Sunteți pe pagina 1din 231

Titlul I Introducere în dreptul proprietăţii intelectuale

Capitolul I Despre creaţia intelectuală

Secţiunea l|Precizări prealabile

1. Despre creaţia umană* A vorbi despre creaţie în general este un demers dificil,
ce ar depăşi cu mult graniţele dreptului. Se poate spune însă, fără a rosti cuvinte
mari, că întreaga evoluţie a societăţii umane s-a bazat pe un efort de creaţie, mai
mult sau mai puţin voluntar. Istoria a fost marcată pe toate planurile de dezvoltare
a societăţii, de evoluţia conceptelor cu privire la protecţia creaţiei lntelectuale. De
fapt, în sens strict, protejând rezultatul efortului intelectual, se creau premizele
oferirii unor avantaje materiale celui care îl depusese.

în general vorbind, orice om care munceşte creează ceva, mai mult sau mai puţin
palpabil Societatea a recunoscut însă exclusivitate în exploatarea produsului, în
anumite condiţii şi numai în favoarea celor care depun un efort intelectual
considerabil. Definită mereu dintr-o perspectivă umanistă „creaţia include un
element uman, aceasta însemnând că ea nu provine dintr-un simplu fapt sau din
natură1".

2. Argumente în favoarea protecţiei Istoric şi filozofic, s-a pus între¬barea de ce s-ar


acorda drepturi intelectuale ce au ca scop protecţia crea¬ţiilor intelectuale? Cel
puţin trei au fost argumentele pentru a justifica existenţa acestor drepturi.

în primul rând, există argumente etice şi morale care justifică proprie¬tatea


intelectuală, precum recunoaşterea pentru autorul unui produs a unuidrept natural
asupra rezultatelor muncii sale1. Această teorie veche şi „rudimentară"2 ce îi
aparţine lui John Locke, justifică în acest domeniu dreptul omului de a controla
fructul muncii sale, creaţia intelectuală.

în al doilea rând, se încurajează un anumit comportament al posibililor subiecţi ai


dreptului intelectual: în cazul mărcii, producerea unor bunuri de calitate, iar în cazul
invenţiei, se încurajează atitudinea permisivă a autorului, care ar putea să o ţină
secret.
Nu în ultimul rând, legitimitatea a fost explicată prin vechea teorie a utilitarismului,
reţinută şi în primele reglementări legislative. Ea constă în a recunoaşte
realizatorilor de creaţii intelectuale utile societăţii drepturi exclusive de exploatare.
în acest sens au fost atât Statute of Arme în Anglia, care încuraja oamenii de ştiinţă
să creeze şi să scrie opere utile, cât şi Constituţia SUA, care dădea putere
Congresului să promoveze progresul ştiinţei şi artelor utile, asigurând, pentru o
durată limitată, drepturi exclusive autorilor sau inventatorilor4.

Rezumând, Paul Roubier5 spunea că trei sunt fundamentele drepturilor de


proprietate industrială: ordinea, justiţia şi progresul.

Secolul XX a creat însă premizele unor reacţii normale cu privire la o protecţie


exagerată a creaţilor intelectuale, argumentul principal fiind îngreunarea accesului
la nou, cu toate efectele pe plan ştiinţific: costuri mărite în educaţie şi sănătate. O
astfel de reacţie a fost lansarea în anii '80, în Statele Unite ale Americii, de către
Richard Matthew Stallman, a proiectelor free software movement Free Software
Foundation şi GNU Project.

In acest moment, este unanim recunoscut efortul intelectual pentru realizarea unei
„opere de spirit" originală, protejată prin drept de autor, efortul realizatorilor de
invenţii, modele şi desene industriale cărora le sunt emise certificate de înregistrare
ce le conferă exclusivitate. Alegerea unei mărci, nume comercial sau emblemă nu
reprezintă întotdeauna un act de creaţie intelectuală. Mai mult, spre deosebire de
dreptul de autor, drepturile exclusive conferite realizatorilor de invenţii şi modele
industriale nu se nasc prin simpla creaţie, fiind necesare formalităţi speciale1.
Realizatorul poate să aleagă menţinerea secretului şi să exploateze creaţia sa în
aceste condiţii, spre deosebire de autorul unei opere care este „obligat" să o facă
publică.

Secţiunea a 2-a. Perspectivă istorică asupra „creaţiei intelectuale"

3. Perioada antică. Recunoaşterea exclusivităţii realizatorilor de

creaţii intelectuale în exploatarea acestora a venit relativ târziu . Existenţa unei


astfel de recunoaşteri este cel puţin discutabilă în Antichitate şi mai ales la Roma. S-
a afirmat, de exemplu, că „nici grecii şi nici romanii nu au recunoscut o protecţie" a
creaţiilor intelectuale . Cu toate acestea, se regăsesc în literatura latină reacţii care
pot fi considerate încercări de afirmare a drepturilor morale, în special al dreptului
la recunoaşterea calităţii de autor. Printre exemplele des menţionate de doctrină se
află cel al lui Marţial, care, în Epigrame, descrie uzurparea calităţii sale de autor prin
preluarea poemelor sale de diverşi autori. Cele mai dese încercări au fost de
sancţionare simbolică a încălcării unui drept moral, prin condamnarea publică4.
Astfel, după ce şi-a exprimat în tratatul său de arhitectură opinia cu privire la
plagiatori, Vitruve a demascat poeţii participanţi la un concurs de poezie organizat
în Grecia antică, aceştia fiind condamnaţi pentru furt5.

4. Originea termenului „plagiat". O altă controversă existentă în lite-

itura juridică se referă la termenul de plagiat, utilizat în epocă pentru a

descrie furtul ideilor. Neexistând dovezi certe că hoţii de idei erau condamnaţi,
precum hoţii de copii tn baza Fabia plagiarm* singura certitudine ca privire la sens
rămâne utilizarea de către Marţial într-unui dintre poemele sale a cuvântului
„plagiator pentru a-i condamna moral pe cei care 1 „furaseră" poemele.

Concluzia aproape unanimă este ca, în antichitate, a existat o recunoaştere morală


a dreptului la respectarea calităţii de autor, fără o protecţie legislativă reală ,

Pornind de la sensul iniţial al cuvântului, legea română3 defineşte plagiatul ca fiind


însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, rezultatelor

sau textelor unei persoane prezentându-le drept creaţie personală .

5. Evul mediu fi creaţia intelectuală. Pentru a vorbi despre creaţie intelectuală şi


protecţia sa in Evul mediu, ar trebui să ne plasăm pe o poziţie pro sau contra
efectelor atitudinii generale a bisericii în acea perioadă. Unii au numit-o perioadă
neagră pentru cunoaştere, având în vedere lista neagră a cărţilor interzise de
Biserica catolică5. Având drept scop să ne menţinem pe o poziţie echilibrată, vom
încerca să sintetizăm starea creaţiilor intelectuale.

în secolele X şi al Xl-lea, cărţile apăreau într-un mediu religios, fiind multiplicate prin
copiere manuală şi păstrate, de regulă, în mănăstiri. Secolul următor a adus o
nevoie crescută de carte, datorită apariţiei primelor universităţi şi a nevoii tot mai
mari de educaţie. Cu toate acestea, în secolul al XUI-lea, în biblioteca Universităţii
Sorbona existau doar 1017 volume6.

Este unanim recunoscut astăzi că două descoperiri au influenţat serios evoluţia


creaţiilor intelectuale: descoperirea hârtiei de către Tsai Lun, în China secolului al
H4ea d.H., şi inventarea tiparului cu litere metalice de către Gutenberg, în jurul
anului 1438, cert fiind că în 1445 el tipăreşte în limba latină Biblia. In Franţa, prima
imprimerie se stabileşte la Sorbona, în 1470, când se tipăreşte şi prima carte în
latină, iar în Ţara Românească pătrunde în jurul anului 1500, când e tipărit un
Liturghier slavon (1508). Efectul acestei invenţii a fost unul exploziv, fiind tipărite
cărţi în mii de exemplare, ceea ce a atras şi interesul financiar al autorilor.

în toată această perioadă de şase secole, vechiul drept nu a recunoscut


realizatorilor de creaţii intelectuale nici măcar un drept moral, fără a mai vorbi de
drepturi patrimoniale,Mn Franţa cel puţin, a fost perioada privilegiilor şi cenzurii1.
Secţiunea a 3-a. Perspective contemporane

asupra creaţiei intelectuale

6. Implicarea umană. După cum am mai arătat, concepţia actuală cu privire la


creaţia umană consideră că aceasta este în mod necesar rezultatul unei activităţi
care presupune implicare umană2. Pornind de la implicarea umană, auyapărut, în
special în artă, opinii diferite vizavi de cât de substanţială trebuie să fie aceasta. în
dreptul englez, se spune că implicarea umană trebuie să fie majoră, să implice
efort, talent şi alte calităţi personale . Pe de altă parte, unii artişti moderni,
aparţinând diferitelor curente, au redus implicarea umană, fiind vorba doar de
alegere sau de creaţii ready-made4. Asupra disputelor cu privire la efortul uman
depus şi recunoaşterea protecţiei creaţiei intelectuale vom reveni în capitolele
următoare, tratând fiecare categorie de creaţie intelectuală protejată.

Termen des utilizat în literatura juridică actuală, creaţia intelectuală este privită ca
„produsul, rezultatul unei activităţi intelectuale a omului"1, rezultat ce poate fi
exploatat sau nu în mod exclusiv. După decenii în care protecţia legislativă a
efortului uman a fost încurajată, această ţintă a fost atinsă, astfel că drepturile
morale sunt astăzi recunoscute în majoritatea legislaţiilor statelor lumii, în primul
rând, datorită Convenţiei de la Berna care, în art. 6 bis, recunoaşte drepturile
autorilor la paternitatea operei şi păstrarea integrităţii acesteia.

7. Concepte lansate de Richard Stallman. în momentul de faţă, dreptul proprietăţii


intelectuale, în general, şi, în special, aspectele ce ţin de aplicabilitatea industrială
trec prin tensiuni juridice majore datorate dez¬voltării tehnologice şi a modificărilor
condiţiilor de ordin socio-economic. Este la modă uneori chiar să conteşti rolul
protecţiei creaţiilor intelec¬tuale, începând cu activiştii unor organizaţii
neguvernamentale, conti¬nuând cu internauţii şi terminând cu unii jurişti. Ceea ce
se opune din punct de vedere juridic dreptului intelectual sunt libertăţi precum
aceea de circulaţie a ideilor, accesul liber la cunoaştere, libertatea de a cerceta şi
libertatea de expresie şi de informare.

Interesele financiare legate de promovarea unor creaţii intelectuale (opere, invenţii,


desene sau modele industriale, mărci etc.) au condus M un regim de protecţie
legislativă foarte strict Acest lucru a condus la o accesare costisitoare a anumitor
creaţii (în special, programe pentru calcu¬latoare şi invenţii) şi, în consecinţă, a
apărut reacţia inversă; lansarea unor concepte pvccnmfree software sau copylefi.
Ideea de la care a pornit autorul lor, Richard Stallman, a fost aceea de a lansa
programe pentru calculator utilizabile gratuit, fără costuri de achiziţie a licenţei. La
începutul anilor 1980, Stallman milita pentru dreptul programatorilor de a împărţi
între ei cunoştinţele lor, el refuzând să semneze clauza de confidenţialitate prin care
se obliga să nu comunice altor persoane codurile sursă ale programelor realizate de
el. De la acest prim pas, s-a ajuns astăzi la o adevărată mişcare pentru libera
circulaţie a cunoştinţelor, domeniul în care a prins cel mai bine fiind cel al
programatorilor. Conceptul de bază lansat de Stallman în „GNU Manifesta" a fost
acela că, odată un program lansat spre utilizare liberă (General Public License),
oricine îl poate utiliza gratuit, poale contribui la îmbunătăţirea sa, dar nimeni nu
poate să obţină avantaje materiale, nici măcar cei care au lucrat pentru
perfecţionarea programului. Toţi creatorii unui astfel de program beneficiază de
ceea ce la început a fost denumit ironic copyleft.

Pe lângă aceste proiecte considerate deja un succes, Stallman mili¬tează pentru


lărgirea sferei de utilizare, şi în alte domenii, a conceptelor menţionate mai sus. El
susţine că sintagma „proprietate intelectuală" este Utilizată în mod abuziv, creând
în mintea multora ideea că există chiar o relaţie de proprietate şi în dorinţa de a
proteja „proprietate intelectuală", s-a ajuns la o ultralegiferare a domeniului1. Pe de
altă parte nu este negată importanţa dreptului de autor, el spunând: „Cred că este
ok pentru autori (vă rog să nu îi numim creatori, nefiind zei) să ceară bani pentru
reproduceri ale muncii lor (vă rog să nu devalorizăm aceste munci numindu-le
conţinui) în vederea obţinerii de câştiguri materiale (termenul compensaţie implică
în mod fals că ar fi vorba de o formă de prejudiciu). Chiar cred că ar fi ok să existe
un sistem de copyright care să restricţio¬neze distribuţia comercială şi folosirea
unor opere (incluzând arta şi spectacolele, de exemplu), dacă ajută autorii să
câştige bani (ceea ce actualul sistem de copyright în mod constant nu reuşeşte să
obţină)"2.

Problemele de ordin semantic invocate de Stallman şi menţionate mai sus nu sunt


contrazise de jurişti, afirmându-se, de exemplu, că proprie¬tatea intelectuală este o
expresie polisemantică cu un statut cultural şi normativ consolidat. Acelaşi autor
invita la menţinerea unei proporţio-nalităţi între interesele mobilizate de inovaţii în
general ţi tehnica de protecţie juridică. Apreciem şi noi că, în felul acesta, s-ar
reveni la sensul iniţial al protecţiei, acela de recunoaştere şi recompensare a
autorului în aceeaşi proporţie cu o răspândire cât mai largă a cunoaşterii şi culturii.

Sunt aduse de Pierre-Yves Gautier4 argumente pentru a explica de ce este


importantă menţinerea unui număr de reguli juridice pentru protecţia creaţiilor
intelectuale şi ce trebuie făcut în acest sens. în primul rând1, este imposibil de
instituit principiul gratuităţii într-o societate capitalistă, care s-a dezvoltat pe
principiul că munca trebuie recompensată. în al doilea rând, utopiştii care propun
soluţii nerezonabile, precum dreptul, şi nu excepţia la copia privată, trebuie să
înţeleagă că „dreptul este bun simţ". Nu în ultimul rând, rolul educaţiei rămâne
esenţial, având în vedere numărul mare de legi foarte complexe în acest domeniu.
Am adăuga şi un alt argument, care nu este deloc nou şi a mai fost menţionat, rolul
esenţial îii dezvoltarea economică, motorul progresului tehnologic fiind reprezentat
de munca inovatorilor.

încercând o concluzie, pentru a nu decredibiliza rolul protecţiei pro¬prietăţii


intelectuale, pârghiile juridice existente, interne şi internaţionale, trebuie utilizate
cu foarte multă ponderaţie. Există în România, în această perioadă, o tendinţă cel
puţin exagerată de a „înregistra", absolut orice cuvânt sau expresie drept marcă,
lucru ce nu ar trebui să se întâmple,dacă avem în vedere doar argumentele
menţionate mai sus. Un sistem de protecţie este legitim atât timp cât el este
benefic pentru societatea care 1-a creat, or tendinţa amintită poate fi comparată, în
opinia noastră,cu abuzul de drept.

Capitolul II Proprietatea intelectuală

Secţiunea 1. Precizări terminologice

8. Terminologie. în mod tradiţionaliste utilizată formula „proprietate

intelectuală" pentru a desemna relaţia dintre autorul creaţiei intelectuale şi

aceasta pe de o parte, şi relaţiile juridice ce se stabilesc în jurul acesteia,

pe de altă parte. în acelaşi timp, sintagma „dreptul proprietăţii intelec-

tuale" a fost utilizată de peste o sută de ani pentru a face referire la acea

parte a dreptului care reglementează dreptul de autor, invenţia, desenele,

modelele industriale şi semnele distinctive.

Dacă avem în vedere că, uzual, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind „dreptul
subiectiv în temeiul căruia titularul poate, în formele şi în limitele prevăzute de lege,
să-şi apropie bunuri, să pretindă şi să dispună de întreaga lor utilitate în mod
exclusiv şi perpetuu"1, ar rezulta că şi dreptul de proprietate intelectuală ar putea fi
definit asemănător. O astfel de para¬lelă s-a dovedit a fi problematică, fiind
propusă sintagma „drepturi intelec¬tuale" ca drepturi ce poartă asupra unei
realităţi nemateriale şi care au ca obiect producţiile şi realizările intelectuale:
drepturile autorilor asupra creaţiilor lor, brevetele de invenţie, modele şi desene
industriale ş.a.
9. Opinii Câteva dintre opiniile exprimate de-a lungul timpului sunt

semnificative în delimitarea „proprietăţii clasice" de „proprietate intelectuală":

- „noţiunea modernă a dreptului de proprietate este suficient de largă şi


nuanţată pentru a cuprinde forme de stăpânire foarte diferite unele de

altele"1; f

- este vorba de o nouă formă a dreptului de proprietate, „proprie-tate-


creaţie"2, stratificată astfel: domminium eminens, pe de o parte, care aparţine la
publicarea operei întregii colectivităţi şi, pe de altă parte, domminium utile,
aparţinând autorului care, din momentul publicării, este un simplu titular al
dreptului de a utiliza opera;

- creaţia intelectuală este incompatibilă cu noţiunea dreptului de proprietate,


deoarece, de exemplu, dreptul de autor este unul temporar, care nu poate fi
dobândit prin prescripţie achizitivă şi nu este susceptibil de a fi protejat prin
acţiunea în revendicare.3

Cele trei opinii au fost utilizate şi pentru a determina natura juridică a dreptului
intelectual, invocându-se în acest sens fie dreptul de proprietate în sens clasic, fie
„dreptul de proprietate-creaţie".

în concluzie, în opinia noastră, este de evitat utilizarea cuvântului proprietate atunci


când vorbim de un drept subiectiv intelectual. Pe de altă parte, termenul consacrat
şi utilizat uneori şi de noi, de proprietate intelectuală, este unul care s-a menţinut,
căpătând un sens propriu, indicând relaţiile ce se stabilesc în jurul unei creaţii
intelectuale, oricare ar fi ea şi oricare ar fi aplicabilitatea ei.

10. Conţinut Proprietatea intelectuală, în sens larg, include drepturile celor care
realizează: opere literare, artistice şi ştiinţifice, spectacole şi expoziţii ale artiştilor,
fotografilor şi televiziunilor, invenţii în toate dome¬niile cercetărilor umane,
descoperirile ştiinţifice, semnele industriale, măr¬cile înregistrate, cele de serviciu,
numele comercial şi emblemele, protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate
drepturile rezultând dintr-o activitate intelectuală în domeniile industrial, literar sau
artistic .

Secţiunea a 2-a. Dreptul intelectual

11. Obiectul dreptului intelectual. Dreptul subiectiv intelectual are

ca obiect o categorie determinată juridic de produse ale activităţii umane


intangibile pentru unii, dar pe care realizatorii lor le pot exploata în

condiţiile legii. Categoria de produse este delimitată prin lege, unele

produse ale activităţii umane fiind protejabile, altele exceptate de la un

anumit tip de protecţie.

Produsul intelectual este intangibil, protejat prin drepturi morale, chiar dacă
manifestarea sa exterioară este una vizibilă sau exprimată material. Astfel, o
pictură se realizează pe un suport material şi dreptul intelectual poartă asupra unei
realităţi imateriale, nu asupra pânzei sau sticlei utilizate.

Dreptul intelectual se naşte ca urmare a unei activităţi umane de creaţie, utilizarea


unor instrumente neavând un rol esenţial în realizarea produsului intelectual.

Titularul dreptului intelectual are posibilitatea legal recunoscută de a autoriza sau


interzice anumitor persoane exploatarea creaţiei sale.

Separarea dreptului intelectual de obiectul fizic în care creaţia intelectuală se


regăseşte este uneori greu de imaginat şi de înţeles. De exemplu, este posibilă
fotocopierea unei cărţi în scop de revânzare sau distrugerea tabloului atât timp cât
aceste obiecte materiale se află în proprietatea celui care doreşte să facă aceste
lucruri? Răspunsul este negativ, având în vedere intangibilitatea dreptului
intelectual, care limitează ceea ce dreptul de proprietate permite.

12. Drepturile intelectuale între drepturile reale şi cele de creanţă.

Drepturile intelectuale sunt opozabile erga omnes, distingându-se astfel

de drepturile de creanţă şi apropiindu-se de drepturile reale. Având în

vedere că dreptul real creează o legătură între un subiect de drepturi şi un

lucru material, iar cel intelectual poartă asupra unei realităţi exterioare,

nemateriale, dar intelectuale, reiese că drepturile intelectuale nu sunt nici

reale, ele formând o categorie aparte, guvernată de reguli distincte.

13. Durată. Drepturile intelectuale au, de regulă, o componentă

patrimonială şi una nepatrimonială şi, din acest motiv, existenţa lor în timp trebuie
analizată diferit: drepturile patrimoniale există pe o dura

litată, pe când drepturile morale sunt nelimitate în timp. Cu toa"

acestea, dreptul intelectual este ubicuu, aceasta însemnând că este prezen

}i încorporat în toate realizările ulterioare protejate.


Secţiunea a 3-a. Categorii de drepturi intelectuale

14. Dreptul de autor şi drepturile conexe. în categoria drepturilor

intelectuale, în sens restrâns, intră, pe lângă dreptul de autor, şi drepturile conexe.


Dreptul de autor are în conţinut drepturi morale precum: dreptul de divulgare a
operei, dreptul la nume, la integritatea operei ş.a., dar şi drepturi patrimoniale ce
rezultă din exploatarea, reproducerea, distri¬buirea operei.

Unele opere ajung la cunoştinţa publicului numai prin intermediul altor persoane,
prin interpretare, regizare, dirijare etc. Drepturile strâns legate de operă şi rezultate
din relaţia cu opera, ce revin acestor persoane, sunt protejate sub denumirea de
drepturi conexe1. Este vorba de distincţia dintre opera propriu-zisă şi interpretarea
sau punerea ei în valoare, prima fiind auihorial work, iar cea de a doua
entrepreneurial work.

In sens larg, în categoria drepturilor intelectuale intră şi drepturile de proprietate


industrială precum: drepturile asupra invenţiei, drepturile asupra desenului sau
modelului industrial sau cele referitoare la marcă. Altfel spus, atunci când vorbim de
proprietate intelectuală şi „dreptul proprietăţii intelectuale", implicit sunt incluse şi
aceste drepturi numite de proprietate industrială.

Capitolul III

Proprietatea industrială

Secţiunea 1. Noţiune

15. Formalism. Existenţa acestei împărţiri formale, deoarece, în cele

din urmă, proprietatea industrială este înţeleasă tot ca proprietate intelec¬tuală,


ţine mai mult de evoluţia sistemului juridic românesc. Aşezarea sa după o perioadă
în care dreptul de autor ţinea de dreptul civil, iar restul creaţiilor de proprietatea
industrială, nu s-a terminat.

Creaţiile ce ţin de proprietatea industrială şi fac obiect al protecţiei sunt, în


majoritate, tot rezultat al creaţiei intelectuale. Deosebirea ar rezulta în aceea că
dreptul de autor protejează creaţiile de formă, iar dreptul de proprietate industrială
protejează creaţiile utilitare, de fond1, cu aplicaţie industrială.

Dreptul proprietăţii industriale a fost definit, la vremea la care exista ca disciplină


distinctă, ca „ansamblul de norme juridice care regle¬mentează raporturile
privitoare la creaţiile aplicabile în industrie, precum şi la semnele distinctive ale
unei asemenea activităţi"2.

Secţiunea a 2-a. Dreptul de proprietate industrială

16. Dreptul subiectiv. Dreptul subiectiv de proprietate industrială

este acea posibilitate recunoscută de lege titularului acestui drept de a

folosi, în mod exclusiv, o creaţie intelectuală aplicabilă în industrie sau un

semn distinctiv al unei asemenea activităţi industriale . Practic, dreptul de

proprietate industrială constă în dreptul exclusiv de exploatare a obiec-"

tului protecţiei. Naşterea sa depinde de: a) desfăşurarea unei activităţi de creaţie


intelectuală, b) respectarea formalităţilor de brevetare sau înre¬gistrare a creaţiei
la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi c) creaţia să fie aplicabilă în industrie .

17. Trăsături. Dreptul subiectiv de proprietate industrială are, printre

altele, şi următoarele trăsături:

- este limitat în timp şi teritorial, cu excepţia informaţiilor confidenţiale;

- este o facultate recunoscută titularului care, uneori, creează obligaţia de


exercitare a dreptului, cu sancţiuni în caz contrar (de exemplu, decăderea);

- dreptul patrimonial care intră în conţinutul dreptului de proprietate


industrială este opozabil erga omnes şi transmisibil prin acte între vii şi mortis
causa.

Dreptul subiectiv de proprietate industrială este strâns de protecţia unor creaţii


intelectuale, precum: invenţii, noi specii de plante şi rase de animale, topografia
unui circuit integrat, informaţia confidenţială, desenul, modelul industrial şi semnele
distinctive2.
In concluzie, proprietatea industrâă şi instituţiile sale sunt astăzi analizate şi
reglementate sub denumirea generică de „dreptul proprietăţii intelectuale".3

Secţiunea a 3-a. Semnele distinctive între proprietatea industrială şi proprietatea


intelectuală

In categoria semnelor distinctive intră mărcile şi indicaţiile geografice, numele


comercial, emblemele şi titlurile de publicaţii.

18. Marca. Marca este un semn distinctiv, ce are rolul de a diferenţia

produsele, lucrările şi serviciile unei persoane fizice sau juridice, garan-

tând calitatea constantă a lor şi este susceptibil a face obiectul unui drept

exclusiv, ce aparţine drepturilor de proprietate industrială.4 19. Indicaţiile


geografice. Indicaţiile geografice sunt denumiri care ajută la identificarea unui
produs originar dintr-o ţară, regiune, localitate, atunci când o calitate, reputaţie sau
alte caracteristici determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini
geografice.

20. Numele comercial. Numele comercial este un element de individualizare a


comerciantului şi constă în numele sau denumirea1 sub care acesta este
înmatriculat în registrul comerţului, îşi desfăşoară activitatea şi sub care semnează.
în cazul comerciantului persoană fizică, firma coincide cu numele comerciantului.

21. Emblema. Emblema este un element de individualizare facultativ şi constă în


semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen.
Dacă o întreprindere nu poate avea decât o firmă (obligatoriu), ea poate avea în
schimb atâtea embleme câte magazine de desfacere are.

22. Locul semnelor distinctive în dreptul proprietăţii intelectuale.

Alegerea unei mărci, nume comercial sau emblemă nu reprezintă întotdeauna un


act de creaţie intelectuală şi, în astfel de cazuri, nu ar trebui să se recunoască un
drept intelectual. Din acest motiv, legea nu recunoaşte un drept intelectual asupra
mărcii decât dacă aceasta are distinctivitate, condiţie care, în mod normal,
presupune un efort de creaţie.

Deosebirile între drepturile intelectuale legate de semnele distinctive şi celelalte


drepturi intelectuale sunt importante:
- dreptul de exploatare exclusivă a unei invenţii este un drept absolut, opozabil erga
omnes, pe când dreptul asupra semnelor distinctive este opozabil concurenţilor; Uf
durata protecţiei este, în principiu, limitată pentru drepturile intelectuale referitoare
la invenţii, desene şi modele industriale, pe când, în cazul semnelor distinctive,
protecţia poate fi prelungită la cerere, fără limită temporală.

Capitolul IV

Dreptul proprietăţii intelectuale - subramură a

dreptului

Secţiunea 1. Apariţie şi evoluţie

23. Definiţie. Având în vedere precizările de mai sus, dreptul proprie-

iţii intelectuale poate fi definit ca fiind totalitatea normelor juridice care

ţglementează realizarea, folosirea şi exploatarea unei creaţii intelectuale

sau a unei munci creative.

Obiectul dreptului proprietăţii intelectuale îl formează relaţiile juridice se nasc în


legătură cu creaţiile intelectuale şi semnele distinctive (atunci

:ând nu sunt creaţii intelectuale)1.

24. Evul mediu. Din studierea izvoarele istorice, o dovadă clară a

existenţei unor norme care să protejeze proprietatea intelectuală în perioada

itică nu există . în Evul mediu, influenţa religioasă a menţinut statutul

juridic ingrat al creatorilor de opere, având în vedere că se vorbea doar de creaţia


divină, iar dreptul de transcriere a aparţinut pentru mult timp călugărilor copişti şi
universităţilor. Un prim semnal pentru ceea ce va reprezenta dreptul de autor este
dat în Franţa, prin introducea unui sistem de autorizare prealabilă a publicării operei
şi unul de cedare a dreptului de publicare, astfel că nicio carte nu putea apărea fără
autorizare. Acest model a dus la crearea unui sistem de privilegii de librărie,
monopolul

tipăririi şi difuzării aparţinând tipografiilor, şi nu autorilor. Lupta pen

aceste privilegii va dura în Franţa aproape două secole3.


Suveranul putea acorda după bunul său plac monopolul temporar de exploatare a
unei opere librarilor şi companiilor teatrale1. După ce Moliâre a sesizat faptul că
autorii nu obţineau beneficii, suveranii au început să acorde discreţionar monopoluri
şi acestora din urmă2.

Alte genuri de creatori s-au organizat în corporaţii şi au putut să îşi apere interesele
mai bine. în 1301, pictorii şi sculptorii francezi s-au orga¬nizat în ceea ce ei au
numit Communaută. Deşi, pentru început, această formă de organizare i-a
avantajat, spre sfârşitul secolului al XVI-lea, regulile şi ierarhiile corporatiste
deveniseră prea stricte şi aproape un obstacol în calea dezvoltării artelor.

25. Primele legi. Temeiul oferirii unor avantaje realizatorilor de creaţii cu


aplicabilitate utilitară era, în secolul al XVI-lea, ideea de recompensă. Suveranii
europeni confereau inventatorilor şi artizanilor privilegiul de a fabrica, exclusiv şi
permanent, produsul. Ca şi în cazul creaţiilor literare sau artistice, aceste privilegii
rămân rare şi acordate arbitrar. în acest context, apare în Anglia Statute of
Monopolies (1623), iar în Franţa (1762), Louis al XV-lea acordă privilegii
inventatorilor, în scopul promovării spiritului inventiv şi progresului industriei.

Prima menţionare istorică a unei reglementări în materia brevetului datează de la


1474, sub forma unui decret emis de Republica Veneţia. Reglementarea franceză de
la 1791 a invenţiei avea ca temei filosofic teoria contractualistă a lui Rousseau,
brevetul de invenţie fiind fondat pe un drept natural şi pe contractul social. Odată
cu dezvoltarea economică, statele industrializate au creat sisteme naţionale de
protecţie a creaţiilor cu aplicabilitate industrială.

Pregătind parcă Revoluţia franceză, ideile despre protecţia creaţiilor intelectuale


încep să fie tot mai evoluate, moderne chiar, impuse de autori renumiţi.
Beaumarchais declanşează în Franţa o dezbatere publică datorită relaţiei
comediant-autor3. Având în vedere numeroasele avantaje de care beneficia
Comedia franceză în comparaţie cu autorii, el propune, în iulie-august 1777, spre
discuţie La declaration de droits des auteur, care avea ca obiective: câştiguri
financiare crescute pentru autori, soluţionarea problemei repertoriului după decesul
autorului piesei, drepturi cu privire la punerea în scenă şi acces liber la piesele de
teatru pentru autorii acestora.

Concluzia care se impune la sfârşitul epocii privilegiilor este că regele nu putea să


mai acorde exclusivităţi decât dacă era autorul operei. Pe de altă parte, trebuie
spus că, odată cu dezvoltarea tiparului şi a sistemului de distribuire, în mod natural
au apărut reacţii tot mai dure împotriva celor care prezentau anumite opere sub
nume propriu, deşi nu erau autori.

Prima lege care a reglementat dreptul de autor a apărut în Anglia, în 1710 {Statute
ofAnne), şi proteja operele literare pe o perioadă de 14 ani. S-a dat astfel prioritate
ideii că privilegii trebuie acordate autorilor care creează ceva nou pentru
comunitate, şi nu tipografiilor. Aşa cum am arătat, în Franţa, în 1777, se acordă
autorului şi moştenitorilor săi monopolul asupra editării şi difuzării operelor. în SUA,
se recunoştea în 1780 prin lege un drept de folosinţă a operei autorilor acesteia pe
o perioadă, ulterior extinsă, de 14 ani. Deşi aceste prime reglementări au semănat
foarte mult, ulterior, sistemele de drept au evoluat diferit, una din impor-tantele
deosebiri fiind sistemul de copyright adoptat în SUA.

Secţiunea a 2-a. Istoricul reglementărilor în România

26. Apariţie. în Principat, prima reglementare coerentă apărea sub domnia lui Cuza,
fiind elaborată Legea presei, care din 1862 şi până în 1923, a reglementat indirect
şi drepturile realizatorilor de opere literare şi artistice. In domeniul proprietăţii
industriale, România s-a aflat printre primele ţări din lume care au reglementat
protecţia proprietăţii intelec¬tuale, ea a fiind a opta ţară din lume (primele şapte
fiind: Franţa, Austria, Ungaria, Marea Britanie, Italia, Germania, Belgia) care a
adoptat o lege a mărcilor (1879).

In 1919, în timpul ministeriatului lui Octavian Goga, a fost delegat Constantin


Hamangiu, pe atunci consilier la înalta Curte de Casaţie, cu realizarea unui proiect
de lege în materia proprietăţii literare şi artistice. Goga nu a apucat să îşi ducă
planul la bun sfârşit, fiind înlocuit. Proiectul este reluat în 1923, definitivat de o
comisie a Societăţii Scriitorilor Români şi votat de Parlament în mai. Potrivit acestei
legi, creatorii de opere literare aveau un drept exclusiv viager de a le publica,
reprezenta, traduce, reproduce, exploata, dispune de ele prin acte între vii sau
mortis causa. Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 28 iunie 1923 a fost
abrogată prin Decretul nr. 321 din 18 iunie 1956 privind dreptul de autor.

27. Perioada 1950-2002. Acest cadru juridic a fost desfiinţat după

1950, fiind abrogată mai întâi Legea proprietăţii literare şi artistice

(1956), iar ulterior cea asupra mărcilor (1967).

Principalele reglementări interne în vigoare în momentul de faţă sunt:

- Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie şi Legea nr. 93/1998 privind
protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie;

- Legea nr. 129/1992 privind desenele şi modelele industriale; -Legea nr.


8/1996 privind dreptul de autor şi alte drepturi conexe,

modificată şi completată de Legea nr. 285/2004;


- Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Secţiunea a 3-a. Convenţiile internaţionale privind proprietatea intelectuală

28. Convenţiile de la Paris (1883) şi Berna (1886). Graniţele ma-

teriale, teritoriale, nu au putut niciodată împiedica circulaţia creaţiilor

intelectuale şi, de aici, a apărut necesitatea protejării unitare a proprietăţii

intelectuale şi industriale. începând cu secolul al XK-lea, s-au semnat pe

plan internaţional următoarele convenţii:

a) Convenţia de la Paris din 18831 pentru protecţia proprietăţii industriale, care


are ca obiect brevetele de invenţie, modelele de utilitate, desenele sau modelele
industriale, mărcile de fabrică sau de comerţ, mărcile de serviciu, numele comercial,
indicaţiile de provenienţă şi denumirile de origine;

b) Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice ,


care are drept scop protecţia internaţională a drepturilor autorilor.

Termenul uzual pentru a desemna ţările semnatare ale Convenţiilor de la Paris şi


Berna este de „Uniune", fiind preluat din textul celor două convenţii. La conferinţa
de revizuire de la Stokholm, din 1967, părţile la Convenţie au decis înfiinţarea
Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Inte¬lectuale, în vederea încurajării activităţii
de creaţie şi promovării protecţiei proprietăţii intelectuale.

România a devenit parte la Convenţia de la Paris în 1924, iar la Convenţia de la


Berna în 1926, cu rezerve la care a renunţat în 1995.

29. Tratamentul naţional. Criteriul de bază al protecţiei proprietăţii intelectuale


este acelaşi în ambele convenţii: principiul tratamentului naţional, ca regulă de
nediscriminare. Aceasta înseamnă că un stat mem¬bru al Uniunii trebuia să ofere
unui cetăţean al altui stat membru aceeaşi protecţie pe care o oferă cetăţeanului
propriu. Se permitea astfel ca fiecare ţară membră a Uniunii să dezvolte propriile
legi în domeniu, principiul tratamentului naţional fiind un mijloc de protecţie
interna¬ţională fără armonizare legislativă.

30. Problema înregistrării. Marea problemă nerezolvată de acest principiu era


aceea a costurilor şi duratei necesare atunci când într-un stat membru este nevoie
pentru protecţie de înregistrare. De la sfârşitul secolului al XDC-lea, unul dintre
scopurile propuse pe plan internaţional a fost reducerea inconvenientelor provocate
de înregistrare. în domeniul dreptului de autor, aceasta s-a realizat solicitând ţărilor
membre ale Uniunii de la Berna să ofere protecţie fără nicio formalitate. în privinţa
invenţiilor şi mărcilor, s-a oferit posibilitatea protecţiei printr-o înregistrare
internaţională.

31. Convenţiile internaţionale. Convenţiile internaţionale în dome¬niu sunt însă


mai numeroase, dintre ele menţionând:

- Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi sau exe-cutanţi,


a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune -Roma, 19611;

- Convenţia pentru protejarea producătorilor de fonograme împotriva


reproducerii neautorizate a fonogramelor - Geneva, 19712;

- Convenţia universală privind dreptul de autor - Geneva, 1952;

- Convenţia pentru instituirea O.M.P.L - Stockholm, 1967; -Tratatul de


cooperare în domeniul brevetelor - Washington, 1970;

U*LAranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional al desenelor Tratatul


privind dreptul mărcilor - Geneva 19941 etc.

32, GATT-TRIPs. După al doilea război mondial, crearea Acordului General pentru
Tarife şi Comerţ (GATT2) a dus şi la apariţia unui nou cadru de discutare a
problemelor legate de proprietatea intelectuală. în 1986, runda de negocieri a inclus
pe agendă comerţul şi relaţia sa cu drepturile de proprietate intelectuală (Trade
Related Aspects of Intellectual Property Right's - TRJPs). Negocierile începute în
1986 au durat până în 1993 şi au intrat în conţinutul acordului Organizaţiei

IMondiale a Comerţului (OMC) semnat la Marakesh în 1994. Acordul TRIPs acoperă


toate domeniile proprietăţii intelectuale, solicitând, printre altele, ţărilor membre ale
OMC să recunoască standardele de protecţie existente îh Convenţiile de la Berna şi
Paris şi să ofere protecţie prin norme substanţiale drepturilor de proprietate
intelectuală. 33. Reglementările Uniunii Europene. Având în vedere că directiva

Ieste un act al Uniunii Europene care cere statelor membre să atingă un rezultat
fără a indica modul în care trebuie să se facă acest lucru, legislaţia internă a fost
modificată pentru a crea un cadru legislativ intern conform cu directivele europene
în domeniu. R)rma actuală a Legii nr. 8 /1996 transpune în practică prevederile
următoarelor acte comunitare3:

m Directiva Consiliului 91/250/CEE din 14 mai 1991 privind protecţia juridică a


programelor pentru calculator;
- Directiva Consiliului 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de
închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul
proprietăţii intelectuale;

î. Directiva Consiliului 93/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind armonizarea


anumitor dispoziţii referitoare la dreptul de autor şi drepturile conexe aplicabile
difuzării de programe prin satelit şi retransmisiei prin cablu; H Directiva Consiliului
93/98/CEE din 29 octombrie 1993 privind annonizarea duratei de protecţie a
dreptului de autor şi a anumitor drepturi 1 conexe;

- Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 96/9/CE din 11 martie 1996


privind protecţia juridică a bazelor de date;

- Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2001/29/CE ditf 22 mai 2001


privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în
societatea informaţională;

- Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2001/84/CE din 27


septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă
originală.

Cele mai importante reglementări în domeniul brevetelor şi semnelor distinctive


sunt: Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, Legea nr. 93/1998 privind
protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie, Legea nr. 129/1992 privind desenele şi
pbdelele industriale şi Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Având în vedere respectarea art. 53 din Tratatul de aderare a României la Uniunea


Europeană - Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi
Directiva Parlamentului European şi a Consi¬liului 2004/48/CE din 29 aprilie 2004
privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, s-a simţit
nevoia transpunerii acesteia din urmă pe calea Ordonanţei de urgenţă nr. 100/2005.

Chiar din modul în care este indicat în titlu scopul Ordonanţei, ca „privind
asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială", se

creează o contradicţie cu Directiva Parlamentului European şi P

Consiliului 2004/48/CE. Aceasta din urmă priveşte întărirea drepturile*

de proprietate intelectuală şi, pentru claritate, chiar din primul articol se precizează
că, pentru scopul Directivei, sintagma „drepturi de proprietate

intelectuală" include şi „drepturile de proprietate industrială". Guvernul

României a preferat, pentru motive de neînţeles, să răstoarne relaţia de incluziune,


deşi majoritatea doctrinarilor a îmbrăţişat ideea că proprietatea

intelectuală include, lato sensu, proprietatea industrială. Neconcordanţa


menţionată nu afectează însă latura substanţială a transpunerii Directivei

Parlamentului European şi a Consiliului 2004/48/CE.

34. Proiecte legislative. în Programul legislativ al Guvernului României, prioritar


pentru integrarea în UE3, sunt prevăzute modificări ale Legilor nr. 84/1998 şi
129/1992 sub sancţiunea „steguleţelor galbene", semn că in acest domeniu
armonizarea nu este deplină. Neimplementarea unor directive poate fi supliniţi prin
utilizarea principiului „efectului direct" al directivelor, principiu instituit de Curtea
Europeană de Justiţie. Potrivit teoriei efectului direct, tn anumite condiţii, cetăţenii
statelor membre pot invoca în faţa instanţelor proprii directivele neimplementate de
statul căruia îi aparţin.

Secţiunea a 4-a. Dreptul proprietăţii intelectuale -

obiect de studiu

35. Obiectul disciplinei de studiu. Dreptul proprietăţii intelectuale, ca disciplină de


studiu, se ocupă cu analizarea tuturor aspectelor privind protecţia creaţiei
intelectuale, fie că este vorba de drept de autor, de drepturi industriale sau semne
distinctive ale activităţii de comerţ.

După cum s-a putut observa, sub umbrela „dreptului proprietăţii

intelectuale" intră atât proprietatea intelectuală, cât şi cea industrială sau semnele
distinctive. Criticile aduse denumirii, tradiţională de altfel, au privit exact acest
aspect: nu toate instituţiile care alcătuiesc această disci¬plină de studiu ţin
întotdeauna de creaţia intelectuală (semnele distinctive)1.

Instituţiile care vor fi analizate: dreptul de autor, invenţia, drepturile referitoare la


noile soiuri de plante, topografia circuitelor integrate, know-how-ul, desenele şi
modelele industriale, mărcile şi indicaţiile geografice, au fost grupate sub
denumirea „Dreptul proprietăţii intelec¬tuale" datorită relaţiilor dintre ele,
asemănărilor şi tradiţiei. De altfel, în top» s-au creat premisele apariţiei unor noi
discipline, de graniţă şi cu o relativă autonomie, aşa cum este cazul „dreptului
concurenţei", strâns legat de protecţia semnelor distinctive.

Titlul II

Protecţia creaţiilor intelectuale prin drept de autor şi drepturi conexe acestuia


Capitolul I Introducere în teoria dreptului de autor

Secţiunea 1. Noţiune

36. Sensuri. Utilizând formula „drept de autor", teoreticienii au avut

în vedere atât sensul de instituţie juridică, cât şi pe acela de drept subiectiv de

autor. în sens de instituţie, prin drept de autor se are în vedere ansamblul

normelor care reglementează relaţiile sociale ce ţin de crearea şi valori-

ficarea operelor literare, ştiinţifice sau artistice1.

Ca drept subiectiv, dreptul de autor este acea posibilitate conferită autorului unei
opere de a-şi exploata cum crede de cuviinţă rezultatul muncii sale, pe plan literar,
artistic sau ştiinţific.

37. Locul dreptului de autor. în dreptul român, locul dreptului de

autor a fost o bună perioadă de timp dezbătut, datorită, în primul rând,

sistemului social existent. Astfel, nerecunoscându-se dreptului de pro-

prietate intelectuală existenţa de sine stătătoare ca subramură a dreptului,

opinie separată făcând Yolanda Eminescu2, dreptul de autor, ca instituţie,

a fost considerat aparţinând fie dreptului muncii, fie celui civil. Ulterior,

în anii '80, sub egida Academiei RSR, Yolanda Eminescu a publicat

„Tratat de proprietate industrială" văzându-şi astfel eforturile încununate

de succes.

38. Justificare. Aşa cum s-a arătat anterior, existenţa dreptului


autor ca drept subiectiv aduce restrângeri utilizării şi valorificării unei oţ prin costuri
de difuzare, creşterea preţului unor opere, licenţe de folosire etc.

încercând să se justifice necesitatea dreptului de autor, s-au utilizat trei argumente


de bază. Potrivit teoreticienilor dreptului natural, motivul pentru care este protejat
dreptul de autor este acela că opera emană din mintea autorului, fiind expresia
personalităţii acestuia. Acceptând că o operă realizată de o persoană reflectă natura
unică a acestuia ca individ, potrivit dreptului natural, este obligatoriu să se
recunoască un drept de proprietate al acestuia asupra operei. Un al doilea
argument are în vedere faptul că dreptul de autor este protejat ca o recompensă
acordată acestuia pentru efortul depus la crearea operei. în contrast cu cele două
argumente, cel de al treilea nu are în vedere individul, ci binele colectivităţii, al
societăţii; astfel, dreptul de autor este privit ca un stimulent general pentru
creativitate, ceea ce duce la o îmbogăţire spirituală a societăţii.

js Secţiunea a 3-a. Dreptul subiectiv de autor

39. Definiţie. Dreptul subiectiv de autor reprezintă acea posibilitate conferită de


lege autorului unei creaţii intelectuale de a o utiliza potrivit aprecierii sale, în scopul
satisfacerii intereselor lui personale, nepatrimo-niale sau patrimoniale, în limitele
prevăzute de lege1.

40. Condiţii pentru apariţie. Pentru ca un drept subiectiv de autor să se nască,


trebuie întrunite mai multe condiţii: originalitatea operei de creaţie intelectuală,
existenţa unei forme concrete pe care aceasta o îmbracă, creaţia să fie susceptibilă
de a fi adusă la cunoştinţa publicului. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe2 nu prevede explicit decât condiţia originalităţii, arătând în art. 1
alin. (2) că o creaţie intelectuală este „recunoscută şi protejată, independent de
aducerea la cunoştinţă publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă

nefinalizată".

41. Conţinutul dreptului subiectiv de autor. în conţinutul dreptului

subiectiv de autor intră, potrivit Legii nr. 8/1996, următoarele drepturi

morale şi patrimoniale: de a decide în ce mod şi cum va fi adusă la

cunoştinţă publică opera, de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor, de

a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, de a pre-

tinde respectarea integrităţii operei, de a retracta opera, dreptul patri-


monial exclusiv de a decide cum va fi utilizată sau exploatată opera sa,

inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii, precum şi dreptul

distinct de a autoriza reproducerea, difuzarea etc1

S-au exprimat opinii în doctrină că distincţia între drepturi patrimo¬niale de autor şi


drepturi nepatrimoniale este inutilă, pentru că, în cele din urmă, toate ocrotesc
ambele tipuri de interese . Distincţia făcută şi de lege (îfi drepturi morale şi
patrimoniale) vine să susţină teoria unităţii dreptului subiectiv de autor cu cele două
componente menţionate.

Secţiunea a 4-a. Natura juridică a dreptului de autor

42. Precizare. După cum arătam anterior, utilizarea termenului „proprietate" în


sens propriu, atunci când se vorbeşte de dreptul de autor ca un drept de proprietate
intelectuală, a creat dificultăţi în calificarea naturii juridice a dreptului de autor.
Determinarea naturii juridice a dreptului de autor presupune a stabili categoria
drepturilor din care acesta face parte, dacă există o astfel de categorie, sau a de
analiza rolul drepturilor care intră în conţinutul dreptului de autor .

43. Drept de proprietate. în Franţa, la sfârşitul secolului al XVDI-lea, este


exprimată pentru prima dată ideea că dreptul de autor este un drept de proprietate:
„Cea mai sacră, cea mai legitimă, cea mai inatacabilă şi s-ar putea spune cea mai
personală dintre toate proprietăţile este opera intelectuală, fructul gândirii
scriitorului"4. Astfel, dreptul de autor a fost asimilat dreptului de proprietate în mod
forţat, criticile fiind întemeiate: -nu justifică protecţia drepturilor nepatrimoniale ale
autorilor;

- dreptul de autor nu are caracteristicile celui de proprietate referitoare

la prescripţie, revendicare ş.a,;

- natura obiectului dreptului este diferită etc.

44. Drept intelectual sui generis. Dreptul de autor face parte dintr«o

categorie distinctă de drepturi, cele intelectuale. Aşa cum s-a arătat, diviziunea
clasică a drepturilor (personale, de creanţă, reale) nu a mai fost suficientă în
calificarea drepturilor privitoare la creaţia intelectuală, s-a propus o nouă categorie,
aceea a drepturilor intelectuale. Critica adusă

acestei opinii este că nu soluţionează problema naturii juridice a dreptul^

de autor.
45. Drept asupra unui bun imaterial sau drept Ia clientelă. Dreptul

ce priveşte clientela şi conservarea acesteia nu se încadrează nici to categoria


drepturilor reale şi nici în aceea a drepturilor de creanţă. Aceasta deoarece de
clientelă nu se poate dispune (ca în cazul dreptului real) în orice mod şi produce
efecte faţă de terţi (lucru care nu se întâmplă în cazul dreptului de creanţă).

Dreptul de a dobândi şi menţine clientela este considerat ca o mani¬

festare a unei noi categorii de drepturi incorporate1, caracterizate prin


„exclu¬sivitatea de care se bucură titularul"2. S-a afirmat că dreptul de autor este
unul de clientelă, deoarece, în cele din urmă, el tinde la obţinerea de clientelă şi
profit.

De asemenea, s-a spus că dreptul de autor are o natură specială şi poartă asupra
unui obiect incorporai3.

Având în vedere că dreptul la clientelă este unul ce poartă asupra unui obiect
incorporai, se poate spune că prima teorie se subordonează celei de a doua, dacă
nu sunt chiar identice. în ambele cazuri însă, nu se explică natura juridică şi nici
locul şi rolul drepturilor nepatrimoniale.

46. Drept al personalităţii. Dreptul de autor a fost privit şi ca un drept al


personalităţii, opera intelectuală fiind indisolubil legată de personalitatea autorului.
în realitate, din momentul în care opera se materializează sub o formă sau alta, ea
se detaşează de creator.

47. Drept subiectiv complex în conţinutul căruia intră drepturi personale


patrimoniale şi nepatrimoniale - teoria monistă. Potrivit acestei teorii1, dreptul
subiectiv de autor este unul complex, în conţinutul căruia intră drepturi patrimoniale
şi nepatrimoniale care nu predomină unele asupra celorlalte şi sunt de nedespărţit.
Teoria monistă acceptă transmi¬siunea dreptului de autor în întregul său
succesorilor (legali, testamentari), acesta având caracterul absolut şi discreţionar
pe care îl are în persoana autorului2.

Criticile exprimate cu privire la această concepţie se referă la aceea că drepturile


patrimoniale sunt doar eventuale până la publicare (deci, nu sunt indisolubile) şi că
protecţia drepturilor morale şi a celor patrimoniale sunt obiective distincte.

48. Drept personal nepatrimonial cu consecinţe patrimoniale - teoria

dualistă. Potrivit acestei teorii, dreptul patrimonial depinde de cel

nepatrimonial, fiind o consecinţă a primului. S-a afirmat acest lucru având

în vedere că dreptul patrimonial ce rezultă din reproducere, difuzare, se

materializează doar în momentul în care autorul se hotărăşte să aducă


opera la cunoştinţa publicului. Argumentele aduse în sprijinul teoriei

dualiste, admisă de Convenţia de la Berna, sunt, pe lângă cel de mai sus:

- drepturile morale protejează legătura operă-autor, pe când cele


patri¬moniale satisfac interesele materiale ale acestuia;

- drepturile morale se nasc înaintea celor patrimoniale şi se sting

ulterior acestora;

- dreptul la reparaţii patrimoniale este consecinţa încălcării unuia din drepturile


nepatrimoniale ale autorului şi crearea unui prejudiciu .

49. Concluzie. Dreptul de autor este un drept subiectiv complex din

categoria drepturilor intelectuale, nepatrimonial, dar cu consecinţe

patrimoniale, şi care are în conţinutul său atât drepturi personale nepatri¬

moniale, cât şi drepturi patrimoniale.

Capitolul II Obiectul dreptului de autor

Secţiunea 1. Noţiune

50. Sens general. In concepţia Legii privind dreptul de autor şi

drepturile conexe, sunt considerate obiect al dreptului de autor „opera

literară, artistică sau ştiinţifică, precum şi alte opere de creaţie intelec-

tuală" sau, altfel spus, creaţia intelectuală a autorului. De altfel, termenul

de opere literare în concepţia Convenţiei de la Berna cuprinde toate

lucrările din domeniul literar, ştiinţific şi artistic, oricare ar fi modul sau

forma de exprimare, precum: cărţile, broşurile şi alte scrieri; conferinţele,

alocuţiunile, predicile şi alte opere de aceeaşi natură; operele dramatice

sau dramatico-muzicale; operele coregrafice şi pantomimele etc.1


Aşa cum am arătat anterior, există deja unele dezbateri vizavi de utilizarea
termenului de operă sau de creaţie, majoritatea legislaţiilor îhsă le utilizează pe
amândouă. Activitatea de creaţie presupune din partea autorului un proces de
elaborare, în care sunt implicate talentul, cunoş¬tinţele în domeniu, spiritul
novator, în cele din urmă întreaga personalitate a autorului.

51. Drept comparat Opera protejabilă prin drept de autor trebuie să

fie întotdeauna rezultat al unui efort intelectual, astfel cum prevăd

legislaţiile interne şi convenţiile internaţionale. Altfel spus, în această

materie, noţiunea de operă este utilizată pentru a desemna o „realizare

protejabilă prin drept de autor". Dacă în dreptul român, cel englez şi

canadian este utilizat termenul operă, cu sensul precizat, în cel american

se vorbeşte de „obiect al dreptului de autor", iar în cel belgian şi francez

despre „opera spiritului"2.

Deşi niciuna dintre legislaţiile menţionate nu are o definiţie legală a „operei",


întâlnim definiţii doctrinare care o califică drept o „creaţie intelectuală din domeniul
literar şi care este protejată prin drept de autor".1

O explicaţie terminologică o găsim în art. 21 al Convenţiei de la Berna pentru


protecţia operelor literare şi artistice, unde se arată că, prin „termenii de opere
literare şi artistice, se referă la toate producţiile din domeniul literar, ştiinţific şi
artistic, indiferent de forma de exprimare, precum: cărţi, broşuri şi alte scrieri,
conferinţe, alocuţiuni".

Având în vedere dorinţa de uniformizare ce s-a manifestat din 1886, începând cu


Convenţia de la Berna, toate legislaţiile au utilizat formule asemănătoare celor de
mai sus pentru a defini obiectul protecţiei prin drept de autor. Astfel, art. 112-2 al
Codului de Proprietate Intelectuală francez prevede că sunt „opere ale spiritului:
cărţile, broşurile şi alte scrieri literare artistice şi ştiinţifice". De asemenea, art. 1 şi
2 ale Legii dreptului de autor belgiene vorbesc despre opera spiritului, fără însă a da
o enumerare exemplificativă precum legea franceză.

Legea dreptului de autor, a desenelor industriale şi a brevetelor (The Copyright,


designs and Pmtents Act 1988) arată în art. 1, raportându-se la condiţia
originalităţii, că pot forma obiectul dreptului de autor: „operele literare, dramatice,
muzicale sau artistice originale, înregistrările sonore, filmele, programele transmise
prin cablu sau eter şi aranjamentul tipo¬grafic al publicaţiilor".

