CAPITOLUL 3

ETALONAREA MIJLOACELOR DE MĂSURARE.

TRANSMITEREA UNITĂŢILOR DE MĂSURĂ

3.1. Etalonare. Scopul etalonării

Precizia instrumentală este cea mai importantă caracteristică metrologică

a mijloacelor de măsurare. Ea poate fi obţinută, determinată şi verificată numai
prin compararea mijlocului de măsurare cu un etalon, operaţie denumită, în
general, etalonare. Prin etalonare se înţelege ansamblul acţiunilor prin care se
stabileşte, în condiţii specificate, relaţia dintre indicaţiile unui mijloc de
măsurare (supus etalonării) şi valorile corespunzătoare ale unui măsurand,
determinate cu un etalon de referinţă.
Termenul "indicaţie" are aici următoarea semnificaţie:
-în cazul aparatelor de măsurat indicatoare, înregistratoare sau
integratoare: valoarea indicată de aparat;
-în cazul măsurilor: valoarea nominală (valoarea înscrisă pe măsură) sau
valoarea înscrisă în documentaţia însoţitoare;
-în cazul traductoarelor: funcţia de conversie în anumite puncte ale ei
(anumite valori ale măsurandului) sau valorile mărimii de ieşire pentru anumite
valori ale măsurandului.
Etalonarea este o operaţie fundamentală în activitatea de metrologie. Ea
conferă calitatea de mijloc de măsurare obiectului căruia i se aplică. La
fabricarea mijlocului de măsurare, prin etalonarea iniţială, i se transferă acestuia
o cantitate de informaţie care poate fi numită "informaţie de etalonare"; mijlo-
cul de măsurare "înmagazinează" această informaţie, care este necesară la
efectuarea oricărei măsurări ulterioare (înainte de etalonare, mijlocul de
măsurare fiind lipsit de informaţia de etalonare, nu poate fi folosit pentru
măsurări).
Scopul etalonării poate fi: gradarea sau ajustarea, verificarea
metrologică, certificarea etalonării ş.a.
a). Gradarea sau ajustarea mijlocului de măsurare se face la fabricare,
după reparare sau chiar în timpul exploatării (la unele tipuri de aparate). La
aparatele analogice (cu scară gradată) se pot deosebi:
-gradarea propriu-zisă, adică inscripţionarea reperelor la fabricaţie;
-ajustarea (reglarea) indicaţiei la începutul scării (reglarea zeroului), cu
ajutorul unui element aditiv (buton corector de zero, potenţiometru de zero),
pentru eliminarea erorii de zero.
 3-2

-ajustarea (reglarea) indicaţiei la extremitatea superioară a scării, cu

ajutorul unui element multiplicativ (şunt magnetic, rezistor adiţional, şunt,
atenuator de intrare, rezistor de reacţie la un amplificator operaţional etc.),
pentru eliminarea erorilor de proporţionalitate;
Aparatele numerice sunt prevăzute de obicei cu posibilitatea reglării
celor două extremităţi ale intervalului de măsurare: reglaj de zero şi de câştig
(amplificare).
b). Verificarea metrologică este ansamblul operaţiilor care se
efectuează în scopul constatării că un mijloc de măsurare satisface sau nu
condiţiile tehnice prevăzute în aşa-numitele norme tehnice de verificare
metrologică. In cadrul acestui ansamblu, un loc important îl ocupă etalonarea,
în urma căreia se constată dacă erorile mijlocului de măsurare se încadrează sau
nu în limitele erorilor tolerate.
c). Certificarea etalonării are ca rezultat eliberarea unui certificat de
etalonare care consemnează toate corecţiile determinate (adică erorile
sistematice cu semn schimbat) în întregul interval de măsurare al aparatului.
Rolul etalonării mijloacelor de măsurare este acela de a le menţine în
limitele tolerate (admise) ale caracteristicilor metrologice. În vederea realizării
acestui deziderat este necesar ca pentru fiecare categorie de mijloace de
măsurare să se stabilească intervalul de timp între două etalonări succesive,
precum şi precizia, tipul şi alte caracteristici ale etalonului în raport cu care se
face etalonarea. Alegerea intervalului de timp optim între două etalonări este o
problemă tehnico-economică, ţinând seama de riscurile pe care le implică
depăşirea erorilor tolerate de către mijlocul de măsurare. Acest interval este
cuprins între 24 ore şi 10 ani, valorile mai mici corespunzând, în general,
mijloacelor de măsurare mai precise.
În orice operaţie de etalonare indicaţiile etalonului (eventual corectate)
sunt considerate valori (convenţional) adevărate.
Pentru etalonarea unui mijloc de măsurare poate să fie necesară utilizarea
mai multor etaloane (de exemplu, etalonarea unei punţi Wheatstone utilizând
un set de rezistoare etalon). Un alt caz este acela al mărimilor derivate pentru
care nu se dispune de etaloane şi se folosesc etaloane ale altor mărimi, legate
funcţional de măsurand (de exemplu, etalonarea unui fluxmetru cu ajutorul
unor etaloane de curent electric şi de inductanţă).

3.2. Etalonare şi ajustare. Dreapta de regresie

Unul din scopurile etalonării este - după cum s-a văzut - ajustarea
mijlocului de măsurare în vederea aducerii erorilor sale în limitele erorilor
tolerate.
În legătură cu reglajele de zero şi de câştig, care se fac în acest scop,
trebuie făcute câteva precizări.
 3-3

Caracteristica ieşire-intrare a unui mijloc de măsurare se poate reprezenta

în mai multe moduri. Alegând însă drept mărime de ieşire y valoarea
măsurandului indicată de mijlocul de măsurare, iar ca mărime de intrare x
valoarea măsurandului aplicată acestuia, se obţine o reprezentare valabilă
pentru orice mijloc de măsurare, oricare ar fi natura şi domeniul mărimilor de
intrare şi de ieşire. În acest caz, caracteristica ideală a oricărui mijloc de
măsurare este prima bisectoare (de fapt, numai o porţiune a ei). În realitate,
orice caracteristică ieşire-intrare poate fi afectată de o serie de erori
instrumentale: erori de zero, erori de câştig, erori de neliniaritate, erori de
histerezis, reprezentate respectiv în figurile 3.1 a, b, c şi d, în care cu linie
întreruptă s-a reprezentat în fiecare caz caracteristica ideală.
Reglarea optimă a zeroului şi a câştigului mijlocului de măsurare în
sensul unor erori instrumentale totale minime nu presupune în mod necesar ca
acesta să indice zero pentru x=0 şi ymax pentru x=xmax. În anumite cazuri s-ar
putea să fie necesar ca aparatul să indice valori diferite de zero, respectiv ymax,
în vederea minimizării erorilor instrumentale totale. O astfel de situaţie
y y
ymax ymax

0 xmax x 0 xmax x
a) b)
y y
ymax ymax

0 xmax x 0 xmax x
c) d)
Fig. 3.1. Erori instrumentale: a). de zero; b). de câştig;
c). de neliniaritate; d). de histerezis.
este exemplificată în fig. 3.2 a şi b, din care reiese clar că reglajele de zero şi de
câştig corespunzătoare fig. 3.2 b conduc la erori de neliniaritate mai mici.
Problema care se pune în practică este aceea de stabilire a reglajelor de
zero şi de câştig optime. Există mai multe soluţii, în funcţie de criteriul avut în
vedere. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul celor mai mici pătrate, soluţia
este oferită de dreapta de regresie.
 3-4

În urma etalonării se stabilesc perechile de valori (xi, yi), cu i=1,2,...,n,

care reprezintă puncte în planul caracteristicii ieşire-intrare. În principiu, există
o mulţime de drepte care pot aproxima dependenţa dintre mărimile y şi x. Cea
mai bună aproximare liniară a acestei dependenţe în sensul celor mai mici
pătrate este denumită dreaptă de regresie. Stabilirea ei este expusă în
continuare.
y y
ymax ymax

∆max

∆max
0 xmax x 0 xmax x
a) d)
Fig. 3.2. Reglarea zeroului şi a câştigului ca în cazul b conduce la micşorarea
erorilor instrumentale totale faţă de cazul a; ∆= eroare absolută.

Fie
ya=ax+b, (3.1)

ecuaţia dreptei de regresie. Această dreaptă aproximează cel mai bine

dependenţa dintre mărimile y şi x, în sensul celor mai mici pătrate, atunci când
a şi b minimizează funcţia

n
F= ∑ ( yi − yai ) 2 , (3.2)
i =1

unde yai sunt valorile lui ya calculate pentru x = xi, deci

n
F = ∑ ( yi − axi − b) 2 . (3.3)
i =1

Condiţia necesară ca F să aibă un minim este ca derivatele parţiale în

raport cu a, respectiv b, să se anuleze:

∂F
= 0, (3.4)
∂a
 3-5

∂F
=0. (3.5)
∂b

Ecuaţiile (3.4) şi (3.5) formează un sistem ale cărui soluţii sunt:

n 1 n n
∑ xi yi − ∑ i ∑ yi
x
n i =1 i =1
a = i =1 (3.6)
n n
2 1
∑ i n ∑ xi ) 2
x − (
i =1 i =1
şi
1 n a n
b = ∑ yi − ∑ xi . (3.7)
n i =1 n i =1

Dreapta (3.1) cu a şi b astfel determinaţi reprezintă cea mai bună

aproximare liniară a dependenţei dintre mărimile y şi x. Pentru minimizarea
erorilor instrumentale totale, această dreaptă trebuie adusă prin reglajele de zero
şi de câştig peste prima bisectoare, ceea ce - matematic - se realizează printr-o
translaţie şi o rotaţie. După efectuarea reglajelor, noile valori y0i indicate de
mijlocul de măsurare se pot determina cu relaţia:

y −b
y0i = i . (3.8)
a

Practic, reglarea mijlocului de măsurare se face în două etape (se

presupune că x1=0 şi xn = xmax):
a). Cu x=0, se reglează zeroul mijlocului de măsurare astfel încât acesta
să indice
y −b
y01 = 1 ; (3.9)
a

b). Cu x=xmax, se reglează câştigul mijlocului de măsurare astfel încât

acesta să indice
y −b
y0 n = n . (3.10)
a

Un exemplu de aplicare a acestei metode la reglarea optimă a zeroului şi

a câştigului este problema 3.12.8 de la sfârşitul capitolului.

