„Libertatea este abilitatea de a avea sau de a nu avea ceea ce vrei fără să-ţi închizi inima.

”
- Stephen Levine

PASUL 4

„REALIZAŢI O CĂUTARE ŞI UN INVENTAR MORAL NEÎFRICAT AL VOSTRU

ÎNŞIVĂ.”

- Pasul 4 al Ghidului

Acesta este scenariul. E timpul să mergeţi la întruniri. Sunteţi încântaţi. Pregătiţi. Apoi vă
amintiţi subiectul din această seară. Pasul 4. Şi vă spuneţi „aaaahhh”. Apoi sunteţi goliţi de orice
sentiment. Vă doriţi ca subiectul să fi fost altul, ceva mai pertient legat de recuperare. Alt subiect
despre care puteţi să spuneţi mai multe. Ai fi vrut să fie despre Pasul 2, mormăiţi în sinea voastră.
Sau mergeţi la întrunire întru totul revigoraţi pentru o noapte de conversaţie despre vindecare
– până când descoperiţi subiectul: Pasul 4. Toată lumea trece peste subiect şi şedinţa care de obicei
durează de la o oră la oră şi jumătate se încheie în 30 de minute.
Sau în loc să treacă peste subiect, membrii grupului se decid să vorbească despre altceva în
acea seară. Pasul 4 abia dacă este menţionat. „M-am gândit să-l parcurg”. „Probabil ar trebui.” „A
sosit vremea.”
Poate totuşi cineva hotărăşte să nu evite subiectul. Acea persoană vorbeste direct despre
parcurgerea Pasului 4. Sunteţi uimiţi şi şocaţi. Acea persoană chiar a pus mâna pe un creion şi pe
hârtie şi a făcut un inventar.
Vă întrebaţi cum a găsit timp şi determinare ca să parcurgă într-adevăr acest Pas. Conceptul
vă dă peste cap şi vă face să vă simţiţi vinovaţi, confuzi şi vă întrebaţi dacă o să ajungeţi vreodată în
acest moment al programului de recuperare. Totuşi o priviţi pe persoana care şi-a alocat timp ca să
parcurgă acest Pas şi observaţi ceva diferit legat de ea. Se simte confortabil în pielea sa şi asta vă
atrage. Acea persoană se află la un nivel admirabil de vindecare. Vă simţiţi cumva, ei bine,
invidioşi.
Însă, de fapt, abordarea acestui Pas este un sentiment copleşitor.
Acesta este Pasul care aduce frică, nesiguranţă şi vinovăţie celor care au participat de o vreme
la întruniri şi nu l-au parcurs şi pentru cei care a trecut o vreme să-l fi parcurs. Este timpul să facem
curăţenie. Timpul vindecării.
Este Pas 4 de temut.
„Am urmat programul şi merg la întruniri de 6 ani”, a spus Jody, „şi tot nu am parcurs Pasul
4. Pur şi simplu mă tem de el. Şi nu sunt sigură de ce.”
Mulţi dintre noi se pot identifica cu Jody. Eu mă identific cu Jody. La începutul programului
meu, efectuarea acestui inventar personal a fost copleşitor. Nu eram sigură ca aveam un sine. Nu
eram sigură ce o să găsesc. Stima de sine era aşa de mică că nu ştiam dacă mai puteam îndura încă o
doză de auto-critică.
Şi nu ştiam de unde să încep. Nu ştiam ce caut. Nu ştiam ce să fac cu sinele când îl găseam.
Nu înţelegeam scopul. Şi nu credeam că pot să-l fac suficient de bine. Mi se părea prea multă
muncă, genul de activitate murdară pentru care trebuie să-ţi sufleci mânecile până la coate.
În acest capitol, ne vom uita la acest Pas. Îl vom explora cu o viziune proaspătă. Vom căuta să
examinăm nişte căi simple de a-l aborda. Şi vom trece în revistă recompensele pe care le primim
dacă ne facem timp să ne privim în interiorul nostru.

SĂ PRIVIM ÎN INTERIORUL NOSTRU

„Codependenţa se ascunde sub toate dependenţele mele” a spus Carol. „Mă feresc de durere
prin altceva: relaţii, substanţe chimice sau muncă. M-am ascuns într-o relaţie ca să nu am de-am
face cu mine”. Mulţi dintre noi se ascund de durere. Mulţi ne ascundem de noi înşine. Poate că cel
mai puternic, ultim şi sigur refuz de a ne uita la noi înşine este să dăm vina pe circumstanţe şi pe
alţii. Concentrându-ne asupra altora nu ne vom rezolva problemele şi nici nu vom scăpa de durere.
Ne va sustrage atenţia, însă nu va duce treaba la bun sfârşit. Nu va aduce vindecare. Concentrându-
ne asupra altora nu va schimba circumstanţele. Mulţi dintre noi fac greşeala de a opri recuperarea
înainte de a parcurge acest Pas. Ne aflămîn program de suficientă vreme că să identificăm problema
celeilalte persoane şi să realizăm că nu e vina noastră. Însă ceea ce descoperim este că: dacă nu
folosim circumstanţele prezente ca pe o provocare, un factor trigger şi ca pe o invitaţie de a ne uita
în interiorul nostru, ne vom trezi că vom dansa la o reprezentaţie care se repetă.
Părăsim o persoană din pricina unei probleme, ca să ne trezim în altă relaţie cu altcineva care
are o problemă similară, poate identică.
Descoperim că aceste repetări nu sunt coincidenţe. Sunt o invitaţie continuuă şi repetată de a
privi înăuntrul nostru şi să găsim darul vindecător din circumstanţele noastre prezente.
Putem să salutăm şi să îmbrăţişăm provocarea.
Mulţi dintre noi încep vindecarea de codependenţă privind în afara şi pe lângă noi. De cele
mai multe ori aşa ne atrage viaţa atenţia. Ne enervăm, ne înfuriem, manipulăm în încercarea de a
controla şi arătăm cu degetul pe celălalt insistând la nesfârşit că face ceva nepotrivit, ceva ce nu ne
place, ceva ce vrem ca acea persoană să nu mai facă.
Asta e ceea ce noi numim o concentrare „exterioară”.
Deseori, e justificat, potrivit şi necesar să ne concentrăm asupra comportamentului celuilalt.
Însă când obosim să ne irosim energia discutând detaliile celeilalte persoane, fie că e vorba de un
părinte, copil, prieten, partener, iubit, iubită, coleg de serviciu, şef sau angajat, ne confruntăm cu
întrebările Pasului 4: Ce se întâmplă cu mine? Ce fac? Ce nu fac? De ce trebuie să trec prin aceste
împrejurări? De ce această situaţie ţinteşte spre mine? De ce vechile amintiri, temeri şi tipare se
repetă? Care-i planul meu? Ce lecţie am de învăţat din această experienţă?
Ce trebuie să învăţ din a avea grijă de mine? Şi ce mă împiedică să fac asta?
În acest Pas, începem procesul de căutare în noi ca răspuns la situaţiile în care ne aflăm.
Realizăm un inventariu amănunţit şi fără teamă al propriei persoane.
Acest Pas nu ne spune să ne facem un inventar critic, ostil, să ne blamăm. Nu ne spune să ne
găsim la nesfârşit un defect, să rămânem iresponsabili sau exagerat de responsabili sau nesăbuiţi.
Ne spunem să fim „amănunţiţi şi netemători”.
Nu trebuie să ne temem de ceea ce vom găsi. Ne decidem doar să ne cercetăm pe interior ca
să ne găsim pe noi.
Nu parcurgem acest Pas în locul stabiliri limitelor. Nu realizăm acest Pas că să negăm ce face
sau nu cealaltă persoană şi impactul pe care-l are asupra familiilor şi vieţilor noastre. Nu parcurgem
acest Pas ca să negăm ceea ce simţim.
Parcurgem acest Pas ca să ajungem la miezul recuperării auto-responsabilităţii.
Suntem responsabili pentru noi înşine – pentru situaţiile în care ne aflăm şi dacă alegem să
rămânem în ele şi atitudinea noastră faţă de aceste situaţii. Suntem responsabili pentru ceea ce am
creat în viaţa noastră şi ceea ce vom crea. Suntem responsabili pentru sentimentele noastre. Ele sunt
ale noastre.
Cea mai mare iluzie a codependenţei este aceasta: ar trebui să ne simţim altfel dacă cineva
face ceva diferit, dacă am fi în altă parte şi dacă am avea ceva ce ne-am dorit. Nu e adevărat. Putem
să ne mutăm din judeţ în judeţ şi din ţară în ţară şi până când nu ne acceptăm sentimentele, ne vom
simţi în acelaşi fel în fiecare locaţie pe care am vizita-o.
Dacă mă simt oribil, nu contează pe cine sun ori unde merg – mă voi simţi la fel până când
îmi voi confrunta şi analiza sentimentele. Dacă îmi e teamă, îmi va fi frică până îmi voi soluţiona
acest sentiment.
Când vom învăţa să privim înăuntrul nostru şi să înfruntăm ce găsim acolo, vom fi din ce în
ce mai puţin afectaţi de evenimentele externe şi din ce în ce mai puternici ca să ne confruntăm cum
se cuvine cu ceea ce se întâmplă. Adevărata putere constă în a ne confrunta cu noi înşine cu
sinceritate şi în a ne asuma responsabilitatea.
Parcurgem acest Pas ca să fim în stare să ne asumăm responsabilitatea faţă de propria
persoană pornind de la realitatea care ne înconjoară. Privind înăuntrul nostru este un semn că ne-am
învăţat lecţia din circumstanţele prezente, ca să evităm repetarea acestora. Şi vom fi vindecaţi să ne
bucurăm de viaţă şi de iubire.
„Înainte de a parcurge Pasul 4 aveam această imagine a unei pivniţe într-o casă”, a spus Carol,
care frecventează Al-Anon de 10 ani. „Beciul era întunecos. Avea geamuri, însă erau negre de
funingine şi acoperite de tufe. Pivniţa era mizerabilă. O harababură. Mizerie. Iar lumina nu
pătrundea înăuntru.
„Mă speria. Încăperea aceea din casă, din casa mea, era înfricoşătoare. Nu voiam să mă uit la
ea. Nu voiam să intru în ea. Totuşi întotdeauna eram conştientă de prezenţa ei.”
„Acum am parcurs de câteva ori Pasul 4”, a spus Carol. „De fiecare dată când îl parcurg,
pivniţa devina un pic mai ordonată şi mai organizată. Mai curată. Acum când văd beciul din casă e o
încăpere plăcută. E redecorată şi vie. Ferestrele au fost curăţate şi lustruite – sunt mari şi deschise –
şi încăperea se umple de lumină aurie. Nu îmi mai este teamă de acea parte a casei. Mă simt
confortabil să intru în ea şi să privesc împrejur de câte ori vreau. Acea casă sunt eu.”
E un lucru normal şi natural să ne temem de necunoscut. E normal să ne temem de locuri
întunecoase şi dezordonate. Nu e în interesul nostru ca sufletul să fie un loc necunoscut, întunecos şi
dezordonat.
„Înainte de a intra în programul 12 Paşi, mă protejam de emoţiile negative şi de temeri”, a
spus Kathy. „Trăiam pe seama vieţilor altora. Eram mereu mai îngrijorată de soarta altora decât de a
mea. Nu mă uitam în interior. Nici măcar nu-l consideram că există. Mă simţeam goală, murdară şi
superficială. În felul în care mă simţeam aşa îmi ţineam şi casa. Casa era curată, dar dacă deschideai
un dulap erai înghiţit. Sau dacă mutai canapeaua din loc te năpădeau păienjenii.”
Prin acest Pas începem să ne curăţăm locuinţa. E locul în care începem să căutăm pentru o
soluţie la problemele noastre şi la durere. Aşa începem să ne vindecăm şi noi şi inimile noastre.
În acest Pas dăm voie luminii să înceapă să intre în noi.