în titlul al 17-lea al Codului Statelor Unite, regăsim definiţia legală a obiectului


protecţiei prin drept de autor, în art 102 (a), unde se arată că dreptul de autor
subzistă în operele originale fixate pe un mediu tangibil. Enumerarea posibilelor
opere protejate este aproape identică cu aceea din legea română2. Şi art 2 din
Legea canadiană a dreptului de autor are o perspectivă similară asupra operei
protejabile prin drept de autor, definire prin raportare la condiţii, îh special la
originalitate, şi enumerare exemplificativă.

52. Rolul dreptului de proprietate. în multe situaţii, creaţia intelec¬tuală capătă o


formă concretă, precum manuscrisul, tabloul, sculptura ş.a., asupra acestor lucruri
autorii având un drept de proprietate personală. în opinia noastră, acest drept intră
şi el în conţinutul dreptului de autor cel

puţin din perspectiva legii, care prevede că, în conţinutul dreptului de autor intră
„dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată
opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii"1. Opinia contrară2
susţine că trebuie distins între bunul corporal -obiect al dreptului de proprietate şi
creaţia intelectuală - obiect al dreptului de autor. Având posibilitatea conferită de
lege de a decide modul de exploatare, utilizare, creatorul are posesia, folosinţa şi
dispoziţia asupra materialităţii creaţiei intelectuale în cadrul dreptului complex de
autor privit lato sensu. îtv concluzie, spre deosebire de opinia citată, atât creaţia,
cât şi forma ei materială de manifestare fac obiectul dreptului de autor lato sensu.

Secţiunea a 2-a. Categorii de opere protejate

53. Opera originală. Legea nr. 8/1996 enumera exemplificativ categoriile de opere
protejate, făcând obiectul dreptului de autor operele originale de creaţie
intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de
creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor,
cum sunt:

a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile


şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;

b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile. | cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice;

c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;

d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi

pantomimele;

e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;


f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu
analogic fotografiei; :Sy

g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură pictură,
grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie

ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de


artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;

h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările

grafice ce formează proiectele de arhitectură;

i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei,

geografiei şi ştiinţei în general (art. 7).

Aşa cum legea prevede, sunt protejate şi operele ştiinţifice orale, precum cursurile
universitare, atunci când este îndeplinită condiţia originalităţii. Studenţii au însă
dreptul să ia note de curs şi chiar să le reproducă fără acordul autorului doar pentru
uzul personal şi fără ca aceasta să contravină exploatării normale a operei ori să
prejudicieze autorul [art. 34 alin. (1)].

54. Opera derivată. Pentru a face obiectul dreptului de autor şi a fi ocrotită, opera
derivată trebuie să îndeplinească condiţiile cerute oricărei opere. Totuşi, pentru
traducerile, adaptările şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau
ştiinţifice, se cere expres ca ele să repre¬zinte o muncă de creaţie intelectuală,
precizare necffSară tocmai pentru a face deosebirea între opera originală şi cea
derivată^^^Ş

Secţiunea a 3-a. Categorii de opere care nu pot face obiectul dreptului de autor

55. Enumerare. Legea nr. 8/1996 enumera limitativ în art. 9 creaţiile care nu
beneficiază de protecţie prin drept de autor:

a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, meto¬dele de


funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţi¬nute într-o
operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare, sau de exprimare;
raţiunea pentru care acestea sunt exceptate ţin de efectele negative pe care
protecţia le-ar putea avea asupra evoluţiei societăţii;

b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judi¬ciară şi


traducerile oficiale ale acestora; argumentul pentru care sunt exceptate de la
protecţie este acela că sunt destinate comunicării publice oficiale, pentru unele
existând chiar obligaţia cetăţeanului de a le cunoaşte1;

c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale orga-


nizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna,

ecusonul şi medalia; exceptarea are în vedere, în acest caz, faptul că raţiunea


pentru care acestea există este tocmai afişarea şi utilizarea lor liberă ca
manifestare a sentimentului naţional. Practica a decis1 că, în temeiul aceluiaşi art 9,
sunt exceptate de la protecţie şi machetele grafice realizate pentru însemnul de
stat şi stema României, respingând cererea reclamantului care sofcita procentul ce i
s-ar cuveni din reproducerea, multiplicarea şi valorificarea acestora;

d) mijloacele de plată;

e) ştirile şi informaţiile de presă;

f) simplele fapte şi date.

Printre altele, două sunt motivele pentru care ideile şi invenţiile nu intră în categoria
operelor protejate:

- se consideră că interpretarea ideilor este act de creaţie, şi nu doar ideea,


care poate fi interpretată şi comentată în mai multe moduri; s-a afirmat, în acest
sens, că ideile aparţin unui fond comun, teritoriu al nimănui, în care intră tot ce a
creat umanitatea, acesta fiind un motiv pentru a exclude ideile în formă brută de la
protecţie;

- dacă invenţiile ar fi protejate, pe lângă protecţia oferită prin brevet, s-ar


asigura o alta - prin drept de autor - a cărei durată este mai mare decât a primei.

Totuşi, nu toate ideile pot fi utilizate fără acordul autorului, pornind de la principiul
echităţii şi având temei juridic legile în materia concurenţei3. Astfel, s-a susţinut, pe
bună dreptate, protejarea ideilor îh domeniul publicitar prin mijloace de dreptul
concurenţei, având în vedere riscul de confuzie pe care îl poate crea utilizarea unei
idei deja notorii4.

Capitolul m Subiectul dreptului de autor

Secţiunea 1. Autorul operei şi prezumţia de care se poate bucura

56. Persoana fizică. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, este

autor persoana sau persoanele fizice care au creat opera, acestea fiind

protejate prin drept de autor, independent de stadiul în care aceasta se află


sau de aducerea ei la cunoştinţă publică. Autorul are calitatea de subiect

primar, nemijlocit al dreptului de autor.

m. m IE

Pentru a avea această calitatea, legea nu cere creatorului să aibă un

anumit tip de capacitate, creaţia nefiind un act juridic. Chiar şi când opera

de creaţie a avut la origine un contract prin care era comandată, ea tot nu

are caracterul unui act juridic.

57. Persoana juridică. Legea română recunoaşte persoanelor juridice

calitatea de subiect al dreptului de autor în mod excepţional şi în condi-

ţiile prevăzute de lege [art. 3 alin. (2)], putând întâlni în această situaţie:

- persoana juridică din iniţiativa căreia a fost creată opera colectivă, în lipsă de
convenţie contrară [art. 6 alin. (2)];

- angajatorul (care poate fi persoană juridică), în lipsa unei clauze contrare,


atunci când un program pentru calculator a fost creat de un angajat în exercitarea
atribuţiilor ori după instrucţiunile angajatorului (art. 74); I

- producătorul de înregistrări sonore [art. 103 alin. (2)];

- organismele de radiodifuziune şi televiziune (113) ş.a.

58. Prezumţia de autor. Potrivit legii române, este autor persoana

care a creat opera şi de care este legat dreptul de autor cu atributele sale

de ordin moral şi patrimonial.

Se instituie, potrivit art. 4 din Legea nr. 8/1996, prezumţia de a fi adevărat autor,
până la proba contrară, acela sub numele căruia opera este adusă pentru prima
dată la cunoştinţă publică.

Fiind o prezumţie relativă, proba contrară poate fi făcută prin orice

mijloc de probă, ca în cazul oricărui fapt juridic1. Obiectul probei îl reprezintă forma
de materializare a creaţiei, deoarece originea unei idei nu poate fi determinată.

59. Subiecte secundare. Autorul nemijlocit este subiectul primar al dreptului de


autor, pe când persoanele care dobândesc unele drepturi asupra operei prin acte
între vii sau mortis causa ori chiar în temeiul legii sunt subiecte secundare ale
dreptului de autor. Au această calitate următoarele categorii de subiecte:

- succesorii în drepturi ai autorilor;

- cesionarii legali şi convenţionali ai dreptului de autor;

- organismele de gestiune a drepturilor de autor;

- persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la


cunoştinţă, în mod legal, o operă nepublicată.

Subiectele secundare nu au calitatea de autor, ele exercitând unele drepturi


patrimoniale ale acestuia sau chiar unele morale.

Secţiunea a 2-a. Subiectele dreptului de autor în cazul operelor derivate, comune,


colective

§1. Operele originale, derivate şi compozite

60. Opera originală. Opera originală este aceea a cărei bază de creaţie nu se
întemeiază pe o alta şi nici nu depinde de o operă preexistentă, origi¬nalitatea, în
sensul pur al cuvântului, fiind relativă.

61. Opera derivată. Atunci când în crearea unei opere se are ca punct de plecare
o operă preexistentă, rezultatul este opera derivată. Sunt opere derivate: traduceri,
adaptări, adnotări, lucrări de documentare, aranja¬mente muzicale şi orice alte
transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o munia
de creaţie, culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum:
enciclopediile, antologiile, colec¬ţiile sau compilaţiile de materiale sau de date,
protejate sau nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea
materialului, constituie creaţii intelectuale.

Pentru utilizarea operei preexistente, este necesară autorizarea auto¬rului


acesteia, opera derivată având un alt autor. Aflându-ne în prezenţa a două opere
diferite sunt şi subiecte diferite: autorul operei originale şi cel al operei derivate.

62. Opera compozită. O categorie aparte, pe care legea română nu o

recunoaşte, o formează opera compozită, creaţie nouă în care este

î&corporată opera preexistentă, fără ca autorul acesteia să participe1. Din


această definiţie nu rezultă vreo diferenţă între opera derivată şi cea

compozită, concluzia fiind că, din punct de vedere al dependenţei între

opere, în dreptul românesc există doar relaţia operă originală - operă

derivată.

§2. Opera comună f

63. Definiţie şi trăsăturiîîOpera rezultată din activitatea de creaţie

intelectuală a mai multor persoane este o operă comună sau, cum spune

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, „este operă comună opera creată de

mai mulţi coautori, în colaborare", din care unul poate fi principal.

Opera comună are următoarele trăsături:

- este rezultatul unei activităţi de creaţie;

- are la origine o înţelegere expresă sau tacită a autorilor;

- este unitară, adică se întemeiază pe o concepţie comună şi colabo¬

rare între autori.

Exploatarea operei comune se face de comun acord, potrivit regulii

unanimităţii. Orice opunere trebuie temeinic justificată, fiind supusă con¬trolului


judecătoresc2.

64. Opera comună indivizibilă. Atunci când coautorii nu stabilesc partea de


contribuţie a fiecăruia, ne aflăm în prezenţa unei opere comune indivizibile. Intr-un
astfel de caz, subiecte ale dreptului de autor sunt toţi coautorii, care, potrivit art. 5
alin. (3) din Legea nr. 8/1996, exercită împreună prerogativele dreptului de autor, în
lipsa unei convenţii contrare. în cazul în care coautorii nu au stabilit altfel,
remuneraţia se împarte potrivit contribuţiei sau, dacă aceasta nu se poate stabili, în
mod egal.

65. Opera comună divizibilă. Atunci când contribuţia coautorilor este distinctă şi are
individualitate proprie, opera comună este divizibilă. în acest caz, fiecare participant
la actul de creaţie este subiect al dreptului de autor al părţii sale şi subiect al
dreptului de autor asupra operei în întregul său.
în acest sens s-a pronunţat şi practica, decizându-se că dacă „opera apare ca
rezultat al unei colaborări, dreptul de autor aparţine în comun coautorilor, cu
excepţia cazului în care coautorii şi-au fixat contribuţia*'. Astfel, dacă pe operă
autorii şi-au menţionat partea realizată de ei prin cote procentuale sau prin
indicarea capitolelor, autorii au un drept distinct de autor asupra contribuţiei proprii.

Fiind subiecte ale dreptului de autor asupra părţii elaborate, oricare coautor poate
să o utilizeze pe aceasta separat, dar fără a prejudicia utilizarea operei comune sau
drepturile celorlalţi coautori [art. 5 alin. (4)]. Se instituie astfel regula priorităţii
operei comune asupra părţilor distincte din aceasta create de oricare din coautori.

Deoarece părţile de contribuţie sunt distincte, şi foloasele patrimoniale cuvenite


coautorilor se împart în funcţie de contribuţia fiecăruia, dacă ei

Inu au stabilit altfel. Dovedirea contribuţiei autorilor se face potrivit regulilor


dreptului comun, fiind inadmisibilă proba cu martori atunci când coautorii şi-au fixat
contribuţia pe operă sau într-un înscris2.

§3. Opera colectivă

166. Definiţie. Opera colectivă este aceea care ia naştere la iniţiativa unei persoane
fizice sau juridice [art. 6 alin. (2)] şi în care contribuţiile personale ale coautorilor
formează un tot, fără a fi posibilă, datorită naturii operei, atribuirea unui drept
distinct vreunuia dintre coautori. Sunt

opere colective reprezentaţiile unor piese de teatru, ziarele, enciclopediile,


dicţionarele ş.a.

Subiect al dreptului de autor al operei colective îl reprezintă, în lipsa unei convenţii


contrare, persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub
numele căreia a fost creată. Altfel spus, datorită taposibilităţii de a determina
contribuţia personală, caracterului strict unitar al operei şi naturii acesteia, cei care
au contribuit la realizare nu au calitatea de subiect al dreptului de autor, decât dacă
stabilesc acest lucru prin convenţie.

67. Comparaţie cu opera comună. Opera colectivă se aseamănă cu cea comună


prin:

- este rezultatul unui efort intelectual comun;

- presupune coordonarea CMitribuţiilor fiecăruia;

- are caracter unitar.


Opera colectivă se deosebeşte de cea comună prin:

- ia naştere la iniţiativa unei persoane fizice sau juridice; 1 este imposibilă


atribuirea de drepturi distincte;

- raporturile între persoana din iniţiativa căreia ia naştere opera şi coautori


sunt reglementate pe cale convenţională, astfel că participanţii la actul de creaţie
nu dobândesc decât pe cale convenţională calitatea de subiect al dreptului de
autor.

§4. Subiectul dreptului de autor în cazul angajatului pe bază de contract

68. Noţiune. Persoana care are calitatea de angajat şi în această calitate realizează
opera îşi păstrează calitatea de autor, dar legea oferă posibilitatea ca, pe cale
convenţională, unele drepturi să aparţină şi angajatorului.

Potrivit art. 44 din Legea nr. 8/1996:

- drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu aparţin autorului, dacă nu


există o clauză contrară; dacă aceasta a fost prevăzută, trebuie să cuprindă şi
termenul pentru care au fost cesionate drepturile;

- la expirarea termenului convenit sau, în lipsa acestuia, la expirarea


termenului de 3 ani, drepturile patrimoniale revin autorului operei create în cadrul
unui contract individual de muncă;

autorul salariat îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei ca parte din
ansamblul creaţiei sale.

în cazul programelor pentru calculator, în lipsa unei convenţii contrare, drepturile


patrimoniale de autor asupra programelor create de unul sau mai mulţi angajaţi, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează,
aparţin acestuia din urmă.

Capitolul IV Condiţiile pentru protecţia dreptului de autor

Secţiunea 1. Precizări prealabile


69. Condiţii prevăzute de lege. Legea română prevede expres doar condiţia
originalităţii, dacă avem în vedere textul art. 7, care prevede că fac obiectul
dreptului de autor „operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar,
artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de citaţie, modul sau forma de
exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor".

70. Condiţii stabilite de doctrină. De la început trebuie precizat că o prevedere


explicită a condiţiilor pe care o operă trebuie să le îndepli¬nească nu există nici în
Convenţia de la Berna şi nici în alte reglementări internaţionale. De aceea, a revenit
doctrinei rolul de a stabili dacă există astfel de condiţii şi care sunt ele. Condiţiile
enunţate în doctrină1, având în vedere probabil şi reglementarea anterioară2, sunt:
1. opera să fie rezultat al creaţiei intelectuale, 2. opera să fie originală; 3. opera să
îm-bnice o formă concretă de exprimare; 4. opera să fie susceptibilă de a fi adusă la
cunoştinţa publică.

Secţiunea a 2-a. Opera să fie rezultatul creaţiei intelectuale

§1. Precizări introductive

71. Valoarea operei şi efortul de creaţie. Creaţia intelectuală nu

trebuie privită exclusiv doar ca rezultat al unei munci intelectuale, ci coroborată cu


munca fizică a autorului, atunci când pentru realizarea operei aceasta este
necesară. Exempli gratia, efortul fizic al sculptorului sau utilizarea unei maşini, nu
înlătură caracterul de „operă protejabilă".

La polul opus se regăsesc multe situaţii în care efortul fizic nu presupun

creaţie intelectuală, aşa cum este cazul celui care duce la îndeplinire o muncă fizică
strict supravegheată şi coordonată, cum ar fi constructorul sau zugravul. Este
discutabilă însă situaţia unor opere care, fără a îngloba un efort de creaţie, pot,
după caz, să fie protejate sau nu: agendele, cărţile de telefon, calendare.

Unul dintre criteriile fără relevanţă în naşterea dreptului de autor este valoarea
operei, care, pusă în balanţă cu efortul de creaţie pentru naşterea operei, poate
crea probleme de interpretare. De fapt, dacă avem în vedere că originalitatea este
condiţia esenţială, efortul de creaţie depus converge spre îndeplinirea acestei
condiţii. Dacă privim cauzal cele două condiţii, rezultat al creaţiei şi originalitatea, o
operă originală presupune efort intelectual, pe când relaţia inversă nu mai este
adevărată: o operă rezultat al creaţiei intelectuale nu este obligatoriu originală.

§2. Efortul de creaţie şi operele literare


72. Idee - creaţie. Se spune că efortul de creaţie a unei opere literare presupune o
idee de bază, care dezvoltată dă naştere la compoziţie şi, în cele din urmă, la forma
finală, denumită expresie1. Aceasta în cazul unei opere literare clasice, pentru că, în
general, prin operă literară se înţelege orice operă tipărită sau scrisă (alta decât
opera dramatică sau muzicală)2. Pornind de la această interpretare, problema
ridicată este aceea a instrucţiunilor sau informaţiilor scrise. Jurisprudenţa engleză a
decis că,

deoarece valoarea unei opere este irelevantă din punct de vedere al dreptului de
autor, o astfel de creaţie literară este operă literară protejabilă dacă „transmite un
înţeles inteligibil"3.

Trebuie ca efortul de creaţie să se materializeze într-o operă literară de valoare? Cât


de mare trebuie să fie efortul depus şi cum s-ar putea evalua efortul? Sunt întrebări
ale căror răspunsuri nu pot fi decât interpretabile, în primul rând, condiţia ca o
operă literară să aibă valoare nu are importanţă din punct de vedere al dreptului de
autor şi, în consecinţă,

orice efort de creaţie poate conduce la o operă protejabilă prin drept de autor.

în al doilea rând, efortul depinde de talentul şi calităţile autorului. Poate, datorită


talentului şi inspiraţiei, să creeze foarte uşor din punctul său de vedere sau, din
contră, să muncească ani pentru a realiza o operă literară. Relativitatea este, în
acest domeniu, foarte mare, Convenţia de la Berna şi legile interne fiind permisive.
Orice autor al unei creaţii literare poate susţine cu succes că opera sa este
rezultatul unui efort intelectual. La polul opus se poate invoca sprijinul maşinii.
Opera literară este o creaţie intelectuală chiar dacă este tehnoredactată cu ajutorul
compu¬terului, dar nu mai are acest caracter atunci când avem de a face, de
exemplu, cu o culegere de texte selectate automat de un program pentru
calculator1.

§3. Efortul de creaţie şi opera ştiinţifică

73. Standard minim. Opera ştiinţifică este protejată prin drept de autor dacă
dovedeşte un standard minim de performanţă creativă2. Aceasta condiţie
presupune, în mod cert, un efort de lungă durată al cercetătorului, efort axat pe
documentare, analiză şi sinteză. Respectând regulile cercetării ştiinţifice referitoare
la utilizarea ideii altora şi la originalitate, rezultatul va fi, în chip natura, unul
protejat prin drept de autor.
Conţinutul unei idei ştiinţifice nu este o operă protejată chiar şi atunci când ea
relevă aspecte sau fapte necunoscute ori puţin cunoscute anterior, deoarece ceea
ce un cercetător scrie despre circumstanţe exterioare, operaţiuni sau fapte, iese de
sub protecţie. Utilizarea unor astfel de idei sau informaţii dintr-o altă operă, chiar
dacă sunt multe, nu reprezintă o încălcare a dreptului de autor, deoarece ele nu
devin individual protejate, ci doar ca urmare a prelucrării sau prezentării subiectului
operei, care devine astfel protejată. în concluzie, forma specifică de prezentare a
unei opere poate fi protejată în întregime, fiind aplicat principiul potrivit căruia

# operă este protejată atât ca întreg, dar şi ca părţi individuale.

§4. Efortul de creaţie şi opera muzicală

74 Definiţie. Legea canadiană a dreptului de autor defineşte în art. 2

ca fiind operă muzicală orice melodie sau compoziţie muzicală, cu sau fără versuri,
şi orice combinaţie a acestora. Altfel spus, o operă muzicală constă într-o
combinaţie de note muzicale şi versuri, combinaţie ce poate fi cântată sau
reprezentată pe muzică, afîrmându-se constant că o opeiă muzicală include
melodie, armonie şi ritm .

75. Opera muzicală şi pantomima. Avem de a face şi în cazul operei

muzicale tot cu o operă rezultat al creaţiei intelectuale, chiar dacă este

utilizat, în majoritatea cazurilor, un instrument pentru a compune şi reda.

Se poate spune că este o prezumţie că opera muzicală este rezultatul

efortului intelectual, rămânând de analizat originalitatea. Un exemplu

care ar ridica totuşi probleme ar fi melodia 433" a lui John Cage, care

constă în patru minute şi 33 de scunde de linişte. Inspirat de liniştea unei

camere fără ecou, Cage a „compus" o „melodie" tăcută, interpretată

prima oară la Woodstock de David Tudor2. Deşi putem fi tentaţi să

spunem că nu este o creaţie muzicală, cazul sculpturii lui Brâncuşi,

considerată de vama USA ca nefiind o operă artistică, ar trebui să ne facă

să fim ponderaţi în afirmaţii. în cele din urmă 4 minute şi 33 de secunde

de linişte, fiecare aude muzica pe care o doreşte. Rămâne întrebarea: unde

este efortul de creaţie muzicală al lui John Cage? A fost doar o idee în
cele din urmă, dată de liniştea unei camere, idee care nu este protejată în

sine prin drept de autor, ea trebuind să îmbrace o formă concretă de

exprimare. Originalitatea ideii este de necontestat, opera fiind interpretata

de numeroase orchestre, inclusiv de Orchestra simfonică a BBC.

§5. Efortul de creaţie şi opera de artă

76. Calitatea de operă de artă. Utilizând sintagma „operă de artă",

avem în vedere picturile, realizările grafice şi sculpturale. Legea franceză vorbeşte


de „operă grafică şi plastică", cea engleză de „operă artistică*,^

iar legea americană de „operă grafică, sculptură şi pictură".

Calitatea de „operă" de artă protejabilă prin drept de autor a fost de multe ori în
dezbatere publică sau judecătorească. Momentele cheie au fost cele în care au
apărut în artă noi tendinţe şi concepte. Se apreciază, de exemplu, că „Pasărea în
spaţiu"1 a lui Brâncuşi a reprezentat un punct de turnură în percepţia artei
moderne. Opera a fost reţinută de vama SUA, îtt 1927, care a solicitat proprietarului
să plătească taxele vamale necesare pentru materiale, neaplicând scutirea de taxe
pentru opere de artă. Logica vămii americane a fost că respectiva operă nu este
una de artă şi, în conse-cinţă, nu beneficiază de scutire de taxe vamale. Consecinţa
a fost un proces care a avut ca obiect determinarea calităţii de operă de artă a
operei lui Brâncuşi. Finalul a fost unul care a revoluţionat arta modernă, judecătorul
recunoscând că o şcoală de artă modernă s-a dezvoltat şi că, indiferent dacă
simpatizează sau nu cu ideea de avangardă, trebuie să ia în considerare fapte care
există şi influenţează lumea artei.

77. Fazele creaţiei. Fazele creaţiei, astfel cum Desbois le-a sintetizat în domeniul
creaţiilor literare, ar însemna, în materie de artă, următoarele: o idee primară,
transformată într-o primă fază în compoziţie, după care se ajunge la expresie, adică
la forma finală. în materie de artă, apar dificultăţi în a distinge între primele două
faze, idee - compoziţie. Este posibil ca ideea să fie suficient de dezvoltată pentru a
vorbi de o formă protejabilă prin drept de autor. Concluzia care se impune este că
modelul literar în trei faze nu se aplică operelor literare.

Astfel cum s-a arătat, opera de artă este protejată prin drept de autor doar dacă
îmbracă o formă. Distincţia dintre idee (neprotejată prin drept de autor) şi formă
face ca efortul de creaţie să aibă finalitatea scontată doar dacă se ajunge la un
rezultat palpabil. Asemănător „Păsării în zbor", există astăzi tendinţe de
intelectualizare şi dematerializare. în mod „clasic", opera de artă pleacă de la o fază
mentală şi, trecând printr-un proces de transformare, capătă forme materiale:
grafice, coloristice sau sculpturale. Fenomenul de intelectualizare a creaţie
presupune că opera nu mai este rezultatul lui „a face", ci, mai degrabă, al unui
proces de alegere .

Aceste tendinţe depăşesc mijloacele de protecţie juridică, făcând

protecţia prin drept de autor să pară învechită. Opera „clasică" protejată

prin drept de autor presupune o implicare fizică a autorului. Dreptul de

autor este, din acest motiv, apreciat ca fiind ataşat unei concepţii

personaliste, ceea ce face să se creeze un „decalaj între dreptul de autor şi

artă"1. ? ! H

Cum efortul de creaţie nu conduce întotdeauna la o operă de artă de calitate, o altă


problemă juridică este legată de conferirea protecţiei indiferent de criteriul valoric.
Din acest motiv, conceptul de artă a devenit foarte larg, fiecare autor încercând să
asigure protecţie prin drept de autor operei sale, incluzând-o în categoria artă. Cel
puţin la nivelul jurisprudenţei engleze, instanţele au început să utilizeze sensul
general a ceea ce se înţelege prin artă, pentru a limita protejarea exagerată a unot
aşa-numite opere de artă2.

Cele două puncte de vedere menţionate mai sus, creaţia prin alegere şi revenirea la
„arta clasică", sunt în contradicţie şi credem, aşa cum vom arăta în continuare, că
spiritul uman simte nevoia de nou şi, în consecinţă, în permanenţă va apărea „o
nouă" „Pasăre în zbor" care va lărgi sensul conceptului de artă.

78. Intelectualizarea artei. Spuneam în rândurile de mai sus că există

noi tendinţe, de intelectualizare a operei de artă. Sunt astăzi cunoscute în

lumea artei tehnici şi curente precum: pictura monocromă, creaţiile

Ready-mades, operele imateriale, precum parfumul, sunetul unei orgi,

aerul sau spaţiul.

Pictura monocromă este realizată într-o singură culoare, astfel că nu se poate


distinge faza compoziţiei, care, de regulă, presupune aspecte formale, precum
fondul picturii. In cazul tabloului „Pătrat alb pe fond alb" al lui Kazimir Malevitch,
ideea predominantă era albul, punându-se pentru prima oară problema
imposibilităţii separării fazei compoziţiei, deoarece la formă nu se poate ajunge într-
o manieră fragmentară3.

79. „Creaţia" ready-made. Poate cea mai interesantă problemă


juridică o ridică stilul ready-made (gata făcut). Reprezentatul de seamă al

acestui stil, Marcel Duchamp, a avut ideea de a utiliza obiecte

preexistente pe care le-a transformat în opere de artă: bicicletă, scaun sau urinar.
După şocul datorat primei opere ready-made, „La Roue de Bicyclette", în 1913,
lumea artei a trebuit să recunoască treptat caracterul de operă protejabilă prin
drept de autor. Creaţia lui Duchamp menţionată mai sus presupune, în sinteză, o
roată de bicicletă fixată pe un scaun. Nu mai puţin celebra „Fountain" a aceluiaşi
autor consta, în esenţă, în poziţionarea inversă a unui vas de toaletă (urinar). După
cum se poate observa, în cazul unor astfel de opere, ideea devine esenţială, forma
este preexistenă, iar compoziţia absentă. Interesant este că, iniţial, s-a crezut că
alegerea are rolul esenţial în cazul unor astfel de opere. Totuşi, criticii de artă au
trebuit să recunoască, şi în astfel de cazuri, eforturi intelectuale de creaţie, nefiind
vorba de simple improvizaţii.

Crearea unei opere aproape imateriale, precum parfumul, a fost considerată un


procedeu industrial care iese de sub protecţia dreptului de autor. Dezbaterile din
jurisprudenţa şi doctrina franceză au condus la schimbarea opiniei că efortul de
realizare a unui parfum este, de fapt, un know-how; se apreciază azi că, pe lângă
elementele de natură fizică şi chimică, parfumul presupune şi un efort intelectual şi
de apreciere sensibilă a aromelor1. Tot jurisprudenţa franceză2 a făcut şi o
distincţie interesantă: sunetul unei orgi nu este o formă protejabilă prin drept de

autor, precum notele, dar iluminatul unei opere de arhitectură este,

deoarece compoziţia jocului de lumini care scoate în evidenţă şi subli¬

niază formele unui monument constituie o creaţie intelectuală.

O problemă juridică o reprezintă şi crearea unor opere imateriale, fund imposibilă


distincţia idee - formă, acestea practic confundându-se. Şi, de aici, o adevărată
dezbatere legată de îndeplinirea condiţiei ca o operă să îmbrace o formă concretă
de exprimare. Artişti mai mult sau mai puţin „rebeli" au căutat mereu să iasă în
evidenţă şi, astfel, au apărut opere de artă care au folosit întâmplarea, spaţiul sau
formele de relief4.

Concluzia care se impune în materie de artă este că evoluţia spiritului uman va


influenţa şi protecţia juridică a operelor create, condiţiile

formale trebuind să devină tot mai flexibile pentru a putea vorbi de drept

de autor asupra unor anumite tipuri de opere.

§6. Efortul de creaţie şi operele generate automat


80. Precizări legislative. Legislaţia română reglementează doar

situaţia bazelor de date (art 122!-123) ca opere create prin generarea kt

de către computer. Legea engleză a dreptului de autor, a desenelor şi

brevetelor din 1988 oferă însă protecţie oricărei opere generate de

computer îh circumstanţele inexistenţei unui autor uman (art. 178).

Fără a defini expres ce este programul pentru calculator, Legea nr. 8/1996
protejează: „orice expresie a unui program, programele de apli¬caţie şi sistemele
de operare, exprimate în orice limbaj, fie în cod sursă sau cod obiect, materialul de
concepţie pregătitor, precum şi manualele**.

Două probleme majore sunt ridicate de opera generată de computer una priveşte
calitatea de creaţie intelectuală, atât timp cât ea este generată de computer, iar a
doua priveşte condiţia originalităţii.

81. Ipoteze. Dacă vorbim de o bază de date, atât legea română, cât şi

normele europene conferă fabricantului acesteia drepturi patrimoniale de

autor. în cazul unor alte tipuri de opere generate, avem în vedere

următoarele ipoteze:

a) Programul este creat astfel încât programatorul cunoaşte exact ce va genera


calculatorul, caz în care apreciem că opera realizată este creaţia programatorului,
aflându-ne în faţa doar a unei asistări oferite de calculator. Originalitatea se
analizează ca în cazul oricărei opere, autorul fiind o fiinţă umană.

b) Programul generează opera oarecum aleatoriu, tu funcţie de datele de intrare


oferite; de exemplu: un program care realizează combinaţii de linii şi culori. în acest
caz, nu se cunoaşte forma finală a operei, dar calculatorul îndeplineşte rolul unei
pensule: i se dă traiectoria ţi execută. Din acest motiv, apreciem ci ne aflăm tot tn
prezenţa unei opere asistate, al cărei autor este cel care introduce datele. Se pune
însă problema originalităţii, deoarece exista varianta ca programul să genereze
acelaşi desen ori de câte ori cineva îi va introduce aceleaşi date. c) Există programe
care generează aleatoriu o operă, cu rezerva că, pur matematic, nu există nimic
aleatoriu. Totuşi, există cazuri în care, după modele matematice, se creează
programe care să genereze aleatoriu forme. Exemplul cel mai cunoscut este cel al
fractalilor1. Aceştia sunt forme cu aspect neregulat ce se obţin dintr-o formă iniţială,
cu ajutorul unor legi matematice, prin repetarea infinită a aceleiaşi operaţii. Formele
obţinute prin această divizare, bazată pe principii matematice, se obţin astăzi foarte
uşor şi aleatoriu, prin generare de calculator. Modelul mai este aplicabil în muzică,
crearea de jocuri video, seismologie etc.

Problema juridică existentă este dacă o astfel de operă de artă este o creaţie
intelectuală protejată prin drept de autor. Potrivit textului din legea engleză,
menţionat mai sus, un fractal generat de calculator este protejat, deoarece este
asimilat operei asistate, şi nu generate.

82. Soluţie. In opinia noastră, ne aflăm în faţa unei opere care nu înde¬plineşte o
condiţie esenţială: nu este o creaţie intelectuală. Articolul 3 din Legea nr. 8/1996
stabileşte că poate fi autor persoana sau persoanele fizice care au creat opera.
Coroborând acest text cu cel al art. 7 al aceleiaşi legi, unde se vorbeşte de „creaţie
intelectuală", ni se pare evident că nu ar trebui invocate drepturi de autor atât timp
cât acesta nu este cunoscut.

Făcând o paralelă, se poate pune problema unui animal dresat să picteze sau să
cânte la un instrument. Oricât de flexibil am interpreta textele de lege menţionate,
condiţia efortului uman de creaţie nu este îndeplinită, în sprijinul acestei afirmaţii
venind şi textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prezumă ca fiind autor
persoana care aduce opera prima dată la cunoştinţă publică.

MB §7. Efortul de creaţie şi folclorul

83. Creaţia colectivă. Potrivit legii române, folclorul nu este protejat prin drept de
autor. Se pune însă problema efortului comun de creaţie al mai multor autori rămaşi
necunoscuţi, motiv pentru care rămâne discutabilă posibilitatea recunoaşterii unui
drept de autor persoanei care culege folclor. Nu este de neglijat efortul de căutare,
dar pe lângă condiţia originalităţii, trebuie avut în vedere efortul intelectual de
creaţie, introducerea elementului personal în operă. Din acest motiv, în cazul
folclorului, condiţia efortului de creaţie trebuie analizat în strânsă legătură cu

condiţia originalităţii.

Secţiunea a 3-a. Originalitatea operei §1. Noţiune

84. Prevedere legală. Spre deosebire de vechea legislaţie, Legea nr. 8/19%
prevede expres condiţia originalităţii în art. 7: „constituie obiect al dreptului de
autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau
ştiinţific".

85. Definiţia originalităţii operei. A defini originalitatea operei a fost întotdeauna


o problemă, această ţinând, în primul rând, de felul operei, încercările de definire a
originalităţii au fost multe:
- alegerea, analizarea, compararea cu gust, inteligenţă, sensibilitate,

„într-un cuvânt, a crea în mod personal"1;

- opera originală reflectă personalitatea autorului2;

originalitatea presupune elemente de „fantezie, alegere, selecţionare

a materialului sau prelucrare mintală" .

86. Concepţia subiectivă. Majoritatea specialiştilor a legat origina-

litatea operei de personalitatea autorului, introducându-se astfel un grad

mare de relativitate. Potrivit concepţiei subiective, originalitatea unei

opere se apreciază având în vedere amprenta personală a autorului, care

poate consta într-o nouă viziune asupra unor elemente preexistente, fără a

introduce şi unele de noutate. Cert este că graniţa între originalitate şi

neoriginalitate nu poate fi trasată la modul general şi absolut, ci prin

analizarea fiecărui caz.

87. Concepţia obiectivă. Potrivit concepţiei obiective, o operă este

originală doar dacă aduce ceva diferit de ceea ce era cunoscut până la acel
moment, altfel spus, dacă prezintă elemente de noutate. Noutatea este deci un
criteriu obiectiv în determinarea originalităţii, astfel că cele două noţiuni nu se
confundă. Mai mult, apreciem că relaţia noutate originalitate nu este una de
echivalenţă: o operă nouă este originală, pe când una originală (potrivit concepţiei
subiective) nu este obligatoriu şi nouă.

Un mijloc de probă în dovedirea unei eventuale anteriorităţi poate fi înregistrarea la


Registrele Naţionale, administrate de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor.
Introducerea prin O.G. nr. 25/2006 privind întărirea capacităţii administrative a
Oficiului Român pentru Drepturile de Autor1 a obligativităţii înregistrării unor
operatori în anumite domenii nu este constitutivă de drepturi, astfel cum prevede
art. 4 al textului de lege menţionat. Este obligatorie înregistrarea în registre
speciale a operatorilor îtt materia fonogramelor, programelor pentru calculator,
videogramelor, discurilor optice, casetelor audio sau video.

88. Clasificare. Originalitatea este absolută atunci când opera a fost creată fără a
se folosi opere preexistente şi relativă când sunt preluate elemente din creaţiile
deja existente. După cum s-a arătat anterior, chiar legea vorbeşte de opere
originale şi derivate, acestea din urmă având însă un caracter de relativă
originalitate.
89. Concluzie. Apreciind această concepţie obiectivă ca radicală, ne raliem celei
subiectilp, având în vedere şi următoarele argumente:

- originalitatea poate rezulta şi în oferirea unei alte perspective asupra unor


creaţii preexistente;

- utilizarea ideilor dintr-o operă preexistentă este permisă de lege tocmai


pentru raţiunea că apropierea ideilor şi protejarea lor ar restrânge activitatea de
creaţie, afirmându-se, din acest motiv, că dreptul de autor protejează forma.

în opinia noastră, o operă se dovedeşte originală atunci când ea este rezultatul


efortului şi calităţilor intelectuale ale autorului, care, prin în¬treaga sa
personalitate, îşi pune amprenta asupra creaţiei sale. în funcţie de specificul operei,
se vor adăuga şi alte elemente de determinare a originalităţii.

§2. Originalitatea unor categorii de opere

90. Precizare prealabilă. Originalitatea unei opere este, în opinia

Boastră, cea mai importantă condiţie pentru acordarea protecţiei prin drept de
autor. Din multitudinea de creaţii intelectuale vom încerca, în cele ce urmează, să
analizăm cele mai întâlnite categorii de opere din punct de vedere al originalităţii
acestora: literare, ştiinţifice, muzicale, de artă plastică, fotografice, de arhitectură,
audiovizuale ş.a.

91. Originalitatea operelor literare* Operele literare pentru care, în

general, există interesul protecţiei prin drept de autor sunt: romanele,

nuvelele, poeziile, piesele de teatru, scenariile, manualele, criticile literare,

recenziile, enumerarea putând continua. Forma pe care o îmbracă opera

nu are foarte mare relevanţă, fiind protejate atât operele scrise, cât şi cele

orale, precum prelegerile, conferinţele, cursurile, discursurile ş.a.

Originalitatea operei literare se analizează având în vedere legătura sa ou o operă


precedentă: este relativ originală opera care, preluând idei, forma, planul (sau alte
elemente) ale unei opere preexistente, poartă totuşi amprenta personalităţii
autorului, fiind discutabilă valoarea operei în aceste condiţii şi este contrafacere
reproducerea într-o formă cât mai aproape de original a unei opere preexistente,
chiar şi atunci când reproducerea nu e fidelă.

Printre criteriile utilizate în analizarea originalităţii1 operei literare se află


compoziţia şi expresia. De exemplu, o antologie poate fi originală datorită
compoziţiei, iar o traducere datorită expresivităţii sale. Aprecie¬rea originalităţii
unei opere literare este dificil de făcut, datorită inexis¬tenţei unor criterii foarte
stricte, ceea ce ar putea fi pozitiv în măsura în care încurajează creativitatea.

92. Originalitatea operelor ştiinţifice. Este considerată operă

ştiinţifică creaţia intelectuală care are rolul de a comunica informaţii, noi

sau vechi, din domeniul ştiinţelor, intrând în această categorie: tratate,

cursuri universitare, manuale, documentaţii ştiinţifice, articole în reviste

de specialitate.

Două au fost criteriile de determinare a originalităţii: exprimarea

ideilor într-un mod cât mai exact şi precis şi elementul de noutate ştiinţifică adus.
Prunul criteriu este în spiritul Legii nr. 8/1996, deoarece, deşi opera ştiinţifică este
protejată prin drept de autor, aceeaşi lege exclude de la protecţie, pentru raţiunile
deja menţionate, ideile, teoriile, conceptele şi descoperirile ştiinţifice.

în concluzie, originală este atât opera care aduce puternice elemente de noutate,
cât şi aceea care, deşi reia idei, teorii sau concepte deja prezentate, face acest
lucru într-un alt mod, personalitatea autorului punându-şi amprenta. Altfel spus,
originalitatea se referă doar la compoziţie, la modul de structurare, şi nu neapărat
la conţinut. Nu trebuie uitat niciodată însă că, deşi ideile nu sunt protejate, regulile
cercetării ştiinţifice impun menţionarea sursei de unde provine ideea sau teoria, în
caz contrar putând apărea probleme de ordin cel puţin moral, dacă nu chiar juridic.

93. Originalitatea programelor pentru calculatoare Fără a defini expres ce este


programul pentru calculator, Legea nr. 8/1996 protejează: „caice expresie a unui
program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice limbaj,
fie în cod sursă sau cod obiect, materialul de concepţie pregătitor, precum şi
manualele".

In principiu, programatorul face următorii paşi în realizarea a ceea ce şi-a propus:

- proiectarea, realizarea structurii secvenţiale;

- transpunerea prin limbajul de programare în forma numită cod sursă;

- printr-un alt program (compilator) se ajunge la forma programului denumită


cod obiect.
proiectare limbaj de programare cod compilator cod

în majoritatea cazurilor, producătorul de software se află în relaţii de afaceri cu o


altă entitate (firmă), denumită în limbajul uzual al programatorilor third party1, care
comandă softul pentru utilizatorul final (end usef).

Proiectarea presupune analizarea materialului pregătitor, realizarea algoritmului


matematic, a structurii secvenţiale. De regulă, producătorul de soft primeşte de ia
third party ceea ce se numeşte specificaţii (specifi-cations): cerinţe, mod de
implementare a algoritmului şi documentaţie auxiliară. După ce le analizează,
programatorul realizează algoritmul2 şi trece la paşii menţionaţi mai sus.

Ca şi în cazul operelor literare, originalitatea este greu de anali^ fiind pusă sub
seninul întrebării, de programatori, eficacitatea protecţia Originalitatea programelor
pentru calculator este legată de înlănţuirea

logică a secvenţelor, de arhitectura proprie pe care programatorul o realizează.


Astfel, o persoană poate, pe structura unui program, sâ

efectueze câteva modificări şi să susţină că este un program original. De altfel, un


program deja existent poate fi transformat astfel încât să nu fj& recunoscut şi, în
mod credibil, să se susţină originalitatea acestuia. De aceea, forma iniţială a
programului scris de autor în limbaj de programare, care poartă denumirea de cod
sursă, este, de regulă, păstrată

de producătorul de soft sau de third party ca secret comercial.

Cu toate dificultăţile în analizarea originalităţii, în funcţie de caz, se pot determina


similitudini substanţiale cu originalul, având in vedere structura secvenţială şi
organizarea programului1. Printre elementele de care trebuie să se ţină cont, se află
şi posibila cunoaştere (comunicare) a codului sursă, datorită relaţiilor de afaceri
dintre creatorul programului şi cel care realizează versiunea similară.

Prin drept de autor sunt protejate materialul de concepţie pregătitor, codul sursă,
codul obiect şi manualul de utilizare. Cum materialul de concepţie pregătitor şi
codul sursă rămân, în majoritatea cazurilor, secrete, originalitatea unora apărute
ulterior nu poate fi pusă la îndoială decât foarte rar. Probleme apar în cazul codului
obiect şi a manualului de utilizare.

Codul obiect este forma pe care o capătă programul sursă pentru a fi înţeles de
maşină. Cum această formă este una binară, este foarte dificilă reluarea procesului
invers pentru a se ajunge la codul sursă, din acest motiv originalitatea unui cod
obiect fiind greu de pus în discuţie.
Manualul de utilizare al programului este original în măsura în care structura şi
conţinutul nu se regăsesc în altul deja existent.

Din punct de vedere practic, numai un expert poate ajuta judecătorul în a aprecia
originalitatea, acesta din urmă neavând criterii obiective la îndemână. Ca o
concluzie, trebuie menţionată opinia Curţii Supreme a SUA care a statuat că, „dacă
aceeaşi idee poate fi exprimată în mai multe moduri, total diferite, putem avea mai
multe programe fără să existe contrafacere*'.1

94. Originalitatea bazelor de date. Sunt protejate prin drept de autor şi bazele de
date în măsura în care sunt originale. Acest caracter îl capătă dacă sunt gestionate
de programe performante, altfel nefiind decât o prezentare a informaţiilor pe un alt
suport decât cel iniţial. Originalitatea bazelor de date se analizează având în
vedere2: volumul informaţiilor, materialul conţinut, conexiunile şi modalitatea de
căutare în baza de date.

95. Originalitatea operelor muzicale. Opera muzicală pate fi originală sub trei
aspecte: melodie, ritm şi armonie, oricare din acestea fiind protejată prin drept de
autor. în cazul melodiilor, s-a exprimat de multe ori opinia că prezenţa mai multor
acorduri sau note consecutive într-o melodie este contrafacere, deşi este greu de
apreciat dacă nu este vorba doar de o coincidenţă.

Sunt protejate prin drept de autor, ca opere derivate, fără a avea pretenţia
originalităţii, variaţiunea şi aranjamentul. în cazul primei, se preia o temă muzicală
asupra căreia se intervine, creând practic o nouă operă, iar în cazul celei de a doua,
se adaptează opera muzicală pentru a putea fi interpretată la alte instrumente.

96. Originalitatea operelor de artă plastică. Cazul operelor de artă

este unul fericit, deoarece executarea personală a operei oferă caracterul

original prin amprenta artistică pe care autorul o imprimă. Originalitatea

operei se analizează ţinând cont de planul iniţial al lucrării şi de expresia

pe care aceasta o capătă ca urmare a executării (desenare, sculptare,

turnare). Dacă planul aparţine altei persoane decât executantul, ne aflăm

în prezenţa unei opere colective.

Problema cea mai dezbătută o reprezintă aceea a reproducerilor. Pe de o parte, s-a


susţinut3 că, prin executare, capătă un element de originalitate şl sunt protejate
prin drept de autor, ca operă derivată, pe de altă parte, s-a arătat că, datorită
aspectului identic, ele nu au nimic original şi nu trebuie protejate.

In măsura în care reproducerea este atât de fidelă încât un specialist nu poate


observa elemente de diferenţi#e, opera nu este originală şi, în consecinţă, nu va fi
protejată nici ca operă derivată. Dacă însă ■ reproducere apar şi elemente
personale, se poate vorbi de o ol derivată, dar în niciun caz de una originală.

97. Originalitatea operelor de artă aplicată. în categoria operelor

de artă aplicată intră creaţiile cu utilizare practică, precum desenele şi

modelele industriale. Ne aflăm astfel în faţa unei duble protecţii, atât prin

drept de autor, potrivit Legii nr. 8/1996, cât şi prin regimul aplicat dese-

nelor şi modelelor industriale de Legea nr. 129/1993. Dacă prima regie,

mentare prevede condiţia originalităţii, cea de a doua cere îndeplinirea

unei condiţii mai stricte, noutatea.

Referitor la originalitate operelor de artă aplicată, se cere ca desenul sau modelul


să aibă personalitate, să nu reprezinte o reproducere sau o compilare a unora deja
existente.

98. Originalitatea operelor şi proiectelor arhitectonice. Analiza originalităţii unei


opere de arhitectură porneşte de la desenul general, proporţii, amplasament,
materiale de construcţie şi ornamente. Nu se pune problema originalităţii calculelor
de rezistenţă, a tehnicilor arhitec¬turale, a legilor matematicii şi a altor idei şi teorii
care se încadrează în \ exceptarea prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

99. Originalitatea operelor fotografice. Criteriul de apreciere1 al originalităţii


fotografiilor este cel general, legat de personalitatea autorului şi amprenta pe care
aceasta o lasă asupra fotografiei. Cert este că nu putem vorbi de originalitate în
cazul fotografierii unor acte, scrisori, documente sau desene tehnice [art. 85 alin.
(2)]. Reproducerea fotografică a unei opere protejate prin drept de autor nu dă
naştere la un drept de autor dacă ea este una fidelă, făcută cu acordul titularului
drepturilor de autor. Ea poate căpătă statut de operă derivată dacă intervine
perspectiva autorului fotografiei, ajutat de lumini, umbre sau culori.

100. Originalitatea operelor audiovizuale. Opera audiovizuală este definită ca


„opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei
sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau
nu de sunete" (art. 64).

Potrivit art. 2 alin. (3) al Convenţiei de la Berna, sunt protejate ca opere originale,
fără a prejudicia drepturile autorului operei originale, adaptările, aranjamentele
muzicale şi alte transformări ale unei opere literare sau artistice.

Având în vedere că opera cinematografică este rezultatul unei „fuziuni de opere


distincte"1, trebuie ca fiecare dintre acestea să fie originale: scenariul, adaptarea,
dialogul şi regia, iar, pe lângă acestea, scenografia şi costumele.
Pentru a dovedi anterioritatea şi, deci, originalitatea, o operă audio¬vizuală poate fi
inclusă în repertoriul unui organism de gestiune colectivă [art. 148 alin. (2)], în
speţă, Societatea pentru drepturi de autor în Cinematografie şi Audiovizual a
Autorilor şi Realizatorilor.

101. Folclorul. Sunt câteva categorii de opere care, nefiind

menţionate printre operele protejate în art. 7 din Legea nr. 8/1996, sunt

excluse de la protecţia prin drept de autor. Totuşi, legătura lor cu dreptul

de autor şi condiţia originalităţii impune trecerea lor în revistă.

Una din cele mai importante surse de inspiraţie pentru foarte mulţi autori este
folclorul. Culegerile de lucrări folclorice nu sunt opere originale şi nici nu intră sub
incidenţa art. 8 lit. b) din Legea nr. 8/1996, deoarece acesta se referă la situaţia
unor autori cunoscuţi ale căror opere au fost introduse în colecţia respectivă.

în cazul cântecelor, al poeziilor sau al basmelor, ele pot fi sursa de inspiraţie a unor
opere noi şi dacă acestea din urmă poartă amprenta personalităţii celui care se
doreşte autor, aflându-ne în prezenţa unei opere originale. Dacă a avut loc doar o
reproducere sau o adaptare nesemnificativă, nu există originalitate.

102. Caracterul tipografic. Caracterul tipografic are un rol important

în comunicarea scrisă atât a operelor literare, cât şi a celor audiovizuale.

Ele sunt semne care, prin convenţie, au rolul de a reda cuvintele pe un

suport. Fără a fi protejate expres de Legea nr. 8/1996, ele intră sub pro-

tecţia „Aranjamentului pentru protecţia caracterelor tipografice", care

asigură protecţia prin înregistrare sau drept de autor, dar şi prin organi-

zarea de către O.M.P.I. a depozitului internaţional al caracterelor

tipografice.

103. Titlurile periodicelor. Legea privind dreptul de autor nu

conţine, în enumerarea de la art. 7, titlurile de publicaţii, astfel încât

acestea să fie protejate prin drept de autor. Pentru a evita riscul de a fi utilizate şi
de alţii, exista tendinţa ca titlurile de periodice să j

înregistrate ca mărci, astfel că problema originalităţii se pune având | vedere


disponibilitatea titlului.
Oricare ar fi modalitatea aleasă, titlurile de periodice sunt protejate prin mijloace de
dreptul concurenţei, fie că este vorba de o marcă înregistrata, fie că este vorba de
un titlu, a cărui protecţie o asiguri dreptul de autor.

§3. Opera să îmbrace o formă concretă de exprimare

104. Formă concretă. Este obiect al dreptului de autor opera

originală, „oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de

exprimaie". Interpretând textul articolului, reiese că opera trebuie să aibl

o formă de exprimare, în lipsa acesteia dreptul de autor nefiind născut €a

alte cuvinte, dacă opera nu este concretizată în manuscris, partitură,

tablou, suport audio-video (magnetic), schiţă ş.a., autorul acesteia nu arc

un drept de autor recunoscut juridic1.

Există propunerea2 (nematerializată la ultima modificare a IcgitX preluată din


dreptul francez, ca în locul termenului „exprimare", care presupune orice
materializare a ideii, inclusiv una banală, să fie utilizat cel de „expresie", mai
potrivit şi apropiat de ideea de originalitate.

§4. Opera să fie susceptibila de a fi adusă la cunoştinţa

publică

105. Opera susceptibilă de a fi comunicată. Condiţia ca opera să fie

susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică este o creaţie a doctrinei,

având tn vedere că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevede că opera

este „recunoscută şi protejată independent de aducerea te cunoştinţa

publică, prin simplu fapt al realizării ei chiar nefinaUzată". Sensul con-

diţiei este strâns legat de condiţia anterioară: existenţa unei forme con¬crete de
exprimare, astfel încât să fie posibila comunicare operei,
îndeplinirea acestei condiţii presupune doar existenţa posibilităţii ca o operâ să
ajungă la cunoştinţa publicului prin reproducere, expunere,

difuzare ş.a., nu şi comunicarea ei. Considerăm că, odată adusă opera la o formă
concretă de exprimare, ea devine şi susceptibilă de a fi comunicată publicului.

§5. Criterii fără relevanţă în acordarea protecţiei prin drept de autor

106. Modalitatea de creaţie. Potrivit art. 7 din Legea privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, operele originale sunt protejate indiferent de „modalitatea de
creaţie". Aceasta înseamnă că dreptul de autor ia naştere odată cu opera originală,
indiferent dacă este una literară, muzicală, audio¬vizuală etc.

107. Valoarea operelor. Din punct de vedere juridic, naşterea drep¬tului de autor
nu depinde de valoarea operei, raţiunea fiind evitarea arbitrarului în aplicarea legii.
Deşi există opinii contrare, apreciem că valoarea unei opere nu poate fi stabilită
decât după trecerea unei perioade de timp, astfel încât, de la crearea ei până la
constatarea existenţei sau nu a valorii, opera ar fi lipsită de protecţie, ceea ce ar fi
inechitabil (mai ales în varianta în care se stabileşte că opera este una valoroasă).1

108. Destinaţia operelor. în aprecierea condiţiei dacă destinaţia are importanţă îh


naşterea dreptului de autor, trebuie coroborate două texte ale Legii nr. 8/1996:

- art. 7: „constituie obiect al dreptului de autor operele originale (...)


independent de (...) destinaţia lor";

- art. 9: „nu pot beneficia de protecţie legală a dreptului de autor (...) textele
oficiale de natură politică, legislativă".

După cum se observă, legea, în principiu, nu ţine cont de destinaţia operelor


(estetică, utilitară etc), dar prevede expres creaţiile intelectuale care, având o
anumită destinaţie, nu sunt protejate prin drept de autor: simbolurile oficiale, ştirile,
informaţiile de presă ş.a.

109. Obligaţia de constituire a depozitului legal. Legea nr. 111/1995

privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Depozitului legal de

tipărituri şi alte documente grafice şi audiovizuale reglementează

obligativitatea creării depozitului legal care cuprinde: cărţi, broşuri, ziare,

calendare, teze de doctorat, cursuri universitare, înregistrări audio-vide

materiale de publicitate, atlase ş.a.


Potrivit legii, fiecărei persoane fizice sau juridice care editează sau produce astfel
de materiale îi revine obligaţia de a trimite, cu titlu de depozit legal, 9 exemplare
Bibliotecii Naţionale a României (agenţie naţională pentru depozit legal) şi un
exemplar bibliotecii judeţene în raza căreia funcţionează.

Naşterea dreptului de autor nu depinde în niciun mod de îndeplinirea obligaţiei de


expediere a operei cu titlu de depozit legal, sancţiunile în caz de nerespectare fiind
de ordin contravenţional.

Printre atribuţiile ce revin, potrivit legii, Bibliotecii Naţionale a României ca agenţie


naţională pentru depozit legal, se află: asigurarea controlului bibliografic naţional
(CBN) asupra tipăriturilor, atribuirea numărului de depozit legal, a numerelor de
standardizare a cărţilor (ISBN) şi publi¬caţiilor în serie (ISSN), depozitează şi
conservă, ca fond intangibil, mate¬rialele care îi sunt trimise cu titlu de depozit
legal ş.a.1

110. Concluzie. Naşterea dreptului de autor nu depinde de îndepli¬

nirea obligaţiei privind constituirea depozitului legal, de atribuirea ISBN sau ISSN şi
nici de catalogarea înaintea publicării operei.

