6 Încercările Maşinilor Asincrone

Capitolul 6 ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR ASINCRONE 279
CAPITOLUL 6
ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR ASINCRONE
Maşina asincronă prezintă o largă utilizare în acţionările electrice
datorită proprietăţilor funcţionale cât şi a celor constructive simple şi robuste.
Proprietăţile constructive ale maşinii asincrone, îi conferă acesteia o fiabilitate
ridicată cât şi o întreţinere şi exploatare uşoară şi economică. Ponderea mare a
acestui tip de maşină în acţionările electrice impune acordarea unei atenţii
deosebite performanţelor de funcţionare cât şi performanţelor energetice atât de
către producător cât şi de beneficiar. Astfel, problematica stabilirii
performanţelor maşinii asincrone are în vedere pe lângă stabilirea unor soluţii
constructive şi tehnologice corespunzătoare, acordarea unei atenţii deosebite la
verificarea şi atestarea calităţii acesteia. Acest fapt implică dezvoltarea unor
metodologii complexe de cercetare şi verificare experimentală a acestor tipuri
de maşini. Programul de încercări referitor la maşinile asincrone este alcătuit în
vederea încercării motoarelor trifazate, acesta putând fi extins într-o bună
măsură şi la motoarele cu orice număr de faze, respectiv la motoarele
monofazate sau la generatoarele asincrone.
Programul de încercări pentru maşinile asincrone
1.Verificarea tehnică generală.
2.Măsurarea rezistenţei de izolaţie între înfăşurări şi faţă de masa
maşinii, cu maşina în stare calda. Ca încercare de lot se execută cu maşina în
stare rece.
3.Determinarea rezistenţei înfăşurărilor în curent continuu, cu maşina în
stare rece. Ca încercare de lot se execută numai dacă este prevăzută în
documentele tehnice normative.
4.Determinarea raportului de transformare la motoarele asincrone cu
rotor bobinat.
5.Determinarea sensului de rotaţie. Încercarea nu se execută la
motoarele prevăzute să funcţioneze în ambele sensuri de rotaţie.
6.Încercarea de funcţionare în gol. În cadrul încercărilor de lot se
determină numai pierderile şi curentul de funcţionare în gol la tensiunea
nominală. Dacă în cadrul încercărilor de lot se fac determinări directe ale
încadrării motorului în caracteristicile impuse, se poate renunţa la încercarea de
funcţionare în gol.
280 ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR ELECTRICE
7.Încercare la scurtcircuit.
8.Determinarea raportului între curentul iniţial de pornire şi curentul
nominal, la motoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit. La motoarele cu
tensiune până la 660 V se determină suplimentar raportul între puterea aparentă
de pornire şi puterea nominală.
9.Determinarea raportului între cuplul iniţial de pornire şi cuplul
nominal, la motoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit.
10.Determinarea raportului între cuplul minim în perioada de pornire şi
cuplul nominal, la motoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit.
11.Determinarea raportului între cuplul maxim şi cuplul nominal.
12.Încercarea la încălzire.
13.Determinarea caracteristicilor de funcţionare în sarcină.
14.Încercarea la suprasarcină de cuplu.
15.Încercarea la tensiune a izolaţiei între înfăşurări şi faţă de masa
maşinii.
16.Încercarea izolaţiei între spire.
17.Verificarea comutaţiei, în cazul motoarelor cu colector, de la
funcţionarea în gol până la funcţionarea în sarcină.
18.Măsurarea nivelului de vibraţii. Ca verificare de lot, se execută prin
eşantionare; numărul de motoare supuse încercării se stabileşte în documentele
tehnice normative.
19.Măsurarea nivelului de zgomot.
20.Verificarea gradului normal de protecţie. Este suficientă verificarea
unei singure tipodimensiuni pentru toate maşinile similare din punct de vedere
al gradului normal de protecţie.
La cererea beneficiarului se efectuează şi încercarea la supraturaţie
(STAS 1893/1-87) precum şi determinarea momentului de inerţie.
6.1 PARTICULARITĂŢI LA MĂSURAREA REZISTENŢELOR
ÎNFĂŞURĂRILOR
Pentru maşinile asincrone, înfăşurarea statorică are scoase la placa de
borne începuturile şi sfârşiturile tuturor fazelor sau, în cazul conexiunii
interioare a fazelor în stea, este scos şi conductorul de nul, ceea ce face posibilă
măsurarea separată a rezistenţei fiecărei faze. Pentru motoarele asincrone,
începuturile şi sfârşiturile tuturor fazelor sunt scoase numai la cele de mare
putere sau când maşina are două tensiuni nominale (pentru a fi posibil ca
înfăşurările fazelor să fie conectate în stea sau în triunghi). Dacă maşina are o
singură tensiune nominală, de regulă conexiunea înfăşurărilor de fază se face în
interiorul maşinii, de obicei în stea şi mai rar în triunghi.
În cazul conexiunii fazelor în stea, la măsurarea rezistenţei între două
borne rezultă suma rezistenţelor a două faze înseriate (figura 6.1).
a
ra rc ra
rb
rc rb
c b
rbc=rb+rc rb (ra + rc )
rbb =
ra + rb + rc
Figura 6.1 Figura 6.2
Considerând ra, rb, rc rezistenţele celor trei faze, rezultatul măsurării
corespunde valorilor rab, rbc, rca, date de relaţiile:
rab = ra + rb
rca = rc + ra (6.1)
rbc = rb + rc
Rezolvarea acestui sistem conduce la aflarea valorilor reale ale
rezistenţelor înfăşurărilor de pe fiecare fază, astfel:
rca + rab − rbc
ra =
2
rab + rbc − rca
rb = (6.2)
2
r +r −r
rc = ca bc ba
2
Dacă rab=rbc=rca=r atunci ra=rb=rc=r/2
În cazul conexiunii fazelor în triunghi, între două borne, rezistenţa
măsurată apare ca rezultat a două ramuri în paralel; o ramură reprezentând
rezistenţa unei faze, iar cealaltă reprezntând rezistenţele a două faze înseriate
(figura 6.2). Cu aceste considerente, notând raa, rbb, rcc rezistenţele măsurate la
borne, rezultă sistemul:
1 ra (rb + rc )
raa = =
1 1 ra + rb + rc
+
ra rb + rc
1 r (r + r )
rbb = = b a c
1 1 ra + rb + rc (6.3)
+
rb ra + rc
1 rc (ra + rb )
rbb = =
1 1 ra + rb + rc
+
rc rb + ra
Rezolvând sistemul în necunoscute rezistenţele de fază ra , rb , rc ,
rezultă :
1 ⎡ 4rbb rcc ⎤
ra = ⎢ − (rbb + rcc − raa )⎥
2 ⎣ rbb + rcc − raa ⎦
1 ⎡ 4rcc raa ⎤
rb = ⎢ − (rcc + raa − rbb )⎥ (6.4)
2 ⎣ rcc + raa − rbb ⎦
1 ⎡ 4raa rbb ⎤
rc = ⎢ − (raa + rbb − rcc )⎥
2 ⎣ raa + rbb − rcc ⎦
Respectiv, dacă raa=rbb=rcc=r atunci ra=rb=rc=3/2 r.
Pentru maşinile cu două tensiuni nominale în raport 1:2 (de exemplu
3000 şi 6000 V), fiecare fază a înfăşurării se împarte în două jumătăţi,
prevăzute cu borne distincte, pentru a le putea conecta în paralel (tensiunea mai
mică) şi în serie (tensiunea mai mare). De cele mai multe ori însă numărul de
borne se reduce de la 12 la 9 (figura 6.3).
În cazul înfăşurărilor statorice ale maşinilor cu mai multe turaţii,
acestea sunt împărţite în şase părţi distincte, măsurarea rezistenţelor unor astfel
de înfăşurări (figura 6.4), se poate face distinct în trei cazuri:
1. Măsurarea rezistenţei se face între două borne vecine din schemă. În
acest caz, între punctele de conectare a aparatului de măsură, sunt conectate
două ramuri paralele una dintr-o parte a înfăşurării, iar cealaltă din cinci părţi
ale înfăşurării înseriate. Dacă cele şase părţi ale înfăşurării sunt identice,
fiecare având rezistenţa r, rezistenţa măsurată va fi dată de relaţia Rm = 5/6 r.
2. Măsurarea rezistenţei se face între două borne separate prin câte o
bornă. În acest caz, între punctele de conectare a aparatului de măsură, se află
două ramuri în paralel din care una cuprinde două părţi ale înfăşurării înseriate,
iar cealaltă patru părţi ale înfăşurării tot înseriate. Considerând rezistenţele
celor şase părţi identice şi de rezistenţă r, rezistenţa măsurată va fi dată de

relaţia: Rm = 4/3 r.
Figura 6.3
B
A 10
11
12 1 9
7 8
1 2 12
101 3 C 1
6 5
4
9 4
2
C 8 7 6 5 B 3 A
Figura 6.4
3. Măsurarea se face între două borne separate prin două borne (pe
diametru). În acest caz, între punctele de conectare a aparatului măsurat se află
două ramuri identice ale înfăşurării în paralel cuprinzând fiecare câte trei părţi
ale înfăşurării conectate în serie. Considerând, de asemenea, rezistenţa fiecărei
părţi din cele şase ale înfăşurării ca fiind r, rezistenţa măsurată va avea valoarea
dată de relaţia: rm = 3/2 r.
Dacă în fiecare din aceste cazuri se constată diferenţe mari între
măsurători, se va desface circuitul înfăşurărilor şi se vor măsura rezistenţele
fiecărei părţi separat.
Înfăşurările rotoarelor se conectează de regulă în stea, iar rezistenţele
fazelor nu trebuie să difere mult una de cealaltă.
6.2 PARTICULARITĂŢILE ÎNCERCĂRII RIGIDITĂŢII
DIELECTRICE A IZOLAŢIEI DINTRE SPIRELE ÎNFĂŞURĂRILOR
Încercarea izolaţiei dintre spirele înfăşurărilor, pentru motoarele cu
rotorul bobinat, trebuie realizată atât pentru înfăşurarea statorului cât şi pentru
înfăşurarea rotorului. Deoarece în conformitate cu standardele în vigoare

(STAS 1893-65) încercarea trebuie realizată cu rotorul în repaos şi înfăşurarea
rotorică în circuit deschis, se recomandă efectuarea ei după încercarea de
determinare a raportului de transformare. Pentru realizarea încercării, se aplică
înfăşurării de încercat o tensiune crescătoare până la valoarea de 140 % din
valoarea ei nominală şi se menţine timp de 5 minute. În timpul încercării,
trebuie acordată o mare atenţie faptului că în eventualitatea apariţiei unor
străpungeri ce pot scurtcircuita spirele înfăşurării rotorului acesta poate
demara. Rotorul mai poate demara în timpul încercării şi datorită curenţilor
turbionari dintre tolele de oţel ale miezului, slab izolate între ele, sau din
buloanele de strângere. Din aceste motive, este indicat ca în timpul încercării,
rotorul să fie calat (blocat). Încercarea izolaţiei dintre spire în cazul motoarelor
cu rotorul în scurtcircuit se referă numai la înfăşurarea statorică.
Încercarea izolaţiei dintre spirele înfăşurării statorului se realizează
punând în funcţiune motorul şi aplicând înfăşurării statorice o tensiune
progresiv crescătoare până la 130 % din valoarea nominală, ce se va menţine
timp de 5 minute.
Încercarea izolaţiei dintre spirele înfăşurărilor motoarelor asincrone
trebuie să fie realizată după încercarea la supraturaţiei, deoarece în timpul
încercării cu turaţie mărită, izolaţia înfăşurării rotorului poate fi deteriorată prin
acţiunea forţelor centrifuge.
Încercarea rigidităţii dielectrice a izolaţiei dintre spirele înfăşurărilor
motoarelor cu mai multe turaţii trebuie efectuată pentru fiecare turaţie
nominală. Aceasta se impune din faptul că la comutarea înfăşurării statorului la
alt număr de poli, menţinând diferenţa de potenţial totală, pot veni în contact
unele părţi ale înfăşurării, între care, până atunci, nu a existat nici o diferenţă
de potenţial.
6.3 PARTICULARITĂŢILE ÎNCERCĂRII LA SUPRATURAŢIE
Importanţa acestei încercări depinde de tipul motorului asincron.
Motoarele cu rotorul bobinat prezintă la părţile frontale ale înfăşurării rotorului
bandaje de sârmă care se lipesc cu cositor, ceea ce nu măreşte în mod deosebit
robusteţea mecanică a bandajului dar împiedică slăbirea şi desfacerea acestuia.
Din acest motiv, motoarele cu rotorul bobinat necesită o verificare amănunţită
a robusteţei bandajului prin încercarea la supraturaţie. Motoarele cu rotorul în
scurtcircuit nu necesită o astfel de verificare a robusteţei coliviei rotorului
decât ca încercare de tip pentru acele tipuri ale unei serii date, caracterizate
printr-o construcţie identică a coliviei rotorului, care are viteza periferică
maximă.
Motoarele cu doi poli, în special cele de mare putere, la care viteza
periferică a inelelor de scurtcircuitare este atât de mare încât cuprul nu poate
rezista la forţele centrifuge şi la care inelele sunt prevăzute cu bandaje de oţel,
trebuie încercate în mod obligatoriu la supraturaţie.
Pentru motoarele cu mai multe turaţii, încercarea la supraturaţie se va
face pentru viteza nominală cea mai mare, respectiv pentru situaţia unui număr
minim de poli. Creşterea de turaţie va fi de 20% peste cea mai mare turaţie
sincronă la frecvenţa nominală.
Motoarelor utilizate la transportat şi ridicat (macarale) sau în industria
metalurgică, li se impun condiţii deosebit de rigide privind încercarea la
supraturaţie, prevăzute în standarde (STAS 1893-65 şi STAS 3574-62). Aceste
motoare vor fi încercate la o supraturaţie ce depăşeşte cu 10 % turaţia maximă.
Deoarece turaţia maximă depăşeşte de 2,5 ori turaţia de sincronism la frecvenţă
normală, încercarea se va efectua la o turaţie de 2,75 ori mai mare decât turaţia
de sincronsim. Deoarece la coborârea greutăţilor sunt posibile creşteri foarte
mari ale turaţiei peste valoarea nominală, se impune o supradimensionare a
robusteţei la supraturaţie a acestor motoare.
Mărirea turaţiei în cadrul acestei încercări se poate realiza atât prin
creşterea frecvenţei de alimentare a motorului cât şi prin rotirea motorului de
încercat, cu ajutorul unui motor auxiliar, având o turaţie corespunzătoare.
6.4 DETERMINAREA RAPORTULUI DE TRANSFORMARE
Pentru motoarele asincrone cu rotorul bobinat, înfăşurările statorică şi
rotorică având o destinaţie precisă, raportul dintre numerele de spire sau
tensiunile de fază nominale ale acestora poate fi oarecare. De asemenea, cele
două înfăşurări diferă una de cealaltă nu numai prin numerele de spire
conectate în serie, ci şi prin factorii de bobinaj, iar în unele cazuri chiar şi prin
numărul de faze (motoare trifazate cu rotor bifazat).
Determinarea experimentală a raportului de transformare se face
aplicând tensiune înfăşurării statorului, având rotorul în circuit deschis şi
măsurându-se tensiunile dintre faze la ambele înfăşurări. Valoarea tensiunii
aplicate înfăşurării statorului este cea nominală, pentru motoarele cu tensiunea
nominală sub 500 V şi de (10-15)% din tensiunea normală pentru motoarele cu
tensiunea nominală peste 500 V. Valoarea reală a raportului de transformare se