UN INVENTAR AMĂNUNŢIT ŞI CURAJOS

Ce căutăm în inventarul nostru amănunţit şi curajos? Căutăm ceea ce e bun în ceea ce ne

priveşte pe noi şi valorile noastre. Căutăm şi lucrurile pe care le-am făcut greşit. Însă în acest
inventar moral sunt incluse şi acţiunile de auto-apărare şi chestiunea morală dacă ne iubim sau nu.
Facem un stoc al acţiunilor noastre – pozitive şi negative. Căutăm lucrurile pe care le-am
făcut greşit – cele mai mari sentimente de vinovăţie şi cele mai mici. Căutăm acele lucruri pe care
nu le-am făcut greşti, dar faţă de care ne simţim tot vinovaţi. Descătuşăm toată vina, îndreptăţită sau
nu, şi o scoatem la lumină. Aruncăm o privire amănunţită şi curajoasă la ceea ce ne deranjează
acum şi ne-a deranjat în trecut, o privire curăţată de restricţiile negării, eliberată de frica de a rosti
adevărul.
Căutăm furia, frica, durerea, mânia şi resentimentele, inclusiv furia faţă de Dumnezeu.
Căutăm victimizarea – căile prin care alţii ne-au victimizat, căile prin care le-am dat voie altora să
ne transforme în victime şi mijloacele prin care ne-am victimizat singuri.
Căutăm amintiri dureroare reprimate. Scoatem la lumină temerile şi credinţele limitate,
mesaje care nu sunt adevărate şi pot fi scena pe care ne jucăm viaţa.
Căutăm blocajele care ar putea interfera cu abilitatea noastră de a trăi şi iubi.
Nu facem asta ca să ne criticăm sau să ne rănim şi mai rău, sau să dăm vina pe noi ori pe alţii.
facem asta ca să ne vindecăm de tot ceea ce a avut loc în viaţa noastră şi ca să ne vindecăm de
trecut. Facem asta ca să fim în stare să ne vindecăm şi să atingem cel mai înalt nivel posibil de
responsabilitate de sine şi răspundere faţă de acţiunile întreprinse.
Aici avem câteva modalităţi prin care oamenii abordează acest Pas:

1. Inventar al caracteristicilor unei persoane codependente

Putem enumera câteva dintre trăsăturile şi acţiunile unui persoane codependente cu care ne-
am protejat, persoanele implicate în aceste acţiuni şi sentimentele noastre legate de ele. Acţiunile
asupra cărora ne vom concentra sunt: grija faţă de celălalt, controlul, reprimarea sentimentelor,
neadministrarea corespunzătoare a sentimentelor, manipularea, neglijarea propriei persoane,
neasumarea responsabilităţii pentru propria persoană (inclusiv responsabilitatea emoţională şi
financiară), îngrijorarea, criticarea constantă a acţiunilor noastre şi a propriei persoane, sentimentul
că nu putem face ceva suficient de bine (indiferent despre ce e vorba), nu ne placem şi nu ne iubim,
nu dăm voie altora să ne iubească şi să ne placă, nu avem grijă de noi şi nici nu dăm voie cuiva să
aibă grijă de noi şi de nevoile noastre, folosirea negării ca instrument de susţinere, ne simţim
victime, dăm voie altora să ne victimizeze, nu stabilim limite, nu ne încredem în instinctele şi
sentimentele noastre, nu avem încredere în Dumnezeu, nu avem încredere în viaţă şi vindecare, ne
simţim nesiguri, lipsa de intimitate şi împlinire în relaţii, vină justificată sau nu, acţiuni sexuale
(inclusiv codependenţa sexuală – relaţii sexuale când nu vrem asta cu adevărat şi un comportament
sexual ca să-l mulţumim pe celălalt cu care nu ne simţim confortabili), obsedaţi, dependenţi de alţii,
comunicare slabă, lipsă de onestitate (inclusiv emoţională), nu spunem nu când simţim aşa, nu
spunem ce vrem şi ce avem nevoie, reprimarea nevoilor şi dorinţelor, nu simţim că avem o viaţă a
noastră, subapreciere, credem că merităm puţin de la oameni şi de la viaţă, perfecţionism, aşteptări
nerezonabile de la alţii, rămânem blocaţi ori captivi în relaţii, nu deţinem autocontrolul în relaţiile
cu alţii (inclusiv membrii familiei), devenim rigizi şi inflexibili, ne blocăm în nefericire şi gândire
negativă, nu ne distrăm, ne privăm fără rost, ne aşteptăm ca alţii să îşi asume responsabilitatea
pentru noi, ne martirizăm, gândire ambiguuă şi nerealistă, lipsa de spontaneitate, teama de sau
incapacitatea de a aborda şi rezolva problemele; imagine negativă despre noi şi capacităţile noastre,
ruşine, chestiuni vechi nerezolvate, mai ales cu familia din care provenim, probleme legate de abuz
din trecut nerezolvate, sentimentul de disperare legat de relaţiile noastre, durere incertă sau dorul de
iubire, abandonarea prieteniilor, nu suntem înclinaţi spre rutina zilnică şi constantă, suntem plini de
frică şi panicaţi, tendinţa de a ataca oamenii bolnavi şi în nevoie, tendinţa de a fi atraşi de relaţii
care nu merg şi situaţii care ne ocupă timpul; resentimente datorate caracteristicilor enumerate mai
sus. În ultimele faze ale codependenţei trebuie să căutăm depresia cronică, acţiuni complusive sau
dependente, neglijarea propriei persoane până la îmbolnăvire şi gânduri de suicid.
„Marile probleme ale inventarului meu privind codependenţa erau manipularea şi controlul”,
a spus Kevin. „Gândul că aş putea să-i controlez pe ceilalţi era foarte serios şi de a controla
sentimentele altora ca să mă simt în siguranţă. Încercam să fiu înaintea tuturor. Îmi era teamă de
persoanele care se enervau pe mine ori nu se controlau. Spuneam că-mi place spontaneitatea, dar
îmi era teamă de ea. Îmi petreceam mare parte din timp făcându-mi griji legate de ce gândeau alţii
despre mine şi credeam că pot să controlez asta. Îmi făceam fixaţii asupra oamenilor.”