Conţinutul dreptului de autor

Secţiunea 1. Drepturile morale de autor

§1. Precizări prealabile

111. Definiţie şi justificare. Drepturile morale ale autorului unei opere sunt drepturi
strâns legate de personalitatea autorului, prezen-tându-se, de fapt, ca un complex
de drepturi ale personalităţii1. Legea română privind dreptul de autor şi drepturile
conexe afirmă, din primul articol, că dreptul de autor „este legat de persoana
autorului şi comportă prerogative de ordin moral şi patrimonial". La această
afirmaţie foarte clară nu se poate ajunge decât analizând natura juridică a dreptului
de autor în întregul său.

Raportul dintre drepturile morale şi cele patrimoniale au fost în perma¬nenţă un


subiect de dezbatere. Partizanii calificării sui generis au fost nevoiţi să recunoască
că prerogativele conferite de drepturile morale protejau opera în sine independent
de persoana autorului.

Aşa cum s-a mai arătat, potrivit teoriei moniste2, dreptul subiectiv de autor este
unul complex, în conţinutul căruia intră drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale care
nu predomină unele asupra celorlalte şi sunt de nedespărţit. Potrivit teoriei dualiste,
dreptul patrimonial depinde de cel nepatrimonial, fiind o consecinţă a primului. Ca
parte a dreptului de autor, dreptul moral este deci un ansamblu de prerogative
extrapatri-moniale, care conferă autorului operei puterea de a-şi proteja renumele şi
opera şi de a influenţa drepturile patrimoniale, fiind „expresia juridică a legăturii
dintre operă şi creatorul acesteia"3.

Dreptul moral îşi justifică existenţa în originalitate, care este sursa şl

măsura protecţiei, opera nefiind protejată decât în măsura în care primeşte

amprenta personalităţii autorului. Dacă se abandonează criteriul subiectiv

al originalităţii, dreptul moral îşi pierde întreaga justificare.1

într-o scurtă privire comparativă, drepturile morale sunt definite astfel2:

- dreptul francez: ansamblul de drepturi extrapatrimoniale care conferă


autorului o putere de control independent de cesiunea drepturilor patrimo¬

niale sau stingerea exclusivităţii;

- dreptul belgian: ansamblul de prerogative extrapatrimoniale de care dispune


autorul (sau moştenitorii săi) în vederea protejării intereselor

nepersonale;

- dreptul englez3: prerogativele conferite autorului unei opere şi realizatorului


unui film, constând în posibilitatea de a-şi menţine anumite drepturi relative la
operă pe durata copyrightului;

- dreptul american: prerogativele extrapatrimoniale formal recunoscute


autorilor de opere de artă vizuală, cu excepţia celor realizate în cadrul unei opere
create pentru a fi închiriată, independent de drepturile exclusive;

- dreptul canadian: prerogativele extrapatrimoniale de care dispune auto¬rul


unei opere, constând în dreptul la paternitate şi dreptul la integritatea operei.

Legea română utilizează expresia „drepturi morale", ca majoritatea legis¬laţiilor


europene, deosebire făcând dreptul german, care utilizează o formulă mai clară:
„dreptul personalităţii autorului" (Urheberpersordwhkeitsrecht).

112. Drept al personalităţii. Ca drept al personalităţii, dreptul moral nu se confundă


cu alte drepturi nepatrimoniale care privesc persoana fizică. Astfel, dreptul de a
pretinde respectarea calităţii de autor nu se confundă cu dreptul la nume4
reglementat de Decretul nr. 975/1968, de art. 62 şi art. 64 C.fam. şi de Legea nr.
119/1996.
O distincţie importantă este făcută între dreptul moral şi libertatea de a crea.
Aceasta din urmă permite oricărei persoane să creeze şi s^şi

exprime liber ideile, spre deosebire de dreptul moral care, născut odată cu opera,
este un mijloc de protecţie a obiectului creaţiei1.

113. Enumerare. Caractere. Potrivit art. 10 din Legea nr. 8/1996, autorul are
următoarele drepturi morale:

- de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă la cunoştinţă publică opera;

- de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;

- de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;

- de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei


modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau
reputaţia sa;

- dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii


drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.

Fără a fi enumerate de legea română, caracterele drepturilor morale de autor sunt


următoarele:

a) caracter strict personal, ceea ce face să nu poată, în principiu, fi exercitate


decât de autorul operei;

b) caracter inalienabil [pot fi transmise prin succesiune, în condiţiile art. 11 alin.


(2) din Legea nr. 8/1996];

c) caracter insesizabil, drepturile morale neputând fi urmărite de creditorii


autorului;

d) caracterul perpetuu al drepturilor morale a fost susţinut în doctrină, având în


vedere că opera va păstra în timp personalitatea autorului, dar exerciţiul lor este
transmisibil doar în cazul dreptului la divulgare, drep¬tului la recunoaşterea calităţii
de autor şi a dreptului la integritatea operei. Din acest motiv, considerăm că
generalizarea perpetuităţii drepturilor morale este mai mult simbolică, dorindu-se
prin aceasta consolidarea statutului autorului;

e) caracterul imprescriptibil al drepturilor morale presupune că vor fi exercitate


„atât timp cât opera rămâne în memoria oamenilor şi face obiectul unei
exploatări"3 (existând rezerve cu privire la drepturile netransmisibile);

f) caracter absolut;

g) caracter universalist.
114. Raţiunea existenţei drepturilor morale. Raţiunea existent drepturilor morale
nu poate fi analizată decât în contextul mai larg al existenţei drepturilor
intelectuale, care conţin şi drepturi patrimoniale. Doctrina franceză1 mai veche a
centrat întreaga analiză a dreptului de autor 61 jurul drepturilor morale, plecând de
la trăsăturile acesta anterioare drepturilor patrimoniale, subzistă şi după încetarea
acestora şi sunt în relaţie de condiţionare cu acestea. în aceste condiţii, drepturile
morale apar ca izvorând din personalitatea celui care a realizat creaţia intelectuală,
fiind o continuare firească a acesteia, indiferent de relaţia materială2, punându-se
în acest fel în prim plan creaţia intelectuală şi realizatorul ei.

Trebuie spus că nu toată lumea a apreciat această poziţie faţă de drep¬turile


morale ce intră în conţinutul dreptului de autor. S-a afirmat, de exemplu, că
fundamentarea drepturilor morale se face pe o imagine romantică a autorului, care
încorporează personalitatea sa în operă. Utilizând acest model, drepturile morale
permit autorului să menţină operei un statut de creaţie indestructibilă3. Alte critici
aduse drepturilor morale ale autorilor au evidenţiat că ele reprezintă o limitare a
dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, că se pune accent prea mare pe
interesul privat (al autorului) comparativ cu interesul public.

115. Drepturile morale şi morala. S-a afirmat uneori că „drepturile morale nu au


nimic de a face cu morala"4. Nu împărtăşim această opinie din motive care ţin de
ceea ce înţelege prin morală literatura juridică şi legislaţia română. Legiuitorul
român foloseşte, în art. 5 C.civ., denumirea de „bunele moravuri". în ea au fost
incluse atât regulile privind mora¬vurile propriu-zise, cât şi cele privind morala
publică. Dacă prin bune

moravuri înţelegem totalitatea obiceiurilor dobândite prin tradiţie de

persoane şi colectivităţi, prin morală publică se înţelege totalitatea prece~

telor morale pe care o colectivitate le acceptă ca reguli de convieţuire

comportament. Legea fundamentală, Constituţia, vorbeşte atât de bu

moravuri, în art. 30 alin. (7), cât şi de morală publică, în art. 53 alin. (1). De altfel,
denumirea generică impusă în timp - anterior prezentei constituţii - a fost de „reguli
de convieţuire socială"1.

Credem, în aceste condiţii, că respectarea onoarei autorului unei opere se


încadrează îii chip natural printre valorile pe care o colectivitate le apreciază şi le
acceptă.

Sintetizând şi având în vedere că, uneori, creaţia, prin natura sa, nu mai se află într-
o relaţie de apropiere (asemănătoare posesiei) cu autorul ei, rolul drepturilor morale
este unul dublu:

- crearea şi menţinerea unei reputaţii celui care a realizat-o;


- protejarea fizică a creaţiei împotriva modificărilor sau altor atingeri.

116. Evoluţia reglementărilor juridice. în materia dreptului de autor

se remarcă, astfel cum am arătat anterior, o recunoaştere juridică târzie a

drepturilor morale. Primele reglementări moderne emise după Revoluţia

franceză nu au consacrat drepturi morale, ci doar patrimoniale. Cu toate

acestea, începând cu secolul al XlX-lea, instanţele franceze încep să le

recunoască . Sintagma „drept moral" este folosită, se pare, prima dată îd

lucrări ale Parlamentului francez, în 1841, şi patru ani mai târziu, într-o

soluţie a unei instanţe din Lyon.

Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice suferă,
la Congresul de la Roma din 1928, o modificare impor¬tantă din punctul nostru de
vedere, fiind introdus art. 6 bis, care recunoaşte drepturile morale. Pe cale de
consecinţă, toate ţările Uniunii de la Berna au fost nevoite să protejeze drepturile
morale ale autorilor, drepturi ce sunt o creaţie a jurisprudenţei şi doctrinei franceze.

§2. Caracterele drepturilor morale

117. Drepturi subiective nepatrimoniale. Modalitatea clasică de

abordare a dreptului subiectiv a pus accentul pe titular, interdicţie şi,

corelativ, permisiune, afirmându-se că el este „prerogativa conferită de

lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o

anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate

dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării

unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu
interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială'*1.

Abordări actuale pun accentul pe unificarea noţiunilor de drept subiectiv şi


competenţă într-un concept mai larg de „putere de drept". Acesta pleacă de la
premiza că, atât dreptul subiectiv, cât şi competenţa sunt „prerogative concedate
de ordinea juridică şi garantate pe căi de drept'.
Dreptul subiectiv civil nepatrimonial este acel drept reglementat de legea

civilă care, având un conţinut moral, nu poate fi exprimat în bam şi, fiind

strâns legat de persoana omului, ajută la individualizarea acestuia .

în raport de aspectele la care se referă drepturile nepatrimoniale4, acestea se


împart în drepturi care privesc calitatea de om, drepturi care au în vedere atributele
personalităţii şi identificarea persoanei şi drepturi care se nasc în strânsă legătură
cu personalitatea realizatorilor de creaţii

intelectuale. întâlnim deci următoarele drepturi nepatrimoniale:

- drepturi nepatrimoniale ce privesc existenţa şi integritatea fizică şi

morală a persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi integritate fizică, dreptul


la libertate, onoare);

- drepturile referitoare la atributele de identificare a persoanei (dreptul la


nume, dreptul la domiciliu);

- drepturile care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie


intelectuală (drepturi morale ale autorului, ale inventatorului etc). Altfel spus, sunt
drepturi nepatrimoniale care protejează şi cu ajutorul cărora se individualizează
persoana în cadrul societăţii şi familiei şi drepturi care protejează creaţii ale
spiritului persoanei.

In concluzie, drepturile morale, ca drepturi subiective nepatrimoniale, sunt


prerogative conferite de lege realizatorului unei creaţii intelectuale cu ajutorul
cărora îşi exploatează şi protejează creaţia.

118. Caracter personal. Drepturile morale sunt, aşa cum s-a arătat, drepturi ale
personalităţii şi, în consecinţă, nu pot fi exercitate decât de autor. De fapt, chiar din
art. 1, Legea nr. 8/1996 prevede că dreptul de autor „este legat de persoana
autorului".

Totuşi, datorită importanţei unora dintre drepturile morale, legea permite


exercitarea după decesul autorului de către moştenitori. Este cazul, aşa cum
prevede art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, al urmă¬toarelor drepturi: dreptul de
divulgare, din raţiuni ce ţin de îmbogăţirea patrimoniului cultural al umanităţii, de
dreptul la paternitatea operei şi a celui la integritate, având în vedere nevoia de
protecţie a calităţii de autor şi a integrităţii operei.

119. Caracter inalienabil. Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996: „Drepturile
morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări". Această prevedere
are rolul de a asigura efectivitatea dreptu¬rilor morale, fiind o normă imperativă
absolut necesară pentru recunoaş¬terea dreptului de autor în general.
Autorul nu poate renunţa la drepturile sale morale nici înainte de a crea opera şi nici
ulterior, deoarece astfel ar comite o „sinucidere morală" . Ipoteza cea mai frecvent
invocată este aceea a unei posibile simulaţii" prin care opera este scrisă de mod
real de o altă persoană decât cel care o aduce la cunoştinţă publică şi se bucură de
prezumţia de autor. Convenţia prin intermediul căreia s-a creat aparenţa de autor
este nulă, având în vedere caracterul imperativ al dispoziţiei menţionate.
Lite¬ratura franceză vorbeşte, în cazul unor astfel de clauze tip ghostwritter, de
sancţiunea aplicabilă încălcării unor norme de ordine publică.

în concluzie, chiar şi în varianta renunţării la drepturile morale, ulte¬rior naşterii


dreptului de autor, se reţine absenţa eficacităţii actului de renunţare sau
înstrăinare, datorită prevederii legale menţionate, ce insti¬tuie o limitare a libertăţii
de voinţă. Există şi situaţii comparabile cu renunţarea: acceptarea modificării unei
opere sau realizarea unei opere derivate. In primul caz, autorul poate constata, de
exemplu, că opera de artă nu se prezintă în forma în care a creat-o. Acceptând
ulterior modificarea, autorul nu renunţă la drept, ci cel mult la exerciţiul acestuia. In
ipoteza a doua, autorul nu renunţă la dreptul la integritatea operei, ci permite
trans¬formarea ei în vederea unei alte prezentări.

120. Caracter insesizabil. Ca o consecinţă a caracterului nepatri¬monial şi


inalienabil, creditorii autorului nu pot urmări şi executa drepturile morale. De fapt,
pentru creditori este lipsită de interes urmă¬rirea unor drepturi cu caracter
nepatrimonial. Chiar şi atunci când

urmăresc suportul material al unei opere nedivulgate, ei nu urmăresc un drept


moral pentru realizarea creanţei printr-o eventuală vânzare. O astfel de situaţie este
imposibilă, datorită caracterului inalienabil al dreptului la divulgare, autorul fiind
singurul care poate face acest lucru.

121. Caracter perpetuu. Asemănător sistemului francez, în legislaţia

română, dreptul moral subzistă şi după încetarea drepturilor patrimoniale.

Acest lucru rezultă din textul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care

prevede că unele prerogative se transmit moştenitorilor sau organismelor

de gestiune colectivă pe durată „nelimitată**.

Având în vedere caracterul de drepturi ale personalităţii, acest lucru pare să vină în
contradicţie cu caracterul viager al drepturilor ce au în vedere persoana. Caracterul
perpetuu al drepturilor morale se datorează faptului că opera este o continuare a
personalităţii şi, în consecinţă, atât timp cât opera există, ea conţine elemente din
personalitatea autorului.

Această concepţie, implementată legislativ în Franţa şi România, nu a căpătat


aceeaşi valoare în alte sisteme de drept. Astfel, în dreptul englez, canadian şi
belgian, dreptul moral urmează regimul juridic al drepturilor economice, astfel că, la
un moment dat, se sting. în SUA, puţinele drep¬turi morale recunoscute sunt
asimilate drepturilor patrimoniale. Aceste reglementări nu încalcă Convenţia de la
Berna, care, în art. 6 bis. 2, prevede că drepturile morale se sting în acelaşi timp cu
drepturile patrimoniale, admiţând totuşi posibilitatea protecţiei lor şi după decesul
autorului.

122. Caracterul imprescriptibil. Drepturile morale nu se pierd prin neuz şi nici nu


pot fi dobândite de terţi prin vreo formă de prescripţie. Aceeaşi este şi situaţia
dreptului la acţiune, deoarece, dacă acestea ar fi prescriptibile, dreptul moral ar
deveni, la un moment dat, lipsit de protecţie. Argumentul jurisprudenţial vine din
dreptul francez, a cărui reglementare în materie este similară cu cea română.
Astfel, Curtea de Casaţie a decis în 1995 că exercitarea de către autor a dreptului
de pro-prietate intelectuală ataşat persoanei sale nu este limitată de nicio
prescripţie1. M

123. Caracter absolut Dreptul moral este un drept subiectiv absolut, fiind opozabil
erga omnes şi, în consecinţă, are următoarele caracteristici:

- îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce

atingere, şi nu o obligaţie corelativă anume;

- din momentul dobândirii, se cunoaşte numai subiectul activ (titularul său), nu şi


subiectul pasiv (titular al obligaţiei corelative). Deci, în raport cu subiectul activ,
toate celelalte persoane sunt subiecte pasive nedeterminate, cărora le revine
obligaţia generală şi negativă menţionată.

124. Caracter universalist Criteriul de bază al protecţiei proprietăţii

intelectuale este în Convenţia de la Berna: principiul tratamentului

naţional, ca regulă de nediscriminare. Aceasta înseamnă că un stat mem-

bru al Uniunii trebuie să ofere unui cetăţean al altui stat membru aceeaşi

protecţie pe care o oferă cetăţeanului propriu. Se permitea astfel ca

fiecare ţară membră a Uniunii să dezvolte propriile legi în domeniu, prin-

cipiul tratamentului naţional fiind un mijloc de protecţie internaţională

fără armonizare legislativă.

Legea română, ca şi cea franceză, recunoaşte cetăţeanului străin aceleaşi drepturi


ca propriului cetăţean, poziţionare care este calificată ca fiind universalistă. Articolul
147 din Legea nr. 8/1996 prevede că „persoanele fizice sau juridice străine, titulare
ale drepturilor de autor sau ale drepturilor conexe, beneficiază de protecţia
prevăzută prin conven¬ţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la care România
este parte, iar, în lipsa acestora, beneficiază de un tratament egal cu cel al
cetăţenilor români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament
similar în statele respective".

§3. Dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului 3.1. Principii

125. Sensul sintagmei „cunoştinţă publică". Dreptul de autor ia

naştere independent de aducerea operei la cunoştinţa publicului şi, ca o

continuare a acestui principiu, autorul este singurul care poate decide dacă

opera este în faza în care poate fi comunicată şi altor persoane. Numit şi

drept de divulgare, acest drept conferit de lege autorului are un atât de

puternic caracter intuitu personae încât s-a spus că este unul discreţionar

şi absolut1. Divulgarea necesită o voinţă clară şi incontestabilă a autorului

de a decide comunicarea operei către public .

Dreptul la divulgare este un atribut al dreptului moral al autorului, în virtutea căruia


acesta poate să decidă singur dacă şi în ce moment va aduce opera la cunoştinţă
publică sau, din contră, să refuze acest lucru, De exercitarea dreptului de divulgare,
primul în ordine cronologică, depinde naşterea celorlalte drepturi morale şi
patrimoniale. Autorul poate reveni asupra deciziei de comunicare publică a operei
cu condiţia să nu existe deja un contract de editare, caz în care va fi ţinut de
principiul forţei obligatorii, cu toate consecinţele acestuia. Divulgarea poate avea
sau nu caracter comercial, autorul putând alege să comunice public opera fără un
scop comercial.

Exercitarea dreptului de divulgare nu influenţează naşterea dreptului de autor,


aceasta realizându-se prin simplul act de creaţie. Totuşi mo¬mentul exercitării
dreptului are o importanţă deosebită din două motive:

a) din punct de vedere cronologic - este anterior exercitării celorlalte drepturi;


de exercitarea dreptului de divulgare depinzând naşterea unor drepturi morale şi
patrimoniale;

b) în funcţie de momentul exercitării dreptului de divulgare, analizăm prezumţia


de autor instituită de art. 4 din Legea nr. 8/1996.

Legea dreptului de autor utilizează de mai multe ori sintagma „cunoştinţă publică",
în contextul în care vorbeşte de divulgarea operei:

- „se prezumă a fi autor până la proba contrară, persoana sub numele căreia
opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică'2,
- autorul are „dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţă publică1 .

Aşa cum am arătat, dreptul de divulgare presupune manifestarea clară a voinţei de


a aduce opera la cunoştinţă publică. Această afirmaţie nu răspunde însă la
întrebarea: când este opera divulgată? Este o operă adusă la cunoştinţă publică
dacă e prezentată familiei sau trebuie comunicată unui cerc mai larg de persoane?
Cât de mare trebuie să fie acest grup dc persoane? Toate aceste întrebări îşi găsesc
răspuns prin precizarea sensului sintagmei „cunoştinţă publică", deoarece legea nu
o precizează

îtt vreun fel.

Dintre opiniile exprimate în literatură în legătură cu momentul divulgării şi sensul


dat formulei analizate menţionăm:

- „divulgarea operei are loc în momentul în care aceasta este pusă la dispoziţia
publicului larg" ;

~ „divulgarea propriu-zisă va avea loc, însă, numai în momentul în care opera


devine efectiv accesibilă publicului, moment care poate fi chiar cel al predării
manuscrisului către editor"2;

- „a divulga opera înseamnă a decide comunicarea către public"3. Având în


vedere opiniile de mai sus, deducem că prin aducere la

cunoştinţă publică înţelegem comunicarea operei către public. Considerăm că


trebuie să mai nuanţăm sensul, deoarece nici termenul „public" nu beneficiază de o
definire legală. Este, de exemplu, lecturarea unui fragment dintr-un roman în cadrul
unui cerc literar o manifestare a voinţei de a comunica opera către public? Soluţia
acestei probleme ţine de interpretarea voinţei autorului, determinând în felul acesta
dacă el doreşte să facă opera cunoscută sau apreciază că nu e încă momentul. în
situaţiile limită, cum este ultimul exemplu, trebuie văzut dacă cercul în care se face
comunicarea este unul restrâns, limitat prin reguli ale grupului sau este un spaţiu
cultural în care accesul este liber. Aceeaşi lecturare poate fi aducere la cunoştinţă
publică dacă are loc la o manifestare ştiinţifică sau doar o prezentare privată atunci
când spaţiul cultural este sub forma unui club excl&ivist.

în concluzie, sensul sintagmei „cunoştinţă publică" trebuie analizat de la caz la caz,


pentru că uneori se face distincţie chiar între momentul luării deciziei pe plan
psihologic şi materializarea ei prin divulgare.

Autorul trebuie să fie mai mult decât prudent atunci când face acte de comunicare a
operei sau a unei părţi din aceasta către terţi, deoarece, fără o materializare a
dreptului de divulgare, acestea pot fi speculate în vederea răsturnării prezumţiei de
autor.
126. Exercitarea dreptului la divulgare în cazul operei comandate. Având în vedere
principiile enunţate mai sus, autorul poate refuza comunicarea operei realizate în
baza unui contract, indiferent de motivele care stau la originea deciziei sale, dar va
intra sub incidenţa art. 969 şi 1075Cciv., care impun obligarea sa la dezdăunare. în
cazul în care opera

comandată este predată celui care a solicitat realizarea ei, apreciem că autorul îşi
exercită dreptul de divulgare. Regula nu este una prevăzută expres, dar, având în
vedere existenţa contractului de comandă, apreciem că prin predarea operei se şi
realizează comunicare publică într-o formă care epuizează dreptul de divulgare.
Fără a ne afla în prezenţa transferului dreptului moral de divulgare, credem că,
dacă nu am interpreta în acest sens, efectele contractului de comandă ar fi
restrânse prea mult. De altfel, părţile stabilesc modalitatea de utilizare şi exploatare
a operei, astfel că autorul îşi completează exercitarea dreptului la divulgare.

Trebuie avute în vedere, în ipoteza de mai sus, contractul de comandă şi prezumţia


reglementată de art. 4, pentru că există riscul ca aceasta din urmă să nu poată fi
răsturnată, dacă nu se fac menţiuni clare în contract Acesta a fost cazul într-un
dosar1 în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, „în lipsa unor atare
dovezi, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu s-a răsturnat prezumţia
calităţii de autor a persoanelor sub numele cărora opera s-a adus pentru prima dată
la cunoştinţă publică". Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele
Universitatea Toulouse A, Le Mirail, EPSCT, Franţa şi Centrul Naţional de Cercetări
Ştiinţifice, EPST, Franţa au solicitat, în contradictoriu cu pârâta AAAM, să se
constate încălcarea drepturilor de autor deţinute de reclamante cu privire la studiul
intitulat Ancient Gold Mines of Dacia şi să fie obligată pârâta să retragă de îndată
studiul de pe website-ul www.rosiamontana.org. în motivarea cererii, s-a arătat că
angajaţii reclamantelor au realizat te colaborare cu Laboratorul de Arheologie şi
Istorie şi cu Muzeul Naţional de Istorie al României, studiul geologic şi arheologic în
zona Roşia Montană menţionat mai sus. Reclamantele au constatat publicarea
studiului, fără acordul lor, pe pagina de Internet www.rosiamontana.org., reclamând
încălcarea dreptului de divulgare reglementat de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Pe site-ul menţionat apăreau ca autori ai studiului persoane care nu participaseră Ia


cercetări şi nu erau .angajate ale reclamantelor. Aşa cum am menţionat, instanţa nu
a constat răsturnarea prezumţiei de autor şi, pe cale de consecinţă, nici încălcarea
dreptului moral la divulgare.

Concluzia pe care o extragem din cazul prezentat este aceea că se impune, în mod
necesar, realizarea unei proceduri contractuale detaliate

de redactare şi predare a operei comandate, astfel încât să se evite posibilitatea


încălcării dreptului la divulgare şi a dreptului la nume, prin atribuirea operei altuia.

Pe lângă această procedură contractuală, autorul, realizator al operei comandate,


are la îndemână înregistrarea operei sale în Registrul Naţional de Opere, potrivit art.
148 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 şi potrivit art. 3 al Ordonanţei nr. 25/1996 privind
întărirea capacităţii administrative a ORDA. Rolul acestei înregistrări este de a oferi
un mijloc de probă în cazuri precum cel de mai sus.

127. Exercitarea dreptului la divulgare în cazul operei comune. în

cazul operei comune, aducerea operei la cunoştinţa publicului este

guvernată de următoarele reguli1:

- atunci când contribuţia fiecărui autor este distinctă, oricare din ei poate
divulga propria creaţie;

- dacă nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, dreptul de divulgare aparţine


tuturor coautorilor. Refuzul unuia din ei influenţează decisiv comunicarea publică şi
el trebuie temeinic justificat. Chiar şi în caz de refuz nejustificat, având în vedere
natura dreptului de divulgare, coautorul care procedează astfel poate fi obligat doar
la despăgubiri.

Dreptul de a aduce opera colectivă la cunoştinţa publicului revine celui desemnat


prin convenţia dintre coautori şi entitatea din „iniţiativa sau sub responsabilitatea şi
sub numele căreia a fost creată", iar în lipsa convenţiei, acesteia din urmă. Având în
vedere faptul că opera colectivă este realizată în urma unei comenzi, în privinţa
divulgării se vor aplica corespunzător şi regulile menţionate mai sus (art. 969 şi
1075 C.civ.).

128. Epuizarea dreptului. Se epuizează întotdeauna dreptul de

divulgare odată cu prima aducere la cunoştinţă publică? Răspunsurile

date în literatura română şi franceză diferă în funcţie de modul în care

dreptul de divulgare este valorizat. Sunt situaţii în care opera a fost creată

cu o anumită destinaţie, iar divulgarea s-a făcut având în vedere această

destinaţie. în astfel de cazuri, s-a opinat2 că este nevoie de o nouă

divulgare potrivit cu noua destinaţie. Un exemplu ar putea fi utilizarea

unei secvenţe dintr-un film în scop publicitar, caz în care autorul este

singurul care poate exercita dreptul de divulgare în conformitate cu noua

destinaţie. Un argument din jurisprudenţa franceză îl reprezintă soluţia

potrivit căreia utilizarea melodiei „Femme Lib6r6e" într-un mesaj publicitar este o
încălcare a dreptului la divulgare1. Fără o prevedere clară, instanţele franceze au
oscilat între cele două soluţii. O astfel de prevedere există în dreptul belgian , care a
ales să limiteze efectele divulgării la procedeele şi modurile de exploatare alese de
autor.

în literatura juridică românească, s-a afirmat: „e greu de acceptat că, odată adusă
la cunoştinţă publică într-o modalitate, opera rămâne totuşi nedivulgată în alte
modalităţi, pentru acestea dreptul de divulgare neepuizând-se"3.

Credem că trebuie făcută distincţie între situaţia în care este vorba di aceeaşi operă
sau este cazul unei preluări într-o altă operă, cum a fost cazul clipurilor publicitare.
Dacă este vorba de aceeaşi operă, legea română este clară, spunând că autorul
este singurul care decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă
publică. Decizând modul în care face acest lucru prima dată, autorul îşi epuizează
dreptul de divulgare, el având însă dreptul patrimonial de a autoriza orice altă
formă de utilizare a operei sale. Spre exemplu, un compozitor divulgă melodia într-o
emisiune televizată, dreptul său se epuizează, dar are dreptul exclusiv de a autoriza
sau interzice orice altă utilizare ulterioară într-o altă formă şi destinaţie, ca o
manifestare a drepturilor sale patrimoniale. Dacă însă este vorba de o nouă creaţie,
autorul are un nou drept de divulgare pe care trebuie să îl epuizeze. In exemplul
anterior, dacă melodia devine coloana sonoră a unui film, o operă comună, în care
compozitorul este autor secundar, pe cale de consecinţă, va exercita dreptul de
divulgai©

odată cu toţi coautorii.

3.2. Dreptul la divulgare în cazul unor categorii speciale de opere

129. Opera nedivulgată aflată în proprietatea altei persoane decât

autorul. Proprietarul suportului fizic al operei („proprietarul originalului

operei") are dreptul - potrivit art. 47 alin. (4) din Legea nr. 8/19961 să

expună public, indiferent dacă aceasta a fost adusă sau nu la cunoştinţ

publicului, cu excepţia interzicerii exprese prin actul de transfer al proprietăţii


dreptului de divulgare.

130. Divulgarea şi convertirea analogică. Drepturile morale au fost

puse la tacercare odată cu convertirea analogică to format MP3, MP4,

MPEG. Sunt cunoscute situaţii în care, înainte de premiera unui film, el a

fost ilegal comunicat publicului, datorită modalităţilor moderne şi rapide

de comunicare. Fişierele MP3 permit compresia înregistrărilor sonore,


păstrând calitatea şi permiţând un transfer mult mai rapid fie on line, fi pe

un suport electronic. Aducerea înregistrărilor în format MP3 şi plasarea

lor pe Internet reprezintă, potrivit jurisprudenţei franceze, o încălcare a

dreptului moral la divulgare, atât timp cât autorul nu şi-a exercitat dreptul

de divulgare în acest sens. în acest fel, s-a apreciat, de exemplu, de Tribu-

nalul de Mare Instanţă din Paris, că reprezintă încălcare a dreptului la

divulgare postarea pe Internet a 23 de cântece ale lui Jean Ferrat1.

în opinia noastră, este mai degrabă o încălcare a dreptului patrimonial de a decide


în ce mod opera poate fi utilizată. într-adevăr, este o legătură foarte strânsă între
dreptul de divulgare şi dreptul patrimonial al autorului de a decide dacă, în ce mod
şi când va fi utilizată opera sa. Din acest motiv, jurisprudenţa franceză a legat
utilizarea operei, într-un alt mod, de neexercitarea de către autor a dreptului la
divulgare în acest sens.

33. Dreptul la divulgarea operelor după decesul autorului

Regulile care guvernează posibilitatea divulgării operei după încetarea din viaţă a
autorului privesc două etape: în perioada de protecţie a operei şi după expirare.

131. Divulgarea operei în perioada de protecţie. în perioada de

protecţie a operei, pot exercita dreptul de divulgare şi moştenitorii, cu

respectarea următoarelor reguli:

a) dacă manifestarea de voinţă a autorului în sensul divulgării rezultă din acte sau
fapte juridice ale acestuia, atunci moştenitorii au dreptul să publice opera, pentru că
ei pun în aplicare voinţa autorului care, în fapt, şi-a exercitat dreptul la divulgare; de
exemplu: testamentul prin care se transmit drepturi patrimoniale asupra unei opere
nepublicate;

b) dacă autorul îşi manifestă voinţa în timpul vieţii în sensul

necomunicării publice a operei, aceasta nu poate fi divulgată de nicio

persoană, pentru că dreptul a fost exercitat şi nu mai operează

transmiterea prin succesiune. Ce se întâmplă totuşi când cineva încalcă

această interdicţie? Singura sancţiune aplicabilă în caz de nerespectare a


voinţei defunctului este că persoana care face acest lucru nu se va bucura

de protecţia prin drept de autor, deoarece nu îndeplineşte condiţia

divulgării în „mod legal" menţionată de textul art. 25 alin. (2) din Legea

nr. 8/1996; v f !f

c) atunci când nu se poate determina care a fost dorinţa autorului,

interzicere sau permisiune, divulgarea este posibilă având în vedere

coroborarea a două texte de lege:

- art. 25 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care permite divulgarea operei de către
altcineva în afara autorului, numai în mod legal; şi,

- art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care permite exercitarea dreptului de
divulgare [prevăzut de art. 10 lit. a)] după moartea autorului, de către moştenitori,
potrivit legislaţiei civile.

132* Divulgarea operei în afara perioadei de protecţie. După expirarea perioadei de


protecţie a dreptului de autor, dreptul de divulgare poate fi exercitat doar având în
vedere art. 25 alin, (2) din Legea nr. 8/1996: „Persoana care, după încetarea
protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţa publică, în mod legal, pentru
prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia echivalentă cu cea
a drepturilor patrimoniale de autor". Dreptul care ia astfel naştere a fost numit, în
Marea Britanie, „drept de publicare" (publication righî) şi este recunoscut pe o
perioadă de 25 de ani calculaţi de la sfârşitul anului în care opera a fost publicată.

133. Concluzii. Dreptul de divulgare nu este recunoscut juridic ca atribut al dreptului


moral în sisteme de drept precum cel englez, american sau canadian, regăsindu-1
în schimb reglementat în Franţa şi Belgia, în SUA, dreptul de divulgare este strâns
legat de exercitarea drepturilor patrimoniale şi, în special, a celui de distribuire.

Exercitarea dreptului de divulgare nu are ca efect naşterea dreptului de autor, ci


crearea premizelor pentru exercitarea drepturilor patrimoniale. Componenta
negativă a dreptului de divulgare presupune menţinerea operei într-o formă de
„confidenţialitate", care nu aduce avantaje

patrimoniale.

§4. Dreptul la paternitatea operei

4.1. Precizări terminologice


134. Drept comparat Dreptul la paternitatea operei (droit la paterniti, the right of
atîribution sau paternity right) este, în esenţă, văzut ca având acelaşi conţinut în
toate sistemele de drept: în dreptul francez, dreptul la paternitate permite autorului
să îşi proclame legătura cu opera , iar în dreptul englez , se arată că el constă în
dreptul autorului de a fi identificat ca autor al operei. Pentru ca lucrurile să fie şi mai
clare, Codul francez al Proprietăţii Intelectuale, prevede în art. L121-1, că autorul se
bucură de dreptul la respectarea numelui său şi a calităţii sale.

Problemele terminologice se datorează textului art. 10 din Legea nr. 8/1996, care
menţionează la lit. b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor, iar la lit.
c), dreptul de a decide sub ce nume va fi

■oblicată opera. Din acest motiv, unii autori români fac distincţie între reptul la
paternitatea operei şi dreptul la nume. 135. Reunire formală. între dreptul de a
decide sub ce nume este publicată opera şi dreptul de a pretinde recunoaşterea
calităţii de autor există o legătură intrinsecă, în dreptul comparat nefăcându-se
distincţie, iar Yolanda Eminescu apreciind că primul este parte componentă a celui
de-al doilea. Considerăm că ambele drepturi se circumscriu unuia mai larg, denumit
generic dreptul la paternitatea operei, în conţinutul căruia intră. Dreptul la
paternitatea operei este, în aceste condiţii, atributul dreptului moral care creează
autorului posibilitatea să îşi afirme această calitate, inclusiv prin nume. în esenţă,
autorul poate întotdeauna să reven¬dice calitatea sa, să se menţioneze numele său
şi, eventual, calităţile sale ştiinţifice.

4.2. Dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la

cunoştinţă publică

136. Importanţă. In mod cronologic, primul care se manifestă este dreptul de a


decide sub ce nume va fi publicată opera şi abia ulterior (cel mult concomitent) se
va manifesta dreptul de a pretinde recunoaşterea

calităţii de autor, în strânsă legătură cu numele, ambele ţinând de paternitatea


operei.

Importanţa exercitării dreptului la nume este sintetizată într-o afirmaţie care poate
fi „revendicată" de toţi cei care au creat ceva, dar care fi aparţine lui Julien Gracq :
Mes livres, bien evidimmeni, je le reconnau tous au sens ou on reconaît une
proginiture.

Numele autorului are, printre altele, următoarele roluri: canalizează beneficiile,


uşurează managementul creaţiilor intelectuale (catalogare, bibliografii) şi ajută la
formarea unei personalităţi, la acordarea premiilor etc. De aceea, în conţinutul
dreptului la nume [prevăzut de art. 10 lit c)] intră dreptul de a decide numele,
pseudonimul, de a pretinde indicarea acestora şi chiar păstrarea anonimatului, fiind
susţinută astfel relaţia imaterială autor-operă2.

137. Titularii dreptului la nume. Titular al dreptului moral la nume poate fi o


persoană fizică sau juridică, atunci când opera este realizată din iniţiativa acesteia,
având caracterul unei opere colective.

în cazul în care opera este adusă la cunoştinţă publică sub pseudonim sau într-o
formă anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de persoana fizică sau juridică care
a făcut-o publică. Regula de mai sus, conţinută în art. 3 din Legea nr. 8/1996, se
referă la celelalte drepturi morale şi patrimoniale, pentru că dreptul la nume a fost
exercitat de autor prin nedezvăluirea identităţii. In momentul în care este cunoscută
identitatea, autorul va relua exercitarea prerogativelor dreptului de autor.

în cazul operelor comune, toţi autorii identificaţi au dreptul la menţionarea numelui


lor pentru a pune în evidenţă legătura lor cu opera. Potrivit art. 65, art. 66
coroborate cu art. 5 ale Legii nr. 8/1996, filmul poate fi o operă comună cu un autor
principal şi mai mulţi autori „secundari", precum regizorul, autorul adaptării, autorul
muzicii sau al dialogului. Curtea de Apel a reţinut că omisiunea repetată a numelui
reclamantului, în calitate de autor al scenariului, de pe materialele de promovare a
filmului, încalcă dispoziţiile legale referitoare la dreptul moral al autorului la
recunoaşterea calităţii de autor3.

138. încălcarea dreptului Dreptul de a pretinde indicarea numelui este încălcat m


momentul îh care autorul nu a fost identificat într-un mod specific operei.
Identificarea într-un mod propriu presupune menţionarea numelui autorului pe
fiecare copie într-un mod clar şi proeminent De exemplu, în cazul unei cărţi, numele
autorului trebuie menţionat cel puţin în interiorul cărţii (îi* lipsă de altă clauză în
contractul de editare), iar dacă este vorba de o transmis» radio-tv, numele trebuie
să fie menţionat într-o manieră care să conducă la citirea sau ascultarea sa. în
funcţie de specificul operei, numele trebuie menţionat, printre altele, în următoarele
cazuri:

- pentru autorii de opere literare sau dramatice, ori de câte ori opera este
publicată;

- în cazul compozitorilor, numele trebuie menţionat în orice formă pe copiile


comerciale ale cântecului, nu şi de fiecare dată când acesta este difuzat;

- autorul unei opere artistice are dreptul la menţionarea numelui ori de câte ori
opera este expusă în public, imaginea sa este difuzată prin mijloace media etc.

Potrivit art. 148 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, autorii şi alţi titulari de drepturi
exclusive ale autorilor au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate
ale operelor menţiunea de rezervare a exploatării acestora, constând în simbolul ©
însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.

Producătorii de înregistrări sonore, interpreţii, executanţii sau alţi deţi¬nători de


drepturi exclusive ale acestora au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile
autorizate ale înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori pe învelişul acestora,
menţiunea de protecţie, constituită din simbolul P înconjurat de un cerc, însoţit de
numele lor, de locul şi anul primei publicări.

139. Inadmisibilitatea renunţării (Gost writter). Am arătat că drepturile morale sunt


inalienabile, iar dreptul la nume nu se transmite nici măcar prin succesiune, nefiind
reglementă această posibilitate de art 10 din Legea nr. 8/1996. Faţă de
jurisprudenţa franceză, unde întâlnim constatarea nulităţii convenţiilor pe baza
cărora operele apar sub alt nume decât al celui care le-a creat, în practica belgiană
s-a recunoscut această posibilitate. Astfel, autorul memoriilor unei vedete a putut
renunţa să semneze opera şi să accepte publicarea ei sub alt nume. Revenind la

jurisprudenţa franceză, aceasta a calificat norma referitoare la inaliena-bilitate ca


fiind una de aplicare imperativă şi, în consecinţă, instanţele au calificat în mod
constant clauzele prin care o persoana renunţă la dreptul la menţionarea numelui
ca fiind lovite de nulitate. în schimb, în dreptul canadian, american şi englez,
renunţarea la dreptul la nume este posibilă.

Din motive ce ţin de exprimarea din art. 11 din Legea nr. 8/1996 („drepturile morale
nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăi-nări"), ne plasăm pe această din
urmă poziţie, apreciind că norma este una imperativă. Un alt motiv ţine de
caracterul profund personal al dreptului de autor. Or, dacă acceptăm o astfel de
posibilitate, ajungem în situaţia si recunoaştem un drept de autor care nu poartă
amprenta personalităţii. în exemplul din jurisprudenţa comparată, menţionat mai
sus, am putea accepta menţionarea numelui vedetei numai în condiţiile în care ea a

participat la realizarea memoriilor,

140. Prejudiciul moral. Dovedirea prejudiciului moral este,

întotdeauna, o problemă delicată şi credem că trebuie avute în vede

soluţiile din practică. S-a apreciat1 că încălcarea dreptului moral de atf

este prin ea însăşi aptă să producă autorului operei un prejudiciu, astfel nu mai este
necesară dovedirea, potrivit art. 1169 C.civ., a prejudiciului.

Faptul că reclamantul nu şi-a regăsit numele pe materialele promoţional

ca autor al scenariului conduce la un prejudiciu pe care instanţa esf

suverană să îl aprecieze fără o altă dovadă.


4.3. Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor

141. Conţinut în esenţă, dreptul la calitat<|i de autor al operei

[consacrat de art. 10 lit. b)] oferă creatorilor de opere dreptul de a fi

identificaţi ca autori ai acelor opere, producându-se astfel consecinţe eco-

nomice, culturale sau simbolice. în conţinutul dreptului la recunoaşterea

calităţii de autor, intră dreptul de a revendica oricând calitatea de autor şi

dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare. Toate marile sisteme de

drept admit că dreptul la paternitate acoperă falsa atribuire a numelui, mai

puţin cel canadian, care lasă această faptă să fie sancţionată de regulile

dreptului comun referitoare la viaţa privată şi prejudiciu2.

Dreptul la calitatea de autor este încălcat atunci când o persoană difuzează


publicului copii ale operei ori expune creaţii artistice, atribuindu-le un alt nume
decât cel al autorului. Spre exemplu, este o încălcare a dreptului la paternitatea
operei publicarea unui articol de ziar sub alt nume, aplicarea semnăturii unui pictor
cunoscut pe un tablou realizat de altcineva etc.

Pe lângă mecanismele conferite de legea română şi de Convenţia de la Berna1, mai


există şi altele pe care autorul se poate baza pentru a-şi asigura recunoaşterea
dreptului la paternitatea operei: contractul de editare, alte contracte sau chiar prin
forţa unor organisme de gestiune colectivă.

142. Transmitere pe cale succesorală. Exerliţiul dreptului la a pretinde


recunoaşterea calităţii de autor se transmite prin moştenire, pe durată nelimitată. în
cazul absenţei moştenitorilor, exerciţiul acestuia revine organismului de gestiune
care a administrat drepturile respective sau organismului cu cel mai mare număr de
membri în domeniul de creaţie.2

143. Sancţiune penală. Legea nr. 8/1996 sancţionează, în art. 141, ca infracţiune
însuşirea fără drept a calităţii de autor, astfel că persoana vătămată se poate
constitui parte civilă în procesul penal dacă există prejudiciu. Autorul neprejudiciat
încă poate solicita încetarea oricărei uzurpări a calităţii sale de autor. Aceasta este
situaţia în speţa menţionată anterior, în care reclamantele invocau postarea unui
studiu ştiinţific pe

I'te-ul www.rosiamontana.org sub alt nume decât cel al autorilor4. 4.4. Dreptul la
paternitate în cazul unor opere speciale 144. Reguli generale pentru opera de artă
plastică. Autorul unei opere de artă plastică poate autoriza reproducerea originalului
operei în următoarele condiţii:

- prin contractul de reproducere să se ofere indicaţii care să conduci la


identificarea operei (descriere sumară, desen, fotografie etc.) şi referit la semnătura
autorului;

- titularul dreptului de autor să fi aprobat exemplarul supus examinării;

- pe toate exemplarele să figureze numele, pseudonimul autonilui sa orice alt


semn care să-1 identifice (art 83).

Pentru a proteja titularul dreptului de autor asupra operei de artă de 0 posibilă


reproducere ulterioară fără drept, legea impune ca modelele originale să fie
restituite deţinătorului, iar instrumentele create pentru reproducere să devină
inutilizabile sau distruse dacă nu se convine altfel

145. Proiectele de arhitectură. Pe lângă regulile menţionate, comune tuturor


categoriilor de opere, art. 84 din Legea nr. 8/1996 impune şi două reguli speciale.
Potrivit primei, proiectele de arhitectură expuse în apropierea şantierului şi, ulterior,
construcţia, trebuie să poarte scris numele autorului, dacă în mod convenţional nu
s-a stabilit altceva. Cea de a doua vine să întărească dreptul de a exploata exclusiv
opera, statuând că o construcţie nu poate fi realizată decât cu acordul titularului
dreptului de autor asupra proiectului.

146. Fotografia. Aşa cum s-a mai arătat, nefiind originale, nici legiuitorul nu
protejează prin drept de autor fotografiile scrisorilor, acte¬lor, documentelor,
desenelor tehnice şi altele asemenea. Fotografia nu face decât să reproducă
imaginea unei opere şi, ca urmare, modul în care se realizează nu trebuie să
prejudicieze opera de artă reprodusă şi nid dreptul autorului asupra acesteia, astfel
că realizarea fotografei trebuie să aibă loc numai cu acordul acestuia din urmă.
Dacă este vorba de foto¬grafia realizată la comanda unei persoane, ea poate fi
publicată şi reprodusă de acesta şi de succesorii săi fără consimţământul autorului
(te Kpsă de prevedere contrară). Legea îl protejează şi pe autor, atunci când
fotografia conţine şi numele său, acesta trebuind să se regăsească şi pe
reproducerile ulterioare.

147. Dreptul la nume. Jurisprudenţa. Probleme deosebite apar în cazul operelor de


artă fie datorită unei false atribuiri, fie datorită nemen-ţionării numelui pe o
reproducere. Cert este că, în astfel de cazuri, autorul se poate adresa instanţei
pentru a obţine reparaţii morale.

în cazul operelor de artă, dreptul la nume presupune menţionarea acestuia pe


reproducerile autorizate de el, dar şi pe reproducerile fotografice. în Franţa, s-au
vândut cărţi poştale cu fotografia Place des Terreawc din Lyon. Cartea poştală
menţiona numele fotografului, dar nu pe cele ale
artistului şi arhitectului, respectiv Daniel Buren şi Christian Drevet Piaţa respectivă
a fost leamenajată prin mutarea unei fântâni de la vest la nord şi redesenarea
spaţiului şi amplasarea a 72 de fântâni. De altfel, Curtea de Apel din Lyon a reţinut
că s-a realizat un ansamblu ce poartă amprenta personalităţii autorilor. Cu toate
acestea, Curtea a decis că piaţa respectivă nu este opera lor, fiind un ansamblu
urbanistic mixt în care se află şi contribuţia lor. Soluţia Curţii de Apel a fost însă pe
acest capăt de cerere infirmată de Curtea de Casaţie , care a decis că
necomunicarea publică pe cărţile poştale a pB^teristicilor originale ale operei celor
doi este o încălcare a art. L-121-1 al Codului de Proprietate Intelectuală şi a art. 5 al
Directivei CE 2001/29 pentru armonizarea anumitor aspecte cu privire la dreptul de
autor şi drepturile conexe în societatea informaţională. Un astfel de exemplu vine să
arate complexitatea aprecierii creaţiilor urbanistice moderne.

Intr-o altă soluţie, autorii unei fresce servind ca decor pentru un clip publicitar au
obţinut recunoaşterea de către o instanţă franceză a încălcării dreptului la nume
prin nemenţionarea numelui lor.

Problema falsei atribuiri a numelui este redată de o speţă recentă din jurisprudenţa
franceză4. Deţinătorul unei picturi semnată Utrillo a chemat în judecată vânzătorul
picturii pentru neautenticitatea semnăturii. Tabloul fusese prezentat ca o operă a
Şcolii din Paris cu menţiunea „poartă o semnătură apocrifă a lui Maurice Utrillo". Ea
nu era nici copie, nici imitare a unei alte picturi şi, în aceste condiţii, instanţa a
stabilit că punerea în vânzare a operei nu încalcă dreptul la nume, dar aduce
atingeri drepturilor morale. Speţa ridică probleme vizavi de calitatea procesuală a
celui care promovează acţiunea, acesta trebuind să fie moştenitor sau un organism
de gestiune.

într-o altă speţă , aceeaşi Curte de Casaţie a decis că reproducerea servilă a


semnăturii artistului pe o copie a unei opere intrată în domeniul

public nu aduce atingere dreptului moral atât timp cât nu există posibilitatea
confuziei cu opera originală. Soluţia a fost dată de o instanţă penală care a avut în
vedere elementul intenţional. Dacă însă abordăm problema din punct de vedere al
caracterului perpetuu al dreptului moral, soluţia tinde să pară alta. Totuşi, atât timp
cât reproducerea servilă poartă numele autorului, nu avem de a face cu o încălcare
a dreptului la nume, ci, eventual, în funcţie de calităţile reproducerii, cu o posibilă
încălcare a dreptului la respectarea integrităţii operei.

§5. Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei 5.1. Noţiune

148. Conţinut Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei

(dreptul la integritatea operei, droit â Vintegrite, right of integrity) este

atributul moral al dreptului de autor care permite autorului să impună

tuturor persoanelor menţinerea respectului faţă de operă, inclusiv celor


care dobândesc drepturi asupra operei.

Argumentele care susţin existenţa acestui drept moral sunt: în primul rând, faptul
că autorul a încorporat în operă elemente ale personalităţii sale, care astfel vor fi
protejate împotriva oricărei distorsionări sau mutilări, mai ales dacă autorul are un
anumit grad de responsabilitate faţă de operă şi, în al doilea rând, dorinţa de a
proteja reputaţia autorului.

In conţinutul dreptului la integritatea operei intră:

- dreptul autorului de solicita interzicerea oricărui act care ar aduce atingeri


fizice operei;

- dreptul autorului de a interzice orice „atingere" a operei care ar afecta


reputaţia autorului.

149. încălcare. Pentru a vorbi de încălcarea dreptului la integritatea operei, autorul


trebuie să dovedească: tratamentul mutilator sau defor¬mator, inexistenţa
consimţământului autorului, iar atunci când nu este vorba de o atingere fizică, să
facă dovada prejudiciului adus reputaţiei sale. Prin tratament se înţelege orice
adăugare, ştergere, alterare sau adaptare a operei, rezultat al contactului cu
structura internă a operei. Sunt interzise deci orice modificări fizice ale operei care,
chiar dacă nu afectează valoarea operei, aduc atingeri caracterului personal al
operei.

150. Transmitere. în condiţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, menţionat mai
sus, exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea

integrităţii operei se transmite prin moştenire, pe durată nelimitată şi, potrivit art.
90 din Legea nr. 8/1996, poate fi exercitat şi de persoana reprezentată într-un
portret sau de destinatarul unei corespondenţe.

5.2. Exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei

151. Atingeri fizice aduse operei. Din motive ce ţin de organizarea

politico-socială, problemele ridicate în jurisprudenţa comparată au fost mai


numeroase decât cele din ţările aflate în fostul spaţiu socialist De aceea, ele au fost
prezentate începând cu primele lucrări româneşti apărute după 19891. Vom apela şi
noi la astfel de exemple, deoarece reglementările în materia dreptului la
integritatea operei sunt aceleaşi în marile sisteme de drept.

O privire retrospectivă în jurisprudenţa franceză ne permite să


menţionăm următoarele exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei:

- utilizarea melodiei compozitorului Leo Ferrâ în mod denaturat

într-un film ;

- demolarea unei fântâni monumentale, amplasată în holul unui centru


comercial, deoarece crea riscuri pentru cumpărători3;

- publicarea unei opere eliminând anumite pagini;

- retuşarea unei fotografii, reprezentând un manechin gol, prin aplicarea unor


bancnote;

- adăugarea unei prefeţe într-o carte sau a muzicii într-un film mut;

- executarea de proastă calitate a lucrărilor de reproducere a unei fotografii;

- iniţiativa intempestivă a balerinei de a introduce un pas de dans fără acordul


coregrafului.

152. Atingeri aduse reputaţiei autorului. Au fost apreciate ca fiind atingeri ale
spiritului operei:

prezentarea personajului Tintin în alte situaţii decât cele cunoscute,


modBficându-se astfel imaginea tradiţională;

- utilizarea unei opere muzicale într-un film publicitar2;

- realizarea unei fotografii digitale a Giocondei, în care aceasta are o expresie


fundamental diferită ;

- punerea în scenă astfel încât se schimbă percepţia de către public a


adevăratului spirit al operei; regia şi libretul operetei „Văduva veselă" prezentată la
„Theâtre de la Mormăie" au făcut din opera respectivă una complet diferită de
spiritul comediei „L'attachâ d'ambassade" .

Problema comportamentului faţă de operă, care aduce atingeri repu¬taţiei şi


onoarei autorului, nu este soluţionată unitar, datorită inexistenţei criteriilor
obiective de apreciere pentru judecători. Un bun exemplu este cel în care sculptorul
Michael Snow a apreciat că nu a fost respectat dreptul său la integritatea operei,
fiind atinsă reputaţia sa. Opera sa denumită,.Plight-Stop" a fost vândută unui centru
comercial din Toronto, The Eaton Centre. în perioada sărbătorilor de Crăciun, în jurul
sculpturii sale au fost aşezate decoraţiuni specifice, M. Snow susţinând că astfel
opera arăta ridicol. Ambele părţi au adus experţi care să le susţină inte¬resele.
Curtea a decis în favoarea autorului operei, concluzia fiind că, atunci când este
vorba de reputaţie şi onoare, acesta este singurul care poate aprecia.
II In aceeaşi ordine de idei, autorul poate aprecia şi faptul dacă reputaţia sa a fost
afectată prin expunerea operei în alt spaţiu decât pentru cel care şi-a dat acordul.
Iniţiativa organizatorilor de a expune pictura murală (Mineraline) a lui Daniel
Walravens într-o expoziţie temporară, deşi fusese creată pentru expoziţia de la
TnSvarez este apreciată6 ca fiind o

încălcare a dreptului moral la integritatea spiritului operei. Exercitarea dreptului


analizat în acest mod vine, uneori, în contradicţie cu un alt drept, precum cel de
proprietate. în acest sens, s-a reţinut, de exemplu, că proprietarul unei statui nu
încalcă dreptul la integritate dacă o mută de pe poziţia iniţială pentru care a fost
creată. într-o opinie1, pe care o agreăm, se arată că operele create pentru a fi
expuse într-un spaţiu prestabilit trebuie menţinute în acel spaţiu, datorită
importanţei artistice a spaţiului de expunere a operei.

Tehnica modernă ridică probleme şi în materia dreptului moral la integritatea


operei. S-a apreciat, de exemplu, că dreptul la integritate este încălcat atunci când
imaginile realizate de un autor sunt introduse într-un joc video uşor retuşate .

înregistrarea pe CD, DVD sau transformarea în format MP3 aduce, m chip natural,
modificări operelor muzicale. Chiar şi imaginea poate fi afectată odată cu
digitizarea. într-o astfel de situaţie s-a aflat M.C. Solaar, care a reclamat încălcarea
dreptului la integritatea operei prin transfor¬marea a două dintre cântecele sale în
sonerii pentru telefon. Curtea de Apel din Paris reţinea, în 2005, că „sub formă de
sonerii telefonice se realizează o amputare semnificativă" a operei muzicale,
aducându-se atingere dreptului la integritatea operei3.