adoptă ca fiind raportul dintre mediile aritmetice ale valorilor măsurate ale
tensiunilor la rotor respectiv stator. Este de dorit ca diferenţa dintre diferitele
valori măsurate să nu depăşească 1%. Concomitent cu încercarea pentru
determinarea raportului de transformare, se face şi verificarea de simetrie a
fazelor înfăşurărilor statorice şi rotorice. Deoarece, în ceea ce priveşte
tensiunea la bornele înfăşurării statorului, aceasta diferă de tensiunea indusă
corespunzătoare, datorată căderii de tensiune din înfăşurare creată de curentul
absorbit, valoarea raportului de transformare diferă de cea calculată din
numărul de spire şi factorul de bobinaj. Astfel, valoarea determinată prin
această încercare a raportului de transformare K’T este mai mare decât valoarea
obţinută din calcul KT. Pentru o verificare mai precisă a valorii calculate pentru
raportul de transformare, se repetă încercarea având înfăşurarea statorică în
circuit deschis şi alimentând înfăşurarea rotorică cu o tensiune reprezentând o
aceeaşi fracţiune din tensiunea nominală rotorică ca şi cea de la alimentarea
înfăşurării statorului, obţinându-se în acest caz o valoare micşorată K"T a
raportului de transformare al maşinii. Ca valoare determinată a raportului de
transformare, se va considera media aritmetică sau geometrică a celor două
măsurări, valoare mult mai apropiată de cea obţinută prin calcul:
K T' + K T''
KT = = K T' ⋅ K T'' (6.5)
2
Limitarea erorilor metodei, poate fi realizată determinând raportul de
transformare ca raportul tensiunilor induse pe fază din stator şi rotor utilizând
metoda Profesor V. Nedelcu. Cu rotorul deschis, se alimentează o singură fază
a statorului de la o sursă de curent alternativ, celelalte faze fiind deconectate
(de exemplu, faza A din figura 6.5). Se măsoară cu un voltmetru tensiunea
electromotoare la bornele libere ale fazelor statorului EB şi Ec. Considerând
maşina simetrică din punct de vedere electric şi magnetic, tensiunile EB şi Ec
pot fi exprimate în funcţie de tensiunea EA , indusă de fluxul util în faza A, cu
relaţia:
2π 1
E B = EC = E A cos = EA (6.6)
3 2
Astfel, măsurându-se tensiunea indusă în înfăşurarea fazei alimentate,
se verifică simetria constructivă a maşinii prin egalitatea EB=EC.
Pentru determinarea raportului de transformare, este necesar să se
cunoască tensiunea maximă indusă într-o fază a rotorului
b
A I0
B
X
EB y UA
Y
z a
x
Z U0
c
C
Conectând un voltmetru la două borne oarecare ale rotorului (de
exemplu a, c) şi rotind manual rotorul, se constată că tensiunea indicată de
voltmetru variază între zero şi o valoare maximă. Valoarea maximă corespunde
poziţiei rotorului în care înfăşurările a şi c, la bornele cărora este conectat
voltmetrul, îmbrăţişează un flux magnetic util maxim, în timp ce înfăşurarea b
nu este îmbrăţişată de flux magnetic. Această situaţie corespunde cazului în
care axele geometrice ale înfăşurărilor rotorică b şi statorică A sunt
perpendiculare, iar axele celorlalte înfăşurări orientate la un unghi de π/6
radiani electrici. Tensiunea indusă e, măsurată la bornele ac, va reprezenta
suma geometrică a tensiunilor e’a şi e’c Notând cu ea şi ec tensiunile induse în
fazele a şi c, când axele geometrice ale acestora coincid cu axa geometrică a
fazei statorice inductoare A, între valorile efective ale acestor tensiuni pot fi
scrise relaţiile:
π 3
E a' = E c' = E cos = E (6.7)
6 2
unde: Ea=Ec=E, respectiv Eac =E'a+ E'c= 3 E
6.5 STUDIUL REGIMULUI DE FUNCŢIONARE ÎN GOL A MAŞINII
ASINCRONE
6.5.1 Funcţionarea în gol ca motor

Regimul de funcţionare în gol ca motor a maşinii asincrone corespunde
situaţiei în care înfăşurarea statorului este conectată la un sistem simetric de
tensiuni iar înfăşurarea rotorică închisă pe ea însăşi, cuplul la arbore nul şi
turaţia rotorului apropiată de cea de sincronism. Încercarea de mers în gol a
motorului asincron poate fi realizată printr-o singură metodă, prin conectarea

motorului la o sursă de tensiune reglabilă şi frecvenţă nominală. Încercarea de
mers în gol trebuie precedată de încălzirea lagărelor printr-un rodaj în gol la
tensiunea nominală, conform STAS 7246-82. Determinarea caracteristicii de
mers în gol se efectuează prin reducerea treptată a valorii tensiunii aplicate
statorului, începând de la o valoare maximă de 130% din valoarea tensiunii
nominale, până la o valoare minim posibilă. Pentru motoarele cu saturaţie
puternică a circuitului magnetic, tensiunea maximă pentru această încercare
poate fi redusă până la 110% din valoarea nominală. Limita inferioară a valorii
tensiunii de încercare este dată de momentul în care cu scăderea valorii
tensiunii începe să crească curentul în înfăşurările statorului şi rotorului. În
timpul încercării, se măsoară tensiunea şi curentul absorbit de stator, trasându-
se caracteristica Io= f ( U o ), (figura 6.6).
Corectitudinea rezultatelor încercării depinde de calitatea tensiunii
aplicate înfăşurării statorului, respectiv: simetria tensiunilor de linie, forma
sinusoidală a curbei de tensiune şi stabilitatea frecvenţei.
Nesimetria tensiunilor duce la inegalitatea curenţilor de linie şi la
creşterea pierderilor la mers în gol. Inegalitatea curenţilor este un indiciu al
nesimetriei, deoarece inegalitatea curenţilor creşte mai repede decât
inegalitatea tensiunilor care a cauzat-o. Nesimetria curenţilor se poate produce
şi din cauze interne ale motorului: numere de spire diferite pe faze, întrefier
neuniform între stator şi rotor, etc.
De regulă, la încercarea motoarelor de mică putere, când limita de
măsurat a aparatelor este sub 5A, este absolut necesară măsurarea curentului în
toate cele trei faze şi folosirea a trei wattmetre identice, chiar şi la încercările
de control. Se va acorda o atenţie deosebită alegerii sursei pentru a nu exista
armonici superioare în curba tensiunii, fapt ce ar duce la creşterea simţitoare a
pierderilor. Variaţia frecvenţei trebuie să nu depăşească limitele admisibile la
sistemele energetice de mare putere. Totuşi oscilaţiile rapide de frecvenţă
produc oscilaţii ale acelor indicatoare ale aparatelor de măsurat, în special ale
wattmetrelor. Măsurarea puterii absorbite la mersul în gol realizându-se la un
factor de putere foarte mic, este necesară pentru controlul corectitudinii
măsurătorilor şi compararea valorii factorului de putere obţinut ca raportul
dintre puterea activă măsurată cu wattmetrul şi puterea aparentă calculată cu
indicaţiile voltmetrelor şi ampermetrelor, cu valorile obţinute din raportul
indicaţiilor wattmetrelor.
În urma încercării de mers în gol rezultă următoarele rezultate:

tensiunea reală de linie la mersul în gol; puterea absorbită la mersul în gol;
factorul de putere; pierderile în înfăşurările statorului; suma pierderilor în fier
şi a celor mecanice; curentul real de linie la mersul în gol.
1. Tensiunea reală de linie la mersul în gol Uo, se adoptă ca fiind
media aritmetică a trei valori măsurate. În cazul în care frecvenţa în momentul
citirii diferă de valoarea nominală, tensiunea de mers în gol se va raporta la
frecvenţa nominală, cu relaţia:
f
U 0' = N ⋅ U 0 (6.8)
f
2. Puterea absorbită la mersul în gol Po, se adoptă ca fiind puterea P
măsurată, obţinută ca suma algebrică a indicaţiilor celor două wattmetre din
care se scade suma pierderilor din toate aparatele.
3. Factorul de putere cosφo, se determină analitic cu relaţia:
P
cosϕ 0 = (6.9)
3U 0 I 0
sau din raportul indicaţiilor celor două wattmetre.
4. Pierderile în cuprul statorului pCul, se calculează corespunzător
conexiunii fazelor şi anume:
- pentru conexiunea în stea: pCul = 3I 02 R0 [W]
- pentru conexiunea în triunghi: pCul = I 02 R0 [W]
unde: Ro - reprezintă rezistenţa unei faze la temperatura de încercare
(măsurată imediat după terminarea încercării). În cazul în care curentul de mers
în gol depăşeşte 70% din curentul nominal la tensiunea nominală, măsurarea
rezistenţei se va face după fiecare citire.
5. Suma pierderilor în fier şi a pierderilor mecanice, pFe+pmec, se
obţine din puterea absorbită la mersul în gol Po, din care se scad pierderile în
cuprul statorului. Separarea pierderilor mecanice se face ca şi pentru încercarea
de mers în gol a celorlalte tipuri de motoare, prin trasarea caracteristicii sumei
pierderilor în funcţie de pătratul tensiunii pFe+pmec=f(U2), şi prin extrapolarea
porţiunii liniare până la intersecţia cu axa ordonatelor. Ordonata punctului de
intersecţie a curbei extrapolate reprezintă pierderile mecanice (figura 6.7).
În cazul în care încercarea s-a făcut la o altă frecvenţă decât cea
nominală, pierderile în fier şi pierderile mecanice vor fi recalculate cu relaţiile:
3
⎛ f ⎞2
p '
Fe = ⎜⎜ N ⎟⎟ p Fe
⎝ f ⎠
2
(6.10)
⎛f ⎞
p ,
mec = ⎜⎜ N ⎟⎟ p mec
⎝ f ⎠
P0[%] I0[%]
cosφ0
I0
6 0,6 60
P0
pmec+pFe=f(U02)
5 0,5 50
cosφ0
4 0,4 40
3 0,3 30
pmec+pFe pmec+pFe=f(U0)
2 0,2 20
pmec 1 0,1 10
U02 0 20 40 60 80 100 120 U0[%]

0,5 1,0 U02[%]
6. Curentul real de linie la mersul în gol Io, se adoptă ca medie
aritmetică a trei valori măsurate. Componenta de magnetizare Iµ a acestuia
reprezintă partea pur reactivă, dată de relaţia:
I µ = I 0 sin ϕ 0 (6.11)
Valorile pentru sinφo se determină ca şi valorile lui cosφo, fie prin
calcul în baza indicaţiilor aparatelor de măsurat, fie pe baza raportului
indicaţiilor wattmetrelor.
3U 02 I 02 − P 2
sin ϕ 0 = 1 − cos 2 ϕ 0 = (6.12)
3U 0 I 0
Reprezentarea grafică a rezultatelor încercării la mers în gol reprezintă
trasarea în funcţie de tensiunea de mers în gol Uo (sau U'o) a următoarelor
mărimi: curentul de mers în gol Io, pierderile la mersul în gol Po, (sau P'o) şi
factorul de putere cosφo, este dată în figura 6.8.
Pentru motoarele cu mai multe turaţii, încercarea de mers în gol trebuie
efectuată pentru fiecare din viteze, începându-se cu viteza cea mai mare, fapt
ce va permite ca trecerea la turaţii mai mici să nu producă o încălzire

suplimentară a lagărelor.
6.6 STUDIUL REGIMULUI DE FUNCŢIONARE ÎN SCURTCIRCUIT
A MOTORULUI ASINCRON
Regimul de scurtcircuit pentru motorul asincron este obţinut prin
alimentarea înfăşurării statorului având rotorul calat. Acest regim reproduce
condiţiile iniţiale de pornire ale motorului, motiv pentru care permite
determinarea unor mărimi caracteristice cum ar fi: curentul şi cuplul iniţial de
pornire. Pentru realizarea încercării, se calează rotorul şi se aplică înfăşurării
statorului un sistem simetric de tensiunii de valoare UN ± 10%, la motoarele cu
puteri sub 100 kW şi o valoare aleasă astfel încât, curentul din circuit să fie de
(2,5-3,5)IN, la motoarele de puteri peste 100 kW. Pentru evitarea încălzirii
excesive a înfăşurărilor, timpul de aplicare a tensiunii trebuie să fie de ordinul a
10 s (suficient pentru citirea aparatelor). Pentru motoarele cu mai multe viteze,
încercarea la scurtcircuit se va efectua pentru fiecare conexiune a înfăşurării
statorului, corespunzător fiecărei turaţii nominale. De regulă, motoarele de
putere mare şi mijlocie cu rotorul bobinat nu pornesc la curentul de scurtcircuit
egal cu cel nominal, motiv pentru care nu sunt necesare măsuri speciale de
frânare. Motoarele cu rotorul în scurtcircuit, având caracteristici de pornire
îmbunătăţite (bare înalte, dublă colivie) şi prezentând un cuplu important chiar
la valori reduse ale curentului absorbit, necesită dispozitive speciale de frânare.
Pentru motoarele de puteri până la 100 kW, cuplul de pornire trebuie
măsurat direct cu ajutorul unui dinamometru sau balanţă. Deoarece cuplul
dezvoltat de motorul asincron la scurtcircuit depinde de poziţia rotorului faţă
de stator, valoarea acestuia variind între două limite, maximă şi minimă, se va
adopta ca valoare corectă, valoarea minimă din cele măsurate. Poziţia rotorului
corespunzătoare acestei valori trebuie determinată în paralel, aplicând la stator
o tensiune foarte redusă. Determinarea astfel a cuplului iniţial poate fi făcută
numai în cazul motoarelor de încercat având lagăre pe rulmenţi. De asemenea,
este necesar ca înainte de calare (blocare) să fie verificat sensul de rotaţie,
pentru a nu provoca accidente în momentul pornirii, prin ruperea dispozitivului
de frânare, în cazul unui sens de rotaţie necorespunzător. Deşi, în cazul acestui
regim, distribuţia curenţilor pe faze nu depinde esenţial de asimetria
tensiunilor, totuşi este de preferat verificarea acesteia.
În urma încercării de scurtcircuit rezultă următoarele date:
1. Tensiunea reală de linie la scurtcircuit Usc, adoptată ca fiind

