihoterapeut-pacient. Sunt descrise două tipuri de
sincronizare: nonverbală şi verbală.
Sincronizarea nonverbală poate fi directă sau încrucişată.
Sincronizarea directă se realizează atunci când interlocutorul
reproduce aceleaşi mişcări ale partenerului de discuţie. Atunci
când suntem într-o relaţie empatică cu cineva, corpul nostru
adoptă o postură asemănătoare corpului celuilalt, facem
gesturi similare, respirăm la fel, ritmul vorbirii şi intensitatea
vocii se apropie de cele ale partenerului nostru. Sincronizarea
încrucişată constă în utilizarea unor comportamente analoage
mai degrabă decât identice cu cele pe care dorim să le
reflectăm: de pildă, reflectarea mişcărilor corpului pacientului
prin diverse înclinări ale capului, încrucişarea braţelor prin
încrucişarea picioarelor, reflectarea respiraţiei foarte rapide a
pacientului prin mişcări ritmice ale mâinii aşezate pe braţul
fotoliului etc.
Sincronizarea verbală se referă la reperarea de către
psihoterapeut a registrului senzorial pe care se situează
pacientul în realizarea discursului său verbal. Tehnicile N.L.P.
au la bază ceea ce autorii numesc modalităţi sau submodalităţi
senzoriale care sunt, de altfel, sisteme bazate pe reprezentări.
Există trei modalităţi senzoriale principale: vizuală, auditivă şi
kinestezică, în cadrul acestora funcţionând mai multe
submodalităţi - forme prin intermediul cărora creierul uman
procesează informaţiile.
O afirmaţie de genul: „Văd despre ce este vorba, am deja
o imagine clară cu privire la situaţia descrisă” exprimă
utilizarea unui limbaj vizual; „Îmi sună familiar situaţia
descrisă” - limbaj auditiv; „Mă presează situaţia descrisă, mă
simt ca şi cum aş fi strivit de această situaţie” - limbaj
kinestezic.

191
 Limbajul senzorial reflectă lumea experienţelor
pacientului şi îl determină pe psihoterapeut să înţeleagă în ce
manieră pacientul său îşi structurează experienţele şi
reprezentările. În N.L.P., limbajul senzorial este constituit din
substantive, verbe, adjective şi locuţiuni adverbiale care trimit
la unul dintre cele trei registre senzoriale.
P. Sary (1990) oferă un ghid util terapeutului în vederea
reperării registrului senzorial pe care se situează partenerul
său de comunicare.

VIZUAL

Substantive: perspectivă, viziune, iluminare, optică, unghi,

punct de vedere, aspect, orizont, iluzie, imagine, faţadă,
grafică, ecran, ochire, privire.

Verbe: a ilumina, a vedea, a observa, a vizualiza, a imagina,

a apărea, a zări, a descrie, a detalia, a diminua, a elucida, a
figura, a focaliza, a picta, a scruta, a distinge, a discerne, a
ilustra, a clarifica, a expune, a ilumina, a privi, a ascunde, a
afişa, a arăta, a se întuneca, a se lumina.

Adjective: clar, net, strălucitor, colorat, vag, luminos, mare,

mic, deschis, închis, izolat, îndepărtat, gigantic, nemăsurat,
imens, copleşitor, îngust.

Expresii: a face lumină asupra, a avea în vedere, la o scurtă

privire, la prima vedere, a sări în ochi, bătător la ochi, a
vedea roşu în faţa ochilor, a fi bine văzut.

AUDITIV

Substantive: muzică, cuvinte, discurs, zgomot, strigăt,

şoaptă, neînţelegere, zarvă, audienţă, trăncăneală, ton, voce,

192
bârfă, vorbărie, flecăreală, monolog, dialog, tonalitate, sunet,
ritm melodie, cacofonie, dezacord, ecou, simfonie, cântec,
audiţie.

Verbe: a auzi, a-(şi)spune, a asculta, a urla, a schimba, a

numi, a foşni, a fredona, a amplifica, anunţa, a (se)întreba, a
se exprima, a discuta, a enunţa, a bombăni, a mârâi, a
bodogăni, a declara, a striga, a suna, a răsuna, a dialoga.

Adjective: zgomotos, tăcut, vorbitor, sonor, surd, mut,

vorbăreţ, melodios, oral, disonant, nemaiauzit, vocal.

Expresii: a da tonul, a astupa urechile, a reduce la tăcere, a

fi la unison, cu surle şi trâmbiţe, altfel spus, a pleca urechea,
a face pe surdul, a ţine sub tăcere, a impune tăcere.

KINESTEZIC

Substantive: respiraţie, tensiune, gravitaţie, greutate,

senzaţie, sentimente, presiune, şoc, impact, contact, mişcare,
temperatură, energie, stres.

Verbe: a simţi, a atinge, a palpa, a lovi, a apuca, a strivi, a

amortiza, a se îngreuna, a se încovoia, a apăsa, a presa, a
izbucni, a bate, a tatona.

Adjective: solid, ferm, concret, crispat, paralizat, liber,

entuziast, rece, glacial, moale, dur, sensibil, obositor,
copleşitor, iritat, irascibil, insensibil, sentimental, liniştit,
palpabil, insuportabil.

193
Expresii: a fi cu picioarele pe pământ, a fi sătul până peste
cap, a-şi bate cuie în talpă, a pune degetul pe rană, a fi la un
pas de, a prinde o ocazie, a profita de o ocazie, a pune mâna
în foc.

3. Observaţia
Conform programării neurolingvistice, a observa
înseamnă în acelaşi timp a decoda şi se referă la strângerea de
informaţii nonverbale cu privire la interlocutor.
La nivelul macro-observaţiei se iau în considerare corpul
(postura, mersul, gesturile, mişcările), vocea (tonul, ritmul,
volumul, debitul), respiraţia (abdominală, mediană,
superioară, rapidă, lentă).
La nivelul micro-observaţiei, atenţia se îndreptă asupra
„micro-comportamentelor” feţei, cum ar fi mişcările
muşchilor feţei (tensiunea maxilarului inferior, încreţirea
frunţii, încruntarea sprâncenelor, clipirea ochilor), mişcările
gurii (deschisă sau închisă, rictus mai mult sau mai puţin
pronunţat, dimensiunea, culoarea şi tonusul buzei inferioare),
coloritul pielii (zone albe sau roşii, pigmentarea pronunţată)
şi, bineînţeles, mişcările ochilor.
În N.L.P., mişcările ochilor sunt considerate drept „căi de
acces ocular” şi reflectă modul în care un individ procesează
informaţia. Mişcările ochilor sunt descrise din punctul de
vedere al observatorului, nu al subiectului. În mod schematic,
se consideră că ochii îndreptaţi lateral şi în sus corespund
vizualului, ochii îndreptaţi în zonele laterale corespund
auditivului, zona de jos din dreapta corespunde auditivului
intern („vocea interioară”, „dialogul interior”), iar zona de jos
din stânga corespunde kinestezicului.
Conform spiritului N.L.P., terapeutul ar trebui să se
situeze într-o metapoziţie, având în centrul preocupărilor sale
atât pacientul, cât şi natura relaţiei dintre el şi partenerul său
de comunicare terapeutică.
4. Culegerea de informaţii

194
 Se referă la strângerea informaţiilor verbale, ştiindu-se
faptul că psihoterapia este în primul rând „arta de a pune
întrebări bune”. Întrebările terapeutului vor avea un efect
asupra modelului lumii pacientului său, lărgindu-i această
viziune şi oferindu-i noi alternative comportamentale. Fireşte,
culegerea de informaţii presupune observaţie, ghidare în
direcţia stabilirii şi atingerii obiectivului terapeutic, activităţi
care vin să întărească relaţia terapeutică şi sincronizarea.
În N.L.P. se disting trei tipuri de întrebări (de obiectiv, de
precizie şi cele orientate spre viitor). Ne vom îndrepta atenţia
asupra întrebărilor de precizie care devin pentru terapeut
instrumente utile de accesare a modelului lumii
interlocutorului său.
Întrebările de precizie se referă la generalizările,
omisiunile şi distorsionările identificate în structura
superficială a limbajului utilizat de parternul nostru de
comunicare.

Procesele de generalizare
În categoria generalizărilor distingem: cuantificatorii
universali, operatori modali (necesitate, posibilitate) şi reguli-
judecăţi fără origine specificată. Vom reda următorul tabel:

Încălcări ale Exemple Întrebări Efectul

limbajului de formulate de scontat
precizie terapeut
Cuantificator tot, toţi, Reluarea, într- Găsirea unui
i universali mereu, o manieră contraexempl
totdeauna, interogativă, a u care să pună
niciodată, cuvântului sub semnul
nimeni, nimic, utilizat: tot, îndoielii
toată lumea, toţi etc. generalizarea.
de fiecare dată Chiar nimic
etc. nu-ţi mai
Nimic nu îmi merge?
merge! Chiar toată

195
 Toată lumea lumea te
mă blamează! blamează?
Operatori trebuie, nu Ce s-ar Specificarea
modali trebuie, se întâmpla rezultatelor, a
1. Necesitate impune, dacă…? obstacolelor şi
2. Posibilitate posibil, Ce te consecinţelor.
imposibil împiedică
Lucrul acesta să…?
nu este Şi dacă ai
posibil, nu pot putea să…?
să mă comport
altfel...!
Reguli- E rău să faci Este şi Regăsirea
judecăţi fără lucrul acesta! părerea ta? originii
origine E bine să fii Conform cărei acestor reguli-
specificată onest! păreri? judecăţi şi
Pe ce se precizarea
bazează contextului în
părerea ta? care s-a făcut
Cum îţi dai afirmaţia.
seama?

Procesele de omisiune
În categoria proceselor de omisiune distingem: omisiunea
simplă, suprimarea indexului de referinţă, omisiunea
comparativă şi utilizarea verbelor nespecifice.

Încălcări ale Exemple Întrebări Efectul

limbajului de formulate de scontat
precizie terapeut
Omisiunea Sunt furios! Faţă de cine? Precizarea
simplă Nu sunt de Faţă de ce? contextului
acord! specific
Suprimarea Asta nu are Ce anume nu Regăsirea
indexului de importanţă! are indexului de
referinţă Mi s-a spus importanţă? referinţă
că… Cine anume a

196
 Ei nu mă spus lucrul
ascultă! acesta?
Cine anume nu
te ascultă?
Omisiunea Sunt mai puţin Mai puţin Denumirea
comparativă curajos! curajos decât elementului şi
E mai scump! cine? a criteriului
Mai scump după care se
decât ce? face
comparaţia,
precizarea
contextului în
care se face
comparaţia.
Verbele El m-a respins! În ce manieră? Precizarea
nespecifice I-am urmat Cum? modului cum
sfatul! În ce fel? au fost
El a câştigat! realizate aceste
acţiuni, a
contextului şi
condiţiilor în
care s-au
realizat.

Procesele de distorsionare
În categoria distorsiunilor distingem: relaţiile cauză-efect,
echivalenţa complexă, lectura gândurilor şi nominalizările.

Încălcări ale Exemple Întrebări Efectul

limbajului de formulate de scontat
precizie terapeut
Relaţiile El mă face să Cum anume Separarea
cauză-efect (x mă simt trist. precizezi că el relaţiei cauză-
este cauza lui te face să te efect şi găsirea
y) simţi trist? unui contra-
Ce te exemplu.
determină să
spui acest

197
 lucru?
A fost vreo zi în
care nu te-ai
simţit trist în
preajma lui?
Echivalenţa Nu mă salută… Dacă te-ar fi Disocierea
complexă (x e supărat pe salutat celor doi
dovedeşte y) mine. înseamnă că nu termeni ai
Dacă nu mi-a este supărat pe echivalenţei şi
zâmbit tine? găsirea unui
înseamnă că nu Dacă ţi-ar fi contra-
e mulţumit de zâmbit exemplu.
mine. înseamnă că
este mulţumit
de tine?
Lectura Ştiu ce a vrut Ce te face să Regăsirea
gândurilor să spună. crezi acest sursei care stă
A făcut lucrul lucru? la baza
acesta pentru Cum ştii acest respectivei
că… lucru? aprecieri.
Dacă ai fi ţinut
la mine ai fi
ştiut că nu-mi
place acest
lucru.
Nominalizare Doresc respect În ce manieră? Înlocuirea
a din partea Cum anume cuvântului
(transformare celorlalţi. doreşti respect abstract cu un
a unui proces din partea verb.
în ceva static, celorlalţi?
fix) Ce înseamnă
pentru tine a fi
respectat?

5. Stabilirea obiectivului psihoterapeutic

N.L.P. propune următoarele criterii de formulare eficientă
a unui obiectiv psihoterapeutic: formularea pozitivă a
obiectivului, definirea unui context specific, posibilitatea de a

198
verifica obiectivul şi posibilitatea atingerii obiectivului
stabilit.
Formularea pozitivă a obiectivului
Experienţa clinică ne demonstrează faptul că mulţi
pacienţi vin la cabinetul de psihoterapie cu un obiectiv de
însănătoşire formulat în termeni negativi (de pildă, obiectivul
unui pacient cu fobie socială poate fi de tipul: „Nu mai vreau
să-mi fie teamă atunci când vorbesc în public”). Un asemenea
mod de formulare ar corespunde unui metaprogram de evitare
şi nu de îndreptare spre atingerea obiectivului terapeutic (şi
anume, cel de stăpânire de sine şi autocontrol în situaţiile
sociale). Pacientul va fi îndrumat să se îndrepte spre…, în
sensul exprimării pozitive a obiectivului propus.
Definirea unui context specific
Psihoterapeutul va adresa întrebări menite să precizeze
într-un mod clar obiectivul terapeutic, în ideea de a deveni cât
mai concret posibil. Un obiectiv formulat în termeni vagi lasă
pacientul în incertitudine. Întrebările sunt de tipul: „Ce vreţi
de fapt?”, „Cum anume vreţi să vă comportaţi într-o situaţie
în care urmează să vorbiţi în public?”
Posibilitatea de a verifica obiectivul
Pentru ca un obiectiv terapeutic să fie formulat într-un
mod eficient, acesta trebuie să implice diverse modalităţi de a
fi probat şi verificat. Prin urmare, terapeutul va adresa
pacientului întrebări de tipul: „Cum îţi vei da seama că ai
atins obiectivul propus?”, „Ce vezi, ce auzi şi ce simţi în acel
moment?”
Posibilitatea atingerii obiectivului propus
O serie de pacienţi obişnuiesc să formuleze obiective
nerealiste de tipul: „Aş vrea ca ceilalţi să se comporte bine cu
mine!”. În mod cert, intenţia este pozitivă, dar este oare
posibil ca cineva să atingă acest deziderat?! Obiectivul va fi
reformulat în termenii: „Aş dori să pot stabili relaţii bune cu
ceilalţi!”. Un asemenea mod de formulare a obiectivului va

199
permite accentuarea activismului pacientului în cadrul
relaţiilor sale interpersonale.

6. Ghidarea procesului terapeutic

Pentru a înţelege mai bine termenul de ghidare (dirijare),
autorii N.L.P. utilizează matafora „dansului între doi
parteneri”. Atunci când observăm un dans armonios, nu ştim
cine conduce şi cine se lasă condus. În contextul terapeutic,
terapeutul ghidează terapia în direcţia schimbării pacientului.
Psihoterapia capătă eficienţă maximă atunci când cei doi
parteneri de relaţie terapeutică sunt în acord deplin.
Dirijarea procesului psihoterapeutic implică feedback-uri
permanente între psihoterapeut şi pacient, pe tot parcursul
desfăşurării terapiei. De asemenea, se referă la planificarea
ducerii la bun sfârşit a programului psihoterapeutic. Procedura
formală de încheiere a terapiei va diminua multe din
neliniştile terapeutului şi pacientului legate de faptul că pot
reapărea vechile simptome sau că ar putea să se manifeste
altele noi. Considerăm un avantaj faptul că cei doi
protagonişti ai relaţiei pot să planifice încheierea terapiei - ca
o realitate a relaţiei psihoterapeutice - şi să o pregătească
încă de la începutul ultimei etape de intervenţie terapeutică.

200
 VI. MODALITĂŢI DE ANTRENARE A
DISPONIBILITĂŢILOR DE COMUNICARE ALE
VIITORILOR TERAPEUŢI

1. Manifestarea empatiei în psihoterapie

În contextul actual, există numeroase programe de

training cu privire la empatie, fiind considerată drept o
condiţie necesară optimizării relaţiilor interpersonale. Aşadar,
empatia apare drept un fenomen perfectibil care poate fi supus
unor antrenamente dirijate. Contribuţii importante în acest
sens au adus Egan (2002) şi Ivey (2003), dând un imbold
important acestei direcţii. Se consideră că terapeuţii antrenaţi
pot atinge un nivel bun de funcţionare interpersonală prin:
 cultivarea disponibilităţii lor de ascultare;
 producerea unor modificări comportamentale pozitive şi
semnificative în cazul pacienţilor;
 aflarea în imediata apropiere cu terapeuţi supervizori înalt
experimentaţi.
În general, empatia se referă la abilitatea terapeutului de a
percepe şi de a comunica în mod acurat (cu precizie) atât
sentimentele şi experienţele curente ale pacientului, precum şi
sensul şi semnificaţia acestora. Condiţia este ca empatia să fie
activă şi să fie transmisă celuilalt. O empatie care nu se
exprimă, nu este decât o atitudine internă, al cărei efect asupra
calităţii comunicării este destul de redus (J. C. Abric, 2002).
A fi empatic include acceptarea perspectivei pacientului şi
folosirea ascultării reflexive. Totodată, empatia implică
normalizarea ambivalenţei pacientului cu privire la propria sa
schimbare. Printr-un efort empatic dirijat, terapeutul trebuie să
se asigure că a înţeles ceea ce pacientul său tocmai i-a
comunicat. El este acceptat aşa cum este în momentul
respectiv. Numai pacientul poate decide schimbările dorite
sau necesare şi se recomandă ca terapeutul mai mult să asculte
decât să vorbească. Prin intermediul utilizării metaforelor şi al

201
reflectării sentimentelor care nu sunt în mod explicit
exprimate de pacient, terapeutul va adânci experienţa acestuia
şi-l va îndruma în procesul său de schimbare.
Un mijloc eficient de antrenare a deprinderilor de
comunicare empatică îl reprezintă realizarea interviurilor
preliminare într-o manieră colaborativă şi nu directivă. În
general, se cunoaşte faptul că interviul directiv blochează
înţelegerea empatică. În cadrul interviului directiv, terapeutul
adresează întrebări directe, iar pacientul răspunde,
intervievatorul selectând, ghidând şi controlând direcţia
interviului (fireşte, fiind influenţat de răspunsurile oferite de
partenerul său de relaţie). În calitate de expert, terapeutul îşi
concentrează atenţia asupra comportamentelor patologice ale
pacientului său. Acest tip de interviu este menit să accentueze
asimetria relaţiei dintre cei doi.
Următorul fragment de dialog ilustrează specificitatea
interviului directiv:
Terapeutul: Poţi să-mi spui care este problema ta?
Pacientul: Nu ştiu exact, am o stare de teamă…, cred că
mi se va întâmpla ceva rău.
Terapeutul: Când ai observat prima oară lucrul acesta?
Pacientul: Cu trei luni în urmă.
Terapeutul: A apărut brusc această stare?
Pacientul: Da, pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă
cu această stare de teamă.
Terapeutul: Ce se întâmpla în viaţa ta în acea perioadă
de timp?
Pacientul: Nimic special!
Terapeutul: Aveai cumva o nemulţumire?
Pacientul: Din câte ştiu, nu …
Terapeutul: La birou sau probleme de familie?
Pacientul: Nu, totul părea să fie bine.
Terapeutul: Ai avut şi zile în care starea de anxietate a
dispărut?
Pacientul: Da, uneori mă simt bine.

202
 Terapeutul: Care sunt circumstanţele în care starea ta de
teamă dispare?
Pacientul: Nu ştiu, pur şi simplu am momente când nu-mi
mai este teamă.

Spre deosebire de interviul directiv, în cadrul interviului

colaborativ, terapeutul reduce numărul întrebărilor directe şi
încurajează pacientul să-şi exploreze propriile gânduri şi
sentimente. Într-o asemenea situaţie, cererile terapeutului vor
fi de tipul: „Spune-mi, te rog, mai mult!” sau „Continuă, te
rog!”. Direcţia dialogului vine din partea pacientului, fiind
vorba, în fapt, despre o împărţire egală a puterii în relaţia
terapeutică. Prin răspunsurile oferite, terapeutul dovedeşte o
înţelegere empatică a problematicii şi lumii pacientului său.
Este vorba despre o anumită abilitate a practicianului de a
capta şi de a pătrunde semnificaţia personală şi subiectivă a
cuvintelor pacientului. Reluând fragmentul de interviu
prezentat anterior, vom reda desfăşurarea dialogului terapeut-
pacient într-o manieră colaborativă:
Terapeutul: Poţi să-mi spui câteva lucruri despre modul
în care te simţi?
Pacientul: Este greu de descris, un fel de stare de teamă,
ca şi cum urmează să mi se întâmple ceva rău.
Terapeutul: Ţi-e teamă, simţi că ceva rău se va întâmpa?
Pacientul: Da…
Terapeutul: Ajută-mă să înţeleg mai bine.
Pacientul: Ei bine, de aproximativ trei luni de zile, în
mare parte a timpului am acest sentiment neplăcut, ca un fel
de piază rea..., bătăile inimii se accelerează, iar palmele îmi
transpiră.
Terapeutul: Se pare că este teribil de neplăcut…
Pacientul: Într-adevăr, este cea mai neplăcută experienţă
prin care trec, cu nimic nu o pot compara… Am avut câteva
momente asemănătoare cu mult timp în urmă, când am ratat
un examen, dar atunci era explicabil…

203
 Terapeutul: Continuă…
Pacientul: Ei bine, îmi murise un frate într-un accident de
maşină şi n-am putut să mă concentrez asupra studiului…
Terapeutul: Şi crezi că starea ta de teamă are legătură cu
acest eveniment?
Pacientul: Nu ştiu… da…, cred că da. N-am spus
niciodată lucrul acesta, dar am o stare de anxietate… o teamă
că aş putea să mor.
Terapeutul: Aşadar, stările tale de anxietate implică
ideea morţii, faptul că vei putea muri şi tu…
Pacientul: Da, dar nu am niciun motiv…, sunt sănătos…,
simt însă că aş putea muri…, simt că nu voi putea să trăiesc
îndeajuns de mult încât să-mi văd copilul crescând…

Interviul colaborativ permite culegerea unor informaţii

preţioase şi utile în vederea formulării ipotezei terapeutice. De
fapt, acest demers reprezintă garanţia stabilirii unei relaţii
bazate în primul rând pe echilibrul de forţe în relaţia
terapeutică. În contextul psihoterapiilor actuale, pacientul este
considerat un partener ştiinţific în găsirea soluţiei terapeutice
eficiente, iar terapeutul, „închiriat” pe durata celor 50-60 de
minute (cât durează o şedinţă de terapie), îi va oferi acestuia
posibilitatea de schimbare.
În urmă cu mai multe decenii, Truax şi Carkhuff (1967)
au adoptat o orientare predominant didactică în domeniul
psihoterapiei centrate pe client. În opinia acestor autori, relaţia
psihoterapeut-client reprezintă esenţa practicii terapeutice.
În scopul îmbunătăţirii disponibilităţilor de comunicare
ale viitorilor consilieri psihologici şi psihoterapeuţi, vom
supune atenţiei scalele de empatie acurată, căldură
nonposesivă şi autenticitate.

Scala de empatie acurată (Truax şi Carkhuff, 1967)

În viziunea acestor autori, nevoia terapeutului de a retrăi
atitudinile pacientului se consumă într-un fenomen al

204
înţelegerii emoţionale care stă la baza relaţiei terapeutice.
Ocupându-se de măsurarea abilităţii empatice, scala de
empatie acurată se referă în mod deosebit la surprinderea
acurateţii predictive a terapeutului. Prin transpunerea
psihologică în sistemul de referinţă al celuilalt se realizează
un act de cunoaştere empirică. Fireşte, principala informaţie
pe care o oferă empatia este starea emoţională. Prin empatie
aflăm mai puţin despre inteligenţa, istoria sau modul în care
gândeşte altcineva, în schimb, aflăm cât este de relaxat sau
tensionat, optimist sau pesimist, interesat sau plictisit.
Terapeutul empatic este mai degrabă un participant activ
decât un ascultător pasiv în terapie. Acest proces activ
conduce la identificarea rapidă a erorilor în percepţia şi în
înţelegerea a ceea ce pacientul său tocmai i-a comunicat. Din
această perspectivă, empatia înseamnă să fii atent la stările şi
sentimentele exprimate şi la cele neexprimate de interlocutor.
Dar, mai ales, înseamnă a confirma primirea mesajului,
reformulându-l oral partenerului de comunicare, pentru ca el
să confirme faptul că a fost înţeles corect. Orice interpretare
hazardată ar trebui evitată pe cât posibil. În final, pacientul se
va simţi „uşurat”, arătându-i-se că mesajul său a fost bine
recepţionat de terapeutul său.
O greşeală comună multor clinicieni, în încercarea lor de
a fi empatici, este de a pune întrebări de genul: „Ce simţi în
legătură cu evenimentul X?”, „Cum te face să te simţi
evenimentul Y?”. Astfel de întrebări indică un nivel scăzut de
empatie şi o inabilitate a terapeutului în a surpride conţinutul
afirmaţiilor pacientului său.
La un nivel înalt de terapie, terapeutul are în vedere stările
şi sentimentele actuale ale pacientului său. Mai mult, se
situează dincolo de acestea, încercând să exprime ceea ce
pacientul său întrucâtva nu poate exprima.
Nivelul 1
Psihoterapeutul nu percepe nimic în mod acurat (precis),
arătându-se plictisit sau dezinteresat de ceea ce îi comunică

205
pacientul său. Un nivel redus de empatie se manifestă şi
atunci când terapeutul oferă excesiv de multe sfaturi. Prin
urmare, terapeutul nu comunică faptul că este conştient de
sentimentele şi experienţele actuale ale pacientului său.
Nivelul 2
Psihoterapeutul dă dovadă de un oarecare grad de
acurateţe în răspunsurile sale, acurateţe referitoare doar la
stările şi sentimentele cele mai evidente ale pacientului său.
Dacă o emoţie nu este clar definită, terapeutul tinde să o
ignore complet. Terapeutul poate percepe în mod corect
stările şi sentimentele actuale şi evidente ale pacientului său,
dar înţelege greşit multe din ceea ce pacientul său încearcă să-
i spună. Mai mult, prin răspunsurile sale, terapeutul poate
bloca sau canaliza greşit discuţia. Nivelul al doilea se distinge
de următorul prin faptul că terapeutul ignoră sentimentele şi
experienţele pacientului său, mai degrabă decât să
dovedească o inabilitate în a le înţelege.
Nivelul 3
Psihoterapeutul răspunde adeseori cu acurateţe celor mai
multe din stările şi sentimentele evidente ale pacientului său.
De asemenea, identifică prezenţa sentimentelor ascunse ale
acestuia, dar nu descifrează natura şi semnificaţia pe care
pacientul le-o conferă.
Nivelul 4
Psihoterapeutul răspunde în mod frecvent, cu acurateţe,
celor mai multe din sentimentele evidente ale pacientului său
şi, uneori, le recunoaşte pe cele mai puţin evidente. În acest
proces de explorare, terapeutul poate interpreta greşit unele
stări şi sentimente prezente ale pacientului, dar le poate
anticipa pe unele care nu sunt actuale. Deşi manifestă dorinţă
şi efort în a înţelege problematica pacientului său, acurateţea
acestora este redusă. Acest nivel se distinge de cel anterior
prin faptul că psihoterapeutul înţelege uneori stările şi
sentimentele mai puţin evidente ale pacientului său.
Nivelul 5

206
 Psihoterapeutul răspunde, în mod acurat, tuturor
sentimentelor uşor detectabile ale pacientului său. De
asemenea, dovedeşte o înţelegere a multor experienţe şi
sentimente mai puţin evidente ale acestuia, dar tinde să fie,
într-o oarecare măsură, mai puţin exact în perceperea acestora.
Prin natura sa exploratorie, acestă lipsă de înţelegere este
imediat comunicată pacientului său, fără a se deteriora însă
relaţia terapeutică. Acest nivel reprezintă punctul de mijloc al
continuum-ului empatiei acurate.
Nivelul 6
Psihoterapeutul recunoaşte cele mai mute din
sentimentele prezente ale pacientului său, inclusiv pe cele care
sunt mai puţin evidente. Deşi înţelege conţinutul lor, uneori
tinde să judece greşit intensitatea acestor stări şi sentimente
ascunse, astfel încât răspunsurile sale nu sunt întotdeauna
acordate la starea sufletească reală a pacientului său.
Adeseori, terapeutul este incapabil să comunice înţelegerea
acestor sentimente mai puţin evidente. În contrast cu nivelul
7, terapeutul nu aduce elemente noi şi nu încurajează o
explorare mai adâncă a acestora.
Nivelul 7
Psihoterapeutul răspunde în mod acurat celor mai multe
din sentimentele prezente ale pacientului său şi apreciază în
mod corect intensitatea celor mai multe din emoţiile de bază
ale acestuia. Prin urmare, se situează întrucâtva dincolo de
ceea ce conştientizează interlocutorul său. Nivelul 7 se
diferenţiază de cel anterior prin faptul că psihoterapeutul
iniţiază discuţii referitoare la un material semnificativ şi de
mare încărcătură emoţională din istoria pacientului său.
Nivelul 8
Psihoterapeutul interpretează cu acurateţe toate stările şi
sentimentele actuale de care pacientul său este conştient. De
asemenea, descoperă unele sentimente adânci de care acesta
nu este tocmai conştient şi le conferă o semnificaţie corectă.
Prin metoda încercării şi erorii, terapeutul investighează noi

207
arii personale încă neexplorate ale pacientului, existând fisuri
minore în acurateţea înţelegerii acestora. Cu sensibilitate şi
acurateţe, terapeutul se mişcă în interiorul sentimentelor şi
experienţelor relatate de pacient, oferind explicaţii şi aducând
completări capacităţii de înţelegere a acestuia.
Deşi terapeutul face unele gereşeli în perceperea cadrului
intern de referinţă a pacientului, aceste greşeli nu subminează
relaţia dintre cei doi, datorită caracterului lor pur exploratoriu.
Atent la propriile sale greşeli şi modificându-şi rapid
răspunsurile în timpul discuţiei, terapeutul indică tocmai ceea
ce pacientul intenţionează să găsească în propriile sale
explorări.
Nivelul 9
La acest nivel, psihoterapeutul răspunde cu precizie
oricărei categorii de sentimente ale pacientului, la intensitate
lor exactă. Mai mult, recunoaşte fiecare nuanţă emoţională şi
îi comunică înţelegerea oricărui sentiment adânc, acordându-
se în orice moment la conţinutul emoţional al discursului
partenerului său de relaţie. De asemenea, conştientizează
fiecare sentiment al acestuia, reflectându-l prin vocea şi
cuvintele sale. Psihoterapeutul manifestă precizie atât în
înţelegere, cât şi în comunicarea acestei înţelegeri, exprimând-
o fără nicio ezitare.
Pentru exemplificare, vom oferi trei fragmente de interviu
menite să ilustreze nivelul de empatie (scăzut, mediu şi înalt)
pe care se situează terapeutulul.