53. Modificări permise

153. Reglementare. Potrivit art 35 şi art. 76 ale Legii nr. 8/1996, simt

permise transformări ale operei, fără consimţământul autorului, dacă:

- este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la


dispoziţia publicului;

- rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, fără a se crea


confuzie cu opera originală şi autorul acesteia;

- transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;

- transformarea este o prezentare sintetică în scop didactic, menţio-nându-se


autorul;

- are loc corectarea erorilor unui program pentru calculator.

154. Modificări permise în realizarea operei derivate. Cu consim-


ţământul autorului şi în temeiul contractului, se pot realiza, prin

transformarea operei originale, opere derivate: adaptarea unui scenariu de film


pentru a fi pus în scenă, transformarea operelor literare pentru a fi transpuse audio-
vizual, adaptarea operelor muzicale etc. Deşi sunt rezultatul „transformării*' unei
alte opere, traducerile sunt protejate ca opere originale, având în vedere efortul
intelectual creator al traducătorului, care are însă obligaţia de a respecta sensul
iniţial al expresiilor.

Situaţia operelor derivate nu este întotdeauna foarte limpede. Am dat deja


exemplul libretului şi regiei operetei „Văduva veselă". în alte situaţii, autorii sau
moştenitorii au cerut retragerea numelui de pe genericele filmelor ca urmare a
adaptărilor denaturate. Este cazul moştenitorilor autorului (Bernanos) dialogurilor
filmului „Dialogues des carmălites" şi al lui Raphaelle Billetdoux pentru adaptarea
romanului „Mes nuits sont plus belles que vos jour"1. în primul caz, s-a apreciat că
autorul dialogurilor a respectat întocmai traducerea nuvelei originale şi, în
consecinţă, a respins solicitarea. în al doilea caz, autoarea fiind în viaţă, a solicitat
retragerea, apreciind că adaptarea romanului său, realizată de A. Zulawski, nu o
reprezintă în niciun fel, astfel că numele autoarei romanului nu a mai apărut pe
generic.

Dovadă a faptului că dreptul moral la nume se conservă cât timp opera este în
mintea publicului o reprezintă reacţia moştenitorilor lui Victor Hugo la o adaptare a
„Notre dame de Paris". în 1996, Studiourile Disney au realizat o adaptare pentru
desene animate a operei menţionate fâră a menţiona numele scriitorului.
Moştenitorii au reacţionat public atât cu privire la menţionare numelui, cât şi cu
privire la schimbarea caracterului unor personaje2.

Până la ajunge la rezultatul final, punerea în scenă, de exemplu, o operă trece prin
mai multe transformări: traducere, adaptare, regizare. Toate acestea pot să îi
afecteze, cum am văzut, spiritul pe care autorul 1-a încorporat în ea. Pentru
coerenţa întregului sistem de protecţie a dreptului de autor, trebuie ca prin
contractul de adaptare să nu aibă loc o renunţare la dreptul la integritatea operei.
Adaptarea trebuie să respecte spiritul

operei, iar autorul acesteia trebuie, în virtutea dreptului său moral, să

urmărească modul în care opera sa este transformată.

5.4. Dreptul la integritate şi alte drepturi asupra operei

155. Drepturi decurgând din contract. Există, pe lângă

transformările de mai sus, situaţii în care dreptul la integritatea operei

vine în contradicţie cu drepturi rezultând din contract sau chiar cu dreptul


de proprietate.

Una dintre situaţii este cea a cesionarului dreptului de a exploata opera, acesta
având obligaţia de a o reproduce în condiţii tehnice cât mai bune şi de a nu
interveni asupra ei decât excepţional, pentru a face corectarea gramaticală.

156. Dreptul la integritate şi dreptul de proprietate. Dreptul la

integritatea operei intră în conflict cu dreptul de proprietate al altei

persoane decât autorul, asupra acesteia. Dispoziţia, ca atribut al dreptului

de proprietate, ar fi grav restrânsă dacă ar fi interzis total dreptul de a

distruge opera, de exemplu. Pe de altă parte, se afirmă că dreptul la

integritate „vine să limiteze usus şi abusus"1. Proprietarul are dreptul de a

dispune de bunurile sale fără să încalce drepturile morale ale artistului. în

caz de litigiu, trebuie găsit echilibrul între cele două drepturi absolute.

Mutilarea operei sau transformarea acesteia de către proprietar nu poate avea loc
fără consimţământul autorului, deoarece ar contraveni principiului enunţat de
Convenţia de la Berna în art. 6 bis. Regula este tatărită, pe lângă art. 10 lit. d) din
Legea nr. 8/1996 (care nu conţine excepţii), şi de alte dispoziţii ale legii române:

- proprietarul sau posesorul este obligat să pună opera la dispoziţia autorului,


atunci când aceasta este în interesul exercitării dreptului de autor, dacă autorul
respectă şi următoarele condiţii: prezentarea unei garanţii suficiente pentru
securitatea operei, asigurarea la valoarea pieţei şi plata unei remuneraţii (art. 22
din Legea nr. 8/1996);

- persoana fizică sau juridică organizatoare a unei expoziţii răspunde pentru


integritatea operei (art. 82 din Legea nr. 8/1996).

în mod excepţional, atunci când este vorba de distrugerea originalului operei, legea
română permite proprietarului să facă acest lucru, în următoarele condiţii:

- să ofere autorului, înainte de distrugere, suma de bani care să acopere


costurile materialului utilizat la realizarea operei;

— dacă nu este posibilă returnarea originalului, să permită autorului realizarea unei


copii corespunzătoare. Dacă este cazul unei construcţii arhitecturale, autorul are
dreptul să facă fotografii şi de a cere restituirea proiectelor.

6. Dreptul de a retracta opera


157. Principii. Corespunzător dreptului la divulgare, se recunoaşte

autorilor posibilitatea de a retrage opera comunicată, din motive ce ţin

exclusiv de conştiinţa sa: consideră opera imperfectă sau că nu îl mai

reprezintă. S-a spus că dreptul de a retracta opera este acea posibilitate

recunoscută de lege autorului de a retrage opera deja divulgată, fiind o

consecinţă şi o contrapondere a dreptului de divulgare1.

Literatura franceză apreciază că, în conţinutul dreptului la retractare,

intră:

- dreptul de a retrage din motive artistice, intelectuale; şi

- dreptul de a avea remuşcări (droit de repentir) şi de a ameliora, transforma


sau reface opera.2

Potrivit art. 10 lit. e) din Legea nr. 8/1996, autorul are „dreptul de a

retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare,


prejudiciaţi prin exercitarea retractării". Astfel cum este el reglementat, dreptul la
retractare vizează doar ipoteza în care autorul a cedat unul sau mai multe drepturi
de exploatare. în fapt, acest drept per¬mite doar revenirea asupra unui contract de
exploatare, şi nu recuperarea proprietăţii corporale3. De el beneficiază autorii
tuturor categoriilor de opere: comune, colective sau derivate.

Pe lângă legislaţia română, mai reglementează dreptul de retractare cea franceză,


în timp ce sisteme precum cel american şi englez nu recunosc acest drept.

158. Exercitarea dreptului. Retractarea unei opere este posibilă fără

discuţii de ordin juridic atunci când nu i se opune forţa obligatorie a unui

contract sau dreptul de proprietate. în astfel de cazuri, apreciem că soluţia

trebuie să fie în spiritul respectării acestora din urmă:

- autorul poate retracta opera, dacă partea, care are drepturi rezultând dintr-un
contract, este de acord cu acest lucru şi este despăgubită; ~ proprietarul nu poate fi
obligat la restituirea operei.

BDacă proprietarul este de acord cu restituirea operei după prealabila espăgubire,


nu ne aflăm în prezenţa exercitării dreptului la retractare. Deşi această situaţie este
similară, nu se confundă cu exproprierea şi vânzarea cu pact de răscumpărare, de
altfel interzise. Care este totuşi natura juridică a acestui act? Considerăm că actul
prin care se realizează transferul proprietăţii asupra originalului operei către autorul
acesteia este un contract nenumit, părţile fiind ţinute doar de regulile generale
stabilite de Codul civil în materia convenţiilor. Nu se poate vorbi de vânzare-
cumpărare, deoarece ceea ce primeşte proprietarul operei are rolul de a acoperi
prejudiciul.

în cazul în care se opune în mod categoric un contract (editare, difuzare etc),


autorul are soluţia chemării în instanţă în temeiul art. 10 lit. e) din Legea nr. 8/1996.
Soluţia va depinde de specificul operei şi după cum este vorba de contract sau
drept de proprietate:

a) când dreptului la retractare se opune un contract, se poate accepta dreptul


autorului de a retracta opera cu condiţia acoperirii prejudiciului, ceea ce va
presupune un efort financiar substanţial al autorului. în aceste condiţii, apreciem ca
fiind mai favorabilă autorului soluţia pasivităţii până la încetarea sau desfiinţarea
contractului prin care s-au cedat drepturile patrimoniale;

b) atunci când dreptului de retractare i se opune dreptul de proprietate asupra


originalului operei (artistice de regulă), din raţiuni ce ţin de stabilitatea dreptului de
proprietate şi din interpretarea textului art 10 lit e), trebuie acceptată superioritatea
acestuia şi respinsă acţiunea autorului.

Potrivit art. 77 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de retractare nu poate fi
exercitat în cazul programelor pentru calculator.

Secţiunea a 2-a. Drepturile patrimoniale de autor §1. Introducere

159. Enumerare. Dreptul de autor conferă titularului său mai multe

drepturi care decurg din dreptul exclusiv de exploatare a operei. Deşi legea
permite, în principiu, autorului să exploateze singur opera, de regulă,

intervine altcineva care va limita din punct de vedere economic beneficiile


acestuia.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996, drepturile patrimonial© care intră în conţinutul
dreptului de autor sunt:

- dreptul „de a decide dacă (...) va fi utilizată opera sa", dreptul „de a decide
(...) în ce mod şi când va fi utilizată opera sa";

- dreptul „de a consimţi la utilizarea operei de către alţii", din aceasta


rezultând sau „drepturi distincte şi exclusive ale autorului de a autoriza sau de a
interzice" (art. 13);

- dreptul de suită.
160. Trăsături. Drepturile patrimoniale de autor au caracter personal, fiind strâns
legate de persoana autorului, exclusiv, rezultând din textul art. 12 al legii române şi
sunt limitate în timp în funcţie de felul operei

§2. Dreptul de a decide dacă opera va fi utilizată

161. Noţiune. Toate cele trei categorii de drepturi menţionate se

materiaUzează în avantaje financiare rezultate din exploatarea operei

Autorul are, fin completarea dreptului moral de divulgare, şi dreptul de a

decide dacă opera va fi utilizată. El o poate crea, dar poate alege ca opera

să nu fie utilizată în vreun fel, decizând astfel să nu obţină foloase

patrimoniale.

§3. Dreptul de a decide în ce mod va fi utilizată

162. Cine şi cum utilizează opera. Autorul poate hotărî atât cine va

utiliza opera, cât şi cum va fi utilizată. Aceasta presupune că el poate

decide fie să exploateze opera singur, fie să cedeze acest drept unei alte

persoane fizice sau juridice. Este la aprecierea suverană a autorului de a

stabili cum va fi utilizată opera:

— cartea publicată poate fi adaptată pentru a fi pusă în scenă sau difuzată la


radio ori adaptată pentru a deveni scenariu de film;

— opera de artă va putea fi vândută şi va intra într-o colecţie privată ori va


rămâne în proprietatea autorului, care o va expune regulat;

— poate decide dacă melodia creată de el va deveni coloană sonoră a unui film,
a unei piese de teatru etc.

Dacă autorul decide să cedeze unui sau toate drepturile sale patrimo¬niale, în
contract vor fi precizate, sub sancţiunea nulităţii relative, moda¬litatea de utilizare,
durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor
[art. 41 alin. (1)]. tn aceste condiţii prin contract se va stabili modul de exploatare a
operei (de exemplu, difuzare TV, comercializare pe suport video magnetic şa.).
Dacă nu s-au prevăzut aceste elemente, autorul poate solicita rezilierea contractului
de cesiune în temeiul art. 41 alin. (1) din Legea privind dreptul de autor şi drepturile
conexe.

§4. Drepturi distincte şi exclusive de a autoriza sau interzice utilizarea operei

163. Modalităţi de utilizare a operei. Toate avantajele patrimoniale

directe ale autorului sunt rezultatul exploatării exclusive a operei, într-una

dintre modalităţile pentru care se cere autorizarea acestuia, potrivit

art. 13, art. 16 ale Legii nr. 8/1996: jv

1. reproducerea operei;

2. distribuirea operei;

3. importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate cu


consimţământul autorului;

4. închirierea operei;

5. împrumutul operei;

6. comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv
prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice
loc şi în orice moment ales, în mod individual de către public;

7. radiodifuziunea operei;

8. retransmiterea prin cablu a operei;

9. realizarea de opere derivate.

Autorizând oricare dintre aceste forme de exploatare a operei, autorul va putea


negocia şi drepturile băneşti ce i se cuvin.

4.1. Reproducerea

164. Regula. Prin reproducere se înţelege „realizarea, integrală sau


parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar
ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv

realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere" (art. 14).
Reproducerea poate avea loc prin fotocopiere, Înregistrare magnetică, tipărire ş.a.,
rcalizându-se, în general, în vederea obţinerii de beneficii materiale. De aceea, ca
parte a dreptului de autor, revine, în principiu» autorului dreptul de a autoriza orice
reproducere.

165. Excepţii. Există situaţii permise de lege (art. 33 şi art 34), privite ca o limitare a
dreptului de autor, în care reproducerea poate avea loc şi fără consimţământul
autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, acestea fiind:

- reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parla¬mentare sau


administrative ori pentru scopuri de utilitate publică;

- utilizarea de scurte citate dintr-o operă în scop de analiză, comen¬tariu sau


critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea
citatului; pentru a nu fi necesară autorizarea autorului, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii: citatul să fie scurt şi utilizat în vederea analizării sale, a
comentării, a criticării sau dat drept exemplu;

- utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în


emisiuni de radio sau de televiziune ori înregistrări sonore sau audiovizuale,
destinate exclusiv învăţământului ori, chiar direct, în cadrul instituţiilor publice de
învăţământ sau de ocrotire socială;

- reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în


cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice
culturale sau ştiinţifice care funcţionează fără scop lucrativ;

- reproducerea integrală a operei pentru înlocuirea operei distruse, deteriorate


sau pierdute, când există un exemplar unic în biblioteca sau arhiva respectivă;

- reproducerile specifice realizate de biblioteci accesibile publicului, de instituţii


de învăţământ sau muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate In scopul
obţinerii unui avantaj comercial economic, direct ori indirect;

- reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu


opera, imaginii unei opere de de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă
aplicată, dacă este amplasată permanent într-un loc public, în afara cazurilor în care
imaginea operei este subiectul principal

al unei astfel de reproduceri şi este utilizată în scopuri comerciale;


- reproducerea de scurte extrase din articole de presă, reportaje radio-tv
fragmente din conferinţe alocuţiuni, pledoarii şi alte asemenea opere, în vederea
informării asupra problemelor de actualitate]

- reproducerea de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor


şi a altor astfel de opere care au fost exprimate oral, în public, cu condiţia ca unicul
scop să fie informarea privind actualitatea;

- reproducerea de scurte fragmente ale operelor în cadrul informaţiilor privind


evenimentele de actualitate, numai în măsura justificată de scopul informării;

- reproducerea unor opere în cazul ilustrării în învăţământ sau pentru cercetare


ştiinţifică;

- reproducerea unei opere direct legate de un handicap, în beneficiul

persoanelor cu handicap;

- reproducerea realizata de către comercianţi în vederea testării


echipa¬mentelor destinate reproducerii;

- reproducerea unei opere pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei
familii.

166. Reproducerea pentru uz personal. Acest din urmă caz, prevăzut de art. 34 alin.
(1) din Legea nr. 8/1996, necesită câteva explicaţii, având în vedere impactul pe
care îl poate avea. în primul rând, pentru a nu fi nevoie de autorizare trebuie
îndeplinite cumulativ câteva condiţii: a) opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă
publică, b) repro¬ducerea să fie pentru uz personal sau pentru cercul normal de
prieteni, c) reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei şi d) să nu îl
prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de exploatare.

Prima condiţie, opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, se impune


pentru că altfel s-ar încălca dreptul moral de divulgare al autorului, acesta fiind
singurul îndreptăţit să o comunice sau nu.

A doua condiţie, reproducerea pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei
familii, are în vedere modul în care copia se efectuează şi care este utilizarea ei. în
primul rând, este o copie privată, care se realizează într-un mod de cele mai multe
ori neprofesionist (fotocopiere, înregistrare audio-video etc), iar în al doilea rând,
mediul în care ea va fi utilizată este unul restrâns, familial şi cercul normal al
acesteia. Sintagma din urmă, utilizată de lege, este neclară şi lasă la aprecierea
celor care aplică legea ce se înţelege prin „cerc normal al unei familii", putându-se

aprecia că este vorba de rudele îndepărtate ale membrilor acesteia1, de prietenii


cu care se întâlnesc membrii familiei sau de toate cunoştinţele acestora.
în delimitarea cercului normal al unei familii, trebuie avute în vedere şi celelalte
condiţii, printre care neprejudicierea autorului sau a titularului drepturilor de
exploatare. în acest context, credem că este mai aproape de spiritul legii ideea că
prin cercul normal al unei familii s-a dorit indicarea grupului de prieteni cărora li s-ar
putea înmâna copia operei. Dacă numărul acestora ar fi foarte mare (de exemplu,
toate cunoştinţele), condiţia menţionată ar fi flagrant încălcată.

Ultima condiţie, neprejudicierea autorului prin realizarea copiei, nu

are în vedere înlăturarea oricărei daune materiale, ci doar valoarea la care

se ridică acestea, deoarece simpla reproducere creează întotdeauna un mic

prejudiciu. Legea română nu menţionează expres un număr de repro-

duceri care poate fi realizat fără autorizarea autorului, dar acesta trebuie

apreciat având în vedere exact condiţia neprejudicierii. S-ar putea realiza

o copie pentru fiecare membru al cercului normal al familiei, iar dacă,

prin absurd, acesta ar fi format din toate cunoştinţele, prejudicierea

autorului ar fi certă. |

167. Remuneraţia compensatorie. în materia suporturilor pe care se pot realiza


înregistrări audio sau video şi pentru aparatele utilizate la repro¬ducerea acestora
(casetofon, CD-player, DVD), s-a avut în vedere interesul autorilor operelor care pot
fi reproduse pentru uz personal fără acordul acestora şi s-a prevăzut plata de către
fabricanţi şi importatori a unei remu¬neraţii compensatorii. Aceasta se negociază
între organismele de gestiune colectivă care reprezintă fiecare categorie de
beneficiari şi asociaţiile importatorilor şi fabricanţilor şi poate fi un procent din
valoarea în vamă a importului sau valoarea fără TVA a produsului pus în circulaţie
de producător. Acest procent are următoarele limite, stabilite de Legea nr. 8/1996 în
art 107 alin. (8):

- coli de hârtie pentru copiator, format A4,0,1%;

- alte suporturi 3%;

- pentru aparate 0,5%.

Excepţie de la plata remuneraţiei fac aparatele destinate chiar

producătorilor, precum şi cele introduse în ţară pentru uz personal.


Colectarea sumelor de bani datorate ca remuneraţie compensatorie se face
separat, de către un organism unic de gestiune, în cazul operelor reproduse prin
înregistrare sonoră sau audiovizuală, şi un alt organism de gestiune, pentru operele
reproduse pe hârtie. După colectarea sumelor de cele două organisme, desemnate
prin votul celorlalte organisme de gestiune, sumele se împart astfel:

- cele strânse în urma vânzării de aparate ce permit înregistrarea sonoră prin


procedeu analogic, 40% în părţi negociabile autorilor şi editorilor operelor, 30%
artiştilor interpreţi şi executanţi, 30% pro¬ducătorilor de înregistrări sonore;

- cele strânse în urma vânzării de aparate ce permit reproducerea audiovizuală


prin procedeu analogic se distribuie în mod egal autorilor, interpreţilor şi
executanţilor şi producătorilor;

- cele strânse îh urma vânzării aparatelor ce permit reproducerea digitală se


distribuie în mod egal între categoriile menţionate mai sus (aparate de reproducere
sonoră şi aparate de reproducere audiovizuală), iar, în interiorul categoriilor,
conform regulilor de mai sus.

168. Copia de siguranţă. Utilizatorul autorizat al unui program

pentru calculator poate face, fără autorizarea autorului, o copie de

siguranţă sau de arhivă, dacă acest lucru este necesar pentru utilizarea

programului.

4.2. Distribuirea

169. Definiţie. Prin distribuire legea [art. 141 alin. (1)] înţelege trans-

miterea cu titlu oneros sau gratuit către public a originalului ori a copiilor

unei opere, precum şi oferirea publică a originalului sau a unei copii. Nu

este distribuire, în sensul legii, şi nu este supus autorizării, împrumutul cu

titlu gratuit al unei opere prin biblioteca publică.

Ca mijloc de exploatare a operei, prevăzut de art. 13 lit. b) din Legea nr. 8/1996,
distribuirea are ca obiect suportul material al operelor literare, de artă, ştiinţifice şi
muzicale, având în vedere modul în care are loc distri¬buirea: vânzare, închiriere,
împrumut ş.a. Deşi, de cele mai multe ori, odată cu autorizarea reproducerii se
cedează şi drepturile de distribuire, autorizarea acesteia poate fi acordată distinct
faţă de autorizarea reproducerii.
Distribuire interpretării unei opere este supusă autorizării artistului inter-pret,
potrivit art. 98 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

170. Epuizarea dreptului. Dreptul de distribuire se epuizează la

primul transfer al dreptului de proprietate asupra originalului ori a

copiilor. Aceasta înseamnă că titularul dreptului de autor va putea

autoriza din nou sau interzice doar o altă serie de copii sau a unui alt

original.

171. Excepţii Pot fi distribuite fără autorizarea autorului:

- scurte extrase din articolele de presă şi reportaje radiofonice sau televizate,


în scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care
o astfel de utilizare este în mod expres rezervată;

- scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi a altor opere


asemănătoare, cu condiţia ca aceasta să se facă în scop de informare privind
actualitatea;

- scurte fragmente ale operelor în cadrul informaţiilor privind evenimentele de


actualitate;

- opere necesare pentru ilustrarea în învăţământ sau cercetare;

- opere în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt legate de acel


handicap şi în limita acestuia [art. 33 alin. (2)].

4.3. Importul, închirierea şi împrumutul

172. Definiţii Prin import se înţelege, în sensul Legii nr. 8/1996, introducerea pe
piaţa internă a originalului sau copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe un
suport, în vederea comercializării.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 8/1996, autorul are dreptul exclusiv de a autoriza
închirierea originalului şi a copiilor operei, indiferent de forma în care este
materializată, pentru o perioadă de timp limitată, în schimbul unui avantaj
economic direct sau indirect1.

împrumutul constă în punerea la dispoziţie a originalului sau a copiei operei unei


persoane, cu tidu gratuit, în vederea folosirii pe o perioadă determinată de timp şi
prin intermediul unei instituţii care „permite accesul publicului în acest scop".
Deşi nu necesită autorizarea prealabilă a autorului, împrumutul public dă naştere la
o remuneraţie echitabilă pentru acesta, cu excepţia urmă¬toarelor opere
împrumutate: originale şi copii din biblioteci publice,

proiectelor de structuri arhitecturale, opere de artă aplicată ş.a. [art. 144 alin. (2)].

173. Excepţii. Nu au aplicare dispoziţiile în materia închirierii şi

împrumutului din Legea nr. 8/1996 în cazul construcţiilor rezultate din

proiecte arhitecturale, originalelor sau copiilor operelor de design ori de

artă aplicată, utilizate pentru realizarea produselor de consum,

originalelor sau copiilor operelor, realizate în scopul comunicării publice

ori pentru a căror utilizare există un contract ş.a. (art. 145).

4.4. Comunicarea publică a operelor prin orice mijloace

174. Reguli. Includem în această catejPrie toate modalităţile de

comunicare, inclusiv cele care presupun transmiterea operei prin cablu,

fir, fibră optică, satelit ş.a.

Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, direct sau prin
mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se
adună uiinumăr care depăşeşte cercul normal al mem¬brilor familiei şi într-una din
următoarele modalităţi: prin reprezentare, prezentare directă, expunere publică,
proiecţie publică, radiodifuzare sau orice mijloc cu fir sau fără fir.

Drepturile conferite de dreptul de autor sunt, cel mai adesea, exploa¬tate de titular
prin cesionare. Autorul operei sau cesionarul drepturilor de exploatare are dreptul
de a autoriza transmiterea sau retransmitea inte¬grală, simultană şi nealterată a
operei, prin convenţie fixându-şi remuneraţia.

Dreptul de a autoriza sau interzice comunicare publică nu se epuizează prin niciun


act de comunicare publică.

Este supusă autorizării autorului şi prezentarea în public prin orice mijloace a unei
opere radiodifuzate sau televizate. Problema practică pe care o ridică acest text
este dacă prezenţa unui receptor TV, racordat la o reţea de transmisie prin cablu,
într-un spaţiu deschis publicului, de genul piaţă, restaurant, bar, presupune un
acord prealabil al titularului drepturilor de exploatare a programelor respective.
Răspunsul la această problemă trebuie să ţină cont, ca şi în cazul retransmisiei în
camerele de hotel, de sensul sintagmei „loc public" şi de programele vizionate.
Având în vedere că legea nu explică ce înţelege prin „loc public", se

apelează la sensul general, care este acela de spaţiu deschis publicului, chiar dacă
este proprietate privată. în consecinţă, soluţia este obţinerea autorizării titularului
drepturilor de exploatare (în speţă, societatea de retransmitere prin cablu).

175. Excepţii. Sunt exceptate de ia autorizare comunicarea către

public prin mijloace audiovizuale a unor scurte extrase din articolele de

presă şi reportaje radiofonice sau televizate, a unor scurte fragmente ale

conferinţelor, alocuţiunilor ş.a., în scopul informării asupra problemelor

de actualitate [art 33 alin. (2)].

4.5. Radiodifuzarea şi retransmiterea prin cablu

176. Radiodifuzarea. Definiţia legală consideră că radiodifuzarea poate constă fie


în emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune sau de televiziune
prin orice mijloc fără fir, fie trans¬miterea operei sau a reprezentării digitale a
acesteia prin cablu, fibră optică sau alt procedeu similar, în vederea recepţionării de
către public.

177. Retransmiterea prin cablu. Preluarea operelor transmise prin fir, cablu sau
fibră optică şi retransmiterea integrală şi nealterată în vederea recepţionării de
către public este supusă autorizării de către titularul dreptului de autor, potrivit art.
13 lit. h) din Legea nr. 8/1996.

Excepţiile permise în cazul dreptului de a autoriza reproducerea unei opere pot


avea incidenţă atât în cazul radiodifuzării, cât şi în cazul retransmiterii, deoarece în
operele comunicate în acest fel pot apărea astfel de reproduceri.

4.6. Realizarea de opere derivate

178. Noţiune. Astfel cum textul de lege precizează, realizarea undi opere derivate
poate consta în traducerea, publicarea în culegeri, adap¬tarea, punerea în scenă
sau orice altă modalitate de transformare a unei opere preexistente.

179. Excepţie. Având în vedere că realizarea de opere derivate presu¬pune


utilizarea unora preexistente, au aplicare excepţiile privind autorizarea autorului de
la art. 33 alin. (1) şi (2) cu privire la: realizarea unei opere derivate în cadrul
activităţilor de învăţământ şi în beneficiul persoanelor cu handicap.
§5. Dreptul de suită

180. Definiţie. Dreptul de suită este dreptul patrimonial conferit autorilor de a


obţine o parte din creşterea valorii operei (preţul la care se vinde), ulterior primei
sale vânzări. Acest drept a fost reglementat la nivel de principiu de Convenţia de la
Berna, care a lăsat legislaţiilor posibi¬litatea de a a-1 admite sau nu: autorul sau,
după moartea sa, persoanele sau instituţiile cărora legislaţiile le conferă calitatea,
„beneficiază de dreptul inalienabil de a fi interesat în operaţiunile de vânzare având
ca obiect opera sa, după prima cesiune făcută de acesta". Caracterul inalienabil al
dreptului de suită este reglementat şi de legea română [art. 21 alin. (7)]. *|
f%

181. Obiect. Având în vedere independenţa de reglementare lăsată ţărilor membre


ale Uniunii, legislaţia română a restrâns dreptul de suită de la „operele originale şi
manuscrisele originale ale scriitorilor şi compozitorilor" doar la operele originale de
artă plastică, grafică sau fotografice.

182. Raţiunea existenţei dreptului de suită. Printre argumentele care au fost aduse
în favoarea existenţei dreptului de suită se află:

- este un lucru recunoscut că valoarea unei opere artistice şi a autorului creşte


odată cu trecerea timpului; dacă, iniţial, din dorinţa de afirmare, autorul îşi vinde
opere la un preţ redus, odată cu recunoaşterea valorii sale, acesta va creşte şi este
inechitabil ca de aceasta să beneficieze doar nişte proprietari ai suportului material;

- între autor şi operă există o relaţie indisolubilă relevată şi de drepturile


morale de retractare şi la integritatea operei.

183. Conţinutul dreptului de suită. Potrivit art 21 din Legea

nr. 8/19961, în conţinutul dreptului de suită intră: a) dreptul de a încasa o

cotă din preţul de vânzare în cazul fiecărei revânzări a originalului unei

opere de artă plastică, grafică sau fotografică prin intermediul unui salon,

galerie de artă sau de orice comerciant de opere de artă şi b) dreptul de a

fi informat asupra locului unde se află opera sa. Coroborând articolul

menţionat cu art. 7 lit. g), se presupune că prin opere de artă plastică

legiuitorul a avut în vedere: sculpturile, picturile, gravurile, operele de

artă monumentală, grafică, litografie, scenografie, tapiserie, ceramică,

plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele de artă aplicată.


Cota ce revine autorului operei variază între: 5% (pentru sume între 300-3.000
euro) şi coboară invers proporţional până la 0,25% (pentru sume peste 500.000
euro) din preţul vânzării1, fără a putea depăşi 12.500 euro sau echivalentul în lei al
acestei sume. Modalitatea de plată a acestor sume este următoarea:

a) vânzătorul reţine din preţul de vânzare cota ce se cuvine autorului şi îi


plăteşte acestuia fără adăugarea altor taxe;

b) vânzătorul are obligaţia de a comunica autorului, în 2 luni de la vânzare,


toate informaţiile referitoare la aceasta.

Titularul dreptului de suită poate solicita vânzătorului, cumpărătorului sau


intermediarului, timp de 3 ani de la data revânzării, informaţii cu

privire perfectarea acesteia în vederea colectării sumelor cuvemte. In opinia


noastră, aceasta face ca, după expirarea termenului, titularul dreptului de suită să
fie în imposibilitate de a primi cota ce i se cuvine.

Secţiunea a 3-a. Afectarea drepturilor morale şi patrimoniale de utilizare a reţelelor


peer-to-peer

184. Efectele evoluţiei tehnologice. Epoca istorică pe care o parcurge societatea


umană este marcată, printre altele, de două fenomene: globa-lizarea şi Internetul.
Este o afirmaţie banală pentru mulţi, dar relaţia dintre cele două fenomene a fost
subliniată excelent de academicianul Mihai Drăgănescu, care arăta că „societatea
informaţională este societatea care se bazează pe Internet; (...) globalizarea este un
fenomen specific socie¬tăţii informaţionale (...) întrucât societatea informaţională
se dovedeşte a fi un proces care nu mai poate fi oprit, globalizarea este şi ea un
proces inevitabil."2

Graniţele materiale nu au putut niciodată împiedica circulaţia crea¬ţiilor


intelectuale, iar evoluţia tehnologică a contribuit din plin la aceasta. Progresul
ştiinţific în domeniul electronic a fost unul exploziv în ultimul deceniu, dezvoltând
metode noi de stocare în format electronic, miniatu¬rizând atât computerele
personale cât şi alte aparate de reproducere a unor opere multi-media (CD-playere,
telefoane ş.a.). Pentru mulţi ar fi fost greu de imaginat încorporarea într-un singur
aparat a unor tehnologii ce

permit apelarea telefonică, fotografierea, stocarea unor fişiere cu conţinut media,


reproducerea audio şi video a acestora şi accesarea Internetului cu toate avantajele
ce decurg din aceasta.
Primul care a avut de suferit de pe urma acestei spectaculoase dez¬voltări a fost
dreptul de autor asupra operelor audio-vizuale, el trebuind să facă faţă provocărilor
tehnologice. Reacţia imediată a venit din zona industriei cinematografice şi
muzicale - care s-a văzut brusc afectată prin scăderea vânzărilor -, scădere ce a
avut drept cauză stocarea operelor audiovizuale în formate ce permit schimbul
rapid între utilizatori prin intermediul Internetului, tehnologiei bluetooth, a DVD-
urilor sau memory stick-urilor (flash memory card) etc. Toate aceste tehnici rapide
de distribuire a operelor audiovizuale au fost utilizate de cele mai multe ori
încălcând dreptul de autor asupra operelor respective.

Dintre toate aceste metode, cele care au avut cel mai mare succes în rândul
utilizatorilor, au fost reţelele peer-to-peer (P2P), create pe suportul Internetului.
Ceea ce uzual e denumit P2P este metodă care permite, prin intermediul
Internetului, schimbul de fişiere între persoanele care intră în reţea. Având în
vedere numărul uriaş de utilizatori ai Internetului, se poate imagina uşor numărul de
utilizatori ai P2P. El a devenit interesant în momentul în care numărul de opere,
protejate prin drept de autor, descărcate fără nicio remuneraţie, au afectat titularii
de drepturi.

185. Noţiunea de Peer-to-peer. Peer-to-peer presupune în forma sa clasică crearea


unei reţele de computere care exploatează conectivitatea oferită de Internet în
vederea utilizării în comun a resurselor informa¬ţionale ale membrilor reţelei1.
Utilizând reţeaua creată între ei, mai mulţi utilizatori ai Internetului pot permite
accesul direct în computerul personal şi descărcarea unor fişiere de către membrii
reţelei, într-un sistem pereche numită peer-to-peer sau point to poim2. Operaţiunea
presupune reproducerea în calculatorul propriu a unui fişier, aflat în calculatorul
altui internaut (download).3

Acest schimb informaţional are deja o denumire care s-a impus inclusiv în limba
română: sharing (to share - a împărţi). Până aici nimic ilegal: membrii reţelei îşi
distribuie unii altora fişiere ce conţin, de regulă,

fotografii, muzică sau filme; probleme juridice apar când aceste opere audiovizuale
sunt protejate prin drept de autor.

Datorită succesului de care s-a bucurat P2P, în rândul utilizatorilor au fost puse la
dispoziţia acestora protocoale şi site-uri care caută prin intermediul unor noduri de
reţea informaţia, făcând legătura în pereche pentru a se realiza download-area. Au
apărut în acest mod reţele precum Napster sau IRC care îmbină cele două metode
în funcţie de serviciul oferit.

Unul dintre cele mai populare sisteme P2P utilizat în România este DC++ un
program care permite conectarea directă a utilizatorilor în vederea sharing-ului.
Pentru a dawnload-a din calculatorul în care a fost găsit fişierul, DC++ obligă pe cel
care face descărcarea, să permită la rându-i descărcarea din PC-ul propriu a unor
fişiere.
Un alt protocol, BitTorrent are o metodă diferită de cea de mai sus de distribuire a
datelor: în fişierele puse la dispoziţie pentru descărcare nu se găseşte întreg
pachetul informaţional (film, muzică), ci doar părţi din acesta; programul caută şi
aduce din toate computerele aflate în reţea porţiuni din fişierul pe care îl
reconstituie prin download-are.

Pentru deţinătorii de drepturi de autor, consecinţele au fost în primă fază dramatice,


vânzările de opere audiovizuale autorizate scăzând. A fost mai ieftin şi mai comod
pentru un internaut să download-eze prin mecanismul prezentat muzica sau filmele
dorite, chiar dacă ele erau deţinute în calculatorul „sursă" în mod ilegal. Statisticile
arată că nivelul pirateriei muzicale1 a fost şi rămâne foarte ridicat, având în vedere
şi cifrele referitoare la utilizatorii de P2P:

- 3,6 milioane de cântece sunt descărcate ilegal în fiecare lună numai în


Statele Unite2;

- industria muzicală estimează că din 2001 sunt înregistrate mai multe CD-uri
cu muzică piratată decât CD-urile vândute3;

- industria muzicii a pierdut în Franţa 30% din cifrele sale de afaceri în 20044; i
raportul Federaţiei Internaţionale a Industriei Fonografice pe anul 2005 arăta că au
fost descărcate 240 milioane de fişiere;

-în anul 2005, 31% din utilizatorii francezi de Internet utilizau P2P1. între toate
aceste statistici alarmiste există şi cifre optimiste oferite de Federaţia Internaţională
a Industriei Fonografice (IFPI), al cărei Raport pe anul 2007z arată că în Franţa,
Germania, Marea Britanie, Spania, Italia şi Suedia procentul de utilizatori de Internet
care descarcă în mod regulat şi neautorizat muzică a scăzut de la 18% în 2002 la 14
% în 2006.

186. Probleme juridice ridicate de P2P. Problema juridică majoră ridicată de acest
mecanism de schimb informaţional este descărcarea unor materiale protejate prin
drept de autor. întrebarea pe care şi-o pune orice utilizator de Internet este dacă
download-înd prin intermediul unui protocol, precum cele menţionate, face ceva
ilegal. Se realizează practic o reproducere, modalitate de exploatare a unei opere,
permisă doar cu auto¬rizarea titularului de drepturi. Răspunsul este unul nuanţat şi
de multe ori controversat în funcţie de poziţia pe care se află cel care îl dă.

Prin reproducere, Legea română a dreptului de autor înţelege „realiza¬rea integrală


sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect,
temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea
oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere"3. Reproducerea se poate
realiza prin fotocopiere, download-are, înregistrare magnetică, având, în general,
drept scop obţinerea de avantaje materiale.
Regula impusă de art. 13 din Legea nr. 8/1996 este că autorul sau titularul de
drepturi patrimoniale este singurul care autorizează repro¬ducerea. Există însă
situaţii permise de lege (art. 33 şi art. 34), privite ca o limitare a dreptului de autor,
în care reproducerea poate avea loc şi fără consimţământul autorului şi fără plata
vreunei remuneraţii, printre ele

fiind reproducerea unei opere pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei
familii. O astfel de reproducere este exceptată de la autorizarea prealabilă a
titularului de drepturi dacă sunt îndeplinite câteva

condiţii.

Prima condiţie - ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa pu¬

blică - se impune, pentru că altfel s-ar încălca dreptul moral de divulgare al


autorului, acesta fiind singurul îndreptăţit să o comunice sau nu.

A doua condiţie - reproducerea să fie pentru uz personal sau pentru cercul normal al
unei familii - are în vedere modul în care copia se efectuează şi care este utilizarea
ei. în primul rând, este o copie privată, care se realizează într-un mod de cele mai
multe ori neprofesionist (download-are, înregistrare audio-video etc.), iar în al doilea
rând, mediul în care ea va fi utilizată este unul restrâns, familial.

Având în vedere aceste condiţii, trebuie dat şi răspunsul la întrebarea dacă


descărcarea unui fişier utilizând unul dintre protocoalele create pe mecanismul P2P
vine în contradicţie cu dreptul exclusiv al autorului de a autoriza reproducerea
operei. Planurile pe care poate fi formulat respec¬tivul răspuns sunt următoarele :
legalitatea protocolului care utilizează P2P, utilizatorii şi acţiunile lor (cei care pun la
dispoziţie, respectiv download-ează o operă protejată), şi nu în ultimul rând,
administratorul hub-ului.

în primul rând, tehnologia peer-to-peer este considerată aproape unanim ca una


neutră, nefiind nici licită, nici ilicită, eventual utilizarea ei putând avea un caracter
ilegal4. Metoda şi programele P2P nu pot fi condamnate doar pentru că ar avea un
potenţial de utilizare ilicită, mai ales că prin intermediul lor se realizează importante
schimburi culturale şi tehnice.

Când vorbim însă de persoanele care pun la dispoziţie sau descarcă opere protejate
prin drept de autor, problema devine delicată. Avem în legea dreptului de autor
două texte care au aplicare atunci când o operă protejată este pusă la dispoziţie în
vederea descărcării. în primul rând, cel care realizează reproducerea (stocarea în
calculator) încalcă dreptul patrimonial consacrat de art. 13 din Legea nr. 8/1996, iar
în al doilea

aud, cel care pune opera la dispoziţie intră sub incidenţa art. 1398 al

celeiaşi legi1. Concluzia este clară, acela care pune la dispoziţie o operă
protejată, în vedere accesării, intră sub incidenţa textului de mai sus, iar cei care
realizează download-area, încălcând dreptul patrimonial de a autoriza reproducerea,
intră sub incidenţa art. 140 din Legea nr. 8/19962.

Un al treilea plan pe care se pune problema încălcării dreptului de autor este acela
al administratorilor de hub-uri. Aceştia nu fac decât să pună la dispoziţie
utilizatorilor de Internet a unor servere care contribuie la găsirea fişierelor dorite şi
să stabilească contactul celor ce doresc download-area. Hub-urile nu stochează
fişiere şi nu intră sub incidenţa art. 1398 din Legea nr. 8/1996. Din aceste motive,
apreciem că ei nu încalcă dreptul de autor atunci când prin mecanismul P2P are loc
o reproducere a unei opere protejate. Cu toate acestea, sunt mai multe exemple în
jurisprudenţa când titularii de drepturi au chemat în judecată realizatorii de soft-uri
sau administratorii de hub-uri, susţinând că are loc o încălcare indirectă a dreptului
de autor prin punerea la dispoziţia utili¬zatorilor de Internet a unor mijloace care
înlesnesc reproducerea ilegală de opere.

Astfel de cazuri au început cu speţa MP3.com, un site american care oferea spice-
shifting, adică posibilitatea utilizatorului site-ului de a-şi accesa colecţia de melodii
doar prin accesarea site-ului. Site-ul respectiv a funcţionat ca o bază de date, care
conţinea toate discurile comercializate transformate în fon^mmp3. Cel care accesa
site-ul, era chestionat dacă a achiziţionat legitim discul muzical şi dacă răspunsul
era pozitiv avea acces la fişierul dorit, şi mai mult, îl putea descărca. Invocarea fair
use nu a putut fi susţinută, astfel că s-a considerat că site-ul respectiv punea la
dispoziţia celor care îl accesau opere protejate. Nu este un caz clasic de P2P, dar
este începutul „războiului" dintre titularii de drepturi asupra operelor audiovizuale şi
utilizatorii spaţiului virtual.

Cazul Napster a fost primul care a adus în discuţie relaţia P2P-drept de autor.
Napster este o reţea care, utilizând metoda P2P, oferă un motor de căutare a
fişierelor dorite, permiţând şi descărcarea lor în calculator. Deşi niciun fişier nu se
afla stocat în server-ele Napster, RIAA (Recording Industry Association of America)
1-a chemat în judecată pentru contributory infrigement, adică participarea la
încălcarea dreptului de autor. în ciuda invocării fair use, deoarece reţeaua permitea
realizarea unor reproduceri destinate utilizării personale, Curtea de Apel din San
Francisco a decis că Napster este complice la infracţiunile comise de cei care, prin
descărcare, realizau reproduceri ilegale. De remarcat că RIAA a început din 2003 să
depună şi în România plângeri împotriva unor persoane fizice sub acuzaţia de
distribuire ilegală a peste 1000 de fişiere muzicale, prin intermediul reţelelor Kazaa,
Imesh şi Grokster .

Kazaa este un alt sistem de schimb gratuit al fişierelor, fiind unul dintre cele mai
utilizate programe la un moment dat, având în 2001 peste 70 de milioane de
utilizatori2. Societăţile care l-au administrat au avut de făcut faţă unor procese de
durată, în ţări diferite, cu soluţii diferite: a) instanţele olandeze au admis că nu
poate fi condamnată o societate pentru o eventuală utilizare frauduloasă a
programelor administrate de aceasta; b) instanţele australiene au admis acuzaţia
de contrafacere, obligând titulara licenţei Kazaa să introducă filtre împotriva
piratării şi să plătească daune reclamanţilor, daune ce au ajuns la aproape 100
milioane de dolari şi urmau să fie achitate până în iulie 2007.

Alte cazuri importante au avut în prim plan reţele precum Imesh, cate a acceptat să
plătească 4,1 milioane de dolari pentru a se renunţa la acuzaţia de încălcare a
dreptului de autor, sau Grokster3 care a avut parte de soluţii controversate în
instanţele din S.U.A. Astfel, Curtea Distric¬tuală din California a admis în 2003 că
administratorii soft-urilor bazate pe P2P nu pot controla transferul de date şi nu pot,
în consecinţă, fi făcuţi responsabili. Ulterior însă, Curtea Supremă a S.U.A. a decis că
punerea la dispoziţia utilizatorilor de Internet a unor astfel de metode de descărcare
reprezintă o incitare la încălcarea dreptului de autor4.

187. Concluzii. Metoda de transfer a datelor peeMo-peer nu poate fi

calificată ca fiind ilegală. Ceea ce a şocat industria audiovizualului a fost

amploarea fenomenului şi pierderile financiare. Pentru limitarea acestora,

au fost utilizate soluţii tehnice, juridice şi economice1. Soluţia tehnică cea

mai utilizată a fost digital rights management (DRM), care împiedică

printr-un algoritm criptat utilizarea operelor protejate prin drept de autor.

După cum s-a arătat, au existat şi există acţiuni în instanţă promovate de titularii de
drepturi, acţiuni întemeiate pe exclusivitatea conferită de lege titularilor de drepturi
pentru autorizarea reproducerii operei. Cea mai utilă soluţie de limitare a
descărcărilor ilegale de fişiere a fost, în opinia noastră, una economică: crearea
unor site-uri de unde se poate descărca în mod legal şi la preţuri rezonabile fişiere
cu opere audiovizuale. Acesta credem că este unul dintre motivele pentru care, în
materie de muzică, fenomenul este în scădere. Reacţia la toate aceste măsuri nu s-
a lăsat aşteptată, poziţia Free Software Foundation2 fiind aceea că dreptul de autor
nu trebuie să devină un instrument de limitare a unor drepturi fundamentale,
lansând ironic, pe lângă conceptul de copyleft şi pe acela de „digital restrictions
management".

Secţiunea a 4-a. Durata protecţiei drepturilor de autor în raport de căsătorie şi


transmisiunea succesorală

§1. Armonizarea legislativă


188. Privire istorică. Odată cu apariţia primelor reglementări, la începutul

secolului al XVDI-lea, durata protecţiei acordate drepturilor de autori a fost diferită.


De exemplu, potrivit The Statute Of Arme (1710), drepturile asupra operelor literare
erau acordate pe o perioadă de 14 ani, ulterior mărită la 42 de

ani3, iar în alte ţări, pe o durată cuprinsă între 10-14 ani.

Prin Convenţia de la Berna, s-a stabilit că durata maximă pentru drepturile


patrimoniale este durata vieţii autorului, iar după decesul acestuia, încă 50 de ani
pentru moştenitori, dar permite ţărilor Uniunii să acorde o protecţie superioară.

Aderând efectiv la Convenţia de la Berna la 1 martie 1989, legislaţia SUA era deja
conformă prevederilor acesteia, astfel că, în principiu, durata protecţiei drepturilor
patrimoniale este aceeaşi: durata vieţii autorului şi 70 de ani pentru moştenitori,
după decesul acestuia.

Legea pentru extinderea duratei protecţiei copyright-ului („Legea Sonny Bono")


prelungeşte durata protecţiei după decesul autorului cu încă 20 de ani. în aceste
condiţii, situaţia este următoarea:

- pentru opere create după 1 ianuarie 1978, durata dreptului de auto este pe
toată durata vieţii autorului şi 70 de ani după deces;

- pentru opere create înainte de 1 ianuarie 1978, dar nepublicate sau


neînregistrate, durata este aceeaşi (toată viaţa plus 70 de ani), dar în niciun caz
dreptul de autor nu expiră mai devreme de 31 decembrie 2002. Dacă opera este
totuşi publicată înainte de 31 decembrie 2002, durata protecţiei este cel mult 31
decembrie 20472.

189. Armonizare. Pentru a susţine armonizarea legislativă, Consiliul

Comunităţilor Europene emitea, în 1993, Directiva nr. 93/98 (,JDuration

Directive"), care reafirma acceptarea principiilor prevăzute de Convenţia

de la Berna, dar creştea durata protecţiei operelor după decesul autorului

la 70 de ani.

Legea română în domeniu, din 1996, a fost influenţată de reglemen¬tările


comunitare şi a adoptat un termen mai mare decât cel prevăzut de Convenţia de la
Berna pentru protecţia operei după decesul autorului, şi anume 70 de ani.
§2. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor

190. Operele publicate de autor în timpul vieţii sub numele său.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 8/1996, drepturile patrimoniale de autor

(prevăzute la art. 13 şi 21) durează tot timpul vieţii autorului şi, după

Imoartea sa, sunt transmise prin moştenire încă 70 de ani, indiferent de data la
care opera a fost adusă la cunoştinţă. Aceasta înseamnă că mo¬mentul de la care
curge termenul de 70 de ani este numai data decesului.

în lipsa moştenitorilor, exercitarea drepturilor patrimoniale revine: organismului de


gestiune colectivă mandatat de autor sau, dacă nu a dat un astfel de mandat,
organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul
respectiv de creaţie.

Una dintre problemele de redactare, ridicată de specialişti,1 a fost

Ilegată de art. 149 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, inclus în capitolul „Aplicarea legii.
Dispoziţii finale şi tranzitorii". Acesta prevedea:„Durata drepturilor de exploatare
asupra operelor create de autorii decedaţi înainte de intrarea în vigoare a prezentei
legi şi pentru care au expirat termenele de protecţie se prelungeşte până la
termenul de protecţie prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai
de la intrarea în vigoare a prezentei legi." La prima vedere, intenţia legiuitorului
părea să fi fost aceea ca pentru toate operele pentru care a expirat perioada de
protecţie, să curgă un nou termen. Dar textul vorbeşte de „prelungire" şi de aici o
contradicţie care a născut multe dezbateri: este un nou termen de protecţie sau se
prelungeşte unul „expirat"? Răspunsul a venit odată cu Legea nr. 285 din 23 iunie
2004, care în art. I modifică art. 149 alin. (3) având următoarea formă: „Durata
drep¬turilor patrimoniale asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a
prezentei legi şi pentru care nu au expirat termenele de protecţie calculate conform
procedurilor legislaţiei anterioare, se prelungeşte până la termenul de protecţie
prevăzut în prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în
vigoare a prezentei legi." Iată că dilema celor care s-au întrebat timp de 8 ani care e
sensul textului analizat s-a rezolvat: lipsea din forma iniţială negaţia. Forma actuală
este logică, prelungindu-se termenele de protecţie care nu erau expirate la data
intrării în vigoare a legii.

191. Operele publicate sub pseudonim sau fără indicarea auto¬rului. Drepturile
patrimoniale sunt protejate atunci când opera a fost adusă la cunoştinţă publică sub
pseudonim sau fără indicarea autorului, timp de 70 de ani de la data aducerii la
cunoştinţă publică.
Dacă se dezvăluie identitatea autorului sau pseudonimul nu poate crea confuzie,
înainte de expirarea termenului de 70 de ani, opera va fi protejată toată durata
vieţii autorului şi 70 de ani din momentul decesului, pentru moştenitorii acestuia. O
dezvăluire a numelui, ulterior termenului de 70 de ani, este lipsită de eficienţă,
opera nemaifîind protejată.

192. Operele realizate în colaborare şi operele colective. Drepturile

patrimoniale ale autorilor operelor realizate în colaborare sunt protejate

astfel:

- toată durata vieţii autorilor;

- 70 de ani în favoarea moştenitorilor, de la data decesului ultimului coautor.

Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de la


data aducerii operelor la cunoştinţă publică. Dacă timp de 70 de ani de la creare,
opera nu este comunicată publicului, protecţia drepturilor patrimoniale încetează la
expirarea acestei perioade.

193. Programe pentru calculator. Durata protecţiei în cazul programelor pentru


calculator este toată viaţa autorului1, iar după decesul acestuia, se transmit prin
succesiune pe o perioadă de 70 de ani.

194. Drepturile echivalente. Prin drepturi echivalente dreptului de autor se au în


vedere aceleaşi drepturi patrimoniale rezultate din exploa¬tarea creaţiei
intelectuale, recunoscute acelei persoane care, după încetarea protecţiei dreptului
de autor, dezvăluie în mod legal şi pentru prima oară o operă nepublicată înainte.
De exemplu, moştenitorul care publică opera creată de autorul defunct în interiorul
perioadei de protecţie (70 de la deces) nu o face în mod legal, având în vedere că a
încălcat dreptul moral la divulgarea operei. în consecinţă, el nu va beneficia de
drepturile echivalente dreptului de autor.

Raţiunea drepturilor echivalente este de a încuraja publicarea unor opere care nu


au ajuns la cunoştinţa publicului nici în timpul vieţii autorului şi nici după decesul
acestuia, în perioada de protecţie oferită moştenitorilor.

Durata de protecţie a drepturilor echivalente este de 25 de ani din momentul în


care opera publică a fost adusă prima oară şi în mod legal la cunoştinţa publică.

195. Calculul termenelor. Termenele de protecţie a dreptului de autor racep să


curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor morţii auto¬rului sau aducerii
operei la cunoştinţă publică. Deşi legea nu specifică, apreciem că aceeaşi regulă de
calcul trebuie aplicată şi în cazul operelor colective neaduse la cunoştinţă publică
timp 70 de ani şi protejate 70 de ani de la creare1. Aceasta înseamnă că termenul
începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor creării.
196. Efectele expirării protecţiei operei. Odată cu expirarea perioadei de protecţie,
opera poate fi utilizată în mod liber, fără restricţiile impuse de dreptul de autor, ea
intrând în domeniul public. Acesta este reprezentat de totalitatea operelor care,
nefiind protejate prin drept de autor, dintr-un motiv sau altul, pot fi utilizate şi
exploatate fără autori¬zarea autorului.

197. Opere în domeniul public. Pe lângă operele a căror durată de protecţie a


expirat, mai sunt în domeniul public: operele care, potrivit legii (art 9), nu
beneficiază de protecţie prin drept de autor, cele care nu îndeplinesc condiţiile
pentru protecţie , operele pentru care autorii le lasă în mod expres (prin renunţare
la protecţie, de exemplu) să intre în domeniul public.

§3. Efectele patrimoniale ale căsătoriei asupra dreptului de autor

198. Regulă. Drepturile patrimoniale au caracter exclusiv, dar, având

în vedere regimul comunităţii de bunuri, exercitarea lor produce efecte

faţă de patrimoniul comun al soţilor. Astfel, soţul, autor al unei opere, va

exercita singur şi exclusiv drepturile patrimoniale de autor, dar fructele

produse de aceasta vor avea regimul stabilit de Codul familiei.

199. Bunuri proprii. în mod cert sunt proprii, potrivit art. 31 lit. d)

Cfam., bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscri-

sele ştiinţifice, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii,

precum şi alte asemenea bunuri, care sunt rezultatul activităţii creatoare


excepţionale a unuia din soţi.

Regimul premiilor şi recompenselor este unul diferit de cel al retribuţiilor revenite


autorului care, potrivit doctrinei şi practicii, au acelaşi regim juridic ca al salariilor,
intrând în comunitatea de bunuri.

Dacă drepturile patrimoniale de autor sunt dobândite prin moştenire legală, ele
intră în categoria bunurilor proprii ale soţului potrivit art. 31 lit b) C.fam., iar dacă le-
a dobândit prin legat, ele sunt proprii în măsura în care testatorul nu a dispus să fie
comune.

200. Distincţie. în a analiza regimul fructelor produse de creaţia

intelectuală, trebuie făcută distincţia între sumele provenite din autori-


zarea exploatării operei şi cele provenite din înstrăinarea originalului

operei de artă plastică.