indicaţia voltmetrului în momentul citirii celorlalte aparate sau media
aritmetică a indicaţiilor voltmetrelor.
2. Curentul real de linie la scurtcircuit Isc, se adoptă ca media
aritmetică a trei valori măsurate.
3. Puterea absorbită (de alimentare) la scurtcircuit Psc, se adoptă ca
suma algebrică a indicaţiilor celor două wattmetre.
4. Factorul de putere, se va determina ca şi la încercarea de mers în
gol prin două moduri, cu relaţia:
Psc
cos ϕ sc = (6.13)
3U sc I sc
sau din raportul indicaţiilor wattmetrelor. Factorul de putere, cosφsc, depinde
puţin de tensiune în afara părţii iniţiale a caracteristicii, când creşte rapid cu
tensiunea.
5. Pierderile din înfăşurarea statorului pCul, vor fi calculate în funcţie
de conexiunea fazelor statorului astfel:
- pentru conexiunea stea: pCul= 3I2sc Rθ [W];
- pentru conexiunea triunghi: pCul = I2scRθ [W],
unde: Rθ - reprezintă rezistenţa unei faze a statorului la temperatura din
momentul citirii.
6. Pierderile din înfăşurarea rotorului pCu2, rezultă din puterea
absorbită de motor din reţeaua de alimentare după scăderea pierderilor în
cuprul statorului pCu1 şi a pierderilor în fier pFe, determinate din încercarea de
mers în gol la tensiunea Usc.
pCu 2 = Psc − pCu1 − p Fe (6.14)
Deoarece cuplul dezvoltat este proporţional cu pierderile în înfăşurarea
rotorului acesta poate fi exprimat în unităţi de putere, aşa numiţii waţi sau
kilowaţi sincroni. Transformarea în unităţi mecanice a cuplului se face cu
relaţia:
975 pCu 2 p ⋅ pCu 2
M sc = = 16 ,25 [Kg·f·m] (6.15)
n0 f
unde: pCu2 [kW], no viteza de sincronism [rot/min], f- frecvenţa [Hz], p-
numărul de perechi de poli.
Prelucrarea rezultatelor încercării la scurtcircuit conduce la
reprezentarea grafică în funcţie de tensiunea de scurtcircuit a puterii absorbite
Psc, a curentului de scurtcircuit Isc, a factorului de putere cosφsc, a cuplului Msc

sau a pierderilor din înfăşurarea rotorului pCu2 (figura 6.9).
Psc Isc[%]
cosϕsc
Isc 1,0 500 Isc
0,8 400 Psc
0,6 300
cosϕsc
0,4 200
Usc
0,2 100 PCu2
0
∆Usc UN
0 20 40 60 80 Usc[%]
Caracteristica de scurtcircuit, reprezentând dependenţa dintre curentul
de scurtcircuit şi tensiunea aplicată (figura 6.10), reprezintă, practic, o dreaptă
ce porneşte din origine. Pentru încercările la scurtcircuit cu tensiuni sub
valoarea nominală, se vor introduce corecţii pentru determinarea curentului de
scurtcircuit la tensiunea nominală. Astfel, se trasează tangenta la caracteristica
de scurtcircuit şi se determină pe axa absciselor mărimea ∆Usc.
Valoarea curentului de scurtcircuit Isc, la tensiunea nominală UN, se va
determina cu relaţia:
U − ∆U sc
I scN = N ⋅ I sc (6.16)
U sc − ∆U sc
unde: Usc şi Isc - sunt valorile maxime ale tensiunii şi curentului în
timpul încercării.
Raportul dintre Isc şi IN (Isc /IN) poartă denumirea de multiplu al
curentului iniţial de pornire, iar valorile maxime admisibile ale acestui raport,
pentru motoarele cu rotorul în scurtcircuit, sunt stabilite prin standardele sau
normele specializate pe produse. Raportul dintre Msc şi MN (Msc / MN) poartă
denumirea de multiplu al cuplului de pornire iniţial. Cele două rapoarte pot fi
determinate direct prin încercarea la scurtcircuit când scurtcircuitul este produs
la tensiunea nominală. În caz contrar, cuplul de pornire iniţial se determină prin
recalculare cu relaţia:
2
⎛I ⎞
M scin = ⎜⎜ scin ⎟⎟ M sc (6.17)
⎝ I sc ⎠
De regulă, pentru încercările de control nu se determină caracteristica
de scurtcircuit ci se măsoară curentul şi pierderile la scurtcircuit la tensiunea
aplicată. Pentru motoarele cu mai multe turaţii, determinarea caracteristicii de
scurtcircuit în cadrul încercărilor de tip sau măsurarea curentului şi a
pierderilor de scurtcircuit în cadrul încercărilor de control se efectuează pentru
toate turaţiile.
6.7 DETERMINAREA CARACTERISTICILOR DE FUNCŢIONARE
A MAŞINILOR ASINCRONE PRIN METODE DIRECTE
Caracteristicile de funcţionare ale motorului asincron reprezintă
dependenţa dintre puterea cedată şi o serie de mărimi caracteristice cum ar fi:
puterea absorbită; curentul; alunecarea; randamentul şi factorul de putere la
tensiune aplicată constantă şi frecvenţă constantă. Încercarea pentru
determinarea caracteristicilor trebuie începută de la o suprasarcină de curent de
50%. În conformitate cu STAS 1893-65, motoarele trebuie să suporte această
suprasarcină în stare caldă timp de 2 minute, adică un interval de timp suficient
pentru efectuarea măsurătorilor, inclusiv a alunecării. Deoarece o astfel de
suprasarcină nu poate fi realizată la tensiunea nominală, ea va fi făcută la o
tensiune redusă, evitându-se limita opririi motorului.
Determinarea caracteristicilor se efectuează cu maşina în stare caldă,
imediat după încercarea la încălzire, iar dacă nu este posibil, se va încălzi în
prealabil motorul la o sarcină apropiată de cea nominală pentru ca temperatura
înfăşurărilor statorului şi rotorului să se stabilizeze. Astfel, este raţional a se
face încercarea plecând de la sarcini mai mari spre sarcini mai mici, prin
realizarea succesivă a diferitelor sarcini în limite de la suprasarcină de
minimum 10% peste cea nominală până la mersul în gol.
Rezultatele încercării de determinare prin metoda directă a
caracteristicilor de funcţionare vor fi prelucrate şi interpretate după cum
urmează:
1. Tensiunea de linie U aplicată, se adoptă ca media aritmetică celor
trei valori măsurate.
2. Curentul de linie I al reţelei de alimentare, absorbit de motor, va fi
dat de asemenea, de media aritmetică a celor trei valori măsurate.
3. Puterea absorbită sau consumată P1, va fi puterea măsurată,

obţinută ca suma algebrică a indicaţiilor a două wattmette din care se va scădea
dacă este necesar, suma pierderilor tuturor aparatelor.
4. Factorul de putere cosφ, determinat de asemenea, cu relaţia:
P
cos ϕ = (6.18)
3U ⋅ I
sau din raportul indicaţiilor celor două wattmetre;
6. Pierderile din înfăşurarea statorului pCu1, se determină ca şi la
încercările de mers în gol şi scurtcircuit, utilizând rezistenţele de fază Rθ pentru
cele două conexiuni ale fazelor şi anume:
- pentru conexiunea stea: pCu1 = 3I sc2 Rθ [W]
- pentru conexiunea triunghi: pCu1 = I sc2 Rθ [W]
Pentru Rθ se va considera rezistenţa de fază recalculată la temperatura
convenţională în conformitate cu clasa de izolaţie a înfăşurării;
7. Pierderile în fier pFe, fiind constante, se vor considera cele
determinate la încercarea de mers în gol;
8. Puterea electromagnetică Pem, reprezintă puterea transmisă de
câmpul învârtitor de la stator la rotor şi se determină prin calcul ca fiind
diferenţa dintre puterea absorbită şi pierderile din stator:
Pem = P1 − pCu1 − p Fe [W] (6.19)
9. Pierderile în înfăşurarea rotorului, se vor determina ca produsul
dintre alunecarea s şi puterea electromagnetică Pem:
Pem ⋅ s
p Cu 2 = (6.20)
100
10. Pierderile mecanice pmec, fiind constante, se vor considera cele
determinate din încercarea de mers în gol;
11. Pierderile suplimentare ps, vor fi determinate conform STAS
1893-65, la puterea nominală (se adoptă ca fiind 0,5% din puterea absorbită).
12. Puterea utilă sau cedată P2, se determină ca diferenţa dintre
puterea absorbită şi suma tuturor pierderilor menţionate:
P2 = P1 − pCu1 − pCu 2 − p mec − p s [W] (6.21)
Randamentul η se calculează în baza definiţiei, în procente, cu relaţia:
⎛
η = ⎜⎜1 −
∑ p ⎞⎟100 [%] (6.22)
⎝ P1 ⎟⎠
Cu aceste date, vor fi trasate caracteristicile de funcţionare în sarcină

(figura 6.11). Deoarece precizia determinării alunecării este relativ redusă, se
recomandă verificarea corectitudinii determinării alunecării prin construirea
curbei de variaţie a valorilor măsurate ale acesteia, în funcţie de curentul
absorbit (figura 6.12). Astfel, valorile alunecării ce se abat mult de la această
curbă pot fi corectate în baza acestei construcţii. Adeseori, pentru verificarea
alegerii corecte a datelor de calcul ale maşinii, este necesară determinarea
caracteristicilor de funcţionare şi la alte tensiuni decât valoarea nominală, atât
pentru valori mai mari cât şi pentru valori mai mici faţă de aceasta. Valorile
mărimilor principale, corespunzătoare puterii nominale, se vor alege din aceste
caracteristici şi se reprezintă în funcţie de tensiune (figura 6.13). Astfel de
curbe (în primul rând randament şi factor de putere), poartă denumirea generală
de curbe de tensiune.
P1 , I
s[%] η[%]
cosφ
6 120 P1
1
5 1,0 100
cosφ
4 0,8 80
s
3 0,6 60
η
2 0,4 40
1 0,2 20
0 20 40 60 80 100 120 P2[%]

Figura 6.11
cosϕ
s[%]
η
cosϕ
6 0,88 η
4 0,86
2 0,84
0 40 80 120 I[%] 90 95 100 105 U[%]

Figura.6.12 Figura.6.13
Verificarea valorilor garantate ale η, cosφ şi s se va realiza, pentru

motoarele cu puteri de până la 100 kW, prin determinare grafică din
caracteristicile de funcţionare. Pentru motoarele de puteri mai mari, când
determinarea caracteristicilor de funcţionare în sarcină necesită prezenţa unui
echipament de mare putere, se va admite verificarea valorilor garantate pentru
η, cos şi s, cu ajutorul metodei indirecte, utilizând diagrama cercului.
6.8 DETERMINAREA CARACTERISTICILOR DE FUNCŢIONARE
A MAŞINILOR ASINCRONE PRIN METODE INDIRECTE
Determinarea directă a caracteristicilor motorului asincron, prin
încercarea lui în sarcină, necesită un aparataj corespunzător şi este însoţită de
pierderi de energie, care, la motoarele de mare putere, ating valori importante.
De asemenea, determinarea caracteristicilor prin calcul, cu prilejul proiectării
maşinii, prezintă dificultăţi considerabile. Din aceste cauze, de cele mai multe
ori, caracteristicile maşinii asincrone se determină prin metoda indirectă a
predeterminării caracteristicilor cu ajutorul aşa numitei diagrame a cercului.
Parametrii cu ajutorul cărora putem construi diagrama cercului se deduc pe
cale analitică atunci când se proiectează maşina, sau se determină la platforma
de încercare, în cazul maşinii gata construite, supunând motorul unei încercări
de mers în gol şi unei încercări de scurtcircuit. Diagrama cercului permite
determinarea tuturor caracteristicilor de funcţionare ale maşinii asincrone,
oferind posibilitatea evidenţierii anumitor proprietăţi.
Demonstraţia diagramei cercului Diagrama cercului reprezintă locul
geometric al vârfului fazorului curentului I1, absorbit de maşina asincronă,
alimentată la tensiunea constanta U1, în cazul variaţiei alunecării s, în limitele
( - ∞ , +∞ ). Considerând schema electrică echivalentă pe fază (figura 6.14.a),
expresia curentului I1 are următoarea forma:
'
Z0 + Z2
I1 = U1 (6.23)
Z 1 Z 0 + Z 2 (Z 0 + Z 1 )
'
Impedanţele Z1=R1+j·X1 şi Zm=Rm+j·Xm fiind practic constante, iar

impedanţa Z'2 =R'2/s+j·X’2 fiind variabilă cu alunecarea, expresia curentului
poate fi pusă sub forma:
A+ B⋅s
I1 = U1 (6.24)
C + D⋅s
expresie ce reprezintă ecuaţia cercului curentului I1. Această metodă analitică

de determinare a diagramei cercului este foarte exactă dar laborioasă,
complicată şi lipsită de claritate în ceea ce priveşte urmărirea fenomenului
fizic. R’2/s R’2/s
R1 X1 R1 X1
I1 I0 I’1 I1 R1 X1 I”2
Rm I’0
U1 -E1=-E2 X’2 U1 Rm Xm X’2
Xm
a. b.
Figura 6.14
Diagrama cercului simplificată Se consideră schema electrică
echivalentă (figura 6.14.b), în care se consideră C1=l+Z1/Zm≈C1≈1, care
constituie schema echivalentă practică. Această schemă dispune de două
circuite independente, în derivaţie şi alimentate cu tensiunea U1 a reţelei.
Datorita simplificării introduse, ecuaţia curenţilor devine:
' "
I1 = I 0 + I 2 (6.25)
unde:
' U1
I0 = (6.25’)
Z1 + Z m
este curentul de mers în gol şi
" U1 U1
I2 = =
⎛ " 1− s ⎞ '
Z1 + Z 2 (6.25’’)
Z 1 + ⎜ Z 2 + R2' ⎟
⎝ s ⎠
reprezintă curentul rotoric de sarcină.
Locul geometric al curentului I1 se poate obţine prin alăturarea
diagramelor curenţilor săi componenţi I'o din circuitul de magnetizare şi a
curentului I"2, din circuitul de lucru al schemei echivalente practice.
Diagrama curentului I'0 Considerând ca singură variabilă alunecarea
s, curentul de mers în gol este constant:
' U1
I0 = = const. (6.26)
Z1 + Z m
Puterea activa Po', datorată curentului Io', se disipă prin efect Joule pe
rezistenţa R1 (pjo=m1·R1·Io’2) şi prin pierderile în fier (pFe=m1·Rm·Io'2). Această
putere, descrisă de relaţia:
P0' = m1U 1 I 0' cos ϕ 0' = m1 R1 I 0' 2 + m1 Rm I 0'2 (6.27)
este constantă, respectiv factorul de putere va fi de asemenea constant:
P0'
cos ϕ 0' = = const.
m1U 1 I 0'
unde: m1 - numărul de faze; U1 - tensiunea de alimentare de fază,
constantă. De regulă, coscφ'o<0,12 astfel încât unghiul (φ'o se apropie de 90°.
Vectorul Io' este constant ca modul şi ca argument la variaţia alunecării s şi îi
corespunde diagrama fazorială din figura 6.15. Acest curent se obţine în urma
încercării de mers în gol prin aducerea rotorului la viteza de sincronism (n=n1).
în această situaţie, alunecarea s este nulă (s=0) raportul R2'/s→∞ şi respectiv
I"2=0.
Diagrama curentului I2” Valoarea efectivă a curentului I”2 este:
U1 U
I 2" = = 1
⎛
2 Z
R2' ⎞ (6.28)
⎜⎜ R1 + ⎟⎟ + (X 1 + X 2 )
' 2
⎝ s ⎠
unde: Z - reprezintă impedanţa prin care circulă I2".
Considerând defazajul dintre U1 şi I2", introdus de impedanţa Z, ca
fiind:
X 1 + X 2'
ϕ = arctg
R' (6.29)
R1 + 2
s
expresia curentului I2” devine:
U1
I 2" = sin ϕ (6.30)
X 1 + X 2'
în care defazajul φ variază cu alunecarea.
Raportul U1/(X1+X2) fiind constant, expresia lui I2" reprezintă în
coordonate polare ecuaţia unui cerc de diametru D = U1/X1+X2). Construind
acest cerc (figura 6.16), cu diametrul perpendicular pe U1, relaţia:
I 2" = D ⋅ sin ϕ (6.31)
este satisfăcută pentru orice valoare a alunecării s, curentul I2" variind ca
mărime odată cu aceasta, de la zero până la valoarea:
U1
I 2'' = (6.32)
X 1 + X 2'
Astfel, cercul cu acest diametru reprezintă locul geometric al punctelor
descrise de vârful vectorului I2” când alunecarea maşinii asincrone se modifică.
U1 U1 A
φ′0 ϕsc
φ
A1 (s=1)
φ0
A’0
A∞(±∞)
A ′0
(s=0) U C1 x
I′0 x1+x’2
O1
Figura 6.15 Figura. 6.16
Pentru o valoare arbitrară a alunecării s, se obţine, de exemplu, punctul