2. Schiţă biografică generală

Aceasta e o cale uşoară de a vă scufunda în acest Pas. Aşezaţi-vă cu o faie de hârtie şi un
creion şi scrieţi despre voi. Începeţi simplu. Unde v-aţi născut? Apoi lăsaţi procesul să preia
conducerea. Scrieţi ce vă vine în minte despre voi şi viaţa voastră – din copilărie până în prezent.
Nu vă complicaţi prea mult scriind totul. Nu vă copleşiţi încercând să faceţi o biografie perfectă.
După ce faceţi această primă schiţă, poate vreţi să treceţi la Pasul 5 şi să vorbiţi cu cineva despre ce
aţi descoperit. Sau să treceţi la următorul strat al fiinţei voastre.
Citiţi-vă biografia. Lipsesc piese? Sunt părţi pe care le-aţi scrie pe altă hârtie? Cum a fost în
şcoală? Cum a fost să creşteţi în familia voastră? Ce fel de sentimente aveţi faţă de voi şi alţii? ce aţi
făcut bine? Ori prost? Ce aţi vrut pentru voi şi vieţile voastre? Ce simţiţi legat de ceea ce aţi făcut şi
aţi devenit până acum? Ce au aşteptat alţii de la voi? Voi ce aşteptaţi de la voi? Care sunt secretele
voastre? Ce ascundeţi lumii despre voi? Aveţi secrete „vinovate” care vă fac să vă fie ruşine? Fiţi
sinceri. Nu e vremea să ascundem. Ce aţi greşit altora? Ce simţiţi că v-au greşit ei vouă?
Amintiţi-vă, acest Pas nu e despre a fi drăguţ şi corect. Ci despre a scoate totul la lumină.
Biografia nu vă va fi publicată. Daţi-vă frâu liber şi spuneţi ce simţiţi nevoia şi vreţi să spuneţi.
Scrieţi despre relaţiile voastre, sentimente şi comportament. Cum vă protejaţi? Ce faceţi ca să
supravieţuiţi? Acesta este un exerciţiu interesant pe care-l puteţi relua de-a lungul anilor. Vom fi
surprinşi să vedem cum perspectiva asupra noastră şi a vieţilor noastre se schimbă pe măsură ce noi
ne schimbăm.

3. Schiţă biografică specifică

Unele persoane preferă să se axeze pe o zonă a vieţii lor, cum ar fi relaţiile, familia sau
serviciul. Aceasta este folositoare dacă vă treziţi blocaţi într-o anumită zonă. Scrieţi istoria acelei
zone, începând cu începutul. De exemplu: Ce a caracterizat acea relaţie? cum a început? Cum s-a
sfârşit? Care au fost părţile ei bune? Care au fost evenimentele traumatizante din acea relaţie? Cum
s-au încheiat şi cum s-au rezolvat? Care-i statutul relaţiei acum? Cum ţi-ai administrat sentimentele
şi nevoile în acea relaţie? dar cealaltă persoană? Te simţi o victimă? De ce? Cum te-ai protejat în
acea relaţie? ce ai învăţat din ea? Ai luat vreo decizie semnificativă, de auto-apărare, pentru tine şi
alţii bazată pe cursul acelei relaţii, cum ar fi: femeile (bărbaţii, şefii, rudele, vecinii, etc.) nu pot fi
de încredere? Ce simţi legat de acea persoană acum? Există linişte în suflet legat de această relaţie?
care au fost lucrurile dureroase pe care această relaţie le-a adus în viaţa ta? Ce crezi acum despre
tine, cealaltă persoană şi această relaţie? Care sunt sentimentele tale?
Putem să procedăm în acelaşi fel şi legat de serviciu. Scrieţi despre istoricul angajărilor
voastre. Nu e un CV, ci o trecere în revistă personală despre noi înşine şi viaţa noastră,
comportamentul şi credinţele noastre la serviciu. Aceasta ne poate ajuta să identificăm ideile de
auto-apărare despre noi şi ne ajută să ne descoperim calităţile şi talentele. Scrieţi despre relaţiile cu
colegii, ce aţi simţit când v-aţi luat această slujbă, ce s-a întâmplat, ce simţiţi acum legat de această
slujbă. Ce lucruri bune aţi câştigat din această experienţă? Dar cele negative? Ce credeţi despre voi
şi despre abilităţile de la serviciu? Există ceva legat de conduita voastră care vă deranjează privind
istoricul angajărilor? Ce sentimente aveţi?
Cu cât putem să scriem mai multe despre noi, despre sentimentele şi credinţele noastre, cu
atât mai de ajutor ne este această activitate.

4. Pasul 4 ca „Big-Book”
Această abordare (cuprinsă între paginile 64 – 71 ale „Big-Book” a Alcoolicilor Anonimi) este
abordarea originală sugerată pentru Pasul 4. Această versiune face apel la o evaluare onestă a
propriei persoane. E simplu şi direct. Scriem numele celor faţă de care avem resentimente şi de ce
avem. Scriem ce părţi ale vieţii noastre simţim că acele persoane ni le-au afectat ori le-au făcut rău.
Pe lista noastră cu resentimente includem „oameni, instituţii sau principii faţă de care eram sau
suntem furioşi”. De exemplu: „Îi port pică prietenei mele pentru că nu mă sună suficient de des şi
asta îmi afectează viaţa socială şi sentimentele de stare de bine.”
Facem o listă a temerilor noastre. Mulţi dintre noi descoperă că frica este un motiv de bază în
codependenţa noastră. Acesta Pas este o cale de a ne debarasa de ea. „Uneori ne gândim că frica ar
trebui să fie clasată cu furtul. Se pare că provoacă mai multe necazuri”, scriu autorii „Big-Book”.
Enumerăm animozităţile şi rănile pe care le avem, reale şi imaginare.
„Este clar că o viaţă trăită în resentimente adânci duce doar la inutilitate şi nefericire. Dacă
permitem acest lucru, irosim ore importante în care ar fi trebuit să facem altceva benefic”, spune
„Big Book”. „Căci atunci când ancorăm asemenea sentimente, închidem uşa luminii Spiritului”.
Nu zdrobim şi nu ne reprimăm furia şi resentimentele. E posibil ca sentimentele noastre să fie
de mult depăşite. Scopul acestui proces este să scoatem la iveală sentimentele noastre putrede adânc
înrădăcinate, ca să le percepem şi să terminăm cu ele.
În acest Pas 4 e posibil să vrem să acoperim toate domeniile cu probleme ale existenţei
noastre – furia, resentimentele, frica, sexul şi banii – să trecem în revistă cu de-amănuntul fiecare
segment cu o atitudine de acceptare de sine şi nu de ruşine.