Nivel scăzut de empatie (fragment de interviu):

Pacienta: …Şi după ce soţul meu a venit târziu acasă, mi-
a reproşat că nu mai gătesc aşa bine cum găteam înainte.
Terapeutul: Şi ce ai făcut după aceea?
Pacienta: Nu-mi amintesc prea bine, cred că i-am dat un
telefon prietenei mele.
Terapeutul: Nu crezi că ar fi fost o ocazie bună să-i spui
soţului tău cum te simţi?

208
 Pacienta: În niciun caz!
Terapeutul: În condiţiile date, cum puteţi să mai staţi
împreună?
Pacienta: Oricum, nu mă mai aştept la nimic bun din
partea lui.
Terapeutul: Nu crezi că ar fi mai sănătos dacă aţi găsi o
soluţie ca să vă înţelegeţi mai bine?
Pacienta: Nimic nu mai merge şi oricum nu vreau să-l
mai văd niciodată!
Terapeutul: Dar ce poţi să-mi spui despre ce faci în rest,
despre serviciul tău, de pildă?
Pacienta: Nu-mi pasă… acolo lucrurile merg ceva mai
bine decât acasă!

Nivel mediu de empatie (fragment de interviu):

Pacientul: Uneori mă simt atât de abătut şi deprimat
încât îmi vine tare greu să mă pun din nou în funcţiune.
Terapeutul: Înţeleg că te simţi ca şi cum nu mai ştii cum
s-o iei din loc şi ce să faci...
Pacientul: Chiar aşa! Pur şi simplu nu ştiu cum să lupt cu
mine însumi în acele momente. Oare ce-aş putea face…?

Nivel înalt de empatie (fragment de interviu):

Pacientul: M-am săturat de atâta bătaie de cap cu colegii
mei de birou! Mă simt atât de înşelat în aşteptările mele şi nu
ştiu ce se va întâmpla mai târziu… Oare meritam aşa ceva din
partea lor?
Terapeutul: Într-adevăr, te simţi teribil de dezamăgit
datorită atitudinii lor! Dar eşti dezamăgit şi faţă de tine însuţi
pentru că nu le-ai arătat ce ai simţit în acel moment şi nu te-
ai comportat ca atare.

2. Manifestarea respectului, căldurii, autenticităţii,

autodezvăluirii, concreteţei

209
 Aceste caracteristici ale relaţiei terapeutice capătă o
importanţă deosebită în contextul psihoterapiilor actuale. Cele
trei orientări psihoterapeutice majore (dinamică,
comportamentală şi experienţială) lansează diverse puncte de
vedere cu privire la caracteristicile menţionate.
Astfel, psihoterapiile dinamice accentuează faptul că
terapeutul trebuie să manifeste un respect profund faţă de
pacientul său. Neutralitatea şi obiectivitatea analistului sunt
forţe dominante în relaţie, mulţi autori considerând „căldura”
terapeutului drept o trăsătură care interferează cu evoluţia
transferului în psihanaliză. Ca regulă generală, psihanaliza
clasică nu încurajează spontaneitatea terapeutului,
împărtăşirea gândurilor şi sentimentelor sale ori alte expresii
ale autenticităţii în relaţia cu pacientul său. Mai recent, în
psihoterapiile analitice de scurtă durată se pune un accent tot
mai mare pe interacţiunea terapeut-pacient, în detrimentul
analizei propriu-zise, renunţându-se la regula de fier a
neutralităţii analistului.
În psihoterapiile de orientare strict comportamentală,
psihoterapeutul abordează pacientul într-o manieră autoritară.
În calitate de expert, acesta îi stabileşte pacientului
programele de recuperare orientate în direcţia reducerii
simptomelor. Distanţa interpersonală fiind mare, autenticitatea
terapeutului nu prezintă o problemă, iar căldura este mascată
de statutul său de expert. În contextul actual al psihoterapiei
cognitiv-comportamentale, se diminuează progresiv asimetria
relaţiei terapeut-pacient, iar acestor caracteristici li se acordă
atenţia cuvenită.
Psihoterapiile experienţiale înlătură neutralitatea,
obiectivitatea şi masca profesională a terapeutului.
Psihoterapeutul îşi începe demersul abordând clientul aşa cum
este el în acel moment şi caută să-l ajute să-şi dezvolte
disponibilităţile latente. Preconcepţiile şi ipotezele cu privire
la client sunt înlăturate, terapeutul respectă în mod real

210
individualitatea acestuia, situaţie care antrenează un nivel
ridicat de căldură şi autenticitate din partea terapeutului.
Se observă faptul că cele trei şcoli terapeutice adoptă
diverse poziţii în legătură cu aceste caracteristici ale relaţiei.
Ca regulă generală, respectul faţă de pacient este prioritar,
fiind stipulat în codul deontologic al psihologului clinician şi
psihoterapeutului. Fireşte, manifestarea respectului, căldurii şi
autenticităţii necesită în primul rând un anumit nivel de
maturizare psihologică a terapeutului.

Respectul
Implică împărţirea puterii în relaţie şi facilitează
colaborarea activă dintre cei doi protagonişti ai relaţiei.
Respectul manifestat de terapeut faţă de pacient implică două
trăsături de bază şi anume: pe de o parte, dreptul pacientului
de a gândi, a simţi şi a acţiona în felul său unic şi personal; pe
de altă parte, transmiterea de către terapeut a mesajului că
schimbarea este posibilă şi că stă în puterea lui (a pacientului)
să accelereze această schimbare.
J. Lewis (1978, cit. din R. Carkhuff, 1969) nota cu mult
timp în urmă că respectul este mai degrabă comunicat de
terapeut prin gradul de atenţie şi tonalităţile vocale adoptate în
timpul discuţiei sale cu pacientul, decât prin cuvintele
exprimate. Cu toate acestea, oferim spre exemplificare câteva
expresii verbale care denotă lipsă de respect, precum şi ideea
unei asimetrii în relaţie: „Este posibil, dar problema de bază
constă în inabilitatea ta de a fi direct”; „Foarte bine, dar ştim
că anxietatea ta creşte în această situaţie”; „Ceea ce spui este
interesant, dar nu cred că este relevant în momentul de faţă”.
Următoarele expresii ar putea să denote o abordare
colaborativă şi plină de respect faţă de pacient: „Înţeleg modul
în care vezi lucrurile. Îţi mai vin în minte şi alte moduri de a
privi această situaţie?”; „Mă întreb dacă vrei să iei în
considerare şi această posibilitate?”; „Putem privi situaţia ta
din ambele perspective?”.

211
 Căldura
Aspect controversat al procesului psihoterapeutic, această
caracteristică se referă la situaţia în care terapeutul trebuie sau
nu să comunice, în mod direct, „căldură” în relaţia cu
pacientul. Căldura nonposesivă („nonpossessive warmth”) are
în vedere comunicarea de către psihoterapeut a respectului,
simpatiei şi interesului faţă de pacientul său, într-o manieră
nedominatoare. Din punctul de vedere al terapiei rogersiene,
căldura este factorul crucial al schimbării clientului. „Ceea ce
simte clientul în terapie este experienţa de a fi iubit. Iubit nu
într-o manieră posesivă, ci într-un fel care îi permite să fie o
persoană distinctă, cu idei şi sentimente şi un mod de a fi
care-i este exclusiv personal” (C. Rogers, 1968).
În privinţa acestei caracteristici, se impun unele precizări.
Căldura tinde să sugereze o anumită intensitate, cordialitate
sau ardoare, respectiv, o anumită sensibilitate care este la
antipodul relaţiei terapeutice. După I. Mitrofan (1999, p. 90),
„nu este vorba nici de prietenie, nici de amabilitate, nici de
bunăvoinţă (în sensul de bază al cuvântului), ci de o calitate
făcută din bunătate, responsabilitate şi interes dezinteresat”.
Această calitate ar putea fi numită mai degrabă optimism, nu
maxim de căldură.
În anul 1973, H. Strupp a construit o scală bipolară în
cinci puncte care se referă la climatul terapeutic propriu-zis.
În punctul de mijloc al acestei scalei se situează neutralitatea,
atitudinea terapeutului fiind obiectivă şi orientată spre sarcină.
La una din extremităţi se situează neutralitatea absolută care
neagă orice urmă de bunătate şi toleranţă, iar la cealaltă se
situează căldura, atitudinea terapeutului fiind una de
acceptare şi înţelegere. În acest ultim caz, mesajul pe care
terapeutul îl comunică pacientului este de genul: „Îmi place de
tine!”. Unii autori consideră că această afirmaţie implică de
asemenea dorinţa terapeutului de a fi la rândul său plăcut şi
acceptat de pacient. În aceşti termeni, căldura implică atât o
atitudine pozitivă a terapeutului faţă de pacient, cât şi o

212
invitaţie a pacientului de a-şi accepta terapeutul. Intruziunea
dorinţelor terapeutului în relaţie ar putea să aibă consecinţe
negative asupra procesului terapeutic în ansamblul său.
Considerăm că o asemenea situaţie se constată doar atunci
când terapeutul îşi „foloseşte” pacientul drept sursă a
satisfacerii propriilor sale dorinţe şi curiozităţi. De altfel, ca în
orice relaţie interumană, atât pacientul, cât şi terapeutul sunt
preocupaţi de modul în care sunt priviţi unul de către celălalt.
Sarcina terapeutului nu este aceea de a-şi nega prezenţa şi
satisfacerea propriilor nevoi de a fi plăcut şi acceptat, cât cea
de a fi conştient de impactul acestora asupra relaţiei şi de
modul în care pot interfera cu scopurile prioritare ale terapiei.
Abilitatea empatică a psihoterapeutului de a se plasa în
locul celuilalt va atrage după sine o atitudine de acceptare de
către terapeut a pacientului său şi, în cele din urmă, o
„încălzire” a relaţiei.

Scala de căldură nonposesivă (Truax şi Carkhuff, 1967)

La un nivel redus de căldură „nonposesivă”,
psihoterapeutul fie manifestă o bunăvoinţă exagerată (înalt
condiţionată), fie îşi evaluează partenerul de relaţie
terapeutică, dezaprobând unele din gândurile, sentimentele şi
comportamentele acestuia. La un nivel înalt, psihoterapeutul îi
acceptă pe deplin experienţa, comunicând grija şi respectul pe
care le poartă faţă de pacientul său.
Nivelul 1
Psihoterapeutul oferă numeroase sfaturi sau manifestă o
atitudine negativă faţă de pacient. Îi spune ceea ce este „cel
mai bine pentru el”, aprobându-i sau dezaprobându-i
comportamentul. Evaluările şi judecăţile terapeutului sunt
centrate pe propriul său eu.
Nivelul 2
Psihoterapeutul răspunde în mod mecanic pacientului său,
ignorându-i sentimentele şi manifestând o lipsă de preocupare
şi de interes faţă de acesta. Tocmai când se aşteaptă un

213
răspuns oferit cu „căldură”, terapeutul dă dovadă de o
pasivitate completă. Situaţia se datorează lipsei de acceptare
totală necondiţionată a partenerul său de relaţie terapeutică.
Nivelul 3
Psihoterapeutul nu manifestă o acceptare pozitivă deplină
faţă de pacient. De asemenea, se poate manifesta ca fiind el
însuşi responsabil pentru unele din acţiunile acestuia,
comunicându-i gânduri de genul: „Nu e bine să acţionezi
imoral!”, „E important pentru mine ca tu să-ţi continui
serviciul!”.
Nivelul 4
Psihoterapeutul comunică în mod clar un interes adânc şi
o grijă profundă pentru starea de bine a pacientului său,
manifestând o bunăvoinţă nonevaluativă şi necondiţionată faţă
de acesta. Deşi există urme de condiţionalitate în mai multe
arii personale ale pacientului său (îndeosebi în ariile intime şi
mai greu sondabile), terapeutul îi oferă acestuia posibilitatea
de a fi el însuşi şi de a se accepta pe sine. De asemenea, îi
comunică ideea că poate acţiona oricum doreşte, dar şi faptul
că este totuşi important pentru el ca partenerul său să se
comporte cu mai multă maturitate, să nu regreseze în terapie
ori să-l accepte şi să-l placă pe el, în calitate de terapeut.
Nivelul 5
La acest nivel, terapeutul manifestă căldură umană în
afara oricărei restricţii. Există un profund respect pentru
valoarea pacientului ca persoană şi pentru drepturile sale ca
individ liber. Este lăsat să fie el însuşi, chiar dacă pacientul
este în defensivă, chiar dacă îi displace terapeutul sau chiar
dacă îl respinge de-a lungul desfăşurării terapiei. Această grijă
autentică se separă net de orice evaluare a gândurilor,
sentimentelor şi comportamentelor pacientului său. Mai mult,
psihoterapeutul este dispus să împărtăşească, în mod egal, atât
bucuriile şi aspiraţiile pacientului său, cât şi căderile,
dezamăgirile şi eşecurile sale.

214
 Nivel scăzut de căldură (fragment de interviu):
Pacientul: Nu pot să mai aştept până când termin şcoala,
mă simt atât de întors pe dos! Vreau să renunţ la şcoală şi să
mă apuc de lucru. Ştiu deja câteva locuri de unde aş putea
începe...
Terapeutul: Care-i problema, nu-ţi place şcoala?

Nivel înalt de căldură (fragment de interviu):

Pacientul: Cred că am fost condamnt la spitalizare pentru
tot restul vieţii mele. Singura imagine pe care o întrezăresc
pentru viitorul meu este o dezamăgire totală şi orice…
Terapeutul (întrerupându-l): Spui că nu mai ai nicio
speranţă, nu-i aşa?
Pacientul: Într-adevăr! Cred că nimeni nu a avut cu
adevărat grijă de mine, nici măcar eu însumi nu mi-am purtat
de grijă. Uneori îmi treceau prin cap tot felul de gânduri
legate de moarte, aşa de trist mă simţeam…
Terapeutul: Ai spus că de-a lungul timpului nimeni nu te-
a ajutat… (Pacientul: Aşa este!)… spune-mi, ce s-a întâmpat
cu tine?
Pacientul: Mă urăsc pentru că nu pot…, simt că nu merit
să aibă cineva grijă de mine. Nu-mi place acest lucru, aşa
că… simt că nimeni nu mi-a purtat de grijă şi nu văd niciun
motiv pentru care să fiu ajutat…
Terapeutul: Cred că mi-ai mai dat câtava indicii. Eram
mirat de ce i-ai îndepărtat pe ceilalţi de tine. Tu nu ai lăsat pe
nimeni să-ţi poarte de grijă şi tu eşti cel care nu ai permite
nimănui să te ajute... (Afirmaţiile terapeutului sunt rapid
întrerupte de pacientul său)
Pacientul: Aşa este, am închis uşa oricăruia dintre ei. Am
închis-o pentru că nu doream să mă sâcâie nimeni. Nu
meritam decât să fiu lăsat în pace şi să mă pierd treptat în
dezamăgirea mea…

215
 Autenticitatea
Autenticitatea are în vedere caracteristica terapeutului de
„a fi total el însuşi”, de „a fi real”, oricare ar fi sentimentele
pe care le încearcă la un moment dat faţă de partenerul său de
relaţie terapeutică. Fireşte, se pune întrebarea dacă terapeutul
trebuie să arate natura sentimentelor pe care le încearcă faţă
de pacient, oricare ar fi acestea. C. Rogers susţine că
răspunsul la această întrebare nu este încă cunoscut. „Dacă
terapeutul constată că sentimentele se impun spiritului său
astfel încât este incapabil să se concentreze pe client, este
important ca el să exprime aceste sentimente. Într-adevăr,
prezenţa sentimentelor ‚străine’ relaţiei împiedică
manifestarea unei atitudini de comprehensiune empatică -
condiţie necesară a terapiei” (C. Rogers şi M. Kinget, 1965).
În mod incontestabil, detaşarea terapeutului faţă de
pacient îi permite acestuia să evalueze în mod corect nivelul
de funcţionare a eului pacientului, să sesizeze schimbările
apărute în derularea terapiei şi să aprecieze natura interacţiunii
terapeut-pacient. Masca profesională, atitudinea distantă şi
rece pot servi de multe ori drept un mijloc prin care terapeutul
se apără împotriva „deschiderii” sale în relaţie, caracteristică
direct implicată în procesul empatic. Prin această atitudine,
terapeutul îl invită pe pacient să se comporte în acelaşi mod,
reducându-se progresiv posibilitatea producerii unor momente
empatice de-a lungul desfăşurării terapiei. Pentru a se
complica şi mai mult lucrurile, răspunsurile reci şi distante ale
pacientului pot fi etichetate drept patologice de către terapeut
şi nu drept nişte răspunsuri fireşti la semnalele pe care
pacientul le primeşte din partea terapeutului său.
Problema autenticităţii terapeutului este viguros dezbătută
în psihoterapie. În acest sens, psihanaliza are reguli stricte.
Dacă psihanalistul nu reacţionează la ceea ce spune pacientul,
se deschide calea dezvoltării transferului, iar rezolvarea
nevrozei de transfer este cea care va permite restructurarea
personalităţii pacientului. Cu excepţia orientării experienţiale,

216
există puţine iniţiative cu privire la încurajarea exprimării
autenticităţii terapeutului în relaţie.
Dezbătând funcţia empatiei în psihoterapie şi considerând
că autenticitatea se implică în acest proces, această
caracteristică a terapeutului ar trebui reevaluată. Semnalăm
pericolul manifestării spontaneităţii terapeutului doar în
situaţia în care răspunsurile acestuia au mai mult de-a face cu
situaţii de viaţă care se situează în afara contextului
terapeutic. În rest, capacitatea terapeutului de a se comporta
deschis şi onest în relaţia cu pacientul său ar putea reprezenta
o premisă a stabilirii unei comunicări de tip empatic între cei
doi parteneri.

Scala de autenticitate (Truax şi Carkhuff, 1967)

Dacă la un nivel scăzut de autenticitate terapeutul prezintă
o faţadă, o mască profesională, la un nivel înalt, terapeutul
este cu adevărat el însuşi, răspunsurile sale autentice
deschizând noi arii de investigaţie atât pentru pacient, cât şi
pentru terapeut. Scala de autenticitate încurajatoare
(„facilitative genuineness”), cum a fost denumită de autorii ei,
face o distincţie între răspunsurile autentice care au un
conţinut negativ şi un efect destructiv asupra pacientului şi
răspunsurile care sunt utilizate în mod constructiv, menite să-i
permită acestuia o mai profundă înţelegere şi autoexplorare.
Nivelul 1
În mod evident, afirmaţiile psihoterapeutului sunt fără
legătură cu ceea ce simte în momentul respectiv, singurele
sale răspunsuri autentice având consecinţe negative şi
destructive asupra pacientului. Apar contradicţii izbitoare în
afirmaţiile terapeutului, iar conţinutul acestora nu se acordă
cu tonul vocii şi cu expresiile faciale adoptate.
Nivelul 2
Răspunsurile psihoterapeutului sunt adecvate mai mult
din punct de vedere profesional decât din punct de vedere
personal, acestea fiind concordante cu ceea ce ar trebui să

217
răspundă în situaţia respectivă. Prin urmare, răspunsurile
terapeutului sunt „bune” şi „corecte” din punct de vedere
terapeutic, dar nu exprimă ceea ce simte sau gândeşte în mod
real.
Nivelul 3
Nu se manifestă contradicţii între ceea ce simte şi ceea ce
spune psihoterapeutul, dar nici nu există indicii care să ateste
un răspuns autentic din partea acestuia. Deşi pare să ofere
răspunsuri adecvate şi sincere, acestea nu reflectă o
participare reală şi activă în relaţia cu partenerul său de
relaţie. Terapeutul nu face nimic mai mult decât să asculte şi
să urmărească ceea ce spune şi ceea ce simte pacientul său,
dar adoptă, în mod implicit, fie o atitudine defensivă, fie un
aer de înalt profesionalism.
Nivelul 4
Comportamentul nonverbal al psihoterapeutului indică un
răspuns autentic (pozitiv sau negativ) şi cu efecte
nondestructive asupra pacientului. Afirmaţiile terapeutului
sunt congruente cu sentimentele sale, chiar dacă este
întrucâtva ezitant în ceea ce afirmă. În mod autentic,
terapeutul spune ceea ce gândeşte.
Nivelul 5
Psihoterapeutul este în mod nestingherit şi cu adevărat el
însuşi în relaţie. Manifestă spontaneitate în interacţiunea cu
pacientul său şi deschidere atât faţă de experienţele agreabile,
cât şi faţă de cele dezagreabile pe care cei doi le trăiesc de-a
lungul relaţiei. Răspunsurile autentice ale terapeutului sunt
utilizate într-o manieră constructivă, deschizându-se noi arii
de investigaţie atât pentru terapeut, cât şi pentru pacient.

Nivel scăzut de autenticitate (fragment de interviu):

Pacientul: Pot să-ţi pun o întrebare?
Terapeutul: Desigur!
Pacientul: Crezi că prietena mea mă va privi altfel ştiind
că am fost internat într-un spital de psihiatrie?

218
 Terapeutul: În niciun caz, poate dacă nu ar avea nici cea
mai vagă cunoştinţă în acest domeniu.
Pacientul: Dar crezi că mă va mai putea considera un…
om normal?
Terapeutul: Fireşte! Totul depinde însă de felul cum te vei
comporta de-acum încolo şi de cum vei şti să lupţi cu fricile
tale.

Nivel înalt de autenticitate (fragment de interviu):

Pacientul: Sunt atât de încântat şi emoţionat că am găsit
un terapeut ca tine! Simt că mă înţelegi şi mă ajuţi cu
adevărat!
Terapeutul: Mă bucur să aud că vorbeşti în felul acesta
de mine şi de faptul că-ţi sunt de folos! Cu toate acestea, mai
avem de lucrat împreună în privinţa însuşirii unor tehnici de
autocontrol.

Este necesar un „nivel facilitator minimal” pentru a putea

stabili o comunicare reală şi eficientă între psihoterapeut şi
pacient. Acest prag ar corespunde nivelurilor 4 şi 5 din scala
de empatie, precum şi nivelului 3 din scalele de căldură şi
autenticitate. Dacă sub treptele menţionate, comunicarea
terapeutului se dovedeşte a fi substractivă, negativă în
privinţa acceptării pacientului şi inautentică, peste aceste
niveluri, comunicarea sporeşte, este pozitivă în privinţa
acceptării pacientului şi autentică.
Prin aplicarea scalelor menţionate, într-un studiu realizat
cu mulţi ani în urmă de Truax şi Mitchell (1988) se arată că
un grad înalt de empatie, căldură şi autenticitate manifestate
de terapeuţi, influenţează în proporţie de 66% (p<0,5)
eficienţa rezultatelor psihoterapiei. Acelaşi studiu indică
faptul că la 9 ani după terminarea tratamentului, pacienţii ai
căror terapeuţi înregistrează scoruri înalte la cele trei condiţii
prezentate, nu s-au mai internat într-un spital de psihiatrie
(spre deosebire de lotul martor şi lotul de pacienţi ai căror

219
terapeuţi înregistrează scoruri scăzute). Mai mult, pacienţii
spitalizaţi îşi deteriorează starea psihică (comparativ cu lotul
martor), în prezenţa unui terapeut care înregistrează un scor
scăzut de empatie, căldură şi autenticitate.

Autodezvăluirea
Niciun alt aspect al psihoterapiei nu provoacă atât de
multe controverse printre terapeuţi cum este manifestarea
autodezvăluirii în relaţia terapeutică Autodezvăluirea (self-
disclosure) se referă la faptul că terapeutul aduce informaţii în
relaţia sa cu privire la el însuşi, la valorile, ideile, sentimentele
şi reacţiile sale. Din punctul nostru de vedere, autodezvăluirea
terapeutului exprimă o calitate umană care poate fi
terapeutică. Atunci când un terapeut dezvăluie experienţe
personale care au legătură cu cele ale pacientului său, se poate
ajunge la un nivel de înţelegere empatică care nu poate fi
depăşit de nicio altă intervenţie. De asemenea, senzaţia de
izolare sau ameninţare resimţită de un pacient, ar putea
diminua în momentul în care terapeutul comunică cu
transparenţă despre existenţa unor lucruri comune din vieţile
lor. Prin această încercare, terapeutul evocă în mod intenţionat
identificarea cu partenerul său de relaţie, ca mijloc de stabilire
a legăturii emoţionale şi angajamentului profund uman dintre
cei doi.
După D. Săucan (1999, p. 26-27), „cantitatea şi calitatea
autodezvăluirii trebuie să fie potrivite cu situaţia relaţională.
De obicei, este considerată o greşeală împărtăşirea unei
informaţii consistente prea devreme, procesul de
autodezvăluire într-o relaţie trebuind să fie gradat. În afara
unei moderaţii în ceea ce priveşte cantitatea, autodezvăluirea
ar trebui să constea în informaţie pozitivă şi mai puţin în
detalii negative”.
Atât spontaneitatea terapeutului în oferirea de răspunsuri
cu privire la situaţia reală a pacientului, cât şi o clară
cunoaştere a erorilor sale tehnice, constituie forme de

220
manifestare a autodezvăluirii (R. Greenson, 1972). Adeseori,
transparenţa pe care o presupune autodezvăluirea a fost
confundată cu autenticitatea. Este însă evident că un terapeut
poate să se comporte într-o manieră naturală şi autentică, dar
fără a-şi exprima în mod direct şi explicit gândurile şi
sentimentele.
Autodezvăluirea se referă la relevarea de informaţii care
aparţin sinelui nostru ascuns şi presupune cu necesitate
prezenţa celuilalt, fiind vorba despre un act interpersonal.
Printre beneficiile autodezvăluirii se numără o mai bună
cunoaştere de sine. Putem câştiga o nouă şi mai profundă
perspectivă despre noi înşine, prin autodezvăluirea în faţa unei
alte persoane. De asemenea, dobândim o mai mare eficienţă
în comunicare, în sensul că înţelegem mai bine mesajele
celorlaţi în măsura în care aceştia ni se autodezvăluie. Nu în
ultimul rând, prin autodezvăluire se obţine o mai mare
profunzime relaţională. Prin autodezvăluire, mărturisim
celorlalţi că avem încredere în ei, iar aceştia la rândul lor ni se
autodezvăluie, luând naştere o relaţie semnificativă şi onestă.
Există situaţii în care putem să transmitem informaţie despre
noi înşine, cu scopul de a-l încuraja pe celălalt să procedeze la
fel.
Prin utilizarea autodezvăluirii, terapeutul îl ajută pe
pacient să se deblocheze, să se bazeze pe experienţa sa
imediată şi să se afirme pe sine. Întrebarea care se pune nu
este dacă terapeutul ar trebui să se exprime pe el însuşi, cât în
ce condiţii şi cu ce pacienţi ar putea terapeutul să se
autodezvăluie în relaţie. Răspunsul la această întrebare ar
putea include mai multe variabile: natura obiectivelor
psihoterapeutice, natura autodezvăluirii şi contextul în care
autodezvăluirea se poate manifesta.

Natura obiectivelor psihoterapeutice

Cu mult timp în urmă, M. F. Weiner (1977) a divizat
psihoterapia în trei mari categorii: represivă, ego-suportivă şi

221
evocativă, considerând că terapia ego-suportivă necesită
autodezvăluire din partea terapeutului. Mecanismul de bază al
acestui tip de terapie este feedback-ul, pacienţii fiind
încurajaţi să-şi asume responsabilitatea propriilor lor gânduri
şi sentimente, mai degrabă decât să-şi direcţioneze atenţia
asupra dezvoltării transferului. În contrast, terapia evocativă
se bazează pe interpretare şi implică o creştere a neutralităţii
terapeutului. În terapia represivă, terapeutul este atât de
preocupat de dispariţia comportamentului simptomatic al
pacientului, încât feedback-urile de natură interpersonală sunt
complet ignorate.

Natura autodezvăluirii
În general, reputaţia profesională a terapeutului, modul de
amenajare a cabinetului, îmbracămintea, înfăţişarea
terapeutului etc., pot furniza pacienţilor unele informaţii cu
privire la viaţa personală a terapeutului lor. De altfel, există
anumite informaţii generale pe care unii terapeuţi le
furnizează pacienţilor, cum ar fi: vârsta, statutul marital,
calitatea de părinte sau alte date personale. Chiar şi la acest
nivel superficial de autodezvăluire există diverse opinii. J. M.
Lewis (1978) aminteşte cazul a doi psihanalişti care sunt
întrebaţi de pacientul lor la primul interviu: „Dumneavoastră
aveţi copii?”. Primul ar fi răspuns: „De ce mă întrebaţi?” şi a
refuzat să-i dea vreun răspuns. Celălalt ar fi spus: „Da, trei…
dar de ce mă întrebaţi?”. Primul terapeut şi-a apărat poziţia,
prin indicarea faptului că nu vrea să grăbească stabilirea unui
transfer timpuriu, în timp ce al doilea şi-a exprimat atât
dorinţa stabilirii unei relaţii reale, cât şi nelămurirea cu privire
la semnificaţia întrebării.
La nivel personal, terapeutul îşi poate dezvălui propriile
atitudini, opinii şi valori. Unii autori susţin că pacienţii au
dreptul de a cunoaşte încă de la începutul terapiei „ideologia”
terapeutului lor. Acest tip de autodezvăluire este dezaprobat
de un număr mare de terapeuţi care apreciază că informaţiile

222
cerute de pacienţi trebuie urmate de clarificarea motivelor
pentru care aceştia formulează întrebările respective.
Un alt nivel al autodezvăluirii implică împărtăşirea de
către terapeut a unor experienţe personale. Acest tip de
transparenţă este utilizat îndeosebi în terapia cu adolescenţi
sau cu tineri adulţi care nu au dobândit o experienţă de viaţă
bogată. De pildă, a şti dacă terapeutul a avut anumite temeri şi
nelinişti în legătură cu admiterea la facultate, poate constitui o
informaţie utilă pentru un tânăr aflat în faţa acestui examen.
Un nivel mai adânc al autodezvăluirii se referă la
împărtăşirea propriilor sentimente ale terapeutului cu privire
la natura interacţiunii stabilite cu pacientul său. În acest sens,
pacientul poate primi unele feedback-uri cu privire la
impactul pe care îl are asupra altor persoane. Acest tip de
intervenţie poate fi util îndeosebi cu pacienţii ale căror
proiecţii asupra altor persoane joacă un rol determinant în
dificultăţile actuale cu care se confruntă.