de funcţionare A, iar curentul I2” va fi:
I 2" = A0' A
Diagrama curentului I1
Considerând relaţia I1 = I'0 + I"2, rezultă că locul geometric al
curentului I1 se obţine prin suprapunerea diagramelor din figurile 6.15 şi 6.16.
În figura 6.17, este reprezentat locul geometric al curentului statoric I1, la
funcţionarea în sarcină la variaţia alunecării, evidenţiindu-se astfel, regimurile
de funcţionare:
1. Funcţionarea maşinii asincrone în regim de motor corespunde
unei variaţii a alunecării de la s=0 la s=+1.
- Alunecării s=0 îi corespunde turaţia de sincronism a rotorului (n=n1)
când I"2=0. Această situaţie este determinată pe cerc prin punctul de
funcţionare A'0 numit şi punctul funcţionării în sincronism a maşinii.
- Alunecării s=l îi corespunde regimul de scurtcircuit al maşinii.
Punctul de funcţionare A1 poate fi determinat atât analitic, prin unghiul:
X + X2
ϕ sc = arctg 1 (6.33)
R1 + R2'
cât şi din datele unei încercări în scurtcircuit a maşinii.
U1 U1
A A
A1 A1
′′ ′′
I 2 I 2 A∞
φ1 I1 A∞ I1 C
ϕ’0 α C
C C1
′ A ′0 C1 ′ A ′0
I0 I0
O1 x O1 x

Regimului de funcţionare ca motor al maşinii asincrone îi va
corespunde porţiunea A'0 A1 a diagramei cercului.
2. Funcţionarea maşinii asincrone în regim de generator corespunde
unei variaţii a alunecării între s=0 si s→ ∞. Pentru s=0 îi corespunde pe
diagramă punctul de funcţionare A'o. Pentru s→-∞ obţinem R'2/s=0, respectiv
poziţia punctului de funcţionare pe diagramă, notată cu A∞ este fixată
de unghiul corespunzător:
X 1 + X 2'
ϕ ∞ = arctg (6.34)
R1
Regimului de funcţionare ca generator îi va corespunde porţiunea
A'OCA∞ a diagramei cercului.
3. Regimul de frână electromagnetică, corespunde unei variaţii a
alunecării de la s=l până la s→∞ respectiv, porţiunea din diagrama cercului
cuprinsă între A1 şi A∞. La construirea diagramelor prescrise de standard, se
aplică metoda de determinare a poziţiei centrului cercului curentului propusă
de M.P. Kostenko. Astfel, diametrul cercului este rotit fată de vârful vectorului
curentului de mers în gol I'o, în sens antiorar, cu un unghi α, ce depinde,
considerând tensiunea U1 constantă, numai de curentul de mers în gol Io şi de
rezistenţa înfăşurării statorului R1 (figura 6.18):
2 I 0 R1
sin α = (6.35)
U nf
Deoarece punctul de funcţionare la mersul în gol este comun pentru
toate cercurile cuprinse în diagramă, centrele acestora se vor afla pe una şi
aceeaşi dreaptă.
Pentru motoarele asincrone de mare putere, datorită valorilor reduse ale

curentului de mers în gol I0 şi ale rezistenţei înfăşurării statorului R1 unghiul α
este neglijabil. Astfel, tocmai pentru motoarele de mare putere, pentru care
standardul permite verificarea valorilor garantate a mărimilor caracteristice cu
ajutorul diagramei cercului (puteri peste 100 kW), influenţa unghiului a asupra
preciziei construcţiei este foarte mică.
Construirea experimentală a diagramei cercului
Premisele de plecare în construirea diagramei cercului au considerat
motorul asincron ca un transformator având toţi parametrii constanţi şi care nu
depind de regimul de funcţionare. Excepţie face rezistenţa circuitului secundar
(rotoric) prin modificarea căreia se determină regimul de funcţionare la
tensiune primară constantă, aplicată circuitului primar (statoric). în aceste
condiţii, locul geometric descris de vârfurile vectorului curentului absorbit de
motor I1 pentru diferite regimuri de funcţionare, reprezintă un cerc. în realitate
însă, nici unul dintre parametrii motorului asincron nu este constant.
Rezistenţele înfăşurărilor pot varia în limite importante, datorită încălzirii
conductoarelor. Rezistenţa înfăşurării rotorice este străbătută de un curent
sinusoidal de frecvenţă diferită, dată de valoarea alunecării, făcând ca la
alunecări mari, deci frecvenţe ridicate, neuniformitatea densităţii de curent să
crească, apărând modificări importante ale rezistenţei. Modificarea stării de
saturaţie a circuitului magnetic (de la pornire s=l la mers sincron s=0,
amplitudinea inducţiei magnetice rezultante creşte de aproximativ două ori)
afectează sensibil valoarea reactanţei de magnetizare şi o dată cu aceasta şi pe
cea a rezistenţei corespunzătoare pierderilor în fier. Dar cea mai mare influenţă
asupra preciziei diagramei cercului o au reactanţele de dispersie. La alunecări
mari, curenţii având valori importante, cresc în mod corespunzător câmpurile
de dispersie.
Diagrama reală de funcţionare a motorului asincron, pe intervalul de la
mers în gol până la regimul de scurtcircuit, diferă de un cerc. Astfel: în
domeniul alunecărilor mici, locul geometric se poate aproxima printr-un cerc
de diametru A'oD, iar la alunecări mari (s>l), printr-un alt cerc de diametru mai
mare A'oD'; locul geometric exact fiind trasat prin curba intermediară dintre
cele două cercuri (figura 6.19).
Pentru luarea în considerare într-o măsură cât mai mare a fenomenelor
ce au loc în maşina asincrona, pentru ca valorile parametrilor astfel obţinuţi să
tindă spre cele reale, este necesară construirea a trei categorii de diagrame ale
curentului în funcţie de tipul constructiv al rotorului şi anume:
Isc
U1 A1 Isc
Isc1
A∞
C1 C2 D’ I″sc Isc
A 0’
x Ifs
Usc
Uscn U″sc Un
- diagrama cercului pentru maşina asincronă cu rotor bobinat (cu inele
de contact);
- diagrama cercului pentru maşina asincronă cu simplă colivie;
- diagrama cercului pentru maşina asincronă cu dublă colivie şi cu
colivie cu bare înalte.
Construirea diagramei cercului motorului asincron cu rotorul
bobinat Încercările experimentale necesare trasării diagramei cercului sunt:
1. Măsurarea rezistenţelor înfăşurărilor statorului Rm1 şi a rotorului Rm2.
Acestea se vor recalcula la temperatura convenţională de regim tN (tN=75°C
pentru clasele de izolaţie A,E,B şi tN=115°C pentru clasele de izolaţie F şi H);
2. Încercarea de mers în gol;
3 Încercarea la funcţionarea motorului asincron ca transformator la gol;
4. Încercarea la scurtcircuit.
Pentru construirea diagramei cercului la motorul asincron cu rotorul
bobinat sunt necesare următoarele date:
1. Curentul pe fază la mersul în gol Io la tensiunea şi frecvenţa
nominale;
2. Diferenţa dintre pierderile la mersul în gol PO şi pierderile mecanice :
Po-pm;
3. Tensiunea de linie Uscn corespunzătoare valorii nominale In a
curentului de scurtcircuit pe fază;
4. Pierderile la scurtcircuit pscn corespunzătoare valorii nominale a
curentului de scurtcircuit;
5. Curentul de scurtcircuit pe fază I”sc egal cu (2,3-4) ori curentul

nominal pe fază;
6. Tensiunea de linie de scurtcircuit corespunzătoare curentului I”sc;
7. Pierderile de scurtcircuit p"sc, corespunzătoare curentului I”sc;
8. Raportul de transformare KT;
9. Rezistenţa unei faze statorice R1 recalculată la tN;
10. Rezistenţa unei faze rotorice R2 recalculată la tN.
Aceste date se vor prelucra după cum urmează:
1. Calcularea curentului convenţional pe fază la scurtcircuit Isc, la
tensiunea nominală (figura 6.20):
U
I sc = I n ⋅ n (6.36)
U scn
2. Calcularea pierderilor convenţionale de scurtcircuit psc:
2
⎛I ⎞
p sc = p scn ⎜⎜ sc ⎟⎟ (6.37)
I
⎝ n ⎠
3. Calcularea curentului convenţional pe fază la scurtcircuit Isc1 la
tensiunea nominală:
⎛U ⎞
I sc1 = I sc" ⎜⎜ "n ⎟⎟ (6.38)
⎝ U sc ⎠
4. Calcularea pierderilor convenţionale la scurtcircuit psc1:
2
⎛I ⎞
p sc1 = p ⎜⎜ sc" 1 ⎟⎟
"
sc (6.39)
I
⎝ sc ⎠
5. Raportarea rezistenţei fazei rotorice la stator:
R2' = R2 ⋅ K T2 (6.40)
6. Stabilirea scărilor de curent şi putere astfel:
- scara curentului: Se va considera 1mm=a [A] care, pentru uşurarea
lucrului, se va considera multiplu sau egal cu unul dintre numerele şirului 1; 2;
(2,5); 5; 10;
- scara puterii: Cu scara aleasă pentru curent se determină scara puterii:
3U n
1mm = ⋅a [kW]
1000
unde: Un - este tensiunea de linie nominală în [V];
7. Vectorul Isc1, la scara aleasă, trebuie să fie ceva mai mic decât
lungimea foii de hârtie pe care se construieşte diagrama.
Construirea diagramei
Polul diagramei O1 se aşează în partea inferioară din stânga foii. Prin
pol se trasează axele de coordonate: axa mărimilor imaginare O1x orizontal şi
axa mărimilor reale (direcţia vectorului U1 al tensiunii aplicate), O1U1 vertical.
La distanţa Po-pm, la scara puterilor, deasupra axei O1x şi paralel cu
aceasta, se duce dreapta G. Cu centrul în O1, se trasează un cerc de rază egală
cu valoarea curentului Io la mersul în gol, la scara curentului. Intersecţia
dreptei G cu cercul de rază |Io| va determina punctul O, ce reprezintă vârful
vectorului curentului Io. Din punctul O se trasează dreapta D, sub unghiul α
faţă de dreapta G, unghi determinat cu relaţia:
2 I 0 R1
sin α = (6.41)
U nf
Cu centrul în O1, se trasează un cerc cu raza, la scara curenţilor, egală
cu |Isc|. La distanţa psc, la scara puterilor, deasupra faţă de axa O1x se duce
dreapta D', care se va intersecta cu cercul de rază |Isc| în punctul K. Punctul K
va reprezenta vârful vectorului curentului convenţional de scurtcircuit Isc.
Unind punctele O şi K cu o dreaptă, perpendiculara ridicată din
mijlocul dreptei OK va intersecta dreapta D în punctul C, care reprezintă
centrul cercului curentului.
U1
K D′
|Isc|
Isc
90°
psc D
|I0|
α
C1 G
O p0-pm
I0
′
O1 O x
Figura 6.21
Determinarea diferitelor mărimi funcţionale
1. Trasarea dreptelor cuplului si a puterii cedate
Din O, sub un unghi γ faţă de diametrul cercului OD, se duce dreapta B:
D a R1
tg γ = (6.42)
U nf
unde: Da - reprezintă diametrul cercului în [A]. Această dreaptă
reprezintă dreapta puterilor şi cuplurilor electromagnetice, iar punctul de
intersecţie cu cercul reprezintă teoretic punctul A al alunecării infinite
(figura 6.22).
Din punctul K, se coboară perpendiculara KH pe dreapta G rezultând
punctul F de intersecţie al acestei perpendiculare cu dreapta B. Din F se
măsoară în sus un segment FA' la scara puterilor ce reprezintă pierderile din
înfăşurarea rotorică la scurtcircuit, respectiv:
R2'
FA' = FH ⋅ (6.43)
R1
Dreapta ce uneşte punctele O şi A' va reprezenta dreapta puterilor
cedate (dreapta puterilor mecanice). Punctul de intersecţie a dreptei OA' cu
cercul va reprezenta punctul de scurtcircuit teoretic A1, ce corespunde
alunecării s=l.
U1 P2=0
K
A1
Isc A′ M=0
A∞
PCu2 P=0
F γ B
D
C1 α G
A′≡O
I0
O1 H x
Figura 6.22
2. Determinarea dreptei puterilor active absorbite
Se consideră un punct de funcţionare A corespunzător unei alunecări s,
oarecare, care va coincide cu vârful vectorului curentului I1 absorbit la această
încărcare. Acest curent I1 va face cu axa verticală O1U, unghiul φ1 (figura
6.23). Astfel, factorul de putere cosφ1 al motorului asincron se poate determina
uşor pentru orice încărcare respectiv alunecare s, prin măsurarea unghiului φ1.
Perpendiculara coborâtă din A pe axa O1x va determina pe aceasta
punctul de intersecţie P1. Segmentul AP1 determină la scara curenţilor (1mm =
a [A]) componenta activă (wattată) a curentului absorbit I1:
a ⋅ AP1 = I 1 cos ϕ 1 (6.44)