3.3. Metode de etalonare

 3-6

Se cunosc câteva metode generale pentru etalonarea mijloacelor de

măsurare de diferite categorii: aparate de măsurat, măsuri, traductoare etc.

3.3.1. Etalonarea aparatelor de măsurat

Etalonarea aparatelor de măsurat se poate face prin metoda măsurii

etalon sau prin metoda aparatului etalon.
a). Metoda măsurii etalon. Pentru etalonarea unui aparat de măsurat se
efectuează măsurarea cu aparatul a măsurandului de valoare cunoscută, furnizat
de o măsură etalon (fig. 3.3 a). Această metodă reprezintă calea directă de
etalonare a aparatelor de măsurat, în care nu intervine nici un element
suplimentar. Exemple: verificarea unui ohmmetru cu un rezistor în decade,
verificarea unui voltmetru cu ajutorul unui calibrator de tensiune ş.a.
b). Metoda aparatului etalon. Pentru etalonarea unui aparat de măsurat
se efectuează măsurarea, atât cu acesta cât şi cu un aparat etalon, asupra
aceluiaşi măsurand, de valoare necunoscută (fig. 3.3 b). În această metodă, care
urmează o cale indirectă de etalonare a aparatelor de măsurat, este necesară o
"sursă" a măsurandului (care să furnizeze mărimea de măsurat pentru cele două
aparate). Măsurandul este aplicat fie simultan, fie succesiv celor două aparate.
Exemple: etalonarea unui ampermetru cu ajutorul unui ampermetru etalon
(conectate în serie, pentru a măsura acelaşi curent), etalonarea unui ohmmetru
cu ajutorul unei punţi de măsurare (măsurând cu ele succesiv aceleaşi
rezistenţe).
Măsurand
Măsura cunoscut Aparat de
etalon etalonat

a)

Aparat de
Măsurand etalonat
necunoscut
Etalon

Aparat de
etalonat

b)
Fig. 3.3. Metode de etalonare a aparatelor de măsurat:
a). metoda măsurii etalon; b). metoda aparatului etalon.

Cele două metode au o aplicabilitate largă în metrologie. Alegerea

metodei de etalonare este dictată de criterii tehnico-economice. În principiu,
metoda măsurii etalon este mai avantajoasă deoarece este o metodă directă.
Aplicarea metodei aparatului etalon reclamă "generarea" unui măsurand
 3-7

corespunzător care să poată fi reglat în trepte fine sau chiar continuu şi să fie
suficient de stabil pe durata operaţiei de etalonare (pretenţiile asupra stabilităţii
sunt mai mari în cazul în care măsurandul se aplică succesiv aparatului de
etalonat şi etalonului). În plus, operaţia de etalonare este în general mai
laborioasă decât în cazul metodei măsurii etalon.

3.3.2. Etalonarea măsurilor

Etalonarea măsurilor se poate face de asemenea prin metoda aparatului

etalon sau prin metoda măsurii etalon.
a). Metoda aparatului etalon. Pentru etalonarea unei măsuri, se
efectuează măsurarea cu aparatul etalon a măsurandului furnizat de măsura de
etalonat (fig. 3.4 a). Metoda aparatului etalon urmează calea directă de
etalonare a măsurilor întrucât nu este necesar nici un element suplimentar.
Exemplu: etalonarea unui condensator în decade prin măsurarea capacităţilor
sale cu o punte etalon.
b). Metoda măsurii etalon. Pentru etalonarea unei măsuri se efectuează
compararea între ele a celor două măsuri, cea de etalonat şi cea etalon,
folosind de regulă un aparat de comparaţie (fig. 3.4 b). Metoda are un caracter
indirect, în contrast cu metoda aparatului etalon. Exemple: etalonarea unui
rezistor prin comparaţie cu un rezistor etalon (folosind o punte pentru
comparaţie), etalonarea unei greutăţi prin comparaţie cu o masă etalon (folosind
o balanţă pentru comparaţie).
Măsurand
Măsura de cunoscut Aparat
etalonat etalon

a)

Măsurand
Măsura de necunoscut
etalonat

Comparator

Măsurand
Măsura cunoscut
etalon

b)

Fig. 3.4. Metode de etalonare a măsurilor:

a). metoda aparatului etalon; b). metoda măsurii etalon.
 3-8

Dintre cele două metode de etalonare a măsurilor, se aplică mai frecvent

metoda măsurii etalon; metoda aparatului etalon, deşi mai simplă şi mai
operativă, poate fi folosită numai dacă se dispune de un aparat de precizie
suficient de ridicată.

3.3.3. Etalonarea traductoarelor de măsurare

Etalonarea traductoarelor de măsurare se poate face prin metode similare celor

care se aplică aparatelor şi măsurilor. Un traductor se comportă la intrare ca un
aparat de măsurat - unde "recepţionează" măsurandul - iar la ieşire se comportă
ca o măsură întrucât "furnizează" mărimea de ieşire corespunzătoare. O metodă
specifică etalonării traductoarelor este metoda traductorului etalon.
a). Metoda directă. La intrarea traductorului se aplică un măsurand
cunoscut, furnizat de o măsură etalon, iar mărimea de ieşire a traductorului este
măsurată cu un aparat etalon (fig. 3.5 a). Metoda directă este deci o metodă
"măsură etalon - aparat etalon". Exemplu: etalonarea unui traductor
electrotensometric de masă cu ajutorul unor etaloane de masă şi un aparat
electric indicator etalon.
b). Metoda semidirectă. Este fie o metodă "aparat etalon - aparat
etalon", fie o metodă "măsură etalon - măsură etalon". Cele două metode sunt
ilustrate în fig. 3.5 b, respectiv 3.5 c. În primul caz, la intrarea traductorului de
etalonat se aplică un măsurand de valoare necunoscută, care se măsoară
(simultan sau succesiv) cu un aparat etalon, iar mărimea de ieşire se măsoară cu
un aparat etalon. Exemplu: etalonarea unui termocuplu prin comparaţie cu un
termometru etalon, folosind un milivoltmetru pentru măsurarea tensiunii de
ieşire. În al doilea caz, la intrarea traductorului se aplică un măsurand de
valoare cunoscută, furnizat de o măsură etalon, iar mărimea de ieşire se
măsoară prin comparaţie cu o măsură etalon corespunzătoare (este un caz mai
rar în practica metrologică). Exemplu: etalonarea unor electrozi de pH
(traductor pH-tensiune) cu ajutorul unei soluţii etalon de pH, al unei surse de
tensiune de precizie şi al unui voltmetru diferenţial.
c). Metoda indirectă. Este o metodă în care ambele măsurări, atât la
intrarea cât şi la ieşirea traductorului, se fac indirect (metodă "aparat etalon -
măsură etalon"). Pentru aceasta, la intrarea traductorului se aplică un măsurand
de valoare necunoscută, care se măsoară cu un aparat etalon, iar mărimea de
ieşire a traductorului se determină prin comparaţie cu o măsură etalon
(fig. 3.5 d). Exemplu: etalonarea unui traductor frecvenţă - semnal unificat
folosind un frecvenţmetru etalon şi un generator etalon de semnal unificat.
d). Metoda traductorului etalon. Foloseşte un traductor etalon (traduc-
tor cu caracteristică de conversie cunoscută), căruia i se aplică acelaşi măsurand
ca şi traductorului de etalonat (fig. 3.5 e). Exemplu: etalonarea unui termocuplu
prin comparaţie cu un termocuplu etalon.
 3-9

Măsurand
Măsura cunoscut Traductor de Aparat
a) etalon etalonat etalon

Traductor de Aparat
etalonat etalon
Măsurand
necunoscut
b)

Aparat
etalon

Măsurand
Măsura cunoscut Traductor de
etalon etalonat

c) Comparator

Măsura
etalon

Măsura
etalon

Comparator
Traductor de
d) etalonat
Măsurand
necunoscut

Aparat
etalon

Traductor de
etalonat
Măsurand
necunoscut
e) Comparator

Traductor
etalon

Fig. 3.5. Metode de etalonare a traductoarelor:

a). metoda directă; b),c). metoda semidirectă; d). metoda indirectă;
e). metoda traductorului etalon.
3.3.4. Metode speciale de etalonare a unor mijloace de măsurare

Pe lângă metodele descrise, în unele cazuri se folosesc şi alte metode de

etalonare, aplicabile unor categorii restrânse de mijloace de măsurare.
 3-10

a). Metoda etalonării pe componente constă în etalonarea separată a

unor părţi care compun mijlocul de măsurare şi deducerea prin calcul a
caracteristicilor globale corespunzătoare. Metoda poate fi aplicată acelor
mijloace de măsurare în care se pot distinge părţi componente cu legi de
interacţiune cunoscute; ea este de preferat dacă etalonarea acestor părţi prezintă
avantaje în comparaţie cu etalonarea în ansamblu. De exemplu, etalonarea unei
punţi Wheatstone prin măsurarea separată a rezistoarelor individuale ce intră în
componenţa sa.
b). Metoda autoetalonării se poate aplica etaloanelor unor mărimi care
se exprimă ca raport între două mărimi fizice de aceeaşi natură. Un exemplu
tipic este acela al divizorului de tensiune autocalibrabil. Un astfel de divizor
este prezentat în fig. 3.6, din care se observă că divizorul este astfel realizat
încât rezistoarele componente sau grupuri ale acestora să aibă rezistenţe
nominale egale, ceea ce permite ca întreaga autoetalonare să se facă prin
comparaţii 1:1, care se pot realiza cu precizie foarte ridicată (de exemplu, prin
metoda substituţiei). U e

5k 1k 1k 1k 1k 1k
x10 x5 x4 x3 x2

Ui

Fig. 3.6. Exemplu de divizor de tensiune autocalibrabil.

Pentru autocalibrare, rezistorul de 1 kΩ, pe care se obţine tensiunea de

ieşire, este comparat cu fiecare din următoarele patru rezistoare de 1 kΩ,
deducându-se corecţiile corespunzătoare treptelor *2, *3, *4 şi *5. Ansamblul
primelor 5 rezistoare este comparat apoi cu rezistorul de 5 kΩ, obţinându-se
corecţia pentru treapta *10. Operaţia de autocalibrare nu necesită nici un etalon
exterior ci numai dispozitive auxiliare (de exemplu, punte pentru compararea
rezistenţelor).