Contextul
Anumite variabile pot influenţa decizia terapeutului de a
se dezvălui în diverse situaţii terapeutice. Un context special
implică apariţia unui eveniment neobişnuit în viaţa
pacientului, cum ar fi pierderea unei fiinţe dragi. În acest caz,
unii terapeuţi prezintă condoleanţe într-un mod simplu şi
direct. Un alt context special poate implica un eveniment
semnificativ din viaţa terapeutului (cum ar fi, de pildă, o
problemă de sănătate sau un deces în familie). Chiar şi în
aceste circumstanţe deosebite, există păreri divergente ale
terapeuţilor cu privire la oferirea din proprie iniţiativă a
acestui tip de informaţii.
Autodezvăluirea terapeutului este deseori simţită de
pacienţi drept suportivă şi normalizatoare. Ea favorizează o
mai profundă explorare din partea pacientului.
Autodezvăluirea terapeutului este deosebit de eficientă atunci
când serveşte angajării autentice a pacientului şi nu

223
controlului sau direcţionării relaţiei terapeutice. Pacienţii
preferă şi, de fapt, progresează datorită implicării terapeutului
şi preferă terapeuţii care „nu sunt prea tăcuţi”. Niciun pacient
nu exprimă o preferinţă pentru autodezvăluirea totală a
terapeutului.
I.D. Yalom şi M. Leszcz (2008) aduc în discuţie un studiu
restrâns asupra terapiei individuale care a demonstrat că o
anumită autodezvăluire a terapeutului în non-aici-şi-acum
poate fi eficientă în întărirea relaţiei reale (nontransferenţiale)
dintre pacient şi terapeut. Dezvăluirea personală în legătură cu
activităţi sau interese comune serveşte la normalizarea şi
susţinerea pacienţilor şi, indirect, aprofundează învăţarea.
Într-o direcţie mai puţin favorabilă, s-a arătat că
autodezvăluirea poate avea efecte adverse în tratament, dacă
terapeutul este perceput ca fiind insensibil sau intruziv,
situaţie care generează îndoieli ale pacientului cu privire la
competenţa profesională a tereapeutului (Hill şi Knox, 2002).
Într-o asemenea situaţie, este posibil ca autodezvăluirea
terapeutului să nu facă altceva decât să confuzeze pacientul.
De asemenea, terapeutul care utilizează autodezvăluira atunci
când pacientul este agitat sau neatent, demonstrează o lipsă de
înţelegere empatică a pacientului (A.J. Clark, 2007).
În cele din urmă, terapeutul poate să obţină o perspectivă
empatică cu privire la pacientul său, printr-o dezvăluire
judicioasă a experienţelor sale personale. Pacientul îşi percepe
terapeutul ca fiind mai uman în relaţie şi mai puţin
ameninţător şi distant. O creştere a încrederii în terapeut
promovează o cumunicare mai vie între cei doi parteneri de
relaţie terapeutică.
Autodezvăluirea ar trebui să se facă în serviciul
pacientului şi nicidecum să satisfacă nevoile terapeutului
(Cormier şi Nurius, 2003). De asemenea, nu trebuie să se
manifeste fără ca terapeutul să ia în considerare impactul cel
mai probabil asupra pacientului său.

224
 Concreteţea este o altă caracteristică importantă a relaţiei
terapeutice. Fireşte, limbajul utilizat de terapeut reprezintă un
element important care influenţează procesul de autoexplorare
a pacientului. Concreteţea se referă la evitarea de către
terapeut a limbajului hiperintelectualizat, a generalităţilor vagi
şi concentrarea pe nevoile clare şi specifice ale pacientului
său. La un nivel înalt de concreteţe, terapeutul dă dovadă de
acceptare şi satisfacţie în a-l întâlni pe pacient „acolo unde
este” el cu adevărat, iar limbajul său este conectat la
experienţa actuală a pacientului său.
V. Enătescu (1981) în lucrarea Dialogul medic-bolnav a
realizat unele studii valoroase în domeniul limbajului medical,
analizând trei modele ale comunicării terapeut-pacient:
limbajul medical criptic hiperspecializat (posibilitatea
inducerii de către terapeut a iatrogeniei prin comunicare),
limbajul terapeutic vulgarizat (situaţie în care pacientul ar
putea să considere că este subestimat de interlocutor) şi
limbajul terapeutic adecvat (care derivă din experienţa clinică
a terapeutului). După V. Enătescu (1981, p. 124), „dificultatea
mare a terapeutului constă în comutarea nivelului limbajului
folosit, în raport cu structura şi nivelul interlocutorului, a
nivelului de pregătire al acestuia”.
În contextul psihoterapiilor actuale, contribuţii
remarcabile în acest sens ne aduce M. Erickson care
stipulează următoarea axiomă terapeutică: „învaţă şi utilizează
limbajul pacientului”. Pentru ca terapia să funcţioneze,
limbajul personal şi acţiunile terapeutului se vor adapta
stilului de comunicare al pacientului său.

3. Monitorizarea procesului de interacţiune

terapeutică

Impactul terapeutului asupra relaţiei

Abilitatea terapeutului de a recunoaşte impactul asupra
interacţiunii sale cu pacientul necesită un efort constant de-a

225
lungul desfăşurării şedinţelor de terapie. El are sarcina de a
monitoriza această interacţiune, chiar dacă este un participant
activ în relaţie. Unii terapeuţi au tendinţa de a minimaliza
forţa propriei lor personalităţi şi dezvoltă un stil terapeutic de
faţadă şi prost jucat. Iată de ce psihoterapeuţii trebuie să
parcurgă ei înşişi o terapie intensivă şi programe de dezvoltare
personală. Însuşirea deprinderilor de comunicare empatică îi
va determina să descopere faptul că un anumit gând sau
sentiment (anxietate legată de pacient, apariţia unui eveniment
neprevăzut în viaţa lor personală etc.) pot duce la o percepţie
eronată a pacientului. În plus, căldura, respectul şi
autenticitatea facilitează procesul de conştientizare a
impactului lor asupra acestei interacţiuni.
Este important ca, alături de monitorizarea experienţelor
pacientului, terapeutul să-şi monitorizeze propriile sale
experienţe interioare, deoarece acestea pot constitui o
adevărată busolă emoţională utilă în măsurarea apropierii sau
distanţării faţă de pacient. Pe măsură ce terapeutul pendulează
între propriile sale experienţe interioare şi cele ale pacientului,
este esenţială atenţia pe care specialistul o îndreaptă în
direcţia identificării comportamentelor disfuncţionale ale
pacientului.
Un accent deosebit se pune pe comportamentul nonverbal
al celor doi parteneri de relaţie. Aprecierea de către terapeut a
impactului tiparelor sale de expresivitate facială (sau a altor
mişcări ale corpului) asupra pacientului său, reprezintă un
aspect important. Prin urmare, terapeutul ar trebui să devină
receptiv la modul în care poate influenţa, într-o manieră
inadecvată, interacţiunea cu pacientul său.
În general, un terapeut dispune de trei surse constante de
înţelegere a modului în care poate deveni eficient în relaţia
terapeutică:
1. monitorizează comportamentul verbal şi nonverbal al
pacientului şi notează rezistenţele acestuia la schimbare;

226
 2. ascultă în şoaptă propriile sale sentimente, gânduri,
amintiri, imagini care îi apar de-a lungul desfăşurării discuţiei
terapeutice;
3. meta-monitorizează procesul însuşi de interacţiune.
În acest sens, putem avea în vedere următoarele aspecte
ale interacţiunii terapeut-pacient: cadenţa, profunzimea
explorării şi distanţa interpersonală.

Cadenţa
Cadenţa se referă la lungimea secvenţelor de vorbire ale
celor doi interlocutori. O cadenţă exploratorie este aceea în
care afirmaţiile scurte ale terapeutului sunt urmate de afirmaţii
mai lungi ale pacientului:
Terapeut:...........
Pacient:....................
Terapeut:.............
Pacient:........................
Terapeut:..........
Pacient:...................

Un alt pattern de cadenţă sugerează prezenţa unor

rezistenţe considerabile la explorare din partea pacientului:
Terapeut:................
Pacient:........
Terapeut:.......................
Pacient:............
Terapeut:................
Pacient:.....

În fine, un al treilea pattern (mai greu de evaluat) se referă

la situaţia în care există o colaborare efectivă între terapeut şi
pacient, dar se manifestă în acelaşi timp o anumită rapiditate a
secvenţelor de vorbire, precum şi apariţia unor rezistenţe din
partea celor doi parteneri de relaţie terapeutică:
Terapeut:................

227
 Pacient:................
Terapeut:.....
Pacient:.....
Terapeut:......................
Pacient:.......................

Profunzimea explorării
De-a lungul unei şedinţe de terapie, terapeutul trece prin
trei tipuri diferite de activitate mintală: o ascultare activă, o
activitate analitică care implică detaşare şi o activitate
empatică bine structurată. De cele mai multe ori, opţiunea
pentru una dintre cele trei tipuri de activitate este luată în
afara unei decizii conştiente. În alte situaţii, tranziţia de la una
la alta se realizează ca urmare a unei decizii conştiente
determinate de întrebări de tipul: „Ce experimentează
pacientul în momentul de faţă?”, „De ce mă simt trist?”,
„Există o mai mare distanţă între noi doi astăzi?”.
Fireşte, estimarea adâncimii unei explorări este o sarcină
dificilă şi complexă. Terapeutul ar trebui să evalueze dacă
discuţia tinde să acopere în mod superficial mai multe arii de
probleme sau se concentreză doar pe una singură. Un interviu
fără profunzime exprimă, în fapt, o temere şi o nelinişte a
terapeutului cu privire la o anumită arie de discuţie sau la
anumite sentimente care pot fi scoase la iveală. Odată ieşite la
suprafaţă, ele ar putea să blocheze sau să frâneze cursul
terapiei.
O mare parte a eforturilor terapeutului depuse de-a lungul
şedinţelor de terapie se referă la facilitarea activităţii de
autoexplorare a pacientului său. În acest sens, răspunsurile
empatice ale terapeutului reprezintă un stimul puternic pentru
majoritatea pacienţilor în procesul autoexplorării. Simplele
cereri ale terapeutului de genul: „Continuă, te rog!” sau
„Spune-mi mai mult despre…”, îi indică pacientului faptul că
gândurile şi sentimentele sale sunt relevante şi importante
pentru bunul mers al terapiei.

228
 Distanţa interpersonală
Din păcate, nu există indicatori obiectivi care să detecteze
gradul de distanţă interpersonală într-o relaţie. Practica
terapeutică ne indică faptul că acele relaţii caracterizate printr-
un nivel bun de empatie, căldură şi autenticitate a
terapeutului, relevă o deschidere considerabilă a acestuia în
relaţia sa cu pacientul. Din contră, activarea deprinderilor de
detaşare ale terapeutului impune o mai mare distanţă
interpersonală între cei doi protagonişti.
În privinţa concreteţei, de cele mai multe ori, utilizarea
unui limbaj abstract şi formal reprezintă un indicator posibil al
unei distanţe interpersonale în relaţia terapeutică. Din contră,
utilizarea unui limbaj concret, simplu şi specific duce la o mai
mare apropiere între cei doi. În acest sens, unele studii relevă
faptul că utilizarea unui limbaj înalt intelectualizat de către
terapeut s-ar datora unei structuri anxioase şi obsesive a
acestuia.
Distanţa interpersonală este generată de cele mai multe ori
de neliniştile şi anxietatăţile terapeutului şi pacientului cu
privire la modul în care se percep sau acceptă unul pe celălalt.
De-a lungul desfăşurării unui interviu, procesul de deschidere
interpersonală poate varia în funcţie de nevoia unuia dintre
participanţi de a fi acceptat, iar procesul de distanţare variază
în funcţie de teama de deschidere în relaţie a unuia dintre ei
sau a ambilor.
Alte moduri prin care terapeutul poate monitoriza
procesul interacţiunii terapeutice sunt: concentrarea pe
dialogul terapeut-pacient, echilibrul de forţe în relaţia
terapeutică, negocierea în legătură cu identificarea
problemelor pacientului şi cu găsirea celei mai bune soluţii
terapeutice, încurajarea autonomiei, estimarea dimensiunii
afective a interacţiunii.

Concentrarea pe dialogul terapeut-pacient

229
 Reprezintă un alt mod prin care terapeutul poate
monitoriza procesul interacţiunii sale cu pacientul. În acest
sens, terapeutului îi revine sarcina de a direcţiona terapia (în
anumite momente) pe situaţia actuală, pe aici şi acum, precum
şi pe progresul relaţiei terapeutice propriu-zise. În mod
tradiţional, pacientul era ţinta observaţiei. De data aceasta,
ţinta o reprezintă însăşi relaţia terapeutică.
În mod firesc, explorarea împreună cu pacientul a ceea ce
se petrece între noi chiar acum poate genera nelinişti şi
anxietăţi unui terapeut începător. Orice temă pe care o aduce
pacientul în discuţie poate reflecta ceva din realitatea relaţiei
terapeut-pacient. (De pildă: „Vorbindu-mi despre teama pe
care o ai faţă de tatăl tău, mă întreb dacă nu cumva ai
sentimente asemănătoare în legătură cu mine?”).

Echilibrul de forţe în relaţia terapeutică

Echilibrul de forţe în relaţie este un alt aspect de care
terapeutul ar trebui să ţină cont în derularea psihoterapiei.
Acest echilibru de forţe se poate realiza prin manifestarea
respectului terapeutului faţă de opiniile pacientului cu privire
la semnificaţia anumitor evenimente. Întrebările directe şi
repetitive ale terapeutului, maniera autoritară în care acestea
sunt formulate, comportamentul terapeutului ca şi cum ar şti
dinainte încotro se îndreaptă terapia, toate acestea ridică
semne serioase de întrebare cu privire la abilitatea
terapeutului de a împărţi puterea în relaţie. În psihoterapiile
actuale, se pune un accent deosebit pe procesele de colaborare
şi descoperire. Mai mult, terapeuţii capătă valoare maximă
atunci când pacientul devine un partener activ în căutarea
celei mai bune soluţii la problema cu care se confruntă. Acest
noi colaborativ îi va determina pe cei doi parteneri de relaţie
terapeutică să lucreze împreună în vederea accelerării
schimbării.

Negocierea în procesul psihoterapeutic

230
 În psihoterapiile actuale, activitatea de negociere capătă o
importanţă deosebită. De-a lungul programelor de dezvoltare
personală realizate cu viitori psihoterapeuţi, am constatat că
unii dintre ei provin din familii cu tipare disfuncţionale de
comunicare. De multe ori, unul din părinţi adoptă un rol
dominant şi autoritar în familie. Asta înseamnă că viitorii
terapeuţi nu au învăţat că negocierea reprezintă un aspect
esenţial în procesul terapeutic. Pot să apară situaţii
contradictorii în care nu se mai ştie unde este terapeutul şi
încotro se îndreaptă terapia. Adeseori, acest fenomen este
considerat un semn de rezistenţă a pacientului la terapie şi
nicidecum nu este pus pe seama stilului interacţional
defectuos al terapeutului.
De-a lungul terapiei, există negocieri continue între
terapeut şi pacient, atât la nivel conştient, cât şi inconştient, cu
privire la sarcinile şi obiectivele terapeutice. De altfel,
mecanismul terapeutic hotărâtor îl reprezintă negocierea între
dorinţele pacientului şi cele ale terapeutului. Terapeuţii, prin
intervenţia lor, şi pacienţii, prin răspunsurile lor, îşi spun
periodic unul celuilalt: „Nu poţi face asta cu mine, dar poţi
face asta cu mine!” (S. Pizer, 1992). În acest proces de
negociere pot fi cuprinse toate aspectele terapiei, inclusiv
probleme de cadru terapeutic, cum ar fi programarea
şedinţelor. Autorul mai sus menţionat afirmă: „Adevărata
substanţă şi natură a adevărului şi a realităţii […] este
negocierea către un consens în relaţia terapeutică”. Prin
negociere, cei doi protagonişti stabilesc condiţiile necesare
pentru ca schimbarea să aibă loc şi să funcţioneze ca parte
intrinsecă a procesului de schimbare.

Încurajarea autonomiei şi eficienţei personale a

pacientului
Psihoterapeutul trebuie să-i permită pacientului să se
manifeste în mod autonom în relaţie şi să-l încurajeze să-şi
exprime în mod clar şi deschis propriile gânduri şi sentimente.

231
Întotdeauna, terapeutul va manifesta grijă şi respect faţă de
modul în care pacientul său simte, gândeşte şi se comportă.
Atunci când terapeutul alege să-i împărtăşească
pacientului propriile opinii cu privire la o temă de discuţie cu
care cei doi nu sunt în acord, acest fapt se realizează fără
niciun fel de ambiguitate. Ca terapeut, poţi opta între a-i
împărtăşi pacientului ceea ce gândeşti în legătură cu o situaţie
sau a nu te exprima în niciun fel, dar lipsa de claritate nu are
nici o indicaţie terapeutică.
Încurajarea eficienţei personale subliniază importanţa
credinţei pacientului în abilităţile personale de a finaliza cu
succes procesul schimbării sale. Pentru a dezvolta această
credinţă şi încredere, terapeutul poate explora împreună cu
pacientul lor momentele în care acesta se simţea mai bine sau
cele în care problema lui încă nu era bine conturată (de
exemplu: „Cum era viaţa ta atunci când aveai timp de mai
multe exerciţii fizice?”), să investigheze schimbările dificile
pe care pacientul le-a făcut deja în alte domenii (de exemplu:
„Ai menţionat că te-ai lăsat de fumat cu câţiva ani în urmă.
Cum ai reuşit să faci această schimbare?”), să investigheze
punctele tari ale pacientului (de exemplu: „Ai menţionat că
poţi să opreşti oricând consumul de alcool. Ipotetic vorbind,
spune-mi ce paşi ar trebui să adopţi, dacă ţi-ai dori să faci
această schimbare.”) şi să evidenţieze calităţile individului
aflat în terapie (de exemplu: „Eşti o persoană politicoasă. Sunt
convins că ai putea să găseşti o modalitate prin care să refuzi
un desert/o băutură, fără a jigni pe cineva.”). De asemenea,
terapeuţii pot împărtăşi istorii similare ale altor pacienţi care
au reuşit să facă asemenea schimbări în viaţa lor.
Din perspectiva demersului interviului motivaţional,
încurajarile pot fi introduse în orice etapă a terapiei, cu
condiţia ca acestea să fie autentice. În tabelul următor vom
oferi câteva exemple de astfel de încurajări venite din partea
terapeutului (P. L. Wilbourne şi E. R. Levensky, 2006).

232
Afirmaţii care vizează suportul
şi aprecierea
„Ai idei extraordinare.”
„Cred că eşti pe cale să faci
lucruri foarte importante.”
„Ştiu că îţi este greu să discutăm
despre aceste lucruri şi apreciez
că eşti dispus să faci asta.”
„Cred că majoritatea oamenilor
aflaţi în situaţia ta s-ar simţi
stresati.”
„Pentru mine are relevanţă faptul
că te preocupă acest lucru.”
Afirmaţii care vizează
punctele tari, atuurile
pacientului
„Chiar ţii la familia ta şi vrei să
te asiguri că le vei fi alături.”
„Eşti foarte bun în rezolvarea de
probleme. Ai abilităţi de a găsi
soluţii creative pentru a depăşi
dificultăţile.”
„Ai stabilite valori personale
importante şi contează pentru
tine să te ridici la înălţimea
aşteptărilor tale.”
„Este foarte important pentru
tine să tratezi oamenii cu respect
şi amabilitate.”
„Ai depăşit foarte multe
obstacole în viaţa ta şi ai
abilitatea de a face schimbări în
propria ta viaţă.”
„Dai dovadă de o mare putere
interioară care te ajută să
depăşeşti momentele dificile.”

Estimarea dimensiunii afective a interacţiunii

Exprimarea sentimentelor în timpul desfăşurării şedinţei
de terapie sau evitarea manifestării acestora capătă o
semnificaţie profundă. Revine în sarcina terapeutului să
monitorizeze gradul în care este încurajată exprimarea şi
explorarea sentimentelor, precum şi nivelul empatic pe care se
situează atât el, cât şi partenerul său de relaţie. Un indicator
util ar fi existenţa a cel puţin unui moment în fiecare şedinţă
în care terapeutul să se simtă cu adevărat mişcat de ceea ce îi
spune pacientul său şi să simtă că este într-adevăr cu el în
procesul terapeutic.

4. Aplicarea intervenţiilor terapeutice

233
 În educaţia consilierilor psihologici şi a psihoterapeuţilor,
apare un interes tot mai mare în privinţa însuşirii şi antrenării
aptitudinilor lor terapeutice (Little, Packman, Smaby şi
Maddux, 2005). În cadrul acestor programe, specialiştii în
devenire beneficiază de antrenamente sistematice în privinţa
utilizării diverselor intervenţii terapeutice (clarificarea,
confruntarea, restructurarea cognitivă, interpretarea,
recadrarea/resemnificarea, evitarea formulărilor negative,
prescrierea temelor pentru acasă, utilizarea tehnicilor
paradoxale, utilizarea prescripţiei simptomului, crearea
ambiguităţii, utilizarea simbolurilor şi a ritualurilor, utilizarea
metaforelor, anecdotelor şi poveştilor, utilizarea
autosurprinderii, a notării gândurilor adaptative şi a
segmentării.

Clarificarea
Prin intermediul clarificării, terapeutul intenţionează să
identifice anumite tipare existente în discursul pacientului său.
Neavând de-a face cu explorarea materialului inconştient,
această intervenţie terapeutică nu reclamă nicio rezistenţă
specifică din partea pacientului. Deoarece discursul acestuia
este adeseori confuz şi ambiguu, prin intermediul clarificării,
terapeutul întoarce spre pacient sensul mesajului pe care
acesta tocmai l-a emis. Clarificarea favorizează un dialog
autentic între terapeut şi pacient şi necesită adoptarea unei
conduite empatice din partea terapeutului. De asemenea,
implică comunicarea respectului deplin faţă de punctul de
vedere al celuilalt. Înţelegerea acestui punct de vedere
necesită atât acceptarea responsabilităţii pacientului cu privire
la situaţia descrisă, cât şi păstrarea de către terapeut a unei
atitudini pozitive necondiţionate faţă de acesta. Dacă o
clarificare este relevantă, ea poate să-i ofere pacientului un
mai mare sentiment de autocontrol şi să favorizeze o
descărcare cathartică a tensiunii sale afective.

234
 În general, afirmaţiile prin care terapeutul sumarizează
ceea ce pacientul său tocmai i-a comunicat, reprezintă
oportunităţi pentru clarificare. De pildă, pacientul, după o
lungă explorare cu privire la viaţa sa de familie şi la
evenimentele prin care a trecut, poate deveni tăcut la un
moment dat. Terapeutul fie poate aştepta ca pacientul să
continue discuţia, fie poate reflecta sentimentele pacientului
său, fie poate comenta rezistenţele acestuia la explorările
ulterioare sau poate oferi pur şi simplu o clarificare, precum în
exemplul de mai jos:

Pacientul: După ce mama a murit, lucrurile au început să

meargă din ce în ce mai rău. Tata s-a îmbolnăvit... niciodată
nu a fost prea puternic... apoi a rămas fără loc de muncă,
şomer... şi în cele din urmă ne-a părăsit. Fraţii mei şi cu mine
am rămas singuri... şi am intrat într-un program de ajutor
social. Fraţii mei mai mari au fost trimişi împreună la o casă
de copii, iar eu am fost adoptat de o familie...
Terapeutul: Aşadar, întâi ţi-ai pierdut mama, apoi tatăl
te-a părăsit... şi în cele din urmă te-ai despărţit de fraţii tăi...

În acest exemplu, terapeutul nu introduce nicio informaţie

nouă şi nu abordează sentimentele profunde de tristeţe şi furie
internalizată pe care le trăieşte pacientul său, ci oferă o
sumarizare menită să clarifice temele majore din discursul
pacientului.

Confruntarea
Deşi termenul de confruntare conţine o nuanţă agresivă,
terapeutul foloseşte acestă tehnică ca un mijloc de susţinere,
pentru a evidenţia discrepanţele şi contradicţiile manifestate în
comportamentul pacientului (Welfel şi Patterson, 2005). În
timpul confruntării, terapeutul se află în poziţia de a empatiza
cu ceea ce înseamnă să fii un individ într-o situaţie dificilă
(Josephs, 1995). Dacă nu reuşeşte să rezoneze cu experienţa

235
pacientului său, este posibil ca prin utilizarea acestei tehnici,
terapeutul să provoace un răspuns defensiv care să fie în
detrimentul relaţiei terapeutice. De aceea, suntem îndreptăţiţi
să apelăm la confruntare doar după ce relaţia terapeutică este
suficient de bine consolidată.
În general, un terapeut se poate aştepta la o varietate de
reacţii în ceea ce priveşte aplicarea confruntării, de la
respingere, la recunoaştere şi acceptare (Cormier şi Nurius,
2003; Ivey şi Ivey, 2003; Young, 2005). În încercarea de a
menţine o înţelegere empatică a pacientului, terapeutul poate
utiliza reflectarea, imediat după ce pacientul răspunde
confruntării. De pildă, un pacient de vârstă mijlocie vorbeşte
despre conflictele cu supervizorul său la locul de muncă.

Pacientul: Mereu se ţine de capul meu să termin

proiectele, dar asta nu mă derajează.
Terapeutul: Spui că cererile supervizorului tău nu te
afectează în mod special, dar în timp ce spui asta, îţi tremură
mâinile.
Pacientul: Ei bine, nu e uşor, dar am nevoie de locul meu
de muncă. Sunt destul de confuz când vine vorba despre job-
ul meu.
Terapeutul: Te simţi confuz pentru că eşti împins în mai
multe direcţii şi fiecare dintre ele par a fi de mare importanţă
pentru tine.

Fireşte, terapeutul poate întâmpina dificultăţi în

confruntarea pacientului, ca urmare a trăsăturilor
contratransferenţiale şi personale apărute în urma aplicării
acestei intervenţii. Orice terapeut ştie că este mult mai simplu
să eviţi confruntarea, eliminând riscul de a-l perturba sau
ofensa pe pacient. Unele observaţii provocatoare dintr-o
confruntare pot zgudui şi ameninţa relaţia terapeutică.
Pe de altă parte, eşecul terapeutului în a confrunta
pacientul, atunci când acesta adoptă o atitudine defensivă,

236
sugerează că terapeutul fie condamnă, fie susţine acest
comportament defensiv (Tamminen şi Smaby, 1981). Pentru
unii terapeuţi, o anumită perspectivă asupra vieţii şi asupra
relaţiilor interumane, poate contribui la apariţia unor
prejudecăţi menite să blocheze capacitatea lor de a utiliza
confruntarea. De exemplu, un terapeut poate menţine o
convingere preconcepută conform căreia relaţiile cu alţii
trebuie să fie întotdeauna armonioase şi nonconflictuale. În
caz contrar, ceilalţi ar putea să te perceapă ca fiind ostil dacă
utilizezi o confruntare.
La nivel interpersonal, este important pentru terapeut să
admită că o confruntare, în contextul suportiv al
tratamentului, are potenţialul terapeutic de a scoate la
suprafaţă tiparele comportamentale disfuncţionale, care altfel
ar putea rămâne neidentificate (Patton şi Meara, 1992). În
interacţiunea cu un pacient, „confruntarea comunică cel mai
înalt grad de înţelegere empatică” (Ruble şi Slivka, 1975). De
cealaltă parte, este posibil ca un terapeut să devină iritat de un
pacient care evită în mod constant să recunoască discrepanţele
şi contradicţiile din comportamentul său. În consecinţă,
specialistul poate începe să răspundă într-o manieră
condescendentă şi evaluativă (Leaman, 1978). Vorbind despre
cazul anterior al pacientului de vârstă mijlocie, s-ar fi ajuns la
alt rezultat dacă terapeutul ar fi spus: „Nu te mai preface! Îţi
tremură mâinile şi e clar că eşti tulburat din cauza asta!”. Este
evident că acest tip de afirmaţie dovedeşte lipsă de empatie
faţă de pacient.
La ora actuală, există numeroase ghiduri în literatura de
specialitate menite să contribuie la utilizarea unor confruntări
mai empatice şi mai eficiente. În acest scop, practicianul poate
utiliza confruntarea la momentul oportun, într-un mod non-
acuzator şi descriptiv, luând în considerare consecinţele pe
termen scurt şi pe termen lung ale confruntării (Cormier şi
Nurius, 2003; Egan, 2002; Ivey şi Ivey, 2003; Welfel şi
Patterson, 2005; Young, 2005).

237
 Actul confruntării poate fi privit ca un continuum: la un
capăt se situează „confruntarea de rutină”, iar la celălalt
„confruntarea eroică”. Fireşte, acest continuum este influenţat
de natura situaţiei terapeutice. În confruntările de rutină,
alianţa terapeutică este efectivă, iar terapeutul încearcă să
negocieze cu rezistenţele la explorare puse în acţiune de
pacient (întreruperi în cursul vorbirii, discrepanţe între ceea ce
simte şi ceea ce gândeşte). În confruntărille eroice, alianţa
terapeutică este ameninţată, terapeutul fiind nevoit să facă faţă
unei rezistenţe masive a pacientului cu privire la propria sa
schimbare. Acest tip de confruntare este menit să şocheze
pacientul, adeseori terapeutul „ameninţându-l” că îl va
abandona.
Redăm un fragment de dialog (utilizarea confruntării de
rutină) în care terapeutul vrea să evidenţieze discrepanţa
dintre negarea verbală a sentimentelor şi izbucnirea
emoţională a pacientului, declanşată de reamintirea unei
situaţii dureroase.

Pacientul: Este vorba despre perioada în care părinţii

mei au divorţat...
Terapeutul: Ce ai simţit în legătură cu acest lucru?
Pacientul: Poftim?
Terapeutul: Cum te-ai simţit atunci când părinţii tăi au
divorţat?
Pacientul: Nimic... nu am simţit nimic.
Terapeutul: Cred că văd lacrimi în ochii tăi...
Pacientul: Ah... nu... ei bine..., probabil am simţit atunci
sau simt...
Terapeutul: E dureros...
Pacientul (plângând încet): Am simţit că lumea s-a sfârşit
pentru mine...

Confruntările eroice sunt utilizate în cursul terapiei în

special în acele situaţii în care pacienţii dau dovadă de o mare

238
rezistenţă la schimbare, fiind necesară o abordare indirectă a
acestora. Plantând o sămânţă care va înflori mai târziu într-o
motivaţie nou găsită, refuzul sau negarea tratamentului prin
utilizarea confruntării eroice, ar putea deveni o formă utilă de
combatere a rezistenţelor.
Pacientul: … iar aseară am băut din nou doza mea
obişnuită de alcool…
Terapeutul: De câteva zile bei în fiecare seară...
Pacientul: Da...
Terapeutul: Deşi mi-ai spus că depui eforturi, se pare că
totuşi nu poţi să te opreşti de la băutură.
Pacientul: Într-adevăr...
Terapeutul: Încep să cred că trebuie să luăm o decizie în
legătură cu acest lucru.
Pacientul: La ce vă referiţi?
Terapeutul: Cred că ar fi bine să încetăm să mai lucrăm
împreună.
Pacientul: Cum adică?
Terapeutul: Nu cred că mai are vreun sens să mai
continuăm în acest mod...Abstinenţa ta este esenţială în
procesul tău de schimbare.