5. Lucruri pe care le-am făcut greşit

Aceasta poate să fie o ridicare în slăvi a lucrurilor pe care le-am făcut şi faţă de care ne
simţim vinovaţi. Acest Pas ne ajută să ne clarificăm acţiunile şi cuvintele care ne provoacă vinovăţie
şi ruşine, ca să terminăm cu vinovăţia din trecut. Ne poate ajuta să ne clarificăm şi sentimentele de
vină nejustificată – care nu ne aparţin nouă, ci altora. Şi acestor sentimente putem să le punem
punct. Acesta este locul în care dăm drumul raţionalizării sau justificărilor şi privim înăuntrul
nostru.
Înţelegeţi acest lucru: faptul că ne tratăm rău este o chestiune morală şi o greşeală identice cu
tratarea altor persoane prost. Credinţa că suntem de neiubit, proşti, nemeritoşi, insuficient de buni,
inferiori sau superiori este o chestiune morală. Nestabilirea de limite şi graniţe cu alte persoane,
permiţându-le să ne rănească sau să ne facă rău este o chestiune morală. Nu-i ajută nici pe ei şi ne
face rău şi nouă. Spunându-ne că e în regulă să acceptăm un tratament prost din partea altora e o
problemă morală. Neglijarea propriei persoane e o problemă morală. E greşit să aşteptăm de la noi
să fim perfecţi. Nepermiţând altora să se simtă bine şi să se bucure că sunt vii e o problemă morală.
Neascultându-ne, neavând încredere în noi e o problemă morală, ca şi faptul că nu ne placem şi nu
ne iubim, iar aceasta e inima şi sufletul codependenţei.

6. Răul pe care ni l-a provocat alţii

Parcurgerea Pasului 4 din acest punct avantajos ne ajută să scoatem totul la lumină. Putem să
enumerăm toate ipostazele de victimă încă din prima zi. Ce persoane, instituţii, locuri sau credinţe
ne-au făcut victime ori ne-au rănit? Cum sau de ce? Cum ne-au afectat vieţile? Cum ne fac să ne
simţim? Avem vreun rol în această poveste? De exemplu, am spus da cuiva când am fi putut spune
nu? De ce nu am făcut-o? De ce ne-am temut că s-ar fi putut întâmpla dacă aveam grijă de noi? De
ce nu suntem stăpâni pe noi în relaţia cu acea persoană? Ce idee ne-a împiedicat să avem grijă de
noi?
Faceţi o plângere serioasă în scris. Văicăriţi-vă odată şi pentru totdeauna ca să terminăm cu
asta şi să ne vindecăm.

7. Un inventar al bunurilor
Mare parte din codependenţa noastră implică dificultate în a vedea ce-i bun pentru noi şi
vieţile noastre. Vedem cu uşurinţă ce e rău. Ne e de ajutor să parcurgem Pasul 4 asupra calităţilor
noastre bune, talentele, valorile şi ce e potrivit pentru noi. S-ar putea şi să fie, cum a spus o femeie,
cel mai greu Pas 4 pe care-l facem vreodată.