3.4. Etalonarea pe intervale de valori ale măsurandului

La etalonarea aparatelor de măsurat se urmăreşte, în principiu,

determinarea întregii funcţii de conversie y=f(x) a aparatului, pentru tot
intervalul de variaţie a măsurandului în care măsurarea este posibilă (intervalul
de măsurare al aparatului). Practic, această funcţie poate fi determinată numai
într-un anumit număr de puncte, adică la un număr n de valori x1, x2,..., xn ale
măsurandului, cuprinse în intervalul de măsurare al aparatului. Se pune
următoarea întrebare: câte puncte de etalonare n sunt necesare pentru o
 3-11

etalonare practic completă a aparatului de măsurat? Mai precis, cât este

numărul n suficient pentru a se reconstitui întreaga curbă f(x) caracteristică
aparatului de măsurat, prin interpolare convenabilă între punctele de etalonare?
Nu se poate da un răspuns general valabil pentru orice aparat de măsurat.
Răspunsul trebuie să ţină seama de clasa de precizie a aparatului, de
incertitudinea de etalonare, de caracterul scării sale gradate (liniară sau
neliniară), de repartiţia erorilor aparatului în intervalul de măsurare, de
particularităţi ale utilizării sale etc.
Este evident că etalonarea unui aparat de măsurat de precizie ridicată
(de exemplu, un voltmetru analogic de clasă 0,2) trebuie făcută în mai multe
puncte decât etalonarea unui aparat de precizie redusă (un voltmetru analogic
de clasă 1,5).
O importanţă deosebită are legea de repartiţie a erorilor aparatului de
etalonat, în funcţie de valoarea măsurandului. La etalonarea prin puncte se
foloseşte de obicei o interpolare liniară pentru intervalele dintre două puncte de
etalonare; curba astfel aproximată a corecţiilor are aspectul unei linii frânte. În
fig. 3.7 este reprezentat un exemplu de curbă reală a corecţiilor unui aparat de
măsurat, în funcţie de valoarea x a măsurandului. Se observă că în cazul
etalonării în 5 puncte, aproximaţia prin linii frânte este relativ grosolană
(fig. 3.7 a) pe când în cazul etalonării în 9 puncte, aproximarea curbei este mult
mai bună (fig. 3.7 b). Cu cât curba erorilor are mai multe zone cu variaţie
rapidă în funcţie de x, cu atât numărul de puncte de etalonare trebuie să fie mai
mare, pentru a reda corect această curbă.
La unele tipuri de aparate de măsurat, alura curbei erorilor este o
caracteristică de construcţie şi se cunoaşte dinainte, cu oarecare aproximaţie (de
exemplu, la contoarele uzuale de energie electrică, la transformatoarele de
curent). La aceste aparate este suficientă etalonarea într-un număr mai mic de
puncte.
 3-12

X
x11 x2 x3 x4 x5

a)

xX11 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9

b)
Fig. 3.7. Exemplu de curbă reală a corecţiilor (C) şi aproximarea ei
prin interpolare liniară cu 5 puncte (a) şi cu 9 puncte (b).

Numărul necesar de puncte de etalonare ar putea fi determinat în fiecare

caz, printr-un studiu bazat pe elementele enumerate mai sus. În lipsa acestora,
au fost adoptate reguli mai mult sau mai puţin empirice, cum sunt cele ce
urmează:

1). Aparatele indicatoare analogice cu un singur interval de măsurare se

etalonează la fiecare reper numerotat al scării gradate (de regulă, în 5 până la 15
puncte de etalonare). Această regulă este justificată prin faptul că aparatele de
precizie superioară sunt prevăzute cu mai multe repere numerotate, deci vor
rezulta în mod corespunzător mai multe puncte de etalonare.

2). Aparatele indicatoare analogice cu mai multe intervale de măsurare se

etalonează complet - după regula de mai sus - pe un singur interval de
măsurare, considerat "interval de bază". Dacă celelalte intervale de măsurare se
obţin prin elemente multiplicatoare (rezistenţe adiţionale, şunturi etc.), se
admite ca pe aceste intervale etalonarea să fie făcută în numai două sau trei
puncte (de regulă, acolo unde, pe intervalul de bază, s-a constatat eroarea
maximă, precum şi la limita superioară a intervalului de măsurare). Tabelul
complet al corecţiilor (sau curba corecţiilor) pe fiecare din aceste intervale,
etalonate incomplet, poate fi dedus, dacă este necesar, în funcţie de corecţiile de
pe intervalul de bază şi de una din corecţiile de pe intervalul considerat (de
preferinţă, cea corespunzătoare limitei superioare a intervalului).
3).Aparatele integratoare se etalonează la mai multe valori ale mărimii de
intrare (la aparatele integratoare mărimea de intrare x trebuie considerată
mărimea a cărei integrală în timp, ∫xdt, este afişată de aparat). Dacă mărimea de
 3-13

intrare depinde, la rândul ei, de mai multe mărimi, etalonarea trebuie efectuată
de regulă la diferite valori ale acestor mărimi. De exemplu, mărimea de intrare
a unui contor de energie electrică activă este puterea activă P=UIcosϕ;
etalonarea se face la diferite valori ale curentului I, ale factorului de putere cosϕ
şi eventual ale tensiunii U.

4). Aparatele indicatoare numerice se etalonează de obicei la 5...10 valori

ale măsurandului. Pe intervalele suplimentare se face câte o singură etalonare.
La aparatele care folosesc principiul compensării, cu echilibrare în decade sau
în trepte binare, este necesar un număr de puncte de etalonare corespunzător
elementelor de compensare care intervin (la fiecare cifră a fiecărui rang, adică
pentru indicaţiile 1, 2, 3,..., 10, 20, 30,... în cazul echilibrării în decade; la
indicaţii de forma 999, 1000, 1999, 2000, 3999, 4000, 7999, 8000 etc. în cazul
echilibrării în trepte binare). În cartea tehnică a aparatului trebuie să fie
menţionate punctele de etalonare necesare.

5). Traductoarele de măsurare se etalonează într-un număr de 3...10

puncte, în funcţie de caracteristica şi tipul traductorului.

Ca regulă practică, etalonarea se face la valorile exacte ale indicaţiei

aparatului de etalonat (a nu se confunda cu valoarea adevărată a
măsurandului), conform punctelor de etalonare adoptate. Aceste valori se
exprimă de obicei prin numere rotunde (de exemplu, 0,5; 1; 1,5;... sau 10; 20;
30;... unităţi ale măsurandului). La aparatele analogice, ele corespund
indicaţiilor pe repere principale ale scării gradate. Etalonarea se face, deci,
variind valoarea măsurandului până când aparatul de etalonat indică exact
valoarea dorită, iar valoarea adevărată a măsurandului se citeşte pe etalon (de
exemplu, aparatul de etalonat indică 30 unităţi, iar etalonul 29,7). Prin acest
procedeu, al citirii pe etalon, valoarea adevărată poate fi obţinută cu o rezoluţie
în general bună, în funcţie de etalonul folosit; trebuie avută însă grijă ca
valoarea adevărată să fie exprimată numai cu rezoluţia justificată de
incertitudinea de etalonare, prin rotunjirea corespunzătoare a rezultatelor,
conform STAS 2872/1-86 (a se vedea şi paragraful 4.8.4). Procedeul poate fi
aplicat în mod obişnuit atunci când se foloseşte metoda aparatului etalon. El nu
este aplicabil în cazul metodei măsurii etalon dacă măsurile folosite au valori
unice. În acest caz, etalonarea se face la valorile fixe ale măsurandului pe care
le furnizează măsura etalon; indicaţiile aparatului de etalonat nu vor coincide
exact cu valorile din punctele de etalonare. Etalonarea se face, deci, aplicând
aparatului de etalonat anumite valori cunoscute ale măsurandului şi citind pe
acest aparat indicaţia care rezultă. Acest procedeu, al citirii pe aparatul de
etalonat, are dezavantajul că rezoluţia cu care se obţine valoarea indicată este
mai slabă, iar citirea pe aparatul de etalonat reclamă un efort mai mare (din
 3-14

cauza necesităţii de interpolare între repere); totuşi, procedeul este folosit pe

larg la etalonarea diferitelor categorii de aparate de măsurat.

3.5. Evaluarea incertitudinii de etalonare

Ori de câte ori se efectuează etalonarea unui mijloc de măsurare, este

necesar să se cunoască incertitudinea cu care se determină rezultatul etalonării,
numită incertitudine de etalonare. Operatorul care efectuează etalonarea trebuie
să evalueze această incertitudine în primul rând pentru a putea aprecia
validitatea rezultatului etalonării. De asemenea, beneficiarul etalonării trebuie
să primească o informaţie privind incertitudinea de etalonare, necesară pentru
folosirea ulterioară a rezultatului etalonării.
Evaluarea incertitudinii de etalonare se face prin procedeele cunoscute
referitoare la evaluarea incertitudinii de măsurare în general (a se vedea şi
capitolul 4). Este necesar să fie luate în considerare toate sursele semnificative
de erori şi să fie estimate contribuţiile acestora la eroarea globală. Estimarea se
face atribuind anumite erori medii pătratice parţiale σi corespunzătoare fiecărei
surse de erori considerate şi determinând eroarea medie pătratică rezultantă σ,
numită şi incertitudine compusă, cu relaţia

n
σ= ∑ σi2 , (3.11)
i =1

unde n este numărul surselor individuale de erori. La aplicarea acestui procedeu

se admite că erorile parţiale nu sunt corelate între ele; în cazul în care există
corelaţie între erorile σi şi σj, în suma de mai sus intervine şi termenul 2rijσiσ
j, unde rij este coeficientul de corelaţie dintre erorile σi şi σj (0≤ |rij| ≤1).
Sursele de erori care trebuie avute în vedere în mod deosebit sunt
următoarele :
-etalonul de referinţă (măsura etalon sau aparatul etalon), care furnizează
valoarea "adevărată" a măsurandului cu o anumită incertitudine, specificată în
certificatul său de etalonare;
-aparatul de comparaţie (dacă la etalonare se foloseşte un asemenea
aparat);
-diferiţii factori de influenţă, ţinând seama de condiţiile în care se face
etalonarea;
-erorile sistematice determinabile;
-mijlocul de măsurare supus etalonării, care contribuie şi el la
incertitudinea de etalonare prin erorile sale de repetabilitate.
Eroarea aleatoare de etalonare se evaluează prin repetarea măsurărilor în
fiecare punct de etalonare. Evident, eroarea aleatoare astfel determinată include
contribuţia cu componente aleatoare a tuturor surselor de erori enumerate mai
 3-15

sus. Dacă eroarea aleatoare de etalonare este neglijabilă, incertitudinea de

etalonare va fi evaluată în întregime conform procedeului indicat.