Dacă refuzul tratamentului este făcut într-o manieră abilă,

pacientul care se prezintă la psihoterapie fără nicio intenţie de
schimbare, se poate întoarce peste ceva timp, de data aceasta
având scopuri specifice şi mai bine definite.
Refuzul tratamentului este eficient în mod deosebit în
situaţia în care avem de-a face cu pacienţi dependenţi aflaţi în
faza de negare a problemei lor. Este vorba despre acei pacienţi
dependenţi care vin cu o aşa zisă determinare în a se lăsa de
consumul de alcool sau de droguri, în special dacă se află în
conflicte serioase cu poliţia, tribunalul, un angajator,
partenerul de viaţă sau alte instituţii şi persoane importante
din viaţa lor. Fiecare dependent nutreşte, de fapt, o convingere
secretă că ar putea, cu un minim ajutor din partea terapeutului,

239
să treacă peste criza actuală din viaţa sa şi să devină un
consumator capabil să se controleze.
Într-o asemenea situaţie, un terapeut eficient poate afirma
cu sinceritate că pacientul nu este pregătit pentru abstinenţă
sau că pacientul nu este chiar un dependent, după care va
descrie atitudinea, comportamentul şi înşelătoriile la care se
dedă un dependent autentic. De fapt, pacientul se află deja
acolo, iar descrierea i se potriveşte ca o mănuşă. Această
provocare este complicată şi necesită abilităţi considerabile.
N.A. Cummings şi J.L. Cummings (2000) au prezentat în
cartea lor The first session with substance abusers: A step-by-
step guide diverse strategii clinice utilizate în combaterea
rezistenţelor. Cercetările lor demonstrează modul în care un
pacient dependent se întoarce la terapeutul care l-a înţeles,
menţionând un motiv serios de data aceasta.
O formă paradoxală şi subtilă de confruntare o reprezintă
refuzul tratamentului tocmai în scopul creşterii motivaţiei de
schimbare a pacientului. De pildă, N. A. Cummings (2006) ne
relatează cazul unui bărbat cu o istorie de mai mult de zece
ani de infidelitate în mariaj. El s-a prezentat la cabinetul de
psihoterapie ca fiind plin de remuşcări nesincere şi cu o falsă
dorinţă de a fi ajutat. Era evident că dorea să-şi convingă soţia
că ar trebui să-l ierte, făcând-o să creadă că era sincer şi că nu
va mai avea niciodată vreo aventură extraconjugală.
Terapeutul a felicitat bărbatul pentru abilitatea sa ieşită din
comun de a-şi păcăli soţia cu multele aventuri avute în ultimii
zece ani. Învăţând din ultima sa greşeală, i-a oferit sugestia că
ar putea să-şi păcălească în continuare partenera de cuplu
pentru următorii zece ani. Situaţia nou creată nu era decât una
temporară, sugerându-i-se pacientului că nu are nevoie de
psihoterapie. Între timp, comportamentul bărbatului s-a
schimbat radical. Soţia sa l-a dat afară din casă, iar pacientul a
realizat că de data aceasta trebuia să-şi reevalueze
comportamentul. A solicitat din nou psihoterapie. Terapeutul
a fost de acord, cu condiţia însă ca pacientul să se abţină de la

240
orice legături extraconjugale, chiar şi de la flirtul cu alte
femei, pe toată durata desfăşurării terapiei. Cea mai mică
încălcare a acestei reguli ar duce la încheierea procesului
terapeutic. Pacientul a fost de acord şi s-a angajat într-o
terapie surprinzător de intensă şi de productivă.

Restructurarea cognitivă
După clarificarea problemelor conflictuale ale pacientului,
o direcţie utilă pe care terapeutul o ia în considerare este
restructurarea cognitivă. Această intervenţie se centrează pe
modificarea convingerilor iraţionale ale pacientului
(Meichenbaum, 1977), având drept scop final însuşirea de
către acesta a unor comportamente mai adaptate şi mai
eficiente.
Restructurarea cognitivă implică identificarea empatică a
convingerilor disfuncţionale ale pacientului şi modificarea
acestora (Hackney şi Cormier, 2005). Pacienţii sunt învăţaţi să
găsească un antidot (coping thoughts) pentru şabloanele lor
inadecvate de gândire. De exemplu, Maria vine la o şedinţă de
terapie cu afirmaţia anxioasă: „Îmi fac griji mereu pentru
orice lucru”. Printr-o examinare empatică a implicaţiilor
acestei afirmaţii, Maria identifică un antidot care ar putea fi
mai potrivit şi mai viabil: „Aleg să-mi fac griji pentru unele
lucruri, dar nu pentru toate”. Ulterior, prin practică susţinută
în cadrul terapiei şi în afara ei, afirmaţia Mariei va deveni tot
mai convingătoare.
Schemele cognitive specifice ale Mariei sunt încărcate de
anxietate. Identificarea acestora va îngădui terapeutului să-şi
lărgească şi să-şi întărească înţelegerea empatică a modului în
care pacienta sa funcţionează, în acord cu propria sa filosofie
de viaţă.
Pe parcursul derulării terapiei, sunt numeroase momente
în care terapeutul încearcă să-şi imagineze lumea construită
de pacientul său. Înţelegerea empatică are un rol esenţial în
furnizarea unei idei despre modul în care pacientul îşi

241
construieşte viaţa şi care este filosofia lui de viaţă. La nivel
interpersonal, terapeutul va putea identifica tiparele de
gândire autosabotoare din afirmaţiile pacientului său. În
practica clinică sunt frecvent întâlnite afirmaţii de tipul: „Nu
pot face nimic aşa cum trebuie”, „Nu am niciodată timp
liber”, „Trebuie să fac totul bine”. Din perspectivă cognitivă
şi cognitiv-comportamentală, aceste afirmaţii sunt
conceptualizate ca greşeli fundamentale (Mosak şi Maniacci,
1998), idei iraţionale (Ellis, 2005) sau distorsiuni cognitive
(Beck şi Weishaar, 2005).

Interpretarea
Interpretarea constă în aplicarea unor relaţii cunoscute, cu
rol de reguli, la date concrete. Freud o consideră drept actul
ştiinţific fundamental care asigură accesul la cauzalitatea
comportamentului uman. Se referă la materialul inconştient
care include mecanismele de apărare şi semnificaţiile ascunse
ale materialului furnizat de pacient. Prin natura sa,
interpretarea merge dincolo de datele obţinute de-a lungul
interviului. Această interpretare ar trebui prezentată
pacientului în calitate de ipoteză. Dacă în confruntare
pacientul este pus în faţa unei realităţi deja definite,
interpretarea implică o ipoteză care necesită o validare
ulterioară.
Ca tehnică psihoterapeutică de bază, interpretarea
accentuează importanţa materialului care se găseşte în afara
cadrului de referinţă al unui pacient, propunând diverse relaţii
cauzale în cadrul experienţelor acestuia. Prin interpretare, un
terapeut oferă perspective şi alternative noi, stabilind legături
între fenomene care până atunci nu erau conectate (Clark,
1995; Hill, 2004).
Orientările teoretice diferă în ceea ce priveşte importanţa
pe care o atribuie interpretărilor, dar acest gen de intervenţie
este folosit, cel puţin ocazional, de majoritatea practicienilor.
Terapeutul utilizează formulări conceptuale, în paralel cu

242
observaţiile personale, atunci când avansează o interpretare.
Pe de o parte, o interpretare are potenţialul de a întări
înţelegerea empatică a unui pacient. Pe de altă parte,
interpretarea poate să diminueze sentimentul unui individ de a
fi înţeles de terapeutul său. De exemplu, un terapeut oferă o
interpretare unui pacient tânăr, atribuind comportamentul său
competitiv, unei dorinţe pe termen lung de a-şi depăşi fratele
mai mare. Pacientul răspunde acestei interpretări şi porneşte o
discuţie despre implicaţiile acesteia. Terapeutul utilizează
interpretarea doar după o explorare aprofundată a funcţionării
pacientului său, în contextul unei alianţe terapeutice pozitive.
O interpretare prezentată într-un moment nefast sau într-un
mod lipsit de sensibilitate, poate avea efecte adverse şi
vătămatoare.
Dezvoltarea cadrului unei interpretări poate porni încă de
la începutul terapiei, atunci când terapeutul depune un efort
empatic dirijat în scopul obţinerii unei înţelegeri cât mai
aprofundate a problematicii pacientului său. De exemplu, în
tratamentul iniţial al unei paciente pe nume Vanda, terapeutul
se identifică cu ea, în timp ce aceasta discută despre subiecte
cu o puternică încărcătură emoţională. În acelaşi timp,
terapeutul observă că, în aparenţă, Vanda nu pare neliniştită
sau îndurerată atunci când îşi aminteşte despre evenimentele
aparent tulburătoare din viaţa sa. Ca terapeut, vom putea să
formulăm câteva ipoteze generale cu privire la funcţionarea
psihică a Vandei.
În formularea şi exprimarea unei interpretări, practicianul
poate să apeleze la diverse surse de referinţă. De exemplu, în
cazul Vandei, terapeutul este de părere că ea utilizează ca
principală defensă izolarea, respectiv decuplarea
verbalizărilor de afectele stânjenitoare asociate acesteia
(Clark, 1998). La ora actuală, sunt disponibile numeroase
ghiduri care contribuie la utilizarea eficientă a interpretărilor
în procesul de tratament (Gibbsons, Crits-Cristoph şi Apostal,
2004; Ivey şi Ivey, 2003; Seligman, 2004; Weiner, 1998).

243
Atunci când este comunicată o interpretare, terapeutul o
propune, o sugerează, nicidecum nu o impune. Este vorba
despre o tatonare, o încercare de stabilire a unei legături
cauzale între situaţia actuală a pacientului şi situaţiile sale
trecute. Acest tip de formulare îi va permite pacientului să fie
în acord total, parţial sau în dezacord total cu acurateţea
interpretării (Patton şi Meara, 1992). Reluând exemplul
Vandei, în fazele finale ale tratamentului, terapeutul poate
avansa următoarea interpretare empatică: „Este posibil oare
să-ţi fie greu să-ţi exprimi sentimentele datorită faptului că ai
învăţat din copilărie că în familia ta trebuie să ţi le ascunzi?”.
După prezentarea unei interpretări, este recomandat să-i
oferim suficient răgaz pacientului pentru a putea să exploreze
şi să asimileze semnificaţia acesteia.
O folosire eronată a interpretării, chiar a uneia aparent
corecte şi precise, este atunci când o prezentăm înainte ca
pacientul să fie pregătit din punct de vedere emoţional pentru
a o procesa (Szalita, 1981). În acest sens, o interpretare poate
evoca sentimente mult prea intense sau nefamiliare
pacientului. Pe de altă parte, o interpretare poate să fie mult
prea rece şi intelectualizată pentru a putea fi experimentată
emoţional de pacient (Schafer, 1959). De asemenea, este
posibil ca o interpretare prezentată de practician într-un
anumit moment al terapiei, să fie percepută ca nonempatică de
pacient, iar într-un alt moment al terapiei să fie percepută ca
fiind empatică (Josephs, 1995). În aceste cazuri, o interpretare
prematură poate declanşa un răspuns defensiv din partea
pacientului, restricţionând astfel capacitatea lui de a o
considera un punct alternativ de vedere.
Un alt aspect semnificativ îl reprezintă implicarea
pacientului în munca interpretativă. Terapeutul ar trebui să
pună accent pe împărţirea responsabilităţii în cadrul acestui
demers interpretativ. O coordonată esenţială este
manifestarea respectului terapeutului faţă de capacitatea

244
pacientului de a înţelege semnificaţia propriului său
comportament simptomatic.
De menţionat este faptul că terapeutul trebuie să-şi
formuleze interpretările în aşa mod încât să evite orice formă
de „citire a gândurilor” pacientului sau de intruziune în viaţa
sa intimă. Acest lucru se poate realiza prin utilizarea unor
fraze introductive de genul: „Mă întreb dacă... „, „Se pare
că...”, „O posibilitate ar putea fi...”. Astfel, se reduce riscul
stabilirii unei relaţii asimetrice în interiorul căreia terapeutul
este deţinănătorul unicului adevăr.

Recadrarea/resemnificarea
Ca tehnică de persuasiune, recadrarea a fost folosită
pentru prima dată în retorica clasică de sofişti, adevăraţi
maeştri în arta verbală a persuasiunii.
În psihoterapie, recadarea propune o perspectivă
alternativă, prin modificarea sau restructurarea percepţiilor
unui pacient asupra unei probleme sau situaţii (Cormier şi
Nurius, 2003). Prin modificarea cadrului în care pacientul
percepe o anumită situaţie, semnificaţia anumitor presupuneri
şi convingeri este modificată şi plasată într-un nou context
(Sperry, Carlson şi Kjos, 2003). Recadrarea include de
asemenea modificarea semnificaţiilor experienţelor
pacientului într-o direcţie mult mai folositoare. Pentru a
stimula schimbări constructive în percepţiile pacientului, este
necesar ca terapeutul să aibă o înţelegere empatică a acestuia.
De pildă, în cazul unei tulburări de conduită, un copil
manifestă sentimente ostile faţă de restul copiilor, iar
tratamentul se va axa pe problemele de violenţă. Dintr-o
perspectivă empatică extinsă, acest copil poate percepe
puterea şi controlul drept calităţi personale de admirat. Pentru
a începe recadrarea, terapeutul îl invită să privească din alt
unghi de vedere această problemă, unde cei puternici sunt
capabili să-şi controleze sentimentele şi nu se folosesc de cei
slabi care nu se pot apăra singuri. Dacă respectivul copil

245
începe să perceapă acţiunile sale ca pe un semn de slăbiciune,
este posibil ca el să-şi modifice comportamentul actual.
Un exemplu devenit clasic de recadrare este oferit de G.
Nardone şi P. Watzlawick (2005) în care se încearcă
schimbarea percepţiei unui pacient cu agorafobie cu privire la
ajutorul primit din partea celorlalţi. Pacientului fobic i se
spune că are nevoie de ajutor în continuare din partea
celorlalţi de a se deplasa în spaţii deschise. Dar tot terapeutul
lasă să se înţeleagă, prin intermediul mesajelor duble, că un
asemenea ajutor îi poate agrava simptomatologia fobică. În
fapt, terapeutul redirecţionează frica care l-a împins pe pacient
să ceară ajutor şi, astfel, opreşte comportamentul acestuia de a
mai căuta ajutor din partea altora. Neajutorarea dobândită de
pacientul agorafobic va fi demontată.
Recadrarea poate fi obţinută fie pur verbal, fie prin
intermediul anumitor acţiuni care vor conduce persoana să-şi
schimbe percepţia cu privire la realitate (prin intermediul
prescripţiilor comportamentale). Recadrarea poate varia în
complexitate, plecând de la simpla redefinire cognitivă a unei
idei sau a unui tipar comportamental, la utilizarea poveştilor
sau a metaforei terapeutice.
În sens general, toate intervenţiile terapeutice descrise
anterior pot fi considerate recadrări, angrenând o schimbare a
perspectivei şi a comportamentului pacientului. De altfel,
toate formele de terapie utilizează recadrări verbale prin
intermediul dialogului (Simon şi colab., 1985), propunându-şi
să schimbe harta mentală a pacientului. La nivel semantic,
terapeutul sporeşte îndoielile pacientului, astfel încât să
destrame rigiditatea sistemului său perceptiv-reacţional
obişnuit şi să genereze crăpături şi virusări în armura sa
comportamentală şi cognitivă (G. Nardone şi P. Watzlawick,
2005).
Logicianul Newton Da Costa a arătat modul în care
sporirea îndoielii cu privire la explicaţiile logice şi raţionale
este, în mod particular, eficientă în dezechilibrarea structurilor

246
mintale rigide. Da Costa menţionează că pentru a convinge o
persoană să-şi schimbe opiniile, este mult mai eficient să
plantezi îndoieli cu privire la logica raţiunii sale decât să
demonstrezi în mod raţional incorectitudinea şi inadecvarea
ideilor sau comportamentului său. Îndoiala mobilizează
entropia sistemului, pornind un lanţ de reacţii în paşi mici, dar
devastatoare, care vor conduce la schimbări în întregul sistem.
Atunci când terapeutul restructurează realitatea
pacientului, el trebuie să-l conducă pe acesta să vadă lucrurile
dintr-un punct de vedere diferit. Pot fi utilizate sugestiile,
elementele retoricii clasice, paradoxurile logicii. Toate
acestea, dacă sunt utilizate corect, pot modifica modul în care
o persoană percepe realitatea, chiar şi doar pentru o scurtă
perioadă de timp.
În general, un terapeut ar trebui să anticipeze care ar fi cea
mai potrivită recadrare pentru pacientul său. Mai mult, el va
încerca să anticipeze modul în care pacientul său va răspunde
la recadrare. Să luăm un alt exemplu, cazul unui elev
diagnosticat cu tulburare de comportament disruptiv. Într-o
asemenea situaţie, se pot semnala numeroase probleme în
cadrul şcolii şi acest elev poate primi mai multe sancţiuni
disciplinare. Terapeutul manifestă o înţelegere empatică a
faptului că acest copil se opune restricţiilor şi regulilor de
orice fel. În cadrul tratamentului, discuţiile se axează pe
numeroasele pedepse pe care el le-a primit, ca urmare a
încălcării regulilor şcolii şi a bătăilor cu colegii săi. În acest
context, terapeutul propune următoarea recadrare: încercările
lui de a se elibera de restricţii au deseori ca rezultat o şi mai
mare reducere a libertăţii sale. În mod firesc, copilul ar putea
să fie intrigat de recadrarea propusă. Mai departe, cei doi vor
explora în mod empatic esenţa recadrării. Cu cât vor exista
mai puţine sancţiuni, cu atât el va obţine mai repede libertatea
dorită.
În literatura de specialitate se afirmă faptul că o recadrare
este reuşită atunci când pacientul o găseşte drept pertinentă şi

247
plauzibilă. Recadrarea trebuie să fie adresată pe un ton
ispititor şi este utilizată doar după ce terapeutul a obţinut o
înţelegere aprofundată a problematicii pacientului său (Clark,
1998; Cormier şi Nurius, 2003; Sperry, Carlson şi Kjos,
2003). De asemena, se discută despre recadrare ca despre o
procedură de redenumire sau reclasificare. Din această
perspectivă, poate rezulta un nou vocabular sau o nouă
terminologie cu privire la modul în care pacientul îşi percepe
propria problemă (Levy, 1963). Schimbări ale semnificaţiei
următorilor termeni: de la încăpăţânat la hotărât, de la
perfecţionist la foarte organizat, de la protector la îngăduitor,
furnizează exemple de recadrări, cu implicaţii
comportamentale semnificative. De pildă, o soţie consideră că
îşi protejează familia de consecinţele negative ale consumului
de alcool ale soţului său. Terapeutul utilizează reinterpretarea
termenilor din protector în îngăduitor, ajutând-o astfel să-şi
dea seama că şi ea contribuie la întreţinerea problemei soţului
alcoolic (de exemplu, se comportă cu el a doua zi ca şi cum
nu s-ar fi întâmplat nimic sau anunţă la birou că are gripă,
când în realitate soţul ei se află în stare de ebrietate sau
mahmureală).
Ca mod de înţelegere empatică, este bine ca terapeutul să
utilizeze tehnica reflectării, drept răspuns la reacţia
pacientului cu privire la recadrarea propusă.

Evitarea formulărilor negative

Practica clinică ne arată că formulările negative cu privire
la ideile sau comportamentul unui pacient sunt percepute ca
un reproş sau blam, nefăcând altceva decât să-i provoace
rezistenţă la schimbare. În loc să criticăm comportamentul
unei persoane, chiar dacă acest comportament este în mod
evident disfuncţional, este pe departe mult mai productiv de a
fi alături de ea, de a o ajuta să se simtă în largul său şi apoi de
a-i oferi sugestii cu privire la modul în care să-şi modifice
comportamentul.

248
 De exemplu, atunci când avem de-a face cu doi părinţi
hiperprotectivi care l-au determinat pe fiul lor să se simtă
insecurizat şi fragil din punct de vedere emoţional, în loc să le
evidenţiem greşelile în educaţia copilului, îi putem
complimenta pentru modul în care s-au descurcat până în
momentul de faţă cu copilul lor. De asemenea, putem puncta
sacrificiile făcute de aceştia în scopul de a-şi proteja copilul
de posibilele ameninţări ale lumii exterioare. Terapeutul ar
putea afirma: „Deoarece aţi făcut până acum o treabă atât de
bună, sunt convins că de acum încolo vă veţi descurca şi mai
bine, lăsându-l pe copil să-şi asume anumite responsabilităţi”.
În acest punct al terapiei, terapeutul va prescrie părinţilor
acţiuni şi comportamente radical diferite faţă de cele
obişnuite. Astfel, în loc să-i blameze pe părinţi pentru
greşelile făcute datorită hiperprotecţiei lor sufocante şi în loc
să le spună: „Nu mai procedaţi astfel, nu-l mai cocoloşiţi”,
terapeutul va folosi capacitatea părinţilor de a interveni,
reformulând-o într-o manieră pozitivă. Prin intermediul unor
prescrieri directe, părinţii vor dezvolta noi modele eficiente de
comunicare cu copilul lor (exemplu preluat din cazuistica lui
G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005).
Acest exemplu combină trei tehnici diferite: evitarea
formulărilor negative, recadrarea şi prescripţia sarcinilor
comportamentale. Aceste tehnici stimulează participarea şi
cooperarea chiar şi a pacienţilor dificili, eludând orice reacţie
negativă a acestora. Să nu uităm că pacienţii ştiu că unele
acţiuni ale lor sunt disfuncţionale, din moment ce apelează la
cabinetul de psihoterapie. Nu este neapărat nevoie să
accentuăm latura disfuncţională a acţiunilor şi
comportamentelor lor. Sunt însă situaţii în care unii pacienţi
manifestă ambivalenţă în ceea ce priveşte dorinţa lor de
schimbare şi atunci pot fi utilizate cu succes manevre
indirecte, de tipul confruntărilor descrise anterior.
Prescrierea temelor pentru acasă

249
 Ca metodă de valorificare a intervalului dintre şedinţe,
tema pentru acasă a devenit baza terapiilor cognitiv-
comportamentale, în conformitate cu accentul pus de aceste
terapii pe creşterea abilităţii pacienţilor de a găsi singuri
soluţii pentru problemele lor. Pe de altă parte, metoda temei
pentru acasă este adesea utilizată de numeroşi psihoterapeuţi
de orientări teoretice diferite. Formele scurte de terapie
psihodinamică (Badgio, Halperin şi Barber, 1999), de terapie
familială şi de cuplu (Dattilo, 2002) şi de abordare centrată pe
soluţie (Beyebach, Morejon, Palenzuela şi Rodriguez-Arias,
1996) folosesc frecvent metoda temei pentru acasă. Astfel,
tema pentru acasă este considerată de majoritatea
psihoterapeuţilor ca parte integrantă a procesului de
schimbare.
Termenul de temă pentru acasă se referă la orice sarcină
încredinţată pacientului pentru a fi efectuată în intervalul
dintre şedinţele de terapie. Sarcina poate fi comportamentală,
de automonitorizare, exerciţiu fizic, observaţie, înregistrarea
unei convorbiri extraterapeutice, citit etc.
Temele pentru acasă joacă un rol fundamental în terapiile
actuale, prin valorizarea timpului extraterapeutic. În vederea
realizării schimbării, este necesar ca pacientul să treacă prin
experienţe concrete. Temele pentru acasă determină asemenea
experienţe concrete de schimbare a realităţii, în afara cadrului
terapeutic. Cercetările demonstrează că ele îmbunătăţesc
semnificativ rezultatele terapiei (Kazantzis, Dean şi Ronan,
2000). Temele pentru acasă ajută pacienţii să se restabilească
mai rapid şi să se menţină astfel timp mai îndelungat, iar
complianţa pacienţilor la această intervenţie devine un factor
predictiv important pentru rezultatul favorabil al terapiei. Cu
alte cuvinte, psihoterapeuţii care reuşesc să elaboreze şi să
pună în practică teme pentru acasă, precum şi să motiveze
pacienţii pentru îndeplinirea acestora, vor avea mai mult
succes decât cei care nu apelează la ele.

250
 În literatura de specialitate sunt conturate trei modele
menite să evidenţieze factorii pe care îi luăm în considerare în
elaborarea unei teme pentru acasă bine alcătuite şi eficiente
(R. Kamins, 2006).

1. Modelul euristic de complianţă

Detweiler şi Whisman (1999) au sugerat că trăsăturile
specifice ale temei pentru acasă, ale terapeutului, ale
pacientului, precum şi interrelaţiile dintre aceste elemente,
influenţează realizarea sarcinii de către pacient.
Conform acestui model, variabilele care ţin de tema
pentru acasă, de terapeut şi de pacient, pot avea un efect
important asupra complianţei pacientului. Chiar dacă
terapeutul alege o temă adecvată terapeutic, elemente precum
dificultatea sarcinii sau timpul aferent îndeplinirii sarcinii, vor
influenţa acceptarea de către pacient a acesteia. În mod
similar, calităţile terapeutului, precum modul de adresare,
încrederea, respectul faţă de pacient, au impact asupra
complianţei acestuia. În fine, factorii care ţin de pacient,
precum motivaţia sa de însănătoşire sau coeficientul său de
inteligenţă, trebuie luaţi în considerare atunci când se alege o
anumită temă. Temele cele mai eficiente sunt cele care ţin
cont de toate aceste trei elemente.

Figura 11. Modelul euristic de complianţă, J.B. Detweiler

şi M.A. Whisman (1999)

251
 2. Stadiile modelului schimbării
Un element cheie în alegerea unei teme eficiente este
armonizarea acesteia cu nivelul de motivaţie a pacientului
pentru schimbare. Prochaska, DiClemente şi Norcross (1992)
au identificat cinci stadii ale motivaţiei în cursul terapiei:
precontemplaţia, contemplaţia, pregătirea, acţiunea şi
menţinerea. Eficienţa sarcinii pentru acasă depinde de nivelul
motivaţiei. Temele comportamentale au efect asupra
pacienţilor aflaţi în stadiul de acţiune, dar, de regulă, eşuează
la cei care se găsesc în etapele de precontemplaţie şi de
contemplaţie. Pe de altă parte, pacienţii precontemplativi
răspund bine la strategiile interviului motivaţional, precum
ascultarea reflexivă sau sintetizarea (DiClemente şi
Velasquez, 2002). De asemenea, pentru pacienţii ambivalenţi,
aflaţi în stadiul de contemplaţie, automonitorizarea sau
sarcinile observaţionale sunt probabil mai eficiente decât cele
comportamentale.
Doar în stadiul de pregătire şi în cele ulterioare, temele
comportamentale sunt potrivite cu nivelul de motivaţie pentru
schimbare a pacientului. Aprecierea corectă a acestuia şi
elaborarea împreună cu pacientul a unor teme
corespunzătoare, va creşte complianţa pacientului la planul de

252
tratament. În plus, va reduce probabilitatea de abandonare a
programului psihoterapeutic. Alegerea unui tip adecvat de
sarcină va ajuta pacientul să progreseze către stadiul următor
de motivaţie.
În continuare, prezentăm următorul caz referitor la modul
în care tema pentru acasă trebuie să fie în conformitate cu
nivelul de motivaţie a pacientului pentru schimbare (caz
preluat şi adaptat după R. Kamins, 2006).
Este vorba despre o femeie singură, în vârstă de 50 de ani,
care suferea de o stare accentuată de depresie, după moartea
subită a mamei sale în urmă cu doi ani. Tatăl său, decedat de
opt ani, fusese un alcoolic abuziv. Doi fraţi ai pacientei
părăsiseră familia, dar mama sa locuia împreună cu ea. În
seara morţii mamei, pacienta a auzit un zgomot venind din
camera acesteia, dar nu a mers imediat în cameră. Atunci când
a făcut acest lucru, şi-a găsit mama deja decedată. Pacienta s-a
simţit vinovată în legătură cu moartea mamei, deşi a fost
asigurată de prieteni şi de medicul de familie că nu avea nicio
vină. Depresia a devenit de nesuportat, iar pacienta a rămas cu
convingerea că merita să sufere. Terapeutul a apreciat că, în
acest moment, pacienta nu era pregătită să renunţe la
sentimentul de vinovăţie (aflându-se, deci, în stadiul de
contemplaţie, exprimat printr-o puternică ambivalenţă faţă de
ideea schimbării). El a considerat că, dacă i-ar fi dat pacientei
teme cognitiv-comportamentale, de contestare a gândurilor
iraţionale, ori alte teme adecvate pacienţilor din stadii de
pregătire sau de acţiune, atunci pacienta ar fi devenit şi mai
mult prizoniera remuşcărilor. Dimpotrivă, terapeutul a sesizat
sentimentele de culpabilitate ale pacientei şi dorinţa ei de a se
autopedepsi. Ca urmare, drept temă pentru acasă, terapeutul i-
a cerut pacientei să aprecieze care ar trebui să fie durata
„pedepsei” pentru „crima” comisă, pe baza estimării gradului
propriu de vină, precum şi a gradelor de vină atribuite
celorlalţi. Pacienta a revenit săptămâna următoare, declarând
că ea se simte responsabilă în proporţie de 20%. Ea a atribuit

253
50% din vină tatălui ei, care a abuzat-o fizic şi verbal în
permanenţă pe mama ei, 20% mamei, care a tolerat aceste
abuzuri, şi 10% fraţilor ei, care nu s-au implicat în îngrijirea
mamei. Pacienta a decis, de asemenea, că doi ani au
reprezentat o pedeapsă suficientă şi că acum era pregătită să-şi
reia viaţa normală. Faptul că terapeutul a aprobat sentimentele
de vinovăţie ale pacientei şi a admis dreptul ei de a suferi, în
loc să-i recomande schimbarea, i-a permis pacientei să-şi
evalueze obiectiv rolul şi răspunsul. În loc de a presupune că
pacienta era în faza de pregătire ori de acţiune şi de a încuraja
prematur schimbarea, terapeutul a identificat nivelul ei de
motivaţie şi i-a prescris o temă adecvată.

3. Prezentarea problemei de către pacient

Acest model scoate în evidenţă importanţa adaptării temei
pentru acasă la stilul şi modul în care pacientul îşi prezintă
problema. Brown-Stanbridge (1989, cit. din R. Kamins, 2006)
descrie o matrice 2 x 2 x 2 care poate fi folosită în scopul
formulării unei teme pentru acasă adecvate pentru pacient.
Cele trei dimensiuni ale matricei sunt: direct versus indirect,
comportamental versus noncomportamental, paradoxal versus
nonparadoxal.
Determinarea poziţiei pacientului în funcţie de fiecare
dimensiune, prin interpretarea modului în care îşi expune
problema, devine utilă terapeutului pentru a concepe sarcina,
astfel încât să crească şansele acesteia de a fi acceptată de
pacient. Pot fi formulate mai multe tipuri de teme pentru
acasă, în funcţie de modul în care pacientul se situează pe
fiecare dimensiune. De exemplu, un cuplu care are dificultăţi
în discutarea unor probleme maritale (dimensiunea indirectă),
care din punct de vedere emoţional suferă suficient de intens
pentru a trece la acţiune (dimensiunea comportamentală) şi
care are o atitudine cooperantă cu privire la tratament, va
beneficia probabil de o sarcină metaforică sau de sugestii
indirecte.

254
Figura 12. O paradigmă pentru construirea sarcinilor în
terapia de familie (Brown-Stanbridge, 1989)

Cele trei modele descrise evidenţiază metode prin care

sarcina pentru acasă poate fi adaptată optim la necesităţile
pacientului. Atribuirea unor teme doar pe baza diagnosticului
ar presupune că o „singură măsură se potriveşte tuturor” (R.
Kamins, 2006), că pacienţii se află deja în stadiul de pregătire
ori de acţiune şi că sunt capabili pentru schimbare. Ideal ar fi
să identificăm toate particularităţile pacientului, astfel încât
fiecare temă propusă să fie pe măsura pacientului respectiv,
ţinând cont nu numai de nivelul său de motivaţie, dar şi de
nivelul său educaţional şi social, apartenenţa etnică şi
religioasă, gânduri cu privire la simptomele sale, suportul
familial, forţele proprii etc. În plus, I. Holdevici (2009)
consideră că sarcinile pentru acasă devin eficiente în situaţia
în care terapeutul aplică acele strategii care sunt congruente
cu stilul de învăţare al pacientului.
Chiar şi folosirea sintagmei temă pentru acasă, pentru a
desemna sarcinile din afara şedinţelor de terapie, trebuie
evitată în faţa unui pacient care a avut o imagine negativă cu
privire la şcoală. În astfel de cazuri, este de preferat ca

255
terapeutul să utilizeze termeni precum sarcină sau exerciţiu,
mai acceptabili pentru pacient.
A. Lazarus (1987) consideră că esenţa unei terapii
eficiente constă în capacitatea terapeutului de a-l determina pe
pacient să se angajeze în activităţi noi şi diferite, îndeosebi
între şedinţele de psihoterapie. Măsura în care pacientul se
angajează în aceste activităţi, stabileşte diferenţa dintre succes
şi eşec în terapie.
Redăm în continuare un fragment de dialog menit să
ilustreze modul în care sunt prescrise temele pentru acasă în
programul terapeutic.