După cum s-a arătat, schiţele şi proiectele artistice sunt, potrivit art. 31 lit d) bunuri
proprii, astfel că, indiferent de momentul la care autorul le-a realizat (înainte sau în
timpul căsătoriei), ele sunt bunuri proprii. In ipoteza în care autorul înstrăinează
originalul operei de artă plastică, au aplicare dispoziţiile art. 31 lit. f) C.fam., potrivit
cărora, valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a
trecut această valoare este bun propriu. într-adevăr, ne aflăm în situaţia subrogării
reale şi devin proprii: preţul vânzării unui bun propriu, bunul dobândit în schimbul
unui bun propriu ş.a.

201. Veniturile realizate din autorizarea exploatării operelor. Opinia

cu cei mai mulţi adepţi2 este aceea că sumele realizate din autorizarea

exploatării operei au regimul juridic al salariului, deci sunt guvernate de

prezumţia de comunitate.

De lege ferenda, s-a propus ca remuneraţia pentru opere de creaţie intelectuală să


fie considerată bun propriu al soţului care a realizat opera, având în vedere că o
astfel de activitate are caracter excepţional şi este legată de calităţile celui care o
desfăşoară3.

In încercarea de a rezolva problema foloaselor rezultate din autori¬zarea exploatării


operei, s-a spus4 că soarta acestora depinde de momentul

realizării operei: înainte sau în timpul căsătoriei. în condiţiile în care opera este
realizată în timpul căsătoriei, toate foloasele patrimoniale rezultate din exercitarea
dreptului de autor sunt bunuri comune.

202. Concluzie. în concluzie, soluţia aplicată în practică este aceea de a considera


remuneraţia autorului ca având soarta salariului, deci bun

comun .

Dacă fructele produse de creaţia intelectuală în timpul căsătoriei sunt bunuri


comune şi în caz de desfacere a căsătoriei intră în masa partajabilă, dreptul de
autor, atât în privinţa laturii morale, cât şi a celei patrimoniale, nu intră în masa
partajabilă. Dacă s-ar întâmpla altfel, caracterul strict personal al dreptului de autor
nu ar mai produce efecte, de aceea, după desfacerea căsătoriei, singurul care poate
exercita dreptul de autor este numai soţul autor

Secţiunea a 5-a. Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor


§1. Reguli generale I

203. Calitatea de cedent Potrivit art. 39 pct. 1 din Legea nr. 8/1996, poate avea
calitatea de cedent al drepturilor patrimoniale autorul sau titu¬larul dreptului de
autor. Aşa cum s-a arătat anterior, pot fi titulari ai unor drepturi patrimoniale care
intră în conţinutul dreptului de autor succesorii legali sau testamentari ai autorului,
cesionarii legali2 şi convenţionali ai dreptului de autor, organismele de gestiune a
drepturilor de autor, persoana care face publică opera adusă la cunoştinţă publică
în formă anonimă sau sub pseudonim.

în ipoteza cesiunii convenţionale, cesionarul poate fi, la rându-i, cedent numai dacă
cesiunea a fost una exclusivă, în caz contrar (cesiune neexclusivă), fiind nevoie de
acordul expres al cedentului.

204. Forma contractului de cesiune. Legea română cere, pentru dove-

direa existenţei şi conţinutului contractului de cesiune a drepturilor

patrimoniale, forma scrisă .

Având în vedere prezumţia de cesiune a drepturilor patrimoniale în cazul


programelor pentru calculator, s-a susţinut2 că, în acest caz, autorul poate dovedi
existenţa contractului cu orice mijloc de probă, motivat de faptul că forma scrisă a
contractului a fost instituită pentru a proteja autorii. Susţinem această idee luând în
considerare şi formularea textului („în lipsă de convenţie contrară"), care nu cere o
convenţie scrisă care să dovedească inexistenţa cesiunii. Pe lângă această excepţie,
legea mai permite dovedirea cesiunii cu orice mijloc de probă şi în cazul contractului
care are ca obiect opere utilizate în presă.

205. Conţinutul contractului de cesiune. Contractul de cesiune

trebuie să conţină, sub ameninţarea rezilierii:

- drepturile patrimoniale transmise (dreptul de a decide în ce mod va fi


exploatată opera, de a autoriza exploatarea operei ş.a.);

- modalităţile de utilizare;

- durata cesiunii;

- întinderea cesiunii;

- remuneraţia titularului dreptului de autor.

Articolul 41 din Legea nr. 8/1996 vorbeşte în termeni neclari despre rezilierea
contractului de cesiune: „Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să
prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare dintre
acestea, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi
remuneraţia titularului dreptului de autor. Absenţa oricăreia dintre aceste prevederi
dă dreptul părţii interesate de a cere rezilierea contractului."

Termenul de reziliere a primit accepţiuni diverse, unele mai largi, altele restrânse3,
în esenţă ea fiind o sancţiune ce atrage desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu
executare succesivă atunci când o parte nu îşi

execută culpabil obligaţiile. De altfel, fundamentul rezilierii are trei dimensiuni:


ideea de cauză, forţa obligatorie şi ideea de culpă1.

în textul art. 41 din Legea nr. 8/1996 sunt prevăzute elementele pe care trebuie să
le conţină contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale, absenţa oricărui element
putând atrage rezilierea. Dacă avem în vedere sensul general acceptat, de
sancţiune pentru neexecutare, termenul de reziliere este utilizat într-un mod
nefericit. Ca o precizare de drept comparat, trebuie spus că legea franceză nu
conţine o prevedere referitoare la elementele ce intră în conţinutul contractului de
cesiune şi sancţiunea absenţei unuia dintre elemente. De regulă, absenţa unui
element prevăzut obligatoriu de lege atrage nulitatea contractului şi nu rezilierea.

Ca argument al ultimei susţineri, vine textul art. 51 din Legea nr, 8/1996 care
prevede la alin. (2): „Absenţa oricăreia dintre clauzele prevăzute la lit. a), b) şi d) dă
dreptul părţii interesate de a cere anularea contractului".

206. întinderea cesiunii. Cu privire la întinderea cesiunii, legea

reglementează două feluri de cesiuni: exclusivă şi neexclusivă. în cazul

primei, titularul dreptului de autor nu poate utiliza opera pe durata şi

teritoriul convenit şi nici nu poate să mai transmită dreptul respectiv altor

persoane. Dacă prin contract are loc o cesiune neexclusivă, cedentul

poate utiliza opera şi chiar transmite drepturi altor persoane.

Este nul absolut contractul prin care sunt transmise drepturile patrimo¬niale cu
privire la totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nu.

In cazul operei apărute într-o publicaţie periodică, autorul păstrează dreptul de a o


utiliza cu două condiţii: să nu existe o clauză contrară şi să nu fie prejudiciată
publicaţia.

207. Remuneraţia autorului. Principiul libertăţii contractuale ope-

rează în materia remuneraţiei autorului operei, legea română lăsând la

aprecierea părţilor modul de stabilire a acesteia, deşi recomandă două


variante: proporţional cu încasările provenite din exploatarea operei (de

exemplu, 20 %), în sumă fixă sau în orice alt mod.

Absenţa din contract a prevederilor referitoare la modul de remunerare dă dreptul


autorului să ceară fie rezilierea contractului (art. 41), fîe

stabilirea de către organul jurisdicţional competent a remuneraţiei. îft funcţie de


sumele plâtite> de regulă, pentru aceeaşi categorie de opere, perioada şi modul de
utilizare.

Asemănător acţiunii în resciziune pentru leziune în materie civilă, există


posibilitatea ca, în temeiul art. 43 alin. (3), să se ceară instanţei revizuirea
contractului sau mărirea remuneraţiei în cazul unei disproporţii „evidente" între
remuneraţia autorului şi profitul cesionarului. în vederea protejării, autorului nu îi
este permis să renunţe la acest drept.

208. Desfiinţarea contractului de cesiune. în acelaşi spirit al

protecţiei autorului, legea îi conferă dreptul de a solicita „desfiinţarea

contractului de cesiune" dacă interesele sale sunt serios afectate de

neexploatarea sau exploatarea insuficientă a operei. Condiţiile în care se

poate exercita acţiunea în desfiinţarea contractului, pe care o apreciem ca

fiind în reziliere, prevăzute de art. 47 alin. (1), sunt:

- opera este neutilizată sau insuficient utilizată;

- interesele autorului sunt afectate considerabil;

- motivele de insuficientă utilizare sau neutilizare nu se datorează culpei


autorului, faptei unui terţ, unui caz fortuit sau forţei majore;

- să fi trecut mai mult de 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial


asupra operei şi dacă aceasta este cedată unei publicaţii cotidiene de 3 luni sau un
an, în cazul periodicelor.

§2. Contractul de editare

209. Noţiune. Contractul de editare este contractul prin care titularul

dreptului de autor cedează editorului, în schimbul unei remuneraţii,

dreptul de a reproduce şi de a distribui opera.


Părţile contractului de editare sunt, pe de o parte, titularul dreptului de autor şi, de
partea cealaltă, editorul, care de regulă este o societate comer¬cială. Titular al
drepturilor patrimoniale de reproducere şi distribuire poate fi autorul, succesorii în
drepturi ai acestuia prin moştenire sau convenţie, angajatorul, în cazurile prevăzute
de lege.

210. Relaţia cu contractul de cesiune. Observând modul în care

legea reglementează contractul de editare, se poate spune că este o specie

a contractului de cesiune. Pentru aceste motive, în cazul cesionării

drepturilor de reproducere şi distribuire, se vor aplica regulile speciale

prevăzute de Legea nr. 8/1996 în Capitolul VII, Secţiunea a Ii-a,

completate cu regulile generale care reglementează cesiunea (art. 39-48).

211. Caractere juridice. Contractul de editare a operei este un

contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi translativ de drepturi. Caracterul


sinalagmatic se datorează obligaţiilor reciproce ale părţilor: titularul dreptului de
autor se va abţine, în urma cedării drepturilor, de a reproduce şi distribui, de la
orice act sau fapt similar drepturilor de exploatare cedate, iar editorul, pe lângă
reproducere şi distribuire, va plăti remuneraţia.

Caracterul oneros rezidă în cazul contractului de editare din existenţa interesului în


obţinerea de foloase patrimoniale pentru ambele părţi: unul urmăreşte remuneraţia,
celălalt sumele rezultate din editare şi distribuire, întinderea drepturilor şi a
obligaţiilor este cunoscută din momentul încheierii contractului, ceea ce îl face să
fie comutativ. Nu se confundă cunoaşterea întinderii drepturilor părţilor cu
întinderea sumelor ce vor rezulta din distribuire, fiind imposibil de apreciat care va fi
succesul operei.

Titularul dreptului de autor transferă editorului, prin contractul de editare, dreptul


de a reproduce şi distribui opera, contractul de editare având astfel şi caracter
translativ de drepturi.

212. Obiectul contractului de editare. Prin obiect al unui act juridic se înţelege
conduita părţilor stabilită prin acel act, adică acţiunile sau inacţiunile la care părţile
sunt îndreptăţite sau sunt ţinute1. Având în ve¬dere că acţiunile sau inacţiunile
sunt strâns legate de operă şi remuneraţie, obiectul contractului de editare îl
formează, pe de o parte, reproducerea şi distribuirea operei, iar, pe de altă parte,
plata remuneraţiei. Printre operele care pot fi reproduse şi distribuite, putem întâlni
opere literare, muzicale, ştiinţifice, cinematografice şi audiovizuale. Remuneraţia se
stabileşte, în cazul contractului de editare, potrivit regulilor generale menţionate
deja: procentual din încasări, sumă fixă sau orice alt mod.
213. Conţinutul contractului de editare. Contractul de editare trebuie să conţină, în
unele cazuri sub sancţiunea nulităţii relative:

a) durata cesiunii (sub sancţiunea nulităţii relative);

b) natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii (sub


sancţiunea nulităţii relative);

c) numărul maxim şi minim al exemplarelor;

d) remuneraţia autorului (sub sancţiunea nulităţii relative);

e) numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;

f) termenul pentru apariţia şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediţii sau, după


caz, ale fiecărui tiraj;

g) termenul de predare a originalului operei de către autor;

h) procedura de control al numărului de exemplare produse de către editor.

Cu privire la natura şi întinderea teritorială a cesiunii, se au în vedere

regulile menţionate deja: drepturile patrimoniale care nu sunt cedate revin în


continuare autorului1, exclusivitatea teritorială permite autorului exploatarea operei
în afara teritoriului stabilit în contract2.

Stabilind procedura de control al numărului de exemplare produse de editor, părţile


hotărăsc în ce mod autorul va avea acces la documentele acestuia care pot ajuta la
verificarea avută în vedere: documente conta¬bile, contractele încheiate cu
tipografiile, cu librăriile etc

Celelalte clauze impuse de legiuitor conţin obligaţii atât pentru autor (termen de
predare), dar şi pentru editor (termen de apariţie, remuneraţie ş.a.). Pe lângă
aceste clauze, contractul va conţine, în mod absolut nece¬sar, şi datele de
identificare a părţilor, numele şi titlul sub care opera este adusă la cunoştinţă
publică.

214. Efectele contractului de editare. Obligaţiile părţilor contractu¬lui de editare


sunt următoarele:

A. Pentru titularul dreptului de autor:

- obligaţia de a preda originalul operei în termenul prevăzut este dedusă din


interpretarea textului art. 51 lit. g) din Legea nr. 8/1996 şi are relevanţă doar în
cazul operelor de artă plastică. în cazul celorlalte opere, se menţine doar obligaţia
de a preda la termen editorului opera într-o formă care să conducă la reproducere
(manuscris, suport magnetic ş.a.). Nerespectarea termenului atrage răspunderea
contractuală cu sancţiunile specifice: desfiinţarea contractului, obligarea la predare
şi daune-interese. Refuzul de a preda opera spre reproducere poate echivala cu o
retractare numai dacă opera fusese anterior comunicată publicului (divulgată)3;

- obligaţia de a garanta liniştita exercitare a drepturilor, de a repro¬duce şi difuza


opera este dedusă din prevederile art. 39 din Legea privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, care prevede obligaţia cedentului de a se abţine de la
exploatarea drepturilor patrimoniale cedate.

Pe lângă această garanţie împotriva tulburării prin fapta proprie a exercitării


drepturilor cedate, autorul sau alt titular al dreptului de autor trebuie să îl garanteze
pe editor şi împotriva tulburărilor provenite de la terţ [art 10 lit. a), b), d) şi art. 11
ale Legii nr. 8/1996], deoarece numai autorul sau moştenitorii săi pot exercita
drepturile morale la calitatea de autor şi integritatea operei prin mijloacele
specifice: opuneri împotriva oricărui act de uzurpare a calităţii de autor şi a actelor
care urmăresc distru¬gerea sau modificarea operei.

Editorul se poate apăra singur împotriva tulburării drepturilor sale patrimoniale


provenind de la un terţ, deoarece, contractual, el se subrogă în drepturile
patrimoniale ale titularului dreptului de autor. Astfel, în caz de contract prin care se
oferă exclusivitatea reproducerii sau editării, pot acţiona împotriva contrafacerii atât
autorul, cât şi editorul. B. Pentru editor:

- obligaţia de a reproduce şi difuza opera presupune, în esenţă, realizarea


copiilor într-un număr de exemplare aflat între minimul şi maximul stabilit în
contract şi distribuirea lor în modul decis de părţi (vânzare, închiriere, împrumut)
până la expirarea termenului. Deoarece legea nu obligă părţile să prevadă numărul
de exemplare ce va fi editat, se instituie şi procedura de control potrivit art. 51 lit.
h);

Prin contractul de editare se stabileşte şi termenul limită până la care editorul are
obligaţia de a reproduce opera, iar în situaţia în care acesta nu a fost prevăzut,
termenul este de un an de la data „acceptării" operei [art. 56 alin. (4)]. Dacă opera
nu este publicată (reprodusă şi difuzată) în termenul convenit, pe lângă posibilitatea
de a cere desfiinţarea contrac¬tului şi daune pentru neexecu tarea obligaţiei,
autorul păstrează remu¬neraţia primită, iar dacă nu a fost plătită, o poate solicita
integral, în temeiul art. 56 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

— obligaţia de a remunera titularul dreptului de autor presupune plata sumelor


care i se cuvin autorului în urma reproducerii şi difuzării operei. Dacă în contract nu
este prevăzută remuneraţia fie în sumă fixă, fie proporţional sau în oricare alt mod,
partea interesată poate cere anularea contractului.;^

Au aplicare îto cazul contractului de editare prevederile generale în materie de


remuneraţie prevăzute de lege pentru contractul de cesiune:
posibilitatea de a solicita organele jurisdicţionale stabilirea remuneraţiei, revizuirea
contractului sau mărirea remuneraţiei.

w obligaţia de a preda autorului numărul de exemplare oferite cu titlu gratuit este o


obligaţie de a face şi constă remiterea materială a numărului de exemplare stabilit
prin contract;

- obligaţia de a permite autorului să aducă îmbunătăţiri sau modificări în cazul


ediţiei noi revine editorului numai dacă prin aceste modificări no cresc esenţial
costurile şi nici nu se schimbă caracterul operei. Aceste două condiţii nu sunt
conţinute într-un text cu caracter imperativ, astfel că părţile poate decide şi altceva;

~ obligaţia de a restitui originalul operei, a operelor de artă, ilustraţiile şi orice alte


documente primite pentru publicare, dacă nu s-a convenit altfel (art. 55);
asemănător acestei obligaţii, atunci când doreşte să vândă, pentru distrugere,
copiile rămase pe stoc mai mult de 2 ani, editorul trebuie si i le ofere mai întâi
autorului.

215. Cesiunea contractului de editare. Editorul poate ceda drepturile

şi obligaţiile dobândite prin contractul de editare numai cu acordul scris

al autorului. Deşi, din interpretarea art. 39 din Legea nr. 8/1996, reiese că

cesionarul exclusiv nu este obligat să mai obţină acordul autorului

vederea cedării contratului, în materia editării, legiuitorul nu a mai făcut

această distincţie, solicitând consimţământul autorului indiferent dacă

cesionarea dreptului de a reproduce şi distribui (editare) a fost sau nu

exclusivă.

216. încetarea contractului de editare. Contractul de editare

încetează, potrivit art 56 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, după expirarea

duratei stabilite sau după epuizarea ultimei ediţii stabilite. Sub sancţiunea

rezilierii, contractul trebuie să conţină durata cesiunii, la expirarea

acesteia contractul încetând să-şi mai producă efecte. Tot prin contract se

pot prevedea numărul de ediţii în care va apărea opera şi, potrivit textului

menţionat, la epuizarea ultimei dintre acestea, contractul încetează.

Tirajul sau ediţia care are un număr de exemplare nevândute sub 5% din
numărul total sau care a ajuns sub 100 de exemplare este considerat

epuizat.

217. Dreptul de preferinţă al editorului. Articolul 52 alin. (1) din Legea

nr. 8/1996 recunoaşte un drept de preferinţă, la preţ egal, editorului care a

dobândit dreptul de publicare sub formă de volum, faţă de alţi ofertanţi, în

cazul în care autorul se hotărăşte să publice aceeaşi operă în formă elec-

tronică. Dreptul de preferinţă menţionat se naşte în momentul publicării

operei sub formă de volum şi subzistă timp de 3 ani de la acest moment,

perioadă după care autorul poate contracta liber publicarea în format

electronic. El poate face acelaşi lucru dacă editorul nu şi-a manifestat în

scris opfiunea, în termen de 30 de zile de la primirea ofertei scrise a autorului.

218. Forţa majoră. In cazul distrugerii unei ediţii înainte de a fi pusă în

circulaţie datorită forţei majore, legea distinge după cum distrugerea a fost

- totală, caz în care editorul poate pregăti o ediţie nouă, dar autorul va primi
remuneraţia doar pentru una singură;

- parţială, caz în care editorului îi este permis să reproducă, fără plata


remuneraţiei, numai numărul de copii distruse.

219. Desfiinţarea contractului de editare pentru neexecutare. în

mod ciudat, când vorbeşte de neexecutarea contractului de editare,

legiuitorul a ales să folosească termenul „desfiinţare". Articolul 56

alin. (3) din Legea nr. 8/1996 arată: „Dacă editorul nu publică opera în

termenul convenit, autorul poate solicita, potrivit dreptului comun,

desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutare". Se pare că

utilizarea termenilor referitori la încetarea contractelor a fost una

întâmplătoare: când vorbeşte de un motiv de nulitate e folosit termenul

reziliere", iar în cazul neexecutării e utilizat „desfiinţare".

In cazul de faţă, utilizarea termenului desfiinţare nu este atât de gravă


Ica în cazul anterior, dar apreciem că mult mai aproape de spiritul textului, mai ales
că se vorbeşte de neexecutare era termenul „reziliere". Un argument de drept
comparat vine să susţină această opinie, textul art L. 132-15 din Codul francez al
proprietăţii intelectuale vorbind expres, de reziliere. Acesta este termenul folosit şi
de legiuitorul român în alte situaţii identice reglementate în Legea nr. 8/1996:

- art. 59 alin. (3): „întreruperea reprezentărilor sau execuţiilor timp de 2 ani


consecutivi, dacă nu s-a prevăzut un alt termen prin contract, dă dreptul autorului
de a solicita rezilierea contractului şi daune pentru neexecutare, potrivit dreptului
comun";

- art. 71 alin. (3): „dacă producătorul nu finalizează opera audio¬vizuală în


timp de cinci ani de la încheierea contractului sau nu difuzează

opera audiovizuală într-un an de la finalizarea acesteia, coautorii potceit rezilierea


contractului dacă nu s-a convenit altfel".

§3. Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicali

220. Definiţie. Contractul prin care titularul dreptului de autor cetea unei persoane
fizice sau juridice dreptul de a reprezenta sau de a executa în public o operă actuală
sau viitoare1, în schimbul unei remuneraţi, ii cesionarul se obligă să o reprezinte ori
să o execute în condiţiile stabilite este contract de reprezentare teatrală sau, după
caz, de execuţie muzicali

221. Formă şi conţinut Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie


muzicală se încheie, ad probalionem, în formă scrisă şi trebuie să conţină: durata
determinată sau numărul determinat de comunicări către public, termenul în care
va avea loc premiera, caracterul excto sau neexclusiv al cesiunii, teritoriul pe care
operează cesiunea, remune¬raţia autorului şi perioadele de comunicare a datelor
privind reprezentările şi încasările.

222. Efectele contractului. Reglementările cu caracter general

conţinute de Legea nr. 8/1996 în materia cesiunii drepturilor patrimoniale

de autor sunt completate, în cazul obligaţiilor cesionarului, de alte câteva:

- să asigure reprezentarea sau executarea operei în condiţiile tehnice


adecvate;

- să permită autorului să controleze reprezentarea sau executarea operei;

- să trimită autorului programul, afişele şi alte materiale tipărite, recenzii


despre spectacol, dacă nu se prevede altfel în contract;
- să comunice periodic titularului dreptului de autor numărul de repre¬zentări
sau execuţii muzicale şi situaţia încasărilor cel puţin odată pe an (dacă în contract
nu sunt prevăzute termene precise);

- să plătească, la termenele prevăzute în contract, sumele stabilite.


Beneficiarul contractului de reprezentare îl poate ceda unui terţ

organizator de spectacole doar cu consimţământul scris al autorului sau


reprezentantului acestuia.

223. Desfiinţarea contractului în afara cazurilor clasice de desfiin-

ţare a contractelor, Legea nr. 8/1996 prevede două situaţii specifice.

Astfel, dacă reprezentările s-au întrerupt timp de 2 ani consecutiv şi nu

s-a prevăzut un alt termen prin contract, autorul poate solicita rezilierea
contractului şi daune pentru neexecutare. Aceeaşi este situaţia şi atunci când
cesionarul nu a reprezentat sau nu executat opera în termenul stabilit, autorul
având şi dreptul de a păstra remuneraţia primită sau, după caz, să o ceară integral

§4. Contractul de comandă

224. Noţiune. Contractul de comandă este contractul prin care o

persoană fizică sau juridică solicită autorului crearea unei opere pe care o

va utiliza în schimbul unei sume de bani.

Contractul de comandă trebuie să conţină termenul de predare a operei şi termenul


de acceptare a acesteia de către utilizatori. Având în vedere capitolul din lege în
care este reglementat - Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor - contractul de
comandă trebuie privit tot ca un contract de cesiune şi, în consecinţă, pe lângă
termenul de predare şi cel de acceptare a operei, el trebuie să conţină şi întinderea
cesiunii, deoarece legea vorbeşte doar de „utilizare".

225. Efectele contractului. Prin contractul de comandă, reglementat insuficient de


Legea nr. 8/1996 în art. 46, părţilor le revin următoarele drepturi şi obligaţii:
autorului îi revine obligaţia de a realiza opera în termenul stabilit prin contract, iar
cel care a comandat-o va avea dreptul de o folosi în schimbul achitării sumelor
stabilite prin contract.

226. Denunţare. Persoana care a comandat opera poate denunţa contractul, fără a
abuza de acest drept, atunci când opera nu îndeplineşte condiţiile stabilite. Sumele
încasate de autor până la denunţare revin acestuia, adăugându-se la acestea şi
posibilele cheltuieli cu lucrările pregătitoare.

§5. Contractul de închiriere

227. Noţiune. Contractul de închiriere a unei opere este contractul

prin care autorul se angajează să permită utilizarea cel puţin a unui

exemplar a operei sale, în original sau copie, pe o perioadă determinată de

timp, în schimbul unei remuneraţii. Deşi orice operă poate fi închiriată,

legea vorbeşte, în special, de programele pentru calculator şi operele fixate în

înregistrări sonore sau audiovizuale.

Aplicându-i-se dispoziţiile de drept comun privind contractul de

locaţiune (art. 1410-1453 Cciv.), nu se transmite decât folosinţa şi

dreptul de distribuire, dacă nu s-a prevăzut altfel prin contract [art. 63

alin. (2)]. 1

Secţiunea a 6-a. Regimul anumitor categorii de opere

Partea a Ii-a a Legii nr. 8/1996 conţine dispoziţii speciale privind operele
cinematografice şi alte opere audiovizuale (Capitolul VIII), pro¬gramele pentru
calculator (Capitolul IX), operele de artă plastică, de arhitectură şi fotografice
(Capitolul X), protecţia portretului, a destina¬tarului corespondenţei şi a secretului
sursei de informare (Capitolul XI).

§1. Regimul juridic al operelor audiovizuale

228. Noţiune. Opera audiovizuală este o creaţie cinematografică, una

exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă


constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, cu sau fără sunet. Sunt

opere audiovizuale: filmele cinematografice, ficţiunile TV, desenele

animate, video-clipurile, emisiunile de varietăţi etc.

Datorită juxtapunerii unor opere distincte în opera cinematografică, dispare


autonomia contribuţiilor individuale şi, în consecinţă, posibilitatea exploatării
separate . Articolul 66 din Legea nr. 8/1996 enumera autorii operei audiovizuale,
context în care face trimitere la articolul care defi¬neşte opera comună (art. 5). Din
acest motiv, apreciem că opera audiovizuală este calificată chiar de lege ca fiind
comună, deşi regăsim în ea trăsăturile unei opere colective.

229. Autorii opera audiovizuale. Autor principal al operei audiovizuale

este regizorul sau realizatorul operei audiovizuale, alţi autori putând fi,

potrivit art 66 din Legea nr. 8/1996, autorul adaptării, autorul scenariului,

autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audio-

vizuală şi autorul grafic, pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de

animaţie. Pe lângă aceştia, prin contractul dintre producător şi regizor sau

realizator, pot fi consideraţi autori şi alţi creatori care au un rol şi o

contribuţie substanţială la realizarea operei.

Relaţia dintre autor şi cel care se angajează să susţină tehnic şi finan¬ciar


realizarea operei, în calitate de producător, este una contractuală.

230. Contribuţia autorilor şi finalizarea operei. Fiecare autor are

obligaţia de a duce la bun sfârşit partea din creaţie care îi revine. Dacă

unul din autori nu poate, sau refuză acest lucru, el nu se poate opune la

utilizarea contribuţiei realizate deja şi va avea în schimb dreptul

proporţional la remuneraţie. Opera audiovizuală este considerată termi-

nată atunci când autorul principal (realizator sau regizor) cade de acord

asupra versiunii definitive cu producătorul.

în cazul în care producătorul nu finalizează opera audiovizuală în 5 ani de la


încheierea contractului dintre el şi regizor (realizator) sau nu difuzează opera în
termen de un an de la realizarea versiunii definitive, coautorii pot cere rezilierea
contractului.
231. Drepturile autorilor operei audiovizuale. Pe lângă regulile insti-

tuite de Legea nr. 8/1996 în Capitolul IV, care formează dreptul comun, sunt

prevăzute, în materia operei audiovizuale, şi câteva excepţii:

- drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute autorilor men¬ţionaţi


în textul art. 66 sau în convenţia dintre producător şi realizator sau regizor,

- cu privire la dreptul de divulgare, cu excepţia autorului principal, niciun alt


autor nu se poate opune comunicării publice a versiunii definitive a operei;

- în materia dreptului de a autoriza exploatarea operei, autorii, alţii decât cel


principal, nu se pot opune exploatării operei1;

- în lipsă de convenţie contrară, se prezumă, cu excepţia autorilor muzicii


special create, că autorii cedează producătorului drepturile ex¬clusive privind
utilizarea operei în ansamblul său (art. 13) şi dreptul de a autoriza dublarea şi
subtitrarea contra unei remuneraţii echitabile;

- în lipsa unei convenţii contrare, autorii operei audiovizuale îşi păstrează


drepturile de exploatarea separată a propriilor contribuţii.

232. Remuneraţia. Remuneraţia ce revine autorilor operei audiovi¬zuale se


stabileşte distinct pentru fiecare mod de exploatare, proporţional Olt încasările
brute rezultate, părţile putând decide însă şi altfel. Ea va ajunge la autor prin
intermediul producătorului, direct de la utilizatori, sau prin organismele de gestiune
colectivă a drepturilor de autor, în baza contractelor dintre acestea şi utilizatori.

233. Dreptul la adaptarea audiovizuală. Titularul dreptului de autor asupra unei


opere preexistente are dreptul exclusiv de a o transforma sau include într-o operă
audiovizuală. Adaptarea operei preexistente se face numai în temeiul contractului
scris între titularul dreptului de autor şi producător, contract prin care se transferă
dreptul exclusiv de a transfor¬ma opera şi care conţine condiţiile producţiei,
difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.

§2. Regimul juridic al programelor pentru calculator

234. Obiectul protecţiei prin drept de autor. Sunt protejate prin

drept de autor, potrivit art. 72 alin. (1), „orice expresie a unui program,

programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice fel de

limbaj, fie în cod-sursă sau cod obiect, materialul de concepţie pregătitor,

precum şi manualele" .
Nu fac obiectul protecţiei prin drept de autor ideile, procedeele, meto¬dele de
funcţionare şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru
calculator.

235. Subiectul protecţiei prin drept de autor. Autor al programului

pentru calculator, în sensul Legii nr. 8/1996, este persoana sau persoanele

fizice care l-au realizat, persoana juridică neavând calitatea de autor nici

atunci când este un program realizat în exercitarea atribuţiilor de serviciu

sau la comandă. De altfel, potrivit art 74 din Legea nr. 8/1996, chiar şi

drepturile patrimoniale pot aparţine prin clauză autorului care a creat un

program pentru calculator în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau la

indicaţiile celui care angajează.

236. Naşterea dreptului de autor. Dreptul de autor se naşte, potrivit

Legii nr. 8/1996, din momentul realizării operei. In matena programelor

pentru calculator, se cere însă, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 25/2006 ,

pentru o protecţie sporită, înregistrarea acestuia la ORD A, în Registrul

naţional al programelor pentru calculator, lucru care nu afectează însă naşterea


dreptului de autor.

237. Drepturile morale. Drepturile morale ce revin în general

autorilor suferă restrângeri în cazul programelor pentru calculator

- dreptul de divulgare poate fi exercitat în temeiul convenţiei dintre autor şi


angajator sau cel care comandă programul şi de către aceştia din urmă; autorul are
libertatea de a decide când şi cum să comunice public programul, doar dacă el 1-a
realizat în afara atribuţiilor de serviciu;

- dreptul la retractare este interzis expres prin art. 77 alin. (3) din Legea nr.
8/1996.

238. Drepturile patrimoniale. Drepturile patrimoniale ce intră în

conţinutul dreptului de autor în cazul programului pentru calculator sunt

cele recunoscute în Capitolul IV din Legea nr. 8/1996 şi, îndeosebi, în

art. 73:
a) dreptul exclusiv de a realiza şi autoriza reproducerea permanentă sau
temporară a unui program, integral sau parţial, prin orice mijloc şi sub orice formă,
inclusiv reproducerea datorată instalării, stocării, rulării sau executării
programului1. Pe lângă sensul deja utilizat de lege al cuvântului „reproducere"
(realizarea unei copii), în cazul programului pentru calcu¬lator, reproducerea se
referă şi la operaţiunile care se realizează la fiecare utilizare, care presupun, printre
altele, şi o reproducere a programului în memoria de lucru a calculatorului;

b) dreptul exclusiv de a realiza şi autoriza traducerea, adaptarea, aranjarea şi


orice alte transformări aduse unui program pentru calculator, precum şi
reproducerea acestora;

c) dreptul exclusiv de a realiza şi autoriza distribuirea originalului sau a copiilor


unui program pentru calculator, sub orice formă, inclusiv închiriere.

In lipsa unei clauze contrare, toate drepturile patrimoniale asupra

programelor pentru calculator create în exercitarea atribuţiilor de serviciu

sau după instrucţiunile celui care angajează revin acestuia din urmă

(art. 74). .jjy;

239. Excepţii. Legea nr. 8/1996 conţine şi următoarele situaţii în care

pot fi efectuate anumite acte, fără a mai fi necesară autorizarea titularului

dreptului patrimonial de autor:

- atunci cftnd operaţiunile de reproducere» traducere, adaptare şi


transformare amintite mai sus sunt necesare pentru a permite utilizarea
programului corespunzător destinaţiei sale sau pentru corectarea erorilor (art. 76);
* - ST ' ^ *

- când se realizează o copie de arhivă sau de siguranţă, dacă acest lucru este
necesar pentru ca programul să poată fi utilizat [art. 77 alin, (1)]; ? I 1
1 -. $j

- când se analizează, studiază sau testează funcţionarea programului de către


un utilizator autorizat în vederea determinării ideilor şi principiilor care stau la baza
programului [art. 77 alin. (2)];

- când se realizează descompunerea programului pentru calculator în vederea


obţinerii informaţiilor necesare interoperabilităţii cu alte programe, dacă se
respectă şi următoarele condiţii; descompunerea se realizează de o persoană care
deţine dreptul de utilizare a unei copii, informaţiile nu sunt uşor accesibile acesteia,
traducerea are în vedere doar interoperabilitatea (art 78).
Toate informaţiile obţinute în ultimul caz nu pot fi utilizate decât în vederea
realizării interoperabilităţii cu un program creat independent, nu pot fi comunicate
altor persoane şi nu pot fi utilizate pentru crearea şi comercializarea unui program
cu o expresie fundamental similară.

Având în vedere aceste reglementări speciale privind utilizarea pro¬gramului


pentru calculator fără autorizarea titularului dreptului de autor, dispoziţiile Legii nr.
8/1996 referitoare la limitările dreptului de autor im au aplicare în materia
programelor pentru calculator.

240. Contractul de utilizare a unui program pentru calculator.

Dreptul de a utiliza un program pentru calculator se dobândeşte numai ca

urmare a încheierii unui contract între titularul dreptului patrimonial de a

autoriza folosirea (autorul sau angajatorul) şi persoana care doreşte să

utilizeze programul.

Dacă prin convenţie nu se prevede altfel, In contractul de utilizare legea prezumă că


utilizatorului i se acordă un drept neexclusiv de utilizare a programului pentru
calculator, fără ca acesta să poată transmite dreptul de utilizare unei alte persoane.

§3. Drepturile sui generis ale realizatorilor bazelor de date

241. Precizări prealabile. Până la modificarea legislativă intervenită

prin Legea nr. 285/2004, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi

drepturile conexe nu reglementa expres drepturile fabricanţilor bazelor de date.


Având în vedere amploarea pe care a luat-o crearea de baze de date (inclusiv
legislative) puse la dispoziţie on-line sau pe suport magnetic, s-a simţit nevoia unei
reglementări clare şi a unei protecţii speciale, interesul imediat fiind unul material.

Apreciem că utilizarea formulei „drept sui generis" este una cel puţin nefericită,
utilizată mult timp în materia proprietăţii intelectuale, în condiţiile în care existenţa
categoriei drepturilor intelectuale a devenit o certitudine, iar dreptul de autor este
un drept subiectiv complex nepatri¬monial, dar cu consecinţe patrimoniale şi care
are în conţinutul său atât drepturi personale nepatrimoniale, cât şi drepturi
patrimoniale. Aceasta este, în opinia noastră, şi natura drepturilor conferite de lege
„fabrican¬ţilor de baze de date".

Prin baza de date se înţelege o culegere de opere, de date sau de alte elemente
independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o
modalitate sistematică ori metodică şi în mod individual accesibile prin mijloace
electronice sau printr-o altă modalitate.

Subiect al dreptului de autor şi al drepturilor intelectuale conferite de art. 122 din


Legea nr. 8/1996, modificată şi completată, este persoana fizică sau juridică care a
făcut o investiţie substanţială cantitativă şi calitativă în vederea obţinerii, verificării
sau prezentării conţinutului unei baze de date.

242. Drepturile specifice ale realizatorilor de baze de date. Pe lângă

drepturile recunoscute realizatorului unei baze de date ca autor al acesteia, el are şi


dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza şi de a interzice extra¬gerea şi
reutilizarea întregii baze de date sau a unei părţi substanţiale din aceasta (art.
1222)1.

Acest drept există independent de posibilitatea protejării prin drept de autor.

Drepturile intelectuale specifice ale creatorilor bazelor de date constau în


posibilitatea exclusivă de a autoriza:

§ punerea la dispoziţia publicului a totalităţii sau a unei părţi a conţinutului bazei de


date prin distribuirea de copii, prin închiriere sau sub alte forme;

- punerea la dispoziţia publicului a conţinutului bazei, astfel încât oricine să


poată avea acces la aceasta, în locul şi. bl momentul ales In mod

individual;

- transferul permanent sau temporar al totalităţii ori al unei părţi din conţinutul
bazei de date pe un ah suport, prin orice mijloc sau sub orice formă.

Drepturile fabricantului bazei de date iau naştere în momentul definiti¬vării bazei


de date şi au o durată de 13 ani, începând cu data de 1 ianuarie a

anului imediat următor definitivării bazei de date.

243. Drepturile utilizatorilor legitimi. Utilizatorul legitim al tttsei

baze de date care este pusă la dispoziţia publicului în orice modalitate

poate, fără autorizarea fabricantului bazei de date, să extragă sau al reuti-

Uzeze o parte substanţială a conţinutului acesteia, atunci când acest lucru

sa face în scopul:

- utilizării private a conţinutului unei baze de date neelectronice;


- utilizării în învăţământ sau cercetare ştiinţifică, cu condiţia indicării sursei şi
în măsura justificată de scopul necomercial urmărit;

- apărării ordinii publice şi a siguranţei naţionale ori în cadrul unor proceduri


administrative sau jurisdicţionale.

Pe lângă respectarea unuia din aceste scopuri, mai trebuie îndeplinite trei condiţii
pentru a nu fi încălcate drepturile realizatorului bazei de date:

a) să nu fie făcute acte contrare utilizării normale a bazei de date;

b) să nu fie lezate în mod nejustificat interesele legitime ale fabri¬cantului bazei


de date; şi

c) să nu se aducă prejudicii titularilor unui drept de autor sau conex care se


referă la opere sau la prestaţii conţinute ta această baza de date.

§4. Regimul juridic al operelor de artă plastică, de arhitecturi şi fotografice

244. Reproducerea) operei de artă plastică. Autorul unei opere de

artă plastici poate autoriza reproducerea originalului operei în urmă-

toarele condiţii:

- prin contractul de reproducere si as ofere indicaţii care si conducă

- pe toate exemplarele să figureze numele, pseudonimul autorului sau orice alt


semn care să-1 identifice.

Pentru a proteja titularul dreptului de autor asupra operei de artă de o posibilă


reproducere ulterioară fără drept, legea impune ca modelele originale să fie
restituite deţinătorului, iar instrumentele create pentru reproducere să devină
inutilizabile sau distruse dacă nu se convine altfel.

245. Opera de arhitectură. Pe lângă regulile menţionate, comune tuturor


categoriilor de opere, art. 84 din Legea nr. 8/1996 impune şi două reguli speciale.
Potrivit primei, proiectele de arhitectură expuse în apropierea şantierului şi, ulterior,
construcţia, trebuie să poarte scris numele autorului, dacă în mod convenţional nu
s-a stabilit altceva. Cea de a doua vine să întărească dreptul de a exploata exclusiv
opera, statuând că o construcţie nu poate fi realizată decât cu acordul titularului
dreptului de autor asupra proiectului.
246. Opera fotografică. Aşa cum s-a mai arătat, nefiind originale, nici legiuitorul nu
protejează prin drept de autor fotografiile scrisorilor, actelor, documentelor
desenelor tehnice şi altele asemenea.

Fotografia nu face decât să reproducă imaginea unei opere şi, ca urmare, modul în
care se realizează nu trebuie să prejudicieze opera de artă reprodusă şi nici dreptul
autorului asupra acesteia, astfel că realizarea fotografiei trebuie să aibă loc numai
cu acordul acestuia din urmă.

Dacă este vorba de fotografia realizată la comandă a unei persoane, ea poate fi


publicată şi reprodusă de acesta şi succesorii săi, fără consimţă¬mântul autorului
(în lipsă de prevedere contrară). Legea îl protejează şi pe autor, atunci când
fotografia conţine şi numele său, acesta trebuind să se regăsească şi pe
reproducerile ulterioare.

247. Drepturile patrimoniale asupra operei fotografice. Articolul

86 alin. (2) din lege instituie, în lipsă de prevedere contrară, prezumţia că

drepturile patrimoniale asupra operei fotografice revin pentru 3 ani,

atunci când aceasta a fost realizată la comandă sau în baza unui contract

de muncă, celui care a comandat sau a angajat

Pe lângă cesiune şi celelalte mijloace de transmitere a drepturilor patrimoniale, în


cazul operei fotografice, acestea se mai transmit şi prin înstrăinarea negativului,
dacă nu s-a prevăzut altfel prin contract.

§5. Protecţia portretului, a destinatarului corespondenţei fi

a secretului sursei de informare

248. Protecţia portretului. Legea nr. 8/1996 prevede reguli speciale

atunci când este vorba de utilizarea sau reproducerea unei opere care

conţine un portret: utilizarea portretului nu poate avea foc fără acordul

persoanei reprezentate în portret, iar reproducerea sau utilizarea poate fi

realizată de autor, proprietar sau posesor numai cu acordul celui repre-

zentat sau al succesorilor săi timp de 20 de ani de la deces.

Este exceptată de la autorizarea prealabilă a persoanei reprezentate, utilizarea


operei în următoarele cazuri: persoana reprezentată este model sau a fost
remunerat pentru a poza, portretul este al unei persoane general cunoscute şi a fost
realizat în legătură cu activităţile publice sau portretul este doar un detaliu al unei
opere care reprezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică.

249. Protecţia corespondenţei. Pentru a utiliza corespondenţa, este

necesar acordul prealabil al destinatarului sau, după caz, al succesorilor

acestuia timp de 20 de ani, dacă destinatarul nu şi-a exprimat o altă dorinţă.

Problema corespondenţei trebuie analizată având în vedere şi conţinutul acestora,


care pot reprezenta în sine o operă protejată. Un exemplu ar putea fi cel al
corespondenţei dintre Mihai Eminescu şi Veronica Miele, caz în care se pune şi
problema divulgării unei opere. într-un astfel de caz, singurul care poate decide
comunicarea operei este autorul acesteia, deci, în primul rând, trebuie respectat
dreptul de divulgare şi, ulterior, dreptul destinatarului de a autoriza difuzarea.

Potrivit art 90 şi art. 10 lit d) ale Legii nr. 8/1996, atât persoana repre¬zentată într-
un portret, cât şi destinatarul corespondenţei poate exercita dreptul de a pretinde
respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări sau atingeri aduse
operei.

250. Informaţia confidenţială. După cum s-a arătat anterior prin

contractul de editare şi prin cel de producţie dintre producător şi reali-

zatorul operei audiovizuale, se cedează anumite drepturi patrimoniale. în

realizarea operei, autorii pot utiliza surse de informaţii ce doresc să rămână

secrete. în consecinţă, la cererea autorilor, editorul sau, după caz, produ-

cătorul are obligaţia de a păstra secretul surselor de informaţii folosite şi

de a nu publica documentele referitoare la acestea. Ei vor putea dezvălui secretul


numai cu acordul celui care 1-a deţinut şi încredinţat sau ca urmare a unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Capitolul VI

Drepturile conexe dreptului de autor

Secţiunea 1. Raţiunea existenţei drepturilor conexe

251. Justificare. Dezvoltarea tehnologiilor moderne de comunicare


(suportul magnetic în special) a adus modificări esenţiale modurilor clasice de
comunicare a operelor, precum concertul şi spectacolul. A fost nevoie, din acest
motiv, de scoaterea în evidenţă a rolului „auxiliarilor creaţiei", aceştia fiind nu
numai cei tradiţionali (interpret, executant), ci şi actorii econo¬mici care îşi asumă
riscuri financiare în vederea comunicării operei: producătorii de fonograme şi
organismele de radio şi televiziune.

Pe plan internaţional, problema drepturilor conexe a fost reglementată prin


Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a
producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifu¬ziune (Roma, 26
octombrie 1961) şi Convenţia internaţională pentru protejarea producătorilor de
fonograme împotriva reproducerii neautori¬zate a fonogramelor lor (Geneva, 29
octombrie 1971)1. Anterior aderării la aceste convenţii, România modificase
legislaţia în domeniu, existând deja texte ale Legii nr. 8/1996 care reglementează
drepturile conexe2 într-un întreg titlu („Drepturile conexe de autor").

252. Raportul operă originală - interpretare. Interpretarea şi execu-

tarea unei opere au rolul de a o comunica publicului că ea este muzicală,

literară, dramatică etc. între operă şi interpretare sau executare se

realizează o conexiune indisolubilă, acestea putând compromite sau da

strălucire operei3.

Interpretarea sau executarea este întotdeauna rezultatul unui efort personal de


transmitere a operei într-o forma cât mai adecvată, astfel că ea va purta amprenta
personalităţii autorului. Din acest motiv, s-a afirmat în practică şi ideea că atunci
când interpretarea sau executarea este absolut originală, artistul are chiar drept de
autor.

Drepturile conexe dreptului de autor nu aduc atingeri acestuia din urmă, astfel că
se recunoaşte coexistenţa celor două categorii de drepturi, fără vreo ierarhizare a
lor. Legea enunţă şi o regulă de interpretare a dispoziţiilor din titlul dedicat
drepturilor conexe, în sensul că interpretarea lor nu poate aduce limitări exercitării
dreptului de autor.

Secţiunea a 2-a. Drepturile artiştilor interpreţi

sau executanţi
§1. Titularii de drepturi conexe

253. Enumerare. Potrivit art. 94 din Legea nr. 8/1996 sunt recu-

noscuţi şi protejaţi ca titulari de drepturi conexe:

- artiştii interpreţi sau executanţi;

- producătorii de înregistrări sonore şi audiovizuale;

- organismele de radiodifuziune şi televiziune.

Operele care beneficiază de protecţie, fiind obiect al drepturilor conexe dreptului de


autor, sunt: interpretările sau execuţiile artiştilor ori executanţilor, înregistrările
producătorilor de înregistrări sonore sau audiovizuale, emisiunile şi serviciile de
programe ale organismelor de radiodifuziune şi televiziune.

254. Artiştii interpreţi sau executanţi. în sensul legii române, artist

interpret sau executant este actorul, cântăreţul, muzicianul, dansatorul şi

orice persoană care cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează,

regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară

sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de

circ, sau marionete.

Spre deosebire de această reglementare, art L 212-1 al Codului francez al


proprietăţii intelectuale exclude artistul de completare3 (figurantul), care ste
considerat ca atare de uzanţele profesionale, fără însă a preciza conceptul. A
revenit rolul practicii să facă acest lucru, artistul de comple¬tare deosebindu-se de
interpret nu numai prin caracterul complementar, accesoriu al rolului său, dar şi
prin aceea că personalitatea sa nu transpare în prestaţie, spre deosebire de artistul-
interpret care s-a implicat total pentru a avea o prestaţie originală; artistul de
completare este unul interschimbabil, neidentificabil prin prestaţia sa1. Totuşi,
interpretând şi textul legii române, se poate deduce că absenţa figurantului de pe
lista celor protejaţi prin drept conex echivalează cu excluderea sa de la protecţie.
Distincţia între figurant şi artist-interpret se face având în vedere ideile exprimate
de practică şi menţionate mai sus.

§2. Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi

255. Drepturi morale. Artistul interpret sau executant are următoa¬rele drepturi
morale:
- dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau
execuţii;

- dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori


comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;

- dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune


oricărei deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării ori
execuţiei sale, sau oricărei încălcări a drepturilor sale care ar preju¬dicia grav
onoarea ori reputaţia sa.

Analizând comparativ drepturile morale de care se bucură autorul şi cele ale


artiştilor interpreţi sau executanţi rezultă câteva deosebiri. Prima constă în absenţa
din lista de mai sus a dreptului la divulgare, datorată, în principiu, naturii activităţii
interpreţilor şi artiştilor, fiecare prestaţie a acestora fiind o divulgare. A două
diferenţă se referă la dreptul de retractare absent şi el din categoria drepturilor
morale ale interpreţilor şi artiştilor, raţiunea fiind aceeaşi, specificul activităţii
acestora şi faptul că odată avută loc reprezentarea, retractarea este imposibilă. Din
dorinţa de a proteja totuşi titularii drepturilor conexe, s-a introdus dreptul de a se

opune oricărei utilizări a prestaţiei sale dacă se aduc prejudicii grave persoanei
sale.

Drepturile morale ale interpreţilor şi artiştilor nu pot face obiectul unei renunţări şi
sunt netransmisibile prin acte între vii. Ele sunt transmisibile prin moştenire, după
decesul artistului sau interpretului exercitarea drepturilor morale revine
moştenitorilor cu vocaţie succesorală concretă, pe durată nelimitată.

256. Drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau execu¬tanţi. Potrivit art. 98
din Legea nr. 8/1996, artistul interpret sau executant are dreptul de a autoriza ori
de a interzice:

- fixarea prestaţiei sale;

- reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, temporară sau


permanentă, prin orice mijloc a prestaţiei fixate;

- distribuirea prestaţiei fixate;

- închirierea interpretării sau executării;

- importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau


execuţiei fixate;

- radiodifuzarea şi comunicareM publică a prestaţiei, cu excepţia cazului în


care aceasta a fost deja fixată sau radiodifuzată;
- punerea la dispoziţia publicului a prestaţiei sale, astfel încât să poată fi
accesată în orice loc şi în orice moment, în mod individual de către public;

- retransmiterea prin cablu.

Fixarea presupune, în sensul Legii privind dreptul de autor şi dreptu¬rile conexe,


încorporarea de coduri, sunete, imagini ori de sunete şi imagini sau de reprezentări
numerice ale acestora, pe orice suport ma¬terial, chiar electronic şi care permite
reproducerea, perceperea ori comunicarea.

Drepturile patrimoniale ale interpreţilor sau executanţilor există pentru o perioadă


de 50 de ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima
fixare sau, în dacă nu există o astfel de fixare, de la prima comunicare către public.

257. Autorizarea exploatării în cazuri speciale. Cedarea dreptului de a autoriza


exploatarea prestaţiei poate avea loc, pe lângă cazul clasic al contractului de
cesiune, în alte trei situaţii: existenţa unui contract individual de muncă, prestaţia
colectivă şi realizarea unei opere audiovizuale.

Dreptul de a autoriza oricare din modalităţile de exploatare a prestaţiei


interpretului sau executantului poate fi transmis angajatorului dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii: a) prestaţia să fie efectuată în cadrul unui contract individual
de muncă şi b) transmiterea dreptului să fie expres prevăzută în contractul
individual de muncă. în caz contrar, dreptul patrimonial de autorizare este exercitat
de interpret sau executant.

In situaţia în care mai mulţi interpreţi sau executanţi realizează în colectiv o


prestaţie, ei trebuie să-şi desemneze în scris un reprezentant care exercită dreptul
de autorizare menţionat de art. 98 din Legea nr. 8/1996. Singurii care nu au această
obligaţie, exercitând singuri dreptul de autorizare, sunt regizorul, dirijorul şi soliştii.
Obligaţia de a desemna un reprezentant care să exercite dreptul patrimonial
prevăzut de art. 98 revine, de exemplu, unui grup muzical, unui cor, unei orchestre,
unei trupe de teatru, unui corp de balet ş.a.

Când interpretul (executantul) participă la realizarea unei opere audiovizuale sau a


unei înregistrări sonore se prezumă, în lipsa unei convenţii contrare, că el cedează
dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale, contra cost, producătorului operei.
Acesta va putea să utilizeze interpretarea sau execuţia astfel fixată prin
reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut. Artistul interpret sau
executant primeşte o remuneraţie negociată prin contractul de cesiune. Dacă
aceasta nu a fost prevăzută, interpretul sau executantul poate solicita organelor
jurisdicţio-nale competente, stabilirea remuneraţiei1.
Secţiunea a 3-a. Drepturile producătorilor de înregistrări sonore

§1. Definiţie şi domeniu de aplicare

258. Definiţii. Producătorul de fonograme este persoana fizică sau juridică care are
iniţiativa şi sub responsabilitatea căruia se realizează prima fixare a unei secvenţe
de sunet. Legea îl defineşte ca fiind

„persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea


organizării şi finanţarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie
sau nu o operă în sensul prezentei legi*' [art. 103 alin. (3)1. Este evident că
legiuitorul a avut în vedere producătorii comerciali de discuri şi casete (case de
discuri) şi protejarea acestora împotriva pirateriei.

Este fonogramă sau înregistrare sonoră orice fixare, exclusiv sonoră, a sunetelor
provenite dintr-o interpretare ori execuţie a unei opere sau a altor sunete ori a
reprezentărilor numerice ale acestor sunete, oricare ar fi metoda şi suportul folosite
pentru această fixare. Pe scurt, Convenţia de la Roma (1961) defineşte fonogramă
ca fiind orice fixare exclusiv sonoră a sunetelor provenind dintr-o execuţie sau din
alte sunete. O fixare audiovizuală, sau o parte sonoră a acesteia, nu este
înregistrare sonoră în sensul legii.

Dintr-o analiză comparată a definiţiilor legale date producătorului şi fonogramei,


reiese că este protejată orice fixare a interpretării unei opere, indiferent dacă
aceasta este o operă în sensul legii (creaţie originală sau nu). Altfel spus, drepturile
producătorilor de fonograme există indiferent de dreptul de autor, născându-se
întrebarea firească, dacă ele mai sunt drepturi conexe dreptului de autor sau sunt
independente.

§2. Drepturile producătorilor de fonograme

259. Drepturile morale şi patrimoniale. Asemănător dreptului moral la nume al


autorului, producătorii de fonograme au dreptul să înscrie pe suporturile materiale
ale acestora (coperte, cutii ş.a.) numele şi denumirea sa.

Producătorul de fonograme are un drept exclusiv de autorizare sau interzicere a


modurilor de utilizare a înregistrărilor sonore:

- reproducerea propriilor înregistrări sonore;

- distribuirea, închirierea şi împrumutul propriilor înregistrări sonore;


- importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor legal realizate;

- radiodifuziunea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări, cu excepţia


cazului în care aceasta au fost publicate în scop comercial;

- punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore, astfel încât să


poată fi accesate în orice loc şi în orice moment, în mod individual, de către public;

- retransmiterea prin cablu.

Drepturile patrimoniale ale producătorilor de fonograme au o durată de 50 de ani de


la data aducerii la cunoştinţă publică sau, dacă acest lucru nu se întâmplă, de la
data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima fixare.

Drepturile patrimoniale menţionate mai sus şi prevăzute de art. 105 alin. (1) şi (2)
din Legea nr. 8/1996 se transmit prin cesiune exclusivă sau neexclusivă potrivit
reglementărilor aplicabile în materia dreptului de autor.

Singura excepţie de la regula autorizării prealabile a titularului de drepturi este


aceea a importului de fonograme fără scop comercial în bagajul personal al unei
persoane fizice, pentru care nu e nevoie de acordul producătorului.