3.6. Exprimarea rezultatului etalonării

Rezultatul unei etalonări reprezintă o corespondenţă între o valoare

indicată şi o valoare adevărată, sau între o serie de valori indicate şi o serie de
valori adevărate. Pentru exprimarea rezultatului etalonării, această
corespondenţă poate fi dată sub formă numerică, sub forma unui tabel de
corespondenţă sau sub formă de diagramă (grafic).
Rezultatul etalonării poate fi prezentat prin: valori adevărate (valorile
furnizate de etalon), erori, corecţii sau factori de corecţie. Toate aceste moduri
de prezentare sunt echivalente între ele. Modul direct de prezentare şi, în
acelaşi timp, cel mai recomandabil este sub forma de valoare adevărată. În cele-
lalte cazuri, valoarea adevărată poate fi obţinută prin:
-scăderea erorii din valoarea indicată;
-adăugarea corecţiei la valoarea indicată
-înmulţirea valorii indicate cu factorul de corecţie.
Pentru traductoarele de măsurare rezultatul etalonării se dă de obicei ca
perechi de valori ale mărimii de intrare şi ale mărimii de ieşire corespunzătoare.
Rezultatul etalonării trebuie să cuprindă şi incertitudinea de etalonare,
evaluată după cum s-a arătat mai sus. Incertitudinea de etalonare poate fi
exprimată ca o incertitudine globală tσ, unde t este un factor de amplificare care
depinde de repartiţia erorilor şi de nivelul de încredere impus (urmărit).
Incertitudinea poate fi exprimată în unităţi ale măsurandului (eroare absolută)
sau sub formă relativă (eroare relativă sau raportată).
Dacă rezultatul etalonării este o valoare unică, incertitudinea de etalonare
poate fi scrisă imediat după valoarea numerică a rezultatului. De exemplu,
rezultatul etalonării unui element normal poate fi exprimat sub forma: 1,018532
V +3 µV.
Dacă rezultatul etalonării este dat sub forma unui tabel de valori,
incertitudinea de etalonare se scrie de obicei separat, sub forma unei expresii
valabile pentru toate valorile determinate. Exemple:
• +0,1 diviziuni pentru un aparat electric analogic;
• +0,01% pentru un condensator în decade;
• +(0,002%+1 µV) pentru un compensator de curent continuu.
În cazul în care mijlocul de măsurare etalonat este de precizie relativ
ridicată (de exemplu, din categoria etaloanelor), este util să fie specificată
separat incertitudinea determinată prin prelucrarea rezultatelor unor măsurări
repetate, adică aşa-numita incertitudine de tip A (a se vedea şi capitolul 4).

3.7. Asigurarea condiţiilor de referinţă la etalonări

 3-16

În cazuri obişnuite, la etalonare se determină caracteristicile metrologice

ale unui mijloc de măsurare în condiţii de referinţă, adică se urmăreşte aflarea
erorilor de bază ale acestuia. Numai în cazuri speciale este necesară etalonarea
la diferite valori ale mărimilor de influenţă; acestea constituie, de regulă,
determinări suplimentare. Exemplu: determinarea dependenţei de temperatură
a rezistenţei unui rezistor etalon. De aceea, la orice operaţie de etalonare este
importantă asigurarea tuturor condiţiilor de referinţă, adică menţinerea
mărimilor de influenţă în interiorul intervalelor de referinţă corespunzătoare.
Mărimile de influenţă provin de la obiectul supus etalonării şi de la
mediul în care are loc măsurarea. Prin urmare, la etalonare este necesar să se
controleze atât obiectul cât şi mediul, din punct de vedere al asigurării
condiţiilor de referinţă.
Obiectul, în operaţia de etalonare este creat în laborator şi de aceea
"puritatea" lui poate fi obţinută şi controlată riguros. De exemplu, în cazul
etalonării voltmetrelor de tensiune alternativă, se cere ca forma tensiunii să fie
practic sinusoidală (coeficient de distorsiuni sub o anumită limită), frecvenţa să
fie între anumite limite, tensiunea şi frecvenţa să fie suficient de stabile etc.
Toate aceste condiţii se îndeplinesc mai uşor în cazul metodei măsurii etalon,
deoarece o măsură oferă un măsurand mai pur decât o sursă oarecare a aceluiaşi
măsurand. De exemplu, un calibrator de tensiune alternativă asigură stabilitate
bună, formă sinusoidală etc.
Mediul în care se face măsurarea (etalonarea) este sediul unor mărimi de
influenţă prin atmosfera ambiantă, câmpurile prezente, obiectele învecinate etc.
Temperatura ambiantă este mărimea de influenţă cu efectele cele mai
importante la etalonarea multor tipuri de mijloace de măsurare. Evitarea
erorilor suplimentare datorate temperaturii este posibilă prin aplicarea unuia din
procedeele următoare:
1). Executarea etalonării la o temperatură situată în intervalul de referinţă
comun mijlocului de măsurare şi etalonului;
2). Aplicarea corecţiilor de temperatură atunci când ele sunt cunoscute
atât pentru mijlocul de măsurare cât şi pentru etalon;
3).Aducerea la aceeaşi temperatură a mijlocului de măsurare şi a
etalonului atunci când ambele prezintă aproximativ acelaşi mod de variaţie cu
temperatura a indicaţiei.
Primul dintre aceste trei procedee este cel care trebuie aplicat ori de câte
ori este posibil. El necesită o temperatură ambiantă în limitele a +5°C faţă de
temperatura de referinţă (de regulă +20°C, uneori +23°C), pentru mijloacele de
măsurare uzuale, de precizie medie sau redusă. În cazul mijloacelor de
măsurare mai precise, intervalul de referinţă este de +2°C, +1°C sau chiar
+0,5°C, ceea ce reclamă termostatarea încăperii. Dacă se prescriu limite şi mai
strânse, este necesară utilizarea de incinte termostatate, de dimensiuni
corespunzătoare; în termostatele cu aer se poate obţine o temperatură în limitele
 3-17

+0,1°C, iar în termostatele cu lichid (ulei, petrol etc.) se ajunge la +0,01°C sau
chiar sub aceste limite. De notat că într-o încăpere de laborator nu se poate
asigura practic o stabilitate mai bună de +0,5°C, în special din cauza surselor de
căldură necontrolabile (inclusiv operatorul uman).
Al doilea procedeu - aplicarea corecţiilor de temperatură - se poate folosi
dacă se cunoaşte variaţia cu temperatura a indicaţiei mijlocului de măsurare în
cauză. În general în jurul temperaturii de referinţă indicaţia unui mijloc de
măsurare poate fi exprimată prin relaţia

x = x0[1+α(t-t0)+β(t-t0)2 +...] (3.12)

în care x este indicaţia la temperatura t, x0 - indicaţia la temperatura de referinţă

t0, iar α şi β - coeficienţi de temperatură.
În cazurile obişnuite este suficient să se ia în considerare numai termenul
liniar. Coeficientul de temperatură α depinde de anumite mărimi de material
care determină caracteristicile mijlocului de măsurare. La multe tipuri de
mijloace de măsurare α este de ordinul (10-5...10-4)K-1; dacă eroarea tolerată
este de cel puţin +0,5%, se pot admite la etalonare intervale de temperatură
până la +5°C fără aplicarea corecţiilor. Dacă însă precizia mijlocului de
măsurare este mai bună, este necesară limitarea temperaturii ambiante la un
interval mai îngust sau aplicarea corecţiilor. Trebuie însă precizat că aplicarea
corecţiilor de temperatură nu elimină ci doar reduce erorile suplimentare dator-
ate temperaturii, din cauza necunoaşterii exacte a coeficienţilor de temperatură
precum şi erorilor de măsurare a temperaturii şi a neuniformităţii acesteia.
Înainte de executarea etalonării este important ca mijloacele de măsurare
să fie lăsate în laborator un timp suficient pentru a prelua temperatura încăperii.
În funcţie de dimensiuni şi construcţie, acest timp poate varia între 30 min şi 10
h.
La aparatele electronice este necesar şi un timp de preîncălzire de 1...2 h,
cu alimentarea conectată.
Ultimul dintre procedeele indicate - aducerea la aceeaşi temperatură a
mijlocului de măsurare de etalonat şi a etalonului - se aplică mai ales atunci
când acestea sunt de acelaşi tip constructiv şi din aceleaşi materiale. În aceste
situaţii, coeficienţii de temperatură ai mijloacelor de măsurare fiind apropiaţi,
aplicarea corecţiei de temperatură nu este necesară chiar dacă temperatura se
abate destul de mult faţă de temperatura de referinţă.
Măsuri asemănătoare trebuie luate şi în legătură cu celelalte mărimi de
influenţă caracteristice mediului: umiditatea şi presiunea aerului, câmpurile
electrice şi magnetice, perturbaţiile mecanice etc. Gradul în care acestea
influenţează etalonarea depinde foarte mult de tipul mijlocului de măsurare
etalonat.

3.8. Urmărirea stabilităţii în timp a mijloacelor de măsurare

 3-18

Unul din scopurile principale ale etalonării este constatarea menţinerii în

timp a erorilor mijloacelor de măsurare în interiorul unor limite tolerate. Pentru
aceasta, etalonarea este efectuată periodic, la anumite intervale de timp.
Erorile instrumentale sistematice pot avea, pe lângă fluctuaţii neregulate,
şi o componentă importantă cu variaţie monotonă în timp datorată efectelor de
lungă durată, îmbătrânirii etc. Asemenea variaţii lente, cu un caracter de
regularitate mai mult sau mai puţin pronunţată, pot fi identificate şi urmărite
prin confruntarea rezultatelor unor etalonări succesive. Se pot descoperi astfel
tendinţe al căror efect poate fi - într-un viitor previzibil - depăşirea erorilor
tolerate. Dimpotrivă, în alte situaţii se poate constata o tendinţă de stabilizare.
Urmărirea evoluţiei în timp prezintă importanţă sporită la etaloane şi,
îndeosebi, la etaloanele de precizie superioară (fig. 3.8).
R[Ω] REZISTOARE ETALON 1[Ω] CLASA 0,02
1,0002

a)

1,0000
1990 1992 1994 1998 anul

b)

c)
0,9998

Fig. 3.8. Exemplu de diagramă pentru urmărirea stabilităţii în timp a

etaloanelor: a). comportare (stabilitate) bună; b). tendinţă de stabilizare;
c). instabilitate şi tendinţă de depăşire a erorii tolerate.

