Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Folclor An I Sem. 1 - 26.03.15
Folclor An I Sem. 1 - 26.03.15
(ENGLEZĂ, FRANCEZĂ)
FOLCLOR
CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANTĂ
5 5
AUTOR: Ruxandra IVĂNCESCU
ANUL I, SEM. I
Ruxandra IVĂNCESCU
2008 - 2009
REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII "TRANSILVANIA" DIN BRAŞOV
f-.
Literatura populară
L Obiective operaţionale
1
românesc. Acesta nu este însă mediul primar al literaturii populare româneşti, ci unul
mai evoluat, mai complex, structurat pe fondul moştenit de cultură autohtonă şi
romană, la care au fost asimilate elemente de cultură orientală, sud-est europeană sau
aparţinând altor spaţii culturale. Constituirea unor valori de cultură neolitică în
contextul culturii tradiţionale româneşti s-a realizat, în principal, prin moştenirea
stratului de cultură orală dacică dar şi prin contactul cu popoarele migratoare aflate, în
mare parte. în stadiul culturii tribale la trecerea lor pe teritoriul ţării noastre.
Însă cum orice cultură şi, implicit, orice literatură este produsul unui anumit
complex de mentalitate, literatura populară se defineşte prin opoziţie faţă de
„literatura cultă" în primul rând datorită celor două tipuri diferite de mentalitate ce au
stat la baza acestor două fenomene culturale: mentalitatea de tip tradiţional în cazul
literaturii populare şi mentalitatea modernă în cazul .literaturii culte". În cazul celor
două tipuri de mentalitate literatura însăşi are funcţii diferite ce au generat forme şi
structuri diferite.
2
comunitatea ca întreg să nu aibă de suferit'\ Individul şi comunitatea restrânsă sau
mai largă din care face parte sunt percepute ca microcosmosuri a căror structură îşi
are echivalentul în macrocosm, iar profanul este complementar' implicat în sacru.
Orice mutaţie în unul dintre aceste universuri are repercursiuni în celelalte planuri, are
ecouri în ordinea universală stabilită prin gesturi primordiale în timpul creaţiei.
Permanenta raportare a celor mai mărunte, aparent banale gesturi contingente la
realitatea primordială transcendentă are drept scop menţinerea acestui echilibru al
universurilor - al micro şi macrocosmosului - pe care încălcarea unei norme, a unei
reguli îl poate destrăma. Funcţia mitului - istorie sacră - şi a ritului - gestul ce
reiterează evenimentele primordiale - este, pentru mentalitatea arhaică, una strict
utilitară. Evoluţia în planul mentalităţii a dus, în multe cazuri, la transformarea acestor
valori culturale. Mitul a devenit „povestire„basm" iar cadrul ritualic a evoluat spre
ceremonial iar în comunităţile aflate sub o mai puternică influenţă a mentalităţii
moderne, aceste vechi rituri sunt performate doar ca spectacol.
Criteriul estetic reprezintă o valoare de percepţie dezvoltată ulterior asupra
elementelor culturii tradiţionale, sub influenţa mentalităţii moderne, acolo unde
utilitatea cultică, ritualică sau magică a dispărut din memoria colectivităţii. După cum
am mai precizat, mentalitatea tradiţională, cadru de dezvoltare a literaturii populare
româneşti, păstrează tiparele mentalităţii de tip arhaic, deşi unele modificări se produc,
la nivel funcţional şi formal, sub presiunea evoluţiei istorice. Păstrarea tiparelor,
formelor matrice se datorează caracterului tradiţiona1 al culturii populare. Dacă
noutatea şi originalitatea constituie criterii valorice de primă importanţă ale literaturii
culte valoarea literaturii populare, percepută ce atare de comunitatea în care este
performată aceasta, este dată tocmai de păstrarea şi perpetuarea elementelor
tradiţionale. O importanţă deosebită în acest proces de receptare şi perpetuare a
literaturii populare o are caracterul său oral, Literatura cultă se adresează unui cititor
prin intermediul scrisului, pe când literatura populară este menită audierii de către un
grup sau unor grupuri de ascultători care o percep direct, o interpretează, o prelucrează
la nivel informaţional .De acest grup de ascultători, ce pot deveni la rândul lor
3
interpreţi, depinde supravieţuirea creaţiei folclorice respective. Ori un element de
noutate
strident chiar introdus de către „emiţătorul" mesajului folcloric literar este respins
automat de ascultători (receptori), ca un corp străin faţă de corpusul tradiţional
organic structurat al creaţiei propriu-zise. Respingerea se traduce prin ne-
reproducere în continuare a respectivului element. Atunci când sunt preluate
elementele „istorice", de actualitate la un moment dat, „profane" prin definiţie,
sunt prelucrate şi adaptate tiparelor tradiţionale. „Memoria colectivă este
aistcricâ: amintirea unui eveniment istoric sau a unui personaj istoric nu trăieşte
in memoria populară mai mult de două-trei secole. Ea funcţionează cu ajutorul
altor tipuri de structuri: categorii în loc de evenimente, arhetipuri în loc de
personaje istorice” afirmă Mircea Eliade.
