Comentariul structural al poeziei Ghimpii scrisă de către Lucian Blaga

Conform afirmației lui Eugen Simion, ,,nici un alt mare poet interbelic n-a
avut după cel de-al doilea război mondial o influență atît de puternică asupra
generațiilor viitoare ca Lucian Blaga, deși între 1945 și 1961(anul morții), el a
publicat puțin și, în genere, scrieri nesemnificative. Tăcerea ce i-a acoperit timp de
aproape două decenii opera, a fost, în cazul lui, rodnică. Toate suferințele i-au fost
răscumpărate prin creație.
Lucian Blaga poate fi numit pe drept cuvînt un om total al culturii române,
deoarece a scris atît proză, poezie, cît și teatru. Debutează cu Poemele luminii în
1919 și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu; în1921 apare volumul
Pașii profetului. Celelalte volume sînt: Laudă somnului(1929), La cumpăna
apelor(1933), La curțile dorului(1938), Nebănuitele trepte(1943). Ca filosof se
manifestă prin volumele Trilogia culturii, Trilogia cunoașterii, Trilogia valorilor.
Poemele luminii se fac remarcate prin uriașa forță primară ce ordonează și
pune în mișcare lumile înecate în haos. Pașii profetului este un volum marcat de
tonul profund meditativ. În marea trecere se aude un strigăt insistent pentru a se
opri destrămarea, trecerea timpului. E un reproș adus oamenilor care se complac în
starea de inacțiune. Laudă somnului creează o lume de mit și legendă, din cauza că
este imposibil a rezolva drama existențială eternă a omenirii: distrugerea răului și
instaurarea binelui. La cumpăna apelor este volumul care ne vorbește despre
dispariția mișcării ca principiu al vieții. La curțile dorului este marcat de
sentimentalism, un volum în care se reconstituie atmosfera baladelor,
descîntecelor, bocetelor. Dorul este cel care ordonează toate dimensiunile.
Nebănuitele trepte ne vorbește despre sacrificiul de sine al poetului.
Scrisul blagian este marcat de expresionism, dar, după caum afirmă critica
literară românească, ceea ce practică Blaga este, de fapt, un expresionism îmblînzit,
estetizat, plasticizat.”George Gană și Ioan Mariș afirmă că expresionismul lui
Blaga este unul localizat și marcat de folclorul autohton. Unele trăsături ar fi:
fascinația cosmicului și a ilimitatului; nevoia de transcendere a fenomenelor, de
esențializare, de abstractizare; depersonalizarea; preluarea miturilor într-o manieră
proprie, chiar inventarea propriului sistem de mituri; decorsetarea de tiparele
prozodice.
Poezia Ghimpii face parte din Poemele luminii. În cadrul volumului, este
situată între poezia Izvorul nopții și Inima, două poezii marcate de trăiri profunde.
Prima pe o tonalitate mai caldă, cea de-a doua, mai rețiută. Izvorul nopții- proictată
într-un timp prezent perpetuu, Inima- ancorată într-un trecut etern.
Prima strofă este alcătuită din șase versuri, mai multe decît restul. Asta,
deoarece în cadrul ei este definită o perioadă a vieții ce pare a nu avea sfîrșit
niciodată- copilăria. Din această cauză, poetul a simțit nevoia să o avantajeze prin
dimensiuni. Cel de-al doilea stadiu al vieții este redat în cadrul a patru versuri. Pare
a fi nițel dezavantajat, dar, de fapt, poziția de mijloc a acestei strofe, o privilegiază,
o protejează, scoțînd-o în evidență. Etapa maturității este condensată în cinci
versuri, dar ea include în sinea ei celelalte două etape- copilăria și tinerețea. Astfel,
este dilatată în interior la nesfîrșit. Revenirea la ideea despre copilărie în finalul
poeziei îi conferă acesteia o structură circulară/ inelară, iar asta proiectează poezia
într-un timp gnomic, etern, care este marcat prin ciclicitate.
Cuvintele în cadrul textului sînt bine alese. În prima strofă, se folosesc
verbele la imperfect, care transpun trăirile într-un illo tempore, iar eul poetic se
întoarce mereu în acel punct de pornire universală, un timp după care tînjește
mereu. În cea de-a doua strofă se folosește perfectul compus, fapt ce ne indică
finalizarea acțiunii chiar la momentul vorbirii, deci o trăire imediată a iubirii.
Ultima strofă este cea a prezentului. Ea însumează toate cele ce-i ,,trec pe
dinainte”. Ultimul vers încheie ciclul: ,,eram copil”. Jocul cu planurile temporale
actualizează un motiv de bază în creația blagiană- fugit irreparabile tempus. Nu în
zadar, într-o altă poezie, poetul afirma: ,,Oprește, doamne, ceasornicul cu care ne
măsori destrămarea”.Trandafirii sălbatici n-au fost aleși întîmplător. Este
binecunoscut dorul ancestral al lui Lucian Blaga, dorul de a atinge uniunea cu
divinitatea, dorul de a se întoarce în spațiul sacru și, poate, sălbăticia trandafirilor îi
amintește de el, de aceea el nici nu prea ține să le rupă ghimpii. Femeia iubită este
văzută și ea ca o ,,sălbatică” și pură apariție dintr-un timp paradisiac. Deși este
plină de ghimpi, eul poetic nu-și permite s-o ,,despoaie”, fapt ce ne demonstrează
că el o venerează, dorindu-și s-o păstreze intactă și curată. Exclamația retorică: ,,O,
cîți ghimpi aveai!”, relevă entuziasmul la vederea femeii ,,pline de spini”, fapt
denotator al purității. În naivitatea sa, eul blagian așteaptă înflorirea ghimpilor.
Mutîndu-ne un pic pe axa temporală, ajungem la coordonata zilei de azi, cînd eul
poetic zîmbește. Nu spune ,,rîd”, ci anume zîmbesc, pentru că numai zîmbetul
poate reda fidel cunoașterea superioară pe care o atinge el. ,,Fuga” iremediabilă a
timpului este accentuată în ultima strofă: ,,Azi toate astea-mi trec pe dinainte”.