Dacă se dispune de mai multe etaloane de aceeaşi valoare nominală, se

poate forma un etalon colectiv (etalon de grup), a cărui valoare medie este
considerată valoare adevărată a grupului (exemple: grup de rezistoare etalon,
grup de elemente normale, grup de mase etalon). Valoarea medie a grupului
este, cu o bună probabilitate, mai stabilă în timp decât valorile individuale ale
etaloanelor componente. Prin intercompararea periodică a etaloanelor care
compun grupul, se determină valoarea individuală a fiecăruia în raport cu
valoarea medie şi astfel se poate urmări evoluţia în timp a fiecărui etalon
individual. Un eventual etalon care prezintă variaţii mari faţă de medie poate fi
eliminat din grup şi înlocuit.

3.9. Comparaţii interlaboratoare de etaloane

 3-19

Pentru controlul stabilităţii etaloanelor, verificarea suplimentară a

valorilor atribuite acestora şi creşterea în consecinţă a încrederii în conservarea
unităţilor de măsură, sunt de o importanţă deosebită comparaţiile între
etaloanele deţinute de laboratoare diferite, numite şi comparaţii interlabo-
ratoare. Asemenea comparaţii se efectuează între laboratoare de metrologie de
un anumit nivel, de exemplu între laboratoare teritoriale sau între laboratoare
naţionale de metrologie (comparaţii internaţionale de etaloane).
Comparaţiile interlaboratoare pot fi: bilaterale, circulare sau în stea
(fig. 3.9).
La comparaţia bilaterală, un laborator îşi trimite etalonul altui
laborator, pentru comparaţie, sau cele două laboratoare îşi trimit reciproc câte
un etalon, comparaţiile făcându-se la ambele laboratoare.
La comparaţia circulară, un etalon este trimis succesiv de la un
laborator la altul şi măsurat la fiecare din laboratoare, unul dintre acestea
asumându-şi sarcina de a centraliza şi prelucra rezultatele.
La comparaţia în stea, unul din laboratoarele participante, care conduce
comparaţia, primeşte câte un etalon de la ceilalţi participanţi, pe care îl
compară cu etalonul propriu.
Etaloanele folosite în comparaţiile interlaboratoare sunt etaloane
itinerante (adaptate constructiv pentru transport). În orice astfel de comparaţie,
etalonul itinerant trebuie să fie dublat de un etalon martor, care în tot timpul
comparaţiei rămâne în acelaşi loc, cât mai bine păstrat.
Etalonul itinerant se compară cu etalonul martor atât la începutul cât şi la
sfârşitul comparaţiei interlaboratoare, pentru a se evidenţia eventuala
instabilitate a etalonului itinerant în timpul comparaţiei. Dacă se constată
diferenţe excesiv de mari, întreaga comparaţie interlaboratoare îşi pierde validi-
tatea.
 3-20

A B A B

a)

A A F

B F

B G E

C E

D C D

b) c)

Fig. 3.9. Comparaţii interlaboratoare de etaloane:

a). bilaterale; b). circulară; c). în stea.

Rezultatul principal al unei comparaţii interlaboratoare constă în

obţinerea diferenţei dintre valorile atribuite de fiecare laborator participant
etalonului care face obiectul comparaţiei. De aici se deduce abaterea dintre
unităţile de măsură reproduse sau conservate de cele două laboratoare. De
exemplu, ca urmare a unei comparaţii de tensiune electrică între două
laboratoare A şi B, poate rezulta că

1 VB = 1VA + 3,4 µV, (3.13)

adică voltul laboratorului B este mai mare decât voltul laboratorului A cu

3,4 µV. În mod asemănător, în urma unei comparaţii între mai multe
laboratoare, voltul fiecărui participant poate fi exprimat în funcţie de voltul
unuia dintre participanţi, luat ca referinţă. Deoarece laboratoarele care participă
la comparaţie folosesc în general metode şi mijloace diferite, eventualele
abateri care depăşesc anumite limite justificate de incertitudinile fiecărui
laborator, constituie un indiciu că aceste metode şi mijloace trebuie revăzute şi
corectate.
Este deosebit de important ca fiecare laborator participant să declare
incertitudinea proprie cu care a determinat valoarea etalonului itinerant. Numai
în acest fel se poate face o evaluare corespunzătoare a rezultatelor obţinute. În
fig. 3.10 este dat un exemplu de reprezentare a rezultatelor comparării unui
etalon de tensiune electrică între 6 laboratoare.
 3-21

U[V]
1,01855

1,01854

1,01853

1,01852

1,01851

A B C D E F G Laboratorul

Fig. 3.10. Exemplu de reprezentare a rezultatelor unei comparaţii

interlaboratoare a unui etalon de tensiune electrică.

Valorile determinate de fiecare laborator sunt reprezentate printr-un punct, iar

incertitudinile asociate, printr-un segment vertical. Se observă că în acest caz
rezultatele obţinute sunt compatibile între ele, în sensul că abaterea dintre
oricare două valori măsurate nu depăşeşte suma incertitudinilor asociate.

3.10. Testări metrologice

Pentru constatarea posibilităţilor reale de măsurare cu precizie ale unor

laboratoare, una din metodele deosebit de eficace este testarea metrologică.
Această testare constă, în esenţă, în trimiterea la laboratoarele testate a unor
etaloane pentru a fi etalonate cu mijloacele de care acestea dispun şi apoi
evaluarea rezultatelor obţinute. În mod obişnuit fiecare laborator testat va
compara etalonul primit cu etaloanele proprii, folosind de asemenea metode
proprii şi eventual alte mijloace proprii (aparate de comparaţie, instalaţii şi
dispozitive auxiliare etc.) şi va consemna valoarea determinată precum şi
incertitudinea estimată.
Testarea se desfăşoară după un plan prestabilit de către un laborator
organizator, care dispune de etaloanele itinerante necesare precum şi de
etaloane martor corespunzătoare şi care evaluează şi rezultatele obţinute.
O variantă a testării metrologice foloseşte metoda etalonului dublu, care
permite o apreciere mai relevantă a posibilităţilor laboratoarelor testate. Pentru
fiecare mărime fizică şi fiecare valoare la care se face testarea, se trimit câte
două etaloane de aceeaşi construcţie, cu valori nominale egale. Laboratoarele
participante măsoară valorile ambelor etaloane itinerante. Evaluarea rezultatelor
se face cu ajutorul diagramei de dispersie. Un exemplu de diagramă de
dispersie este dat în fig. 3.11, pentru o pereche de rezistoare etalon cu valoarea
 3-22

nominală de 100 Ω. Presupunând că valorile adevărate ale celor două rezistoare

sunt 99,995 şi 100,003 Ω punctul de referinţă R al diagramei se va afla la
intersecţia celor două linii de coordonate respective, corespunzătoare celor
două valori. Punctele corespunzătoare măsurărilor efectuate de fiecare laborator
se vor afla în vecinătatea lui R, la distanţe mai mari sau mai mici de acesta, în
funcţie de erorile cu care au fost efectuate măsurările. Avantajul diagramei este
că pune în evidenţă natura erorilor predominante, sistematice sau aleatoare.
Într-adevăr, dacă sunt prezente numai erori sistematice, punctul reprezentativ se
va afla pe dreapta cu o înclinaţie de 45° care trece prin R (deoarece aceste erori
afectează în mod egal ambele valori măsurate).
Dacă sunt prezente şi erori aleatoare, atunci punctul reprezentativ se va
afla în afara acestei drepte întrucât aceste erori afectează, cu probabilitate mare,
în mod diferit cele două valori măsurate.

100,02

9
100,01 8
7
R
Rezistor 6
etalon 100,00
3 5
2[Ω]

4
99,99 2
1

99,98

99,97 99,98 99,99 100,00 100,01 100,02

Rezistor
etalon
1[Ω]

Fig. 3.11.Exemplu de diagramă de dispersie.

Presupunând că într-un laborator oarecare R1 şi R2 se determină cu
incertitudinile aleatoare σ1 şi σ2, incertitudinea laboratorului respectiv datorată
erorilor aleatoare va fi

σ = σ12 + σ 22 . (3.14)
 3-23

Impunând o valoare limită pentru σ, rezultă că zona admisibilă pentru

erorile σ1 şi σ2 va fi delimitată de un cerc cu centrul în R şi raza σ. Acest cerc
este denumit cercul de incertitudine.
În prezenţa erorilor sistematice, centrul cercului de incertitudine se va
deplasa pe dreapta paralelă cu prima bisectoare ce trece prin R (de exemplu în
punctul 2 din fig. 3.11). Ca urmare, tangentele la cercul de incertitudine,
paralele cu prima bisectoare, vor delimita zona erorilor totale admise
(sistematice şi aleatoare).
Punctele reprezentative de pe diagramă, corespunzătoare măsurărilor
efectuate de fiecare din laboratoarele testate, pot fi numerotate, pentru a se
putea identifica imediat laboratoarele cărora le aparţin.

3.11. Transmiterea unităţilor de măsură

3.11.1. Scheme de transmitere a unităţilor de măsură

După cum s-a arătat, mijloacele de măsurare trebuie etalonate pentru a

dobândi şi a-şi menţine precizia de măsurare prescrisă. Fiecare mijloc de
măsurare este etalonat în raport cu un etalon de precizie superioară. La rândul
său, etalonul respectiv este etalonat prin comparaţie cu un etalon de precizie
mai înaltă ş.a.m.d. Rezultă o ierarhizare a mijloacelor de măsurare, sub forma
unei piramide care are în vârf etalonul naţional (internaţional) pentru mărimea
fizică respectivă.
Ansamblul comparaţiilor prin care fiecare mijloc de măsurare a unei
mărimi fizice este etalonat în raport cu un etalon corespunzător, de precizie
superioară, constituie transmiterea unităţii de măsură a mărimii fizice
respective.
Documentul oficial şi legal care stabileşte ierarhia etaloanelor unei
unităţi de măsură precum şi succesiunea şi precizia operaţiilor de transmitere a
respectivei unităţi, pornind de la etalonul naţional până la mijloacele de
măsurare de lucru, corelat cu nivelele de precizie ale acestora, poartă numele de
schemă de transmitere a unei unităţi de măsură. Principiul simplificat al unei
astfel de scheme este ilustrat în figura 3.12.
 3-24
Etalon
naţional
(etalon primar)

Etalon
secundar de
ordinul I

Etalon
secundar de
ordinul II

Etaloane de
lucru

Mijloace de
măsurare de
lucru

Fig. 3.12. Principiul simplificat al unei scheme de transmitere

a unei unităţi de măsură.