4
alte procedee prin care urmăreşte să menţină trează atenția ascultătorilor. Creaţiile
lirice dar şi cele ritualice sunt însoţite de muzică și, în general, toate artele
contribuie la transmiterea unui mesaj folcloric, fie el analizat de noi doar în
secvențialitatea sa literară.
Această ultimă caracteristică specifică folclorului se defineşte prin
sincretism, care face imposibilă clasificarea unor categorii ale literaturii populare
în conformitate cu regulile elaborate pentru clasificarea literaturii culte.
Elementele „dramatice" dar şi cele lirice sau epice se întâlnesc şi în poezia
ritualică dar şi în lirica sau eposul propriu-zis, basmele pot fi „dramatizate" ca şi
fenomenele ce aparţin propriu-zis teatrului popular şi care dezvoltă nuclee epice.
Deci triada aristotelică „epic - liric - dramatic" este total inadecvată clasificării şi
analizării literaturii populare.
Singurul criteriu valid, în momentul de faţă, pentru clasificarea literaturii
populare este acela al funcţiei pe care creaţiile literare o îndeplinesc în spaţiul care le-a
creat şi le perpetuează. Există creaţii funcţionale în cadrul unui ritual sau ceremonial.
Din această categorie face parte poezia legată de obiceiurile calendaristice - colindele,
„Pluguşorul", precum şi creaţiile performate în cadrul obiceiurilor de primăvară, al
riturilor de invocare a ploii sau al obiceiurilor de seceriş. Din aceeaşi categorie a
poeziei de ritual şi ceremonial face parte şi poezia obiceiurilor legate de momente
importante din viaţa omului (naştere, căsătorie, nuntă, moarte) şi poezia descântecelor.
5
Am discutat în lucrarea de faţă mutaţiile pe care le aduce asupra mitului
desprinderea sa de ritual, decăderea sa din funcţia de „poveste sacră" şi
revalorificarea sa în „basm", poveste nprofană" dar, în cazul basmului fantastic, încă
ancorată în miraculos. Acesta din urmă nu mai răspândeşte acea „teroare sacră5 a
mitului dar este perceput în continuare ca „verosimil" iar în structura sa supravieţuiesc
elemente ritualice, mărturii ale unor practici magice sau ale unor credinţe arhaice.
Elemente mitice se reîntâlnesc şi în baladă. Strânsa legătură a acesteia cu Colinda
arată că şi aceste creaţii au fost cândva performate într-un cadru mitic. Asupra acestor
aspecte vom insista atunci când vom analiza separat categoriile folclorului literar
românesc.
6
2. Poezia de ritual şi ceremonial
L Obiective operaţionale
flăcău etc.) personajul colindat este „urat" prin asimilarea cu un prototip mitic. In
colindele de flăcău predomină temele eroice, întâlnite în basme, balade dar şi în
oraţiile de nuntă. Naraţiunea alunecă însă aici pe un plan secund, ceea ce rămâne
important este imaginea, menită să asigure o reuşită a destinului celui colindat
similară cu aceea a prototipului - strămoşului său mitic. Unul dintre motivele
importante este acela al vânătorii, încercare de tip iniţiatic, similară confruntării
eroului cu monstrul în basme - în cazul „luptei cu leul" ~ dar având şi elemente ale
unui rit de trecere, în confruntarea cu „cerbul tretior”cunoscut fiind rolul de ,
călăuză" al unui cervideu la trecerea între două lumi. Ori flăcăul colindat este
presupus a fî eroul unui parcurs iniţiatic şi al unui ceremonial de trecere ca viitor
mire (vânătoarea de tip ritualic, implicând şi urmărirea unui cervideu, este parte a
oraţiei de nuntă).