Terapeutul: Crezi că ar trebui să abordezi o discuţie

deschisă cu soţul tău în legătură cu incidentul legat de fosta
lui secretară?
Pacienta: Ştiu că nu este nimic serios între ei. Deşi am
aflat că ea nu mai lucrează acolo, aş vrea totuşi să ştiu ce a
simţit pentru ea în acel moment.
Terapeutul: Sunt de acord cu tine. Cred că dacă vei lăsa
lucrurile aşa, istoria se va repeta, deoarece soţul tău nu va fi
conştient de una din regulile de bază ale căsniciei voastre.
Pacienta: Ar fi trebuit să deschid discuţia acum două
săptămâni, dar am tot amânat această discuţie. Cred că
aştept momentul potrivit sau ceva de genul ăsta.
Terapeutul: După ce am repetat şedinţa trecută despre ce
anume îi vei spune soţului tău, am crezut că te vei duce direct
acasă să discuţi această problemă cu el.
Pacienta: Acest lucru ar fi fost necesar. Nu ştiu ce mă
face să tot amân discuţia.
Terapeutul: Ei bine, ceva te împiedică. Care crezi că este
cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?
Pacienta: Nu ştiu (pauză). Cred că nu vreau să par
năzuroasă.
Terapeutul: Crezi că opinia ta în legătură cu acestă
problemă ţine de faptul că eşti năzuroasă şi cauţi nod în

256
papură? După părerea mea, eşti îndreptăţită să ai asemenea
sentimente şi ai tot dreptul să ţi le exprimi.
Pacienta: Aşa este!
Terapeutul: Asta înseamnă că diseară vei deschide
discuţia cu soţul tău despre această problemă?
Pacienta: Da. De fapt, eu consider că sunt şi alte moduri
de a câştiga încrederea colegilor de birou decât să ieşi cu ei
la masă sau să-i iei cu maşina ta de la şcoală pe copiii lor.
Terapeutul: Spune-mi sincer, temerea ta se leagă de
faptul că aceste servicii se pot transforma într-un interludiu
romantic? Obiecţia ta majoră este legată de faptul că aceste
amabilităţi au fost făcute pentru o femeie?
Pacienta: Nu chiar! Obiecţia mea se leagă de faptul că el
încearcă din răsputeri să fie mereu tipul drăguţ. Exact ca
ultima dată când a plecat dintr-o conferinţă ca să conducă pe
nu ştiu cine cu maşina la gară…
Terapeutul: În regulă! Aşadar, nu vei vorbi cu soţul tău
doar despre secretară, ci vei aduce în discuţie şi alte
probleme legate de faptul că încearcă prea mult să facă
celorlaţi pe plac. Hai să jucăm rolul din nou. Eu voi juca
rolul soţului tău. Tocmai am luat masa de seară şi mă anunţi
că vrei să discuţi ceva important cu mine. (Jocul de rol
continuă timp de 10 minute).
Pacienta: Ei bine, cred că voi putea să fac acest lucru.
Terapeutul: Foarte bine! Aşadar, când anume? Nu vreau
să mai amâni.
Pacienta: Mâine seară este cel mai bine. Nu astă-seară,
pentru că vom lua masa cu nişte prieteni. Dacă vom discuta
înainte de culcare, mă tem să nu se transforme într-o discuţie
mai lungă.
Terapeutul: Ţi-e teamă că discuţia va conduce la o
ceartă?
Pacienta: Nu, dar vreau să fiu sigură că va înţelege ce
vreau să-i spun şi nu vreau să pretindă că este de acord cu
mine doar ca să-l las în pace.

257
 Terapeutul: Hai să vedem! Astăzi este marţi (îşi deschide
agenda). Poţi să-mi dai un telefon joi între orele 15 şi 16 ca
să-mi spui cum a decurs discuţia?
Pacienta: Desigur!
Terapeutul: Am sentimentul că vei discuta aceste
probleme cu soţul tău datorită faptului că eu sunt cea care te
presează şi te împinge de la spate. Vreau să faci acest lucru
pentru tine, nu pentru mine.
Pacienta: Nu! Pentru mine deschid această discuţie!
După cum ştiţi, am tendinţa să amân lucrurile şi am nevoie
din când în când de nişte imbolduri.

În sinteză, următoarele cerinţe sunt esenţiale pentru

conceperea şi implementarea unei teme pentru acasă eficiente:
 Construirea unei relaţii strânse cu pacientul, prin folosirea
eficientă a ascultării reflexive, empatiei, respectului şi
autenticităţii;
 Stabilirea obiectivelor de comun acord cu pacientul;
 Luarea în considerare a nivelului de motivaţie a
pacientului pentru schimbare şi ajustarea intervenţiilor în
funcţie de acest aspect;
 Adaptarea temelor pentru acasă la particularităţile
pacientului;
 Stabilirea de comun acord a sarcinilor pentru acasă;
 Prescrierea iniţială a unor teme simple şi limitate;
 Construirea sarcinilor pe baza punctelor tari şi atuurilor
pacientului;
 Asigurarea că pacientul înţelege, este apt şi suficient de
încrezător pentru a realiza sarcinile respective;
 Elaborarea unor teme „bine alcătuite”;
 La nevoie, exersarea temei în timpul şedinţelor şi
prezentarea în scris a detaliilor.

Utilizarea tehnicilor paradoxale

258
 Un paradox logic este o afirmaţie care este atât adevărată,
cât şi falsă, atât corectă, cât şi incorectă. Paradoxul
dezechilibrează logica aristotelică a adevărului şi falsului,
precum şi teza maniheismului propagată de filosoful persan
Mani (Manes). Maniheismul susţinea dualismul radical
ontologic între cele două principii eterne, binele şi răul,
respectiv alb/ negru, frumos/ urât, corect/ incorect. Realitatea
era descrisă prin utilizarea unor asemenea categorii
antinomice. Prin urmare, paradoxul logic a subminat orice
încercare de a cuprinde realitatea într-un sistem interpretativ
şi descriptiv al logicii absolute.
Utilizarea paradoxului în psihoterapie devine extrem de
eficientă în destrămarea modelelor comportamentale de
autoîntărire care întreţin problema pacientului. Cu alte
cuvinte, poate destabiliza sistemul de percepţii şi reacţii ale
pacientului cu privire la realitate.
Un bun exemplu de utilizare a paradoxului se referă la
prescripţia unei sarcini paradoxale. Are legătură cu situaţiile
interpersonale în care o acţiune şi/sau un mesaj paradoxal
neaşteptat (un mesaj care nu poate fi prevăzut în desfăşurarea
normală a evenimentelor) întoarce cu totul situaţia. Mesajul
apare ca fiind nici adevărat, nici fals în legătură cu situaţia
problematică a pacientului, motivându-l pe acesta să facă o
schimbare neaşteptată şi bruscă în comportament. Eficienţa
maximă a unei asemenea comunicări interpersonale a fost
bine ilustrată de un eveniment care a avut loc în Austria la
sfârşitul anilor 1920. S-a scris mult în presa acelei vremi
despre un tânăr bărbat care vroia să se sinucidă, aruncându-se
în Dunăre de pe un pod. Un poliţist alarmat de ţipetele
oamenilor din jur şi-a îndreptat arma spre tânărul bărbat aflat
în apă şi a strigat: „Ieşi de acolo sau te împuşc!”. Tânărul s-a
supus ordinului şi a ieşit din apă, renunţând la încercarea lui
de a-şi curma viaţa. În fapt, acţiunea poliţistului l-a pus pe
tânăr într-o situaţie paradoxală. Recadrarea puternică a
realităţii sale l-a condus la o schimbare radicală a

259
comportamentului şi a proceselor sale de gândire. În practica
clinică, ca şi în viaţă în general, asemenea experienţe
paradoxale, aparent ilogice şi complet neprevăzute, produc în
mod neaşteptat schimbarea întregii situaţii.
Ca strategie terapeutică, Victor Frankl (1963) a utilizat
pentru prima oară paradoxul, pe care l-a descris sub forma
„intenţiei paradoxale”. Această strategie este descrisă drept o
cale de acces la aşa-numita anxietate anticipatorie. Autorul
mai sus menţionat a realizat că problemele de anxietate sunt
agravate adeseori de anticiparea a ceea ce credem că se va
întâmpla. Prin urmare, a divizat anxietatea în problema în sine
- anxietatea - şi în anticiparea problemei - anxietatea
anticipatorie. El a realizat că dacă modificăm ceva în
anxietatea anticipatorie, putem schimba anxietatea în sine.
Aşadar, intenţia paradoxală ar trebui direcţionată spre acest
nivel.
Pentru a demonstra intenţia paradoxală, să luăm cazul
unui pacient cu fobie socială. Frankl îi spune pacientului să-şi
imagineze că este invitat la o petrecere şi să-şi construiască
acest scenariu dinainte: „Ia două pahare pline cu şampanie şi
abordează cea mai atractivă femeie din încăpere. Apoi te
îndrepţi către aceea femeie având o stare de tremur, tremuri
atât de tare, încât vei împrăştia şi vei vărsa şampania pe tine.
Pe urmă te împiedici în drumul tău către acea femeie atractivă
şi torni şampania peste hainele tale de seară”.
Ideea este să construieşti scenariul „cel mai grav cu
putinţă”, atât de absurd încât pacientul să fie forţat să simtă
cea mai teribilă frică. „Mai bine un moment de frică cumplită
decât o frică fără sfârşit”, spune Frankl. Tonul terapeutului
trebuie să stimuleze umorul pacientului. Acesta este un
exemplu de sarcină la care pacientul trebuie să reziste, nu să o
efectueze concret. El nu trebuie cu adevărat să meargă la
petrecere şi să facă acele lucruri stânjenitoare. Ideea este să
disloci („să infectezi”) anxietatea anticipatorie a pacientului
cu umor. Aşadar, scopul intenţiei paradoxale este să devină un

260
„virus de calculator” care să contamineze anxietatea
anticipatorie a pacientului.
În continuare, redăm următorul caz în care terapeutul
utilizează tehnica intenţiei paradoxale, ţinând cont de cererea
explicită şi implicită a pacientului (caz preluat şi adaptat după
N.A. Cummings, 2006):
Paula, în vârstă de 23 de ani, se prezintă la cabinetul de
psihoterapie sub pretextul de a fi ajutată să-l părăsească pe
actualul ei prieten, care nu contribuie cu nimic la relaţia lor.
Paula muncea pentru a-l întreţine şi pe el, şi tot ea era
singura care gătea şi se ocupa de curăţenie în casă. El îşi
petrecea zilele fumând marijuana şi prefăcându-se că scrie un
volum de versuri. În fapt, ea considera că dacă ar face mai
multe eforturi, Eugen o va iubi mai mult şi în timp îşi va
schimba comportamentul. În trei încercări anterioare,
pacienta a abandonat în a doua şedinţă terapia. Toţi
terapeuţii la care a mers au încercat să o ajute să se elibereze
de Eugen. În şedinţa noastră de terapie, i s-a dat ca temă
pentru acasă să facă trei lucruri din dragoste pentru Eugen,
pe care nu le-a mai făcut înainte şi care l-ar putea determina
să o iubească şi mai mult. S-a întors următoarea săptămână
cu tema făcută, dar s-a plâns că nu s-a schimbat nimic în
relaţia lor. Terapeutul a fost de neînduplecat, susţinând că nu
a făcut încă suficiente lucruri, şi i s-a dat încă o temă: să mai
facă alte trei lucruri din dragoste pe care nu le-a mai făcut
niciodată pentru Eugen. S-a întors la a treia şedinţă,
plângându-se că dragostea ei încă nu dă rezultate. Terapeutul
a insistat pe faptul că trebuie să fie ceva ce Paula a omis şi i
s-a dat aceeaşi temă din nou. În ceea de-a patra şedinţă, s-a
întors anunţând că l-a părăsit pe Eugen deoarece relaţia lor
era fără speranţă.
În tot acest timp, Paula considera că relaţia cu Eugen era
cel mai bun lucru pe care l-a trăit vreodată. De asemenea, ea
era îngrozită de faptul că nu va mai putea să aibă pe nimeni ca
el. Dată fiind deoparte rezistenţa ei la schimbare, terapia s-a

261
putut axa pe imaginea de sine scăzută a Paulei. Terapeuţii
anteriori au încercat, în prima fază a tratamentului, să-i acorde
şi să-i întărească tot mai mult încrederea în sine, pentru a-şi
putea părăsi partenerul. Această abordare a avut drept efect o
creştere a rezistenţei (fricii) ei de schimbare.
Paula a fost ajutată să-l părăsească pe Eugen numai după
ce terapeutul a utilizat în mod corect impulsul pacientei,
respectiv, să-şi arate tot mai mult iubirea faţă de el. În final, a
realizat că nu ea, ci partenerul ei constituie adevărata
problemă în relaţia lor.
Fireşte, este indicată o anumită precauţie atunci când se
utilizează intenţia paradoxală. Majoritatea psihoterapeuţilor
încep o intervenţie paradoxală potrivită, dar o finalizează
prematur, anulându-i astfel beneficiile. În cazul Paulei,
întreruperea paradoxului în cea de-a doua sau a treia şedinţă,
atunci când se plângea că şi-a epuizat toate căile prin care să-
şi demonstreze iubirea faţă de Eugen, ar fi dus la întărirea
rezistenţei ei la schimbare.
În cazul Paulei, motivul de suprafaţă pentru care ea se afla
la cabinetul de terapie (să fie ajutată să-l părasească pe Eugen)
a ascuns faptul că ea era neliniştită şi speriată de gândul că
Eugen ar fi putut să o părăsească. De altfel, el arătase un
interes temporar pentru o altă femeie, iar stima de sine scăzută
a Paulei i-a confirmat faptul că va rămâne singură. Prin
stabilirea motivului real pentru care pacienta a solicitat terapie
(răspunsul la întrebarea „de ce este ea acum în cabinet şi de ce
solicită acum psihoterapie?”), terapeutul a ignorat cererea ei
explicită (de a fi ajutată să-l părăsească pe Eugen) şi s-a axat
pe reducerea fricii ei de abandon.
Până când nu suntem siguri de adevăratul motiv pentru
care pacientul se găseşte la cabinet, ne mişcăm pe un teren
neclar. Paula a mai fost la alţi doi terapeuţi bine intenţionaţi,
însă fără succes, care au întreprins intervenţii bazate pe
credinţa eronată că ea îşi doreşte să-şi părăsească prietenul
actual. Această direcţie terapeutică nu a făcut altceva decât să

262
abandoneze prematur terapia. Următorul pas în terapie s-a
axat pe abordarea fricii ei de abandon şi pe stabilirea unor
tipare de relaţionare mai eficientă cu persoanele de sex opus.
În psihoterapia scurtă strategică, G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005) accentuează eficienţa utilizării
paradoxului îndeosebi în tulburările obsesiv hipocondriace.
Luăm, de pildă, exemplul unei paciente convinse de faptul că
suferă de o boală serioasă şi incurabilă. În ciuda analizelor
medicale efectuate care demonstrau contrariul, ea
interpretează fiecare schimbare a organismului ei drept
simptome ale unei boli misterioase de care suferă. Pacienta
solicită ajutor din partea tuturor, îndeosebi din partea
terapeutului.

Pacienta: Doctore, sunt extenuată. Mă simt atât de

bolnavă! Sunt speriată! Este ceva rău în mine, cred că în
curând voi muri. Nimeni nu mă crede că sunt grav bolnavă.
Transpir tot timpul şi simt cum inima îmi bate atât de repede.
Şi apoi, aşa cum i-am spus soţului meu, mă simt ca şi cum s-
ar fi abătut un blestem asupra mea. Deşi nu credeţi aceste
lucruri, să ştiţi că este adevărat. Nimeni nu mă crede, dar
simt acest lucru.
Terapeutul: Hmmm. (Privind serios şi gânditor) Chiar
cred că eşti grav bolnavă. De fapt, cred că boala ta este
destul de rară. Ştii, există „blesteme” şi „blesteme” şi se pare
că tu chiar ai fost blestemată. (O pauză scurtă) Da, chiar cred
că te vei îmbolnăvi serios şi lucrurile vor merge tot mai rău în
cazul tău. De fapt, uitându-mă la tine chiar acum, se pare că
deja nu ţi-e bine deloc. Te simţi rău, nu-i aşa? Mi se pare că
eşti pe cale să te simţi foarte rău în curând. (Cu un surâs slab
pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, ce vreţi să spuneţi, că sunt pe
cale de a muri? Aşadar, este adevărat. Sunt cu adevărat grav
bolnavă. Dar doctore, de ce toate acele analize medicale pe
care le-am făcut nu mi-au indicat nicio boală? Eşti sigur că

263
sunt cu adevărat bolnavă şi că am fost chiar blestemată de
cineva?
Terapeutul: Da. (Cu un zâmbet uşor pe faţă.)
Pacientul: Dar doctore, te distrezi pe seama mea. Chiar
acum nu mă mai simt aşa de rău. De fapt, vorbind cu tine, văd
că nu am mai transpirat şi mă simt mult mai calmă. Dar,
spune-mi doctore, de ce ne joacă asemenea feste creierul
nostru la vârsta de patruzeci de ani?

Acest exemplu ne arată cum poate fi utilizat paradoxul în

situaţiile în care logica raţională nu are niciun efect,
destrămând mecanismul repetitiv specific tulburărilor
obsesive. Pacienţii sunt îngrijoraţi şi surprinşi atunci când aud
că temerile lor sunt justificate. Apoi, ei vor începe să-l
convingă pe terapeut de propria lor stare de sănătate, spunând
că testele medicale nu au găsit nimic care să le ateste starea de
boală. În unele cazuri, ei vor zâmbi atunci când vor înţelege
trucul la care a apelat terapeutul lor. Prin utilizarea
paradoxului, se va destrăma mecanismul obsesiv al
percepţiilor distorsionate şi al reacţiilor inadecvate pe care le
avem.
Cu siguranţă, atitudinea terapeutului poate determina
efectul tehnicilor paradoxale. Pentru unii pacienţi, terapeutul
acţionează cel mai bine dacă va condimenta sarcinile
paradoxale cu un simţ subtil al ironiei. J. K. Zeig (2006) este
de părere că terapeutul poate introduce sarcini paradoxale în
terapie doar dacă el însuşi s-a simţit confortabil cu prescripţia
acestora în terapia sa personală sau i-ar face plăcere ca
terapeutul sau supervizorul său actual să i le administreze.

Utilizarea prescripţiei simptomului

Prescripţia simptomului este o tehnică asemănătoare cu
intenţia paradoxală, iar utilizarea ei în diferite şcoli de
psihoterapie este bine ilustrată de Weeks şi L’Abate (1982).

264
 Fireşte, a concepe prescripţia unui simptom este în cele
din urmă o ştiinţă, dar şi o artă. Există un număr de reguli
menite să sporească eficienţa prescripţiei simptomelor (J.K.
Zeig, 2006):
 Nu vă adresaţi întregii probleme. Prescrieţi doar un
element al complexului de simptome, cum ar fi, de pildă,
comportamentul sau atitudinea.
 Alegeţi cu grijă un context, o dată şi un loc, pentru a
îndeplini sarcina.
 Căutaţi o soluţie interactivă. Oferiţi o sarcină care îi
implică pe alţii în mod constructiv.
 Creaţi o sarcină benignă. Niciodată nu prescrieţi ceva ce
ar putea fi periculos sau dăunător.
 Urmăriţi realizarea sarcinii în şedinţa ulterioară. Nu lăsaţi
„fire suspendate”.
 Prescripţia simptomului poate fi etapizată în trei paşi:
pregătire, intervenţie şi parcurgere. Pregătirea se referă la
empatia iniţială de care dă dovadă terapeutul şi la
instrucţiunile oferite pacientului. Intervenţia este sarcina
prescrisă. De pildă, în cazul unui pacient depresiv,
instrucţiunea poate fi de tipul: „Du-te în cea mai mică
încăpere din casă, ia un caiet în mână, notează-ţi gândurile şi
comportă-te ca şi cum ai fi depresiv”. Parcurgerea este
motivul pentru care a fost urmată sarcina, incluzând indicaţiile
cu privire la ceea ce s-ar putea realiza. Pentru a creşte
eficienţa, toate sarcinile terapeutice ar trebui să fie prezentate
în cei trei paşi descrişi mai sus.
 Terapeutul poate îmbunătăţi răspunsul pacientului la
această tehnică, făcând o distincţie între oamenii
noncomplianţi şi cei complianţi. Nevoia unei persoane
noncompliante/rezistente de a fi aşa, ar putea deveni
paradoxală în ceea ce priveşte manifestarea propriului
simptom. Cu alte cuvinte, nevoia ei de a fi rezistentă poate
eclipsa „nevoia” ei de a manifesta simptomul. Persoana
respectivă nu va efectua ceea ce i se va cere şi dacă i se va

265
spune să aibă câte ceva din comportamentul său simptomatic,
se poate răzvrăti, punând în acţiune mai multe tipare
funcţionale de data aceasta. Iată, aşadar, că scopul terapeutic a
fost atins! Din contră, o persoană docilă şi compliantă va
urma instrucţiunile şi va obţine controlul asupra unei situaţii
care, iniţial, i se părea de necontrolat. Aşadar, este nevoie de o
evaluare a pacientului şi de administrarea unor sarcini pe care
le poate îndeplini, ajustând şi mulând sarcina terapeutică pe
trăsăturile specifice şi nevoile fiecărui pacient.

Crearea ambiguităţii, utilizarea simbolurilor şi a

ritualurilor
O altă sarcină incongruentă de luat în considerare este
crearea ambiguităţii. Construită pe baza activităţii lui Milton
Erickson, care se pare că a fost creatorul metodei, în cartea
Răspunsul din interior (“The Answer Within”), Stephen şi
Carol Lankton (1983) descriu utilizarea tehnicii ambiguităţii.
Utilizând această tehnică, terapeutul oferă sarcini benigne
pacientului, uneori chiar neştiind exact de ce a administrat
sarcina respectivă. De exemplu, un terapeut îi poate spune
pacientului ca săptămâna viitoare să meargă acasă şi să
aprindă o lumânare în fiecare seară la momentul cinei, pe
urmă să se întoarcă şi să îi explice de ce i s-a dat sarcină
respectivă. De cele mai multe ori, apar rezultate interesante.
Pacientul poate afirma, „A fost incredibil. Aprinzând această
lumânare, am realizat că nu există destulă lumină în viaţa
noastră de familie. Am pierdut urma istoriei noastre familiale,
esenţa noastră şi semnificaţia. Am întrerupt ritualurile noastre
de familie. Cum aţi putut să ne daţi o astfel de sarcină care să
ne facă să realizăm un lucru atât de important?” Şi răspunsul,
bineînţeles, este că terapeutul nu ştia. Iată aşadar cum o
sarcină ambiguă s-a transformat într-un pas terapeutic
important. Funcţia ambiguităţii sarcinii se realizează prin
stimularea activării pacientului în procesul său de schimbare.

266
Inerţia menţine problemele, în schimb, acţiunea promovează
schimbarea propriu-zisă.
Sarcinile simbolice derivă din funcţia ambiguităţii
sarcinii. M. Erickson oferă un astfel de exemplu în Predând
un seminar cu Milton Erickson (Zeig, 1980). Un psihiatru din
Pennsylvania şi soţia sa au venit la Erickson pentru terapie
matrimonială. După ce le-a ascultat problema un timp, i-a
spus soţului să meargă, în dimineaţa următoare, la Grădina
Botanică, o frumoasă atracţie în aer liber din Phoenix. I-a spus
apoi soţiei ca ea să urce o zonă montană faimoasă, sub numele
de Squaw Peak. Soţul s-a întors şi a spus, „Grădina a fost
remarcabilă. Ştiaţi că peste 50% din varietăţile de cactuşi se
găsesc acolo?”. Soţia, pe de altă parte, i-a replicat tăios lui
Erickson, „Am urcat acel blestemat de munte. Era cald, era
dificil şi v-am blestemat la fiecare pas când urcam. Odată
ajunsă în vârf, am simţit un scurt moment de triumf, dar v-am
blestemat la fiecare pas la coborâre.”
Erickson i-a spus soţului în următoarea zi să urce Squaw
Peak şi soţiei sale să meargă la Grădina Botanică. Soţul s-a
întors şi a afirmat, „Am urcat Squaw Peak şi a fost uimitor.
Niciodată nu am bănuit că pustiul poate fi aşa de frumos. Ce
privelişte!”. Soţia a răspuns, „Urâţi cactuşi. A fost oribil,
plictisitor, ridicol”. Erickson i-a spus apoi cuplului, „Mâine,
alegeţi-vă singuri sarcina, întoarceţi-vă şi povestiţi-mi ce aţi
descoperit”. Soţul s-a întors şi a spus că a mers din nou la
Grădina Botanică şi încă o dată a privit frumuseţea. Soţia s-a
întors şi a spus timid, „nu înţeleg de ce, dar am urcat din nou
acel blestemat de munte”.
Erickson i-a spus atunci cuplului, „Terapia voastră
maritală este încheiată. Vă puteţi întoarce acasă”. Când au
ajuns acasă, soţia a întocmit actele de divorţ. Soţul l-a sunat
pe Erickson şi l-a întrebat, „Ce să fac acum?”. Erickson a
refuzat să vorbească despre divorţ la telefon. În schimb, l-a
întrebat ce s-a întâmplat cu ei în drum spre casă. Soţul a
răspuns că soţia sa a dorit să ştie de ce li s-au dat astfel de

267
sarcini plictisitoare. Soţul a presupus că aveau nevoie de nişte
experienţe interesante. A urmat divorţul şi amândoi au făcut
schimbări satisfăcătoare în viaţa lor personală. Acest cuplu a
urmat înainte ani de psihanaliză fără succes şi consiliere
matrimonială. Erickson le-a administrat doar nişte sarcini bine
alcătuite şi construite.
Erickson a comentat că soţia a urcat muntele, secătuită
fiind de dezechilibrul matrimonial zi de zi, resimţind numai
câteva momente de triumf. Aşa că i-a dat o sarcină izomorfă
cu situaţia ei matrimonială.
Genialitatea în terapie este conţinută în cea de-a treia
sarcină. Cuplul ar fi putut alege să urce împreună muntele, să
meargă împreună la Grădina Botanică, să meargă împreună la
plimbare cu rolele, dar ei nu au făcut acest lucru. Mariajul lor
se terminase, dar nu o admiteau la nivel conştient. Utilizarea
acestor sarcini simbolice i-a ajutat să ia o decizie în legătură
cu mariajul lor. De altfel, decizia a fost una bună, amândoi
partenerii recomandându-l ulterior pe Erickson altor prieteni
pentru a face terapie.
Altă utilizare a unei sarcini simbolice este folosirea
ritualurilor. Cum se ştie, fiinţele umane sunt educate de la o
vârstă foarte fragedă să răspundă la ritualuri. Ritualurile
religioase, ritualurile de sărbători, ritualurile la masă, toate
adaugă un plus de frumuseţe şi de semnificaţie vieţii.
Steven Gilligan (1986) descrie utilizarea ritualurilor în
activitatea sa clinică. Onno van der Hart (1983) a scris de
asemenea convingător despre ritualurile în terapie. Ritualurile
sunt sarcini simbolice complexe. O sarcină ritualică complexă
poate fi dată unui pacient pentru a servi ca mijloc de
înfrângere a propriilor dureri sau în scopul propriei
descoperiri interioare.

Utilizarea metaforelor, anecdotelor, poveştilor

În termeni strict lingvistici, terapeutul recurge la mesajul
„funcţiei poetice”, adică la puterea evocativă a acestor forme

268
de comunicare (Jakobson, 1963). Toţi dintre noi am simţit
efectele unei poezii frumoase şi emoţionante asupra noastră
sau a unei scene dintr-un film. De altfel, am simţit că noi
suntem protagoniştii scenei respective, chiar dacă totul era o
ficţiune. Cu alte cuvinte, trăim o experienţă concretă şi reală
atunci când ne transpunem în asemenea situaţii. Erickson a
fost terapeutul care a introdus acest tip de experienţă deja
cunoscut hipnoterapeuţilor. Este obişnuit pentru un
hipnoterapeut să inducă o transă prin nararea unei povestiri
evocative care aduce cu sine sugestii metaforice. Timp de mai
multe secole, puterera extraordinară a acestei strategii de
persuasiune a fost utilizată într-o largă varietate de contexte.
Să ne gândim, de pildă, la efectul Werther descris de
sociologul D. Phillips (1980). În faimosul său roman
Suferinţele tânărului Werther, Goethe vorbeşte despre un
tânăr care se sinucide din cauza faptului că femeia pe care o
iubeşte, Lotte, este logodită cu un alt bărbat. Iubirea lui
Werther se desfăşoară pe parcursul a şapte luni, din mai până
în decembrie, 1771. Atât îi trebuie lui Werther pentru a se
îndrăgosti şi, la capătul celor şapte luni, pentru a-şi pune capăt
zilelor. Publicarea de către Goethe a acestei lucrări a avut un
efect uluitor asupra societăţii acelor vremuri. Cartea a
provocat un val de sinucideri de-a lungul Europei, iar
autorităţile au interzis apariţia acesteia în mai multe ţări.
Cercetările lui Phillips arată modul în care efectul Werther se
manifestă în timpurile moderne. De pildă, o poveste a unei
sinucideri care ţine prima pagină din reviste, poate să ducă la
o creştere dramatică a numărului de sinucideri printre cititorii
acestor reviste. Mai mult, există similarităţi izbitoare între
suicidarul iniţial şi suicidarii ulteriori, în mod deosebit în
legătură cu vârsta şi statutul social al victimelor.
Efectul Werther se poate aplica şi altor evenimente, cum
ar fi, de pildă, actelor de eroism, de violenţă sau de terorism.
Sunt necesare doar două condiţii: actul să fie publicat, iar
receptorul să se simtă oarecum asemănător cu protagonistul

269
principal. În acest mod, Phillips ne demonstrează forţa
mecanismelor identificării şi proiecţiei, puterea acestora de a
provoca comportamente imitative la receptorii mesajului.
Aceştia se văd pe ei înşişi asemănători cu protagoniştii
poveştii respective (G. Nardone şi P. Watzlawick, 2005).
În cadrul terapeutic, un mijloc important al comunicării
terapeutice este utilizarea metaforelor, anecdotelor şi
poveştilor în care sunt redate evenimente care implică alte
persoane. Aceste strategii îi permit terapeutului să comunice,
într-o manieră indirectă şi subtilă, diverse mesaje. Adeseori,
oamenii se identifică şi proiectează diverse gânduri sau emoţii
asupra personajelor descrise într-o situaţie fictivă. Această
tehnică reduce rezistenţa la schimbare a pacienţilor, deoarece
nu li se cere să facă nimic, iar opiniile şi comportamentele lor
nu vor fi evaluate sau criticate. Fireşte, mesajul va fi introdus
într-o manieră deghizată. A devenit celebră metafora
miriapodului oferită de G. Nardone şi P. Watzlawick (2005)
utilizată în tratamentul pacienţilor cu tulburări fobice şi
obsesivo-compulsive. Pentru a-i demonstra cât este de
contraproductiv să-şi asculte gândurile fobice sau obsesive
fără încetare, terapeutul poate să-i spună pacientului povestea
miriapodului care, atunci când a început să se gândească cum
de reuşeşte să meargă cu atâta eleganţă având atât de multe
picioare, nu a mai putut merge deloc. Terapeutul poate să-l
invite apoi pe pacient să facă următorul exerciţiu: „Atunci
când vei părăsi camera, te rog să faci ceea ce miriapodul a
făcut: când vei coborî scările, concentrează-te pe faptul cât
este de dificil să-ţi menţii echilibrul la fiecare pas, punându-ţi
piciorul jos chiar în locul corect. În mod obişnuit, o persoană
începe să se poticnească şi descoperă că nu mai poate să
meargă mai departe”. Acest tip de strategie este pe departe
mult mai eficient decât să-i oferi pacientului o explicaţie
ştiinţifică cu privire la tulburările fobice şi obsesive.
Sugestiile vor fi incluse într-o poveste sau vor fi comunicate
prin intermediul metaforelor şi anecdotelor, astfel încât

270
puterea lor evocativă să contracareze comportamentele şi
concepţiile deformate ale pacientului. Metaforele şi poveştile
pot conduce la schimbări reale în tiparele sale
comportamentale, care, la rândul lor, pot conduce la schimbări
semnificative în structura sa cognitivă şi perceptivă.
Prin apelul la funcţia poetică a metaforelor, anecdotelor şi
poveştilor, terapeutul reuşeşte să-i comunice pacientului într-o
manieră subtilă, rafinată şi indirectă, mesaje legate de faptul
că schimbarea sa este nu numai posibilă, dar şi inevitabilă.