Cu etalonul naţional se etalonează câteva etaloane secundare de ordinul I,

care servesc apoi la etalonarea unui număr mai mare de etaloane secundare de
ordinul II ş.a.m.d. În final, fiecare mijloc de măsurare este etalonat cu un etalon
corespunzător ca precizie.
Etalonul naţional este un etalon primar, recunoscut printr-o decizie
oficială ca unică bază legală pentru reproducerea, conservarea şi transmiterea
unităţilor de măsură tuturor celorlalte etaloane ale mărimii respective.
Etalonul primar este etalonul care realizează cele mai ridicate
performanţe metrologice în domeniul respectiv.
Etalonul secundar este etalonul a cărui valoare este atribuită prin
comparaţie directă sau indirectă cu etalonul primar, cu un alt etalon secundar de
ordin superior sau folosind o metodă etalon.
Etaloanele secundare sunt de diferite ordine, subordonate ierarhic.
Etaloanele secundare de precizia cea mai ridicată sunt etaloane secundare de
ordinul I.
Unele etaloane, mai ales cele primare, sunt dublate de etaloane martor,
destinate urmăririi stabilităţii în timp a acestora. Etaloanele martor nu sunt
folosite în alte scopuri, cum ar fi: comparaţii cu alte etaloane, etalonări curente
etc. Ele mai pot servi la înlocuirea etalonului pe care îl dublează, în caz de
distrugere sau de pierdere a acestuia.
În anumite cazuri, două etaloane nu pot fi comparate direct între ele. În
aceste situaţii se utilizează un etalon de comparaţie, care se compară pe rând cu
 3-25

cele două etaloane. Dacă etalonul de comparaţie este destinat în mod special
comparării cu un etalon aflat într-un alt loc, acesta trebuie să fie un etalon
itinerant. Asemenea etaloane itinerante sunt, de exemplu, etaloanele folosite
pentru compararea etaloanelor naţionale cu etaloanele internaţionale de la
Sevres, sediul central al Biroului Internaţional de Măsuri şi Greutăţi (BIPM).
Revenind la schemele de transmitere a unităţilor de măsură, trebuie
precizat că, în principiu, se poate întocmi o schemă de transmitere a unităţii
pentru fiecare mărime fizică. În România sunt reglementate printr-un standard
de stat (STAS ll071/1, 11071/2, ..., 11071/9 şi 11071/11,..., 11071/21)
schemele de transmitere a unităţilor de măsură pentru un număr de 20 mărimi
fizice: lungime, volum, unghi plan, timp, masă, forţă, presiune, moment al
forţei, vâscozitate, tensiune electrică, rezistenţă electrică, putere şi energie
electrică, temperatură, duritate, pH, capacitate, inductanţă, activitatea unui
radionuclid, expunere şi debit de expunere, densitatea fluxului de neutroni
termici. Denumirile complete ale acestor standarde sunt prezentate în anexa 1.
Pentru exemplificare, se prezintă în fig. 3.13 schema de transmitere a
unităţii de tensiune electrică pentru elemente normale şi surse etalon de
tensiune cu semiconductoare, conform STAS 11071/11-78.
Metodele de transmitere utilizate sunt:
-M1 - metodă prin comparare directă;
-M2 - metoda comparatorului termoelectric.
Simbolurile utilizate în schemă au următoarele semnificaţii:
-s - eroare medie pătratică;
-∆ - eroare limită;
-ν - variaţia anuală a tensiunii electrice;
-cl - clasa de precizie a aparatului.
Observaţie. Pentru voltmetre de curent continuu, voltmetre de curent
alternativ şi compensatoare de curent continuu, standardul menţionat prezintă o
schemă separată care se racordează la cea de mai sus prin raportarea la
etaloanele delimitate cu linie întreruptă în fig. 3.13. Din această a doua schemă
se prezintă în fig. 3.14 numai modul de transmitere a unităţii de tensiune
electrică pentru voltmetre de curent alternativ cu frecvenţa cuprinsă între 15 Hz
şi 20 kHz.
 3-26

INTERNAT.
Grup de

ETALON
elemente normale

M1

Grup itinerant de
elemente normale

ETALOANE
γ =±1*10e-6

PRIMARE
s =±1*10e-7

NAŢIONAL
ETALON
M1

Grup de elemente Grup martor de

normale elemente normale
M1 γ =±1*10e-6
γ =±1*10e-6
s =±1*10e-7 s =±1*10e-7

M1

ORDIN
Grup de elemente
normale

I
γ =±2*10e-6
s =±2*10e-7

SECUNDARE
ETALOANE
M1

Etaloane de tens.

ORDIN
Elemente normale cu semicond.

II
γ =±1*10e-6 γ =±1*10e-6
∆=±5*10e-6 ∆=±5*10e-6

M1 M1
M2 M2
ETALOANE DE
LUCRU

Etaloane de tens.
Elemente normale cu semicond.
cl. 0,002 γ=±5*10e-5

M1 M1
M2 M2
DE LUCRU
MIJLOACE
DE MAS.

cl. 0,0002 cl. 0,01 cl. 0,002 cl. 0,002 cl. 0,01
cl. 0,001 cl. 0,001
cl. 0,005 cl. 0,02 cl. 0,005 cl. 0,005 cl. 0,02

ELEMENTE NORMALE SURSE DE TENSIUNE SEMICONDUCTOARE

Fig. 3.13. Schema de transmitere a unităţii de tensiune electrică pentru

elemente normale şi surse etalon cu semiconductoare.
 3-27

Etaloane de tensiune cu

SECUNDARE
ETALOANE
semiconductoare de

DE LUCRU
ordinul II si etaloane de
lucru ∆=±1*10e-6
γ =±(1...5)*10e-5

M2

Etaloane de tensiune

ORDIN
de c.a. 15...20000 Hz

I
∆=±1*10e-4

SECUNDARE
ETALOANE
M1

ORDIN
Voltmetre de c.a.

II
15...20000 Hz
cl. 0,05...0,1

M1

ETALOANE DE
LUCRU
Voltmetre de c.a.
15...20000 Hz
cl. 0,2...0,5

M1

DE LUCRU
MIJLOACE
DE MAS.
Voltmetre de c.a. Voltmetre de c.a. si c.c
15...20000 Hz 15...20000 Hz
cl. 0.1...0.5 cl. 1...5

Fig. 3.14. Modul de transmitere a unităţii de tensiune electrică

pentru voltmetre de c.a. cu frecvenţa cuprinsă între 15 Hz şi 20 kHz.

O noţiune importantă legată de schemele de transmitere a unităţilor de

măsură este aceea de trasabilitate. Trasabilitatea reprezintă posibilitatea de a
raporta caracteristicile metrologice ale unui mijloc de măsurare, prin lanţul de
etalonări conform schemei de transmitere a unităţii, până la etalonul primar. Se
afirmă că o etalonare este trasabilă la etalonul primar atunci când ea este
corelată, prin etalonări intermediare, cu etalonul primar al mărimii respective.

3.11.2. Rezerva de precizie la transmiterea unităţilor de măsură

În general, la verificarea prin măsurare a unui parametru tehnologic,

termenul rezervă de precizie exprimă plastic plusul de precizie instrumentală de
care dispune mijlocul de măsurare utilizat faţă de eroarea tolerată care
 3-28

caracterizează parametrul verificat. Cantitativ, rezerva de precizie poate fi

exprimată prin raportul dintre incertitudinea admisă a unui parametru de
verificat şi incertitudinea cu care se face verificarea. De exemplu, dacă
toleranţa la execuţia mecanică a unei piese este de +0,08 mm, iar micrometrul
cu care este controlată piesa are o incertitudine de +0,01 mm, rezerva de
precizie este de 8:1.
La transmiterea unităţilor de măsură, rezerva de precizie poate fi
exprimată cel mai bine prin raportul dintre incertitudinea instrumentală a
mijlocului de măsurare supus etalonării şi incertitudinea de etalonare.
Observaţie. În mod greşit incertitudinea mijlocului de măsurare supus
etalonării este uneori raportată la incertitudinea etalonului. Incertitudinea de
etalonare include, pe lângă incertitudinea etalonului şi alte incertitudini,
provenite din diferite surse, aşa cum s-a arătat mai sus). De exemplu, dacă
incertitudinea unui mijloc de măsurare etalonat (eroarea tolerată) este de +1%,
iar incertitudinea de etalonare este de +0,2 %, rezerva de precizie este 5:1.
În mod ideal, etalonarea ar trebui făcută faţă de un etalon lipsit de eroare,
deci cu o rezervă de precizie infinită. Deseori o asemenea condiţie poate fi
considerată îndeplinită dacă rezerva de precizie este de cel puţin 10:1.
În multe cazuri asigurarea unei rezerve de precizie de 10:1 ar fi excesiv
de costisitoare. De aceea, se admit la etalonări şi rezerve de precizie mai mici,
între 5:1 şi 3:1. În general, rezerva de precizie trebuie stabilită pentru fiecare
situaţie particulară, din considerente tehnico-economice, punând în balanţă
costul etalonării (care creşte o dată cu mărirea rezervei de precizie) şi pierderile
economice care s-ar produce în cazul unei decizii greşite (care depind foarte
mult de domeniul de utilizare a mijlocului de măsurare etalonat).