În schimb nunta, cel de-al doilea important moment de trecere din viaţa
omului, este însoţită, în primul rând, de o amplă desfăşurare narativă, prezentă în
,.oraţiile de nuntă", ce punctează toate momentele importante ale cadrului
ceremonial propriu-zis.
22
Bibliografie
2|3
!
3. Epica populară în versuri
1. Obiective operaţionale
1
naraţiuni vechi de tip „saga eroică" dar şi cântece povestitoare de tip nuvelistic sau,
în Anglia, cântece din ciclul Robin Hood. Termenul „baladă" este folosit în zilele
noastre în folcloristica internaţională pentru a denumi cântecele epice cu tematică
nuvelistică pentru restul creaţiilor populare epice în versuri utilizându-se denumirea
de „cântece eroice" sau denumiri naţionale.
2
ritualică a numeroase teme şi motive din structura baladelor, ca în cazul secvenţelor
din poemul mioritic sau a celor legate de jertfa zidirii migrate, ulterior, în textul
baladelor [culese în Moldova, Muntenia şi Oltenia].
animalul totemic - Vidra - declanşează sfârşitul tragic al eroului. In acelaşi timp sunt
prezente şi elemente de baladă familială sau nuvelistică. Comunitatea patriarhală este
3
condusă de bătrânul „vătaf de năvodarf\ tatăl eroului, iar pedeapsa finală apare şi ca
rezultat al încălcării cuvântului
A
părintesc. In aceeaşi categorie cu funcţie coercitivă poate fi încadrat Cântecul lui
Iovan Iorgovan unde apare interdicţia incestului alături însă de un motiv pozitiv -
eroic.
Eposul eroic, denumit adesea „voinicesc" sau „vitejesc" aduce în prim plan un
cod etic şi valoric specific Evului Mediu, unde lupta eroului este prezentată într-un
cadru fastuos, specific curţilor domneşti iar confruntarea este călăuzită de reguli
specifice unui „cod cavaleresc" adaptat însă principiilor de viaţă specifice
mentalităţii tradiţionale. Fantasticul nu este specific acestor creaţii însă hiperbola este
cel mai adesea prezentă pentru a pune în evidenţă calităţile eroului, puterea sa fizică,
curajul, dârzenia precum şi dificultatea încercărilor pe care trebuie să le depăşească.
4
mai aproape de dimensiunile lor reale, cu o diminuare a hiperbolei. Multe dintre
aceste creaţii au o circulaţie regională, fiind legată de o figură istorică reală, ce a trăit
în locurile respective; pot fi astfel menţionate baladele despre Pintea Viteazul în
nordul Transilvaniei, cele despre laiicu Jianu în Oltenia, Bujor în Moldova, Radu lui
Anghel în zona Subcarpatică, Vălean în sudul Transilvaniei.
5
A
întâmpinată într-un cadru ritualic precis stabilit. In primul rând pentru mentalitatea
tradiţională moartea nu înseamnă „sfârşitul" ci reprezintă o „mare trecere", într-
adevăr „Marea trecere" poate cea mai importantă din viaţa omului, dar tot-odată una
dintre „marile treceri", alături de naştere şi nuntă, şi, prin urmare, integrată în riturile
de trecere, cu aceeaşi structură ceremonială ca şi a celorlalte rituri de aceeaşi factură.
însăşi existenţa Mioriţei sub formă de colindă (în Transilvania) atestă un mai vechi
statut al său de creaţie performată într-un cadru ceremonial, dezvoltarea sub formă
autonomă, de baladă, cu elemente artistice şi estetice specifice unui astfel de text,
fiind una ulterioară.