Utilizarea autosurprinderii, a notării gândurilor

adaptative şi a segmentării
În partea finală a terapiei, un accent deosebit se pune pe
consolidarea câştigurilor obţinute în cadrul procesului
terapeutic, iar eforturile vor fi îndreptate în direcţia însuşirii
de către pacient a unor modalităţi mult mai adaptative de a
face faţă diverselor situaţii de viaţă (Welfel şi Patterson, 2005;
Young, 2005). Avem la dispoziţie numeroase intervenţii şi
tipuri de tehnici menite să promoveze modificări orientate pe
acţiune (Hackney şi Cormier, 2005). Aşa cum am văzut, într-
un cadru de înţelegere empatică, terapeutul poate avea o
intuiţie clinică legată de faptul că o anumită tehnică poate
funcţiona sau nu la un anumit pacient.
Pe parcursul interacţiunii terapeut-pacient, dimensiunea
interpersonală a empatiei ne confirmă receptivitatea
pacientului la tehnica sugerată. În această privinţă, un pacient
poate spune: „Asta chiar are sens, aş vrea să o încerc” sau,
dimpotrivă, „Nu sunt sigur că pot face asta”. Când un terapeut
ia cunoştinţă de certitudinile sau îndoielile pacientului său, se
accentuează înţelegerea empatică a răspunsurilor pacientului.
Terapeutul va putea acum să folosească pe deplin cunoştinţele
aprofundate obţinute pe parcursul terapiei, cu privire la
problematica pacientului său. Aceste cunoştinţe îl vor ajuta să
identifice modificările care se impun în aplicarea unei
intervenţii, astfel încât pacientul să răspundă la ea într-o

271
manieră adecvată. Există în literatura de specialitate
numeroase ghiduri de utilizare a tehnicilor terapeutice, în
funcţie de obiectivele propuse. În finalul prezentării noastre,
vom supune atenţiei trei tipuri de intervenţii uşor de aplicat în
scopul accelerării procesului de schimbare a pacientului:
autosurprinderea, notarea gândurilor adaptative şi
segmentarea.

Autosurprinderea
Atunci când un pacient se angajează în direcţia
modificării unui comportament indezirabil, autosurprinderea
este o tehnică terapeutică menită să-l avertizeze în legătură cu
apariţia unor mecanisme de ordin intern care declanşează
acţiunea nedorită (Oberst şi Stewart, 2003). Aflat într-un
punct critic, pacientul tinde să-şi încalce angajamentul de
schimbare şi să activeze acelaşi cerc vicios al manifestării
comportamentului nedorit. Printr-un indicator de reamintire,
pacientul încearcă să evite activarea ciclului repetitiv al
funcţionării negative. De exemplu, Ana, o pacientă în vârsă de
45 de ani, încearcă să spargă tiparul abuzului de alcool. Când
Ana simte nevoia să bea, scoate din buzunar poza copiilor săi
şi se uită la ea. Acest indicator vizual îi aminteşte Anei de
angajamentul luat faţă de familia sa de a înceta consumul de
alcool. Din persectiva unei înţelegeri empatice cu privire la
pacient, terapeutul va fi în măsură să sugereze un indicator
pertinent pentru pacient, care să-i permită stimularea
răspunsului dezirabil. Tehnica autosurprinderii are potenţialul
de a fi folosită în diverse situaţii, cum ar fi, de pildă, abuzul
de substanţe, tulburările de alimentaţie, lipsa de atenţie în
clasă, angajarea în comportmente defensive şi alte funcţii care
implică controlul impulsului (Clark, 1998).

Notarea gândurilor adaptative

Această tehnică asistă pacientul în continuarea eforturilor
sale de a se elibera de comportamentul simptomatic. O

272
înţelegere empatică a pacientului îi permite terapeutului să-l
asiste în acest proces, prin identificarea unor strategii de
coping (strategii de a face faţă situaţiilor stresante) menite să-i
stimuleze comportamente mai sănătoase şi mai eficiente. În
această privinţă, unii autori încurajează pacienţii să scrie aşa-
numite bilete cu strategii de coping. Pacientul poartă acest
bilet cu el şi-l citeşte de mai multe ori pe zi. Sau poate alege
să plaseze biletul într-un loc aflat la vedere în casă ori la locul
de muncă. De exemplu, un pacient diagnosticat cu tulburare
anxioasă, a ajuns în timpul terapiei la următoarea formulă:
„Sunt o persoană valoroasă care alege să aibă grijă de ea şi să
se îngrijoreze mai puţin”.
În unele cazuri, pacientul găseşte un anumit citat care să
servească drept sursă de inspiraţie. Sursa citatului poate să
apară în urma discuţiilor dintre pacient şi terapeut sau
terapeutul poate sugera un citat potrivit pacientului respectiv.
Iată câteva exemple utilizate în practica clinică:
Nu există durere pe care timpul să n-o micşoreze şi să n-o
atenueze. (Cicero)
Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc.
Cei nerezonabili se încăpăţânează să adapteze lumea la ei
înşişi. (George Bernard Shaw)
Fiecare om are de ales. Este fie plin de dragoste, fie plin
de teamă. (Albert Einstein)
Pentru fiecare minut de tristeţe pierzi 60 de secunde de
fericire.
Niciodată nu este prea târziu să avem o copilărie fericită.
Motivaţia este ceea ce te face să începi ceva. Obiceiul
este ceea ce te face să mergi înainte.
Prima îndrăzneală necesară este aceea de a crede în tine.

Segmentarea
Tehnica segmentării presupune împărţirea sarcinilor
terapeutice în segmente mai mici, astfel încât pacientul să nu
le mai perceapă ca fiind insurmontabile. Ideea de bază a

273
segmentării se găseşte în programul de renunţare la alcool în
12 etape prin maxima: Ia lucrurile pas cu pas (Bristow-
Braitman, 1995). Atunci când un individ împarte o sarcină de
mari dimensiuni în episoade şi segmente accesibile,
încercarea pare de obicei mai puţin descurajatoare. În contrast,
acţiunile par de obicei împovărătoare atunci când sunt privite
din perspectiva totalităţii efortului necesar. În cursul
consultaţiilor, segmentarea este cunoscută şi ca „spargere în
bucăţi” (Clark, 1998). Fiind o tehnică orientată pe acţiune,
pacientul îşi urmăreşte ţelul cu paşi mici de copil, fiind în
final capabil să vadă rezultatul eforturilor sale. Luăm
exemplul unui pacient în vârsă de 40 de ani care a fost demis
dintr-o poziţie pe care o ocupase timp de zece ani într-o
companie multinaţională. El se simte copleşit de gândul că
trebuie să-şi caute un nou loc de muncă, fapt care l-a
determinat să evite căutările unui nou job timp de mai multe
săptămâni. Terapeutul poate introduce tehnica segmentării,
convingând pacientul că primul pas pe care-l poate face este
acela de a-şi redacta propriul CV.

5. Dificultăţi apărute în practica clinică: întreruperea/

abandonarea terapiei şi utilizarea rezistenţelor pacienţilor
în psihoterapie

Întreruperea/abandonarea terapiei
Abandonarea terapiei (dropout-ul) a primit o varietate de
definiţii şi ridică numeroase probleme de ordin metodologic.
Adeseori, este definit în termeni de durată a tratamentului,
ilustrând situaţia în care pacientul nu a urmat un anumit
număr de şedinţe prestabilit la începutul terapiei. Criteriul este
ales în mod arbitrar, bazându-se pe un număr mediu de
şedinţe. În acest mod, se nasc numeroase confuzii, deoarece
majoritatea studiilor utilizează un număr diferit de şedinţe
care să marcheze apariţia acestui fenomen de abandonare sau

274
întrerupere a terapiei. În plus, nu există nici o relaţie între
durata tratamentului şi dropout.
Experienţa clinică ne demonstrează faptul că, în general,
pacienţii întrerup procesul psihoterapeutic atunci când dispar
problemele lor cele mai supărătoare. Cu alte cuvinte, ei fie şi-
au însuşit deja suficiente deprinderi de a face faţă situaţiilor
stresante, fie se simt capabili să trăiască cu celelalte dificultăţi
reziduale. În general, nu descurajăm aceşti pacienţi, chiar dacă
există unele suspiciuni în legătură cu faptul că pot reapărea
anumite simptome.
Alţi pacienţi preferă să treacă prin diferite etape ale
psihoterapiei şi să-şi rezolve anumite probleme, în diverse
momente ale vieţii lor (şi, probabil, cu diferiţi terapeuţi). De
cele mai multe ori, sunt necesare şedinţe de sprijinire şi
verificare la trei luni sau la intervale de timp mai mici, această
verificare realizându-se pe parcursul a câtorva ani de zile.
De asemenea, sunt unii pacienţi în cazul cărora
psihoterapia se poate considera mai mult decât încheiată, dar
care îşi consultă terapeutul ori de câte ori se confruntă cu
diverse situaţii de criză sau solicită diverse „verificări anuale”.
La antipodul fenomenului de dropout se află dependenţa
exagerată pe care unii pacienţi o pot dezvolta faţă de
terapeutul lor, încheierea tratamentului devenind ea însăşi o
problemă. Această situaţie ar trebui să constituie mai degrabă
o excepţie decât o regulă.
După Walrond-Skinner (1986) se poate vorbi despre
dropout atunci când procesul terapeutic nu s-a încheiat încă.
Acest fenomen are loc atunci când scopurile tratamentului,
asupra cărora cei doi parteneri de relaţie au căzut de comun
acord, nu au fost atinse. În această situaţie, terapeutul
consideră că mai sunt necesare şedinţe în plus pentru a se
produce schimbarea terapeutică. Cu alte cuvinte, pacientul se
retrage din terapie împotriva sfaturilor terapeutului său.
Momentul ideal de încheiere a terapiei depinde de metoda
de tratament şi de cadrul teoretic din care provine

275
psihoterapeutul. De pildă, în psihoterapiile de scurtă durată,
acest moment este uşor de detectat, fiind stabilită o durată
medie de 20 de şedinţe.
În privinţa legăturii dintre dropout şi relaţia
psihoterapeutică, unii autori menţionează că pacienţii care
provin dintr-o clasă socială mai scăzută renunţă mai uşor la
tratament (Backeland şi Lundwall, 1975). Explicaţia ar consta
în neconcordanţa dintre propriile lor aşteptări şi valori cu cele
însuşite de terapeutul lor. Mai mult, persoanele izolate din
punct de vedere social tind să întrerupă tratamentul datorită
inabilităţii lor de a se ataşa faţă de alte persoane, inclusiv faţă
de terapeut. Alţi factori care au fost identificaţi includ
instabilitatea socială a pacienţilor, tendinţe de agresivitate,
comportament antisocial, tendinţe anxioase ridicate, atitudine
autocritică accentuată, închistare în propriile credinţe
iraţionale şi, fireşte, o insuficientă motivaţie de schimbare.
Sintetizând datele din literatura de specialitate, fenomenul
de dropout este rezultatul a trei seturi de variabile:
 variabile care ţin de pacient (demografice, clinice, de
personalitate);
 variabile care ţin de psihoterapeut (de personalitate,
atitudine faţă de pacient şi stil terapeutic adoptat);
 variabile care ţin de mediu (cost al tratamentului, atitudine
a familiei pacientului faţă de psihoterapie, transport).
În general, se semnalează următoarele momente critice în
derularea terapiei care pot indica apariţia fenomenului de
dropout: după prima şedinţă, după o lună şi între a doua şi a
şasea lună.
Numeroase studii (Hansen, 1992; Jessen, 1989; Van der
Hout, 1983) pun în legatură dropout-ul cu dificultăţile pe care
pacientul le întâmpină în relaţia sa cu terapeutul. Prin urmare,
relaţia psihoterapeutică poate fi folosită drept un vehicul de
îmbunătăţire şi întărire a motivaţiei pacientului pentru
psihoterapie, cât şi de reducere a fenomenelor de dropout şi
uzură. Considerăm că stabilirea încă din fazele timpurii ale

276
terapiei a unei relaţii bazate pe empatie, suport şi încredere,
poate preveni, în unele situaţii, apariţia fenomenului de
renunţare la terapie.

Utilizarea rezistenţelor pacienţilor

În multe situaţii, pacienţii nu solicită ajutor psihologic
pentru a se elibera de simptome, cât pentru a se acţiona asupra
consecinţelor negative pe care le au aceste simptome asupra
lor (autostimă scăzută, izolare socială, reducerea calităţii
relaţiilor cu persoanele apropiate, pierderea de timp, bani,
pierderea serviciului). Acest fapt reprezintă una din
principalele surse care duc la aparţia rezistenţelor pacienţilor
la terapie. Modalităţile de manifestare clinică a acestor
rezistenţe sunt:
 menţinerea unei conversaţii superficiale cu terapeutul;
 pacientul declară că nu are dispoziţie să vorbească;
 contradicţii în relatări, propoziţii neterminate;
 pacientul nu participă emoţional la propriul său discurs;
 utilizarea unui limbaj vag sau a unei vorbiri afectate;
 adoptarea unei anumite atitudini posturale în timpul
şedinţei (crispare, rigiditate, tremur);
 insistenţă asupra unor evenimente din trecut de care
pacientul nu se poate desprinde sau pe care nu le poate depăşi;
 adoptarea unui limbaj evaziv, cu întreruperi, ezitări;
 apariţia de noi simptome.
Rezistenţa se poate manifesta atât în interiorul situaţiei
terapeutice (refuzul de a realiza sarcinile, evitarea contactului
privirii), cât şi în situaţiile extraterapeutice (întârzieri la
terapie, absenţe, refuz de a face tema pentru acasă, refuz de a
plăti şedinţa, cererea de favoruri, oferirea de cadouri).
O situaţie frecvent întâlnită de comportament rezistent
este aceea în care pacientul nu-şi îndeplineşte temele pentru
acasă, ca metodă de valorificare a timpului extraterapeutic.
După R. Kamins (2006), noncomplianţa parţială sau totală a
pacientului la temele pentru acasă ar putea fi determinată de o

277
insuficientă alianţă terapeutică, de absenţa unei comunicări
empatice dintre terapeut şi pacient, de lipsa aderenţei
pacientului la obiectivele tratamentului sau de respingerea de
către pacient a modului în care a fost concepută sarcina
respectivă. De asemenea, este posibil ca terapeutul să fi
evaluat greşit nivelul de pregătire pentru schimbare a
pacientului său.
S-a pus întrebarea dacă acest comportament rezistent al
pacientului constituie o secvenţă negativă în derularea
terapiei. Practica clinică ne demonstrează că rezistenţa apărută
la mijlocul fazei de tratament poate fi asociată de cele mai
multe ori cu rezultate pozitive în terapie.

Utilizarea rezistenţelor pacienţilor în psihoterapie

Atunci când aducem argumente şi susţinem cu orice preţ
schimbarea, constatăm o atitudine defensivă sau de opoziţie a
pacienţilor noştri, care se vor găsi în situaţia de a aduce
argumente în defavoarea propriei lor schimbării. Apariţia
rezistenţelor şi a controverselor cu terapeutul indică o
necesitate a schimbării strategiilor terapeutice. Se recomandă
evitarea etichetărilor şi forţarea pacientului să admită
formulări incomode pentru el. De fapt, vocea pacientului şi nu
cea a terapeutului va aduce argumentele pentru schimbare.
La cei mai multi dintre pacienţi se manifestă o frică de
schimbare, drept urmare, vor pune în acţiune propria
rezistenţă. Este vorba despre o frică asemănătoare cu cea de
necunoscut. Din păcate, inabilitatea terapeutului de a se folosi
de această rezistenţă a pacientului, poate aduce terapia în
impas. Într-o asemenea situaţie, terapia poate fi întreruptă în
mod prematur de pacient. Pacienţii se agaţă de
comportamentele lor nedorite şi indezirabile deoarece,
necunoscând altă cale, se simt neputincioşi să renunţe la ele.
Deşi modul lor actual de viaţă le-a cauzat diverse suferinţe, ei
îşi imaginează că orice schimbare poate fi şi mai rea decât
situaţia actuală în care se găsesc.

278
 În general, rezistenţa pacientului a fost văzută ca un
inamic ce trebuie provocat şi eliminat cât mai rapid. Această
perspectivă a facut istorie mai mult de un secol de cugetare
psihologică, începând cu Morton Prince (1903), care a
încercat să o învingă prin hipnoză, şi Sigmund Freud (1933),
care a văzut o rezolvare în procesul psihanalitic prelungit şi
minuţios. Am putea spune că behavioriştii radicali nu au
descoperit-o încă, iar postmoderniştii consideră rezistenţa
pacientului drept o posibilă soluţie la problema sa.
În ultimii ani, mai mulţi autori adoptă o poziţie centrată
pe pacient, în care rezistenţa este privită drept un posibil aliat
în psihoterapie (O’Donohue, Cummings şi Cummings, 2006).
Utilizarea rezistenţelor este una dintre cele mai rafinate
tehnici derivate din paradox şi capătă o mare valoare în
psihoterapie. De altfel, energia investită de pacient în
rezistenţă, poate fi redirecţionată în aşa măsură încât să
contribuie la atingerea scopului terapeutic propus. Din
perspectiva psihoterapiilor actuale, practicianul consideră
rezistenţa un posibil aliat în terapie şi nicidecum ceva de care
ar trebui să ne ferim. Terapeutul o abordează de cele mai
multe ori într-o manieră indirectă, piezişă, oblică, folosind
astfel rezistenţa pacientului drept impuls în efortul său de
redresare. Numită psihojudo, dezarmarea rezistenţei necesită
folosirea cu îndemânare a mai multor tehnici: prescripţia
rezistenţei, utilizarea umorului, chiar refuzul tratamentului, în
scopul creşterii motivaţiei de schimbare a pacientului.
Rezistenţa pacientului poate fi prescrisă paradoxal şi apoi
utilizată în cadrul terapeutic. Acest fapt se realizează prin
crearea unei legături terapeutice duble: rezistenţa pacientului
la terapie devine o prescriere prin ea însăşi, iar reacţia
ulterioară a pacientului indică progresul terapeutic. În acest
mod, efectul primar al rezistenţei este eliminat, iar energia
care îi stă la bază va fi pusă în serviciul schimbării. O
rezistenţă prescrisă, de fapt, încetează să mai fie rezistenţă şi
devine complianţă. Să luăm în considerare răspunsul unui

279
terapeut la un pacient dificil şi dominator. Terapeutul spune:
„Priveşte, există o cale sigură de a rezolva problema ta şi sunt
câteva tehnici specifice pe care le putem utiliza. Dar, privind
circumstanţele de moment, cuplate cu viziunea ta cu privire la
întreaga situaţie, nu cred că vei reuşi”. Pacientul se va găsi
acum într-o situaţie paradoxală. Reacţia sa obişnuită
(agresivitatea direcţionată spre terapeut) îl va motiva să facă
exact ceea ce terapeutul i-a spus că este incapabil să facă. În
acest mod, rezistenţa sa va fi eliminată.
Prescrierea rezistenţei ar putea să pară la prima vedere o
abordare antiterapeutică. La o analiză mai atentă, constatăm
că, de fapt, terapeutul ia prin surprindere modul de apărare al
pacientului său, implicându-l în cele din urmă într-o relaţie
pozitivă şi de colaborare.
De pildă, putem să dăm următoarea indicaţie unui pacient
depresiv: „Se pare că aveţi aceste probleme datorate depresiei
de câţiva ani buni şi nu aţi ajuns să vă înţelegeţi depresia pe
deplin. Ar putea fi ceva valoros de învăţat din ea, deseori
învăţăm din problemele noastre. Aşa că, după micul dejun, în
fiecare dimineaţă, aş vrea să vă duceţi în cea mai mică
încăpere din casa dumneavoastră cu un caiet şi să staţi acolo
timp de 30 de minute, comportându-vă ca un depresiv. În tot
acest timp, fiţi cât mai depresiv cu putinţă. Faceţi nişte notări
despre ce învăţaţi, având în vedere că deseori perla este
descoperită în noroi. Apoi, faceţi ceva cu notările dvs., înainte
să părăsiţi camera. Pe urmă ajutaţi-vă soţul/soţia cu câteva
sarcini mărunte în gospodărie”.
Un alt exemplu de prescripţie a simptomului include
recomandarea făcută unui pacient cu disfuncţie erectilă să nu
aibă erecţie în timpul actului sexual. Eliberat de anxietatea sa
de performanţă şi, fireşte, dacă paradoxul este continuat
suficient timp, probabilitatea dispariţiei tulburării sale va
creşte considerabil.
Practicienii artelor marţiale învaţă să utilizeze forţa
oponentului în avantajul lor, combinând forţa gravitaţională

280
naturală cu un simţ dezvoltat al echilibrului. Astfel,
practicanţii de judo pot învinge un oponent mult mai mare şi
mai puternic, folosindu-se de avântul (impulsul) adversarului,
pentru a-l dezechilibra. În mod similar, această tehnică
redirecţionează forţa rezistenţei pacientului în vederea
accelerării schimbării sale. Din această perspectivă, se
consideră că un pacient este îndreptăţit la rezistenţa sa, iar
încercările de a forţa depăşirea acestei rezistenţe fireşti, îl vor
copleşi pe terapeut. În psihojudo, terapeutul acceptă rezistenţa
pacientului şi o transformă într-un impuls care să ducă la
schimbare şi la atingerea obiectivului terapeutic (Cummings şi
Sayama, 1995; Cummings şi Cummings, 2000).
Hipnoterapeutul utilizează această strategie în recadrarea
rezistenţei pacientului, astfel încât să-i permită să intre într-o
stare de transă profundă. De exemplu, dacă pacientul opune
rezistenţă de a intra în transă, mişcându-şi degetele de la mână
sau picior, terapeutul poate spune: „Foarte bine, mâna ta (sau
piciorul tău) răspund. Acum, te-aş ruga să le mişti din ce în ce
mai repede, până când te vei simţi obosit şi vei dori cu
adevărat să te odihneşti”. Aşadar, rezistenţa pacientului a fost
redefinită, iar impulsul şi puterea ei vor fi direcţionate în
inducţia transei hipnotice (Nardone şi Watzlawick, 2005).
Un alt instrument eficient în stabilirea relaţiei terapeutice
şi în dezarmarea rezistenţei pacienţilor este utilizarea
umorului, îndeosebi atunci când avem de-a face cu
personalităţi de tip borderline sau alţi pacienţi aflaţi pe axa II
din DSM (tulburări de personalitate). Fireşte, umorul trebuie
utilizat cu rafinament şi abilitate, astfel încât pacientul să nu
se simtă ironizat sau ridiculizat. În acest sens, J. Cummings
(2006) prezintă cazul unei paciente în vârstă de 28 de ani,
diagnosticată cu tulburare de personalitate de tip borderline.
Este vorba despre un caz sugestiv în care ni se arată modul în
care este aplicată tehnica dezarmării rezistenţei prin utilizarea
umorului.

281
 Diana a intrat pentru prima dată în sistemul de sănătate
mintală de la vârsta de 9 ani. De-a lungul timpului, i s-au
atribuit un număr impresionant de diagnostice psihiatrice,
inclusiv tulburare cu deficit de atenţie, anorexie/bulimie, abuz
de substanţe, tulburare de stres posttraumatic, tulburare de
personalitate multiplă, tulburare bipolară, tulburarea identităţii
de gen (sexuală) şi tulburare schizofreniformă. Ea avea o
întreagă istorie a numeroaselor internări în spitale de
psihiatrie şi a urmat aproape toate tratamentele
medicamentoase psihotrope exsitente.
Diana a făcut ravagii în sistemul de îngrijire medicală la
care a fost abonată în ultimii ani. Ea a folosit toate tacticile
obişnuite ale unui pacient cu tulburare de personalitate de tip
borderline. Nu se prezenta la şedinţele programate dinainte,
doar ca să abuzeze de serviciul de după program. Când toate
celelalte manevre ale ei eşuau, Diana încerca să joace cartea
sinuciderii. Îi ameninţa cu suicidul pe psihiatrul şi pe
terapeutul ei sau, pur şi simplu, apărea la spitalul de psihiatrie
şi se folosea de ameninţările de suicid, ca de un bilet de
intrare. Persoanelor din jurul ei le era atât de frică de ea, încât
rareori îi refuzau vreuna din cereri. În loc să o potolească, cei
din jur nu au făcut altceva decât să scape şi mai mult lucrurile
de sub control.
Diana era o femeie foarte corpolentă şi avea o privire
îndârjită, ceea ce o făcea să pară mult mai bătrână decât vârsta
ei cronologică. Când a fost salutată pentru prima dată de
terapeut în sala de aşteptare, privirea dispreţuitoare de pe faţa
ei indica faptul că plănuise „să-l mănânce la prânz”.
La începutul primei şedinţe, Diana s-a lansat într-o litanie
bine repetată de plângeri cu privire la copilăria ei abuzivă şi la
modul în care toată lumea a persecutat-o pe parcursul întregii
ei vieţi. Terapeutul s-a prefăcut în mod deliberat neinteresat şi
a aşteptat reacţia Dianei. A devenit vizibil iritată şi i-a spus:
„Ce e în neregulă cu tine? Eşti terapeut şi se presupune că
trebuie să mă asculţi”. Terapeutul i-a răspuns: „Nu am auzit

282
nimic cu adevărat interesant până acum. Fac terapie de ceva
timp şi în ultima vreme nu am mai auzit nimic nou sau
captivant. Ai putea să te străduieşti mai mult?”. Şedinţa a
continuat cu un număr de runde în care Diana a încercat să
inventeze o poveste suficient de dramatică, încât să trezească
interesul terapeutului, urmată de observaţia că va trebui să se
străduiască şi mai mult. Când Diana a încercat să vorbească
despre numeroasele ei „tentative” anterioare de suicid (care
erau, de fapt, doar minciuni), i-a spus: „Ei, cred că asta e
suficient de bine. E material bun pentru Oprah”. În acest
moment, atât terapeutul cât şi Diana au zâmbit împreună.
Restul şedinţei, pacienta a colaborat şi a admis, cel puţin
aparent, că terapeutul era cel care câştigase bătălia în şedinţa
respectivă. Cu toate acestea, era evident că pacienta urma să
pună în aplicare un plan nou de luptă.
Următoarele câteva şedinţe au fost un meci de psihojudo,
în care Diana l-a atacat în mod violent şi repetat pe terapeut,
iar acesta i-a redirecţionat impulsul, mai degrabă decât să-l
abordeze frontal. Spre exemplu, ea a părut neaşteptat de
liniştită la începutul celei de-a doua şedinţe. După ce a fost
remarcabil de tăcută timp de vreo zece minute, a anunţat că a
luat o doză letală de pastile înainte de a veni la întâlnire şi că
pastilele începeau să îşi facă efectul. A spus că se aştepta să
leşine în orice moment. Terapeutul s-a întors liniştit către
birou, a scos o carte de telefoane şi a început să-i răsfoiască
paginile. După câteva minute, Diana l-a întrebat ce se
întâmplă. I-a răspuns: „Încerc să găsesc numărul de telefon al
unui medic legist”. A fost linişte atât timp cât timp terapeutul
a continuat să se uite în cartea de telefoane. Diana s-a înfuriat
şi a cerut să ştie ce se întâmpla şi de ce trebuia sunat medicul
legist. Răspunsul a dezarmat-o complet: „Nu vreau să mori în
biroul meu. Nu aş şti ce să fac cu o persoană moartă. M-am
gândit că ar trebui să mori la morgă, din moment ce ei ştiu
acolo ce să facă cu oamenii decedaţi. Şi dacă mori înainte ca
medicul legist să ajungă aici, cel puţin el şi echipa lui vor

283
putea să te ia din cabinetul meu, iar eu voi avea timp să-mi
curăţ biroul înainte de venirea următorului meu pacient”.
Diana şi-a aşternut un rânjet pe faţă, încercând să-şi ascundă
amuzamentul şi, în cele din urmă, a izbucnit într-un râs
zgomotos. Atunci a mărturisit că nu luase, de fapt, acele
pastile.
La câteva zile după a doua şedinţă, pacienta a telefonat
după program, cerând internare în spital, pe motivul că
doreşte să se sinucidă. Terapeutul anticipase un telefon din
partea ei şi ceruse ca serviciul de preluare a apelurilor să-l
anunţe, în caz că va suna. Când terapeutul a refuzat să-i
precertifice internarea în spital, Diana s-a înfuriat şi a
ameninţat că se va sinucide, nu înainte de a face o plângere
împotriva lui la Asociaţia psihologilor americani. I s-a
răspuns: „Te vei sinucide înainte sau după întâlnirea cu mine
din această zi de joi? Trebuie să ştiu dacă ai de gând să te
sinucizi înainte de întâlnire, ca să programez în acest interval
orar pe cineva de pe lista de aşteptare”. Diana a spus (pe un
ton destul de strident) că îşi vroia programarea şi că nu dorea
ca terapeutul să o dea altcuiva. Astfel, terapeutul a fost sigur
că pacienta sa va fi în viaţă la şedinţa de terapie programată.
Diana a venit la a treia şedinţă cu sânge picurând din
ambele încheieturi, din cauză că îşi tăiasele venele în drumul
spre cabinet. Tăieturile nu erau în mod evident letale şi
terapeutul i-a înmânat un tifon medical, rugând-o să încerce să
nu picure sânge pe covorul său. Apoi a întrebat-o dacă ar dori
un plasture. Ea a ţipat: „Eşti culmea!”. Pacienta s-a simţit din
nou înfrântă în această rundă de psihojudo.
În cele din urmă, Diana a urmat un program de
psihoterapie de grup pe o perioadă de 20 de săptămâni, grup
alcătuit în mod special din pacienţi cu tulburare de
personalitate de tip borderline. Ea a învăţat să adopte stiluri
mai sănătoase de a face faţă diverselor situaţii de viaţă, a
încetat să mai ameninţe cu suicidul şi a devenit în final o
pacientă cooperantă şi agreabilă. Continuă să-şi viziteze

284
ocazional terapeutul. Din când în când, îşi exersează
strategiile manipulatoare, doar ca să se asigure că terapeutul a
rămas suficient de puternic pentru a o ajuta să evite propriul
său proces de autodistrugere.
În finalul prezentării noastre, oferim terapeuţilor două
instrumente terapeutice utile menite să-i ajute în efortul lor de
dezarmare a rezistenţei pacienţilor la schimbare. Ele îşi
dovedesc eficienţa în practica terapeutică, ajutându-ne să
formulăm într-o manieră corectă şi adecvată obiectivul
terapeutic. Aceste instrumente se referă la stabilirea
diagnosticului operaţional şi a cererii implicite a pacientului,
care ne vor dezvălui de ce este el aici şi acum la noi în cabinet
şi ce anume aşteaptă să obţină în urma tratamentului pe care-l
solicită.
Diagnosticul operaţional (D.Op. notat în rândurile
următoare) ne dezvăluie de ce un pacient este chiar aici şi
acum în cabinetul nostru şi nu a apărut anul trecut, săptămâna
trecută sau luna viitoare. D.Op. este imperativ în înţelegerea
cazului şi are legătură cu rezistenţa, deoarece reduce la zero
cererea explicită a pacientului. A spune „Sunt un alcoolic!" nu
răspunde la întrebare, deoarece pacientul poate să fie alcoolic
de mai mult de zece ani şi, cu toate astea, nu a venit până în
momentul de faţă la terapie. Diagnosticul operaţional nu este
foarte vizibil, însă este o fereastră deschisă spre rezistenţa
pacientului. Iată câteva exemple:

Pacientul 1: Sunt un alcoolic şi doresc să renunţ la

băutură.
D.Op.: Soţia sa a intentat acţiunea de divorţ.