8. O listă a furiei, fricii şi ruşinii

Puneţi pe listă toate persoanele pe care sunteţi furioase, toate lucrurile de care vă e frică şi tot
ceea ce urâm la noi. Vărsaţi totul. Aceasta e o abordare simplă a acestui Pas. Faceţi o listă cu
persoanele şi lucrurile, prezente şi trecute, care vă deranjează. Deranjează înseamnă „vă face să fiţi
supăraţi, să vă temeţi, să fiţi furioşi, neajutoraţi, turbaţi de furie, indignaţi, răniţi, ruşinaţi, vinovaţi,
îngrijoraţi sau tulburaţi”. Deranjează mai înseamnă şi „provoacă orice tip de reacţie în voi, inclusiv
să controlaţi şi să dădăciţi”. Puteţi include lucruri despre voi şi despre viaţa voastră care vă
deranjează, dar şi despre alţii, despre realţiile sau activităţile care vă dereanjează.
Încercaţi să notaţi sentimentele şi ideile legate de fiecare incident sau persoană care vă
deranjează. De exemplu: „Mă deranjează să lucrez cu Marge. E puternică şi dominatoare, iar eu mă
simt ca un prost în preajma ei.” Cu cât ne asumăm mai mult responsabilitatea pentru fiecare
incident, cu atât e mai bine. Asta nu înseamnă că ne învinovăţim, ci că încercăm să ajungem la
rădăcina problemei. De exemplu: „Marge îmi declanşează sentimentul că sunt prost.” Această
înţelegere e genul de activitate care ne ajută să ne vindecăm. Dacă eu am ideea că sunt prost, dacă
descopăr asta legat de mine, pot renunţa la vechile idei şi să le schimb cu altele mai bune, cum ar fi:
„Sunt competent şi capabil. Sunt inteligent. Post să fiu stăpân pe mine în preajma altor persoane.”
Însă nu voi şti la ce să renunţăm şi ce să schimbăm până nu vom parcurge Pasul 4. concluzia
este aceasta: dacă credem că suntem de neiubit, nu vom lăsa pe nimeni să ne iubească. Şi dacă
credem că oamenii ne vor răni şi vor profita de noi, probabil că aşa vor face.
Cu cât mai multe incidiente din copilărie includem în acest Pas, cu atât ne vom vindeca şi mai
mult. Mare parte din ceea ce discutăm în acest Pas este un concept de origine numit lucrul cu
familia de origine. Asta înseamnă că privim înapoi în trectu, mai ales în copilărie, ca să vedem în ce
fel acesta ne afectează în prezent. Privim durerea, incidentele şi deseori abuzul suferit ca să ne
putem vindeca şi elibera de ele.
Nu facem această muncă ca să-i facem de ruşine ori să dăm vina pe alţii şi pe noi înşine. Însă
ne vom înfuria o vreme. O parte importantă a acestui proces înseamnă să ne simţim răniţi şi furioşi
cât e cazul, ca să isprăvim odată cu aceste sentimente. Trebuie să ni le scoatem din minte, trupuri şi
suflete ca să ne eliberăm de influenţa şi controlul lor.
Ne dăm voie să suferim pe deplin pentru pierderile noastre. Emoţiile noastre nerezolvate ne
pot motiva comportamentul de azi. Chestiunile neterminate ne ţin pe loc. Se tot repetă până când
vom fi pregătiţi să le soluţionăm. Deseori nu e nevoie decât de acceptare. Uneori avem nevoie de
mai mult ajutor ca să ne vindecăm de trecutul nostru.
Căutăm dependenţele negate şi problemele din trecut. Dacă a existat dependenţa de sex,
alcoolismul, codependenţa nerezolvată, sau alte probleme din familie, trebuie să le dăm la iveală, să
le identificăm şi să fim sinceri legat de impactul lor în vieţile noastre.
Căutăm mesaje din trecut care ne pot controla vieţile prezente: „nu simţi”, „nu te gândeşti”, să
nu fii cine eşti”, „să nu te simţi bine în propria piele”, fi perfect(ă)”, „nu te distra”, ai grijă de alţii şi
nu de tine”. Acestea sunt mesajele generice codependente pe care mulţi dintre noi le-au primit şi
care ne controlează vieţile şi comportamentul în prezent. Căutăm şi alte mesaje care e posibil să se
amestece în calitatea vieţilor şi relaţiilor noastre: „nu sunt de iubit”, „nu poţi să te încrezi în
oameni”, „sunt prost”, „nu merit să reuşesc”, „nu valorez nimic”, „oamenii mă resping mereu”, „îmi
e mai bine singur(ă)”.
Aceste mesaje pot fi forţe puternice, călăuzitoare în vieţile noastre. Dacă noi credem că
suntem proşti, acest mesaj poate câştiga controlul asupra vieţii. Vom face constant lucruri ca să
dovedim că mesajul este adevărat, sau vom pune mereu presiune asupra noastră ca să dovedim că
mesajul nu este adevărat. Relaţiile noastre cu alte persoane pot fi conduse conştient sau inconştient
de nevoia de a demonstra că nu suntem proşti şi de frica că suntem.
Dacă credem că nu merităm să fiu iubiţi, această credinţă poate afecta calitatea relaţiilor,
inclusiv cele mai importante – relaţiile cu noi înşine. Tot ce facem sau nu – cu alţii sau cu noi înşine
– poate fi rezultatul acestei idei.
Potenţa mesajului „nu simţi” este aparentă. Dacă nu e în regulă să simţi, ne vom petrece
primele ore ale dimineţii rezistând, luptându-ne, fără să ascultăm şi să suprimându-ne trăirile. Dacă
simţim ceva e posibil să ne petrecem mare parte a timpului fiindu-ne ruşine şi simţindu-ne stânjeniţi
când manifestăm sentimentul. Sentimentele sunt parte importantă din noi. Nerecunoaşterea lor este
un factor cheie al codependenţei. Trăindu-ne sentimentele, dându-ne voie să avem sentimente sunt
cheia către vindecare.
Un scop al acestui Pas este să ne deschidem şi să ne vindecăm latura emoţională.
„12 Paşi sunt afrimaţii care-mi amintesc că am sentimente”, spune Tim. „Paşii sunt un
memento care-mi spun să dau atenţie sentimentelor mele şi să las sentimentele să fie în viaţă şi nu
să le uit or să le ignor.”
Mulţi dintre noi, inclusiv eu, au nevoie de această permisiune şi afirmaţie în mod regulat. Ani
de zile experţii au numit alcoolismul „o boală a sentimentelor”. Ei bine, la fel e şi codependenţa.
Sentimentele nu sunt o boală; netrăirea lor, reprimarea acestora, reţinerea sunt problema.
Unii experţi spun acum că sentimentele ucise provoacă boala – suferinţa fizică, uneori
moartea. Sunt de acord. Şi dacă nu simţim nu suntem pe deplin vii.
Putem folosi acest Pas ca un vehicol pentru a obţine onestitatea emoţională şi să ne facem un
inventar emoţional. Ne dezvoltăm foarte mult când ne acordăm un moment pentru un inventar legat
de ceea ce simţim cu adevărat. Încercăm să controlăm pentru că ne temem? Suntem furioşi pentru
că ne e ruşine? Ne simţim rău pentru că suntem furioşi? Ce simţim?
Deseori, pentru a ne descoperi emoţiile prezente, trebuie să săpăm în trecut şi să descoperim
sentimente vechi, cele pe care nu le-am trăit, dar ar fi trebuit, cu ani în urmă. Dacă nu facem acest
lucru, aceste sentimente devin încurcate şi confuze. E posibil să fim furioşi pe părinţii noştri şi să ne
vărsăm această furie pe oamenii din viaţa noastră prezentă.
Ţineţi minte, sentimentele noastre sunt responsabilitatea noastră. Nu contează cine ce a făcut.
Sentimentele noastre sunt sentimentele noastre. Vor rămâne cu noi până când vom încheia socotelile
cu ele, indiferent dacă cealaltă persoană se schimbă sau nu.
Sentimentele nerezolvate din trecut nu vor dispărea. Mulţi dintre noi se vor trezi creând
situaţii care declanşează sentimentele pe care le negăm, până când ne vom simţi în siguranţă să ni le
rezolvăm. De exemplu, dacă o persoană importantă din trecutul nostru ne-a respins, e posibil ca în
permanenţă să atragem şi să ajutăm situaţii în care vom fi respinşi. Încheiem afaceri din trecut
recunoscând şi eliberându-ne de sentimentele vechi şi înlocuind credinţele negative cu unele
pozitive.
Putem învăţa să ne dăm voie să simţim şi să ne vindecăm de încărcătura de sentimente din
trecut. Putem învăţa să ne descurcăm cum se cuvine cu sentimentele noastre şi să le trăim pe cele
dureroase, ca să ajungem la cele pline de bucurie.
Aceşti Paşi ne vor ajuta să facem asta.
Ca să ne deschidem în faţa inimilor noastre, a sinelui nostru şi a sentimentelor, e posibil să
facem mai mult decât să ne rezolvăm minorele emoţii netrăite din trecut. Unii specialişti, cum ar fi
Patrick Carnes, că majoritatea copleşitoare aflată în recuperare de pe urma codependenţei,
dependenţei de substanţe, sau ambele, trebuie să înfrunte şi să se vindece de problemele nerezolvate
din trecut. Acestea pot include abuzul fizic, sexual sau emoţional. Multe acţiuni calificate drept
abuz includ neglijenţa, abuzul camuflat şi ruşinea.
Folosirea programului nostru de recuperare pentru a identifica, accepta şi a ne vindeca de
abuz nu este o părticică mică a procesului de vindecare. O parte dintre cei aflaţi în recuperare
consideră că este miezul procesului. Înţelegeţi că nu folosim acest proces ca să-i învinovăţim pe
părinţi ori alte persoane. Îl folosim ca să nu-l mai negăm şi să începem să ne vindecăm de impactul
său. Mulţi dintre noi au trăit cu abuzul atât de mult timp că nici măcar nu-l mai identificăm ca fiind
astfel. Ni se pare normal şi găsim scuze pentru făptaş. Unii dintre noi au fost abuzaţi grav şi
memoria lor a fost complet blocată contra abuzului.
Asta nu înseamnă că abuzul a dispărut. Ne va bântui până când vom fi pregătiţi să avem de-a
face cu el. Acest gen de muncă, această muncă profundă, trebuie abordată cu precauţie. Nu trebuie
efectuată la voia întâmplării ori neglijent. Dacă e nevoie căutaţi ajutorul unui profesionist. Folosiţi-
vă discernământul şi judecata în explorarea acestei secţiuni. Dacă această problemă vi se aplică, o
să iasă la suprafaţă la un moment dat – când sunteţi pregătiţi şi e momentul potrivit să-i faceţi faţă.
Aşa cum a spus Louise Anderson, nu vorba de a învinovăţi aici. De cele mai multe ori părinţii
noştri au fost mai abuzaţi decât noi. Persoanele abuzate abuzează alte persoane. Şi îşi fac rău
singuri. Cu toţii trebuie să începem să identificăm această problemă şi să ne vindecăm ca să-i putem
pune capăt.
Maturizarea într-o familie dependentă este abuzivă, nu normală. Nu duce la sănătate, stimă de
sine şi bunăstare printre membrii ei. De obicei duce la codependenţă. Această deficienţă pe care o
numim codependenţă nu este nouă. Familiile dependente nu sunt noi. Recuperarea e ceva nou.
Putem în sfârşit să facem ceva să punem capăt tradiţiei familiei în codependenţă, ruşine şi
stimă de sine redusă transmisă din generaţie în generaţie. Putem începe propriul proces de
vindecare.

SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ NE IUBIM SINGURI

În plus faţă de identificarea şi vindecarea de trăirile, incidentele şi credinţele din trecut, mai
există un beneficiu important al parcurgerii acestui Pas. Unele persoane numesc programul 12 Paşi
ca fiind „egoist”. Aşa este. Parcurgem acest program pentru noi înşine, indiferent a cui problemă ne-
a adus în faţa acest Paşi, nu contează pentru cine am venit iniţial în acest program să-l ajutăm. Însă
aceşti Paşi sunt şi un program al stimei de sine. Îi parcurgem ca să punem capăt vinovăţiei, ruşinii şi
stimei de sine reduse. Parcurgem aceşti Paşi ca să învăţăm să ne iubim singuri. Apoi vom învăţa
cum să iubim pe alţii şi cum să-i lăsăm să ne iubească.
Vina justificată înseamnă că ne simţim prost faţă de un lucru pe care noi l-am făcut. Dacă ne
simţim vinovaţi faţă de ceva ce am făcut, putem remedia acest lucru şi punem capăt sentimentului
de vinovăţie. Există o soluţie, fie că înseamnă să ne schimbăm comportamentul ori să ne revanşăm.
 Ruşinea înseamnă să ne simţim prost pentru cine suntem. Schimbarea comportamentului ori
revanşarea nu face ruşinea să dispară. Ruşinea ne lasă cu sentimentul că tot ce putem să facem este
să ne cerem scuze că existăm. Mulţi dintre noi suntem controlaţi de ruşine. Uneori provine de la
alţii, alteori de la noi.
Acest Pas ne ajută să trecem de la un sistem bazat pe ruşine la un sistem prin care ne
acceptăm şi ne iubim aşa cum suntem. Scăpăm de vină şi de ruşine.
Un sistem bazat pe acceptare presupune că ne iubim, ne preţuim, ne hrănim şi ne acceptăm
necondiţionat şi pe noi şi istoria noastră. Înseamnă că ne dăm voie să facem greşeli şi erori. Acest
program de recuperare a fost conceput pentru fiinţe umane, imperfecte. Noua noastră definiţie
pentru perfecţiune poate însemna să întâmpinăm cu bucurie cine suntem la orice moment. Greşelile
sunt ceea ce facem, nu cine suntem.
Când parcurgeţi acest Pas, să nu uitaţi să enumeraţi greşelile pe care le-aţi făcut vouă înşivă:
să vă spuneţi că nu în regulă cine sunteţi; să vă respingeţi şi să vă pedepsiţi pentru ceea ce sunteţi;
să vă trataţi într-o manieră inferioară a ceea ce meritaţi. Faptul că nu ne iubim, nu ne preţuim, nu ne
hrănim şi nu ne acceptăm sunt unele dintre cele mai abuzive greşeli pe care le putem face.
Persoanele care se iubesc nu încetează să se maturizeze şi să se schimbe. Persoanele care se
iubesc şi se acceptă sunt cele care sunt capabile să se schimbe. Despre asta este acest Pas –
continuarea procesului de iubire de sine şi acceptare pe care l-am început în Pasul 1.
Persoanele care se iubesc nu devin egoiste. Devin persoane capabile să-i iubească pe alţii
pentru că se iubesc şi se acceptă pe ei înşişi. Dacă cineva vă spune că nu e bine şi e greşit să vă
iubiţi singuri, să nu-i credeţi. Este cel mai bun, cel mai sănătos şi cel mai iubitor lucru pe care îl
puteţi face pentru voi şi pentru toţi cei din viaţa voastră.
Acest Pas ne aşează pe calea acestui proces.
Până când am ajuns la parcurgerea acestui Pas, am fost chemaţi să desfăşurăm o activitate
concentrată. Poate fi intensă. Ce căutăm? Latura întunecată, latura care ne împiedică să ne iubim,
să-i iubim pe alţii şi să-i lăsăm pe alţii să ne iubească – latura care ne blochează să ne găsim iubirea
şi fericirea pe care le vrem şi le merităm.
Să căutăm temerile, mânia, durerea şi ruşinea evenimentelor trecute – sentimente îngropate
care e posibil să ne afecteze vieţile în prezent. Aceste sentimente îşi au de obicei rădăcinile în
relaţiile cu părinţii şi alte persoane importante din trecutul nostru. Deseori, răspunsurile din prezent
sunt conectate cu sentimentele neclarificate din trecut. Ca să ne eliberăm astăzi, trebuie să ne
vindecăm de sentimentele de ieri.
Să căutăm credinţe despre noi şi alte persoane ascunse în subconştient care se pot amesteca în
calitatea vieţii şi relaţiilor noastre prezente. Să căutăm acţiunile şi tiparele cu un ochi critic pentru a
discerne pe cele de auto-apărare.
Să căutăm în acţiunile ascunse, cele pe care le dosim uneori şi de noi înşine.
Încercăm să săpăm după vină – justificată şi nejustificată – şi s-o scoatem la lumină.
Să facem acest lucru fără să ne temem de ceea ce vom găsi. Executăm această sarcină cu
iubire şi compasiune faţă de noi înşine. Ne vom da voie să manifestăm toată gama de sentimente
faţă de alte persoane pe care trebuie să o simţim de-a lungul drumului, însă scopul nostru este să
îndeplin această sarcină cu câtă iubire şi compasiune sunt posibile faţă de alţii – atâta vreme cât
această iubire şi compasiune nu ne întăreşte negarea realităţii. La început vom simţi mânia, chiar şi
furia, care e necesară, apoi ne vom strădui să iertăm. Ne vom întoarce în trecut atât de departe cât e
nevoie pentru a putea în cele din urmă să-l lăsăm în urmă şi să ne eliberăm.
Cel mai adesea ne trezim prinşi în efectul bulgărelui de zăpadă când începem acest proces.
Dacă suntem deschişi şi ne dorim, vindecarea capătă o viaţă a sa.
Am vorbit în acest capitol de câteva modalităţi de a parcurge acest Pas. Diferitele idei
menţionate nu sunt toate modalităţi. Dacă tu, ori altcineva, îţi sugerează o idee care ţi se pare
atrăgătoare pentru parcurgerea acestui Pas, încearc-o.
Al-Anon World Services a publicat „Blueprint for Progress”, o listă pe care mulţi au
considerat-o utilă în parcurgerea Pasului 4. Unor persoane, ca Louie Anderson, le-a fost de ajutor să
scrie scrisori. Dragă tati este o succesiune de scrisori pe care le-a scris tatălui său alcoolic. În aceste
scrisori, Anderson trece printr-o gamă variată de emoţii – de la emoţie la nedumerire, la iubire şi
acceptare – punând accent pe impactul pe care alcoolismul tatălui său l-a avut asupra sa şi a relaţiei
dintre ei.
Unele persoane pun mâna pe hârtie şi pe creion şi scriu.
„Am parcurs Pasul 4 de trei ori până acum”, a spus Jane. „Mă aşez cu un carneţel în braţe şi
scriu şi tot scriu. Asta mă ajută.”
Alte persoane au parcurs Pasul în părţi mici şi nu şi-au analizat dintr-o dată întreaga viaţă.
Altor persoane le vine la îndemână, din pricina gravităţii trecutului lor, să caute ajutor
profesionist.
Masajul terapeutic poate fi de ajutor în explorarea, identificarea şi eliberarea amintirilor şi
mesajelor stocate şi în vindecarea de ele. La fel pot face şi alte forme alternative de vindecare.
Sentimentele, credinţele şi durerea nu dispar doar pentru că le-am negat şi reprimat. Ele se
adâncesc şi sunt stocate în fibrele şi ţesuturile corpurilor noastre. Apoi tot apar în acţiunile noastre
până când ne vindecăm. Şi da, vindecarea e posibilă. Ne putem vindeca până la nivelul la care am
fost afectaţi.
Să nu vă faceţi griji pentru parcurgerea perfectă a acestui Pas. Nu vă faceţi griji să-l faceţi
bine. Acest Pas va avea rezultate dacă facem un efort să îl parcurgem. Va declanşa un proces. Ne va
împinge mai departe în călătoria noastră. Alegeţi o cale prin care să parcurgeţi acest Pas, apoi faceţi-
o. Fiţi pe cât de oneşti posibil. Fiţi deschişi. Fiţi dorinici să faceţi ce simţiţi că e bine pentru voi, nu
trebuie să-l lăsaţi să vă copleşească. Când încep recuperarea, unele persoane sunt atât de critice cu
ele însele, că trebuie să aştepte un an sau doi până parcurg acest Pas.
Dacă nu vă simţiţi pregătiţi, nu vă faceţi griji. Ca şi ceilalţi Paşi, acesta vă va găsi când e
momentul potrivit. Veţi şti când e timpul.