§3. Dreptul interpreţilor, executanţilor şi producătorilor de înregistrări sonore şi


audiovizuale la remuneraţie compensatorie pentru copia privată

260. Remuneraţia compensatorie. După cum s-a arătat anterior, este exceptată de
la autorizarea titularului dreptului de autor realizarea unei copii private, pentru uz
personal sau pentru cercul normal al unei familii (art. 34 din Legea nr. 8/1996).

Autorii operelor înregistrate sonor sau audiovizual au dreptul, îm¬preună cu editorii,


producătorii operelor respective şi artiştii interpreţi sau executanţi ale căror
producţii sunt fixate pe aceste suporturi, la o remuneraţie compensatorie pentru
copia privată realizată pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii.
Valoarea acestei remu¬neraţii este de 0,5% pentru aparate şi 3% pentru alte
suporturi din valoarea înscrisă în documentele vamale de import al unor asemenea
aparate sau din valoarea fără TVA cu ocazia punerii în circulaţie a produselor.

Şi autorii şi editorii de opere fixate pe un suport grafic sau analogic au dreptul la


aceeaşi remuneraţie.

Sunt exceptate de la plata remuneraţiei suporturile audio-video sau digitale


comercializate angro către producătorii de înregistrări audio-video şi cele
achiziţionate de producătorii de înregistrări audio-video sau de organismele de
radiodifuziune şi televiziune pentru propriile emisiuni.
261* Repartizarea remuneraţiei. După cum s-a mai arătat anterior, colectarea
sumelor destinate remunerării pentru copia privată s$ face de un singur organism
de gestiune colectivi pentru operele reproduse pe hârtie şi tot de unul singur pentru
opere ce necesită suporturi audio-video. Repartizarea sumei colectate se face în
baza unui protocol negociat de beneficiarii remuneraţiei, după următoarele regulile
menţionate anterior:

- cele strânse în urma vânzării de aparate ce permit înregistrarea sonoră prin


procedeu analogic, 40% în părţi negociabile autorilor şi editorilor operelor, 30%
artiştilor interpreţi şi executanţi, 30% producă¬torilor de înregistrări sonore;

- cele strânse în urma vânzării de aparate ce permit reproducerea audiovizuală


prin procedeu analogic se distribuie în mod egal autorilor, interpreţilor sau
executanţilor şi producătorilor;

- cele strânse în urma vânzării aparatelor ce permit reproducerea digitală se


distribuie în mod egal între beneficiarii menţionaţi mai sus (aparate de reproducere
sonoră şi aparate de reproducere audiovizuală), iar în interiorul categoriilor,
conform regulilor de mai sus.

Secţiunea a 4-a. Drepturile organismelor de radiodifuziune şi televiziune

262. Drepturi patrimoniale. Organismele de radiodifuziune şi televiziune sunt acele


instituţii autorizate să exploateze un serviciu de comunicaţie radio sau audiovizuală,
precum canalele de televiziune şi staţiile radio, din sectorul public sau privat

Organismele în discuţie au dreptul patrimonial de a autoriza sau interzice:

- fixarea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau


televiziune;

- reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor emisiuni şi


servicii de programe de radiodifuziune sau televiziune fixate pe orice suport;

- distribuirea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifu¬ziune sau


televiziune fixate pe orice suport;

- retransmiterea şi remiterea propriilor emisiuni şi servicii de pro¬grame de


radiodifuziune sau de televiziune prin mijloace fără fir, prin fir,

- comunicarea publică a propriilor emisiuni şi servicii de programe de


radiodifuziune sau televiziune într-un loc accesibil publicului, cu plata intrării;
- importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a propriilor emisiuni şi
servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de
suport, cu excepţia importului realizat de o persoană fizică în scopuri necomerciale;

- închirierea sau împrumutul propriilor emisiuni şi servicii de pro¬grame fixate


pe orice tip de suport

- punerea la dispoziţia publicului a propriilor emisiuni şi servicii de programe,


astfel încât să poată fi accesate în orice loc şi în orice moment, în mod individual de
către public.

Drepturile patrimoniale menţionate mai sus sunt protejate timp de 50 de ani de la


data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima radiodifuzare a
emisiunii sau programului. Dreptul de distribuire a unui program sau emisiune se
epuizează la primul transfer de proprietate asupra originalului sau copiilor
suportului tehnic.

Persoana autorizată să exploateze programele de radio sau televiziune într-unui din


modurile de mai sus, are obligaţia de a menţiona numele organismelor de radio sau
televiziune care au dat autorizarea.

263. Comunicarea prin satelit. Prin comunicare publică prin satelit se înţelege
includerea semnalelor purtătoare de programe destinate captării de către public,
într-un lanţ neîntrerupt de comunicare ce conduce la satelit şi revine pe pământ.
Această includere în lanţul de comunicare se face sub controlul şi responsabilitatea
unui organism de radiodifuziune sau televiziune.

Când semnalele purtătoare de programe sunt difuzate codificat, introducerea în


lanţul de comunicare are caracterul unei comunicări publice numai dacă dispozitivul
de decodificare a emisiunii este pus la dispoziţia publicului de organismul de
radiodifuziune sau televiziune sub controlul căruia are loc introducerea în lanţul de
comunicare, sau cu consimţământul acestui organism.

Titularii drepturilor de autor le pot cesiona prin contract încheiat individual sau
printr-un organism de gestiune colectivă. în acest din urmă caz, contractul cadru îşi
produce efecte extinse şi faţă de titularii de drepturi care nu sunt reprezentaţi de
respectivul organism de gestiune colectivă dacă organismul care face difuzarea prin
satelit face acest lucru simultan cu radiodifuzarea terestră.

264. Retransmiterea prin cablu. în sensul legii, retransmiterea prin cablu presupune
o retransmitere simultană, integrală şi nealterată prin cablu, fibră optică, sau prin
unde ultrascurte a unor programe de radiodifuziune sau televiziune destinate
recepţionării de către public

(art. 152). f
Titularii drepturilor de autor şi ale celor conexe îşi pot exercita drepturile lor numai
prin intermediul unui organism de gestiune colectivă, optându-se doar pentru unul
atunci când există mai multe în acelaşi domeniu. Dacă nu este mandatat niciun
organism de gestiune colectivă, organismul care gestionează drepturile din aceeaşi
categorie este consi¬derat de drept a fi gestionarul şi al celor pentru care nu s-a
dat mandat.

Remuneraţia cuvenită autorilor şi titularilor de drepturi conexe se stabileşte printr-o


metodologie negociată şi eventual mediată între organis¬mele de gestiune
colectivă mandatate şi asociaţiile distribuitorilor de programe prin cablu.

Capitolul VII. Gestiunea drepturilor patrimoniale de autor şi a celor conexe prin


organisme de gestiune colectivă

Secţiunea 1. înfiinţarea organismelor de gestiune colectivă

265. Libertatea de alegere. Titularii drepturilor de autor şi ai drep-

turilor conexe au libertatea de a decide cum le exercită: în mod individual

sau prin organismele de gestiune colectivă. Acestea sunt persoane juridice

care au ca obiect principal de activitate colectarea şi repartizarea drepturilor

încredinţate spre gestiune. Dacă într-un domeniu există mai multe

organisme de gestiune colectivă, titularii se pot asocia sau doar indica pe

cel care să îi reprezinte. Organismele de gestiune colectivă pot:

- primi un mandat de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale şi conexe,


fără a avea aplicare regulile în materie de cesiune;

- încheia contracte pentru exercitarea drepturilor patrimoniale cu titularii


drepturilor de autor şi conexe, în acest caz fiind vorba de o cesiune supusă regulilor
stabilite de Legea nr. 8/1996 în această materie (Capitolul VII, Secţiunea 1).

266. înfiinţare. Organismele de gestiune colectivă sunt înfiinţate

direct de titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe pentru

gestionarea unor drepturi distincte sau pe domenii de creaţie.


înfiinţarea organismelor de gestiune este supusă, potrivit art. 125 alin. (1) din Legea
nr. 8/1996, avizării de către Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, ceea ce ridică
probleme dacă avem în vedere că prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 au fost
abrogate orice dispoziţii care prevedeau autorizarea unui organ al administraţiei
publice pentru înfiinţarea unei asociaţii sau fundaţii.

Organismele de gestiune colectivă sunt asociaţii fără scop lucrativ şi, în consecinţă,
sunt înfiinţate cu respectarea prevederilor Ordonanţei Guver¬nului nr. 26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi Secţiunea a 2-a. Funcţionarea
organismelor de gestiune colectivă

267. Gestiunea colectivă. Mandatul de gestiune colectivă pe care un organism îl


poate primi se exercită potrivit următoarelor reguli:

a) deciziile referitoare la modul de colectare a remuneraţiei şi cel de repartizare


a acestora între titularii de drepturi sunt luate de membrii orga¬nismului de
gestiune colectivă, potrivit statutului;

b) titularii drepturilor trebuie informaţi cu privire la activităţile organismului de


gestiune colectivă;

c) nicio remuneraţie colectată nu poate fi utilizată în alte scopuri decât cele


statutare;

d) după colectarea sumelor şi deducerea costurilor gestiunii sumele se


impozitează.

Legea nr. 8/1996 enumera în art. 130 obligaţiile organismelor de gestiune colectivă,
amintind aici câteva:

- să elaboreze metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând


drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii
acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibila
autorizarea individuală de către titularii de drepturi;

- să autorizeze utilizatorii, dacă sunt stabilite metodologii, la cererea acestora


efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii,
prin licenţă neexclusivă, în forma scrisa;

- să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au acordat mandat sau pe


baza convenţiilor încheiate cu organisme similare din străi¬nătate, contracte
generale cu organizatorii de spectacole, cu utilizatorii care desfăşoară activităţi de
comunicare publica, cu organismele de radiodifuziune ori de televiziune sau cu
distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca obiect autorizarea de
utilizare a reper¬toriului protejat;
- să protejeze interesele membrilor lor, în ceea ce priveşte gestionarea
drepturilor cuvenite, ca urmare a utilizării repertoriului propriu, în afara teritoriului
României, prin încheierea de contracte de reprezentare cu organismele similare din
străinătate;

- să colecteze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze între titularii de


drepturi, potrivit prevederilor din statut; - să asigure accesul propriilor membri la
informaţiile privind orice aspect al activităţii de colectare a sumelor datorate de
utilizatori si de repartizare a acestora;

- să acorde asistenţa de specialitate titularilor de drepturi şi să îi repre¬zinte în


cadrul procedurilor legale, in limita obiectului lor de activitate.

268. Metodologjile de stabilire a tarifelor. Tabelele cu drepturile patri-

moniale conţin sumele pe care asociaţiile patrimoniale de utilizatori se

angajează să le plătească proporţional cu spaţiul, perioada şi locul difuzării

(de exemplu: m /sumă lei, sumă lei/manifestare ş.a.), sume ce se stabilesc

prin negociere în cadrul unei comisii care conţine câte un reprezentant al

fiecărei părţi. La negocierea metodologiilor se pot solicita de la aceeaşi

categorie de utilizatori (cu excepţia distribuitorilor radiodifuzării) remu-

neraţii procentuale sau forfetare pentru cele conexe raportate la veniturile

obţinute de utilizatori din activitatea care presupune utilizarea reper-

toriului.

Protocolul încheiat se pubtiM||n Monitorul Oficial prin decizie a directorului O.R.D.A.,


metodologiile cuprinse în acesta fiind obligatorii inclusiv pentru cei care nu au
participat la negocieri, dar aparţin dome¬niului pentru care s-a negociat.

Chiar dacă sunt mai multe organisme de gestiune într-un domeniu, doar unul
singur, stabilit de organismele de gestiune din aceeaşi categorie şi numit prin
decizie a directorului O.R.D.A., se va ocupa în domeniul respectiv, de colectarea
sumelor rezultate ca urmare a aplicării hotărârii de Guvern care conţine tabelele.

269. Organisme de gestiune colectivă. Printre organismele de gestiune

colectivă care funcţionează în România se află: Societatea pentru Drepturi de

Autor în Cinematografie şi Audiovizual - Societatea Autorilor Români

din Audiovizual (DACIN SARA), Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor


din România - Asociaţie pentru Drepturi de Autor (UCMR-ADA), Centrul

Român pentru Adrninistrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi (CREDE) AM),

Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), COPYRO -

Organism de gestiune a drepturilor asupra operelor literare, „Uniunea

Producătorilor de Film şi Audiovizual din România"- Asociaţia Română

de Gestiune a Operelor din Audiovizual (UPFAR -ARGOA) şi Societatea de

Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale

(VIS ARTA).

Organismele desemnate colectori unici ai sumelor cuvenite pentru

- COPYRO, pentru colectarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată


în domeniul operelor scrise;

- Uniunea Producătorilor de Fonograme din România pentru colectarea


remuneraţiei compensatorii pentru copia privată ta cazul operelor reproduse după
înregistrări sonore sau audiovizuale;

- UCMR ADA, pentru colectarea remuneraţiilor ce se cuvin titularilor fa urma


retransmisiei prin cablu1.

în concluzie, existenţa organismelor de gestiune nu împiedică titularii drepturilor de


autor şi ai celor conexe să se adreseze unor intermediari care să le negociez
drepturile, sau să le cesioneze chiar ei, fără a mai da mandat de gestiune colectivă.

Secţiunea a 3-a. Oficiul Român pentru Drepturi de Autor

270, Competenţe. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este un organ de


specialitate în subordinea Guvernului cu autoritate unică pe teritoriul României în
privinţa evidenţei, observării şi controlării aplicării legislaţiei în materia dreptului de
autor şi a drepturilor conexe.

Potrivit art. 138 din Legea nr. 8/1996, O.R.D.A. are printre atribuţii2 şi pe cele de
mai jos:

- reglementează activitatea în domeniu prin decizii ale directorului general,


potrivit legii;
- elaborează proiecte de acte normative;

- administrează evidenţa repertoriului de opere şi de autori primit de la


organismele de gestiune colectivă;

- organizează şi administrează înregistrarea în registrele naţionale specifice;

- avizează constituirea şi urmăreşte respectarea legislaţiei de către


organismele de gestiune colectivă, exercitând funcţia de observare şi control;

- mediază negocierile privind stabilirea metodologiilor,

- eliberează contracost marcaje holografice utilizabile în domeniul dreptului de


autor;

- organizează împreună cu reprezentanţii instituţiilor cu atribuţii de control acţiuni


de verificare a modului de respectare a prevederilor Ordonanţei nr. 25/20061.

271. Organizare. Pe lângă O.R.D.A. funcţionează un corp de 20 de arbitri desemnaţi


de actorii în domeniu: organisme de gestiune colectivă, asociaţii de creatori,
organismele de radio şi televiziune, arbitrii care au rolul de a media metodologia de
colectare a sumelor ce revin din gestionarea colectivă a drepturilor de autor şi a
celor conexe.

Capitolul VIII Apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe

Secţiunea 1. Apărarea prin mijloace de drept civil

272* Acţiunea tn răspundere civilă. Dreptul de autor este protejat prin mijloace de
drept civil, penal şi contravenţional. Din punct de vedere civil, cea mai probabilă
situaţie este aceea a angajării răspunderii civile delictuale. Având în vedere că în
conţinutul dreptului de autor intră foarte nadte drepturi, atât morale cât şi
patrimoniale, orice încălcare a acestora permite titularului să solicite instanţei de
judecată:

- recunoaşterea drepturilor; -constatareaîncălcării acestora;

- repararea prejudiciului.
Natura juridică a acestei acţiuni este contradictorie: poate fi considerată un fel de
acţiune reală, între acţiunea posesorie şi cea în revendicare, ce prote¬jează un
drept de proprietate sau mijloc de apărare a fondului de comerţ. Cea mai apreciată
calificare este aceea că ea are natura juridică a unei acţiuni în responsabilitate
delictuală de tip de special, deoarece se apropie foarte mult de acţiunea de
răspundere delictuală, iar prin reglementarea specială şi prin raporturile
reglementate ea capătă un caracter special.

Fundamentul acţiunii rămân, atât în jurisprudenţa română, cât şi în cea franceză,


articolele reglementând răspunderea civilă delictuală: 998 C.civ, român şi art. 1382
Cciv. francez. De altfel, Legea nr. 8/1996 face trimitere la aceasta, prevăzând, tn art
139, că, atunci când s-a creat o daună, cel prejudiciat este în drept să se adreseze
instanţei competente cu acţiunea în răspundere civilă corespunzătoare.

în materia dreptului de autor, acţiunea tn răspundere civilă delictuală de tip special


are următoarele caractere:

- este una în realizarea unui drept îmbrăcând în principal forma acţiunii de


interzicere, prin care se cere instanţei să oblige pe pârât să se abţină de la anumite
fapte, dar şi de recunoaştere a unui drept

- caracter reparator atunci când s-a creat un prejudiciu patrimonial ori moral.

Plecând de ta opinia unanim acceptată astăzi că acţiunea privind

protejarea dreptului de autor are un caracter complex, dar rămâne una în


răspundere civilă* discuţii au apărut cu privire la necesitatea îndeplinirii

tuturor condiţiilor cerute pentru ca aceasta să fie angajată: fapta ilicită,

rejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

Deoarece, prin acţiunea analizată se poate solicita, recunoaşterea drep¬

turilor lor şi constatarea încălcării acestora sau „repararea prejudiciului^ în funcţie


de caracterul acţiunii, condiţiile de admisibilitate ale acesteia sunt diferite, fără a fi
necesară întrunirea cumulativă a tuturor elementelor.

Caracterul special ai acţiunii prin care este protejat dreptul de autor rezultă şi din
posibilitatea ca instanţa să dispună, la cerere:

- remiterea încasărilor realizate prin actul ilicit

- distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor proprietate a făptuito¬rului, care


au ca unică sau principală destinaţie săvârşirea actului ilicit;

- scoaterea din circuitul comercial prin confiscare şi distrugere a copiilor,


- răspândirea informaţiilor cu privire la hotărârea instanţei de judecată, inclusiv
afişarea hotărârii, precum şi publicarea sa integrală sau parţială în mijloacele de
comunicare în masă, pe cheltuiala celui care a săvârşit fapta.

273. Ordonanţa preşedinţială. Autorul prejudiciat poate utiliza şi ordonanţa


preşedinţială1 atunci când urgenţa justifică acest lucru, în acest sens, s-a decis că,
pentru a obţine încetarea încălcării drepturilor sale, autorul poate să solicite - până
la constatarea definitivă a plagiatului-pc cale de ordonanţă preşedinţială, să se
dispună oprirea comercializării operei respective şi publicarea, pe cheltuiala
pârâţilor, a dispozitivului sentinţei fa ziare de largă circulaţie şi în reviste de
specialitate în domeniul te care a fost realizată lucrarea2.

214 Alte acţiuni civile posibile. Pot fi întâlnite în materia dreptului de autor şi acţiuni
în răspundere contractuală, având în vedere numărul mare de posibilităţi de
exploatare a operelor, în special prin contractul de

cesiune. Orice încălcare a prevederilor contractuale va atltge aplicarea dispoziţiilor


speciale ale Legii nr. 8/1996 şi a celor în materia convenţiilor stabilite de Codul civil
(Titlul DI). De altfel, Legea nr. 8/1996 face deseori trimitere la dreptul comun, astfel
că se vor aplica, de exemplu, dispoziţiile privind mandatul, locaţiunea ş.a.

S-a admis1 că titularul dreptului de autor poate utiliza şi acţiunea în îmbogăţire fără
just temei şi a acţiunea în restituire a plăţii nedatorate.

Secţiunea a 2-a. Apărarea dreptului de autor prin mijloace de drept penal

275. încălcarea drepturilor morale şi patrimoniale. Potrivit art. 141 din Legea nr.
8/1996, cor^tuie«ft:acţiune însuşirea, fără drept, a calităţii de autor al unei opere
sau aducerea operei la cunoştinţă puwcă sub un alt nume decât cel Jltabilit de
autor.ŞAltfel spus, încălcarea dreptului de divulgare şi a celui la paternitatea operei
(dreptul la nume şi cel la calitatea de autor) reprezintă infracţiune .

Legea n||8/1996 prevede în art. 1396-1399, art. 140 şi art. 143, numeroase fapte
care urmăresc încălcarea drepturilor patrimoniale de autor şi sunt infracţiuA
menţionând printre altele:

a) săvârşirea fără autorizarea sau consimţământul titularului a uneia din


următoarele fapte:

- reproducerea operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe;


- distribuirea, închirierea sau impoţtil pe piaţa internă a operelor ori a
produselor purtătoare de drepturi conexe altele decât mărfurile pirat;

- comunicarea publică a operelor sau produselor purtătoare de drepturi


conexe;

- radiodifuzarea operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe;

- retransmiterea prin cablu a operei sau a produselor purtătoare de drepturi


conexe;

- realizarea de opere derivate;

- fixarea, în scop comercial, a interpretărilor sau a execuţiilor artistice

ori a programelor de radiodifuziune sau de televiziune; «

- încălcarea prevederilor art. 134 ale Legii nr. 8/1996 b) fapta persoanei care:

- realizează, în scopul distribuirii, fără a se urmări direct sau indirect un avantaj


material, cu orice mijloace şi în orice mod, mărfuri-pirat;

- plasează mărfuri-pirat sub un regim vamal definitiv de import sau de export,


sub un regim vamal suspensiv ori în zone libere;

- introduce în orice mod mărfuri-pirat pe piaţa internă;

- pune la dispoziţia publicului, prin vânzare sau orice al mod de transmitere, de


mijloace tehnice destinate ştergerii neautorizate sau neu¬tralizării dispozitivelor
tehnice de protecţie inclusiv în domeniul digital;

- fără consimţământul titularului şi în cunoştinţă de cauză, înlătură îh scop


comercial, de pe opere sau de pe alte produse protejate, ori modifică orice
informaţie sub formă electronică privind regimul drepturilor de autor sau al
drepturilor conexe (art. 143 din Legea nr. 8/1996).1

Acţiunea penală se pune în mişcare, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 1399,


art. 140 şi art. 141 la plângerea prealabilă a părţii vătămate. Competenţa de
judecată a faptelor apreciate ca infracţiuni de Legea nr. 8/1996 revine tribunalului.

Titlul ra Protecţia creaţiilor intelectuale prin înregistrare

Capitolul I
Invenţia - obiect al protecţiei prin brevet

Secţiunea 1. Noţiunea de invenţie

276. Definiţie. Invenţia este soluţia (rezolvarea) unei probleme tehnice din orice
ramură a economiei, ştiinţei, culturii, sau orice alt dome¬niu al vieţii sociale, care
prezintă noutate faţă de stadiul tehnicii şi poate fi aplicată în domeniul respectiv . In
sensul Legii nr. 64/1991 , a realiza o invenţie înseamnă a crea produse, procedee,
metode sau aplicaţii şi combinaţii de mijloace noi. Pentru a vorbi de invenţie trebuie
să se ajungă la rezolvarea unei probleme practice într-un mod nou, doar enunţarea
unui principiu nefiind considerată invenţie. Soluţia la care se ajunge nu este în mod
automat protejată doar ca rezultat al creaţiei, fiind nevoie de îndeplinirea unor
formalităţi destul de complicate.

277. Invenţia brevetabilă. Legea nr. 64/1991 nu defineşte invenţia, dar enunţă
condiţiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească pentru brevetare. în această
situaţie, invenţia brevetabilă poate fi definită ca fiind creaţia umană, rezultat al unei
activităţi inventive, nouă raportat la stadiul tehnicii şi susceptibilă de aplicare
industrială [art. 7 alin. (1)]. Această modalitate de definire creează dificultăţi în
motivarea deciziilor de respingere a cererii de brevet, deoarece nu există o definiţie
legală doar a invenţiei3. Brevetul de invenţie nu este privit ca o recompensă ce se
oferă

imediat inventatorului, el putând să aleagă o „altfel" de protecţie, precum secretul


sau mijloacele ce ţin de concurenţa neloială .

278. Obiectul invenţiei. Invenţiile pot avea ca obiect produse, procedee şi metode.
Produsul este un obiect determinat care se deosebeşte de altele prin trăsăturile şi
elementele sale: compoziţie, structură ş.a. Realizându-se invenţii care au ca obiect
produse, se pot crea: aparate, maşini, instalaţii, sisteme de comandă, substanţe
chimice, biologice, amestecuri fizico-chimice, microorganisme etc.

Procedeele sunt activităţi care au ca finalitate realizarea sau modifi¬carea unui


produs, în timp ce metodele au efecte de natură calitativă.

Dacă unui mijloc cunoscut de obţinere a unui produs i se dă o altă aplicaţie care
conduce la un alt produs, ne aflăm în prezenţa unei invenţii (dacă sunt îndeplinite
toate condiţiile). Uneori, pe lângă aplicaţia de mijloace, a fost considerată ca fiind
obiect al invenţiei şi combinaţia de mijloace, care presupune reunirea unor mijloace
deja cunoscute având drept rezultat un produs nou.
279- Clasificarea invenţiilor. în funcţie de complexitatea obiectului invenţiile sunt
clasificate în:

- simple, cele care au ca obiect un singur produs, mijloc sau procedeu;

- complexe, cele care au o utilizare complexă.

în funcţie de relaţia cu alte invenţii, acestea sunt clasificate în:

- principale, cele care nu au nicio legătură cu alte invenţii;

- de perfecţionare, cele care se bazează o invenţie anterioară. Având în vedere


dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991,

invenţiile pot fi:

- brevetabile, cele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;

- nebrevetabile, care fie nu îndeplinesc o condiţie, fie sunt expres exceptate de


lege.

în funcţie de nivelul de inventivitate la care se ajunge, invenţiile pot fi protejate


prin:

- brevet, conform Legii nr. 64/1991;

- model de utilitate, conform Legii nr. 350/2007. în acest caz, pro¬tecţia se


poate obţine chiar dacă nu s-a desfăşurat o activitate inventivă, dar s-a realizat o
invenţie tehnică ce depăşeşte nivelul simplei îndemânări profesionale.

Secţiunea a 2-a. Brevetul de invenţie §1. Precizări prealabile

280. Definiţie. Definiţiile date de-a lungul timpului brevetului de

invenţie au pendulat între a-i conferi natura unui drept şi a-i acorda

caracterul de titlu de protecţie. Astfel, sintagma este folosită pentru prima

dată într-o lege italiană, în 1855, brevetul având, la acea vreme, sensul de

drept asupra invenţiei. în perioada modernă, brevetul de invenţie a

reprezentat un contract încheiat între stat şi inventator, în baza căruia

acesta se angaja să facă publică invenţia, iar statul îi rezerva inventa-

torului un drept exclusiv de exploatare1.


Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a definit brevetul de invenţie ca fiind
un act eliberat la cerer&e către un oficiu guvernamental, act care îi conferă
titularului exclusivitatea exploatării. Legea nr. 64/1991 prevede, în art. 1, că
drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României
prin acordarea unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci, în condiţiile prevăzute de lege.

281. Natură juridică. Brevetul de invenţie este considerat un act

administrativ atributiv de drepturi pentru următoarele motive:

- este un act administrativ unilateral care atribuie titularului o situaţie juridică


stabilită anterior de lege ;

- ca organ al administraţiei de stat, O.S.I.M. îşi manifestă voinţa în sensul


acordării sau nu a brevetului numai după parcurgerea unei proce¬duri deschisă de
solicitant în condiţiile legii4.

în concluzie, brevetul de invenţie este un act juridic administrativ Unilateral şi


atributiv de drepturi, ce are rolul de titlu de protecţie

282, Funcţii şi trăsături. Funcţia juridică esenţială pe care brevetul de invenţie o are
este aceea de protecţie juridică a invenţiei, fiind, după cum arătam, titlu de
protecţie. Ca o consecinţă a acesteia, brevetul are şi funcţii sociale precum:

- are rolul de stimulare a creaţiei prin avantajele pe care le oferă titularilor de


brevet;

- încurajează comunicarea publică a invenţiei care, în lipsa brevetului, ar putea


fi ţinută secret ş.a.

Brevetul de invenţie protejează o creaţie de fond, care îndeplineşte anumite condiţii


şi nu una de formă, ca în cazul dreptului de autor. Prin ele se garantează calitatea
de inventator şi, pe cale de consecinţă, inclusiv drepturile ce decurg din aceasta, pe
o durată determinată de timp; la expirarea acesteia invenţia intră în domeniul
public.

§2. Subiectul protecţiei prin brevet de invenţie

283. Inventatorul. Potrivit art. 3 din Legea nr. 64/1991, „dreptul la

brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în


drepturi". Inventatorul este persoana care a creat invenţia, numită de lege

autor al invenţiei.

Pot dobândi calitatea de inventatori protejaţi prin brevet: cetăţenii români, cei
străini sau apatrizii cu domiciliul în România, şi chiar cei cu domiciliul în străinătate,
dacă aplicarea art. 3 nu contravine convenţiilor la care România este parte ori, în
lipsa acestora, numai dacă există reciprocitate de tratament.

Coautoratul în realizarea invenţiei este posibil în următoarele condiţii:

- invenţia să fi fost creată împreună de mai mulţi persoane; dacă au realizat


aceeaşi invenţie mai multe persoane, independent una de alta, dreptul la brevet
aparţine aceleia care a depus prima o cerere de brevet la O.S.I.M.1; i I | 1

- fiecare dintre acestea să aibă propria sa contribuţie creatoare.

284. Unitatea la care inventatorul e salariat şi al cărui contract

presupune activitate inventivă. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991,
brevetul revine „unităţii, pentru invenţiile realizate de salariat tn exercitarea unui
contract de muncă ce prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit, care
corespunde cu funcţiile sale". Condiţiile pentru acordarea brevetului unităţii In acest
caz sunt: ~ invenţia să fie opera unui salariat;

- acesta să fie angajat cu contract de muncă;

- în contractul de muncă să fie prevăzută expres, în sarcina salaria¬tului,


misiunea inventivă ce corespunde cu funcţiile sale;

- având în vedere caracterul permisiv al normei, să nu existe to con¬tractul de


muncă clauze care să creeze alt statut.

în urma realizării invenţiei, salariatul primeşte o remuneraţie supli¬mentară


stabilită prin contract.

285. Unitatea care a comandat cercetarea. Conform art. 5 alin. (2)

din Legea nr. 64/1991, în lipsa unei clauze contrare, subiect al protecţiei

prin brevet de invenţie este unitatea care a comandat cercetarea. Deşi

textul lasă să se înţeleagă că numai o „unitate" poate obţine brevet, s-a

admis1 că, pentru identitate de raţiune, trebuie acceptată şi persoana fizică

drept subiect al protecţiei.


Inventatorul are dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită fie prin contractul
dintre unitatea de cercetare şi cea care a comandat cercetarea, fie prin act adiţional
la contractul de comandă, act încheiat direct între inventator şi unitatea care a
comandat

286. Inventatorul salariat Articolul 5 alin. (1) lit b) enumera

cazurile în care este posibilă brevetarea invenţiilor realizate de salariat

(care nu are expres o misiune inventivă). Este deci protejat prin brevet de

invenţie salariatul care:

- a realizat invenţia în exercitarea funcţiei sale;

- a realizat invenţia în domeniul activităţii unităţii;

- a realizat invenţia prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii existente to unitate;

- a realizat invenţia cu ajutorul material al unităţii.

în toate aceste situaţii este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru ca autorul
să fie şi subiect al protecţiei: să fie angajat cu contract de muncă şi în acesta să nu
se fi prevăzut vreo clauză contrară.

287. Inventatorul cercetător. Atunci când unitatea care a comandat

cercetarea nu a depus cerere de brevet la O.S.l.M. în termen de 60 de zile

de la informarea cu privire la redactarea invenţiei, autorul-cercetâtor

dobândeşte dreptul de depune personal cererea.

288. Succesorul inventatorului ori al unităţii. Dreptul la brevet revine, conform art.
3 din Legea nr. 64/1991, „autorului sau succesorului său în drepturi". Deoarece,
potrivit legislaţiei civile, prin succesor se înfelege atflt moştenitor, cât şi dobânditor
de drepturi, pot avea calitatea de subiect al protecţiei moştenitorii inventatorului
sau cesionarii dreptului la eliberarea brevetului de invenţie, cu condiţia ca aceştia
să aibă calitatea de succesor anterior eliberării brevetului.

289. Subiecte ale protecţiei, ca urmare a existenţei „clauzei con* trare". După cum
s-a arătat anterior, există câteva situaţii în care persoanele fizice sau juridice, părţi
ale raporturilor juridice contractuale, pot fi subiecte al protecţiei prin brevet de
invenţie, dacă în contractele încheiate există clauza contrară prevederilor legale. în
astfel de condiţii pot fi titulari ai brevetelor de invenţie:
- salariatul, inventator al invenţiei de serviciu realizată în executarea unui
contract de muncă, ce conţine o activitate inventivă, dar şi o clauză avantajoasă
pentru salariat;

- unitatea la care salariatul a realizat invenţia [în ipoteza art. 5 alin. (1) lit b)],
în exercitarea funcţiei sale, în domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau
folosirea tehnicii sau a datelor din unitate, cu sprijinul material al unităţii, dar
potrivit clauzei din contractul de muncă, unitatea este cea îndreptăţită la brevet;

- inventatorul sau unităţii căreia i s-a dat comanda de cercetare, dacă fa


contract s-a {nevăzut astfel.

Secţiunea a 3-a. Brevetarea invenţiilor

§1. Condiţiile de brevetare a invenţiilor

Condiţiile pentru ca o invenţie să fie brevetabilă sunt: activitate inventivă, noutate,


aplicabilitate industrială, să nu fie exclusă prin lege de la brevetare şi să nu fie
contrare ordinii publice şi bunelor moravuri.

290. Activitate inventivă. Articolul 12 din Legea nr. 64/1991 consi-

deră că o activitate este inventivă dacă pentru o persoană de specialitate în acel


domeniu soluţia problemei nu rezultă în mod evident din datele pe care ştiinţa şi
tehnica le posedă.1

Având în vedere un raţionament logic, s-a emis opinia2 că activitatea inventivă


presupune parcurgerea a trei zone: aceea cunoscută deja şi avută în vedere pentru
informare, o zonă de mijloc în care omul normal inovează şi una de vârf, a noului,
unde are loc practic, activitatea inventivă.

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 menţionează că activi¬tatea este


inventivă, dacă îndeplineşte una din condiţiile următoare:

- nu rezultă ca evidentă în stadiul tehnicii din domeniul de aplicare a invenţiei


sau dintr-un domeniu aplicat;

- necesitatea rezolvării problemei exista de mult timp, iar rezolvările cunoscute


nu sunt la nivelul rezolvării din invenţie;
- invenţia este folosită, cu sau fără modificări, într-un alt domeniu, pentru
soluţionarea unei alte probleme şi efectul tehnic obţinut este fie acelaşi, fie
neaşteptat sau superior efectelor obţinute de alte invenţii din domeniul în care se
transpune invenţia, cu condiţia ca cele două domenii să nu fie apropiate;

- constă în combinarea elementelor cunoscute din stadiul tehnicii, conducând


la obţinerea unui efect global;

- invenţia are ca obiect un procedeu analog care realizează un efect tehnic nou
sau prin acest procedeu se obţine o substanţă cu calităţi superioare.

O activitate nu este inventivă, de exemplu, dacă: este doar o simplă enunţare a


unei probleme tehnice, fără a o rezolva; rezolvă o problemă privind economisirea de
materiale; problema se referă doar la o modificare de ordin estetic; rezolvarea
problemei se face prin mijloace echivalente existente în stadiul tehnicii etc.

Cu toate acestea, condiţia ca soluţia problemei să fie rodul unei activităţi inventive
este încă dezbătută, fiind istoric dovedit că unele invenţii au fost rezultatul
întâmplării, fără a se urmări expres rezolvarea unei probleme.

291. Noutatea. Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 64/1991,

invenţia este nouă dacă „nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în
stadiul tehnicii'*, definiţie identică cu aceea din art. 54 alin. (1) al Convenţiei
Brevetului European. Stadiul tehnicii include „toate cunoştinţele care au devenit
accesibile publicului până la data înregistrării cererii de brevet de invenţie sau a
priorităţii recunoscute".1 Criteriul de apreciere a noutăţii este deci unul legal,
raportarea la stadiul tehnicii, fără a se mai face distincţie între nivelul cunoştinţelor
pe plan naţional şi pe plan mondial. Totuşi, din formulare se poate deduce că
„publicul*9 este privit global, la nivel mondial, astfel că raportarea se face la stadiul
tehnicii mondiale. Este accesibilă informaţia care, divulgată astfel încât să fi
utilizabilă practic, poate fi cunoscută de orice persoană, nu însă şi efectiv
cunoscută.

Noutatea este dificil de probat într-o societate imobilă care acceptă greu să fie
tulburată organizarea sa de inovaţii şi soluţii tehnice. Avantajele economice
primează însă, deoarece conceptul de noutate face legătura între o creaţie a
spiritului şi dezvoltarea producţiei industriale .

292. Anterioritatea. Anterioritatea este situaţia creată prin existenţa unor informaţii
accesibile publicului care pot conduce la reproducerea invenţiei aşa cum este cazul
atunci când invenţia a fost deja brevetată în ţară sau străinătate, sau doar publicată
în cărţi, reviste, comunicări etc. Efectul anteriorităţii este inexistenţa noutăţii şi deci
nebrevetabilitatea invenţiei.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească anterioritatea pentru a afecta


noutatea sunt:
- să fie certă din punct de vedere al existenţei şi datei;

- să fie accesibilă publicului;

- să permită realizarea invenţiei.

Momentul la care se apreciază noutatea este unul dezbătut: acela la care s-a
înregistrat cererea sau acela la care s-a născut dreptul de prio¬ritate5. Ne raliem
opiniei din urmă, deoarece existenţa unei anteriorităţi nu poate fi discutată decât
faţă de prioritate, pe care o şi înlătură. Or, momentul naşterii dreptului de prioritate
este în principiu acela al depunerii tuturor documentelor care însoţesc cererea
(descriere, desene

ş,a.), fără de care nici nu poate fi apreciată noutatea.

Analiza noutăţii presupune studierea invenţiei propuse spre brevetare şi stadiul


tehnicii la data naşterii dreptului de prioritate de către Comisia de examinare a
O.S.I.M. şi de către examinatorul de stat de specialitate.

293. Aplicabilitatea industriali. Potrivit art 13 din Legea nr. 64/1991, o invenţie este
susceptibilă de aplicare industrială „dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat
într-un domeniu industrial, inclu¬siv în agricultură". Aşadar, o invenţie are
aplicabilitate industrială dacă, atât obiectul, cât şi rezultatul sunt susceptibile de a fi
utilizate industrial. Prin industrie şi alte activităţi s-a admis că se înţelege „tot ceea
ce presupune şi este datorat muncii omului, activităţii sale asupra naturii".

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 prevede că o invenţie este


susceptibilă de aplicare industrială dacă din descrierea invenţiei rezultă cumulativ
următoarele:

- obiectul invenţiei poate fi folosit cel puţin într-un domeniu;

- problema tehnică şi rezolvarea ei;

- dezvăluirea invenţiei în exemplarele de realizare, astfel încât o persoană de


specialitate în domeniu să poată realiza invenţia fără a desfăşura o activitate
inventivă;

- invenţia poate fi reprodusă cu aceleaşi caracteristici şi efecte ori de cât ori


este necesar.

294. Să nu fie contră ordinii publice sau bunelor moravuri. Conform art 9 din Legea
nr. 64/1991, nu sunt brevetabile „invenţiile a căror exploatare comercială este
contrară ordinii publice sau bunelor moravuri".

Prin ordine publică se înţelege în dreptul român: ordinea politică, eco¬nomică şi


socială aşa cum sunt reglementate prin Constituţie. Pe scurt, ordinea publică este
ordinea în star. Sunt deci de ordine publică Constituţia şi toate legile care privesc
organizarea puterilor în stat, a administraţiei, precum şi cele în materie penală,
fiscală etc.

Această limitare adusă posibilităţii de brevetare a unei invenţii poate fi modificată


odată cu schimbarea opiniilor politice ale legiuitorului.

Legiuitorul român foloseşte în art. 5 C.civ. şi în art. 12 din Legea nr. 64/1991
sintagma: „bunele moravuri". în ea au fost incluse atât

regulile privind moravurile propriu-zise cât şi cele privind morala publică. Dacă prin
bune moravuri1 înţelegem totalitatea obiceiurilor dobândite prin tradiţie de
persoane şi colectivităţi, prin morală publică se înţelege totalitatea preceptelor
morale pe care o colectivitate le acceptă ca reguli de convieţuire şi comportament.

Legea fundamentală vorbeşte atât de bune moravuri, în art. 30 alin. (7), cât şi de
morală publică, în art. 49 alin. (1). De altfel, denumirea generică impusă în timp,
anterior prezentei constituţii, a fost de „reguli de convieţuire socială"2.

In aceste condiţii, este dificil pentru cel care analizează condiţiile de brevetabilitate
să decidă dacă o invenţie este contrară bunelor moravuri, criteriile avute la
îndemână fiind de multe ori subiective şi fără generalitate.

295. Invenţia să nu fie exceptată de la protecţie prin lege. Potrivit art 9 din Legea
nr. 64/1991, nu se acordă brevete de invenţie: pentru soiurile de plante şi rasele de
animale, procedeele esenţial biologice pentru obţinerea plantelor sau animalelor
(fac excepţie procedeele microbio¬logice şi produsele obţinute prin aceste
procedee); pentru invenţiile având ca obiect corpul uman în orice stadiu de
dezvoltare, precum şi simpla descoperirea a unui dintre elementele sale, inclusiv
secvenţa sau a secvenţa parţială a unei gene; pentru metodele de tratament al
corpului uman sau animal prin chirurgie sau terapie; pentru modelele de
diagnosti¬care practicate asupra corpului uman sau animal.

Conform art. 8 din Legea nr. 64/1991, nu sunt considerate invenţii brevetabile:
descoperirile, teoriile ştiinţifice, metodele matematice, creaţiile estetice, planurile,
principiile şi metodele în exercitarea de activi¬tăţi mentale, în materie de jocuri,
programe pentru calculator sau în

domeniul activităţilor economice şi prezentările de informaţii.

Ca şi în cazul altor creaţii intelectuale, motivele excluderii pleacă de la

binele şi progresul social şi merg până la existenţa protecţiei prin drept de autor (în
cazul programelor pentru calculator). în acest din urmă caz, Regulamentul privind
aplicarea Legii nr. 64/1991 stabileşte că o invenţie

nu poate fi exclusă de la brevetare doar pentru că în ea este încorporat şi un


program pentru calculator.
296. Condiţii speciale pentru invenţia de perfecţionare şi invenţia secretă. Urmând
să completeze şi să perfecţioneze o invenţie anterioară brevetată, pentru a fi la
rândul ei brevetată, invenţia de perfecţionare trebuie să îndeplinească condiţiile
generale la care se adaugă una suplimentară: invenţia preexistentă să fie încă
protejată prin brevet. Au existat discuţii şi faţă de îndeplinirea condiţiei activităţii
inventive, deoa-rece în Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 nu mai este
amintită, dar s-a ajuns la concluzia că omisiMea a fost neintenţionată.

Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, este secret de stat conţinutul
cererilor de brevet de invenţie create pe teritoriul României, cărora li se atribuie
acest caracter de către instituţiile în drept2 pentru apărarea naţională şi pentru
păstrarea siguranţei naţionale. Faţă de condi¬ţiile generale, o condiţie specială
survine în cazul cererilor de brevetare a invenţiilor provenind din Ministerul Apărării
Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, respectiv ca
instituţiile menţio¬nate să analizeze şi să stabilească existenţa caracterului secret
înainte de declanşarea procedurii.

§2. Procedura de brevetare a invenţiilor

297. Constituirea depozitului naţional reglementar. Depunerea cererii de brevet de


invenţie însoţită de descrierea acesteia, revendicările şi, eventual, desene
explicative echivalează cu constituirea depozitului naţional reglementar ca act de
apropiere publică a invenţiei. Din punct de vedere practic, depunerea cererii şi a
actelor ce o însoţesc declanşează

procedura de acordare a brevetului. Cererea poate fi formulată de oricare din


subiectele anterior menţionare: inventator, unitate sau succesori ai acestora, după
caz.

Prezentarea invenţiei presupune identificarea obiectului invenţiei, levarea


elementului de noutate, a avantajelor şi a aplicaţiilor. în măsura

in care este necesar pentru înţelegere, se pot depune şi desene explicative ale
invenţiei.

Revendicările sunt acele solicitări prin care este arătată întinderea protecţiei dorită
de solicitant, indicându-se expres ce parte a descrierii va fi brevetată. Dacă obiectul
invenţiei este complex şi o singură invenţie nu îl poate acoperi, se pot formula mai
multe revendicări, toate însă fiind subordonate regulii unităţii invenţiei, potrivit
căreia invenţia soluţionează o singură problemă.
Data constituirii depozitului naţional reglementar este data la care au fost
înregistrate o indicaţie explicită sau implicită că se solicită acordarea unui brevet de
invenţie, indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să
permită contactarea acestuia de către O.S.I.M. şi o parte care, la prima vedere să
pară a fi o descriere a invenţiei sau data care rezultă din convenţiile sau tratatele la
care România este parte.

Din punct de vedere juridic, constituirea depozitului naţional regle¬mentar produce


următoarele efecte:

- titularul depozitului are drept de prioritate de prim depozit faţă de alte


solicitări ulterioare1;

- data constituirii lui este data la care se naşte dreptul exclusiv şi de la care se
calculează durat brevetului;

- data constituirii este, după cum s-a mai arătat, aceea la care se analizează
noutatea şi posibilele anteriorităţi;

- de la data constituirii depozitului solicitantul are, provizoriu, aceleaşi drepturi


pe care le are şi un titular de brevet.

298. Priorităţi recunoscute. Dreptul de prioritate este dreptul conferit solicitantului


de brevet de a i se recunoaşte ca dată a depunerii cererii, data celei depuse
anterior la un organism internaţional sau într-o altă ţară la un organism naţional sau
zonal. în principiu, prioritatea de înregistrare ar trebui să coincidă cu prioritatea
ştiinţifică, dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna.

Raportat la motivul pentru care se invocă prioritatea, întâlnim prio¬ritate


convenţională şi prioritate internă. Dreptul de prioritate convenţională este
reglementat de art. 20 din Legea nr. 64/1991 şi art. 4 al Convenţiei de la Paris
pentru protecţia proprietăţii industriale.

Prin prioritate convenţională se înţelege privilegiul recunoscut unei persoane, care a


constituit deja depozitul naţional într-o ţară semnatară a

Convenţiei de la Paris sau într-o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului,


de a dobândi un drept de prioritate, ce are data primului depozit, pentru orice altă
cerere de brevetare a aceleiaşi invenţii, depusă ulterior într-o ţară parte a
Convenţiei. Pe scurt, efectul este că orice cerere de brevetare a unei invenţii, va
avea data constituirii primului depozit reglementar într-o ţară parte a Convenţiei de
la Paris sau într-o stat membru a Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Condiţiile în care poate fi invocată prioritatea convenţională privesc:

a) primul depozit:
- trebuie constituit într-o ţară parte a Convenţiei de la Paris, potrivit legislaţiei
naţionale a acesteia, fără ca aceasta să fie obligatoriu ţara de origine a
solicitantului;

- nu trebuie neapărat să ducă la acordarea brevetului.

b) depozitul ulterior:

- trebuie constituit tot într-o ţară parte a Convenţiei de la Paris sau într-un stat
membru a Organizaţiei Mondiale a Comerţului;

- trebuie să aibă acelaşi obiect cu primul.

c) solicitantul - trebuie să fie cetăţean al unei ţări parte a Convenţiei

de la Paris, domiciliat sau să aibă afaceri industriale reale şi serioase

într-o astfel de ţară şi succesorii oricărei categorii din cele menţionate.

Durata pentru care subzistă prioritatea convenţională este, potrivit art. 20 din Legea
nr. 64/1991, de 12 luni de la data primului depozit Dacă în momentul formulării
cererii solicitantul nu invocă prioritatea, el o poate face în cel mult 2 luni de la acel
moment.

Dreptul de prioritate născut odată cu primul depozit reglementar nu poate fi înlocuit


cu un altul care ar apare în urma înregistrării unei alte cereri în altă ţară, prelungind
astfel termenul de 12 luni. Altfel spus, orice înregistrare ulterioară a unei cereri nu
creează un drept de prioritate convenţională.

Prioritatea internă este acea situaţie privilegiată recunoscută unei persoane care a
mai formulat o cerere de brevetare într-un termen de cel mul 12 luni anterioare şi
căreia i se recunoaşte un drept de prioritate). în felul acesta, cerea formulată
anterior se consideră retrasă.

299. Publicarea cererii. înainte de publicarea cererii are loc o examinare preliminară
a cererii de brevet care stabileşte: dacă solicitantul poate formula cerere, în cazul în
care este altcineva decât inventatorul;

dacă prioritatea convenţională este corect invocată; dacă s-au plătit taxele; dacă
sunt îndeplinite condiţiile de formă stabilite de O.S.I.M. ş.a.

După această examinare prealabilă va fi publicată cererea pentru care s-a constituit
depozit reglementar, s-au plătit taxele de publicare, nu are ca obiect brevetarea
unei invenţii secrete, nu s-a cerut examinarea în procedură de urgenţă, amânarea
publicării şi nici retragerea.
Publicarea cererii de brevet se menţionează în Buletinul Oficial de Proprietate
Intelectuală şi constă în depunerea la sala de lectură a O.S.I.M. sau în tipărirea
descrierilor, revendicărilor şi desenelor invenţiei

300. Examinarea pe fond a cererii de brevetare a invenţiei. Exami-

narea cererii de brevetare a invenţiei se cere la data constituirii depo-

zitului sau, după caz, la deschiderea fazei naţionale ori în termen de 30 de

luni de la una dintre aceste date. Dacă nu se formulează cerere de

examinare în această perioadă, se consideră abandonată solicitarea şi, ca

urmare, este respinsă cererea de brevet.

Examinarea cererii constă în: verificarea condiţiilor privitoare la cerere, a celor


referitoare la descrierea invenţiei a desenelor şi reven¬dicărilor, verificarea
obiectului cererii, a priorităţilor şi a condiţiilor de brevetare a invenţiei (art. 26).
O.S.I.M. are dreptul să solicite pe parcursul examinării acte în completare şi lămuriri
privind depozitul reglementar constituit.

301. Soluţionarea cererii de brevetare a invenţiei şi căile de atac.

Conform art 28 din Legea nr. 64/1991, cererea de brevet de invenţie se

examinează de specialişti, care, la sfârşitul analizei, redactează un raport

de examinare. Pe baza acestuia1 Comisia de examinare de specialitate,

poate da una din următoarele hotărâri:

— acordă brevetul de invenţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond;

- respinge cererea când nu sunt îndeplinite condiţiile, invenţia este exclusă de


lege2 sau nu s-a formulat cerere de examinare în 30 de luni de la data constituirii
depozitului;

- constată retragerea cererii de brevet de invenţie, dacă aceasta a fost formulată în


scris de cel care are această calitate (solicitant sau mandatar autorizat).

Hotărârile Comisie de examinare se motivează şi se comunică solici¬tantului, se


înscriu în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse şi se publică în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Conform art. 29 din Legea nr. 64/1991, în caz de neîndeplinire a condiţiilor


prevăzute de lege şi până la comunicarea hotărârilor, O.S.I.M. poate proceda la
revocarea din oficiu a hotărârilor sale. Având în vedere că hotărârea nu ajunge să
fie comunicată, din punctul de vedere al solicitantului, revocarea din oficiu
echivalează cu respingerea cererii.

302. Contestaţia administrativă împotriva hotărârilor O.S.I.M.

Conform art. 53 şi art. 54 din|Legea nr. 64/1991, hotărârile privind

cererile de brevet pronunţate de O.S.I.M. pot fi atacate de către persoa-

nele interesate cmconîestaţie sau cerere de revocare.

în termen de 3 luni de la comunicare, orice hotărâre poate fi con¬testată. Având în


vedere formularea textului de lege, se poate stabili ce hotărâri pot fi atacate şi de
către cine. Sunt supuse contestaţiei hotărârile comunicate, deci cele de soluţionare
a cereri de brevet; s-a exprimat însă şi opinia1 că pot fi contestate şi alte hotărâri,
precum: cele de recunoaştere sau nu a priorităţilor, cele de decădere ş.a.

303. Cererea de revocare a hotărârilor O.S.I.M. Poate solicita

revocarea hotărârii O.S.I.M. „orice persoană", în termen de 6 luni de la

publicarea menţiunii de acorcwe. Condiţiile de exercitare a acţiunii în

revocare sunt: să se ia cunoştinţă de brevetare şi persoana care o exercită

să justifice un interes.

Motivele pentru care poate fi promovată o acţiune în revocarea admi¬nistrativă


sunt în principiu cele de brevetare a invenţiei: nerespectarea condiţiilor de fond,
invenţia este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice, are un obiect nebrevetabil
(descoperiri, metode matematice etc).

Neîndeplinirea uneia sau mai multor condiţii de formă privind o cerere nu poate
constitui motiv de revocare a hotărârii de acordare a brevetului sau de anulare a
brevetului de invenţie, în tot sau în parte, decât în cazul în care aceasta este
rezultatul unei intenţii frauduloase.

Atât to cazul contestaţiei administrative, cât şi to cazul acţiunii to revo¬care,


competenţa soluţionării revine unei Comisii de reexaminare din departamentul de
apeluri din cadrul O.S.I.M.

Hotărârile de respingere pronunţate to cazul contestaţiei administrative şi al acţiunii


to revocare, de comisia de reexaminare, pot fi atacate cu apel la Tribunalul
Bucureşti to termen de 30 de zile de la comunicare (art. 57).

304. Durata de valabilitate a brevetului de invenţie. Durata de

valabilitate a unei invenţii diferă după felul invenţiei şi este următoarea:


- pentru invenţia principală, 20 de ani de la data de depozit;

- pentru invenţia de perfecţionare brevetată înainte de intrarea în vigoare a


Legii nr. 64/1991, durata este de 20 de ani, termenul curgând de la data
depozitului;

- pentru brevetele de soi, durata de protecţie prin brevet este de 25 de ani, cu


excepţia soiurilor noi de pomi fructiferi, viţă-de-vie şi cartofi (art. 30 din Legea nr.
255/1998, republicată1) care sunt protejaţi prin brevet 30 de ani; to ambele cazuri
termenul curge de Ia data eliberării brevetului de soi.

Protecţia invenţiei prin brevet încetează înainte de expirare a duratei de valabilitate


prin:

- decădere, to cazul neplăţii taxei de menţinere to vigoare a brevetului;

- renunţarea titularului de brevet to tot sau to parte prin cerere înregistrată la


O.S.I.M.;

- anularea brevetului de invenţie pentru netodeplinirea condiţiilor de


brevetare: noutate, activitate inventivă, aplicabilitate industrială, neexcep-tare de la
brevetare şi absenţa caracterului contrar bunelor moravuri sau ordinii publice.

Efectul principal al decăderii şi renunţării este trecerea invenţiei to domeniul public.

305. Inovaţia şi invenţia. Atunci când condiţia noutăţii nu este

îndeplinită, invenţia nu este brevetată. Totuşi, dacă realizarea tehnică

respectivă aduce soluţii modeme şi avantaje economice unităţii în care ea

a fost realizată, ea va fi protejată ca inovaţie.

Inovaţia este acea rezolvare a unei probleme tehnice, cu caracter de noutate la


nivelul unităţii to care se realizează şi este utilă pentru aceasta din urmă. Autor al
inovaţiei este cel care a creat-o, această calitate fiind atestată de unitatea care o
aplică, raporturile dintre unitate şi inovator Secţiunea a 4-a. Modelul de utilitate -
mijloc de protecţie

a invenţiilor tehnice

306. Noţiune. Pe lângă brevet, mai există un titlu de protecţie a

invenţiei, introdus prin Legea nr. 350/20071, care protejează invenţia

tehnică nouă, care depăşeşte nivelul simplei îndemânări profesionale şi


este susceptibilă de aplicare industrială. Prima mare diferenţă faţă de brevet, este
că modelul de utilitate protejează şi invenţiile care nu s-au bazat pe o activitate
inventivă. In principiu, acest titlu de protecţie se eliberează atunci când se constată
o activitate inventivă scăzută, ce nu permite eliberarea brevetului, titlul ce apare în
acest moment este unul su¬perior, dacă încercăm o ierarhizare. în realitate, s-a
realizat o ierarhizare a invenţiilor în funcţie de efortul inventiv depus.