Există elemente în continutul baladei similare structurii basmului,
j■
elemente ce pot atesta un vechi statut mitic. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este unul
atemporal: „pe-un picior de plai / pe-o gură de rai" ce trimite la acel „a fost odată ca
niciodată", la acel „illo tempo re" al miturilor şi basmelor, într-un paradis destrămat
de conflictul inter-uman violent, stăruit de invidie - un sentiment „dat" al omului
„după cădere". Rivalitatea „eroului" cu „anti-eroii" reprezintă unul dintre
mecanismele declanşării acţiunii în basme [unde apar ,fraţii" inamici sau
„impostorul"}. Motivul rivalităţii, al opoziţeii erou - fals erou apare şi în mituri, unde
conflictul generează moartea violentă, sacrificiul creator al eroului sau uciderea
„monstrului" („inamicului"). Apariţia mioarei năzdrăvane aparţine aceleiaşi structuri
de basm, ea putând fi asimilată „ajutorului năzdrăvan" care facilitează trecerea
probelor iniţiatice.
6
consecinţe perturbatoare asupra celorlalte planuri ontologice. Deci singura
posibilitate [existentă] este aceea de a „normaliza" accidentalul prin ritual, de a
încadra excepţia (moartea violentă, care curmă firul vieţii în mod nefiresc,
împiedicând împlinirea unui destin normal) în „tipar", în firescul relaţiei „sacru" -
„profan", miscrocosmos - macrocosmos prin celebrare ritualică, realizabilă, la rândul
său, prin raportarea la un precedent sacru, la o realitate mitică.
7
prim element ce deschide cadrul integrării după moarte în macrocosmos, în Marele
Tot.
„pribeag", asemeni „miresei" mioritice. întreaga alegorie moarte - nuntă din baladă
este o dezvoltare a acestei substituiri menite să realizeze integrarea firească în ordinea
macrocosmică a celui ce prin moarte violentă iese în afara normelor comunităţii şi
care, prin dispariţia sa prematură, nu îşi poate consuma ciclul firesc al vieţii.
8
lăcaşul subteran, şi cealaltă parte a anului pe pământ, printre muritori. La aceasta se
adaugă sensul creator care se atribuie, conform mentalităţii arhaice, morţii violente,
înţeleasă ca un sacrificiu ritualic pentru naşterea unei alte realităţi, pentru
consacrarea, prin jertfa, a unei noi lumi, a unei alte stări de lucruri, după cum afirmă
Mircea El iade. Aceasta ar explica şi aparenta „resemnare" a victimei în faţa morţii,
văzută nu ca un accident absurd ci înţeleasă drept sacrificiu necesar. Astfel coloratura
socială a conflictului (ciobanul este omorât pentru că are „oi mai multe / mândre şi
cornute ...") apare drept o adăugire ulterioară, dintr-o perioadă în care sensul
primordial al mitului s-a pierdut.
9
româneşti, superioară celorlalte variante din punct de vedere al compoziţiei. Astfel
varianta românească este singura care păstrează două episoade importante,
fundamentale: rugămintea adresată de către meşter lui Dumnezeu pentru a împiedica
sosirea soţiei sale la locul sacrificiului şi
A
zborul de Icar al meşterului Manóle. In celelalte variante jertfa este a soţiei, văzută ca
victimă ce nu-şi acceptă rolul cu resemnare ci dimpotrivă, blestemă, protestează. De
asemenea, celelalte versiuni se încheie cu imaginea acestei sacrificări a soţiei, prin
cuvintele rostite de aceasta sau printr-o reflecţie moralizantă a „povestitorului",
varianta românească fiind singura ce urmăreşte în continuare soarta meşterului sau,
mai curând, am putea spune că varianta românească, fiind singura în care meşterul
Manóle se află în centrul dramei iară a fi însă marginal i zat de rolul soţiei.
Dimpotrivă, cei doi soţi, Ana şi Manóle, par în centrul dramei zidirii ca un cuplu.
10
malefică sau benefică, asemănătoare aurei ce-i înconjura, în aceleaşi perioade
istorice, pe „meşterii" fierari.
Cei ce înălţau o construcţie erau, prin excelenţă, autorii unei creaţii, replică
terestră, profană, a „Creaţiei" iniţiale, a naşterii Universului în „illo tempore", timpul
primordial al Creaţiei. Este cunoscut faptul că pentru mentalitatea arhaică lumea
contingenţă, profană, microcosmosul era o reproducere structurată a microcosmosului
iar templul, doma, casa erau considerate, în primul rând, imagini (imago mundi)
cosmice. Locul consacrat înălţării templului, bisericii sau casei (în jurul altarului şi,
respectiv, vetrei) era considerat a fi centrul lumii şi omphalos, locul ce reunea pe o
axă cele trei nivele cosmice: nivelul infernal, cel contingent şi cel transcendent.