SĂ NE DESCHIDEM INIMILE PENTRU IUBIRE

Mi-au trebuit ani de zile să-mi dau seama de puterea, de semnificaţia şi de potenţa Pasului 4 al
acestui program, întrucât se aplică recuperării de codependenţă. Daţi-mi voie să vă povestesc ce s-a
întâmplat şi ce realizări mi-a adus acest Pas în viaţă.
Prima dată când am îndrăznit să mă uit în interiorul meu, am fost îngrozită. Exersasem toată
viaţa mea să mă evit cu orice chip. Tânjeam şi mă agăţam de orice dependenţă, relaţie sau lucru care
mă distrăgea în exterior. Făceam asta pentru că îmi era frică – frică de ceea ce aş fi găsit, frică de
impactul emoţional de a căuta ceea ce fusese vreme lungă depozitat în mine. Poate că mă temeam
că nu o să găsesc nimic înăuntru ori doar beznă.
Nu am ştiut cum să privesc înăuntru până nu am descoperit acest Pas, această unealtă.
Prima oară când mi-am făcut un inventar a fost primitiv şi rudimentar. Slavă Domnului că asta
e tot ce cere acest program, căci experimentul meu primitiv şi rudimentar cu propria-mi persoană a
fost suficient pentru a mă propulsa pe drumul vindecării.
Nu a fost suficient.
Mi-am făcut şi autobiografia. Am scris ce mi-a venit în minte despre mine. A avut între opt şi
cincisprezece pagini. Lucrul la autobiografie a fost o listă cu secrete care m-a făcut să mă ruşinez
zdravăn. La vremea aceea am făcut ce am putut.
Următorul meu Pas 4 a fost mai rafinat. Petrecusem încă un an de zile în cercurile de
vindecare. Devenisem mai conştientă de ceea ce mă deranja şi de alte secrete faţă de care mă
simţeam prost – lucruri pe care le trecusem cu vederea. Aceste noi sondări au fost încorporate în
următorul meu Pas 4.
Apoi a început adevărata muncă. Am intrat într-o fază de cercetare interioară la un nivel
profund. Nu era o schiţă generală a copilăriei mele, ci o schiţă detaliată a minţii şi sufletului meu şi
tot ceea ce participase la realizarea lor.
Acest proces a devenit experimental. Am început să trăiesc Pasul 4. Viaţa mi-a dat coate şi
ghionturi până când m-am certetat atât de adânc în profunzime că, în cele din urmă, m-am văzut cu
adevărat. Am început să văd mai mult decât acţiunile pe care afişam şi îmi făceau rău. Procesul prin
care îmi examinam acţiunile într-o autobiografie a fost crucial. Primii mei câţiva Paşi 4 au decojit
straturile exterioare de durere ale inimii mele. Însă în ea erau îngropate mult mai multe.
Această căutare fără teamă, această cercetare interioară, a devenit un proces forţat, impus mie
de recuperare, de viaţă şi de Sinele meu Superior. Nu mi-a plăcut, însă am învăţat să accept acest
lucru, să trec prin el. Am vrut să mă folosesc de oameni, de locuri şi diversiuni ca să nu mai simt
ceea ce simţeam. Chiar şi când am fost forţată să mă cercetez pe dinăuntru – pentru că mă predasem
unui Dumnezeu care mă iubea îndeajuns ca să mă oblige să fac asta – o mică parte din mine se
agăţa de ideea că dacă-mi manipulam circumstanţele – îmi schimbam domiciliul ori starea actuală
de spirit – durerea va înceta.
Dar nu a încetat. Şi sunt recunoscătoare. Am învăţat că indiferent cum aranjam circumstanţele
prezente, voi simţi ceea ce simţeam şi voi înfrunta ceea ce înfruntam – pentru că era vremea să fac
asta. În cele din urmă venise timpul ca eu să mă vindec. Cerusem ca acest lucru să se întâmple.
Acum primeam darul vindecării.
Era dureros. Durerea cu care în cele din urmă mă confruntam mă însoţise de multă vreme. Era
aşa de profundă ca şi mesajele care o însoţeau, pe care nu le recunoscusem drept durere ori mesaje
negative. Eram conştientă doar de mohoreala şi de suferinţa constantă de a fi în viaţă, ori mai
degrabă, de a fi parţial în viaţă.
Eram mâhnită, foarte mâhnită, singură şi sufeream. Îmi înconjurasem inima cu multe ziduri şi
nu toleram să primesc iubire.
Îmi negasem şi fusesem oarbă la sentimentele mele atât de timp – sentimente legate de tatăl
meu, de mama mea, de mine şi de prietenii mei – că trăisem o viaţă de iluzie şi deziluzie.
Sentimentele de tristeţe şi respingere erau însoţite de ideea că nu eram suficient de bună şi nu voi fi
niciodată. Şi mascam toate acestea într-o dihotomie stranie în care oscilam între sentimente de
superioritate şi inferioritate.
Fusesem neglijată ca copil şi mi se inoculaseră sentimente nepotrivite despre mine, fusesem
abuzată, deprivată şi mi se refuzaseră atâtea lucruri de care un copil are nevoie ca să fie sănătos la
limita bunului simţ. Ca să supravieţuiesc m-am minţit îngrozitor. Mi-am spălat creierul şi am găsit
scuză după scuză faţă de cei cu care trăiam.
Cea mai mare durere nu a venit de la ceea ce am trăit, ci de la reacţia mea faţă de ceea ce
trăisem: negarea şi auto-respingerea. Învăţasem să accept atât de puţin de la viaţă pentru că
crezusem că meritam puţin.
Am descoperit cât mă temeam, mă temeam îngrozitor, să trăiesc, să trec liberă prin toate
momentele vieţii, să dansez dansul vieţii şi al iubirii.
Am spus că voiam relaţii, însă nu-mi doream intimitate cu adevărat. Aveam nevoie de cineva
pe post de tampon. Voiam o fortăreaţă, un loc unde să mă ascund. Însă nu mă puteam ascunde nici
chiar şi în aceste ascunzişuri ale relaţiilor defectuoase. Dumnezeu ţine o lumină aprinsă deasupra
mea, dezvăluindu-mă, făcându-mă să înfrunt adevărul despre mine.
Am învăţat cu nu pot deţine autocontrolul într-o relaţie cu un iubit, dacă nu pot deţine
autocontrolul în relaţia cu un părinte. Nu pot să fiu liberă să iubesc până când nu rup legătura
iniţială şi nu îmi las libertatea să existe, să fie vie şi să îmi ureze bun venit în această lume.
Mâhnirea de pe urma acestui proces a fost enormă. Fiind forţată să mă susţin singură, să fiu
stăpână pe forţele mele, să-mi trăiesc sentimentele şi să trec prin viaţă fără un tampon mi-a provocat
emoţii copleşitoare. Mi-am petrecut toată viaţa evitând trăirile, funcţionând fără energie mentală,
protejându-mă cu intelectul. Fiind forţată să intru în latura mea emoţională, reprezentată în mare
parte de inimă, m-a făcut să mă simt atât de rău şi să mă doară atât de tare că am ţipat, am protestat
şi m-am ţinut cu mâinile de stomac mai bine de un an de zile.
Mă crispam de durerea pe care o simţeam. Am trecut prin procesul de suferinţă iar şi iar,
trecând de negarea unui anumit aspect, apoi enervându-mă şi înfuriindu-mă imediat, până când am
acceptat înţepătura de moment a durerii şi tristeţii. Apoi câţiva ani am fost scutită – şi procesul
începea iarăşi cu o altă problemă negată sau reprimată. În mod repetat am suferit pierdere după
pierdere de la naştere şi până în prezent.
Viaţa a continuat să-mi aducă experienţele de care aveam nevoie ca să-mi declanşeze această
introspecţie. Simţeam o furie pe care nu ştiam că o aveam. Din mine s-au revărsat pagini şi pagini –
un torent de temeri şi credinţe negative.
Starea de disconfort nu descire adecvat acest proces de trai experimental al procesului de
vindecare. Începusem să cred că asta era totul. Mă gândeam că singurul lucru la care puteam spera
era că într-o zi acest proces se va încheia iar eu mă voi întoarce la sentimentele pe care le avusesem
înainte. Totuşi mai erau multe de venit. Într-o noapte, în intimitatea locuinţei mele, a avut loc o