Pentru tensiunea U1, constantă, acest segment este proporţional cu
puterea activă P1 absorbită de motor de la reţeaua de alimentare, respectiv:
P1 = 3U 1 I 1 cos ϕ1 = 3U 1 a ⋅ AP1 (6.45)
U1 K
A P2=0
Isc A1
M=0
I1
A∞
φ1
α
C1
I0 P1
O1 x
Figura 6.23
La scara de 1mm = 3ּU1ּa [W], segmentul AP1 măsoară puterea activă
absorbită P1.
3. Determinarea scării alunecării
Din punctul A∞, de-a lungul dreptei B, în interiorul cercului (figura
6.24), se aşează un segment de lungime l, dat de relaţia:
FA'
l= ⋅ 100 [cm] (6.46)
OF
Scara alunecării se construieşte de la capătul acestui segment s,
reprezentând intersecţia cu dreapta B, pe perpendiculara dusă pe raza cercului
C1A∞ sau pe prelungirea acesteia. Pe aceasta se trasează diviziunile la scara
alunecării de 1 cm = 1%.
s[%] l
U1
5 K
4
L 3
2 A∞ B
90° M=0
I1 1 D
Mn
s
C1 G
I0 O
O1 O′ x
Figura 6.24
Dacă scara alunecării se va lua 1% = k [cm], atunci şi lungimea

segmentului l se va multiplica de k ori.
Modul de determinare a alunecării De la dreapta B (dreapta cuplului
electromagnetic nul: M = 0), la scara puterii (1mm=1kW), perpendicular pe
diametrul cercului OD, se aşează un segment, până la cerc, a cărui lungime
constituie cuplul nominal Mn, determinând, pe cerc, punctul L, ce reprezintă
vârful vectorului curentului absorbit:
n0
M n = (P2 + p m + p s ) (6.47)
nn
unde: P2 - este puterea nominală a motorului, în [kW]; pn - sunt
pierderile mecanice, în [kW]; ps - sunt pierderile suplimentare, în [kW]; no -
este viteza de sincronism, în [rot/min]; nn - este viteza nominală, în [rot/min].
Turaţia nominală nn se va aprecia cu valoarea alunecării dată în catalog
sau prin calcul. De asemenea, pierderile suplimentare vor fi determinate analog
calculului randamentului motorului asincron prin separarea pierderilor.
Intersecţia dreptei LA∞, cu scara alunecării va indica, pe aceasta, valoarea
căutată pentru alunecare, în procente (s[%]).
4. Determinarea factorului de putere cosφ1
Determinarea factorului de putere s-a arătat ca fiind simplă de efectuat
prin măsurarea unghiului φ1 . Există două metode de determinare a factorului
de putere cu ajutorul diagramei cercului (figura 6.25).
1. Cu centrul în O1 şi o rază de 100mm, se trasează un arc de cerc între
axele O1x şi O1U1. Intersecţia acestui arc cu vectorul curentului absorbit, sau
prelungirea acestuia, determină punctul P. Lungimea perpendicularei din P pe
axa O1x, în [mm], va reprezenta factorul de putere, în sutimi de unitate:
PR [mm]
cos ϕ = (6.48)
100
2. Cu centrul pe axa O1U şi o rază de 50mm, se trasează un semicerc
tangent la axa O1x. Intersecţia semicercului cu vectorul curentului absorbit, sau
prelungirea acestuia, va determina punctul P’. Lungimea corzii O1P', în [mm],
va reprezenta factorul de putere în sutimi de unitate:
O1 P ' [mm]
cos ϕ = (6.49)
100
Se observă că prin cele două metode se obţine aceeaşi valoare a
factorului de putere (măsurate pe axa O1U1 pe traseele punctate).
P2=0
U1
1 A1
0,8 P M=0
0,6 L P′ A∞
0,4 I1 D
C1
G
I0 O
0,2
N′
O1 N R x
Figura 6.25
Puterile absorbită P1 şi cedată P2 pot fi determinate direct din diagramă:
- P1 este determinat de lungimea LN a perpendicularei din L pe O1x, iar
- P2 ca o parte din această lungime, măsurată din L până la dreapta
puterilor cedate (P2=0).
5. Determinarea cuplului maxim
Se construieşte un nou cerc, în baza pierderilor psc1 şi a curentului Isc1,
ce va avea centrul în C1', pe aceeaşi dreaptă D. Vârful vectorului curentului Isc1,
respectiv K1, se va afla în afara primului cerc, deasupra punctului K
(figura 6.26). Din centrul C1' se trasează o perpendiculară pe linia M=0
(dreapta OA∞, până la intersecţia noului cerc în S. Punctul S va corespunde
cuplului maxim Mmax, dar măsurarea lui se va face până la linia M=0 a noului
cerc, căreia îi va corespunde o nouă valoare a pantei dreptei B. Din punctul O,
ca pol, se transportă punctul S, pe primul cerc în punctul M. Din M se coboară
o perpendiculară pe axa O1x ce intersectează dreapta B în punctul Q.
U1
S K1
M
A ′∞
M′=0 B
Mmax 90°
Isc1 M=0 A
∞
T E D
C1 Q ′
C1
I0 O 90° 90° p0-pm
O1
Figura. 6.26
Prin Q se trasează o dreaptă E paralelă cu diametrul cercului.

Perpendiculara coborâtă din S pe axa O1x intersectează dreapta E în punctul T.
Dreapta OT determină poziţia dreptei cuplului pentru noul cerc (M'=0), iar
lungimea segmentului ST, la scara puterii, reprezintă cuplul maxim Mmax, în
[W] sau [kW].
Construirea diagramei cercului motorului asincron cu rotorul în
scurtcircuit cu colivie simplă
Construirea diagramei cercului pentru acest tip de motor necesită
aceleaşi date ca şi pentru construirea diagramei motorului cu rotorul bobinat,
exceptând raportul de transformare şi rezistenţa fazei înfăşurării rotorului, care
nu pot fi obţinute pe cale experimentală (figura 6.27).
Prelucrarea datelor, construcţia cercului de curent pentru regimul de
funcţionare nominală şi determinarea poziţiei dreptei cuplului M=0 (dreapta
OA) se determină în mod cu totul asemănător cazului anterior. Drept linie a
puterii cedate (P2=0) se va considera dreapta OK ce uneşte vârfurile vectorilor
curentului de mers în gol Io şi a curentului de scurtcircuit convenţional Isc. în
acest caz lungimea segmentului 1, pentru construirea scării alunecării, va fi
dată de relaţia:
KF [mm]
l= ⋅ 100 (6.50)
OF
Toate celelalte construcţii se realizează identic ca şi pentru motorul cu
rotorul bobinat.
U
K
P2=0
F B
M=0
A∞
γ D
C1 α G
o
90° x
0
Figura 6.27
6.9 DETERMINAREA PIERDERILOR ŞI A RANDAMENTULUI LA

MAŞINA ASINCRONĂ
Pierderile totale la maşinile asincrone rezultă din însumarea
următoarelor componente:
Pierderile constante. Acestea sunt date de:
- pierderile în fier şi pierderi suplimentare în gol şi în alte părţi
metalice;
- pierderile prin frecare (în lagăre şi perii, dacă acestea nu sunt ridicate
la funcţionare), excluzând pierderile în sistemul independent de ungere.
Pierderile în lagărele comune trebuie să fie indicate separat, fie că aceste lagăre
sunt furnizate sau nu împreună cu maşina;
- pierderile prin ventilaţie, incluzând puterea absorbită de ventilatoarele
care fac parte integrantă din maşină şi de maşini auxiliare, dacă există şi fac
parte integrantă din maşină. După caz se consideră şi pierderile în maşinile
auxiliare ca: ventilatoare exterioare, pompe de apă şi ulei, care nu fac parte
integrantă din maşină, dar sunt folosite exclusiv pentru maşina respectivă.
Pierderile variabile, date de:
- pierderile în înfăşurările statorice;
- pierderile în înfăşurările rotorice;
- pierderile în rezistenţa de contact a periilor (dacă există).
Pierderile suplimentare în sarcină, date de:
- pierderile suplimentare în sarcină în fier şi în alte părţi metalice decât
conductoarele;
- pierderile prin curenţi turbionari în conductoarele înfăşurării statorice
şi rotorice, datorită variaţiei fluxului care depinde de curent.
6.9.1 Determinarea randamentului motorului asincron
Randamentul motorului asincron reprezintă una din cele mai importante
caracteristici de funcţionare a acestuia. Prin caracteristică de funcţionare a
motorului asincron, se înţelege dependenţa dintre puterea cedată şi una din
mărimile caracteristice de exploatare, cum ar fi: puterea absorbită, curentul,
alunecarea, factorul de putere sau randamentul. Scopul principal al determinării
caracteristicilor de funcţionare ale motorului asincron îl reprezintă verificarea
valorilor garantate pentru alunecare, factor de putere şi în special pentru
randament. De regulă, ridicarea caracteristicilor de funcţionare se face pentru
valori ale puterii utile cuprinse între (0,25-1,25) din puterea nominală. De
asemenea, determinarea acestora se face în timpul încercării la încălzire sau

imediat după aceasta, astfel ca supratemperatura subansamblurilor motorului să
fie cât mai apropiată de cea corespunzătoare funcţionării în serviciul nominal
tip. Dacă acest lucru nu este posibil, înaintea începerii încercării, motorul
trebuie bine încălzit la o sarcină apropiată de cea nominală, astfel încât
temperatura înfăşurărilor statorului şi rotorului să se stabilizeze. Din
considerentul de a păstra constantă temperatura, încercarea motorului se va
desfăşura începând de la sarcini mai mari la sarcini mai mici, prin realizarea
succesivă a diferitelor sarcini, în limitele stabilite, din cea nominală.
În ceea ce priveşte randamentul motorului asincron la funcţionarea în
regim nominal, valoarea acestuia depinde de puterea motorului, de turaţie şi de
tipul constructiv. Randamentul, ca cel mai important parametru ce reflectă
calitatea unui motor asincron, se defineşte, de regulă, ca raportul dintre puterea
utilă (furnizată) P2, şi puterea consumată P1, prin relaţia:
P2
η [% ] = ⋅ 100 (6.51)
P1
În timpul funcţionării motorului asincron, în acesta au loc următoarele
pierderi de putere activă:
- pierderi mecanice pmec;
- pierderi în fier pFe;
- pierderi Î înfăşurarea statorului pCu1;
- pierderi în înfăşurarea rotorului pCu2;
- pierderi la contactele perii-inele (la motorul asincron cu rotorul
bobinat) pp;
- pierderi suplimentare ps;
Considerând bilanţul puterilor active în motor P2=P1-∑p, randamentul
mai poate fi exprimat prin relaţia:
η [% ] = 1 −
∑p (6.52)
P1
Cele două expresii ale randamentului impun metodele de determinare ale
acestuia, pentru motorul asincron, şi anume:
- metoda directă, ce presupune încărcarea în sarcină a motorului
asincron şi măsurarea celor două puteri P1 şi P2;
- metoda indirectă sau metoda separării pierderilor.
6.9.2 Determinarea randamentului motorului asincron prin

metoda separării pierderilor
Această metodă nu necesită încărcarea în sarcină a motorului asincron,
prezentând o serie de avantaje referitoare la precizie, simplitate în realizare,
preţ de cost redus şi consum minim de energie. Metoda constă în realizarea
unor încercări, în urma cărora, direct sau prin efectuarea unor calcule analitice,
să poată fi evaluate pierderile de putere activă în motor. De asemenea, în
funcţie de tipul constructiv al motorului, cu rotorul bobinat sau cu rotorul în
scurtcircuit, metoda va prezenta unele particularităţi specifice pentru separarea
pierderilor, în scopul determinării caracteristicii randamentului.
6.9.2.1 Determinarea randamentului motorului asincron cu rotorul
bobinat
Pierderile de putere activă ce au loc în timpul funcţionării motorului
asincron cu rotorul bobinat pot fi determinate parţial analitic (pierderi
suplimentare, pierderi la contactul perii-inele) şi parţial prin efectuarea unor
încercări specifice (pierderi în cupru, pierderi în fier, pierderi mecanice).
1. Determinarea pierderilor suplimentare Pentru maşina asincronă
aceste pierderi sunt constituite din:
- pierderi suplimentare în cuprul înfăşurărilor;
- pierderi suplimentare în fier.
Pierderile suplimentare pentru regimul nominal al motorului se
consideră 0,5 % din puterea absorbită de la reţea. Pentru alte încărcări,
pierderile suplimentare se raportează la curentul nominal absorbit I1n
⎛ I ⎞
p s = p sn ⎜⎜ 1 ⎟⎟ (6.53)
⎝ I 1n ⎠
acestea variind cu pătratul factorului de încărcare.
2. Determinarea pierderilor la contactul perii-inele Aceste pierderi
se determină analitic cu relaţia:
p p = 3∆U p ⋅ I 2 (6.54)
depinzând direct proporţional de curentul I2 ce străbate contactul perie-colector
(curentul rotoric). Căderea de tensiune ∆Up, la contactul perie-inel depinde de
calitatea periei astfel: ∆Up=2V pentru perii din grafit şi ∆Up=0,6V pentru perii
din metal şi cărbune.
3 Determinarea pierderilor în conductoarele înfăşurărilor. a

pierderilor mecanice si a pierderilor în fier Determinarea acestor pierderi,
pentru motorul asincron cu rotorul bobinat, presupune efectuarea următoarelor
încercări:
- măsurarea rezistenţelor înfăşurării statorului şi rotorului;
- încercarea de mers în gol ca motor;
- încercarea la funcţionarea ca transformator la gol;
- încercarea de mers ca motor în gol la funcţionarea inversată
(alimentare prin rotor).
3.1 Determinarea pierderilor în cuprul înfăşurărilor Aceste pierderi
se determină în urma măsurării rezistenţelor înfăşurărilor statorului şi rotorului.
Pentru motorul cu rotorul bobinat, măsurarea rezistenţelor se face prin una din
metodele cunoscute, între două faze, indiferent de' conexiunea înfăşurărilor,
atât la stator cât şi la rotor. Rezistenţele măsurate astfel, R1m pentru stator şi
R2m pentru rotor, vor fi recalculate la temperatura convenţională de regim TN:
t N + 235 t N + 235
R1 = R1m R2 = R 2 m (6.55)
t m + 235 t m + 235
unde: tm - reprezintă temperatura la care a avut loc măsurarea
rezistenţelor. Cu valorile rezistenţelor astfel obţinute, R1 pentru stator şi R2
pentru rotor, se vor calcula pierderile în conductoarele înfăşurărilor astfel:
- pierderile de putere activă în înfăşurarea statorică:
3
pCu1 = R1 I 12 (6.56)
2
- pierderile de putere activă în înfăşurarea rotorică:
3
pCu 2 = R2 I 22 (6.57)
2
3.2 Determinarea pierderilor mecanice si a pierderilor în fier
Aceste pierderi se determină ca sumă pm+ pFe în urma efectuării unei încercări
de mers în gol. Încercarea mai oferă în plus posibilitatea separării pierderilor
mecanice de pierderile în fier. Motorul asincron se consideră că funcţionează în
gol, dacă statorul este alimentat cu tensiunea nominala U1 de frecvenţă
nominală f1 neavând sarcină la arbore (figura 6.28).
Motorul absoarbe de la reţea un curent de mers în gol I10 cu caracter
predominant reactiv, reprezentând (20-80)% din curentul nominal I1n, ce
serveşte acoperirii pierderilor prin efect Joule la mersul în gol şi a pierderilor în
fierul statoric, precum şi pentru magnetizarea acestuia. Curentul I20 din
înfăşurarea rotorului reprezintă aproximativ 10% din curentul nominal rotoric