Numeroase mituri, precum cel de tipul indian al uciderii şarpelui Vrtra de către Indra,
sunt consacrate acestui moment excepţional, al fixării centrului, act primordial al
creaţiei deoarece aceasta începe întotdeauna din acest centru şi cu acest centru. Un act
primordial, al naşterii universului, al Creaţiei lumii are de asemenea [întotdeauna] la
bază un sacrificiu, o jertfa, o moarte violentă a unui gigant primordial care
simbolizează haosul, amorful. Prin uciderea acestuia de către erou ia naştere
cosmosul, ordinea prin excelenţă, consacrată în realitatea mitică şi respectată prin
periodica repetiţie ritualică.
A
înălţarea unei biserici, a unei mănăstiri, clădire sacră prin definiţie implică
reiterarea mitului creaţiei iar cei ce o construiesc sunt meniţi unui destin excepţional.
Repetiţia jertfei primordiale constituie o moştenire ancestrală, ce supravieţuieşte în
credinţele privind necesitatea „însufleţirii" unei clădiri prin sacrificiu uman.
Statutului excepţional al meşterilor li se adaugă sublinierea, în text, a statutului
excepţional al lui Manole, meşterul cel mare, alesul din rândul meşterilor, singularizat
între membrii breslei pentru a fi consacrat unui destin excepţional, acela de a realiza
consacrarea noii constructii.
?
11
este unul damnat, posibil locul unei vechi construcţii ce se surpase. Insă locul damnat,
stăpânit de forţe malefice, are caracteristicile haosulu primordial înainte de
transformarea sa în cosmos. El este, în forma iniţială, un loc al nimănui, în egală
măsură accesibil forţelor malefice şi benefice, care trebuie luat în stăpânire, consacrat
în urma unor acte ritualice menite să aducă echilibrul între forţele universale aflate în
conflict. Surparea sistematică a zidului mănăstirii subliniază tocmai această necesitate
de a împăca forţele telurice precum şi cele transcendente, de a le armoniza acţiunile
prin sacralizarea pe care o va aduce sacrificiul
12
la începutul analizei de faţă, faptul că în centrul dramei zidirii din Mănăstirea
Argeşului se află în primul rând cuplul Manóle - Ana.
Pe de altă parte drumul Anei spre locul zidirii are structura specifică unui
parcurs iniţiatic, prezent în basme şi în cântecele riturilor de trecere. Obstacolele ce-i
ies în cale fac parte din ciclul „încercărilor grele" ale parcursului iniţiatic [iar
întâlnirea cu „scorpia", cu „lupoaica" (în unele variante) aminteşte de animalele
adjuvante prezente atât în basm cât şi în cântecele rituale de înmormântare, unde
lupul este un animal călăuză spre „lumea de dincolo"]. Drumul Anei spre locul
sacrificiului are toate datele „unui drum spre centru" spre împlinirea destinului, după
cum remarca Mircea Eliade (Comentarii la legenda Meşterului Manóle). Iar acest
destin se împlineşte în plan macrocosmic, prin jertfa ritualică, dar şi în plan
contingent, uman, prin îndeplinirea, până la capăt, a îndatoririlor de soţie.
13
actualitate pentru receptori, ceea ce îi aduce un plus de verosimilitate. Dincolo de
aceste aspecte de suprafaţă, permeabile în faţa schimbărilor de ordin social, istoric
supravieţuiesc realităţile arhetipale. Confruntarea cu Negru Vodă nu este decât un
mecanism epic menit să realizeze finalul: împlinirea destinului meşterului. Destin
prestabilit, precum cel al Anei, conform aceluiaşi motiv al jertfei ritualice, al creaţiei
ce ia naştere după moartea Creatorului. Conform unei alte credinţe arhaice meşterul
(constructorul) moare la scurt timp după încheierea creaţiei sale deoarece el este
primul care intră în clădirea nou construită iar „primul sosif\ aşa cum Ana a fost
prima sosită dintre soţii la locul jertfei, este menit sacrificiului. Moartea sa consacră
nou durata clădire în ordinea existenţei. O construcţie încheiată, desăvârşită
reprezintă perfecţiunea ori, conform credinţelor arhaice, perfecţiunea aparţine doar
divinităţilor. Prin gestul înălţării mănăstirii, loc de comuniune a planurilor cosmice şi
ontologice, Manóle îşi depăşeşte condiţia umană, el stabileşte comunicarea cu
Divinitatea, căreia i se supune, prin sacrificarea Anei. Statutul său, excepţional în
rândul muritorilor, se confirmă prin sacrificiul final: ca şi
Ana Manole nu moare ci se transformă în altceva, în apa ce va uda temeliile
mănăstirii. Prin abolirea destinului contingent eroul suferă o resurecţie, „învie" într-
un alt plan cosmic singurul, pe de altă parte, unde o va putea reîntâlni pe Ana,
devenită suflet şi trup în sufletul şi trupul mănăstirii.