experienţă spirituală. A avut loc în inima mea. Precum unda unui val, faptul că mi-am dat seama că
trebuia să-i iert pe toţi – pe toţi cei care făcuseră parte din trecutul meu – a venit peste mine ca un
potop. Era un gând spiritual, precum Călăuzirea Divină. Era şi un gând uman, de genul „e timpul să
mergi la aprozar”. A fost o conştientizare. Imediat, lista cu persoanele pe care trebuia să le iert, mi-a
venit subit în minte. A trecut din mintea mea către inimă şi fiecare nume era însoţit de un gând
iubitor, iertător. Iertarea e un dar. Tot ce trebuia să fac era să fiu binevoitoare şi nu ştiu cât de mare e
rolul pe care eu l-am jucat în acesta.
O vreme am presupus că furia şi recunoaşterea unor fapte erau singurele lucruri din care
constau procesul. Aceste idei erau importante, însă ele erau doar o parte din poveste.
Pe măsură ce fiecare nume, persoană şi gând de iubire trecea prin inima mea, îmi simţeam
inima din ce în ce mai uşoară. Am avut senzaţia fizică că greutatea, durerea şi grilajul din oţel din
jurul inimi mele se topiseră. Uriaşele fâşii de interdicţie din jurul pieptului meu fuseseră slăbite, iar
acea parte din mine care fusese închisă, s-a deschis.
Partea aceea era inima mea.
La sfârşitul acestei experienţe, mi-am dat seama că trebuia să mai iert o persoană. Am depus
un efort considerabil şi mi-a trebuit mult timp ca să iert şi să accept acea persoană. Acea persoană
eram eu.
Ani de zile mă protejasem, mă zăvorâsem în oţel. Inima mea e deschisă acum, deschisă şi
capabilă să iubească într-un mod în care nu a făcut-o niciodată. Centrul meu emoţional a fost
descătuşat.Sentimentele se rotesc prin mine ca valurile – vin, se prezintă, se eliberează. Şi sunt
recunoscătoare să le simt liberă, să le trăiesc pe toate. Însă sentimentul cel nou, pe care nu l-am trăit
niciodată, este iubirea.
Este atât de puternic. Pentru prima oară în viaţa mea trăiesc iubirea necondiţionată. O simt de
la alţii. O simt faţă de alţii. E foarte diferită de modul în care am iubit în trecut. E aşa de mare.
Pentru prima oară în viaţa mea, există loc, cu adevărat loc, să mă iubesc şi pe mine şi pe alţii
şi să le dau voie altora să mă iubească.
Încă mă tem, dar ca şi în cazul altor sentimente, frica trece prin mine, odată ce o înfrunt şi o
recunosc. Inima mea se deschide la iubire, bucurie, pace, tristeţe, furie şi frică – faţă de tot ceea ce
simt inimile. Cuţitele şi spinii sunt îndepărtate din ea. E o inimă bună şi frumoasă. O aud bătând,
acum o simt.
E reală. Uneori mă simt ca Omul Tinichea din „Vrăjitorul din Oz”. În sfârşit am o inimă. Sunt
vie şi pot să iubesc. Am avut această inimă poate tot timpul, însă nu a fost reală până nu s-a
vindecat.
Acum, când îi aud pe oameni că şovăiesc în a parcurge Pasul 4, chicotesc. Ei spun că eu nu
am parcurs unul oficial. Poate că am făcut-o, dar nu sunt cu adevărat pregătită. Mormăie că eu nu a
trebuit să mă confrunt cu el. Înţeleg frica, însă înţeleg şi procesul. Dacă tot tărăgănează să-şi
trăiască viaţa şi recuperarea, probabil că vor sfârşi parcurgând un pas ca al meu, fie că sunt pregătiţi
sau nu.
Apoi vor fi fericiţi că au făcut-o.
Îmi amintesc că i-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute să mă vindece şi să mă ajute cu adevărat
să parcurg un Pas 4 bun, unul profund. Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre, celor mai bune în
interesul nostru, chiar şi când am uitat că am cerut, chiar dacă ne temem că Dumnezeu ne va
răspunde.
Parcurgem aceşti Paşi ca să ne vindecăm de durere, frică, vină şi credinţe limitatoare, însă ca
să facem asta trebuie să le identificăm mai întâi. Aceasta este sarcina noastră în Pasul 4. Aceia care
găsesc curajul să privească în interiorul lor sunt persoanele care se simt cel mai bine în pielea lor şi
relaxate privind vindecarea.
Acesta este Pasul vindecător. Acesta este Pasul de vindecare a inimii. Acest Pas poate schimba
vieţile. Mergeţi în profunzime. Sondaţi-vă interiorul pe cât de adânc puteţi. Începeţi cu stratul de la
suprafaţă şi lăsaţi procesul să vă poarte în adâncime. Să nu vă fie frică de ce veţi găsi. Lucrurile care
ni s-au întâmplat pot fi urâte, însă miezul nostru este frumos şi bun.
Să parcurgem acest Pas o dată, de două ori, de câte ori e nevoie. Fie ca procesul de sondare
interioară să devină o obişnuinţă ca un răspuns al vieţii şi al situaţiilor din viaţă. Să nu învinovăţim.
Să nu ne considerăm responsabili pentru comportamentul altora. Ci să explorăm, să înţelegem, să ne
asumăm responsabilitatea şi să preţuim cine suntem cu adevărat. Să parcurgem acest Pas că să
devenim mai puternici şi capabili să ne vindecăm şi să avem grijă de noi în orice situaţie.
Dacă nu ştim cu ce problemă ne confruntăm, să-i cerem lui Dumnezeu să ne-o dezvăluie. Să-I
cerem lui Dumnezeu să ne arate la ce trebuie să facem faţă din interiorul nostru. Dumnezeu ne va
răspunde.
Când vom găsi curajul să privim înăuntrul nostru şi să descoperim ce se petrece cu adevărat
cu noi, când acceptăm cine suntem, inclusiv latura noastră mai întunecată, vom descoperi că ceea ce
se petrece în exteriorul, în jurul şi înăuntrul nostru începe să se schimbe. Dacă nu ne înfruntăm
temerile şi durerea dăm startul comportamentului pe care-l numim codependenţă. Sondarea
interioară e cheia eliberării durerii şi a vindecării, a unei vieţi sănătoase.
Deseori trebuie să începem vindecarea arătând cu degetul către altă persoană. Trebuie să ne
înfuriem, să fim indignaţi şi uneori să învinuim cât timp suferim. Dacă căutăm să scăpăm de povara
de a fi vinovaţi, dacă căutăm doar eliberarea temporară şi superioritatea morală „de calitate”, atunci
vom continua să procedăm la fel. Însă dacă vrem mai mult de la recuperare şi de la viaţa noastră,
răspunsul stă în sondarea interioară. Vom înceta să mai căutăm ca prin alte persoane să punem capăt
durerii şi să ne simţim mai bine. Şi vom începe, cu ajutorul Sinelui nostru Superior, să facem acest
lucru pentru noi înşine.
Se spune că alcoolici parcurg cu pasiune aceşti Paşi pentru că viaţa lor depinde de ei. Ei bine,
şi vieţile noastre la fel. Când descoperim ce se întâmplă cu adevărat cu noi, vom învăţa foarte
repede de ce avem nevoie ca să avem grijă de noi înşine.
Să fim sinceri, dar să fim şi blânzi şi înţelegători cu noi înşine pe măsură ce parcurgem acest
Pas.
Am făcut ceea ce am crezut că era nevoie să facem ca să supravieţuim. Acum suntem pe cale
să fim pe deplin vii.

ACTIVITĂŢI

1. Nu aţi realizat nimic încă legat de familia de origine? Aţi identificat idei vechi sau
sentimente din trecut?
2. Aţi parcurs deja un Pas 4? Sunteţi la zi cu sentimentele şi problemele voastre?
3. Vreuna din sugestiile privind parcurgerea acestui Pas v-a stârnit curiozitatea?
Stabiliţi-vă o ţintă responsabilă pentru parcurgerea acestui Pas. Puteţi să puneţi pe
hârtie ţinta şi să acordaţi cât timp e necesar. De exemplu: „Vreau să parcurg un Pas 4
în următoarele 18 luni.” Sau: „Vreau să parcurg un Pas 4 în următoarele 3
săptămâni.”
4. Vă simţiţi blocat într-un sector al vieţii? Credeţi că v-ar fi de folos parcurgerea unui
Pas 4 în acel sector?