I2n. Acesta este predominant activ, de frecvenţă redusă (f2=sf1; f2<<f1) servind
pentru acoperirea pierderilor prin efect Joule din înfăşurarea rotorică.
R
S
T
K
P01
A, V, W A
A B C
M B pFe
3~
C
pmec
K1 A2 U12
K2 0
Rp

Deoarece acul ampermetrului A2 oscilează vizibil (cu frecventa f2)
valoarea efectivă I20 se va determina luând în consideraţie indicaţia maximă
I20max.Puterea absorbită de la reţea, Po, reprezintă suma pierderilor mecanice
pmec a pierderilor în fierul statorului pFe1 şi a pierderilor Joule în conductoarele
înfăşurărilor pCuo, la mersul în gol:
P0 = pmec + pFe1 + pCu 0 (6.59)
Pierderile pCuo se determină analitic cu relaţia:
3 3
pCu 0 = R1 I 102 + R2 I 20
2
(6.60)
2 2
astfel încât, diferenţa Po-pCuo=po1 reprezintă suma pierderilor mecanice şi în
fierul statorului po1=pmec+pFe1. Pierderile în fierul rotorului, în acest regim, sunt
neglijabile, deoarece frecvenţa rotorică f2 este mult redusă faţă de cea statorică
f1. Această încercare oferă de asemenea posibilitatea separării pierderilor
mecanice de pierderile în fier din suma p01 a acestora, prin trasarea
caracteristicii p01=f(U12) (figura 6.29).
Se alimentează motorul, în acest regim, prin intermediul unei surse
reglabile de tensiune (figura 6.28), de la valoarea 1,3 Un, descrescător până la o
valoare minimă pentru care curentul absorbit a început să crească,
înregistrându-se valorile P0, I10 şi I20. Cunoscând R1 şi R2, se va determina

pentru fiecare din punctele de funcţionare considerate pCu0 şi apoi diferenţa
p01=P0-pCu0. Cu datele obţinute pentru p01, corespunzătoare tensiunilor U1, se
trasează caracteristica p01=f(U12) (curba AB, figura 6.29). Extrapolând această
curbă până la U1=0 (porţiunea BC), se vor separa pierderile mecanice, acestea
reprezentând ordonata în origine a caracteristicii p01=f(U12). Mărimea
segmentului măsurat pe ordonata din C, pentru diverse tensiuni, va reprezenta
valoarea pierderilor de putere activă în fierul statorului.
3.3 Determinarea pierderilor în fierul rotorului la 50 Hz
Determinarea acestor pierderi se face în urma realizării unei încercări de mers
în gol a motorului (figura 6.30).
Încercarea se realizează cu motorul având rotorul blocat (calat) şi
circuitul rotoric deschis, iar statorul alimentat cu tensiunea nominală U1.
Încercarea oferă de asemenea posibilitatea determinării raportului de
transformare al motorului asincron cu rotorul bobinat. În acest regim, motorul
asincron se comportă ca un transformator funcţionând în gol, înfăşurarea
statorică constituind primarul iar înfăşurarea rotorică secundarul.
R T
S S
T R
K
R.I.
A, V, W A, V, W
A B C A B C
M M
3~
3~
K1 A2
Rp K2
V2

Astfel, voltmetrul V2 va măsura tensiunea rotorică U20 la mersul în gol,
cu care se va putea determina raportul de transformare în tensiuni al motorului
asincron. Acesta este dat de relaţia Ku=U1/U20 şi ajută la evaluarea analitică a
pierderilor prin efect Joule în înfăşurarea rotorică, la funcţionarea în sarcină,
respectiv, la calculul parametrilor raportaţi ai motorului. Considerând rezistenţa

raportată R'2=Ku2ּR2, pierderile de putere activă în înfăşurarea rotorică vor fi:
3 1
pCu 2 = R2 ⋅ I ' 22 unde I '2 = I2 (6.61)
2 Ku
unde : I'2 - reprezintă curentul raportat rotoric (în cazul de faţă, I2=0).
Puterea absorbită de la reţea în acest regim P0t va reprezenta valoarea
pierderilor la mersul în gol, pentru motorul asincron funcţionând ca
transformator la gol. Aceasta va acoperi pierderile totale, Joule, prin
înfăşurarea statorică pCu1t şi pierderile totale în fierul motorului pFet:
P0t = pCu1t + p Fet (6.62)
Pierderile în înfăşurarea statorului pot fi determinate analitic cu relaţia:
3
pCu1t = R1 I 12t (6.63)
2
unde: I1t - este curentul absorbit de la reţea. în acest regim de
funcţionare în care f2=f1, pierderile în fierul rotorului nu mai pot fi neglijate,
astfel încât pierderile în fier pFet vor acoperi pierderile în fierul statorului pFe1 şi
pierderile în fierul rotorului, la frecvenţa de 50 Hz (pFe2(50))
p Fet = p Fe1 + p Fe 2(50 ) (6.64)
Din expresia puterii P0t, absorbită în acest regim de la reţea, se pot
separa pierderile în fierul rotoric, la frecvenţa de 50 Hz:
p Fe 2( 50 ) = P0t − pCu1t − p Fe1 (6.65)
3.4 Determinarea pierderilor mecanice si a pierderilor în fier
pentru motorul asincron cu rotorul bobinat Separarea pierderilor mecanice
de pierderile în fier se mai poate realiza prin efectuarea unei încercări de
funcţionare în gol, cu alimentare inversată. Această încercare oferă o altă
posibilitate de separare a pierderilor mecanice pmec de pierderile în fierul
statorului pFe1, pentru motorul asincron cu rotorul bobinat. Montajul schemei
de încercare este prezentat în figura 6.31, în care motorul asincron se
alimentează prin rotor cu tensiunea corespunzătoare U2, a acestuia prin
intermediul unei surse reglabile de tensiune (de exemplu un regulator de
inducţie). Înfăşurarea statorică este conectată la reostatul de pornire Rp, având
rolul cunoscut, fiind maxim ca valoare în momentul cuplării după care se
scurtcircuitează. În acest regim, rotorul se va roti în sens invers sensului
câmpului învârtitor creat de înfăşurarea rotorică. Rolul de circuit primar revine
rotorului, iar de circuit secundar statorului. Curentul absorbit de rotor I2i va fi
egal cu KuּI10, iar curentul din stator I1i, de frecvenţă redusă, va fi aproximativ
egal cu (l/Ku)I20 (mărimile Ku, I10, I20 au fost determinate din încercările
anterioare). Puterea absorbită în această situaţie de la reţea P0i este necesară
acoperirii pierderilor mecanice pmec, pierderilor în fierul rotorului la frecvenţa
de 50 Hz pFe2(50) şi a pierderilor prin efect Joule din înfăşurările motorului pCui.
Pierderile pCui pot fi evaluate analitic cu relaţia:
3 3
pCui = R1 ⋅ I 12i + R2 ⋅ I 22i (6.66)
2 2
Diferenţa pi1 dintre puterea absorbită P0i şi pierderile din înfăşurări pCui
va reprezenta suma pierderilor mecanice şi a pierderilor în fierul rotorului, la
frecvenţa de 50 Hz:
pi1 = P0i − pCui = p mec + p Fe 2 ( 50 ) (6.67)
Separarea pierderilor mecanice şi a pierderilor în fierul statorului se va
face analitic rezolvând următorul sistem de ecuaţii din care se va elimina
pFe2(50) (aceste pierderi nu apar în regimul nominal de funcţionare al motorului
asincron):
p 01 = p mec + p Fe1
p Fet = p Fe1 + p Fe 2( 50 ) (6.68)
pi1 = p mec + p Fe 2( 50 )
Se va obţine pentru cele două tipuri de pierderi, mecanice pmec respectiv
în fierul statorului pFe1, următoarele expresii:
p + pi1 − p Fet
p mec = 01
2
(6.69)
p 01 + p Fet − pil
p Fe1 =
2
4 Calculul randamentului
Ca urmare a efectuării calculelor analitice şi a încercărilor menţionate,
au fost complet determinate pierderile de putere activă din motorul asincron cu
rotorul bobinat. Suma acestor pierderi pentru regimul nominal va fi dată de
relaţia:
∑ p = p mec + p Fe1 + pCu1 + pCu 2 + p sn + p pn (6.70)
Pentru regimul de mers în gol, sau alt regim echivalent, se pot lua în
consideraţie şi pierderile în fierul rotoric (recalculate la frecvenţa f2).
Considerând cunoscută suma pierderilor, ∑p pentru regimul nominal,
randamentul motorului asincron cu rotorul bobinat poate fi determinat cu

relaţia:
η[%] = 1 −
∑ p ⋅ 100 (6.71)
P1
unde: P1 - reprezintă puterea absorbită de la reţea, determinată cu datele
înscrise pe plăcuţa indicatoare a maşinii:
P1 = 3 ⋅ U 1 ⋅ I 1n ⋅ cos ϕ (6.72)
Caracteristica randamentului, η=f(P2), se va trasa calculând suma
pierderilor de putere activă din motor pentru diferite valori ale factorului de
încărcare a acestuia β=(0-l,25), (β=I1/I1n=I2/I2n). Se va ţine cont de faptul că,
pierderile mecanice şi în fier sunt constante (nu variază cu încărcarea), urmând
ca pentru fiecare punct de funcţionare în parte să se determine pierderile
suplimentare ps, pierderile în cuprul înfăşurărilor pCu1, pCu2 şi pierderile la
contactul perii-inele pp.
6.9.2.2 Determinarea randamentului motorului asincron cu rotorul
în scurtcircuit
Separarea pierderilor de putere activă pentru motorul cu rotorul în
scurtcircuit prezintă o serie de particularităţi, datorită faptului că, neavând
acces la rotor, nu se poate măsura rezistenţa înfăşurării rotorului R2 şi nici nu
se poate efectua încercarea ca motor în gol cu alimentare inversată. Evaluarea
pierderilor se va face prin calcul analitic, pentru pierderile suplimentare şi prin
efectuarea unor încercări, pentru celelalte tipuri de pierderi.
1. Determinarea pierderilor suplimentare Se face întocmai ca la
motorul cu rotorul bobinat şi anume, pentru regimul nominal, se apreciază ca
fiind 0,5% din puterea absorbită de la reţea iar pentru celelalte regimuri de
încărcare pierderile suplimentare sunt proporţionale cu pătratul factorului de
încărcare:
2
⎛I ⎞
p s = p sn ⎜⎜ 1 ⎟⎟ (6.73)
⎝ I 1n ⎠
2. Determinarea pierderilor în cuprul înfăşurării statorice
Aceste pierderi vor fi determinate după efectuarea măsurării rezistenţei
înfăşurării statorului. Rezistenţa R1m, măsurată la temperatura tm, între două
faze, indiferent de tipul conexiunii înfăşurării statorului, se recalculează la
temperatura convenţionala de regim tN ca relaţia:
t N + 235
R1 = R1m (6.74)
t m + 235
Pierderile în cuprul înfăşurării statorului se vor determina cu relaţia:
3
pCu1 = R1 ⋅ I 12 (6.75)
2
3. Determinarea pierderilor mecanice şi în fier
Aceste pierderi se determină ca sumă pmec+pFe în urma efectuării unei
încercări de mers în gol, întocmai ca la motorul cu rotorul bobinat. Pentru
separarea pierderilor mecanice de pierderile în fier se va proceda la ridicarea
caracteristicii p01=f(U12), care prin extrapolare grafică va da posibilitatea
separării acestora. Pentru motorul cu rotorul în scurtcircuit:
p 01 = P0 − pCu 0 (6.76)
unde:
3
pCu 0 = R1 I 102 (6.76')
2
4. Determinarea pierderilor în cuprul înfăşurării rotorului Aceste
pierderi vor fi evaluate în urma efectuării unei încercări în scurtcircuit a
motorului. Statorul se alimentează de la o sursă reglabilă de tensiune (regulator
de inducţie), având rotorul calat sau blocat (figura 6.32). Tensiunea U1 aplicată
statorului se creşte în mod progresiv, de la zero până când înfăşurarea
statorului este parcursă de curentul nominal I1sc=I1n. Tensiunea U1 aplicată în
această situaţie statorului, se notează cu Usc, iar puterea absorbită de la reţea, cu
Psc. Pierderile în fier în regimul de scurtcircuit sunt date de relaţia:
p Fe = p 01 − p mec (6.77)
2
unde: p01 - se determină din caracteristica p01=f(U1 ), în punctul
corespunzător tensiunii de scurtcircuit (U1=Usc).
Pierderile în cuprul înfăşurării rotorului pCu2 vor fi determinate cu
relaţia:
pCu 2 = s ⋅ Pem (6.78)
unde: Pem - este puterea electromagnetică a motorului şi s, alunecarea la sarcină
nominală. Calculând puterea absorbită:
P1 = 3 ⋅ U 1 ⋅ I 1n ⋅ cos ϕ (6.79)
puterea electromagnetică reprezintă diferenţa:
Pem = P1 − pCu1 − p Fe (6.80)
T
S
R
R.I.
A, V, W
A B C
M
3~
Figura 6.32
Ştiind turaţia n, a maşinii la sarcina nominală (înscrisă pe tăbliţa
indicatoare a maşinii), alunecarea este determinată cu relaţia:
np
s = 1− (6.81)
60 f
unde: p - reprezintă numărul de perechi de poli şi f frecvenţa, mărimi
cunoscute pentru o maşină dată.
5 Calculul randamentului
Pentru regimul nominal de funcţionare al motorului asincron cu rotorul
în scurtcircuit, cunoscând suma pierderilor ca fiind:
∑ p = p m + p Fe + pCu1 + pCu 2 + p sn (6.82)
randamentul este determinat cu relaţia:
η[%] = 1 −
∑ p ⋅ 100 (6.83)
P1
unde: P1 - reprezintă puterea absorbită şi se calculează cu datele înscrise
pe plăcuţa indicatoare a maşinii.
Se poate trasa caracteristica η=f(P2) pentru diverse sarcini, respectiv
I=(0-l,25)In corespunzător unor factori de încărcare β=(0÷l,25); (β=I1/I1n).
Considerând suma pierderilor mecanice şi în fierul statorului constante, se vor
determina pentru fiecare încărcare, pierderile în cuprul înfăşurării statorului
pCu1, pierderile în cuprul înfăşurării rotorului pCu2, şi pierderile suplimentare,
determinându-se respectiv suma pierderilor de putere activă din motor. Pentru
fiecare punct de funcţionare în parte, se va determina randamentul.
6.10 DETERMINAREA DEFAZORULUI OPTIM LA MOTOARELE