14
Manole. Prin aceasta cele două niveluri ontologice sacru - profan continuă să
dialogheze, să se susţină reciproc, să se întrepătrundă; mănăstirea, creaţia menită să
stabilească dialogul cu Divinitatea, reproducere în plan profan a Marelui Cosmos şi a
sacralităţii necesită o jertfa a „profanului" pentru a putea supravieţui iar copilul,
creaţie în plan profan, are nevoie de sprijinul elementelor macro-cosmice şi divine
(ploaia, ninsoarea, Maica Sfântă) pentru a supravieţui. Deci reuniunea tuturor
planurilor existenţiale pe axa lumii care este mănăstirea se realizează deplin.
TEME:
15
Literatura aforistică şi enigmatică.
funcţional în afara căruia îşi pierd sensul. Insă, spre deosebire de cadrul ritual şi
ceremonial contextul în care sunt prezente atât proverbele şi zicătorile cât şi ghicitorile
este unul de tip „profan \ care presupune ocazionalul, anecdoticul.
16
metafora, alegoria şi simbolul intervin, prin efectul lor formal, pentru a sensibiliza ideea,
potentând autoritatea acesteia şi extinzându-i semnificaţiile.
Apariţia unui proverb într-un context narativ, într-un basm sau o povestire duce la
îmbogăţirea conţinutului acestuia prin raportarea lui directă la un adevăr generai şi
accentuează momentul la care se referă, îi conferă o funcţie deosebită în cadrul
naraţiunii.
17
„Zieătorile" se deosebesc de proverbe datorită formei lor mai reduse. Dacă din
punct de vedere formal proverbul constă, în general, în formularea unei fraze, zieătorile
reprezintă noţiuni a căror sferă este restrânsă printr-un determinativ, ce apare ca un epitet
metaforic. Aceasta conferă noţiunii determinate o semnificaţie stabilă, detectabilă
! 5 7
(deductibilă) din interpretarea izolată a expresiei (ex. ,^ile fripte„soare cu dinţi" etc.).
La nivelul altor expresii întâlnim acţiuni individualizate în aceeaşi manieră printr-un
complement cu valoare metaforică. Spre deosebire de proverbe ele nu se referă numai la
om, la existenţa şi experienţa acestuia, ci şi la fenomene sau obiecte exterioare lui dar
faţă de care omul îşi fixează o anumită apreciere.
18
tip tradiţional prin interdicţiile privind numirea dracului, a ielelor, prin metafore precum
„dalbul de pribeag" în poezia riturilor de înmormântare etc.
Doina şi strigăturile.
19
categoria cântecelor de ritual şi ceremonial. Cele mai vechi forme ale cântecului liric îşi
au originea în poezia ritualică, evoluţia ulterioară în istoria mentalităţii ducând însă la
desprinderea lor din contextul iniţial şi destinându-le unei dezvoltări autonome.
Datorită acestor date se poate spune că poezia lirică valorifică, la nivelul creaţiei
folclorice, în cea mai mare măsură, contribuţia individuală, talentul personal al
creatorului şi interpretului. Această contribuţie „individuală" poate fi înţeleasă însă
numai în spiritul caracteristic oricărei creaţii folclorice: elementele personale,
„originale", nu sunt perpetuate în colectivitate prin interpretare decât în măsura în care
ele sunt asimilate unui tipar colectiv. Astfel „cântecul de jale" al unei văduve devine,
prin succesive interpretări, „cântecul văduvei" în general, o creaţie exponenţială pentru o
anumită categorie care o perpetuează deoarece se poate recunoşte în creaţia respectivă,
îşi poate identifica trăsăturile, experienţa suferinţei cu acelea exprimate în cântec. Acesta
este motivul pentru care aspectele de ordin „epic" narând o anumită stare (situaţie) sunt
epurate treptat, chiar dacă ele au existat în varianta iniţială. Ceea ce rămâne este esenţa
lirică, într-o formă cristalizată, exprimând aspecte general umane. O doină nu va avea
niciodată aspectul unui „jurnal personal" ci al unei poezii, cu toate mijloacele artistice
specifice acesteia.