3.11.3. Periodicitatea etalonărilor

Rezultatele unei etalonări rămân valabile un timp mai scurt sau mai lung,
în funcţie de stabilitatea mijlocului de măsurare (constanţa în timp a
parametrilor săi metrologici). Reetalonarea acestuia trebuie făcută după o
perioadă de timp stabilită astfel încât probabilitatea unei variaţii excesive a
erorilor instrumentale în această perioadă să fie suficient de mică.
Pentru o apreciere riguroasă a periodicităţii optime a etalonării unui
mijloc de măsurare, ar trebui luate în considerare numeroase aspecte cum ar fi:
tipul şi construcţia, istoria anterioară, condiţiile de utilizare etc. Este de
asemenea important şi aspectul economic, reetalonarea la intervale mai scurte
fiind mai costisitoare.
Practic, au fost stabilite perioade maxime de reetalonare care variază în
limite largi pentru diferitele categorii de mijloace de măsurare. De exemplu, un
voltmetru numeric de precizie înaltă este recomandabil să fie etalonat cel puţin
o dată la trei luni, pe când un contor monofazat de energie electrică poate fi
etalonat şi numai o dată la 5 ani. Există cazuri în care etalonarea se face la
 3-29

intervale foarte scurte, uneori chiar zilnic. În schimb, numeroase tipuri de

mijloace de măsurare - de obicei de construcţie mai simplă, robuste şi stabile -
se etalonează numai iniţial, la fabricaţie, fără să mai necesite vreo reetalonare.

3.12. Probleme

3.12.1. La etalonarea unui voltmetru electrodinamic, prevăzut cu o scară

gradată cu 150 diviziuni, pe scara de 150 V s-au obţinut următoarele rezultate
(din 10 în 10 diviziuni, începând cu reperul 40): 40,1; 50,1; 60,2; 70,l; 80,1;
90,2; 100,3; 110,2; 120,2; 130,1; 140,1; 150,2 diviziuni. Pe scara de 300V a
aceluiaşi voltmetru, etalonarea s-a făcut numai la două repere, cel de 100 şi cel
de 150 diviziuni, unde rezultatele au fost următoarele: 100,1 şi 149,9 diviziuni.
Să se determine valorile adevărate şi pentru celalalte repere pentru
domeniul de 300V.

Soluţie. La trecerea de pe scara A (150V) pe scara B (300V) a

voltmetrului se modifică rezistenţa sa adiţională, care intervine ca un factor de
multiplicare. De aceea, există relaţiile de proporţionalitate

ai a j
= (3.14)
bi b j

unde a1, a2,.., an sunt valorile adevărate la cele n repere ale scării A, iar b1,
b2,...,bn sunt valorile adevărate la aceleaşi repere pe scara B. Luând ca referinţă
reperul 150 de pe scara de 150V, se pot calcula valorile adevărate pentru toate
reperele de pe scara de 300V. De exemplu, pentru reperul 140, valoarea
adevărată pe scara de 300V rezultă:

140,1*149,9/150,2=139,8 diviziuni.

Calculând în acest mod pentru toate reperele, se obţin următoarele

rezultate: 40,0; 50,0; 60,1; 70,0; 79,9; 90,0; 100,1; 110,0; 120,0; 129,8; 139,8;
149,9 diviziuni.

3.12.2. Un aparat de măsurat integrator, care măsoară integrala în timp

y=∫xdt a mărimii x, poate fi etalonat folosind fie (a): un etalon al mărimii x şi un
etalon de timp, fie (b): un etalon al mărimii y. De exemplu, în cazul unui contor
de energie electrică metoda a este metoda wattmetru-cronometru, iar metoda b
este metoda contorului etalon.
La care dintre cele două metode eroarea de etalonare depinde direct de
instabilitatea mărimii x? Din acest punct de vedere, care metodă este mai
avantajoasă?
 3-30

Soluţie. Metoda a presupune ca, pe durata determinărilor, mărimea x să

fie riguros constantă. De aceea, instabilitatea mărimii x afectează direct eroarea
de etalonare. Din acest punct de vedere este mai avantajoasă metoda b.

3.12.3. Un termocuplu PtRh-Pt este etalonat la punctul de solidificare a

aurului (+1064,43°C). Principalele surse de incertitudini parţiale, exprimate în
erori medii pătratice, sunt următoarele: temperatura punctului fix +0,05°C;
gradientul de temperatură +0,1°C; măsurarea tensiunii termoelectromotoare
+0,8 µV; nerepetabilitate +0,12°C.
Să se estimeze incertitudinea de etalonare, în grade Celsius, cu un nivel
de încredere P=0,95, în ipoteza unei repartiţii normale a erorii globale
(sensibilitatea termocuplului poate fi luată 10 µV/°C).

Soluţie. Incertitudinea de măsurare a tensiunii termoelectromotoare,

convertită în unităţi de temperatură, este

0,8µV
± = ±0,08 K .
10 µV/K

Incertitudinea compusă rezultă prin însumarea pătratică a tuturor erorilor

medii pătratice:

σ = (0,05) 2 +(0,1) 2 +(0,08) 2 +(0,12) 2 = 0,18 K .

Pentru P=0,95 incertitudinea globală este de 2σ=0,36°C (a se vedea şi

tabelul din anexa 2, din care rezultă că pentru P=0,95 valoarea coeficientului de
amplificare t este de aproximativ 2).

3.12.4. Un aparat de măsurat, etalonat faţă de un etalon a cărui

incertitudine este neglijabilă, este caracterizat prin eroarea medie pătratică σ.
Care ar fi eroarea medie pătratică a aceluiaşi aparat dacă ar fi etalonat faţă de un
etalon cu eroarea medie pătratică σ/3?

Soluţie. Întrucât erorile medii pătratice se adună pătratic, rezultă

σ 0 = σ 2 +(σ/3) 2 ≅ 1,06σ ≅ σ ,
 3-31

ceea ce arată că, statistic vorbind, în cazul unei rezerve de precizie de 3:1
erorile etalonului nu afectează sensibil rezultatul etalonării. Prin urmare,
aceasta este justificarea faptului că etalonările trebuie efectuate cu o rezervă de
precizie de cel puţin 3:1.

3.12.5. Într-o schemă de transmitere a unităţii de măsură sunt prevăzute,

pe lângă etalonul primar, etaloane secundare de ordinele I, II, III şi IV. Dacă
mijloacele de măsurare de lucru, care se etalonează prin comparaţie cu
etaloanele secundare de ordinul IV au eroarea tolerată de +1%, iar rezerva de
precizie pe fiecare treaptă a schemei se cere să fie de cel puţin 5:1, care trebuie
să fie eroarea tolerată a etalonului primar? (se va considera că incertitudinea de
etalonare pe fiecare treaptă este dată numai de incertitudinea etalonului de
referinţă).

Soluţie. Schema simplificată pentru transmiterea unităţii de măsură se

prezintă ca în fig. 3.15, în care este trecută şi rezerva de precizie impusă în
problemă pentru fiecare treaptă de etalonare. Conform acestei figuri, etalonul
naţional trebuie să aibă o eroare tolerată de cel mult

0,01 : 55 = 3,2 ppm.

Etalon naţional

5:1
Etalon secundar
(ordinal I)
5:1
Etalon secundar
(ordinal II)
5:1
Etalon secundar
(ordinal III)
5:1
Etalon secundar
(ordinal IV)

5:1
Mijloc de masurare cl. 1
de lucru

Fig. 3.15. Referitoare la problema 3.12.5.

3.12.6. Într-o comparaţie interlaboratoare de etaloane, şase laboratoare

măsoară acelaşi condensator etalon de 100 000pF şi raportează următoarele
 3-32

rezultate: 100002+3pF; 100007+4pF; 99999+6pF; 100001+5pF; 100005+2pF

şi 100000+2pF. Considerând că incertitudinile indicate de laboratoare sunt date
cu un nivel de încredere suficient de înalt, să se verifice dacă cele şase rezultate
sunt compatibile între ele.

Soluţie. Reprezentând rezultatele celor şase laboratoare ca în fig. 3.16, se

observă că rezultatele laboratoarelor 1,..., 5 sunt compatibile între ele.
Rezultatul laboratorului 6 nu este compatibil nici cu cel al laboratorului 2 nici
cu cel al laboratorului 5. Interpretarea acestei afirmaţii este lăsată în seama
cititorului.
C[pF]
100,010

100,008

100,006

100,004

100,002

100,000

99,998

99,996

99,994
A 1 2 A
3 4 5 6 Laboratorul

Fig. 3.16. Referitoare la problema 3.12.6.

3.12.7. Un aparat de măsurat indicator de clasă de precizie 1 are scara

gradată de la 0 la 100 diviziuni. Erorile raportate ale aparatului corespunză-
toare diviziunilor 0; 20; 40; 60; 80 şi 100 sunt următoarele: +1%; +0,7%;
+0,7%; +l,8%; +2,5%; +2% (se neglijează eroarea de histerezis). Poate fi adus
aparatul în limitele erorii tolerate (+1%) prin reglarea zeroului şi a sensi-
bilităţii? Care sunt erorile rămase după aceste reglaje?

Soluţie. După reglarea zeroului toate erorile vor scădea cu 1%, iar după
micşorarea sensibilităţii cu 1%, erorile finale se vor obţine prin scăderea cu încă
1%*(ai/100), unde ai reprezintă indicaţia aparatului. Rezultatele sunt sintetizate
în tabelul 3.1.
 3-33

Tabelul 3.1
Indicaţia [diviziuni] 0 20 40 60 80 100

Eroarea iniţială [%] +1 +0,7 +0,7 +1,8 +2,5 +2

Eroarea după reglarea zeroului [%] 0 -0,3 -0,3 +0,8 +1,5 +1
Eroarea care mai trebuie scăzută după
micşorarea sensibilităţii cu 1% [%] 0 0,2 0,4 0,6 0,8 1
Eroarea finală [%] 0 -0,5 -0,7 +0,2 +0,7 0
Examinând valorile erorilor rămase după efectuarea celor două reglaje,
se constată că aparatul se încadrează în clasa de precizie 1.