ASINCRONE CU ALIMENTARE MONOFAZATĂ
Motoarele asincrone cu alimentare monofazată se utilizează la puteri
mici (sub 1kW) în diverse acţionări casnice, ventilatoare, maşini de spălat,
pompe, etc. precum şi la puteri medii (zeci de kW) în anumite servicii auxiliare
de pe locomotivele electrice. De obicei, se utilizează pe stator un sistem de
două înfăşurări care se dispun la un decalaj spaţial de π/2 radiani, acestea având
numere diferite de spire şi cu secţiuni inegale ale conductoarelor; dar există şi
situaţii când cele două înfăşurări sunt identice (motoare bifazate). Aceste din
urmă motoare se folosesc în cazul sistemelor de acţionare reversibilă când într-
un sens una din faze este fază principală (FP) şi cealaltă este fază auxiliară
(FA), iar în celălalt sens cele două faze îşi schimbă rolurile. În cazul
acţionărilor de medie putere se utilizează frecvent motoare trifazate la care
printr-o conectare convenabilă, două faze constituie FP, iar cea de a treia se
utilizează ca FA. În toate situaţiile practice de alimentare monofazată, este
necesară introducerea în faza auxiliară a unui element de circuit, de obicei
condensator, pentru ca în întrefierul maşinii să se obţină un câmp magnetic, pe
cât posibil, învârtitor. Întrucât parametrii celor două înfăşurări ale maşinii
diferă mult la pornire faţă de funcţionarea în regim nominal, pentru o anumită
valoare a condensatorului utilizat în circuitul fazei auxiliare, este probabil ca în
maşină, câmpul magnetic produs să difere mult de un câmp învârtitor, cel puţin
în una din situaţiile menţionate. În cazul maşinilor cu înfăşurări diferite, pentru
obţinerea câmpului învârtitor este necesară, pe de o parte egalitatea solenaţiilor
create de cele două înfăşurări, cu numere diferite de spire, iar pe de altă parte
existenţa unui defazaj în timp de π/2 radiani electrici între curenţi. Aceste
condiţii de modul şi fază nu se pot realiza simultan numai prin folosirea unui
condensator introdus în faza auxiliară. Bineînţeles că prin modificarea
alunecării maşinii (cu sarcina sau la variaţia tensiunii de alimentare) se
modifică şi valoarea condensatorului utilizat în circuitul F.A. În anumite
situaţii se poate folosi ca defazor o bobină şi un condensator, iar bobina poate
fi chiar o parte din înfăşurarea auxiliară.
6.10.1 Calculul defazorului optim R-C utilizat în faza

auxiliară
Se prezentă trei scheme de utilizare a unor defazori R-C, care să
realizeze pornirea şi funcţionarea nominală a motorului monofazat în condiţiile
stabilirii în maşină a unui câmp magnetic învârtitor. (figurile 6.33, 6.34, 6.35).
1. În cazul când cele două înfăşurări, P - principală şi A - auxiliară sunt
realizate cu acelaşi număr de spire şi au aceeaşi repartiţie în crestăturile
statorului, diferind eventual prin secţiunea conductoarelor din care sunt
confecţionate, se obţin, pentru rezistenţe şi capacităţi, următoarele valori:
1 + k 2 ⋅ sin (ϕ A − ϕ P )
R1 = ⋅ ZP ;
sin ϕ P − k cos ϕ A
(6.84)
cos ϕ P + k sin ϕ A
C1 =
ωZ P [1 + k 2 + 2k sin (ϕ A − ϕ P )]
k 2 + k ⋅ sin (ϕ A − ϕ P ) sin ϕ A
R2 = ⋅ Z P ; C2 = (6.85)
sin ϕ P − k cos ϕ A ωZ P [k + sin (ϕ A − ϕ P )]
1
R3 = Z p (sin ϕ P − k cos ϕ A ) ; C 3 = (6.86)
ωZ P (cos ϕ P + k sin ϕ A )
UR1=UC1 U=Up
C1 IR1 IA
U Zp R1 Ip
IC1
IC1 RAIA
Ip
IR1 ϕp
ZA jXAIA ϕA
IA a UA b
Figura 6.33
UC2 U=Up
IC2 IR2 Ip
U Zp IA
C2 IC2
RAIA
Ip IR2 R2 ϕp
ZA ϕA
jXAIA
IA UA=UR2
a b
Figura 6.34
unde:
ZA jϕ p
k= ; Z P = Z Pe ; Z A = Z A e jϕA (6.87)
ZP
Perechile de valori: R1-C1, R2-C2 şi R3-C3 au fost calculate din condiţia
ca cele două solenaţii create de FP şi FA să fie egale ca modul şi să fie defazate
în timp la π/2. Pentru aceasta s-a folosit egalitatea:
I A = jI P (6.88)
UC3 U=Up
C3 IA
U Zp Ip
RAIA
Ip R3 R3IA ϕp
ZA jXAIA ϕA
IA a UA b
Figura.6.35.
În figurile 6.33.b, 6.34 .b şi 6.35.b s-au construit diagramele în complex
corespunzătoare, folosindu-se datele experimentale obţinute prin încercări
efectuate pe un motor KD-5-OC, 2p=8, PN=50 W, U=220 V, D.A=25 %.
Aceste diagrame sunt trasate pentru regimul de pornire, maşina fiind alimentată
de la un sistem bifazat, când s-au măsurat puterile active, curenţii şi tensiunile,
pe fiecare din cele două faze (figura 6.36). Pentru a determina valorile
defazorilor optimi de funcţionare este necesară o altă încercare, în regim
nominal la alunecarea sN, în condiţiile existenţei în maşină a unui câmp
învârtitor. Această probă se poate efectua o singură dată, pentru un motor dintr-
o anumită serie construită, sau se pot deduce valorile defazorului optim
folosind datele de proiectare.
~cUejπ/2
V
W
W
U V ZP
A
A
ZA
Figura.6.36
Dacă se cer valorile defazorului optim pentru regimul de mers în gol,

atunci se efectuează o încercare de mers în gol conform schemei din figura
6.36 şi se aplică relaţiile (6.84)-(6.86). La motoarele de mică putere nu se
înregistrează o diferenţă mare între valorile calculate pentru defazorul optim la
mersul în gol faţă de mersul în sarcină nominală, de aceea este oportună proba
de mers în gol în regim bifazat şi deducerea defazorilor optimi cu relaţiile
(6.84)-(6.86), în funcţie de tipul schemei adoptate. Revenind la expresiile
(6.84)-(6.86) se constată că acestea conduc la o soluţie realizabilă în practică
dacă:
sin ϕ P > k ⋅ cos ϕ P (6.89)
condiţie îndeplinită, de cele mai multe ori, la motoarele de mică putere. În
cazul particular: ZA = Zp, φA,=φP k = 1 (înfăşurări identice) rezultă:
ϕP + ϕ A = π 2 ; ϕP = ϕA = π 4 (6.90)
Adică, este posibilă funcţionarea optimă a motorului folosind numai un
condensator în serie cu FA, valoarea capacităţii fiind:
sin ϕ A 2
C= = (6.91)
ωZ P 2ωZ P
Evident, această situaţie este cea mai convenabilă în practică; dar,
pentru a se calcula condensatoarele de pornire Cp, respectiv de funcţionare CN,
este necesar ca cele două faze să aibă impedanţe la scurtcircuit, respectiv la
alunecarea sN, cu partea activă egală cu cea reactivă, fapt ce trebuie avut în
vedere la proiectarea optimă a motorului. Cele două condensatoare, de pornire
Cp, respectiv de funcţionare normală CN, se pot determina aproximativ cu
relaţia (6.91), unde Zp este impedanţa fazei principale la încercarea în
scurtcircuit, respectiv la alunecare nominală.
În condiţiile simplificatoare (6.90) se mai poate constata că raportul
dintre valorile capacităţilor de pornire Cp şi de funcţionare nominală CN este
egal cu inversul raportului impedanţelor fazei principale din aceste regimuri.
Dacă se consideră curenţii absorbiţi când motorul este alimentat de la tensiunea
nominală, în cele două situaţii, rezultă:
C Z I
k PN = P = PN = PP (6.92)
C N Z PP I PN
Din relaţia (6.92) rezultă următoarea regulă simplă: raportul dintre
valoarea capacităţii necesare la pornire şi cea de la funcţionarea nominală este
egal cu raportul dintre curentul de pornire şi cel de funcţionare nominală al
fazei principale. Revenind la valorile rezistenţelor utilizate, deduse după

relaţiile (6.84)-(6.86), se poate constata că mărimile acestora sunt proporţionale
cu impedanţele fazelor principale, Zp. De exemplu, dacă pentru schema din
figura 6.33.a, s-a calculat rezistenţa R1, optimă pentru regimul de pornire,
atunci valoarea acesteia pentru funcţionarea nominală va fi aproximativ de kPN
ori mai mare. Aceeaşi regulă poate fi aplicată cu aproximaţie şi la calculul
rezistenţelor R2 şi R3. Dimensionarea rezistoarelor şi a condensatoarelor
necesare schemelor prezentate se realizează folosind expresiile puterilor active,
respectiv reactive, şi anume:
U2 2
PRI = (sin ϕ P − k cos ϕ A ) ; QC1 = U (k sin ϕ A + cos ϕ P ) (6.93)
ZP ZP
U 2 (sinϕP − k cosϕ A )
PR2 = ;
ZP 1
1+ sin(ϕ A − ϕP )
k (6.94)
U sinϕ A [1 + k + 2k sin(ϕ A − ϕ P )]
2 2
QC 2 =
ZP k + sin(ϕ A − ϕ P )
PR 3 = PR1 ; QC 3 = QC1 (6.95)
Expresiile (6.93)-(6.95) pot constitui criterii de alegere a uneia dintre
variantele de scheme folosite. De exemplu, dacă se urmăreşte ca puterea activă
consumată pe rezistenţă să fie cât mai mică, se foloseşte schema din figura
6.34.a, întrucât pentru φA >φP rezultă PR2 <PR1. Pentru motoarele cu fază
auxiliară deconectabilă nu se pune problema economiei de energie la pornire,
întrucât rezistenţa este conectată un timp scurt; în schimb este raţional să se
aleagă valorile optime care realizează condiţiile din momentul pornirii, chiar
dacă după accelerarea rotorului aceste valori nu mai îndeplinesc condiţiile în
totalitate. Ideal, ar trebui ca la fiecare valoare a alunecării, valorile defazorului
R-C să fie modificate, încât să se realizeze condiţiile de optim când, întregul
proces de pornire, de la s=l la s=sN s-ar realiza cu câmp magnetic circular în
maşină, timpul de pornire fiind minim. În practică, însă, este destul de dificil să
se realizeze un control optimal în perioada pornirii a valorilor R-C, de aceea se
recomandă folosirea unui grup R-C pentru pornire şi un alt grup R-C pentru
funcţionarea la s=sN, sau în jurul funcţionării la sarcină nominală. Trecerea de
la o situaţie la alta se poate obţine cu un contactor centrifugal.
2. În cazul când cele două înfăşurări FP şi FA diferă ca numere de spire
şi au repartiţii diferite în crestăturile statorului, rezistenţele şi capacităţile
defazorului optim sunt calculate şi în funcţie de raportul "c" dintre numerele

efective de spire ale celor două înfăşurări, auxiliară şi principală:
k ⋅W
c = WA A (6.96)
kWP ⋅ WP
unde: kWA; kWP şi WA; WP sunt factorii de bobinaj, respectiv numerele
de spire ale celor două înfăşurări.
Condiţia ca solenaţiile produse de cele două înfăşurări să fie egale este:
kWP ⋅ WP ⋅ I P = kWA ⋅ W A ⋅ I A sau cI A = I P (6.97)
Utilizând notaţiile (6.87) şi (6.97) se obţin, pentru schemele din figurile
6.33, 6.34, 6.35, valorile defazorilor optimi:
c2 + k 2 + 2cksin(ϕA −ϕP ) c cosϕP + k sinϕA
R1 = ⋅ ZP ; C1 =
ωZP [c + k 2 + 2cksin(ϕA −ϕP )]
(6.98)
csinϕP − k cosϕA 2
k 2 + ck sin (ϕ A − ϕ P ) sin ϕ A
R2 = ⋅ Z P ; C2 =
c sin ϕ P − k cos ϕ A [ ]
ω Z P k + c sin (ϕ A − ϕ P )
2 (6.99)
1
R3 = Z P (c sin ϕ P − k cosϕ A ) ; C 3 = (6.100)
ωZ P (c cos ϕ P + k sin ϕ A )
Un caz ideal, când se pot folosi numai condensatoare ca elemente
defazoare, se obţine dacă:
c ⋅ sin ϕ p = k ⋅ cos ϕ A (6.101)
Condiţia de existenţă a valorilor pozitive pentru mărimile defazorilor
utilizaţi este:
c ⋅ sin ϕ P > k ⋅ cos ϕ A (6.102)
Dimensionarea rezistoarelor şi condensatoarelor utilizate în schemele
prezentate se realizează folosind expresiile puterilor active respectiv reactive, şi
anume:
U2 U2
PR1 = 2 (c sin ϕ P − k cos ϕ A ) ; QC1 = 2 (k sin ϕ A + c cos ϕ P ) (6.103)
c ZP c ZP
U 2 (csinϕP − k cosϕA ) ; U2 c2 + k 2 + 2cksin(ϕA −ϕP )
PR2 = Q = ⋅ sinϕA
k + csin(ϕA −ϕP )
C2
c2ZP c c2ZP (6.104)
1− sin(ϕA −ϕP )
k
PR 3 = PR1 ; QC 3 = QC1 (6.105)
Relaţiile de calcul prezentate mai sus pot conduce la unele concluzii
practice utile, permiţând determinarea, atât pe baza datelor de proiectare cât şi
pe baza unor încercări experimentale efectuate asupra motoarelor, a