20
vedere melodic. Aceeaşi creaţie lirică poate fi interpretată pe melodie de doină sau cântec
în regiuni diferite sau chiar în aceeaşi regiune. Alegerea melodiei nu este însă arbitrară -
interpretul popular utilizează o anumită linie melodică din repertoriul său în funcţie de
conţinutul literar al poeziei.
Din punct de vedere tematic o clasificare este de asemenea dificilă datorită
numeroaselor contaminări şi posibilităţi combinatorii date de statutul neritualic al poeziei
lirice. Adesea interpretul utilizează fragmente, motive, teme din alte „cântece", având
iniţial o tematică diferită, dacă le consideră importante pentru realizarea artistică a
poeziei pe care o interpretează, pentru exprimarea unei anumite situaţii, a unui anume
sentiment. Dincolo de această largă circulaţie a temelor şi motivelor, a posibilităţilor
combinatorii putem vorbi despre „cântece" abordând o anume tematică: „doine de dor şi
jcde", de dragoste, de înstrăinare, de cătănie, de haiducie, cântece despre soartă şi noroc,
şi chiar despre „cântece despre cântec" fară ca în acestea să întâlnim, în afară de tema
predilectă, diferenţieri la nivel formal, structural sau funcţional.
O categorie aparte a poeziei lirice este cântecul de leagăn, despre care se poate
afirma faptul că a fost interpretat odinioară într-un anumit context ritualic.
Atât prin melodica de mare vechime cât şi prin realizarea poetică el se situează la
graniţa dintre lirica ritualică şi cea populară. Din punct de vedere tematic el se încadrează
în vasta sferă a creaţiilor literare folclorice menite să oglindească viaţa de familie.
Nucleul ce organizează materialul poetic îl constituie dorinţa mamei de a-i asigura
copilului o soartă fericită, prin aceasta cântecele de leagăn înrudindu-se cu poezia de
urare întâlnită în creaţiile ritualice. Intensitatea acestui sentiment aduce elemente de
incantaţie, despre care se poate presupune că avea o funcţie magică. Descrierea viitorului
(viitoarei evoluţii a copilului), pornind de la primii paşi până la încadrarea socială şi
nuntă confirmă ipoteza precedentei lor funcţii magice sau ritualice: şi aici, ca şi la
descântec (sau colinde) se poate întâlni acea încredere în puterea cuvântului care, rostit
într-un anume context (magic sau ritualic), influenţează destinul, creează o realitate.
Realizate cu ajutorul aceloraşi mijloace de expresie poetică tradiţională cu care se
realizează cântecul liric în general strigăturile se diferenţiază de acestea prin consacrarea
21
lor explicită fie şi unui context actualmente doar spectacular: dansul. Versuri scurte,
catrene lirice sau satirice strigăturile însoţesc dansurile fiind scandate în ritmul lor sau
cântate după melodia acestora. Creaţie spontană strigăturile îşi pot extinde sfera
interpretativă, fiind rostite sau cântate şi în alte împrejurări decât dansul, de exemplu în
împrejurări legate de munca în comunitate.
Strigăturile vizând teme erotice sunt interpretate, în cea mai mare parte a
cazurilor, pentru amuzament însă cele satirice pot avea şi o funcţie educativă.
Diferenţierea strigăturilor de cântecele lirice propriu-zise este realizabilă doar prin
studierea practică a fenomenului sincretic, asemănările lor formale ducând la numeroase
confuzii în culegerile scrise.
S-a discutat multă vreme despre doină ca fenomen liric specific românesc precum
şi despre funcţia poetică pe care o îndeplineşte evocarea naturii în „cântecul" popular de
factură lirică, în prelungirea aceleiaşi discuţii privind specificul etnic.
22
E
D
U
C
A
T
9
I
E
F
w
A
R
w
A
F
R
0
N
T
1
E
R
E