Pacientul 2: Sunt dependent de cocaină şi trebuie să

renunţ.
D.Op.: A fost prins depozitând cocaină în propria maşină
sub roata de rezervă.

285
 Pacientul 3: Am atacuri de panică.
D.Op.: Este însărcinată şi religia îi interzice să facă un
avort.

Pacientul 4: Proprii mei copii mă neglijează şi nu pot

dormi noaptea.
D.Op.: Acum 20 de ani şi-a abandonat familia şi acum
vrea să şi-o recapete.

Pacientul 5: Sunt în profundă depresie după moartea

soţului meu. Avea doar 50 de ani.
D.Op.: Depresia pacientei este o stare de furie reprimată
pentru că soţul său nu a încheiat o asigurare de viaţă.

Stabilirea cererii implicite, a ceea ce doreşte de fapt

pacientul de la psihoterapie, reprezintă cealaltă jumătate a
ecuaţiei rezistenţei. Atunci când este asociată cu diagnosticul
operaţional, terapeutul îşi va da seama de motivele reale
pentru care pacientul se găseşte la cabinet. El va prezenta
mereu o cerere explicită, care cuprinde în mod aparent şi
superficial motivul pentru care solicită ajutor psihologic.
Terapeutul trebuie să înveţe să asculte această cerere explicită
a pacientului, însă să nu-i acorde foarte mare credit.
Întotdeauna în prima şedinţă de terapie, la un moment dat
pacientul va dezvălui şi cererea sa implicită - ceea ce doreşte,
de fapt, de la tratament. Această cerere apare tangenţial în
discursul său. Atunci când cererea implicită este identificată,
trebuie să discutăm deschis cu pacientul şi să stabilim un
obiectiv terapeutic legitim. Acest lucru va fi făcut cu multă
înţelegere şi empatie, întrucât de cele mai multe ori, pacientul
este sincer în rezistenţa sa şi nu conştientizează
comportamentul său manipulator.
Aşadar, privind diagnosticul operaţional al celor 5
pacienţi menţionaţi mai sus, să aruncăm o privire asupra
cererilor explicite şi implicite ale lor. După primele

286
comentarii spuse mai în şoaptă de pacienţi încă din prima
şedinţă, vom prezenta cererile lor implicite.

Pacientul 1: Diagnosticaţi-mă şi vindecaţi-mă de

alcoolism.
Remarcă: Soţia mea are nevoie de asigurarea că ma voi
face bine.
Implicit: Convingeţi-mi soţia să se împace cu mine şi
apoi, ajutaţi-mă să mă pot controla în unele situaţii.

Pacientul 2: Ajutaţi-mă să nu mai consum cocaină, sunt

disperat.
Remarcă: Vând cocaină doar pentru a-mi întreţine viciul.
Implicit: Convingeţi poliţia că sunt o victimă a
anturajului şi nu un furnizor de cocaină.

Pacientul 3: Ajutaţi-mă, nu pot dormi şi munci din cauza

atacurilor de panică.
Remarcă: Un avort ar fi necesar din punct de vedere
medical.
Implicit: Prescrieţi-mi un avort, pentru a nu fi obligată
să-mi încalc religia.

Pacientul 4: Ajutaţi-mă să nu mă mai irosesc din cauza

nervozităţii mele şi a lipsei de somn.
Remarcă: Să uităm ce a fost! 
Implicit: Învăţaţi-i pe copiii mei ce înseamnă iertarea
după un abandon. La urma urmelor, rămân totuşi tatăl lor.

Pacientul 5: Depresia mea este atât de gravă, încât nu mă

mai pot deplasa şi această neputinţă se poate manifesta pe
termen lung.
Remarcă: Soţul meu nu a planificat niciodată viitorul şi
nu a făcut nicio asigurare de viaţă.

287
 Implicit: Puneţi-mi diagnosticul de depresie, pentru a nu
mai fi obligată să merg la serviciu şi pentru a putea să mă
pensionez.

Din punctul nostru de vedere, prin stabilirea

diagnosticului operaţional şi a cererii implicite, terapeutul şi
pacientul vor fi scutiţi de inutilitatea de a mai lucra împreună,
atunci când se îndreaptă amândoi spre atingerea unor scopuri
diferite. Fiind aduse la suprafaţă diagnosticul operaţional şi
cererea implicită, rezistenţa pacientului va fi provocată în
mod eficient. Cu o bună comunicare terapeutică, pacientul va
avea oportunitatea de a-şi asuma obiective terapeutice
legitime. Primul pacient va trebui să se confrunte cu jocul său
de alcoolic, să accepte că este alcoolic şi să facă tot posibilul
pentru a rămâne abstinent. Al doilea pacient poate fi
dependent, dar este şi un furnizor important de cocaină care
câştigă sume impresionante de bani. Va trebui să răspundă în
faţa legii. Al treilea pacient este o femeie celibatară care se
foloseşte de atacurile ei de panică pentru a face un avort. Ar
trebui să se confrunte atât cu sarcina sa nedorită, cât şi cu
ipocrizia sa religioasă. Cel de-al patrulea pacient trebuie să-şi
asume responsabilitatea de a-şi fi abandonat copiii. Dacă le va
cere iertare, copiii săi adulţi vor dori probabil o reconciliere.
Ultimul pacient este furios pe partenerul său de viaţă care a
murit fără să îi lase mijloace financiare. Este un caz nefericit,
deoarece are doar 48 de ani şi vrea să-şi refacă viaţa.
Iată, aşadar, că stabilirea diagnosticului operaţional şi a
cererii implicite reprezintă două căi valoroase de virusare a
rezistenţei fireşti a pacientului la schimbare şi de stabilire a
unor obiective terapeutice legitime (N.A. Cummings, 2006).
Autorii demersului interviului motivaţional (Miller şi
Rolnick, 2002) au adus contribuţii importante în privinţa
combaterii rezistenţelor pacienţilor la schimbare. Interviul
motivaţional este o abordare directivă, orientată pe client, de
creştere a motivaţiei pentru schimbare, prin explorarea şi

288
clarificarea ambivalenţei (a vrea şi în acelaşi timp a nu vrea să
renunţi la problemă). Este folosit ca o intervenţie de scurtă
durată care se desfăşoară pe parcursul a 1-4 şedinţe. În ultimii
ani, a fost utilizat într-o tot mai mare măsură în tratamentul
alcoolismului şi în promovarea comportamentului sănătos, în
abuzul de droguri, ţigări, riscul de contactare HIV, sport, diete
(regim alimentar), diabet şi dureri cronice (Dunn, Deroo şi
Rivera, 2001).
Din această perspectivă, rezistenţa are în vedere
comportamente care interferează cu schimbarea sau cu
întregul proces terapeutic. Aşa cum am văzut, rezistenţa poate
include discuţii în contradictoriu, refuzul pacientului de a-şi
face tema pentru acasă, negarea nevoii de schimbare
comportamentală, minciuna, lipsa de atenţie şi întreruperea
cursului discuţiei. Rezistenţele nu sunt considerate a fi o
caracteristică patologică a pacientului, ci rezultatul
interpretării greşite de către terapeutul a pregătirii pentru
schimbare a pacientului. Cu alte cuvinte, terapeutul nu se
adaptează nevoilor şi ritmului pacientului său. În mod firesc,
pregătirea pentru schimbare a pacientului înregistreză
fluctuaţii în procesul schimbării. Astfel, terapeutul trebuie să
monitorizeze cu atenţie aceaste fluctuaţii şi să acţioneze în
consecinţă.
În tabelul de mai jos, redăm câteva răspunsuri alternative
oferite de terapeut cu privire la manifestarea rezistenţelor la
schimbare ale pacientului (Miller şi Rolnick, 2002).

Strategii de manipulare a rezistenţelor pacientului

Reflectare simplă: Reflectă afirmaţia rezistentă
Pacient: „Dieta mea alimentară este foarte bună aşa cum este acum.”
Terapeut: „Eşti mulţumit cu dieta ta aşa cum este ea.”
Reflectare cu amplificare: Amplificarea afirmaţiei rezistente
Pacient: „Nu cred că fumatul pentru mine reprezintă o problemă.”
Terapeut: „Fumatul nu ţi-a cauzat nicio problemă.”
Reflectare dublă, din ambele părţi: Pune în evidenţă ambele părţi ale

289
ambivalenţei, ca răspuns la rezistenţă
Pacient: „Dacă mă las de fumat, sunt sigură că am să mă îngraş foarte
mult.”
Terapeut: „Pe de o parte, îţi este teamă că dacă te laşi de fumat, vei
creşte în greutate, iar pe de alta, eşti îngrijorată că dacă vei continua
să fumezi, îţi vei periclita actuala ta relaţie.”
Comutarea atenţiei: Schimbarea temei conversaţiei în direcţia opusă
afirmaţiei care conţine rezistenţă
Pacient: „Viaţa mea merge prea haotic în acest moment pentru a face
o schimbare în propria mea dietă.”
Terapeut: „Hai să nu ne gândim acum la tipurile de schimbări pe care
le poate face o persoană. Ai menţionat mai devreme că eşti
îngrijorată în privinţa sănătăţii tale. Ai vrea să-mi spui mai multe
despre acest lucru?”
Utilizarea paradoxului: A păstra discuţia în direcţia rezistenţei,
pentru a se produce o schimbare la un moment dat
Pacient: „Consum alcool de 20 de ani. Nu-mi pot imagina viaţa fără
să beau.”
Terapeut: „Consumi alcool de foarte mult timp. S-ar putea să-ţi fie
foarte greu să mai renunţi acum la băutură.”
Recadrarea: Returnarea afirmaţiilor care conţin rezistenţă într-o
manieră ce favorizează schimbarea, fără a provoca conţinutul
afirmaţiei rezistente
Pacient: „Pot să controlez mult mai bine consumul de cocaină în
prezent. Foarte rar mai ajung în situaţia de pierdere totală a
controlului.”
Terapeut: „Când persoanele consumă cocaină pe o perioadă foarte
lungă de timp, ele dezvoltă o toleranţă faţă de această substanţă.”
Creşterea controlului propriu: Comunicarea de către terapeut a
mesajului că ţine de pacient să decidă dacă vrea sau nu să se schimbe
şi ce schimbări ar urma să facă
Pacient: „Nu cred că trebuie să mă las de fumat.”
Terapeut: „Asta este în totalitate decizia ta. Tu trebuie să te decizi
dacă te vei lăsa de fumat sau nu.”

Din perspectiva interviului motivaţional, rezistenţele

pacienţilor au o mare legătură cu lipsa schimbării (Miller,
Yahne şi Tonigan, 2003, cit. din Wilbourne şi Levensky,

290
2006). În interviul motivaţional, cheia dialogului motivaţional
o constituie discuţiile pacientului cu privire la schimbare şi
angajamentele sale verbale de schimbare. Aceste angajamente
verbale se referă la afirmaţiile făcute de pacient în legătură cu
propria dorinţă de schimbare, capacitatea sa de a se schimba,
motivele de schimbare şi nevoia de a face ceva diferit.
Cercetările sugerează că aceste discuţii legate de schimbare
devin un predictor pozitiv al succesului în terapie. Cu cât
numărul afirmaţiilor legate de schimbare va creşte pe durata
desfăşurării terapiei, cu atât ele vor conduce la angajamente
verbale de schimbare şi, implicit, la modificări
comportamentale dezirabile.
Combinând terapia centrată pe soluţie cu modelul
transteoretic al lui Prochaska şi diClemente (1982) privind
etapele schimbării (prezentat în capitolul II al cărţii), putem
sugera câteva strategii clinice de combatere a rezistenţelor
pacienţilor:
 Precontemplaţie: Sugeraţi pacientului „să se
gândească la problema sa” şi oferiţi-i cât mai multe
informaţii.
 Contemplaţie: Administraţi o sarcină de tip
observaţional (pacientul să observe ce se întâmplă pentru a
face ca lucrurile să meargă mai bine sau mai prost); sugeraţi
pacientului „să o ia mai încet!”, pentru a fi alături de el,
deoarece în această fază nu este încă gata de a acţiona.
 Pregătire: Oferiţi opţiuni de tratament; invitaţi
pacientul să aleagă dintre mai multe alternative posibile.
 Acţiune: Obţineţi detalii referitoare la succes şi întăriţi
succesele obţinute.
 Menţinere: Susţineţi succesul, preziceţi nereuşitele şi
faceţi planuri în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute.
 Finalizare: Luaţi-vă la revedere şi lăsaţi o uşă
deschisă pentru o posibilă întoarcere a pacientului, dacă este
necesar.

291
 Prezentăm, în continuare, un fragment de dialog
terapeutic, propunându-ne să evidenţiem modul în care sunt
utilizate strategiile şi tehnicile specifice interviului
motivaţional (caz preluat şi adaptat după P.Wilbourne şi E.
Levensky, 2006).
Este vorba despre un bărbat în vârstă de 54 de ani,
căsătorit, care a fost trimis de Curtea Judecatorească la un
cabinet specializat de psihoterapie. Consuma în mod obişnuit
aproximativ 20 de pahare pe săptămână, cu un maximum de 6
pahare pe zi. Credinţa sa este că el nu are o problemă cu
băutura şi accentuează ideea cât de puţin bea în prezent, faţă
de situaţiile trecute. În tabelul de mai jos, vom contura
tehnicile utilizate în vederea schimbării sale.

Dialog pacient-terapeut Strategii clinice utilizate

T. Spune-mi de ce ai venit la
cabinet?
P. Am fost trimis de Curtea
Judecatorească.
T. Nu ai ales tu să vii aici şi eşti
puţin furios pe faptul că te
găseşti aici.
P. Nu înţeleg de ce toată lumea
face atâta caz. Câteva băuturi
consumate nu-mi pot schimba
stilul de a conduce maşina.
T. Nu crezi ca acest lucru ar fi o
mare problemă. Ţi se pare că
toata lumea face mult prea mult
caz din cauza acestei situaţii.
P. Nu e vorba doar de poliţie. Şi
soţia mea mă tot bate la cap în
legătura cu acest lucru.
T. Este într-adevăr îngrijorată de
ceea ce se petrece cu tine.
Terapetul începe cu întrebări cu
răspuns deschis şi invită
pacientul să-şi spună povestea.
Răspunsul pacientului este
prudent.
Terapeutul utilizează reflectarea
pentru a putea anticipa modul în
care pacientul se simte în
legatură cu venirea sa la cabinet.
Terapeutul comunică faptul că
aude ceea ce îi spune pacientul
său, fără a fi de acord însă cu
formularea oferită de acesta.
Terapeutul utilizează recadrarea,
sugerându-i pacientului un mod

292
 mai pozitiv de a se gândi la
reacţia partenerei sale.
P. Da, cred că da.
T. Spune-mi câteva lucruri care- Terapeutul începe cu o întrebare
ţi fac plăcere în legătură cu dezarmantă în legătură cu
consumul de băuturi aloolice. concentrarea discuţiei pe
aspectele bune, plăcute ale
consumului de alcool.
P. Beau ca să mă relaxez şi să
mă distrez cu prietenii mei.
T. Te ajută sa te detensionezi şi Prin intermediul reflectării,
să petreci timpul în mod plăcut. terapeutul punctează aspectele
Altceva? „bune” legate de consumul de
alcool. Apoi, terapeutul cere
informaţii suplimentare.
P. Este pur si simplu o parte din
viaţa mea de zi cu zi.
T. Cu alte cuvinte, face parte din
tine.
T. Dar cealaltă parte? Care sunt Terapeutul explorează cealaltă
aspectele mai puţin bune legate latură a ambivalenţei pacientului
de consumul de alcool? cu privire la schimbare.
P. Ei bine, este toată această
problemă cu legea. Să fii văzut
cum toţi acei politişti s-au legat
de acest lucru. Mai mult, soţia
mea spune că vin băut acasă ori
de cate ori ies cu prietenii în
oraş.
T. Toată lumea are o problemă Terapeutul utilizează reflectarea
cu consumul tău de alcool. Tu cu amplificare, în scopul de a-l
nu vezi deloc că aceasta ar fi o determina pe pacient să nu mai
problemă. adopte o atitudine defensivă cu
privire la consecinţele negative
ale consumului de alcool.
P. Nu spun că nu sunt probleme.
Obişnuiam să intru în tot felul de
scandaluri. Uneori, dimineaţa
mă simt destul de prost.

293
T. Te iei la ceartă când consumi Terapeutul utilizează reflectarea
alcool şi nu-ţi place starea de şi întrebările cu răspuns deschis
mahmureală din timpul pentru a explora cealaltă latură a
dimineţii. Ce alte lucruri ai mai ambivalenţei.
observat?
P. Ei bine, cel mai complicat
lucru este că şefului meu îi place
în weekend să ieşim împreună să
bem. S-a înfuriat ultima oară pe
mine că nu am ieşit.
T. Uneori cauzează puţină Este utilizată o reflectare care
tensiune la locul de muncă. diminuează, în scopul de a-l
determina pe pacient să spună
mai multe despre acest lucru.
P. Cred că este mai mult decât o
mică tensiune. Crăciunul trecut
m-a ameninţat că mă dă afară
dacă lipsesc în următoarea
sâmbătă.
T. Lasă-mă să văd dacă am Terapeutul sumarizează ceea ce
înţeles bine ce mi-ai spus. Bei ca pacientul tocmai i-a comunicat,
să te distrezi cu prietenii şi ca să incluzând ambele laturi ale
te relaxezi un pic. Ai spus mai ambivalenţei sale. Terapeutul îi
devreme că acum bei mai puţin comunică faptul că îl ascultă cu
decât obişnuiai să bei în trecut. atenţie şi îl asigură că îi înţelege
Eşti destul de mirat de faptul că ambivalenţa.
toată lumea face mult zgomot
pentru nimic. Pe de altă parte,
consumul de alcool generează o
stare de tensiune în familia ta,
dar şi la locul de muncă. În plus,
nu-ţi place starea de mahmureală
pe care o ai în cursul dimineţii.
P. Într-adevăr, asa este.
T. Să ne imaginăm că lucrurile Prin întrebarea pusă, terapeutul
rămân exact aşa cum sunt ele începe să construiască o
acum în legătură cu consumul discrepanţă între consumul
tău de alcool. Cum crezi că vor actual de alcool şi ceea ce îşi
evolua lucrurile în următorii ani? doreşte pacientul pe viitor.

294
P. Ei bine, nu ştiu ce să zic. Cred
că îmi vor lua permisul de
conducere şi nu-l voi mai putea
recăpăta. În plus, soţia mea nu
mă va lăsa să-mi iau copiii
nicăieri în weekend. Asta într-
adevăr mă supără. E ca şi cum aş
fi avut un accident de maşină
sau cam aşa ceva.
T. Nu-ţi prea place direcţia în Terapeutul reflectă îngrijorarea
care ar putea evolua lucrurile. pacientului în legătură cu
consecinţele negative ale
consumului de alcool.
P. Nu, într-adevăr. Sunt un soţ
bun şi un angajat serios. Nu-mi
place să fiu tratat ca o persoană
iresponsabilă.
T. Este important pentru tine să Terapeutul utilizează afirmaţiile
fii considerat un om de încredere suportive pentru a puncta
şi valoros. valorile fundamentale ale
pacientului şi continuă să
construiască discrepanţa dintre
aceste valori şi actualul său stil
de viaţă.
P. Într-adevăr. Am moduri mai
bune prin care vreau să-mi
petrec timpul. Timpul meu şi
banii mei. Vreau să călătoresc.
Fiul meu cel mare va merge la
facultate. Nu vreau să vadă toate
lucrurile astea.
T. Sunt moduri mai importante Prin intermediul reflectării,
pentru tine de a-ţi petrece timpul terapeutul punctează speranţele
– să fii un exemplu bun pentru de viitor ale pacientului şi
fiul tău, să călătoreşti. Spune-mi, foloseşte o întrebare cheie care
spre ce direcţie se vor îndrepta va face tranziţia de la prima fază
lucrurile procedând în acest de aplicare a strategiilor
mod? specifice de creştere a motivaţiei
pentru schimbare la faza a doua,

295

P. Ei bine, trebuie să mă
stăpânesc în privinţa consumului
de alcool. Nu-mi pot permite să
intru din nou în bucluc.
T. Mi-ai spus că în trecut ai
reuşit la un moment dat să te laşi
de băutură. Cum ai făcut acest
lucru?
de întărire a angajamentului şi
conceperea unui plan în vederea
schimbării.
Terapeutul iniţiază procesul de
schimbare. Într-o primă fază, se
concentrează pe ceeea ce a
funcţionat înainte. Pe măsură ce
şedinţele vor continua, va lucra
cu pacientul său pentru a fi sigur
că planul de schimbare
funcţionează.

6. Finalizarea psihoterapiei

În cursul terapiei, orice mică schimbare apărută devine

esenţială, iar pacientul va fi încurajat în eforturile de rezolvare
a problemei sale. Mai mult, încă de la început, i se va insufla
ideea de asumare a responsabilităţii pentru acţiunile sale
personale şi pentru progresul terapiei în ansamblu. Dirijarea
întregii situaţii de către terapeut va fi orientată pentru a-i oferi
pacientului încredere în capacitatea sa de a rezolva dificultatea
cu care se confruntă. Cu alte cuvinte, terapeutul activează
disponibilităţile latente ale pacientului, iar în finalul terapiei,
pacientul le va recunoaşte şi va fi capabil să le utilizeze. Cu
ajutorul specialistului, printr-o bună comunicare terapeutică,
pacientul învaţă să se perceapă într-o manieră mai adecvată pe
sine, pe ceilalţi şi lumea în general.
Sarcina terapeutului este aceea de a genera un context în
care pacientul să se schimbe şi să se dezvolte. În acest cadru
terapeutic, pacientul îşi asumă responsabilitatea propriei sale
însănătoşiri. Cu alte cuvinte, am putea spune că nu terapeutul

296
este cel care schimbă pacientul, în adevăratul sens al
cuvântului. Schimbarea vine din interiorul pacientului, prin
activarea resurselor sale.
Şedinţa finală în cursul oricărei psihoterapii are un rol
extrem de important. Cum ar spune G. Nardone şi P.
Watzlawick (2005), este ultimul tuşeu, rama picturii realizate.
Scopul final este acela de a consolida autonomia pacientului.
Odată încheiat procesul terapeutic, pacientul va fi capabil să
adopte, în mod independent, strategii mai sănătoase şi mai
eficiente în abordarea dificultăţile viitoare.
De-a lungul fiecărui etape a psihoterapiei, va trebui pe cât
posibil să evităm crearea unei dependenţe a pacientului faţă de
terapeut. În finalul terapiei, poate deveni uneori plăcut şi
chiar gratificant pentru terapeut să se întâlnească în continuare
cu pacienţii cu care au făcut terapie bună. Dar, acesta nu este
un motiv pentru a continua tratamentul la nesfârşit. Ştim cât
este de dificil să încheiem terapia cu pacienţii cu care am
stabilit o legătură emoţională intensă şi de fiecare dată trebuie
să fim atenţi la reacţiile noastre contratransferenţiale.
Procedura formală de încheiere a terapiei vine să
diminueze multe din neliniştile terapeutului şi pacientului
legate de faptul că vechile simptome ar putea să se manifeste
din nou sau că ar putea să apară altele noi. Considerăm un
mare avantaj faptul că terapeutul şi pacientul pot să planifice
încheierea terapiei şi să o pregătească încă de la începutul
ultimei etape de intervenţie terapeutică. În mod indiscutabil,
ca toate celelalte relaţii empatice, intense şi autentice, este
greu de crezut că experienţa succesului terapeutic va fi uşor
uitată atât de psihoterapeut, cât şi de pacientul său.

7. Empatia şi hipnoza în psihoterapie. Un studiu de

caz

Pentru a exemplifica modul în care empatia şi hipnoza se

utilizează în procesul terapeutic, vom aduce în discuţie cazul

297
Aurelia. Prezentarea va fi realizată în funcţie de cele trei etape
ale terapiei: etapa de stabilire a relaţiei, etapa intermediară şi
etapa finală.
Aurelia, în vârstă de 16 ani, a venit împreună cu mama ei
la cabinetul de psihoterapie. Mama a relatat că fata avea
probleme cu disciplina, intra adeseori în conflicte cu colegii
de clasă şi lipsea mult de la şcoală. Mai mult, Aurelia obişnuia
să fumeze, să se comporte într-un mod impulsiv şi imatur şi să
ajungă tot mai târziu acasă. Tatăl ei murise când ea avea 7 ani.
Diagnosticul psihiatric menţiona o tulburare de conduită cu
debut în adolescenţă. Având în vedere diagnosticul ei, studiile
ne arată că în cadrul acestei tulburări se manifestă un tipar al
încălcării regulilor, fără a primi sancţiuni (Bruhn şi Davidow,
1990).
Etapa de stabilire a relaţiei
Atunci când a apărut pentru prima oară la uşa cabinetului,
am fost impresionată de modul în care arăta. Îmbrăcată într-o
rochiţă viu colorată, purta mai multe şiraguri de mărgele la gât
şi brăţări la încheieturile mâinilor. Nu-şi găsea locul nicio
clipă şi avea cu ea o cutie cu bomboane Tic Tac pe care le tot
zornăia. La un moment dat, m-a anunţat plină de entuziasm că
fusese premiat un tablou realizat de ea la ora de pictură şi că
urma să participe la un concurs. Pe când mă pregăteam să-i
aprob entuziasmul în legătură cu succesul ei, m-a întrebat
dacă nu ar putea să se întoarcă acasă pentru a „mai picta un
pic”. Fără să adopt o poziţie empatică, i-am spus cu detaşare:
„Mă tem că asta nu este o opţiune!”. Imediat a început să-şi
răsucească într-o parte şi alta brăţările de la mâini, să le scoată
şi să le pună când pe o mână, când pe alta, pană când una din
brăţările ei a cedat, iar pietricelele s-au risipit pe podea. A fost
un moment de stânjeneală, s-a ridicat de pe scaun să le
strângă, iar mama sa era vizibil iritată de toată situaţia creată.
A strâns în pumn mărgelele, le-a pus în ghiozdanul de şcoală,
iar gândurile ei erau în cu totul în altă parte. După acest
moment, aşa cum procedez de obicei la prima şedinţă, am

298
adus în discuţie subiectul confidenţialităţii şi modul în care ne
putem organiza timpul împreună. Aurelia părea plictisită de
toate aceste aspecte şi m-a întrebat din nou când se va termina
şedinţa pentru a merge acasă să picteze. Nu am vrut să
încheiem şedinţa într-o notă pesimistă, aşa că am întrebat-o
despre preocupările ei în domeniul picturii. A răspuns cu
entuziasm la întrebarea mea şi a început să-mi descrie un
tablou la care lucra în prezent. Pe măsură ce şedinţa se apropia
de final, am discutat puţin şi despre faptul că unele probleme
de comportament ale ei o pun în dificultate. Am menţionat că
probabil nu este genul de persoană căreia să-i placă să i se
spună tot timpul ce să facă şi cum să se comporte. Timpul
dedicat şedinţei s-a încheiat, iar Aurelia s-a grăbit să plece din
cabinetul meu, fără să mai spună nimic.
La următoarea noastră întâlnire, eram hotărâtă să o
angajez mai mult în discuţii în care să pot manifesta reacţii
empatice mai evidente din partea mea. Aureliei nu i-a luat
prea mult timp până să înceapă să-mi testeze disponibilitatea
empatică. Imediat ce a intrat în cabinet, am observat că se juca
întruna cu telefonul mobil, întorcându-l pe toate părţile şi
verificându-şi apelurile şi mesajele. În tot acest timp, discuţia
noastră a început să se concentreze pe proiectele ei artistice.
Pe măsură ce am lăsat-o să vorbească, experimentam şi eu
puţin câte puţin din plăcerea pe care i-o oferea realizarea unei
picturi. Mi-a povestit că acum lucrează la desenul unui nuc în
care obişnuia să se caţere în perioada în care trăiau bunicii ei
materni. Mi-a spus că acel copac îi oferea o stare de energie
creatoare şi că o face să se simtă liberă şi fericită. Dintr-o
perspectivă interpersonală, eram conştientă de faptul că
stabilisem o relaţie bazată pe încredere, iar momentul părea
oportun pentru a introduce în terapie o sarcină de evaluare.
I-am aplicat testul completării frazelor, iar multe din
răspunsuri mi-au oferit indicii interesante cu privire la
dinamica personalităţii sale. De exemplu: „Simt că... nu ştiu
ce simt.”; „Cel mai bine mă descurc atunci când... sunt liberă

299
şi lăsată să fac ce vreau eu”; „Şcoala... este un lucru vechi şi
plictisitor”.
A urmat aplicarea tehnicii adleriene a amintirilor timpurii.
Urmăream să obţin diverse amintiri din partea Aureliei,
dinainte de vârsta de opt ani. Eram convinsă că îşi va putea
aminti secvenţe şi fragmente de la începuturile copilăriei sale
care vor fi consistente cu modul în care ea priveşte acum
viaţa. Fără să stea prea mult pe gânduri, Aurelia mi-a spus:
„Eram în parc cu bunicul meu, mă jucam în voie cu alţi copii
de-a v-aţi ascunselea, eu trebuia să număr şi că-i caut pe
ceilalţi copii şi eram încălţată în nişte adidaşi mov cu roz”.
Imaginea ei stând la numărătoare şi aşteptându-i pe ceilalţi
copii să se ascundă, era partea cea mai vie a scenei. A doua
amintire îl includea pe tatăl ei: „Eram la grădiniţă, iar doamna
educatoare m-a pus să fac ordine în sertare. Fără să fie atentă,
mi-am umplut buzunarele cu multe pixuri şi creioane colorate
şi am venit cu ele acasă. Îmi amintesc că mama era plecată la
bunici pentru mai multe zile. Eram doar eu cu tata acasă.
Când m-a văzut cu buzunarele pline cu creioane, tata mi-a zis
că nu ar fi trebuit să le iau, dar a zâmbit când a spus asta şi nu
m-a pus să le duc înapoi”. Răspunzând la următoarele mele
întrebări, Aurelia mi-a spus că zâmbetul tatălui ei era partea
pe care şi-o amintea cel mai bine. Atunci când el a zâmbit, ea
s-a simţit „uşurată”.
Analizând răspunsurile date la proba amintirilor timpurii
şi situându-mă pe o poziţie empatică, am considerat că cea
mai importantă amintire a ei era cea în care „a furat”
creioanele şi pixurile din sertare în timpul grădiniţei. Dintr-o
perspectivă empatică subiectivă, m-am identificat pe moment
cu Aurelia şi am simţit tensiune şi uşurare în interacţiunea cu
tatăl ei. În acelaşi timp, răspunsurile ei dovedeau o lipsă de
interes faţă de autoconstrângere şi responsabilitate. De
asemenea, am descoperit în răspunsurile ei următoarea temă:
ceilalţi îmi dau voie să fac ce vreau, iar întâmplările trebuie să
fie captivante. Faptul că a menţionat culoarea adidaşilor din

300
copilările ar putea să reflecte interesul manifestat de ea pentru
culoare.
Răspunsurile la proba completării frazelor indicau o lipsă
de constrângeri şi o posibilă angajare în negare, ca mecanism
de apărare. Din evaluarea acestui material şi din celelalte date
obţinute, am putut construi următoarea ipoteză în ceea ce
priveşte percepţia ei despre sine, despre ceilalţi şi despre lume
în general: „Sunt liberă să mă comport cum vreau!”; „Ceilalţi
sunt persoane care îngăduie să se întâmple anumite lucruri!”;
„Întâmplările sunt interesante şi captivante dacă implică
încălcarea regulilor!”.
În timpul următoarei săptămâni, am primit un telefon din
partea mamei sale care mi-a spus că Aurelia a venit cu o
noapte înainte foarte târziu acasă şi că a fumat în faţa blocului
împreună cu mai mulţi vecini. M-a întrebat ce este de făcut.
Am menţionat că ar trebui să aibă o discuţie cu fiica sa în
legătură cu această situaţie. La câteva zile după aceea, Aurelia
a apărut la cabinet uşor indisupusă. Chiar înainte de a apuca
să aduc vorba despre telefonul primit din partea mamei sale,
Aurelia a început să se plângă în legătură cu unii dintre
profesorii ei.
Aurelia: Mereu se iau de mine.
Terapeutul: Se iau de tine?
Aurelia: Adică mereu trebuie să muncesc din greu, să trec
de la un exerciţiu la altul, de la o materie la alta, m-am
săturat.
Terapeutul: Ţi se pare obositor şi şcoala nu este un lucru
prea distractiv.
Pe măsură ce continuam să discutăm despre sentimentele
ei legate de şcoală, mi-am dat seama că era timpul să avansez
către etapa de mijloc a terapiei, pentru a-i provoca modelele
disfuncţionale de gândire. În acelaşi timp, era nevoie să
menţin constantă dispoziţia mea empatică. Până atunci,
înţelesesem viziunea ei cu privire la viaţă şi exista o încredere
reciprocă şi o bună comunicare între noi.