307. Comparaţie. Procedura de eliberare a modelului de utilitate este

asemănătoare cu aceea de eliberare a brevetului, fiind totuşi un pic mai

simplificată. Deosebirea esenţială apare atunci când vorbim de condiţiile

în care se eliberează, şi ce soluţii pot fi protejate prin model de utilitate.

Dacă în cazul invenţiei vorbim de noutate, în cazul modelului de utilitate

legea utilizează sintagma „nouă" şi care depăşeşte nivelul simplei

îndemânări profesionale.

Prin model de utilitate, nu pot fi protejate, deoarece nu sunt consi¬derate invenţii


tehnice descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele mate¬matice, creaţiile estetice,
planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mintale, de jocuri sau în
domeniul activităţilor economice, precum şi programele de calculator, prezentările
de informaţii (art. 1 din Legea nr. 350/2007). §

Pentru a evita o dublă protecţie, nu pot fi protejate prin înregistrare ca model de


utilitate: soiurile de plante şi rasele de animale, invenţiile având ca obiect un
material biologic, invenţiile având ca obiect un produs constând într-o substanţă
chimică sau farmaceutică, invenţiile având ca obiect un procedeu sau o metodă.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 64/1991, un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie
având ca obiect un produs sau un procedeu. Comparând cele două texte de lege,
observăm că singurul punct de intersecţie îl reprezintă invenţia, care are ca obiect
un produs, rezultând că modelul de utilitate poate fi eliberat doar pentru produse.

Dreptul conferit de modelul de utilitate este unul exclusiv de exploa¬tare a


invenţiei pe întreaga durată, oferind posibilitatea interzicerii efectu¬ării, fără
consimţământul său, a următoarelor acte: fabricarea, folosirea, oferirea spre
vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării
invenţiei protejate prin model de utilitate.

Durata modelului de utilitate este de 6 luni de la data depozitului şi încetează prin


expirarea duratei, neplata taxelor de reînnoire a protecţiei, şi renunţarea titularului
la modelul de utilitate înregistrat.
Regulile generale conţinute de Legea privind brevetele de invenţie se aplică şi
modelelor de utilitate, dacă avem în vedere doar dispoziţiile art. 28 ale Legii nr.
350/2007, care arată că se aplică prin analogie dispoziţiile celei dintâi în cazul:
definiţiilor, dreptului la brevet, înregistrării şi examinării cererii de brevet,
priorităţilor, retragerii cererii, drepturilor conferite de brevet şi obligaţiile corelative,
precum şi drepturilor de folosire anterioară, transmiterii şi apărării drepturilor.

Secţiunea a 5-a. Drepturi şi obligaţii născute în legătură cu invenţia

§1. Natura juridică a dreptului de inventator

308. Opinii. în încercarea de a justifica protecţia conferită invenţiilor, s-a invocat, de


numeroase ori, dreptul natural al inventatorului asupra produsului sau creaţiei
intelectuale, iar alţii au argumentat că brevetul are rolul unui premiu. Cea mai
întâlnită justificare rămâne însă beneficiul

public pe care îl aduce acordarea monopolului exploatării titularului de brevet.1

De-a lungul timpului s-au formulat numeroase teorii cu privire la

natura juridică a dreptului subiectiv de inventator: drept de proprietate, drept sui


generis, drept la clientelă, drept al personalităţii inventatorului, teorii care au fost
prezentate deja.

Ca şi în cazul dreptului de autor, s-a susţinut că dreptul subiectiv de inventator este


un drept personal nepatrimonial care are consecinţe

patrimoniale . O altă concepţie susţine că dreptul subiectiv de inventator este un


drept real, purtând asupra unui bun incorporai destinat utilizării în industrie,
deoarece, în esenţă, stabilirea naturii juridice a acestuia echivalează cu stabilirea
naturii juridice a dreptului de exploatare (care este unul real).

309. Concluzie. Fără a critica o opinie sau alta, în viziunea noastră,

dreptul subiectiv de inventator se prezintă ca un drept personal

nepatrimonial cu consecinţe patrimoniale, deoarece calificarea naturii

juridice a acestuia ţine de momentul naşterii dreptului şi nu de valorifica-

rea sa . Or, în momentul naşterii dreptului, el este doar unul nepatri-


monial şi doar exercitarea sa produce consecinţe patrimoniale.

§2. Drepturile morale ale inventatorului

310. Enumerare. Fără a fi enumerate expres de lege, din interpretarea

textului pot fi deduse următoarele drepturi morale ce revin inventatorilor:

- dreptul de a divulga public realizarea sa;

- dreptul la recunoaşterea calităţii de autor al invenţiei;

- dreptul la nume;

- dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie sau menţionarea numelui în


brevet;

- dreptul la eliberarea unui duplicat al brevetului de invenţie.

311. Dreptul de divulgare. Dreptul de divulgare este dreptul pe care îl are cel care
a realizat invenţia, chiar şi nebrevetată, de a o aduce la cunoştinţă publică. Invenţia
care face obiectul cererii de brevet nu poate fi divulgată fără acordul inventatorului
sau succesorului său în drepturi, până la publicarea descrierii acesteia de către
O.S.I.M.

312. Dreptul Ia recunoaşterea calităţii de autor. Dreptul la recunoaşterea calităţii


de autor este confirmat de art. 35 din Legea nr. 64/1991, care consacră principiul
adevăratului autor, în sensul că dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului
sau succesorului său în drepturi. El constă în dreptul autorului soluţiei inventive de
a-i fi recunoscută activitatea care a avut ca finalitate invenţia.

Dreptul la recunoaşterea calităţii de autor al invenţiei se naşte odată cu


materializarea activităţii inventive şi este confirmat prin brevetul de invenţie,
moment în care el este inclus în dreptul la recunoaşterea calităţii de inventator.

313. Dreptul la nume. Ca şi în cazul dreptului de autor, dreptul la nume este o


consecinţă a dreptului la recunoaşterea calităţii de autor. Conform art. 35 din Legea
nr. 64/1991, inventatorul are dreptul să i se menţioneze numele, prenumele şi
calitatea în brevetul eliberat, în carnetul de muncă, precum şi în orice acte sau
publicaţii privind invenţia sa, dar are şi dreptul de a nu-i fi menţionat numele nici în
publicarea cererii de brevet, nici în brevet.

314. Dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie. Dreptul la eliberarea unui titlu de
protecţie este acea posibilitate juridică recunoscută celui care a realizat o invenţie
brevetabilă de a pretinde eliberarea, în condiţiile legii, a unui titlu de protecţie.
Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, dacă titularul este altul decât
inventatorul, acestuia din urmă i se eliberează un duplicat al brevetului de invenţie.

§3. Drepturile patrimoniale ale titularului de brevet

Titularul de brevet, inventatorul sau unitatea, are următoarele drepturi: dreptul de


prioritate, dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei1 şi dreptul provizoriu de
exploatare exclusivă a invenţiei.

315. Dreptul de prioritate. Potrivit art. 17 din Legea nr. 64/1991, consti-

tuirea depozitului naţional reglementar al invenţiei asigură un drept de

prioritate faţă de orice depozit privind aceeaşi invenţie cu o dată

ulterioară de depozit sau cu o dată ulterioară de prioritate recunoscută.

3.1. Dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei

316. Noţiune. Dreptul recunoscut titularului de brevet de a exploata

invenţia în mod exclusiv conferă acestuia atât posibilitatea de a folosi invenţia şi


avea foloase patrimoniale din aceasta, cât şi pe aceea de a interzice tuturor
celorlalte persoane efectuarea unor acte care încalcă prerogativele ce-i revin.

Exploatarea invenţiei poate consta în:

- fabricarea produsului, folosirea procedeelor sau metodelor care fac obiectul


invenţiei;

- comercializarea produselor fabricate;

- încheierea unor contracte de licenţă prin care se permite folosirea invenţiei.

Dreptul exclusiv de exploatare â invenţiei ia naştere odată cu elibe¬rarea


brevetului de invenţie a cărui durată de valabilitatea se calculează de la data
constituirii depozitului naţiinal reglementar.

317. Conţinutul dreptului exclusiv de a exploata invenţia. Potrivit


art. 32, art. 58 şi art. 59 din Legea nr. 64/1991, brevetul de invenţie per-

mite titularului său să interzică terţilor efectuarea, fără autorizarea sa, a

următoarelor acte:

a) pentru produse: fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vân¬zarea, sau


importul în vederea vânzării, oferirii spre vânzare sau folosirii;

b) pentru procedee: utilizarea procedeului;

c) vânzarea, oferirea spre vânzarea sau folosirea produsului obţinut printr-un


procedeu brevetat

318. Fabricarea produsului. Fabricarea produsului presupune

realizarea unui bun „identic ori similar" cu acela care face obiectul

invenţiei brevetate. Printre criteriile de apreciere a existenţei identităţii

sau similitudinii se află:

- asemănările şi nu deosebirile, astfel încât este nesemnificativa existenţa unei


deosebiri;

- executarea unei variante a produsului prin schimbarea formei,

materialului, dimensiunii etc;

- produsul realizat încearcă să se diferenţieze prin elemente

echivalente, dar care au aceleaşi funcţii şi efecte;

- servilismul, care presupune realizarea unui produs identic până la cel mai mic
detaliu.

Titularul a două brevete nu le poate invoca în acelaşi timp, susţinând că produsul


„contrafăcut" are elemente din ambele invenţii, cu excepţia invenţiei de
perfecţionare.

319. Contrafacerea. Existenţa contrafacerii, în general, se determină

prin compararea obiectului protejat prin brevet cu cel presupus

contrafăcut. Având în vedere că situaţiile în care invenţia presupune o

reproducere fidelă, identică, sunt rare, s-au căutat mijloace de delimitare a


contrafacerii. Potrivit „teoriei variantelor de execuţie"1 există contra¬facere atunci
când este utilizat un mijloc, în principiu diferit de cel protejat, dar care, îndeplinind
aceleaşi funcţii, ajunge şi la un rezultat asemănător sau identic.
Potrivit teoriei „mijloacelor esenţiale"2, există contrafacere în materia invenţiei
atunci când diferenţele între obiectul invenţiei brevetate şi cel suspectat există
diferenţe secundare.

Ca urmare a încălcării dreptului de exploatarea exclusivă a invenţiei, titularul de


brevet are dreptul la despăgubiri, drept consacrat de art. 59 afin. (3) din Legea nr.
64/1991.

320. Dreptul asupra invenţiei de perfecţionare. Invenţia de perfec-

ţionare este aceea care contribuie la eficientizarea unei invenţii deja

existente. în ciuda argumentelor pro şi contra brevetării unor astfel de

invenţii3, legea română nu interzice posibilitatea ca titularul brevetului

unei invenţii de perfecţionare să poată exploata invenţia sa cu acordul

"talarului brevetului asupra celei perfecţionate.

în cazul în care titularul de brevet al invenţiei principale m permite celui care a


brevetat invenţia de perfecţionare să o exploateze, soluţia este una dintre
următoarele:

- în cazul în care refuzul este un abuz de drept, titularul brevetului asupra


invenţiei de perfecţionare îl poate chema în judecată pe cel al invenţiei principale în
temeiul prevederilor Decretului nr. 31/1954;

- dacă refuzul nu este un abuz de drept nu poate fi aplicată titularului


brevetului invenţiei de perfecţionare nici sancţiunea licenţei obligatorii, deoarece
inacţiunea sa este justificată1.

3.2. Dreptul provizoriu de exploatare exclusivă a invenţiei

321. Noţiune. Dreptul provizoriu de exploatare a invenţiei constă în

posibilitatea conferită de lege celui care a constituit depozitul naţional

reglementar, ca, până la eliberarea brevetului de invenţie, să exploateze

exclusiv soluţia inventivă propusă de el. Astfel, potrivit art. 33 din Legea

nr. 64/1991, solicitantul brevetului are aceleaşi drepturi conferite

titularului de brevet în perioada cuprinsă între data constituirii depozitului


naţional reglementar şi aceea a eliberării brevetului de invenţie.

Motivul pentru care legiuitorul a considerat oportună acordarea acestui drept


provizoriu îl reprezintă perioada îndelungată de timp ne¬cesară finalizării procedurii
de acordare a brevetului, precum şi posibilitatea ca în această perioadă să se poată
testa invenţia şi decide continuarea sau nu a procedurii menţionate .

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru existenţa dreptului provi¬zoriu de


exploatare sunt:

- existenţa unei cereri de brevetare înregistrată la O.SJ.M, care să


îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 6 şi art. 14-16 ale Legii

nr. 64/1991; , fcwfc^ ililili k iiii

- cererea să fi fost publicată, în sensul depunerii la sala de lectură a O.S.I.M.


sau tipăririi descrierii revendicărilor şi desenelor.

322. încetarea dreptului provizoriu. Chiar dacă prevederea din

art. 34 din Legea nr. 64/1991 referitoare la situaţia în care cererea de

brevet a fost respinsă sau retrasă a fost eliminată din forma actuală1, apreciem că
dacă solicitantul îşi retrage cererea sau aceasta îi este respinsă protecţia provizorie
încetează retroactiv.

§4. Drepturile caracteristice unităţii titulare de brevet

323. Dreptul la asistenţă tehnică şi informare. Inventatorul are

obligaţia să acorde, la cererea titularului de brevet şi pe bază de contract,

asistenţă tehnică în vederea punerii în aplicare a invenţiei [art. 46

alin. (2)]. Dreptul unităţii la asistenţă tehnică din partea inventatorului nu

se naşte din lege, ci din contract; din lege se naşte doar dreptul unităţii dc

a solicita încheierea unui contract de asistenţă tehnică.

Pentru invenţiile de serviciu şi cele de comandă unitatea are dreptul de a fi


informată asupra creării şi a stadiului invenţiei.
§5. Drepturile inventatorului care nu este titular de brevet

324. Situaţii posibile. Există situaţii în care inventatorul nu este titular

de brevet din diverse motive: cesiunea legală (în cazul invenţiilor de

serviciu), cesiunea voluntară a dreptului de a solicita eliberarea

brevetului, sau decesul solicitantului înainte de eliberarea brevetului.

Potrivit art 37 din Legea nr. 64/1991, drepturile patrimoniale2 cuve¬nite


inventatorului salariat se stabilesc pe bază de contract Având în vedere că
drepturile patrimoniale ale inventatorului titular de brevet sunt reglementate
distinct în lege, este clar că textul menţionat are aplicare doar to materia
inventatorului netitular de brevet.

325. Dreptul la o remuneraţie suplimentară. în cazul invenţiilor de

serviciu şi a celor de comandă, inventatorul salariat are dreptul, pe lângă

salariul său, la o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract sau prin

act adiţional la contract. Inventatorul poate astfel solicita remuneraţia

suplimentară şi to lipsa unei clauze contractuale referitoare la acest lucru

în contractul său de muncă, având în vedere că izvorul acestui drept este

atât convenţional, cât şi legal.

326. Dreptul de a fi recompensat pentru asistenţa tehnică. După

1B arătat anterior, inventatorul are obligaţia de a acorda asistentă

tehnică pentru punerea în aplicare a invenţiei, modul în care acest luciii se

plaiă fiind stabilit contractual. Având în vedere munca desfăşurată

de inventator, acesta poate solicita inserarea în contract a unor clauze

referitoare la recompensarea sa.

327. Dreptul la compensaţie materială în cazul invenţiei secrete. Potrivit art 40 alin.
(2) din Legea nr. 64/1991, în cazul invenţiilor brevetate cărora li se atribuie caracter
secret, inventatorul are dreptul la o compensaţie materială, „pe bază de contract",
din partea instituţiei care a rtribuit caracterul secret: Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii.
§6. Dreptul de preferinţă al unităţii netitulare de brevet

328. Reglementare. Potrivit art. 5 alin. ultim din Legea nr. 64/1991. anitatea care nu
este titulară de brevet are un drept de preferinţă la fflcneierea unui contract privind
invenţia salariatului ce trebuie exercitat ffl termen de 3 luni de la oferta salariatului.
Regulamentului de aplicare din Legea nr. 64/1991 stabileşte că dreptul de
preferinţă se referă doar la folosirea invenţiei, titularul de brevet având obligaţia să
facă prima ofertă de licenţă sau de cesiune unităţii al cărei angajat este.

Dacă în termenul de 3 luni unitatea nu îşi manifestă interesul, titularul brevetului de


invenţie are dreptul de a exploata invenţia pe bază de contract cu orice terţ. în lipsa
acordului cu privire la preţul cesiunii, instanţa judecătorească este în drept să-1
stabilească.

§7. Obligaţiile titularului de brevet în raporturile cu OJSJLM.

329. Enumerare. Pe lângă obligaţiile faţă de inventator care corespund drepturilor


acestuia (enumerate anterior), titularul de brevet are şi obligaţii generale precum:

- obligaţia de plată a taxelor pentru înregistrarea şi examinarea cererii, a cărei


nerespectarea atrage respingerea cererii de brevet;

- obligaţia de plată a taxelor anuale de menţinere în vigoare a brevetului, a


cărei nerespectare atrage decăderea titularului din drepturi, echivalentă cu intrarea
invenţiei în domeniul public; decăderea se constată de către O.S.I.M. prin hotărâre
care se publică, dar în termen de 6 luni de la publicare, titularul poate cere
revalidarea brevetului de către

O.S.I.M. '"'<" ' . J . ^$

- obligaţia de exploatare a invenţiei, a cărei nerespectare atrage acordarea


unei licenţe obligatorii sau din oficiu, după caz.

§8. Limitele dreptului de exploatare exclusivă

330. Limitări generale ale dreptului de exploatare exclusivi

Durata de valabilitatea a brevetului de invenţie este de 20 de ani de la


data constituirii depozitului naţional reglementar. La expirarea termenelor

de protecţie, invenţiile intră în domeniul public, ele putând fi folosite în

mod liber.

Conform art. 1 din Legea nr. 64/1991, brevetul de invenţie conferă protecţie doar pe
teritoriul României. Aceeaşi protecţie este asigurată şi persoanelor fizice sau juridice
străine cu domiciliul sau sediul în afara României, în condiţiile convenţiilor
internaţionale privind invenţiile la care România este parte (art. 6). Această
prevedere este o aplicare a principiului „tratamentului naţional" enunţat de
Convenţia de la Paris din 1883, potrivit căruia fiecare ţară membră a Uniunii este
obligată să asigure cetăţenilor ţărilor membre ale acesteia aceeaşi protecţie pe care
o asigură cetăţenilor proprii.

Pentru ca invenţia să fie protejată în afara graniţelor României, este necesară


solicitarea brevetului de invenţie în ţara în care se doreşte protecţia sau apelarea la
procedura eliberării brevetului european.

331. Limitări speciale ale dreptului de exploatare exclusivă. Legea

nr. 64/1991 conţine şi câteva limitări speciale ale dreptului de exploatare

succesivă:

- imunitatea navelor, aeronavelor şi vehiculelor terestre;

- dreptul de posesiune anterioară şi personală;

- folosirea sau producerea în cadru privat şi necomercial;

- epuizarea dreptului;

- folosirea în scopuri experimentale, necomerciale a obiectului brevetat;

- dreptul de posesiune ulterioară şi personală;

- exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la a cărei


protecţie s-a renunţat.

332. Imunitatea navelor, aeronavelor şi vehiculelor terestre. Po-

trivit art 34 Ut. a) din Legea nr. 64/1991, nu reprezintă încălcare a dreptului de
exploatare a invenţiei folosirea acesteia Jfo construcţia şi funcţionarea vehiculelor
terestre, aeriene, precum şi la bordul navelor sau la dispozitivele pentru
funcţionarea acestora, aparţinând statelor membre ale convenţiilor internaţionale
privind invenţiile, la care România este parte, când aceste vehicule sau nave
pătrund pe teritoriul României, temporar sau accidental, cu condiţia ca această
folosire să se facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor sau navelor".
Din textul legii rezultă că, pentru a nu încălca dreptul exclusiv de exploa¬tare al
titularului de brevet, în cazul intrării unuia din vehiculele menţionate care are în
structura sa aplicarea unei invenţii brevetate în România, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:

- vehiculul să aparţină unui stat membru al convenţiilor internaţionale privind


invenţiile la care România e parte;

- aplicarea invenţiei la bordul vehiculului să fie exclusiv pentru nevoile acestuia


;

- pătrunderea navelor, aeronavelor şi vehiculelor terestre pe teritoriul


României să fie temporară.

333. Dreptul de posesiune anterioară şi personală . Folosirea invenţiei de către o


persoană care a aplicat invenţia sau care a luat măsuri efective şi serioase în
vederea folosirii ei cu bună-credinţă pe teritoriul României, independent de titularul
brevetului de invenţie şi înainte de constituirea depozitului naţional reglementar,
sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate recunoscută, dă naştere
unui drept de folosire a invenţiei şi după obţinerea brevetului de către o altă
persoană.

Reglementarea art. 34 lit. b) a Legii nr. 64/1991 funcţionează astfel: A foloseşte cu


bună-credinţă o soluţie tehnică ce îi aparţine fără a o publica (caz în care ar fi
anterioritate distructivă de noutate); B ajunge independent la aceeaşi soluţie
tehnică pe care o brevetează; în aceste condiţii A poate să folosească în continuare
invenţia fără ca acest lucru să fie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a
invenţiei lui B.

Dreptul de folosire, considerat o licenţă legală, nu se transmite decât cu patrimoniul


beneficiarului sau cu o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării invenţiei. Nu
este permisă cesiunea numai a dreptului de folosire, deoarece are caracter Intuita
personae şi s-ar îfccălca dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei de către titular.

334. Folosirea Invenţiei exclusiv In cadru privat şi tn scop

necomereial Conform art. 34 lit c) din Legea nr. 64/1991, nu reprezintă

încălcare a dreptului de exploatare exclusivi producerea sau folosirea

invenţiei în cadru privat şi scop necomercial. Aceasta presupune că este

permisă şi folosirea invenţiei în scop experimental, ceea ce permite

brevetarea invenţiei de perfecţionare.

335. Epuizarea dreptului Teoria epuizării dreptului presupune că dreptul de


exploatare exclusivă este epuizat după punerea în circulaţie a produsului realizat ca
urmare a aplicării soluţiei tehnice1. Astfel, conform art. 34 lit d) din Legea nr.
64/19912, nu constituie încălcare a dreptului de exploatare exclusivă
comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene, cu sau fără
acordul titularului, a acelor exem¬plare de produse, obiect al invenţiei, care au fost
vândute anterior de către titularul de brevet ori cu acordul să expres.

336. Utilizare experimentală. Conform art. 34 lit. d1) din Legea nr. 64/1991 , nu
are loc încălcarea drepturilor titularului de brevet dacă obiectul invenţiei brevetate
este utilizat în scop experimental exclusiv necomercial.

337. Dreptul de posesiune ulterioară şi personală. Articolul 34 lit. e) din Legea nr.
64/1991, recunoaşte un drept de folosire personală şi gratuită a invenţiei persoanei
care foloseşte invenţia în perioada cuprinsă între data decăderii din drepturi a
titularului de brevet, pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului şi
data revalidării acestuia. Astfel, după revalidarea brevetului, persoana care a folosit
invenţia cât timp a fost în domeniul public, o va putea folosi şi ulterior. Dreptul de
folosire personală se transmite numai odată cu patrimoniul titularului său.

Efectul dispoziţiilor menţionate este acela al nesancţionării drept contrafacere a


comercializării ulterioare de către dobânditori a produsului realizat ca urmare a
aplicării invenţiei.

Secţiunea a 6-a. Protecţia prin brevet a noilor soiuri de plante sau rase de animale

§1. Brevetarea noilor soiuri de plante

338. Condiţii de brevetare. Soiul este un grup de plante care aparţine unei unităţi
sistematice de clasificare a regnului vegetal (taxon) de cel mai jos rang, ce se
delimitează în interiorul acesteia prin expresia caracte¬relor ereditare; hibridul cu
formele parentale este considerat şi el soi.

Drepturile amelioratorilor de soiuri de plante sunt protejate prin eliberarea de către


O.S.LM. a unui brevet de soi. Pentru ca acesta să fie obţinut soiul trebuie să fie: nou,
distinct, omogen, stabil, denumirea sa să permită identificare (art. 5).

Soiul propus spre brevetare este nou dacă la data înregistrării cererii materialul de
înmulţire sau cel recoltat nu s-a aflat la dispoziţia terţilor, cu acordul amelioratorului
(în scop de comercializare), timp de un an pe teritoriul României şi 4 ani2 pe cel al
altor state înainte de depunerea cererii. Noutatea se determină ca urmare a
examinării tehnice de către Institutul de Stat pentru Testarea şi înregistrarea
Soiurilor sau altă autoritate, în urma căreia, după efectuarea testelor de creştere, se
elaborează un raport care conţine concluziile. Soiul este:

- distinct, dacă se deosebeşte prin caracterele sale de orice alt soi notoriu;

- omogen, dacă în urma parcurgerii ciclului de înmulţire şi supunerii unor


variaţii previzibile plantele rămân suficient de uniforme;

- stabil, dacă după înmulţiri repetate soiul îşi menţine caracterele relevante.

Denumirea soiului trebuie să fie una generică, diferită de orice altă denumire care
desemnează un alt soi existent şi nu poate conţine doar cifre.

339. Procedura de brevetare. Are dreptul să solicite eliberarea breve¬tului de soi


persoana care a creat soiul, angajatorul acesteia sau succesorii ambelor categorii.

Procedura este în principiu aceea generală, având însă şi unele elemente specifice:
cererea se înregistrează în Registrul Naţional al Cererilor de Brevete de Soiuri şi se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, iar examinarea de fond a
acesteia presupune examinarea tehnică de către o autoritate desemnată (în
principiu, Institutul de Stat pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor).

Odată finalizată procedura prevăzută de Legea nr. 255/1998 şi Regulamentul de


aplicare, se eliberează brevetul de soi care are următoa¬rea durată: 30 de ani
pentru soiuri de pomi fructiferi, viţă-de-vie, cartofi şi 25 de ani pentru celelalte
soiuri; ambele termene curg de la data eliberării brevetului.

340. Drepturi ale titularului de brevet Titularul unui brevet de soi

are dreptul de a interzice oricărei persoane să efectueze fără autorizaţia sa

următoarele acte privind soiul protejat producerea şi reproducerea, oferirea

spre vânzare, importul exportul sau depozitarea pentru unul din scopurile

de mai sus. Este exceptată de la autorizare folosirea într-unui din

următoarele scopuri: personal, necomercial, experimental sau pentru

ameliorare (art. 32).

Conform art. 36 din Legea nr. 255/1998, O.S.I.M. poate decide decăderea titularului
de brevet din drepturi dacă:

- titularul nu respectă obligaţia de menţinere a soiului astfel încât acesta să îşi


păstreze calităţile prezentate în descrierea oficială la data eliberării brevetului;
- titularul de brevet nu comunică O.S.I.M. sau autorităţii naţionale informaţiile
necesare verificării soiului protejat;

- titularul nu propune o denumire adecvată când O.S.I.M. solicită schimbarea


denumirii soiului;

- titularul de brevet nu plăteşte taxele de menţinere în vigoare a brevetului.

O.S.I.M. poate acorda, la cererea persoanei interesate, o licenţă obligatorie dacă au


trecut 5 ani de la data eliberării brevetului, titularul nu exploatează soiul care
prezintă interes public şi nici nu justifică inacţiune.

§2. Brevetarea noilor rase de animale

341. Reguli generale. Legea nr. 64/1991, în art. 7, precum şi

Regulamentul de aplicarea a acesteia, stabilesc condiţiile în care o nouă

rasă de animal poate fi brevetată.

Pe lângă condiţiile generale, invenţiile din domeniul biotehnologiei sunt brevetabile


dacă se referă la: a) un material biologic care este izolat din mediul natural sau
produs prin orice procedeu tehnic, chiar dacă înainte se producea în natură; b)
plante sau animale, dacă posibilitatea tehnică de realizare a invenţiei nu se
limitează la un anumit soi de plante sau la o anumită rasă de animale.

342. Obiectul protecţiei. în condiţiile Legii nr. 64/1991 poate fi protejată prin brevet
soluţia de realizare a unei noi rase de animale dacă aceasta nu se limitează doar la
un anumit soi şi este:

a) nouă - condiţia presupune că, la data depunerii cererii, materialul de


înmulţire nu a fost pus la dispoziţia terţilor cu acordul amelioratorului un an înainte
de data menţionată pe teritoriul României şi 4 ani pe teritoriul altor state;

b) distinctă - condiţia presupune că rasa se distinge de orice altă rasă de


notorietate la data înregistrării;

c) omogenă - condiţia presupune menţinerea unor caractere uniforme;

d) stabilă, adică trăsăturile sale se menţin după înmulţiri repetate;

Drepturile titularului de brevet, precum şi limitările acestora sunt


aceleaşi cu cele ale amelioratorilor de soiuri de plante.

Secţiunea a 7-a. Transmiterea drepturilor privind invenţiile §1. Contractul de cesiune

343. Reguli aplicabile. Contractul de cesiune este contractul prin care cedentul-
titular de brevet transmite cesionarului, în schimbul unei sume de bani, dreptul la
acordarea brevetului sau drepturile patrimoniale pe care acesta le conferă.

Având în vedere că, în principiu, contractul de cesiune are o configuraţie

juridică asemănătoare contractului de vânzare-cumpărare1, regulile acestuia vor fi


aplicate şi contractului de cesiune a drepturilor privind invenţiile. Astfel, obligaţiile
privind transferul dreptului, garanţia şi plata preţului sunt guvernate de dispoziţiile
Codului civil în materia vânzării, singura obligaţie specială a cesionarului fiind aceea
de exploatare a invenţiei. Contractul de cesiune poate fi definitiv sau pe durată
limitată, dar în niciun caz nu poate depăşi durata de valabilitate a brevetului de
invenţie.

Pentru opozabilitate faţă de terţi, contractul de cesiune trebuie înre¬gistrat la


O.S.I.M., acest organism îndeplinind doar formalitatea înregistrării, neavând atribuţii
de verificare a legalităţii.

§2. Contractul de licenţă

344. Noţiune. Contractul de licenţă este contractul prin care titularul

brevetului cedează unei alte persoane dreptul de a folosi invenţia

brevetată în schimbul unei sume de bani. Dacă în cazul contractului de

cesiune se transferă dreptul patrimonial (cu tot ce intră în conţinutul său),

în cazul contractului de licenţă are loc doar o transmitere a folosinţei.

Având în vedere că drepturile exclusive sunt exercitate în continuare de

titular, acesta poate (cu excepţia licenţei exclusive) să poată încheia câte

contracte de licenţă doreşte.

Contractul de licenţă poate să conţină limitări ale folosinţei cu privire la teritoriu sau
durată dar şi cu privire la numărul de licenţe permise. în funcţie de ultimul criteriu,
licenţele pot fi nelimitate ca număr sau ex¬clusive, caz în care se transmite
folosinţa numai unei singure persoane. De asemenea, contractul de licenţă este
unul încheiat cu respectarea principiului libertăţii contractuale. Există însă situaţii în
care dreptul de folosinţă se transmite, fără încheierea unui contract, în temeiul legii,
operând ceea ce se numeşte licenţa legală.

345. Obligaţiile părţilor. Prin contractul de licenţă se creează

următoarele obligaţii:

a) pentru titularul brevetului:

- obligaţia de a oferi beneficiarului informaţiile necesare utilizării

invenţiei şi de a-i acorda acestuia asistenţă tehnică;

- obligaţia de garanţie, care, pe lângă conţinutul clasic, presupune şi plata


taxelor de menţinere în vigoare a brevetului;

b) pentru beneficiarul licenţei:

_ obligaţia de plată a sumelor de bani stabilite prin contract în

schimbul folosinţei;

^obligaţia de exploatare a licenţei.

§3. Licenţele obligatorii

346. Condiţii de acordare şi retragere. Conform art. 46 din Legea nr. 64/1991, orice
persoană interesată sau Guvernul poate solicita Tribunalului Bucureşti acordarea
unei licenţe obligatorii în următoarele condiţii:

a) invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României

b) titularul brevetului nu poate să justifice inacţiunea [art. 46 alin. (2)1;

c) să fi trecut 4 ani de la înregistrarea cererii de brevet sau 3 ani de la


eliberarea brevetului, avându-se în vedere termenul care expiră cel mai târziu;

d) să nu se fi ajuns la o înţelegere cu privire la transmiterea drepturilor de către


titularul brevetului de invenţie.

Justificarea existenţei licenţelor obligatorii o reprezintă progresul umanităţii, care


poate fi încetinit atât timp cât titularul brevetului nu respectă obligaţia de
exploatare a invenţiei2. O altă justificare ar repre¬zenta-o interesul naţional, având
în vedere că pot fi autorizate licenţe obligatorii în situaţii de urgenţă naţională sau
alte situaţii de extremă urgenţă.
Prin hotărârea instanţei se stabilesc: durata, nivelul redevenţelor şi sumele de bani
cuvenite inventatorului. Dacă se constată că beneficiarul licenţei nu respectă
condiţiile stabilite prin hotărâre, la cererea titularului de brevet, licenţa obligatorie
poate fi retrasă de Tribunalul Bucureşti.

347. Trăsături. Licenţa obligatorie se caracterizează prin următoarele:

- este neexclusivă (art. 47 din Legea nr. 64/1991);

- nu este transmisibilă decât cu partea de întreprindere sau cu fondul de


comerţ care beneficiază de această utilizare (art. 48 din Legea nr. 64/1991); £

- îşi produce efecte faţă de terţi din momentul înregistrării la O.S.I.M.

(art 46 coroborat cu art. 50 din Legea nr. 64/1991>

348. Posibile licenţe obligatorii în domeniul sănătăţii. Potrivit art. 46

(4) al Legii nr. 64/1991, la solicitarea persoanei interesate sau a Guvernului,


Tribunalul Bucureşti poate dispune trecerea în regim de licenţă obligatorie a
invenţiei atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) interesul public să justifice necesitatea exploatării invenţiei;

b) este o situaţie de urgenţă naţională sau de extremă urgenţă;

c) brevetul să aibă ca obiect o invenţie din domeniu sănătăţii;

d) invenţia nu este exploatată sau este insuficient exploatată;

e) titularul nu poate justifica inacţiunea şi nici nu s-a ajuns la o înţelegere cu el


privind transmiterea dreptului de exploatare;

f) a expirat unul dintre cele două termenele menţionate de lege de 4 sau 3 ani.

Fără a fi îndeplinite condiţiile de mai sus, mai poate fi solicitată licenţă obligatorie în
caz de extremă urgenţă sau urgenţă naţională.

Hotărârea judecătoreşti definitive îi irevocabile privind trecerea invenţiei în regim de


licenţă obligatorie se comunică O.S.I.M., care are obligaţia să o publice în termen de
1 lună de la comunicare în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

349. Licenţe obligatorii în domeniul plantelor sau biotehnologiei.

Potrivit art. 47 alin. (6) din Legea nr. 64/1991, persoanele interesate sau

Guvernul pot solicita acordarea unei licenţe obligatorii atunci când:

- titularul de brevet asupra unui soi de plantă nu îl poate exploata fără să


aducă atingere unui brevet deja existent; sau când
- titularul unui brevet de invenţie în domeniul biotehnologiei nu poate să o
exploateze fără să aducă atingere unui brevet de soi de plantă deja eliberat

350. Licenţa obligatorie pentru remedierea unei practici anticon-

curenţiale. La solicitarea persoanei interesate sau a Guvernului, se poate

acorda o licenţă obligatorie pentru remedierea unei practici anticoncu-

renţiale. Practicile anticoncurenţîale se clasifică în două categorii,

distincţie provenind din Tratatul de la Roma din 1957:

a) înţelegerile monopoliste urmăresc acapararea pieţei sau a unui segment


determinant al acesteia de către unul sau mai mulţi agenţi eco¬nomici cu scopul
bine determinat de a restrânge, distorsiona sau elimina

concurenţa. în această categorie sunt incluse: înţelegerile între agenţii economici,


deciziile ale asociaţiilor de agenţi economici şi practicile^ concertate.

b) abuzul de poziţie dominanta presupune deţinerea de către un agent economic a


unei poziţii pe piaţă ce tl face să aibă o independenţă totală de comportament şi
puterea economică de a acţiona pe piaţă fără a ţine seama de iniţiativele
concurenţilor, legate de producţie, preţuri şi distribuţie.

La una dintre cele două forme de practici anticoncurenţiale, mai ales la abuzul de
poziţie dominantă, se ajunge de regulă prin concentrarea economică. Aceasta este
un fenomen economic care poate genera atât efecte benefice pe piaţă, dar şi
rezultate anticoncurenţiale şi se realizează prin orice act juridic care realizează
transferul proprietăţii sau folosinţei asupra bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui
agent economic. Ea poate rezulta fie ca urmare a fuziunii, fie prin dobândirea de
către aceleaşi persoane a capitalului sau a unor active ale altor agenţi economici
Controlul concentrărilor economice are drept scop evitarea distorsio¬naţilor
competiţiei, nepermiţându-se dobândirea unei poziţii de monopol de care un agent
economic poate ulterior abuza.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 21/1996 (echivalentul art. 81 al Tratatului de la Roma)
fapte care pot fi catalogate în mod direct anticoncurenţiale sunt:

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare sau de


cumpărare a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor şi a oricăror alte condiţii inechitabile;

b) limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnolo¬gice sau


investiţiilor;
c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul
teritorial, a volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii;

d) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la


prestaţii echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în
poziţia concurenţială;

e) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a


unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform
uzanţelor comerciale, nu au nicio legătură cu obiectul acestor contracte;

f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte


forme de concurs de oferte;

g) eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea


accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi

economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau a nu vinde către


anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

Secţiunea a 8-a. Apărarea drepturilor privind invenţiile §1. Myloace administrative

351. Enumerarea mijloacelor. După cum s-a arătat anterior, hotă-

rârile O.S.I.M. pot fi contestate sau revocate după cum urmează:

- conform art. 29 din Legea nr. 64/1991, în caz de neîndeplinire a condiţiilor


prevăzute de lege şi până la comunicarea hotărârilor, O.S.I.M. poate proceda la
revocarea din oficiu a hotărârilor sale.

- conform art. 53 şi art. 54 din Legea nr. 64/1991, hotărârile privind cererile de
brevet pronunţate de O.S.I.M. pot fi atacate, de către persoa¬nele interesate, în
termen de 3 luni de la comunicarea hotărârii, cu contestaţie administrativă, sau
cerere de revocare în termen de 6 luni de la publicarea menţiunii acordării, cu
acţiune în revocare.

Atât în cazul contestaţiei administrative cât şi în cazul acţiunii în revocare,


competenţa soluţionării revine unei Comisii de reexaminare prezidată de directorul
general al O.S.I.M.

352. Atribuţii O.S.I.M. Organul de specialitate al administraţiei

publice centrale, aflat în subordinea Guvernului, cu autoritate unică pe

teritoriul României în domeniul proprietăţii industriale este Oficiul de

Stat pentru Invenţii şi Mărci.


Conform art. 68 din Legea nr. 64/1991, Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci îi
revin următoarele atribuţii:

a) coordonează politica de proprietate industrială în România;

b) înregistrează, publică şi examinează cererile de brevet de invenţie, în


vederea acordării şi eliberării brevetului de invenţie;

c) este depozitarul Registrului naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse


şi al Registrului naţional al brevetelor de invenţie în care se înscriu datele privind
cererile de brevet şi cele privind brevetele;

d) este oficiu receptor pentru cererile de brevet de invenţie înregistrate


internaţional de către solicitanţi români, ta conformitate cu prevederile Tratatului de
cooperare în domeniul brevetelor;

e) administrează, conservă şi dezvoltă, prin schimburi internaţionale, colecţia


naţională de descrieri de invenţie şi realizează baza de date informatice în domeniul
invenţiilor, pe orice fel de suport informaţional;

f) efectuează, la cerere, servicii de mediere şi informare tehnică din descrierile


de invenţii româneşti şi străine şi din publicaţiile oficiale de proprietate industrială,
precum şi servicii de depozitare în regim nepublic a unor documente conţinând
soluţii nebrevetabile;

g) atestă şi autorizează consilieri în domeniul proprietăţii industriale, ţine


evidenţa acestora în registrul naţional al cărui depozitar este şi publică periodic
date din acest registru;

h) întreţine relaţii cu organizaţiile guvernamentale şi interguverna-

mentale similare şi cu organizaţiile internaţionale de specialitate la care

statul român este parte;

i) organizează cursuri de instruire pentru formarea şi perfecţionarea

specialiştilor în acest domeniu;

j) editează şi publică periodic în Buletinul Oficial de Proprietate Indus-

ală date privitoare la cererile de brevet de invenţie şi la brevetele de invenţie.

§2. Mijloace de drept civil


353. Enumerare. Titularii de drepturi au posibilitatea utilizării, în cazul

încălcării acestora, a acţiunilor în răspundere civilă contractuală sau delictuală după


caz.

In cazul cesiunilor de drepturi pe bază contractuală, oricare din părţi are la


îndemână acţiuni ex contractu, în temeiul art. 969 C.civ., dacă sunt îndeplinite
condiţiile privind angajarea răspunderii civile contractuale; existenţa unei legături
contractuale, nerespectarea obligaţiei, existenţa unui prejudiciu, raport de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care nu execută
obligaţia1. Totodată, titularul de drepturi în materia invenţiilor are şi posibilitatea
promovării unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, în temeiul art. 998 şi urm.
C.civ, dacă a fost săvârşit un fapt ilicit, s-a cauzat un prejudiciu din vina făptuitorului
şi există legătură de cauzalitate între faptul ilicit şi prejudiciu.

354. Anularea brevetului. Un brevet acordat de O.S.I.M. sau un brevet european cu


efecte în România, poate face obiectul unei cereri în

anulare1 dacă: obiectul brevetului nu e brevetabil (art. 7-10, art. 12 şi art 13 ale
Legii nr. 64/1991), invenţia nu este suficient de clar şi complet explicată pentru ca o
persoană de specialitate să o poată realiza, obiectul cererii depăşeşte conţinutul
cererii (plus petită), protecţia conferită prin brevet a fost extinsă, titularul de brevet
nu era îndreptăţit.

Cererea se poate formula oricând în perioada de valabilitate a brevetului, după


expirarea perioadei în care se putea exercita cererea revocatorie. în primă instanţă
competent e Tribunalul Bucureşti, a cărei soluţie e atacabilă cu apel la Curtea de
Apel Bucureşti, în 30 de zile de la comunicare. Soluţia acesteia poate fi recurată în
acelaşi termen la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Efectul anulării brevetului de invenţie este acela al încetării protecţiei şi nu al


căderii în domeniul public, deoarece soluţia tehnică respectivă nu a fost niciodată
invenţie.

355. Competenţa soluţionării litigiilor. Potrivit art. 2 lit d) C.proc.civ., procesele în


materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială sunt de competenţa
tribunalelor ca primă instanţă.

Din punct de vedere al competenţei materiale, revine în exclusivitate Tribunalului


Bucureşti să judece:

-cererile de licenţă obligatorie [art. 49 alin. (1) din Legea nr. 64/1991];

- cererile de anulare a brevetului de invenţie [art. 55 alin. (1) din Legea nr.
64/1991];
- recursurile formulate împotriva hotărârilor comisiilor de examinare

şi reexaminare ale O.S.I.M. în materia cererilor de revocare sau contestaţie (art. 57


al Legii nr. 64/1991).

§3. Mijloace de drept penal

în materia invenţiilor există mai multe legi speciale care sancţionează

ca infracţiuni următoarele fapte: însuşirea fără drept a calităţii de inventator,


contrafacerea, divulgarea şi concurenţa neloială.

356. însuşirea fără drept a calităţii de inventator. Conform art. 58 din Legea nr.
64/1991, este infracţiune însuşirea fără drept, în orice mod a calităţii de
inventator2. Realizarea conţinutului constitutiv poate avea loc

prin înregistrarea unei cereri de brevet cu o temă de cercetarea identică cu a altei


persoane, sustragerea documentaţiei necesare brevetării ş.a.

Având în vedere posibilitatea ca înregistrarea unei cereri, ce are ca obiect


brevetarea „unei invenţii a altuia", să fie făcută cu convingerea că invenţia este
„una proprie", trebuie avută în vedere intenţia autorului faptei. El trebuie să fie
conştient că acţionează „fără drept"; în caz contrar ne aflăm în prezenţa unui litigiu
civil privind calitatea de autor al invenţiei.

357. Contrafacerea. Potrivit art. 59 din Legea nr. 64/1991, constituie infracţiune de
contrafacere efectuarea, fără consimţământul titularului, a unuia dintre următoarele
acte: a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în
vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, atunci când obiectul brevetului
este un produs, b) utilizarea procedeului precum şi folosirea, oferirea spre vânzare,
vânzarea sau importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul
brevetat, în cazul îtt care obiectul brevetului este un procedeu.

Având în vedere caracterul special al Legii privind brevetele de invenţie, prevederile


ei vor avea aplicare şi nu cele ale Codului penal3, potrivit principiului specialia
generalibus derogant.

Elementul material al infracţiunii se realizează prin: confecţionarea uniri obiect cu


aceleaşi trăsături ca ale celui realizat ca urmare a aplicării invenţiei, producerea în
număr mare (în serie) a obiectului invenţiei, utilizarea obiectului invenţiei, orice altă
încălcare a drepturilor conferite de brevet.

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.


Ţinând cont de soluţia adoptată de legislaţiile modeme, precum şi dificul¬tatea
constatării contrafacerii ca infracţiune, s-a propus5 varianta dezincriminării,
rămânând doar posibilitatea protecţiei prin mijloace civile împotriva contrafacerii.
Tendinţa a fost însă una inversă, de întărire a măsurilor de protecţie a invenţiilor
împotriva utilizării neautorizate.

358, Divulgarea. Articolul 62 din Legea nr. 64/19911 sancţionează

drept infracţiune divulgarea de către personalul O.S.I.M. şi persoanele

care efectuează lucrări în legătură cu invenţiile, a datelor cuprinse în

cererile de brevet, până la publicarea lor. Pentru prejudiciile produse

inventatorului în caz de divulgare răspunzător este O.S.I.M.

Situaţiile premisă ale acestei infracţiuni sunt: existenţa unei cereri de brevet depusă
la O.S.I.M. şi elementul material (divulgarea) să se realizeze în perioada dintre
depunere şi publicare2. Spre deosebire de dreptul comun - art. 196 C.pen. -
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

359. Concurenţa neloială. Legea nr. 11/1991 sancţionează în art 5

alin. (1) lit. a) ca fiind infracţiune „folosirea unei invenţii (...) de natură să

producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant".

Protecţia invenţiei se asigură, în principiu, prin brevet de invenţie, care conferă


titularului dreptul de a interzice terţilor să efectueze fără autorizaţia sa actele
menţionate anterior (fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat,
utilizarea procedeului - art. 33).

Nu avem de a face, cu toate că aşa pare, cu o protecţie identică a invenţiei (oferită


de Legea nr. 11/1991 şi Legea nr. 64/1991):

a) Legea privind brevetele de invenţii consideră infracţiune de contrafacere


„fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea
folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării în cazul în care obiectul este un produs"
sau „utilizarea procedeului precum şi folosirea oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat în
cazul în care obiectul brevetului este un procedeu";

b) Legea nr. 11/1991 în art 5 alin. (1) lit. a) sancţionează „folosirea unei invenţii
(...) de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant".

După cum se observă, intenţia legiuitorului a fost în primul caz, interzicerea folosirii
fără drept a invenţiei, pe când, în cel de al doilea, evitarea riscului de confuzie.
Interpretând textul art. 5 al Legii nr 11/1991 rezultă o a doua diferenţă: folosirea
invenţiei poate să se întemeieze (sau nu) pe un drept, dar pentru a fi infracţiune
trebuie, în mod necesar, să fie de natură a produce confuzie cu aceea folosită
legitim de un alt comerciant. Cealaltă reglementare, care prevede infracţiunea de
contrafacere, vorbeşte doar de folosirea fără drept.

în concluzie, avem de a face cu o dublă protecţie a invenţiei, una ce ţine de dreptul


proprietăţii intelectuale şi alta ce ţine de dreptul concurenţei neloiale.

Capitolul II Protecţia topografiei produsului semiconductor

Secţiunea 1. Condiţii privind acordarea protecţiei topografiei produsului


semiconductor

360. Definiţii. Prin circuit integrat Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografiilor
produselor semiconductoare1 înţelege forma finală sau intermediară a oricărui
produs, compus dintr-un substrat ce comportă un strat de material semiconductor,
constituit din unul sau mai multe straturi de materiale conductoare, izolante ori
semiconductoare, straturile fiind dispuse conform unei configuraţii tridimensionale
prestabilite destinat să îndeplinească, to mod exclusiv sau nu, o funcţie electronică.

Topografia unui circuit integrat constă în dispunerea tridimensională a elementelor


acestuia, din care cel puţin unul element activ şi a tuturor interconexiunilor sau a
unei părţi din interconexiunile circuitului integrat

361* Beneficiarii protecţiei topografiei circuitului integrat Pot beneficia de protecţia


topografiei circuitului integrat persoanele fizice române, sau cu domiciliul în
România, persoanele juridice române, sau care au filiale (sucursale) în România,
precum şi persoanele fizice sau juridice străine, pe bază de reciprocitate sau în
temeiul unor convenţii internaţionale.

Au dreptul de a solicita înregistrarea:

a) creatorul topografiei circuitului integrat;

b) succesorii creatorului;

c) unitatea în cadrul căreia salariatul a creat topografia, în lipsă de stipulaţie


contrară;

d) unitatea care a comandat crearea unei topografii de circuit integrat.


362. Originalitatea. O condiţie prevăzută de lege pentru a fi asigurată protecţia
topografiei circuitului integrat este aceea prevăzută de art. 3 al Legii nr. 16/1995:
originalitatea. Cu toate acestea, din Regulamentul de aplicare a legii şi din
procedura de înregistrare , rezultă că se ţine cont de această condiţie doar din
punct de vedere birocratic, prin declaraţia solicitantului privind originalitatea
topografiei.

363. Anterioritatea. Regula 3 a Normelor de aplicare a legii2 prevede că se refuză


înregistrarea dacă topografia mai este înregistrată la O.S.I.M. Se constată deci o
contradicţie între lege, care prevede condiţia origina¬lităţii (simbolică), şi
Regulament care, prin regula menţionată, face trimi¬tere la noutate (condiţie
inexistentă în lege). Se poate concluziona că sensul „originalităţii" este, în materia
topografiei circuitului integrat, acela de noutate. Oricum ar fi interpretate
reglementările amintite, sarcina O.S.I.M. este una dificilă în analizarea condiţiilor
privind înregistrarea.

364. Prioritatea. Atunci când o topografie a unui circuit integrat este exploatată
comercial, în România sau străinătate, aceasta beneficiază de protecţie dacă se
formulează o cerere de înregistrare la O.S.I.M. în termen de 2 ani de la data primei
comercializări.

365. Exceptări de la înregistrare. Nu pot fi înregistrate în vederea protecţiei,


conform art. 5 al Legii nr. 16/1995, topografiile care conţin concepte, procedeele
sisteme, tehnici sau informaţii codate încorporate în aceasta.

Secţiunea a 2-a. înregistrarea şi drepturile conferite de aceasta

§1. Procedura de înregistrare

366. Solicitarea înregistrării. Procedura de înregistrare a topografiei

unui circuit integrat este declanşată prin constituirea depozitului regle-

mentar al cererii de înregistrare care are loc potrivit modelului standard

O.S.I.M.: cerere scrisă, date de identificare, indicarea solicitantului, a

creatorului, indicarea dreptului în baza căruia are loc solicitarea,


denumirea şi destinaţia circuitului integrat, depunerea a două exemplare ale
circuitului, dovada de plată a taxelor ş.a.

367. Examinare. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci examinează cererea şi dacă
sunt îndeplinite condiţiile are loc înregistrarea topografiei în Registrul naţional al
Topografiilor. în caz contrar se acordă solicitan¬tului un termen de 2 luni în care să
răspundă la solicitările examinatorului O.S.I.M., după expirarea căruia se poate lua,
în funcţie de răspuns, măsura respingerii sau admiterii cererii de înregistrare.
Hotărârea de admitere a cererii se înregistrează în Registrul naţional al topografiilor,
se publică în Buletinul Oficial al Proprietăţii Industriale şi în termen de 3 luni de Ia
publicare se eliberează certificatul de înregistrare.

§2. Drepturile titularului înregistrării şi protecţia lor

368. Drepturile titularului de certificat Titularul unui certificat de înregistrare a unei


topografii de circuit integrat are dreptul de a exploata exclusiv topografia şi de a
autoriza exploatarea de către alţii prin: reproducerea sau încorporarea topografiei,
importul şi comercializarea topografiei circuitului integrat.

Nu reprezintă încălcare a dreptului exclusiv de a exploata topografia:

- reproducerea privată, fără scop comercial sau în scop de cercetare;

- achiziţionarea cu bună-credinţă a unui circuit în care este reprodusă ilegal o


topografie;

- utilizarea topografiei după epuizarea dreptului prin înstrăinarea circuitului


integrat;

- exploatarea topografiei în condiţiile posesiunii anterioare, care presupune


fabricarea topografiei anterior datei de intrare în vigoare a Legii nr. 16/1995. £

369. Durata protecţiei. Topografia unui circuit integrat este protejată prin
certificatul de înregistrare timp de 10 ani de la sfârşitul anului în care s-a constituit
depozitul reglementar sau de la sfârşitul anului primei explo¬atări, dacă aceasta
este anterioară înregistrării.

Protecţia poate înceta şi înainte de expirarea duratei ca urmare a acordării unei


licenţe obligatorii de către Tribunalul Bucureşti în urmă¬toarele condiţii: au trecut
cel puţin 4 ani de protecţie fără ca topografia să fi fost exploatată comercial pe
teritoriul României şi licenţa se impune din motive de siguranţă naţională şi
apărare, pentru înlăturarea unor
calamităţi naturale, pentru înlăturarea efectelor create prin încălcarea Legii
concurenţei sau prin nerespectarea standardelor de poluare.

370. Infracţiuni. Infracţiunea de contrafacere constă în încălcarea

drepturilor titularului, prin exploatarea comercială sau producerea fără drept a unei
topografii protejate, ori a unui produs semiconductor în care este încorporată o
topografie protejată sau a unui element de circuit care încorporează un astfel de
produs semiconductor, în măsura în care acest element continuă să conţină o
topografie, (art. 38). Punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea
prealabilă.

Protecţia topografiei unui circuit integrat se asigură atât prin înregis¬trarea la


O.S.I.M., cât şi prin prohibiţia instituită de Legea nr. 11/1991 art. 5 alin. (1) lit a),
potrivit căreia repr^mtă concurenţă neloială, fiind şi infracţiune: „folosirea unor
topografii ale unui circuit integrat, (...) de

natură a produce confuzie cu cele folosite de legitim de alt comerciant**.

Capitolul III Know-how-ul

Secţiunea 1. Noţiune

371. Introducere. Până în acest moment legislaţia a refuzat să

recunoască un drept de proprietate cu privire la idei sau informaţii. Nu

este mai puţin adevărat că o persoană de la care a emanat o idee are

posibilitatea de preveni utilizarea ei de către alţii prin menţinerea

confidenţialităţii; de asemenea, se impune respectarea acesteia de către

terţi dacă în sarcina lor există o astfel de obligaţie.

într-o economie în permanentă mişcare s-a simţit nevoia ca anumite cunoştinţe care
uşurează o muncă şi care, în cele din urmă, produc mai uşor profitul financiar, să fie
protejate. Ele nu sunt nici invenţii, nici inovaţii, ci doar cunoştinţe dobândite din
experienţa proprie de către o anumită persoană (de regulă juridică) şi care
apreciază că datorită importanţei nu trebuie făcute publice. Aceste informaţii sau
cunoştinţe au fost numite savoire-faire, ,Jknow-how" (a şti cum) sau confidenţial
Information (informaţie confidenţială).
372. Definiţii. Legislaţia română defineşte know-how-ul ca fiind „ansam-

blul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi

modelelor, reţetelor, procedeelor şi altor documente analoage, care ser-

vesc la fabricarea şi comercializarea unui produs"1.

Se poate aprecia că legiuitorul a avut în vedere şi know-how-ul atunci când, în


Legea nr. 11/1991, a definit secretul comercial ca fiind informaţia care, în totalitate
sau în conexarea exactă a elementelor aces¬teia, nu este în general cunoscută sau
nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu
acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este
secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile pentru a-1 menţine.