defazoarelor optime pentru pornire (s=l) sau pentru funcţionare nominală
(s=sN).
6.10.2 Determinarea experimentală a defazorului R-C optim
Se presupune că motorul monofazat posedă un număr diferit de spire în
cele două faze FP şi PA. Dacă cele două înfăşurări au distribuţii diferite în
crestături este necesară aflarea raportului numerelor efective de spire. Este
posibilă determinarea acestui raport prin efectuarea următoarelor încercări:
- Se porneşte motorul (prin lansarea într-un sens sau prin folosirea unui
condensator în faza auxiliară) până la o viteză apropiată de sincronism şi se
deconectează FA, motorul rămânând ca unul monofazat, în rotaţie la gol,
alimentat cu tensiunea Up la FP. În FA se induce o tensiune în rotaţie, UA0. Se
calculează raportul c1=UA0/Up.
- Se reia încercarea, tot la mers în gol în rotaţie, dar alimentând FA de
la tensiunea UA şi lăsând în circuit deschis FP. Se măsoară tensiunea indusă în
rotaţie la bornele libere ale FP. Considerând această tensiune UPO, se calculează
raportul c2=UA/UPO. Admiţând că cele două încercări s-au efectuat la aceeaşi
alunecare se determină raportul numerelor efective de spire ca medie
geometrică a valorilor c1 şi c2 adică:
U AO U A U AO
c = c1c 2 = ⋅ ≈ ;pentru UA=UP (6.106)
U PO U P U PO
Pentru determinarea defazorului optim de pornire se face încercarea la
scurtcircuit conform schemei din figura 6.36, în condiţiile alimentării celor
două înfăşurări cu un sistem bifazat de curenţi, astfel încât în maşină să existe
un câmp circular. Este indicată utilizarea unui regulator de inducţie (sau de
fază) pentru alimentarea uneia dintre faze (FA), iar curenţii prin înfăşurări să
realizeze solenaţii egale (raportul lor să fie inversul mărimii c). Se determină
unghiurile φA şi φP, impedanţele ZA, ZP şi folosind relaţiile (6.98)-(6.100) se
calculează defazorii optimi care corespund schemelor din figurile 6.33-6.35.
Pentru motoarele monofazate de mică putere, la care nu este diferenţă mare
între curentul absorbit la scurtcircuit (s=l) şi cel din regim nominal, se propune
următoarea procedură de determinare a defazorului optim de pornire:
- Se alimentează, pe rând, înfăşurările P şi A scurt timp, cu rotor imobil
şi se deduc parametrii înfăşurărilor în acest regim, utilizând schema din figura
6.36; după care se deduc, cu expresiile (6.98 )-(6.100), valorile defazorilor
optimi. Această metodă conduce, la motoarele monofazate de mică putere, de

zeci de watti, la valori apropiate de cele obţinute prin alimentarea în bifazat în
câmp circular. Avantajul metodei constă în faptul că nu se impune utilizarea
unui sistem bifazat de tensiuni şi nici nu este necesar un dispozitiv de blocare
mecanică a rotorului maşinii în timpul încercărilor. În ceea ce priveşte
determinarea defazorilor optimi pentru funcţionare nominală, aceasta se poate
realiza pe baza încercărilor în bifazat cu câmp învârtitor, conform figurii 6.36,
dar în condiţiile încărcării motorului la sarcină nominală (la alunecare
nominală). Evident, această metodă implică folosirea unui sistem de încărcare
mecanică şi a unei reţele bifazate. Se poate determina, cu aproximaţie,
defazorul optim dacă se procedează astfel:
- Se lansează motorul până în apropierea vitezei de sincronism, faza
principală fiind alimentată la tensiunea nominală, iar PA se scurtcircuitează
(figura 6.36), şi se determină parametrii fazei principale: Ip, Pp, Up, φP;
- Se efectuează aceeaşi operaţie dar PA rămâne alimentată şi FP este
scurtcircuitată şi se determină parametrii fazei auxiliare: IA, PA, UA, φA;
- Se presupune că maşina a funcţionat în ambele situaţii la o alunecare
apropiată de cea nominală şi se utilizează relaţiile (6.98)÷(6.100) pentru
determinarea defazorilor optimi. Valorile defazorilor optimi pentru funcţionare
nominală se pot deduce şi din datele de catalog ale motorului, aplicând relaţiile
(6.98)÷(6.100) în condiţiile când constructorul indică parametrii înfăşurărilor,
atât ca numere de spire, defazaje nominale, curenţi, etc.
6.10.3 Calculul defazorului optim C-Z utilizat în faza auxiliară
În cazul când condiţia (6.102) nu este îndeplinită, se poate utiliza
schema prezentată în figura 6.37a.
UC
Up
IP
C2
U Zp RAIA
IC I’A
Ip I’A Z ϕp
jXAIA IC
IA
ZA ϕA
IA UA
a b
Figura.6.37
Cu notaţiile precedente se poate determina valoarea impedanţei Z în

funcţie de parametrii înfăşurărilor şi ai reactanţei capacitive:
k ⋅ X c (cos ϕ A + j ⋅ sin ϕ A )
Z=
⎛ X ⎞ (6.107)
⎜⎜ c ⋅ cos ϕ P + k ⋅ sin ϕ A − c ⎟⎟ + j (c ⋅ sin ϕ P − k ⋅ cos ϕ A )
⎝ ZP ⎠
Din egalitatea (6.107), separând partea reală de cea imaginară se pot
obţine, pe de o parte Z, iar pe de altă parte X^, deci şi valoarea condensatorului
C. În cazul frecvent când:
Xc
> c ⋅ sin ϕ P + k ⋅ sin ϕ A (6.108)
ZP
numitorul expresiei (6.107) este negativ, ceea ce conduce la obţinerea unei
impedanţe cu parte reală negativă. Fizic, această impedanţă se poate substitui
printr-o bobină reală parcursă de curent de sens contrar celui a lui I’Adin figura
6.37-a. Este posibilă obţinerea acestei situaţii dacă se foloseşte drept impedanţă
Z o porţiune din înfăşurarea auxiliară, conectată invers. Acelaşi lucru se
realizează folosind un montaj tip autotransformator cu o porţiune din FA
conectată în scurtcircuit, acea porţiune fiind parcursă de un curent în sens
contrar lui IA. Rezultă, aşa cum era de aşteptat, curentul Ic perpendicular pe Uc.
(diagrama din figura 6.37.b). Aşadar, este posibilă folosirea unor prize la FA
care, conectate pe o impedanţă (sau pe impedanţa proprie scurtcircuitată) să
permită realizarea cel puţin pentru pornire a unui sistem bifazat simetric în
maşină. În cazul general când impedanţa Z se exprimă, în ceea ce priveşte
modulul, în raport cu Zp, prin relaţia:
Z = γ ⋅ Z p ⋅ e jϕx (6.109)
se obţin:
2 2
⎛k⎞ ⎛k⎞
1 + ⎜⎜ ⎟⎟ + 2⎜⎜ ⎟⎟ cos(ϕ A − ϕ X )
C=
1 ⎝γ ⎠ ⎝γ ⎠ (6.110)
ωZ p c + k + 2c ⋅ sin (ϕ A − ϕ p )
2 2
respectiv:
k 2 ⋅ cos ϕ X + c ⋅ k ⋅ sin (ϕ A − ϕ p − ϕ X )
γ =− <0 (6.111)
k ⋅ cos ϕ A − c ⋅ sin ϕ p
Se confirmă astfel faptul că impedanţa Z are partea reală negativă,
atunci când numărătorul şi numitorul expresiei (6.111) sunt pozitive.
Pentru o determinare mai precisă a impedanţei Z trebuie să se ţină

seama, în cazul folosirii unei porţiuni din FA, şi de solenaţia pe care o creează
această impedanţă, încât condiţia (6.97) trebuie modificată. Expresiile (6.107),
(6.110) şi (6.111) devin în acest caz mai complicate, valorile defazorilor
putâdu-se determina exact numai în cazuri concrete.
6.11 ÎNCERCAREA LA ÎNCĂLZIRE A MOTOARELOR
ASINCRONE
Pentru încercarea la încălzire a motoarelor asincrone se utilizează de
regulă metoda directă a încărcării în sarcină. La motoarele asincrone este
raţional să se utilizeze regimul de funcţionare cu recuperarea energiei, chiar şi
pentru motoarele a căror caracteristici au fost determinate prin debitarea
energiei generatorului de sarcină pe o rezistenţă, deoarece la această încercare
nu este necesară o reglare uşoară şi în limite largi a sarcinii iar cantitatea de
energie electrică consumată este de cele mai multe ori considerabilă.
Supratemperatura înfăşurării statorului se determină la sfârşitul încercării prin
metoda variaţiei rezistenţei cu temperatura, extrapolându-se caracteristica până
în momentul deconectării. La tensiune joasă, încălzirea trebuie controlată cu
termocupluri ce se introduc din timp în părţile frontale, de ambele părţi ale
maşinii, cât şi în crestături, sub pene. Pentru verificarea temperaturii diferitelor
elemente constructive se folosesc cel puţin două termocupluri pentru verificare
reciprocă. De asemenea, în mod obligatoriu se vor introduce termocupluri în
miez şi în funcţie de posibilităţi şi în dinţii statorului iar dacă lungimea axială
este suficient de mare, în câteva puncte pe lungime. Termometre sau
termocupluri pot fi aşezate pe corpul maşinii, pe lagăre, pe jetul aerului de
intrare şi ieşire, etc. Citirea aparatelor, inclusiv a dispozitivelor de măsurat
temperatura, se face la fiecare jumătate de oră, iar pentru maşinile foarte mici
mai frecvent.
În vederea determinării încălzirii înfăşurării rotorului, se va proceda
astfel: după măsurarea rezistenţei înfăşurării statorului se porneşte motorul din
nou şi se încarcă până la sarcina precedentă. Când toate citirile temperaturii
care au scăzut în timpul opririi ating din nou valorile stabilizate, se procedează
la o a doua oprire şi se măsoară rezistenţa înfăşurării rotorului. După
terminarea încercării de determinare a încălzirii înfăşurării rotorului se va
măsura temperatura bandajelor de pe părţile frontale ale înfăşurării rotorului cu
ajutorul unui termometru, a unui termocuplu de suprafaţă sau, dacă construcţia
motorului o permite, cu un termocuplu în formă de arc. La motoarele ce au

perii cu contact permanent, se va determina şi temperatura inelelor de contact.
Încercarea la încălzire prin încărcarea în sarcină se efectuează la
curentul nominal absorbit, deoarece în momentul efectuării încercării curentul
corespunzător puterii cedate nominale încă nu este cunoscut. Încălzirea
înfăşurării statorului ∆θ’ corespunzătoare curentului măsurat I, la puterea
cedată nominală, se determină prin recalcularea încălzirii ∆θ corespunzătoare
curentului nominal IN cu relaţia:
2
⎛ I ⎞
∆θ ' = ⎜⎜ ⎟⎟ ∆θ (6.112)
⎝ IN ⎠
Acest lucru este posibil în cazul în care I>IN , altfel încălzirea
înfăşurării statorului se va adopta ca fiind egală cu cea obţinută din încercare la
valoarea IN. Pentru motoarele cu rotorul în scurtcircuit, se constată frecvent o
modificare anormală a rezistenţei înfăşurării statorului, după deconectare, în
sensul creşterii acesteia. Fenomenul se produce datorită faptului că pentru
înfăşurările în scurtcircuit neizolate ale rotoarelor sunt admise încălziri mult
mai mari decât pentru înfăşurările izolate, iar în cazul unui întrefier mic,
transmiterea căldurii de la rotor spre stator se produce intens. Încercarea la
încălzire a motoarelor cu mai multe turaţii se va efectua pentru fiecare dintre
turaţiile nominale ale acestuia.
Încercarea la încălzire a motoarelor asincrone prin metode indirecte se
realizează mai dificil, prezentând mult mai multe dificultăţi la prelucrarea
rezultatelor.
Pentru motoarele asincrone mai există o metodă de încercare la
încălzire a înfăşurărilor şi anume când rotorul este blocat. Această încercare se
face conform prescripţiilor din STAS 7246-65, la tensiune nominală, pentru
motoarele cu rotorul în scurtcircuit având puteri până la 100 kW. Deoarece
încălzirea înfăşurărilor se obţine după o curbă adiabatică, temperatura
înfăşurării statorului se va determina practic prin calcul. Pentru înfăşurarea
rotorului şi în special a aceluia în scurtcircuit, determinarea încălzirii se va face
utilizând termocupluri cu milivoltmetru sau cu înregistrare pe oscilograf.
Valorile supratemperaturilor măsurate sau determinate se compară cu
valorile limită indicate în STAS 1893-72 pentru părţile considerate. Pentru
încercarea la încălzire maşinile sunt complet montate, în aceeaşi stare ca pentru
funcţionarea în exploatare, cu toate accesoriile în stare de funcţionare.

6 Încercările Maşinilor Asincrone

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

6 Încercările Maşinilor Asincrone

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 6 ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR ASINCRONE 279

celor şase părţi identice şi de rezistenţă r, rezistenţa măsurată va fi dată de

înfăşurarea rotorului. Deoarece în conformitate cu standardele în vigoare

tensiunea nominală peste 500 V. Valoarea reală a raportului de transformare se

6.5.1 Funcţionarea în gol ca motor

motorului asincron poate fi realizată printr-o singură metodă, prin conectarea

În urma încercării de mers în gol rezultă următoarele rezultate:

U02 0 20 40 60 80 100 120 U0[%]

ce va permite ca trecerea la turaţii mai mici să nu producă o încălzire

1. Tensiunea reală de linie la scurtcircuit Usc, adoptată ca fiind

Psc, a curentului de scurtcircuit Isc, a factorului de putere cosφsc, a cuplului Msc

3. Puterea absorbită sau consumată P1, va fi puterea măsurată,

Cu aceste date, vor fi trasate caracteristicile de funcţionare în sarcină

0 20 40 60 80 100 120 P2[%]

0 40 80 120 I[%] 90 95 100 105 U[%]

Verificarea valorilor garantate ale η, cosφ şi s se va realiza, pentru

Impedanţele Z1=R1+j·X1 şi Zm=Rm+j·Xm fiind practic constante, iar

expresie ce reprezintă ecuaţia cercului curentului I1. Această metodă analitică

Pentru o valoare arbitrară a alunecării s, se obţine, de exemplu, punctul

Figura 6.17 Figura 6.18

Pentru motoarele asincrone de mare putere, datorită valorilor reduse ale

5. Curentul de scurtcircuit pe fază I”sc egal cu (2,3-4) ori curentul

a ⋅ AP1 = I 1 cos ϕ 1 (6.44)

Dacă scara alunecării se va lua 1% = k [cm], atunci şi lungimea

Prin Q se trasează o dreaptă E paralelă cu diametrul cercului.

6.9 DETERMINAREA PIERDERILOR ŞI A RANDAMENTULUI LA

asemenea, determinarea acestora se face în timpul încercării la încălzire sau

6.9.2 Determinarea randamentului motorului asincron prin

3 Determinarea pierderilor în conductoarele înfăşurărilor. a

înfăşurarea rotorului reprezintă aproximativ 10% din curentul nominal rotoric

Figura 6.28 Figura 6.29

înregistrându-se valorile P0, I10 şi I20. Cunoscând R1 şi R2, se va determina

Figura 6.30 Figura 6.31

respectiv, la calculul parametrilor raportaţi ai motorului. Considerând rezistenţa

randamentul motorului asincron cu rotorul bobinat poate fi determinat cu

6.10 DETERMINAREA DEFAZORULUI OPTIM LA MOTOARELE

6.10.1 Calculul defazorului optim R-C utilizat în faza

Dacă se cer valorile defazorului optim pentru regimul de mers în gol,

fazei principale. Revenind la valorile rezistenţelor utilizate, deduse după

defazorului optim sunt calculate şi în funcţie de raportul "c" dintre numerele

pe baza unor încercări experimentale efectuate asupra motoarelor, a

optimi. Această metodă conduce, la motoarele monofazate de mică putere, de

Cu notaţiile precedente se poate determina valoarea impedanţei Z în

Pentru o determinare mai precisă a impedanţei Z trebuie să se ţină

motorului o permite, cu un termocuplu în formă de arc. La motoarele ce au

S-ar putea să vă placă și