301
 Etapa intermediară
Odată ce am ajuns în etapa de mijloc a tratamentului,
eram conştientă de faptul că, deşi realizasem progrese în
stabilirea alianţei terapeutice, puţine din convingerile ei de
bază se schimbaseră. Fără un efort de a stimula schimbări
profunde în convingerile ei disfuncţionale, Aurelia avea să
persiste în acelaşi tipar comportamental de încălcare a
regulilor. În următoarea şedinţă, m-am hotărât să fiu mai
activă în provocarea schemelor ei cognitive. Încă din primele
şedinţe apăruseră numeroase inconsistenţe, aşa că nu era prea
dificil să identific funcţionarea ei conflictuală. Fireşte,
conflictul cel mai frecvent întâlnit se referea la încălcarea
regulilor şi standardelor de comportament.
În diferite momente ale acestei etape, s-a utilizat
confruntarea în vederea clarificării contradicţiilor şi
inconsistenţelor din comportamentul ei. A fost un proces
dificil, iar Aurelia m-a acuzat că „făceam ca lucrurile să nu
mai fie distractive”. Cu toate acestea, mi se părea că ea
înţelege, într-o oarecare măsură, faptul că provocările mele
erau formulate într-o manieră suportivă.
De-a lungul terapiei, înţelegerea mea empatică s-a extins,
ca urmare a discuţiilor pe care le-am avut în privinţa copilăriei
şi adolescenţei ei. Tatăl Aureliei murise când ea avea 7 ani şi
îşi amintea cu greu lucruri legate de el. Curând după moartea
tatălui, Aurelia şi mama ei s-au mutat împreună cu bunicul
matern, datorită problemelor financiare apărute. Bunicul ei se
pare că a avut o influenţă stabilizatoare în viaţa Aureliei. Ea a
putut evoca amintiri pozitive şi sentimente de admiraţie faţă
de el. Fusese marinar şi obişnuia să-i povestească multe
lucruri despre oameni şi viaţă în general. Din perspectiva
psihologiei sinelui, bunicul matern se pare că a ajutat-o pe
Aurelia să-şi împlinească nevoia de obiect al sinelui şi cea de
idealizare. El a susţinut-o de-a lungul copilăriei şi a manifestat
tot timpul încredere în ea.

302
 Din păcate, bunicul a suferit de cancer pulmonar şi a
murit când Aurelia avea 12 ani. Mama Aureliei avea deja
probleme cardiace, iar pierderea propriului tată a dus la
apariţia unor episoade de depresie. Curând după moartea
bunicului, Aurelia a început să lipsească de la şcoală. Având
în vedere această situaţie, am înţeles mai bine de ce era
folosită negarea ca principală defensă. Acest mecanism de
apărare se datora atât calităţii precare a modului în care fusese
îngrijită, cât şi pierderilor importante din viaţa ei.
În această etapă, Aurelia a început să ia în considerare
posibilitatea că ar putea să fie mai liberă dacă ar accepta
câteva limite şi restricţii. Ne-am gândit împreună la faptul că
artiştii şi marii pictori sunt liberi să creeze, dar în cadrul unor
reguli şi cerinţe venite din partea mediului exterior şi a
comunităţii din care fac parte. Plecând de la aceste observaţii,
Aurelia şi-a amintit despre o cugetare a lui Pablo Picasso pe
care a citit-o într-o carte: „Învaţă regulile ca un profesionist,
ca să le poţi încălca precum un artist”.
Faptul că Aurelia făcea eforturi, fie ele şi minore, în
direcţia schimbării modului de a privi lucrurile, devenise
încurajator pentru mine. În timp ce încercam să înţeleg din
punct de vedere empatic experienţa prin care trecea, mi-am
dat seama cât de dificil este să realizezi schimbări în
concepţia unei persoane cu privire la ea însăşi. De exemplu, la
un moment dat, Aurelia a spus că lucrurile nu mergeau aşa
cum trebuie şi că nimeni nu-i oferă o şansă să încerce să se
schimbe. Am rugat-o să-mi vorbească despre numele ei. Mi-a
spus că în clasă colegii o poreclesc Aurelia-Extazia sau
Aurelia-Gălăgia.
Terapeutul: Ai nişte gânduri negative în ceea ce te
priveşte. Mă întreb dacă este posibil ca atunci când îţi auzi
numele rostit, să-l auzi în mod diferit.
Aurelia: La ce vă referiţi?

303
 Terapeutul: Aurelia este un nume frumos care vine de la
aur, un metal preţios şi rezistent din care se fac cele mai
frumoase bijuterii.
Aurelia: Ştiaţi că bunicul mi-a pus numele ăsta?
Terapeutul: Nu ştiam. Ştiu însă că bunicul tău a fost o
persoană foarte importantă pentru tine.
Aurelia: Da, a fost, dar tot nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
Terapeutul: Spune-mi, atunci când cineva îţi rosteşte
numele, nu simţi ceva preţios şi rezistent, aşa cum probabil
bunicul tău simţea atunci când te striga Aurelia? În schimb,
se ştie că poreclele au viaţă scurtă...
Aurelia: Nu ştiu ce să spun. Haideţi să vorbim mai mult
despre asta!
În acest moment al terapiei, a fost utilizată recadrarea, iar
faptul că pacienta a făcut referire la bunicul ei, a întărit
această intervenţie.
La cea de-a şasea şedinţă de terapie, exista deja o
înţelegere reciprocă mutuală în interacţiunile noastre
terapeutice. O temă principală a discuţiilor noastre era legată
de faptul că restricţiile şi limitele comportamentale
autoimpuse i-ar putea oferi mai multe opţiuni şi mai multă
libertate. În acest context, Aurelia a formulat o întrebare
exploratorie: „De ce sunt mereu în căutare de senzaţii tari?”
Drept răspuns, am explorat împreună aspectele
comportamentale ale acestei generalizări. Într-un final,
Aurelia a ajuns la concluzia că este amatoare de senzaţii tari,
dar s-a săturat să ai mereu probleme. Am continuat să
discutăm despre modul în care ar fi posibil ca ea să se distreze
şi să se simtă bine, dar fără a mai încălca reguli şi a mai primi
sancţiuni disciplinare. Mai târziu, am lansat o interpretare
centrată pe punerea în legătură a comportamentului ei actual,
cu absenţa impunerii unor limite în perioada copilăriei.
Terapeutul: Ai spus că s-au întâmplat multe după ce a
murit tatăl şi bunicul tău şi poate că mama ta nu a fost
suficient de disponibilă emoţional pentru tine.

304
 Aurelia: De multe ori mă simt ca şi cum nimeni nu are
grijă de mine şi nimănui nu-i pasă de mine.
Terapeutul: Mă întreb dacă este oare posibil ca din cauza
tuturor tensiunilor din familia ta şi a faptului că nu ţi s-au
impus prea multe restricţii, să te fi găsit deseori în situaţii
care să-ţi permită să încalci anumite reguli?
Această interpretare i s-a părut viabilă, permiţându-ne
astfel să explorăm mai în profunzime copilăria sa şi influenţa
pe care a avut-o asupra comportamentului ei actual. Aurelia
devenea din ce în ce mai motivată să-şi schimbe
comportamentul, pe măsură ce ne îndreptam spre stadiul final
al terapiei. Odată cu insight-urile avute în legătură cu
convingerile sale de bază, venise timpul să ne îndreptăm
atenţia asupra lor şi să le provocăm în direcţia modificării lor.
În şedinţa a opta, m-am gândit că ar fi momentul să
introduc tehnici de hipnoză. Mi-am propus ca prin intermediul
hipnozei să-i întăresc resursele, ajutând-o să descopere noi
sensuri ale existenţei sale. În acest sens, am utilizat un ritual
de schimbare/transformare şi de întărire a Eu-ului, prin
aplicarea tehnicii „ceremoniei copacului” (C. Weinspach,
2014). Încă de la începuturile terapiei, Aurelia mi-a vorbit
despre un copac din curtea bunicilor în care obişnuia să se
caţere în copilărie. I-am explicat faptul că natura, de cele mai
multe ori, ne poate ajuta să ne rezolvăm problemele personale
şi interpersonale. Prin utilizarea unui limbaj hipnotic, am
rugat-o sa-şi găsească o poziţie cât mai comodă, să se
relaxeze, concentrându-se asupra diverselor obiecte din
cameră. Date fiind abilităţile ei artistice şi preferinţa pentru
culoare, modalitatea senzorială pe care s-a situat a fost cea
vizuală. Primul lucru pe care l-a remarcat a fost culoarea bej a
sobei şi a modului cum este construită. Apoi atenţia i s-a
îndreptat asupra luminii difuze de-afară care învăluia spaţiul
nostru terapeutic. I-am spus că pe măsură ce se concentrează
asupra acestor lucruri, treptat va intra într-o stare plăcută de
calm şi linişte, fiind şi ea mirată de faptul că ceva nou, inedit,

305
urmează să se întâmple. Vocea mea o va însoţi de-a lungul
acestei călătorii captivante şi interesante pe care va avea
ocazia acum să o experimenteze.
Folosind „halucinaţia copacului”, am rugat-o să aleagă
din cabinetul de terapie un obiect care să-i sugereze acel
copac din copilărie. A ales o vază cu flori de pe masa de
terapie şi, folosind un limbaj hipnotic, am rugat-o să-mi
descrie acel copac (trunchi, ramuri, frunze, etc). Am obţinut
astfel o stare de transă hipnotică cu imaginea copacului.
Intrând într-o stare modificată de conştiinţă, copacul „a
început să-i vorbească”. În psihoterapia verbală, Aurelia mi-a
menţionat că întotdeauna a avut o relaţie specială cu acel
copac din curtea bunicilor. Era vorba despre un nuc bătrân în
care obişnuia să se caţere şi să „privească lumea de sus”.
Am rugat-o să stabilească cele patru puncte cardinale în
raport cu nucul descris de ea. I-am dat apoi următoarea
sugestie: „Înainte de a începe, conectează-te cu nucul şi cere-i
permisiunea pentru această ceremonie. Vei simţi cum
răspunsurile vin chiar din interiorul corpului tău. Acestea sunt
întrebările pe care urmează să i le adresezi:
Est: Cine sunt eu?
Sud: De unde vin?
Vest: Unde sunt eu acum? Care sunt visurile mele?
Nord: Încotro mă îndrept? Care este cadoul pe care vreau
să-l ofer copacului?
Acordă-ţi timp suficient pentru a găsi răspunsuri la
întrebările tale. Pot fi răspunsuri spontane care vin pur şi
simplu spre tine sau poate fi doar o tăcere. Fii atentă la tot ce
se întâmplă în jurul tău şi simte legătura cu acest nuc din faţa
ta. Totul din jurul tău îţi poate oferi răspunsuri: nucul cu
frunzele sale care-ţi şoptesc anumite cuvinte, pământul de sub
tine şi cerul de deasupra ta. După ce ai pus toate cele patru
întrebări, te rog să faci jur împrejurul copacului şi să-i
mulţumeşti pentru ajutorul pe care l-ai primit din partea lui”.

306
 Prin utilizarea unui limbaj hipnotic, am obţinut din partea
Aureliei mai multe răspunsuri legate despre modul în care ea
se percepe pe sine însăşi, familia ei, viaţa în general. La
întrebarea „Cine sunt eu?”, a apărut imaginea ei din perioada
copilăriei, undeva în jurul vârstei de 5 ani. Îmbrăcată în
pantaloni scurţi şi un tricou bleu, şi-a amintit de o scenă în
care a stat mai mult timp căţărată în acel nuc şi nimeni nu a
observat absenţa ei. Bunicul era plecat cu treabă, iar părinţii
urmau să vină a doua zi să o ia acasă. Aurelia a relatat un
mare sentiment de bucurie şi libertate. Privea de sus ce se
întâmplă în curţile şi gospodăriile altor case. Într-o altă
secvenţă, mi-a vorbit despre faptul că tatăl ei a avut probleme
cu alcoolul, iar mama şi bunicul încercau mereu să o ferească
pe Aurelia să fie în preajma lui. „Îl iubeam pe tata şi nu
înţelegeam de ce nu pot petrece mai mult timp cu el”. La
întrebarea „De unde vin?”, i-a apărut imaginea întregii ei
familii, a părinţilor, bunicilor, verilor ei şi atenţia s-a
concentrat din nou asupra bunicului matern care i-a insuflat
mereu încredere în ea.
La întrebarea „Unde sunt eu acum şi care sunt visurile
mele?”, Aurelia s-a văzut eleva din clasa a X-a B, căreia nu-i
place ca ceilalţi să-i spună ce are de făcut şi cum să se
comporte. De asemenea, s-a perceput pe sine ca fiind dornică
de experienţe noi şi ieşite din comun, poate, spune ea, ca „să
atrag şi eu atenţia asupra mea cu ceva”. A experimentat un
sentiment uşor de nesiguranţă de sine şi apoi a vorbit despre
talentul ei la desen şi despre faptul că întotdeauna i-a plăcut să
picteze. Am întrebat-o: „Dacă culorile ar fi cuvinte, ce ţi-ar
spune ele?” şi mi-a răspuns: „Mi-ar spune probabil că am
talent la pictură şi că ar fi bine să fiu mai curajoasă”. Mi-a
vorbit apoi despre planurile ei de a se înscrie la facultatea de
arte plastice şi despre dorinţa de a picta pe malurile Senei.
La întrebarea „Încotro mă îndrept?”, Aurelia mi-a descris
o scară imaginară rezemată de trunchiul nucului. Era vorba
despre o scară construită în totalitate de ea şi care o ajută

307
mereu la nevoie. I-am spus că dacă vrea să construiască o
scară bună, va trebui să ţină cont de anumite reguli: în primul
rând, să facă măsurătorile corecte, apoi, să se decidă ce tip de
material va folosi, metal sau lemn, apoi, să se decidă câţi cm.
vor avea treptele şi contratreptele şi care va fi lăţimea
treptelor. Am rugat-o apoi să se decidă la forma scării, dacă
va fi una dreaptă sau una în formă de „L” sau „U” sau pur şi
simplu o scară în formă de spirală. Toate aceste întrebări au
ajutat-o pe Aurelia să-şi dea seama că pentru a realiza un
lucru bun şi solid, ar trebui să ţină cont de anumite reguli. În
stare modificată de conştiinţă, i-am spus din nou citatul
pictorului ei preferat, Pablo Picasso: „Învaţă regulile ca un
profesionist, ca să le poţi încălca precum un artist”. O scară
bine construită te ajută la nevoie, îţi oferă un punct de sprijin
solid şi o nouă perspectivă asupra lucrurilor. Sunt situaţii însă
în care nu pot fi încălcate regulile, cum ar fi, de pildă,
construirea unei scări. În caz contrar, ai putea da greş şi scara
te dărâmă la pământ.
Într-un final, Aurelia i-a mulţumit copacului pentru
ajutorul primit şi l-a rugat să-i permită să se mai întoarcă la el,
atunci când va dori să obţină unele răspunsuri.

Etapa finală
În şedinţa a noua, m-am gândit că ar fi momentul să ne
îndreptăm atenţia asupra însuşirii unor comportamente mai
adaptate şi mai eficiente.
Aurelia: Lucrurile s-au îmbunătăţit, dar încă mai am
câteva probleme cu care mă confrunt. Acum câteva zile, pur
şi simplu n-am avut chef să mă duc la ore şi nu m-am dus.
Terapeutul: Când spui asta, pari uşor dezamăgită de tine.
Mă întreb dacă ţi-ar fi de folos să porţi în gând imaginea
nucului şi a scării de care mi-ai vorbit. Ele ar putea să-ţi
amintească să nu aluneci pe panta obiceiurilor de odinioară.
Aurelia: Aş putea încerca. Dar mai am o idee! Ştiţi, am
de la bunicul meu un lănţişor de aur care mi-a spus că mă va

308
proteja în viaţă. L-am purtat o singură dată când am dat
examenul de capacitate. Mă gândesc dacă nu ar fi o idee
bună să-l port cu mine tot timpul.
Terapeutul: Acest lănţişor de aur de la bunicul tău este
foarte important pentru tine şi nimeni nu o să ştie cum te
ajută el atunci când îl vei purta la gât.
Aurelia a considerat folositoare această modalitate de a fi
în contact cu bunicul ei şi de a-şi aminti că este o persoană
valoroasă. În continuare, ne-am concentrat pe tehnici orientate
pe acţiune, pe măsură ce ne îndreptam spre finalul terapiei.
Mama Aureliei mi-a confirmat că prezenţa ei la ore s-a
îmbunătăţit. Într-una dintre şedinţe, Aurelia mi-a arătat cu
mândrie câteva dintre picturile sale cu care urma să meargă la
un concurs.
În cea de-a douăsprezecea şedinţă şi cea din urmă, spre
surpriza şi bucuria mea, Aurelia mi-a arătat tabloul cu nucul
pe care l-am utilizat în tehnica hipnotică. De el, era sprijinită
scara despre care mi-a vorbit în proba „ceremoniei
copacului”. Din modul în care realizase tabloul, mi-am dat
seama că Aurelia învăţase ceva din domeniul autocontrolului
şi al disciplinei interioare.

309
 BIBLIOGRAFIE

Abric, J.C., Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Iaşi,

Editura Polirom, 2002, p. 32.
Adler, A., Sensul vieţii, Editura IRI, 1995.
Beck, A.T., Cognitive therapy and the emotional disorders,
New York, International Universities Press Inc., 1976, p.
51-53.
Bohart, A.C., Greenberg, L.S., Empatia în psihoterapie,
Editura Trei, 2011.
Budman, S.H., Hoyt, M.F., Friedman, S. (Eds.), The first
session in brief therapy, New York: Guilford Press, 1992.
Cialdini, R.B., Totul despre psihologia persuasiunii, Business
Tech International Press, 1984.
Clark, A.J., Empathy in Counseling and Psychotherapy.
Perspectives and Practices, Lawrence Erlbaum
Associates, 2007, p. 200.
Corey, G., Theory and Practice of Counseling and
Psychotherapy, 4th ed. Brooks/ Cole Publishing Company,
Pacific Grove, California, 1991, p. 179.
Cormier, S, Nurius, P.S. Interviewing and change strategies
for helpers: Fundamental skills and cognitive behavioral
interventions (5th ed.,) Belmont CA: Brooks/Cole, 2003.
Cummings, N.A., Cummings, J.L., Enhancing Psychotherapy
through Appropriate Entry Points, în O’Donohue, W.,
Cummings, N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical
Strategies for Becoming a Master Psychotherapist,
Academic Press, 2006, p. 145-148.
Cummings, N.A., Resistance as an Ally in Psychotherapy, în
O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L.
(Eds.), Clinical Strategies for Becoming a Master
Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 129-132.
Dafinoiu, I., Elemente de psihoterapie integrată, Editura
Polirom, 2000, p. 103.

310
Dafinoiu, I., Vargha, J.L., Psihoterapii Scurte. Strategii,
metode şi tehnici, Editura Polirom, 2005, p. 288.
David, D., Psihologie clinică şi Psihoterapie. Fundamente,
Editura Polirom, 2006, p. 140.
Dryden, W., DiGiuseppe, Ghid de Terapie Raţional-Emotivă
şi Comportamentală, Editura ASCR, 2003, p. 7.
Ellis, A., Reason and emotion in psychotherapy, New York,
Lyle Stuart, 1962, p. 16.
Ellis, A., Overcoming Destructive Beliefs, Feelings, and
Behaviors: New Directions, for Rational Emotive
Behavior Therapy, Prometheus Books, 2001.
Enăchescu, C., Tratat de psihanaliză şi psihoterapie,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 1998, p.
295.
Freud, S., Introducere în psihanaliză. Prelegeri de
psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1992.
Gheorghiu, V.A., Ciofu, I., Sugestie şi sugestibilitate,
Bucureşti, Editura Academiei, 1982.
Gilliéron, E., Cadres et processus thérapeutiques,.
în: Grossen, M., Perret-Clermont, A.N., „L’espace
thérapeutique. Cadres et contextes”, Neuchâtel,
Delachaux et Niestlé S.A., 1992, p. 121-124.
Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Hipnoterapia în tratamentul unor
disfuncţii nevrotice şi psihosomatice. Studii de caz, în
„Revista de Psihologie”, seria 3, tomul 40, Editura
Academiei Române, 1994.
Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Empatia în psihoterapie, Editura
Victor, 2004.
Gîrlaşu-Dimitriu, Odette, Tehnici Psihoterapeutice, Editura
Victor, 2004.
Goleman, D., Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Editura
Curtea Veche, 2001.

311
Haley, J., Why Not Long-Term Therapy?, în: Zeig, J.K,
Gilligan, S.G. (Eds.), Brief Therapy. Myths, Methods and
Metaphors, Brunner/ Mazel Publishers, New York, 1990.
Haumont, C., Le Guide Marabout de la relaxation et de la
sophrologie, Paris, PUF, 1980.
Hilgard, E.R., The Experience of Hypnosis. A Shorter Version
of Hypnotic Susceptibility, New York, Harcourt, Brace
and Woraldn Inc., 1968.
Hoareau, J., L’Hypnothérapie. Quand l’esprit soigne le corps,
Paris, Edition Robert Laffont, S.A., 1993, p. 20.
Holdevici, Irina, Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm
problemele de viaţă rapid şi eficient, Editura Ceres, 2000,
p.194.
Holdevici, Irina, Tratat de psihoterapie cognitiv-
comportamentală, Editura Trei, 2009.
Holdevici, Irina, Hipnoza Clinică, Editura Trei, 2010.
Hollender, M.H., The psychology of medical practice,
Philadelphia, Saunders, 1978, p. 57.
Hoyt, M.F., The Temporal structure of therapy: Key
Questions often associated with different phases of
sessions and treatments, în O’Donohue, W., Cummings,
N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for
Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press,
2006, p. 113-115.
Iamandescu, I.B., Psihologie medicală, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Infomedica, 1997, p. 132.
Ionescu, Ş., Jacquet, Marie-Madeleine, Lhote, C.,
Mecanismele de apărare, Editura Polirom, 2007, p. 282.
Ionescu, G., Bejat, M., Pavelcu, V., Psihologie Clinică,
Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 224-226.
Ionescu, G., Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie,
Bucureşti, S.C. Favorit Print S.A., 1999, p. 199.
Kamins, R., Designing and Assigning Effective Homework, în
O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L.

312
 (Eds.), Clinical Strategies for Becoming a Master
Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 190-195
Karasu, T.B., Aspecte etice ale psihoterapiei, în: Bloch, S.,
Chodoff, P., „Etică psihiatrică”, Ediţia a II-a, New York,
Oxford University Press, 2000, p. 145-148.
Kazantzis, N., Deane, F.P., Ronan, K.R., Homework
Assignments in Cognitive and Behavioral Therapy: A
meta-analysis. Clinical Psycholog: Science and Practice,
7, 2000, p. 189-190.
Lankton, S.R., Just do good therapy, în: Zeig, J.K., Gilligan,
S.G. (Eds.), Brief Therapy. Myths, Methods and
Metaphors, Brunner/ Mazel Publishers, New York, 1990.
Lassus, R., Analiza Tranzacţională. O metodă revoluţionară
pentru a ne cunoaşte mai bine şi a comunica mai bine,
Editura Teora, 2000.
Lazarus, A.A., The Practice of Multimodal Therapy, The John
Hopkins University Press, 1989.
Lazarus, A.A., Patterns of Adjustement, New York, San
Francisco, Washington, London, Jossey Bass, 1984.
Lewis, J.M,, To be a Therapist: The Theaching and Learning,
New York, Brunner/ Mazel, 1978, p. 31-35.
Marcus, S., Note definitorii ale tipului empatic de
personalitate, în: „Revista de Psihologie”, 1-2, tomul 37,
1991.
Marcus, S., Empatie şi personalitate, Bucureşti, Editura Atos,
1997, p. 21-21.
McQuail, D., Comunicarea, Iaşi, Insititutul European, 1999,
p. 41.
Miller, W.R., Rollnick, S., Motivational interviewing:
Preparing people to change addictive behavior (2nd ed.),
New York: Guilford Press, 2002.
Minulescu, Mihaela, Introducere în analiza jungiană,
Bucureşti, Editura Trei, 2001, p. 146.

313
Mitrofan, Iolanda, Psihoterapia experienţială. O paradigmă a
autorestructurării şi dezvoltării personale, ediţia a doua,
Bucureşti, Editura Infomedica, 1999, p. 24-25.
Mucchielli, A., Noua Psihologie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1996, p. 101-112.
Nardone, G., Watzlawick, P., Brief Strategic Therapy.
Philosophty, Techiques, and Research, Jason Aronson
Inc., 2005, p. 68-70.
Neacşu, G., Transpunere şi expresivitate scenică, Bucureşti,
Editura Academiei, 1971.
Neacşu, G., Procesul de creaţie artistică (IV). Conduita
creativă (Sinteză 1 şi 2), în: „Revista de Psihologie”, 1-2
şi 3-4, 2000.
Parker, L., Narrative Psychotherapy as Effective Story-
Making: An Introduction, în O’Donohue, W., Cummings,
N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for
Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press,
2006, p. 55-59.
Pavelcu, V., Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viaţa
cotidiană, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 232- 234.
Perls, F.S., Eul, foamea şi agresivitatea, Editura Trei, 2008.
Rogers, C.R., Le développement de la personne, Paris,
Bordas, 1968, p. 237-245.
Safran, J.D., Muran, J.C., Rothman, M., The Therapeutic
Alliance: Cultivating and Negotiating the Therapeutic
Relationship, în O’Donohue, W., Cummings, N.A.,
Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for Becoming a
Master Psychotherapist, Academic Press, 2006, p.38-40.
Samstag, L., Muran, J.C., Safran, J.D., Defining and
Identifying Alliance Ruptures, în D. Charma (Eds.), Core
concepts in Brief Dynamic Psychotherapy, Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates, 2004.
Sary, P., La strategie de la Programmation Neuro-
Linguistique dans l’Entreprise, Paris, Edit. Retz., 1990, p.
113-144.

314
Săucan, Doina, Valenţe aptitudinale ale comunicativităţii
didactice. Expresivitate şi stil, Teza de doctorat, Institutul
de Filozofie şi Psihologie, Bucureşti, 1999.
Schaap, C., Bennun, I., Schindler, L., Hoogduin, K., The
therapeutic relationship in behavioural psychotherapy,
New York, John Wiley & Sons, 1996.
Schneider, P.B., Psychologie medicale, Paris, Payot, 1979, p.
183.
Schultz, I.H., Antrenamentul autogen, Editura Trei, 2011.
Van der Hart, Onno, Rituals in Psychotherapy. Transition and
Continuitiy, Irvington Publishers, Inc., 1983.
Vanaerschot, G., Rezonanţa empatică – sursă a intervenţiilor
pentru intensificarea experienţei, în Bohart, A.C.,
Greenberg, L.S., Empatia în psihoterapie, Editura Trei,
2011, p. 203.
Watzlawick, P., Beavin, J., Jackson, D., Une logique de la
communication, Paris, Editions du Seuil, collections
Points, 1972.
Wilbourne, P.L., Levensky, E.R., Enhancing Client
Motivation to Change, în O’Donohue, W., Cummings,
N.A., Cummings, J.L. (Eds.), Clinical Strategies for
Becoming a Master Psychotherapist, Academic Press,
2006, p. 12-15.
Yalom, I.D., Leszcz, M., Tratat de psihoterapie de grup.
Teorie şi practică, Editura Trei, 2008.
Yalom, I.D., Psihoterapia Existenţială, Editura Trei, 2010.
Zeig, J.K., The Evolution of Psychotherapy, New York,
Brunner/ Mazel Inc., 1987.
Zeig, J.K., The Evolution of Psychotherapy. The second
Conference, New York, Brunner/ Mazel Inc., 1992.
Zeig, J.K., Using tasks in Ericksonian Psychotherapy, în
O’Donohue, W., Cummings, N.A., Cummings, J.L.
(Eds.), Clinical Strategies for Becoming a Master
Psychotherapist, Academic Press, 2006, p. 223.

315
Zeig, J.K. (Ed. And Commentary), A Teaching Seminar with
Milton Erickson, New York: Brunner/Mazel, 2006.
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fifth
Edition, DSM V, American Psychiatric Association
(APA), 2013.

316