3.12.8. Un voltmetru numeric prevăzut cu reglaje de zero şi de câştig este

etalonat pe domeniul de 10V, prin compararea cu un voltmetru etalon ale cărui
erori se consideră neglijabile, obţinându-se datele din tabelul 3.2.
Eroarea tolerată a voltmetrului verificat este specificată sub forma
∆t = +(0,02% din valoarea măsurată +0,03% din domeniu).
Să se precizeze:
a). cum trebuie reglate zeroul şi câştigul pentru a obţine erori totale
minime în sensul celor mai mici pătrate;
b). dacă în urma acestor reglaje voltmetrul se încadrează sau nu în
limitele erorilor tolerate.
Tabelul 3.2
V etalon [V] 0,0000 1,0027 2,0055 3,0082 4,0110 5,0137
V verificat [V] 0,000 1,000 2,000 3,000 4,000 5,000

V etalon [V] 6,0141 7,0144 8,0148 9,0151 10,0155

V verificat [V] 6,000 7,000 8,000 9,000 10,000

Soluţie. a). Problema se rezolvă prin aflarea dreptei de regresie (a se

vedea paragraful 3.2), care aproximează cel mai bine - în sensul celor mai mici
pătrate - dependenţa dintre tensiunea aplicată voltmetrului de etalonat şi
tensiunea indicată de acesta.
Parametrii a şi b ai acestei drepte se calculează cu relaţiile (3.6) şi (3.7).
Pentru problema enunţată avem
• n=11 ;
• xi - valorile indicate de etalon (x1=0, x11=10,0155);
• yi - valorile indicate de voltmetrul de etalonat (y1=0, y11=10).

Se calculează sumele parţiale

 3-34

11
∑ xi = 55,115
i =1
11
∑ yi = 55
i =1
11
∑ xi yi = 385,7455
i =1
1 11 2
( ∑ xi ) = 276,1512
n i =1
11
∑ xi2 = 386,49251
i =1

Înlocuind în expresiile lui a şi b, se obţine:

385,7455 − 5 * 55,115 110,1705

a= = = 0,998452 .
386,49251 − 276,1512 110,34131

Ca urmare, ecuaţia dreptei de regresie este:

y = 0,998452 x - 0,0027.

Reglajul de zero al voltmetrului se va efectua astfel încât, conform

relaţiei (3.9), voltmetrul de etalonat să indice (pentru x1=0):

y − b 0 − (−0,0027)
y01 = 1 = ≅ 0,0027 V ≅ 0,003V .
a 0,998452

Reglajul de maxim se va efectua astfel încât pentru x=xmax adică

x=10,0155V voltmetrul de etalonat să indice, conform relaţiei (3.10):

y − b 10,000 − (−0,0027)
y011 = 11 = = 10,018208 ≅ 10,018V .
a 0,998452

b). Valorile pe care ar trebui să le indice voltmetrul de etalonat, în urma

efectuării celor două reglaje, se calculează cu relaţia (3.8) şi sunt trecute în
tabelul 3.3.
 3-35

Tabelul 3.3
V etalon [V] 0,0000 1,0027 2,0055 3,0082 4,0110 5,0137
V verificat [V] 0,003 1,0042 2,0058 3,0073 4,0089 5,0104

V etalon [V] 6,0141 7,0144 8,0148 9,0151 10,0155

V verificat [V] 6,0120 7,0135 8,0151 9,0166 10,0182

În practică, având în vedere că etalonarea se efectuează pentru valori

întregi afişate de voltmetrul de etalonat, corespondenţa care se obţine între
indicaţiile celor două aparate este redată în tabelul 3.4, împreună cu erorile
tolerate şi cu erorile reziduale (rămase după efectuarea reglajelor de zero şi de
câştig). Acest tabel se obţine uşor pe baza tabelului 3.3, admiţând că în jurul
fiecărui punct de etalonare dependenţa ieşire - intrare este un segment paralel
cu prima bisectoare. Astfel, de exemplu, valoarea indicată de etalon când
voltmetrul de etalonat indică 1,000 V se obţine scăzând din 1,0027 valoarea
0,0042 V.

Tabelul 3.4
V etalon [V] 0,0000 0,9985 1,9987 3,0006 4,0021 5,0033
V verificat [V] 0,003 1,000 2,000 3,000 4,000 5,000
∆ [mV] 3 1,5 0,3 -0,6 -2,1 -3,3
∆t [mV] +3,0 +3,2 +3,4 +3,6 +3,8 +4,0

V etalon [V] 6,0021 7,0009 7,9997 8,9985 9,9973

V verificat [V] 6,000 7,000 8,000 9,000 10,000
∆ [mV] -2,1 -0,9 0,3 1,5 2,7
∆t [mV] +4,2 +4,4 +4,6 +4,8 +5,0

Analizând datele din tabelul 3.4, se constată că în urma efectuării celor

două reglaje ca la punctul a, voltmetrul etalonat se încadrează în limitele
erorilor tolerate.

3.12.9. Un mijloc de măsurare se etalonează în raport cu un etalon de

aceeaşi precizie, pentru cinci valori ale măsurandului, uniform distribuite în
cadrul domeniului de măsurare.
Se admit următoarele ipoteze:
-atât incertitudinea etalonului cât şi cea a mijlocului de măsurare de
verificat sunt cuprinse între limitele +∆t, cu o repartiţie uniformă între aceste
limite (a se vedea şi paragraful 4.5.1);
-incertitudinea metodei de comparaţie este neglijabilă.
 3-36

Să se analizeze în ce măsură această etalonare poate fi concludentă

pentru verificarea metrologică a mijlocului de măsurare, considerând că decizia
de acceptare sau de respingere se ia pe baza diferenţei indicaţiilor celor două
mijloace de măsurare (sau, altfel spus, care este probabilitatea ca decizia luată
să fie corectă?).

Soluţie. Erorile ∆e ale etalonului şi ∆v ale mijlocului de măsurare de

verificat reprezintă variabile aleatoare cu distribuţiile rectangulare din fig. 3.17
a şi b, valabile pentru toate valorile măsurandului la care se face verificarea,
valori denumite în continuare repere.
p (∆e) q(∆v)
1 1
2∆t 2∆t

-∆t 0 +∆t ∆e -∆t 0 +∆t ∆v

a) b)

Fig. 3.17. pentru problema 3.12.9.

Diferenţa indicaţiilor celor două mijloace de măsurare este egală cu

diferenţa erorilor aferente. Prin urmare, decizia de acceptare sau de respingere
se va lua pe baza diferenţei erorilor

z=∆e-∆v (3.15)

Mărimea z este şi ea o variabilă aleatoare, a cărei densitate de

probabilitate u(z) este dată de convoluţia funcţiilor p şi q, exprimată prin
relaţia:
∞
u( z) = ∫ p(∆)q( z − ∆)d∆ (3.16)
−∞

Deoarece ∆ (notaţie comună pentru ∆e şi ∆v) poate fi cuprins între -∆t şi

+∆t, rezultă că variabila z-∆ va fi cuprinsă între z-∆t şi z+∆t.
Pentru calculul integralei (3.16) este necesar să considerăm două cazuri:
i). z≤0
Funcţiile p(∆) şi q(z-∆) sunt reprezentate în fig. 3.18 a.
 3-37

1 p (∆),q(z-∆) 1 p (∆),q(z-∆)
2∆t 2∆t

-∆t z 0 +∆t ∆ z-∆ t z 0 Z+∆ t ∆

z-∆ t Z+∆ t -∆t +∆t
a) b)

Fig. 3.18. Funcţiile p şi q pentru cele două cazuri.

Integrala (3.16) devine:

z +∆t
1 1 1 2 z + ∆ t 2∆ t + z
u( z) = ∫ ∆ ∆
d∆ = (
∆
) ∆ −∆ = (3.17)
−∆t
2 t 2 t 2 t t
4∆2t

ii). z>0
Funcţiile p şi q sunt reprezentate în fig. 3.18 b, iar integrala (3.16) devine:

∆t
1 1 1 2 ∆t 2∆ − z
u( z) = ∫ 2∆ t 2∆ t
d∆ = (
2∆ t
) ∆ z −∆ = t (3.18)
z −∆t
t
4∆2t

Pe baza relaţiilor (3.17) şi (3.18) rezultă pentru u(z) reprezentarea din

fig. 3.19, în care aria haşurată reprezintă probabilitatea ca diferenţa z să fie
cuprinsă între -∆t şi +∆t.
u(z)
1
2∆t

-2∆t -∆t 0 +∆t +2∆t z

Fig. 3.19. Reprezentarea grafică a funcţiei u(z).

Printr-un calcul simplu se ajunge la concluzia că această probabilitate este 0,75.

Prin urmare, dacă diferenţa indicaţiilor celor două mijloace de măsurare (pentru
un reper) este cuprinsă între -∆t şi +∆t, există trei şanse din patru ca eroarea
mijlocului de măsurare de verificat să fie cuprinsă în intervalul [-∆t, +∆t] şi o şansă din
patru ca eroarea să fie în afara acestui interval.
 3-38

La verificarea efectuată pentru toate cele cinci repere, pentru |z| se pot
obţine, teoretic, următoarele situaţii:
a). |z|>∆t pentru toate cele cinci repere;
b). |z|>∆t pentru patru repere şi |z|≤∆t pentru un reper;
c). |z|>∆t pentru trei repere şi |z|≤∆t pentru două repere;
d). |z|>∆t pentru două repere şi |z|≤∆t pentru trei repere;
e). |z|>∆t pentru un reper şi |z|≤∆t pentru un reper;
f). |z|≤∆t pentru toate cele cinci repere.
În situaţia f, probabilitatea P ca mijlocul de măsurare să corespundă din
punct de vedere al preciziei se obţine înmulţind probabilităţile ca |z| să fie mai
mic decât ∆t pentru toate cele cinci repere, adică:

P=(0,75)5≅0,24.

În cazul general, probabilitatea se calculează cu ajutorul legii binomiale

Px = Cnx p x (1 − p ) n − x , (3.19)

unde, pentru o astfel de aplicaţie, n este numărul de repere verificate, x -

numărul de repere la care s-a obţinut |z|≤∆t, iar p - probabilitatea ca |z|≤∆t.
Prin aplicarea relaţiei (3.19) pentru situaţiile a,...,f s-au obţinut respectiv
probabilităţile: 0,0001; 0,015; 0,09; 0,27; 0,40 şi 0,24.
Analizând rezultatele, se pot trage următoarele concluzii:
-etalonarea în raport cu un etalon de aceeaşi precizie nu este indicată în
scopul admiterii mijlocului de măsurare verificat deoarece probabilitatea
corespunzătoare este relativ mică (sub 0,5) chiar şi în cazul unui număr mare de
repere pentru care s-a obţinut |z|≤∆t;
-dacă la cel puţin jumătate din reperele verificate s-a obţinut |z|>∆t,
atunci mijlocul de măsurare se poate respinge, probabilitatea de a greşi fiind
foarte mică. Se impune totuşi o remarcă: trebuie să avem certitudinea că
etalonul este bun, pentru a şti care aparat trebuie respins.