în analizarea know-how-ului, Comisia Comunităţilor Europene, în Decizia nr. 4087/88


din 30 noiembrie 19881, a stabilit că acesta trebuie să fie:

- secret, adică neaccesibil ca întreg;

- substanţial, ceea ce presupune că know-how-ul este important pentru


comerţul sau serviciile legate de el;

- identificat, adică descris astfel încât si poată fi utilizat fi verificat. Având tn


vedere aceste trăsături, know-how-ul a fost definit ca fiind

creaţia intelectuală în conţinutul căreia intră toate cunoştinţele şi soluţiile noi,


secrete, substanţiale şi identificabile pe care o persoană le deţine şi datorită utilităţii
lor în industrie, comerţ sau servicii le transmite terţilor, de regulă fia schimbul unei
sume de bani .

Condiţia noutăţii se impune la modul relativ, fiind privită din punctul de vedere al
celui care doreşte dobândirea know-how-ului Acesta poate căuta să ajungă singur la
soluţia respectivă, dar poate constatata că e mai eficient să o achiziţioneze de la cei
care o au deja.

Secţiunea a 2-a. Modalităţi de dobândire a know-how-ului §1. Enumerare

373. Moduri de dobândire. Dobândirea know-how-ului are loc prin

acumularea de cunoştinţe şi soluţii din experienţa proprie sau dintr-o activitate


creativă. Cel care obţine aceste soluţii decide să le menţină confidenţiale şi să le
transmită altora pe cale convenţională.

Pentru ca un drept să existe, el trebuie recunoscut de lege, or, atât timp


cât aceasta nu conţine prevederi cu privire la drepturi privative sau ex¬clusive
asupra know-how-ului, mei măcar doctrina nu a reuşit să impună ideea unui drept
de proprietate asupra acestuia. în schimb deţinătorii originari ai know-how-ului pot
pretinde confidenţialitatea odată cu transmiterea lor către terţi, aceştia din urmă
dobândind un drept de folosinţă a know-how-ului.

374. Rezervarea exclusivităţii know-how-ului. Rezervarea la modul privativ a Know-


how-ului este imposibilă atât timp cât nu se obţine un

brevet de invenţie, deoarece nimeni nu este împiedicat să atingă acel nivel de


cunoştinţe singur, fără a apela la cele deja dobândite de alţii. în schimb dacă sunt
îndeplinite condiţiile de brevetare ale unei invenţii se poate obţine o rezervare a
exclusivităţii, dar deja soluţiile respective nu mai au statut de know-how, ci de
invenţie.

Singura modalitate de rezervare a exclusivităţii asupra know-how-ului rămâne


confidenţialitatea. în acest mod multe soluţii şi reţete au rămas secrete pentru
secole, exemplul clasic fiind cel al băuturii Coca-Cola.

§2* Transmiterea know-how-ului

375. Libertate contractuală. Natura juridică a contractului prin care se transmite


know-how-ul a fost dezbătută: contract de antrepriză sau, după caz contract de
cesiune ori de licenţă. O viziune actuală susţine că natura juridică a transmisiunii
este mai aproape de contractul de împrumut2. Oricare ar fi opinia susţinută, având
în vedere că este un contract nenumit, părţile au libertate totală (exceptând ordinea
publică şi bunele moravuri) în a stabili clauzele contractuale.

în aceste condiţii clauzele care sunt inserate de obicei conţin obligaţii precum:

a) pentru cesionar: obligaţia de plată a sumelor de bani ce reprezintă


contraechivalentul utilizării know-how-ului, obligaţia de păstrarea a secretului (în
lipsă se subînţelege) şi obligaţia de neconcurenţă.

b) pentru cedent: obligaţia de comunicare a perfecţionărilor aduse

know-how-ului, obligaţia de asistenţă, obligaţia de exclusivitate etc.

§3. Protecţia know-how-ului

376. Secretul şi clauza de confidenţialitate. După cum s-a menţionat


secretul asupra know-how-ului este mijlocul cel mai sigur de a preveni utilizarea lui
de către alţii. Din momentul în care acesta a devenit cunoscut prin publicare în
reviste sau prezentări ştiinţifice, deţinătorul

originar al know-how-ului nu poate împiedica pe cei care l-au obţinut astfel să~i
folosească.

în doctrină s-a făcut diferenţă între know-how şi secretul de fabric

pomindu-se de la ideea că acesta din urmă nu este dezvăluit niciodată,

întreprinderea dorind să fie singura care beneficiază de el, pe când cel dintâi are
chiar scopul de a fi transmis . Diferenţierea nu este esenţială însă, eventual formală,
deoarece este vorba doar de manifestarea

unilaterală de voinţă a întreprinderii: dacă doreşte secretul de fabrică poate

deveni oricând know-how.

în caz de transfer al know-how-ului, clauza de confidenţialitate este subînţeleasă


deoarece simpla cesiune a folosinţei nu echivalează cu transmiterea dreptului la
divulgare.

377. Concurenţă neloială. Sunt sancţionate de Legea nr. 11/1991 drept contravenţii
şi infracţiuni următoarele acte de concurenţă neloială:

- art. 4 alin. (1) lit b): „divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret
comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul
deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar
uzanţelor comerciale cinstite";

- art 4 alin. (1) lit f): „oferirea, promiterea sau acordarea-mijlocit sau
nemijlocit-de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau
reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele
sale industriale";

- art. 5 alin. (1) lit c): „folosirea în scop comercial a rezultatelor unor

experimentări a căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor


informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în

scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a


produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi";

- art 5 alin. (1) lit e): „divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secre¬tului
comercial de către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat
al unei acţiuni de spionaj comercial sau industrial";
Articolul 298 C.pen. reglementează infracţiunea de divulgare a secretului economic
care constă în divulgarea unor date sau informaţii, care nu sunt destinate
publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, sau de
orice altă persoană.

Protecţia secretelor de fabrică este asigurată, în principal, prin

dispoziţiile conţinute de legislaţia penală sau a muncii, dar şi de preve¬derile de


mai sus ale Legii privind combaterea concurenţei neloaiale.

378, Secretul comercial. Legea nr. 11/1991, modificată, defineşte secretul comercial
ca fiind „informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor
acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din
mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte
o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri
rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret;
protecţia secretului comercial operează atâta timp cât condiţiile enunţate anterior
sunt îndeplinite". Condiţiile existenţei secretului comercial sunt:

a) inaccesibilitatea la informaţie (absenţa publicităţii) - presupune o barieră


informaţională relativă. Astfel, în aprecierea inaccesibilităţii, legea are drept criterii:
necunoaşterea sau „dificultate" în obţinerea informaţiei (nu este uşor accesibilă).
Caracterul inaccesibil dispare odată cu răspândirea informaţiei într-un cerc extins,
ajungând şi la cunoştinţa unor persoane străine de mediul din care provine.

b) voinţa şi interesul în păstrarea secretului - presupune luarea unor măsuri


organizatorice care să ţină informaţia secretă.

Atunci când s-a ajuns în posesia secretului prin mijloace de bună-credinţă, se


presupune că nu mai există voinţa de a păstra secretul şi nu ne aflăm în prezenţa
infracţiunii de divulgare de informaţii care nu sunt destinate publicităţii, sau a celor
subsumate generic sub denumirea de divulgare a secretului comercial.

In concluzie, după cum rezultă din legea menţionată, violarea secretului comercial
poate avea loc prin:

- divulgarea de către un salariat fără vreun avantaj pentru acesta; fostul


angajat are obligaţia de a respecta secretul şi după încetarea contractului de
muncă, chiar dacă nu există o clauză de neconcurenţă.

- coruperea salariatului;

- obţinerea şi divulgarea datelor ce constituie secret comercial transmise


autorităţilor publice;

g spionaj şi abuz de încredere.


379. Acţiunea în concurenţă neloială. Acţiunea în concurenţă neloială pentru
divulgarea know-how-ului este una fondată pe art. 998 C.civ. şi pe art. 6 şi art. 9 ale
Legii nr. 11/1991, fiind modalitate a acţiunii

în răspundere civilă delictuală.

Elementele care trebuie întrunite pentru admiterea acţiunii în concurenţă neloială


sunt apreciate cu un liberalism care, de multe cai, a fost criticat: fapta ilicită trebuie
privită lato sensu, fiind una contrară

uzan{elor şi care produce risc de confuzie iar prejudiciul trebuie dovedit doar când
se solicită despăgubiri.

Prin exercitarea acestei acţiuni se urmăreşte, în concluzie, încetarea actului de


concurenţă neloială, în speţă, utilizarea neloială a know-how-ului, şi, dacă e cazul,
repararea prejudiciului cauzat. Se poate dispune de instanţă: acoperirea
prejudiciului în principal în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, interzicerea
în viitor a actelor de concurenţă neloială şi suprimarea sau distrugerea materialului
care a servit la săvârşirea actelor de concurenţă neloială.

380. Acţiunea în răspundere contractuală. Având în vedere posibi¬litatea de


transmitere prin contract a know-how-ului, este recomandabilă introducerea unei
clauze de confidenţialitate, aceasta fiind, oricum, după cum s-a mai arătat,
subînţeleasă. în caz de divulgare a know-how-ului, deţinătorul originar al acestuia
are posibilitatea unei acţiuni ex-contractu în temeiul art. 969 C.civ.

381. Acţiunea în îmbogăţire fără just temei. S-au exprimat în doc-trină opinii care
susţin utilizarea acţiunii în îmbogăţire fără just temei, atunci când titularul unui
know-how de notorietate constată utilizarea acestuia de către o altă persoană.
Având în vedere condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire: mărirea, respectiv
micşorarea unor patri¬monii, existenţa unei legături între cele două fenomene,
absenţa cauzei legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi
lipsa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite, apreciem că
este dificilă utilizarea acestei acţiuni. în primul rând, trebuie ţinut cont de caracterul
subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără just temei şi, în al doilea rând, se poate
susţine cu uşurinţă dobândirea know-how-ului prin mijloace proprii (experienţă sau
cercetare).

Capitolul IV Desenele şi modelele industriale

Secţiunea 1. Obiectul protecţiei prin înregistrare §1. Noţiuni introductive


1382. Definiţii. Directiva 98/71/CE a Parlamentului European defineşte în art 2
desenul industrial ca fiind aspectul vizibil al produsului sau unei părţi a acestuia,
rezultând din combinaţia de linii, culori, contururi, grile, texturi şi/sau materiale ale
produsului sau ornamentaţiei sale1. Asemănător defineşte şi doctrina românească2
desenele şi modelele industriale, ca fiind combinaţii de linii sau culori sau cu forme
în volum care dau produsului o fizionomie proprie, care îl diferenţiază de altele cu
aceeaşi destinaţie. Delimitându-Ie, desenul a fost definit ca fiind „ansam¬blul de
linii sau culori care produce un efect decorativ nou, imprimă unui obiect un caracter
nou şi specific" iar a modelul „o formă plastică care conferă unui obiect industrial o
configurare distinctă, o fizionomie originală"3.

Deosebirea între desenul industrial şi modelul industrial ţine de numărul de


dimensiuni în spaţiu: desenul este o reprezentare grafică plani, (în două
dimensiuni), pe când modelul este o reprezentare în spaţiu (tridimensională).

383. Importanţă. Importanţa desenelor şi modelelor industriale rezidă din efectul


distinctiv al lor, dar şi din cel estetic. Pe lângă înfrumuseţarea produsului a cărui
finalitate este creşterea vânzărilor, ele au scopul de a ajuta consumatorul să
distingă între produsele cu aceleaşi trăsături.

§2. Relaţia cu alte drepturi intelectuale

384. Relaţia cu dreptul de autor. Dreptul asupra desenelor şi

modelelor industriale este unul la interferenţa dintre dreptul de autor şi

dreptul industrial, natura sa juridică nefiind bine conturată.

Protecţia desenelor şi modelelor industriale se asigură, în principiu, potrivit Legii nr.


129/1992, republicată2, prin înregistrare la O.S.LM. Având în vedere că desenul şi
modelul industrial se află la limita dintre industrie şi artă, legiuitorul a decis că ele
pot fi protejate prin drept de autor:

- „drepturile asupra unui desen sau model dobândite conform pre¬zentei legi
nu prejudiciază drepturile asupra desenelor sau modelelor neîhregistrate, mărcilor
şi altor semne distinctive, brevetelor de invenţie şi modelelor de utilitate,
caracterelor tipografice, topografiilor de produse semiconductoare" şi nici „protecţia
prin drept de autor a acestuia" (art. 5);

- sunt protejate prin drept de autor „operele de artă grafică sau plas¬tică, cum
ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală,
scenografie, tapiserie, ceramică, practica sticlei şi a metalului, precum şi operele de
artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice" [art. 7 lit. g) din Legea nr.
8/1996].
în concluzie, sistemul cumulului de protecţie conferă autorului desenului şi
modelului posibilitatea de a opta pentru invocarea dreptului de autor, sau a celui
rezultat din înregistrarea lor la O.S.LM, opţiunea depinzând de îndeplinirea
condiţiilor specifice originalitate sau noutate, după caz.

385. Relaţia cu brevetele de invenţie. Dacă cumulul de protecţie prin

drept de autor şi înregistrare a desenului şi modelului este permis, încă o

protecţie prin brevetul de invenţie nu mai este posibilă. Legea nr. 129/1992

privind protecţia desenelor şi modelelor industriale prevede că nu se poate

înregistra desenul şi modelul al cărui aspect estetic este determinat de o

funcţie tehnică. Se recunoaşte astfel o protecţie exclusiv pe baza

brevetului de invenţie, cu excepţia cazului când este posibilă disocierea

între formă şi obiect.

386. Relaţia cu marca înregistrată. După cum s-a arătat anterior, desenul şi
modelul industrial îndeplineşte şi o funcţie distinctivă, astfel că există situaţii în care
ele pot fi înregistrate ca mărci; ne aflăm aşadar din nou în faţa unui drept de
opţiune între sistemul de protecţie: înregistrarea ca marca sau înregistrarea ca
desen sau model industrial (spre exemplu, imaginea Coca-Cola este un desen,
înregistrat însă ca marcă).

§3. Condiţiile de protecţie a desenelor şi modelelor industriale

Potrivit unei opinii a Yolandei Eminescu, pentru a fi înregistrat desenul sau modelul
industrial trebuie să fie: ornamental, nou, aplicabil şi aparent. Cu toate acestea, în
momentul de faţă sunt avute în vedere doar două condiţii: noutatea şi funcţia
utilitară (disociată de cea tehnică).

387. Noutatea. Este protejat prin înregistrare aspectul exterior al unui produs dacă
aspectul respectiv „este nou şi are caracter individual" (art. 6). Un desen sau model
este nou dacă, anterior datei de constituire a depozitului reglementar al cererii sau
priorităţii recunoscute, nu a mai fost f^cut public unul identic, în ţară sau
străinătate pentru aceeaşi categorie de produse. Desenele tind să fie identice dacă
aspectul lor diferă doar în detaliile imateriale. Protecţia le va fi asigurată totuşi chiar
dacă nu produc o impresie total diferită de cea produsă de un desen anterior
consuma¬torului informat1.
Noutatea se analizează pe baza principiului specialităţii care presu¬pune
inexistenţa unui desen sau model identic pentru aceeaşi categorie de produse, deci
nu trebuie să fie una absolută2. Totuşi, din punct de vedere practic, Instrucţiunile
O.S.I.M. prevăd că „înregistrarea desenelor sau modelelor în Registrul naţional al
desenelor şi modelelor industriale se face fără a se examina noutatea". Această
prevedere pare a introduce o prezumţie de noutate, sarcina anteriorităţii revenind
celui care o invocă.

388. Funcţia utilitară. Protejabil prin înregistrare este desenul sau modelul nou cu
funcţie utilitară şi nu cel al cărui aspect este determinat de o funcţie tehnică.
Această condiţie este dedusă din Legea nr. 129/1992, care pe de o parte exclude de
la protecţie în art. 8 desenul sau modelul industrial al cărui aspect este determinat
de o funcţie tehnică, iar pe de

altă parte defineşte în art. 2 desenul şi modelul industrial făcând trimitere la


caracteristicile sale artistice.

Se înregistrează în vederea protejării produsul căruia desenul sau modelul industrial


i s-a aplicat Condiţia enunţată este îndeplinită dacă această

aplicare are doar o funcţie utilitară, estetică şi nu una tehnică.

Legiuitorul a ales soluţia disocierii între cele două funcţii - utilitară şi tehnică -
pentru a evita protecţia multiplă, prelungirea duratei de protecţie a invenţiei (care
este o soluţie tehnică, deci are în vedere o astfel de funcţie).

In problema distincţiei între funcţia utilitară şi aceea tehnică, analiza cazului AMP
Incorporated v. Utilux Pty. Ltd.1 aduce câteva lămuriri. Un terminal electric folosit la
o conexiune electrică în interiorul unei maşini de spălat a fost găsit ca
neînregistrabil pe motiv de funcţionalitate. Terminalul respectiv era un desen
selectat dintr-o gamă largă de desene, dar cel mai mare accent s-a pus pe faptul că
intenţia a fost să se satisfacă mai degrabă un interes funcţional decât unul estetic,
utilitar. Viziunea Camerei Lorzilor a fost că proiectarea desenului a urmărit
îndeplinirea unei funcţii tehnice pure, chiar dacă în acelaşi timp ar fi fost posibilă şi
o funcţie utilitară.

Un alt exemplu, din care rezultă importanţa distincţiei dintre cele două funcţii,
provine din jurisprudenţa română, Curtea de Apel Bucureşti având de soluţionat o
cerere de anulare a înregistrării unor modele indus-triale pe motivul existenţei unei
funcţii tehnice . Modelele înregistrate erau aplicate unor cabluri pentru diverse
comenzi ale autoturismului Dacia: cablu de acceleraţie, cablu de reglaj faruri, cablu
de frână de mână ş.a. Instanţa a reţinut în urma expertizei: „Construcţia teacă şi
miez este specifică cablurilor pentru comandă metalică, iar accesoriile realizează
legătura între elementul de comandă şi cel comandat şi asigură traseul acestuia în
interiorul autovehiculului. (...) Dacă accesoriile, piesele de legătură de pe teci şi
miez ar avea o formă oarecare, fantezistă, fără nicio legătură cu forma şi
dimensiunile locului în care acestea se montează, ele nu şi-ar putea îndeplini funcţia
de comandă."

Secţiunea a 2-a. Subiectul protecţiei SI. Autorul

389. Dubla protecţie. Dreptul la eliberarea certificatului de înre¬gistrare aparţine


„autorului", realizatorului desenului sau modelului in¬dustrial ori succesorului în
drepturi. Sunt succesori în drepturi ai autorului moştenitorii legali sau testamentari
şi cesionarii legali sau convenţionali. Considerăm că utilizarea cuvântului „autor" în
textul art 3 al Legii nr. 129/1992 ar putea crea confuzie cu sensul existent în
materia dreptului de autor, unde calitatea de autor se dobândeşte fără formalităţi.

Creatorul salariat care realizează desenul în cadrul unei sarcini încredinţată de


unitate, îşi păstrează calitatea de autor, existând însă posibilitatea ca titular al
certificatului de înregistrare să fie unitatea.

§2. Titularul certificatului de înregistrare

Pot dobândi calitatea de titulari ai certificatelor de înregistrare a dese¬nelor sau


modelelor: cetăţenii români, cei străini sau apatrizii cu domi¬ciliul în România, şi
chiar cei cu domiciliul în străinătate în condiţiile convenţiilor internaţionale la care
România este parte.

390. Autorul titular al certificatului de înregistrare. Autorul inde¬pendent, care nu a


cedat dreptul la a cere înregistrarea, poate face liber această solicitare, certificatul
urmând a fi eliberat pe numele lui.

Autorul salariat sau obligat în baza unui contract cu misiune creativă poate fi titular
al certificatului de înregistrare în următoarele cazuri [art 3 alin. (3)]:

- când, salariat fiind şi având sarcină de cercetare expresă realizarea unui


desen sau model industrial, există o clauză expresă în contractul de muncă prin
care îşi rezervă dreptul la eliberarea certificatului;

- salariat fiind, a realizat desenul sau modelul în mod independent, fără nicio
legătură cu unitatea.

391. Unitatea angajatoare titulară a certificatului de înregistrare. Condiţiile


menţionate de art. 3 al Legii nr. 129/1992 pentru ca unitatea să poată fi titulară a
certificatului de înregistrare sunt:

a) desenul sau modelul a fost creat de salariat în cadrul atribuţiilor de


serviciu;

b) contractul de muncă să nu conţină clauze ta favoarea salariatului, te sensul


menţinerii dreptului la eliberarea certificatului.

Unitatea şi orice persoană fizică sau juridică, poate dobândi dreptul la eliberarea
certificatului fi ca urmarea a cesionării» având în vedere art. 38 din Legea ar.
129/1992, care prevede că „dreptul la eliberarea certifica¬tului de înregistrare a
desenului sau modelului industrial, precum şi drepturile care decurg din cererea de
înregistrare (...) sunt transmisibile tn tot sau în parte.**

Când se eliberează certificatul de înregistrare altcuiva decât autorului, acesta are


dreptul la eliberarea unui duplicat al certificatului.

Secţiunea a 3-a. înregistrarea desenelor şi modelelor industriale

§1. Procedura de înregistrare

391 înregistrarea naţională. Sistemele de drept au adoptat soluţii diferite cu privire


la efectele constituirii depozitului mergând de la depozitul declarativ, care creează
prezumţia de proprietate pentru cel care îl înregistrează primul, până la depozitul
atributiv, care asigură naşterea unor drepturi în condiţiile legii şi în urma
înregistrării. Sistemul român de drept a optat pentru sistemul atributiv , care
asigură un drept exclusiv de exploatare celui care a obţinut certificatul de
înregistrare şi unul de prioritate de la data constituirii depozitului.

Cererea de înregistrare trebuie să conţină: solicitarea de înregistrare a desenului


sau modelului industrial, datele de identificare a solicitantului, numărul de desene
sau modele industriale pentru care se solicită protecţia, indicarea produselor în care
este încorporat desenul sau modelul indus¬trial, dacă este cazul, descrierea
elementelor noi, caracteristice desenului sau modelului industrial pentru care se
solicită protecţia, aşa cum apar în reprezentările grafice depuse, numele autorilor
sau o declaraţie pe răspun¬derea solicitantului, că autorii au renunţat la dreptul de
a fi menţionaţi în cerere şi/sau în publicaţiile desenului sau modelului industrial,

reprezentările grafice ale desenului sau modelului industrial, în 3 exem¬plare şi


priorităţile invocate. Acestea din urmă pot fi:

- convenţională, atunci când, potrivit art. 16 din Legea nr. 129/1992, a


fost depusă anterior o cerere de înregistrare a unui desen sau model într-o

{ară parte la aceleaşi convenţii internaţionale la care este şi România;

prioritatea trebuie invocată în termen de 6 luni de la data constituirii

primului depozit;

- de expoziţie, când desenul sau modelul industrial a fost expus într-o expoziţie
internaţională, cu condiţia invocării priorităţii în 6 luni de Ia data primei expuneri
(art. 17).

Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial şi repro¬ducerea


acestuia se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 6 luni
de la data constituirii depozitului. Anterior cererii se face şi o examinare preliminară
a depozitului în urma căruia i se poate acorda un termen de remediere a
iregularităţilor.

După publicare, potrivit art. 21 din Legea nr. 129/1992, persoanele interesate pot
face opoziţii scrise la O.S.LM. cu privire la înregistrarea desenului sau modelului, în
termen de 2 luni de la data publicării. Ele se comunică solicitantului pentru a putea
răspunde şi urmează a fi analizate odată cu soluţionarea cererii de înregistrare.

Examinarea cererii va avea în vedere respectarea condiţiilor de fond şi formă,


inclusiv pe aceea a noutăţii, dacă avem în vedere că lipsa noutăţii e motiv de
revocare a hotărârii sau de anulare a certificatului; se exami¬nează de asemenea şi
obiecţiunile formulate de persoanele interesate. Certificatul de înregistrare se
eliberează în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de
admitere a cererii pronunţată de comi¬sia de examinare a O.S.LM., sau după caz, a
hotărârii comisiei de reexaminare a O.S.LM., ori hotărârii instanţei de judecată.

393. înregistrarea internaţională. Aranjamentul de la Haga1 creează solicitantului


domiciliat într-unui din statele membre, sau a celui care o afacere comercială
serioasă şi efectivă într-un astfel de stat, posibilitatea constituirii unui depozit unic
la Biroul internaţional al O.M.P.I. Durata de valabilitate a certificatului emis este de
15 ani.

§2. Mijloace de contestarea a hotărârilor Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci

394. Revocarea din oficiu. Potrivit art. 23, până la comunicarea

hotărârilor comisiei de examinare către solicitanţi, O.S.I.M. poate revoca

hotărârea sa dacă nu au fost îndeplinite condiţiile de fond prevăzute de

art. 9: noutatea şi caracterul individual.


395. Contestaţia administrativă. Hotărârile comisiei de examinare a cererii pot fi
contestate la O.S.I.M. de către: solicitant în caz de respin-gere, de cei care au
formulat obiecţiuni cărora nu U s-a dat curs. Având în vedere că termenul de
formulare este de 3 luni de la comunicarea hotărârii comisie de examinare, aceasta
trebuie comunicată şi celor care au făcut obiecţiuni, deoarece îi priveşte direct.

396. Contestarea în instanţă. Hotărârea comisiei de reexaminare poate fi atacată


la Tribunalul Bucureşti în termen de 3 luni de la comu¬nicare. Deşi au existat
dezbateri doctrinare cu privire la calea de atac, apel sau recurs, apreciem că prin
prisma noii reglementări a celui mai apropiat domeniu, cel al invenţiilor, hotărârea
comisiei de reexaminare este atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti1.

397. Cererea de anulare a certificatului. Orice persoană interesată poate solicita


anularea totală sau parţială a certificatului, oricând pe durata de valabilitate a
acestuia, dacă sunt îndeplinite condiţiile proce¬durale de promovare a acţiunii (în
primul rând interesul) şi condiţiile specifice: inexistenţa condiţiilor de valabilitate la
data înregistrării cererii şi certificatul să mai fie valabil la data introducerii acţiunii.

Secţiunea a 4-a. Drepturile născute în legătură cu desenele şl modelele industriale

§1. Drepturi născute fin legătură cu desenele şi modelele industriale

398. Dreptul de autor* Deoarece în materia desenelor şi modelelor există un cumul


de protecţie, autorul desenului şi modelului industrial are drepturi decurgând atât
din calitatea de autor cât şi drepturi care decurg din înregistrarea la O.S.LM. a
acestora.

în aceste condiţii autorul unui desen sau model industrial are urmi* toarele drepturi:

a) morale:

- de a decide dacă. în ce mod şi când va fi adusă la cunoştinţă publici opera;

- de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;

- de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;

- de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei


modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau
reputaţia sa;

- dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii


drepturilor de exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării

b) patrimoniale:

- dreptul de a decide dacă va fi utilizată sau exploatată opera;


- dreptul de a decide în ce mod va fi utilizată sau exploatată opera;

- dreptul de a consimţi Ia utilizarea operei de către alţii sau, drepturi distincte


şi exclusive de a autoriza;

- dreptul de sultă.

Atunci când autorul îşi pune problema asigurării unei protecţii specifice în cadrul
juridic creat de Legea nr. 129/1992 el beneficiază de următoarele drepturi: a)
dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare, b) dreptul la eliberarea unui
duplicat când titular este o altă persoană, c) dreptul la menţionarea numelui şi a
calităţii de autor când titular al certi¬ficatului este o altă persoană, d) dreptul de
prioritate, e) dreptul exclusiv de exploatare a desenului sau modelului.

399. Drepturile titularilor de certificat de înregistrare. Potrivit art. 30 al Legii nr.


129/1992, certificatul de înregistrare conferă titularului

un drept exclusiv de exploatare. Interpretând art. 30 al aceleiaşi legi, rezultă că


prin exploatare se are în vedere reproducerea, fabricarea, comercializarea sau
oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau stocarea în vederea comercializării,
oferirii spre vânzare sau folosirii desenului sau modelului industriale al produsului în
care acesta este încorporat. Modul de evidenţiere a existenţei unui titlu de protecţie
este menţionarea pe produse a literei D înscrisă într-un cerc, însoţită de numele
titularului sau numărul certificatului.

Deşi dreptul exclusiv de exploatare se naşte, potrivit legii, în mo¬mentul eliberării


certificatului de înregistrare, din momentul publicării cererii, solicitantul beneficiază
provizoriu de aceleaşi drepturi conferite titularului (art. 34), singura condiţie fiind
publicarea cererii.

Pe lângă priorităţile de expoziţie şi convenţională, regăsim reglemen¬tat în art. 3


alin. (2) al Legii nr. 129/1992, dreptul de prioritate ca fiind posibilitatea recunoscută
celui care a depus mai întâi cererea de înregis¬trare de a obţine cu prioritate
eliberarea certificatului de înregistrare în ipoteza în care şi alte persoane au realizat
desene sau modele industriale identice.

In ipoteza anulării certificatului şi eliberării unuia nou, s-a propus ca data naşterii
dreptului de prioritate să fie aceeaşi cu aceea înregistrării primei cereri (pentru titlul
anulat)1.

400. Limite ale dreptului exclusiv de exploatare a desenului sau modelului


industrial. Perioada de valabilitate a certificatului de înregis¬trare este de 5 ani, cu
posibilitatea prelungirii pe încă două perioade de câte 10 ani de la data constituirii
depozitului reglementar şi poate fi reînnoită pe 3 perioade succesive de 5 ani, cu
condiţia plătirii taxelor de menţinere în vigoare. Dacă se apelează la protecţia
conferită de Legea nr. 8/1996, opera de artă aplicată este protejată prin drept de
autor pe o perioadă de 25 de ani de la data creării.
Certificatul de înregistrare oferă protecţie numai pe teritoriul României. Există însă
şi posibilitatea unei protecţii internaţionale potrivit Aranjamentului de la Haga din
1925, privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor industriale, prin
constituirea unui depozit internaţional unic la Biroul

internaţional O.M.P.L, realizându-se prin aceasta o protecţie îto toate ţările

menţionate în cerere.

Bunul protejat ca desen sau model industrial poate fi înstrăinat în mod liber, cel
care 1-a dobândit legal nefîind ţinut de obligaţia de a nu comer¬cializa sau oferi
spre vânzare produsul în care este încorporat desenul sau modelul industrial.

§2. Transmiterea drepturilor născute în legătură cu desenele şi modelele industriale

401. Cesiunea. Pot fi cesionate, în conformitate cu art. 39 din Legea nr. 129/1992,
drepturile conferite de certificatul de înregistrare, titularul acestuia beneficiind de
drepturi patrimoniale în baza contractului de cesiune încheiat cu cei care
exploatează desenul sau modelul.

Atunci când se apelează la protecţia oferită de Legea privind dreptul de autor şi


drepturile conexe, contractul de cesiune este reglementat de aceasta în art. 39-47.

Ca urmare a încheierii contractului se nasc obligaţii în sarcina părţilor: a) pentru


cedent: obligaţia de predare a tuturor documentelor referi¬toare Ia cesiune (cerere,
certificat etc), obligaţia de acordare a asistenţei

Itehnice şi eventual aceea de garanţie împotriva tulburărilor dreptului fie provenind


de la cedent, fie din fapta terţului; b) pentru cesionar: obligaţia de plată a sumei ce
reprezintă contra¬valoarea cesiunii, de a evita decăderea prin plata taxelor şi orice
alte obligaţii contractuale.

Ca natură juridică, contractul de cesiune a drepturilor privind desenele şi modelele


industriale a fost comparat cu cel de vânzare-cumpărare, având în vedere că se
realizează o transmisiune definitivă de drepturi în schimbul unei sume de bani.

402. Licenţa. Contractul de licenţă, presupunând doar o autorizare a efectuării unor


acte sau a folosirii produsului căruia i s-a aplicat desenul sau modelul industrial, a
fost comparat cu contractul de locaţiune, sau a fost încadrat în categoria
contractelor nenumite. Obligaţiile contractuale ale părţilor sunt în principiu
contractuale (la care se adaugă obligaţiile generale rezultând din Codul civil):

a) pentru licenţiator: obligaţia de acordare de asistenţă, de comunicare a


îmbunătăţirilor, obligaţia de garanţie (care ar rezulta din asemănarea cu

locaţiune) ş.a.;
b) pentru licenţiat: plata sumei reprezentând contravaloarea folosinţei,

obligaţia de utilizare a desenului sau modelului.

§3. Apărarea drepturilor născute în legătură cu desenele şi modelele industriale

Ca şi celelalte drepturi intelectuale şi cele născute îft legătură cu desenele sau


modelele industriale sunt apărate prin mijloace: de drept civil, de drept al
concurenţei, de drept penal şi drept administrativ.

403. Acţiuni civile. în temeiul art. 43 al Legii nr. 129/1992 se pot promova acţiuni
civile în instanţă, privind calitatea de autor al desenului sau modelului, pe aceea de
titular al certificatului de înregistrare, precum şi cele rezultând din încălcarea
dreptului exclusiv sau a drepturilor con¬tractuale (cesiune, licenţă).

404. Acţiunea în concurenţă neloială. Actul neloial este definit de Legea nr.
11/1991 în art. 2, ca fiind orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea
comercială sau industrială. Articolul 5 al aceleiaşi legi apreciază drept act neloial
(sancţionat ca fiind infracţiune) folosirea (...) unui desen sau model industrial, de
natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

Pentru a fi admisă acţiunea în concurenţă neloială, ca urmare a folo¬sirii unui desen


sau model de natură a produce confuzie, este necesară îndeplinirea condiţiilor
privind acţiunea în răspundere civilă delictuală. Aşa cum s-a arătat, dacă s-a creat
doar pericolul de confuzie (fără preju¬diciu) nu se cere a fi îndeplinită condiţia
prejudiciului.

405. Mijloace de drept penal. Ca şi în cazul invenţiilor avem de a

face cu o dublă protecţie penală:

- una oferită de Legea nr. 129/1992, care, în art 52, incriminează reproducerea fără
drept a desenului sau modelului industrial în scopul fabricării de produse cu aspect
identic, fabricarea, oferirea spre vânzare, vânzarea, importul, folosirea sau stocarea
unor astfel de produse în vederea punerii în circulaţie ori folosirii, fără acordul
titularului certifi¬catului de înregistrare, ca infracţiune de contrafacere;

- una oferită de Legea nr. 11/1991 care sancţionează folosirea (cu sau fără drept) a
desenului sau modelului industrial de natură să producă confuzie cu cele folosite
legitim de un alt comerciant

Pe lângă infracţiunea de contrafacere, Legea nr. 129/1992 mai incri¬minează ca


infracţiune şi însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de autor al desenului sau
modelului industrial.
406. Mijloace administrative» Intră în categoria mijloacelor admi¬nistrative de
apărare a drepturilor privitoare la desene sau modele indus¬triale: obiecţiunile,
cererile de revocare şi contestaţiile. Până la comuni¬carea hotărârilor sale, O.S.LM.
poate să revină şi să le revoce daci se constată neîndeplinirea uneia dintre condiţiile
de la art. 6 al Legii nr. 129/1992. După comunicare, hotărârile pot fi contestate în
termen de 3 luni de la comunicare şi reexaminate de Comisia de reexaminare în
acelaşi termen. Hotărârea Comisiei de reexaminare poate fi contestată în
contencios administrativ ta 3 luni de la comunicare la Tribunalul Bucureşti.

Capitolul V Protecţia mărcilor

Secţiunea 1. Noţiuni introductive §1. Definiţie

407. Precizări de ordin istoric. Semnele distinctive au importantul

rol de identificare a unor produse asemănătoare, realizate de producători

diferiţi. Ele au fost prezente pe obiectele de ceramică încă din antichitate,

existând dovezi de utilizare a mărcilor în jurul secolul al II-lea, legate de

fabricarea lămpilor în zona Lucerna1, în secolul al IQ-lea, legate de

fabricile de cărămizi (Statutul din Padova prevedea obligaţia marcării în

vederea identificării) etc.

In Evul mediu, utilizarea mărcilor a fost la început privită ca un privilegiu acordat


meşteşugarilor de către rege, ulterior fiind enunţată de Baldus regula dobândirii
mărcii prin prioritate de folosire. Prima reglementare juridică a mărcilor datează din
1539 când Francisc I a emis o ordonanţă care prevedea că mărcile trebuie să difere
unele de altele. Legile speciale în materia mărcilor şi a semnelor distinctive în
general, apar în secolul al DC-lea.

408. Definiţie. La 1725 marca era definită ca fiind semnul pe care „arti-

zanii şi cei care muncesc şi meşteresc cu mâinile îl pun pe lucrările lor"2.

Definiţiile clasice pun accentul pe rolul distinctiv al mărcilor, iar cele

moderne pe cel de garantare a calităţii. Astfel, marca a fost considerată un

semn material sau imaterial care permite unei persoane fizice sau juridice

să individualizeze produsele sau serviciile sale de cele ale terţilor.


Având în vedere toate funcţiile sale, marca a fost definită ca fiind semnul distinctiv
„menit să diferenţieze produsele, lucrările şi serviciile unei persoane fizice sau
juridice, garantând o calitate definită şi constantă a acestora, semn susceptibil de a
forma, în condiţiile legii, obiectul unui drept exclusiv, care aparţine categoriei
drepturilor de proprietate indus¬trială"1. Pe scurt, marca este un semn distinctiv
dobândit prin folosire şi rezervat prin înregistrare, pentru a identifica produsele sau
serviciile unei persoane .

Marca are următoarele funcţii:

- de diferenţiere prin individualizarea producătorului, marca fiind ^semnătura"


acestuia;

- de concurenţă, permiţând consumatorului să se orienteze uşor în alegerea


produsului;

- de garantare a calităţii, oferind posibilitate consumatorului de selecta


produsele de calitate;

- funcţia de reclamă îndeplinită prin utilizarea ei în publicitate, marca


impunându-se independent pe piaţă, impactul în mintea consumatorului fiind de
cele mai multe ori mai mare decât al produsului;

- funcţia de organizare a pieţei se manifestă prin reducerea rolului


comercianţilor doar la distribuire, consumatorul educat manifestându-şi doar
alegerea.

409. Reglementare. Regimul juridic al mărcilor este stabilit prin urmă¬toarele acte
normative:

- Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale;

- Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;

- Legea nr. 4/1998 pentru aderarea României la Tratatul privind dreptul


mărcilor;

- Legea nr. 3/1998 privind aderarea României la Aranjamentele insti¬tuind o


clasificare internaţională în domeniul proprietăţii industriale;

- Legea nr. 5/1998 pentru ratificarea Protocolului referitor la Aranja¬mentul de


la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor.

§2. Clasificare
410. Destinaţie. După destinaţie întâlnim, mărci de fabrică, destinate să
individualizeze producătorul şi mărci de comerţ, care au rolul de identificare a
comerciantului, distribuitorului.

411. Obiectul lor. Având în vedere obiectul mărcilor, întâlnim mărci de produse,
atunci când se referă la produse şi mărci de servicii care au rolul de a identifica
prestările de servicii. La rândul lor, acestea pot fi mărci de servicii pure, care
identifică doar serviciile (asigurări, bănci etc.), şi mărci de servicii, care se aplică
produselor.

Ţinând cont de prima clasificare, atât mărcile de fabrică cât şi cele de comerţ sunt
mărci de produse.

412. Natura semnelor. După natura semnului folosit ca marcă se

întâlnesc:

- mărci verbale, alcătuite din semne scrise precum: nume, sloganuri, cifre ş.a.;

- mărci figurative plane sau tridimensionale, alcătuite din reprezentări grafice


precum etichetele, desenele, forma ambalajului etc;

- mărci sonore alcătuite din sunete.

413. Titularul dreptului la marcă. După acest criteriu mărcile sunt clasificate în
mărci individuale care au ca titular o singură persoană fizică sau juridică şi mărci
colective, cele care aparţin unei persoane juridice care autorizează folosirea în
comun a ei.

414. Numărul semnelor. Potrivit acestui criteriu, mărcile pot fi simple, alcătuite
dintr-un singur semn, şi combinate, care sunt compoziţii de semne. Acestea din
urmă sunt la rândul lor: mărci compuse alcătuite din semne, dintre care doar unele
sunt susceptibile de protecţie, şi mărci complexe alcătuite din semne, dintre care
fiecare luat în parte este susceptibil de protecţie.

415. Modul de reglementare. După modul în care legea le reglementează, mărcile


sunt facultative şi obligatorii, legiuitorul optând pentru eliminarea prevederilor
referitoare la marca obligatorie.

416. Gradul de cunoaştere a lor. După nivelul de cunoaştere a mărcilor, se


întâlnesc mărci notorii şi mărci celebre. Potrivit art. 6 lit. e) din Legea nr. 84/1998,
nu pot fi înregistrate ca mărci semnele care sunt identice sau similare cu o marcă
notorie în România; marca este notorie atunci când majoritatea consumatorilor o
cunosc. S-a afirmat că atunci
când o marcă este notoriu cunoscuta într-o ţară, există o prezumţie irefragabilă că
toată lumea cunoaşte că marca aparţine altuia, deci nu constituie res nuUius care
poate fi apropiat.

Marca de mare renume sau celebră este aceea care a dobândit un caracter pur
publicitar, funcţia de reclamă fiind primordială. Atât marca notorie cât şi aceea de
renume sunt protejate de art 6 bis al Convenţiei de la Paris.

417. Marca telle quelle. Articolul 6 al Convenţiei de la Paris prevede că resortisantul


unei ţări membre a Uniunii de la Paris, având o marcă înregistrată hi ţara sa de
origine, are dreptul la protecţia acesteia în celelalte ţări ale Uniunii, în forma în care
ea a fost înregistrată în ţara de origine; acest tip de marcă este cunoscută sub
denumirea de marcă telle quelle. Această regulă este o excepţie de la principiul
teritorialităţii, în sensul că semnul este analizat potrivit legii ţării de origine.

418. Marca comunitară. Marca europeană comunitară este aceea protejată unitar
de legislaţia UE. Consiliul de Miniştrii a adoptat la 20 decembrie 1993
Reglementarea 40/94 cu privire la marca comunitară, creând cadrul juridic de
protecţie a unei mărci pentru întreaga piaţă europeană, cea mai importantă din
lume (370 milioane de consumatori). Primele probleme apărute în aplicarea
Reglementării au fost: limba (depozitul putând fi constituit în orice limbă oficială a
UE) şi sediul oficiului2.

Trăsătura esenţială a mărcii comunitare este aceea că ea face obiectul înregistrării


după o cercetare atentă şi după o înregistrare într-o ţară membră. Protecţia nu
poate fi obţinută deci, decât prin înregistrare şi nu doar prin utilizare.

419. Marca de certificare. Marca de certificare este aceea care indică faptul că
produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularii mărcii
în ceea ce priveşte calitatea, modul de fabricare a produselor, sau de prestare a
serviciilor, precizia ori alte caracteristici.

§3. Semne susceptibile de a fi marcă

Conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998, pot constitui mărci semne

distinctive precum: cuvintele (inclusiv numele de persoane), desenele, literele,


cifrele, simbolurile figurative, forme tridimensionale, forma pro¬dusului sau
ambalajului, combinaţiile de culori, precum şî orice combinaţie a acestor semne.

420. Cuvintele. Orice cuvânt poate constitui marcă cu următoarele excepţii:

a) cuvintele uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi


constante;
b) cuvintele care se folosesc în comerţ pentru a desemna specia, calitatea,
cantitatea, destinaţia, valoarea, regiunea geografică, calitatea sau natura
produsului ori alte caracteristici;

c) cuvintele de natură a induce în eroare cu privire la regiunea geografică,


calitatea sau natura produsului ori serviciului;

d) cuvintele care s-ar constitui în mărci contrare ordinii publice sau bunelor
moravuri.

Dacă se propune spre înregistrare o marcă în care intră şi cuvinte străine, cererea
de înregistrare trebuie să cuprindă şi o traducere a acestora.

Combinaţiile de cuvinte prezintă de regulă interes atunci când se prezintă ca


sloganuri publicitare şi se doreşte înregistrarea lor ca marcă. Ele sunt combinaţii de
cuvinte cu putere de distincţie şi impact în mintea consumatorului. Legea română
nu exclude sloganul de la înregistrare ca marcă.

Articolul 5 al Legii nr. 84/1998 exclude de la înregistrare doar mărcile care conţin,
fără consimţământul titularului numele patronimic al undi persoane care se bucură
de renume în România. Această ultimă condiţie presupune că numele unei persoane
fără renume poate fi înregistrat fără acordul său, acest lucru fiind catalogat în
doctrină1 ca o alegere suspectă şi sursă de confuzie. în schimb, numele istorice au
fost constant înregis¬trate ca marcă (Napoleon, Rasputin etc).

Denumirile istorice de ţări şi oraşe dispărute, având semnificaţie simbolică, au fost


admise ca mărci. Zonele geografice nu pot fi înre¬gistrate decât dacă nu sunt
denumiri de origine (Mont-Blanc).

421. Desenele. Desenele sunt reprezentări grafice cu rol distinctiv precum


emblemele, blazoanele, vinietele etc. Emblema este semnul figu¬rativ simplu cu
valoare simbolică (pumă, crocodil, stea), pe când vinieta este o combinaţie de figuri
Ginii, cercuri).

422. Literele şi cifrele. Literele alese ca marcă sunt, de regulă, iniţialele unui
producător (de exemplu: Fiat - Fabrica Italiana Automobili Torini) sau au o
semnificaţie proprie (de exemplu, Aro - autoturism românesc).

Cifrele pot fi mărci atunci când nu au rol de codificare a produsului; exemplele sunt
nenumărate, în special în materia parfumurilor: 8x4, nr. 5, F 16 ş.a.

423. Simbolurile figurative. Simbolurile figurative pot interfera cu

desenele, atunci când sunt reprezentări grafice. Astfel, majoritatea

doctrinei include vinieta şi emblema în rândul simbolurilor figurative,

deşi ele sunt combinaţii de linii. Printre elementele figurative se află


eticheta, imaginea, personajele ş.a. Imaginea unei persoane cunoscute în

România poate fi folosită ca marcă doar cu acordul acestuia.

424. Forme tridimensionale. Pentru ca forma produsului să poată fi înregistrată ca


marcă aceasta nu trebuie să fie banală sau funcţională. Acelaşi este şi cazul formei
ambalajului, care trebuie pentru înregistrare, să nu aibă o formă impusă de natura
produsului şi să prezinte distinctivitate.

425. Combinaţiile de culori. Legea română a prevăzut corect ca semn susceptibil


de a fi marcă, doar combinaţiile de culori, deoarece o singură culoare nu prezintă
distinctivitate, nuanţele nu sunt sesizabile, iar monopolizarea culorii ar fi fost un real
pericol. Cu toate acestea, Regulamentul de aplicare adaugă îh regula 9 lit. h) că şi o
singură culoare poate fi înregistrată ca marcă, deşi majoritatea opiniilor exprimate
vine în contradicţie cu aceasta .

426. Semne excluse de Convenţia de la Paris. Conform art. 6 terţ al Convenţiei de


la Paris, preluat îh art. 5 lit. k) şi 1) al legii române, este refuzată înregistrarea
stemelor, drapelelor şi a altor embleme de stat, a semnelor şi sigiliilor oficiale de
control şi de garanţie adoptate de ele, a oricăror imitaţii de blazoane precum şi a
stemelor, drapelelor şi a altor

embleme, iniţialelor sau denumirilor organizaţiilor internaţionale.

în concluzie, la alegerea mărcii se recomandă1 a se avea în vedere ca

semnul să fie uşor de pronunţat, uşor de memorat, să transmită un mesaj, să fie


plăcut (induce idei agreabile), să poată fi utilizat şi pe plan internaţional.

Secţiunea a 2-a. Subiectul dreptului la marcă

427. Regulă. Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau
juridică care exercită o industrie, comerţ sau prestează un serviciu. Articolul 2 al
Legii nr. 84/1998 prevede că persoanele juridice sau fizice străine beneficiază de
prevederile legii pe baza convenţiilor internaţionale la care România este parte.

428. Marca individuală. Subiect al dreptului la marca individuală poate fi orice


persoană fizică sau juridică singură sau împreună cu alţii, caz în care sunt cotitulari
ai dreptului pe care îl exploatează în indivi-ziune. Starea de indiviziune asupra
mărcii poate rezulta din convenţie sau transmisiune mortis causa.

429. Marca colectivă. Subiect al dreptului asupra mărcii colective poate fi o


persoană juridică (asociaţii de fabricanţi, producători sau comercianţi) care
autorizează folosirea mărcii de către alţii.
Conform art. 51 al Legii nr. 84/1998, o marcă colectivă poate fi depusă spre
înregistrare de o asociaţie a unor fabricanţi, producători, comercianţi sau prestatori
de servicii. O astfel de marcă se poate referi la întreaga gamă de produse ale
întreprinderilor subordonate entităţii titulară a mărcii şi poate fi înregistrată pentru
unul sau mai multe produse, lucrări sau servicii.

430. Marca de certificare. Titular al mărcii de certificare poate fi

numai persoana juridică abilitată să exercite controlul produselor sau

serviciilor în privinţa calităţii, materialului, modului de fabricaţie al

produselor, sau de prestarea serviciilor. Nu pot fi titulari ai mărcilor de

certificare persoanele juridice care produc sau comercializează produse

altele decât cele în materie de control al calităţii.

Secţiunea a 3-a. Condiţiile de fond ale protecţiei mărcii §1. Distinctivitatea

431. Criterii negative de apreciere. Un semn este distinctiv dacă nu este banal şi
lipsit de putere de individualizare. într-o altă opinie1, un semn este distinctiv dacă:

a) nu este impus de natura sau funcţia obiectului pe care îl caracterizează;

b) nu este uzual, adică nu a fost folosit în mod neechivoc de către un terţ; ifl
%

c) nu are caracter descriptiv al naturii şi calităţilor substanţiale sau al destinaţiei


obiectului (nu e necesar);

d) nu este simplu.

Caracterul distinctiv al semnului presupune existenţa unei capacităţi

de identificare a produsului de către consumator, fără a permite riscul de confuzie.


Relativitatea distinctivităţii constă într-o manifestare diferită în funcţie de condiţiile
existente pe piaţă: acelaşi semn poate fi distinctiv pentru anumite produse şi
nedistinctiv pentru altele.

432. Condiţia caracterului arbitrar. Condiţia distinctivităţii a mai fost denumită


condiţia caracterului arbitrar al semnului, aceasta însemnând că el nu sugerează
calitatea sau caracteristicile produsului (de exemplu, nu poate fi înregistrat ca
marcă: „vin de masă", „cremă de brânză" ş.a.). De aceea se recomandă utilizarea
termenilor fantezişti sau inventaţi (precum: Fuji, Philips, Kodak) sau din cuvinte care
au uzual un alt sens (Orange-portocală, portocaliu, pentru telefonia mobilă).

Conform art. 5 alin. ultim al Legii nr. 84/1998, o marcă poate căpăta caracter
distinctiv prin folosirea anterioară.
Dacă marca propusă spre înregistrare conţine şi elemente lipsite de distinctivitate,
care creează îndoieli, O.S.I.M. poate cere solicitantului să declare, în termen de
două luni de la data notificării, că nu va invoca un drept exclusiv asupra acestui
element.

în concluzie, semnul propus ca marcă nu trebuie să fie original sau

nou, ci unul cu putere de individualizare care nu este uzual sau descriptiv.

2. Disponibilitate

2.1. Cazuri de indisponibilitate

433. Noţiune. Un semn este disponibil atunci când nu a făcut obiectul unei
apropieri a lui fie prin înregistrare, fie prin notorietate. Indisponi¬bilitatea se poate
datora: apropierii semnului ca nume comercial, indicaţie geografică, desen sau
model industrial, existenţa unui drept de autor sau a protecţiei prin drept al
personalităţii.

434. Apropierea ca marcă. Potrivit Regulamentului, regula 15, un semn nu poate fi


înregistrat ca marcă sau element al unei mărci, dacă aduce atingere unui drept
protejat anterior. Principiul specialităţii are aplicare şi în această materie, astfel
încât acelaşi semn poate fi înregistrat pentru alte produse. Excepţie formează
notorietatea care este protejată fără a fi înregistrată, potrivit art. 6 bis al Convenţiei
de la Paris, astfel că deşi neînregistrată, marca este protejată.

435. Apropierea ca nume comercial. Un nume comercial poate fi utilizat ca marcă


doar de comerciant nu şi de terţi, fiind anulabile mărcile care încalcă alte drepturi
de proprietate industrială şi cele care cuprind indicaţii înşelătoare.

436. Apropierea ca indicaţie geografică. Nu pot fi înregistrate ca mărci semnele


folosite pentru a desemna originea geografică, mărcile care conţin o indicaţie
geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicaţie, pentru produse care nu
sunt de natură să inducă consumatorul în eroare cu privire la locul de origine (art.
5). Pe lângă această protecţie, mai există şi mijloacele de concurenţă neloială care
pot interveni în stoparea utilizării mărcii care a preluat o indicaţie geografică.

437. Apropierea ca desen sau model industrial. Având în vedere că protecţia


desenului sau modelului industrial este limitată în timp, după expirarea perioadei
cuprinse între 5 ani şi 40 ani, desenul sau modelul poate fi înregistrat ca marcă.
Neexistând o interdicţie expresă în lege semnul poate fi înregistrat ca marcă, chiar
dacă e înregistrat ca desen sau model industrial, cu acordul titularului certificatului
de înregistrare.
438. Existenţa unui drept de autor. Creaţia literară sau artistică protejată prin
drept de autor nu poate fi înregistrată ca marcă. Există

dificultăţi în aprecierea indisponibilităţii mai ales cu privire la semnele

propuse, preluate din creaţia respectivă şi cu privire la culpa solicitantului


înregistrării mărcii. Astfel, este greu de cunoscut indisponibilitatea unui semn
existent pe coperta unei cărţi cu o difuzare restrânsă, care ulterior este propus spre
înregistrare ca marcă. Folosirea semnului fără autorizarea autorului creează
posibilitatea anulării înregistrării mărcii.

439. Existenţa unui drept al personalităţii. Legea nr. 84/1998

interzice tn art. S alin. (1) lit. j) înregistrarea, fără acordul titularului, a mărcilor care
conţin imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucuri de renume
în România. Pentru a vorbi de indisponibilitate trebuie ca persoană să fie
prejudiciată prin utilizarea numelui sau imaginii.

2.2. Notorietatea

440. Reglementare. Un caz aparte de indisponibilitate îl reprezintă

notorietatea mărcii. Un semn folosit pentru identificarea produselor sau serviciilor,


care a dobândit un mare renume, reputaţie şi recunoaştere nu poate face obiectul
unei înregistrări. Mărcile notorii se bucură de protecţie potrivit art. 6 bis al
Convenţiei de la Paris în toate ţările membre ale Uniunii.

Conform Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 (regula 15) o marcă intră în
conflict cu una notorie atunci când ea, sau unul din

elementele sale esenţiale, constituie:

a) o reproducere, o imitaţie, o traducere sau transliterare care pot crea confuzie


cu o marcă notorie, propuse ca marcă pentru produse sau servicii similare sau
identice celor la care marca notorie se aplică;

b) o reproducere, o imitaţie, o traducere sau transliterare care pot crea confuzie


cu marca notorie chiar dacă serviciile sau produsul pentru care se cere înregistrarea
sunt diferite de cele cărora le e aplicată marca notorie dacă: se creează un risc de
confuzie, se aduce atingere caracterului distinctiv al mărcii notorii, se creează un
avantaj mărcii care s-ar înregistra datorită plasării ei în siajul celei notorii.

441. Aprecierea notorietăţii. în art. 20 al Legii nr. 84/1998 sunt

enumerate criteriile de apreciere a notorietăţii:


a) gradul de distinctivitate, iniţială sau dobândită a mărcii notorii în România;

b) durata şi întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu


produsele sau serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată;

c) durata şi întinderea publicităţii mărcii notorii în România;

d) aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România;

e) gradul de cunoaştere a mărcii notorii pe piaţa românească de către


segmentul public căruia i se adresează;

f) existenţa unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii
identice sau similare, aparţinând altei persoane decât aceea care pretinde că marca
sa e notorie.

Regulamentul de aplicare a legii sintetizează, apreciind că o marcă e notorie dacă e


larg cunoscută pe teritoriul României pentru segmentul de consumatori căruia îi e
destinat produsul sau serviciul.

442. Efectul notorietăţii. Principalul efect al existenţei notorietăţii

este protejarea mărcii chiar în absenţa unui depozit înregistrat în

România, astfel că marca nu va fi înregistrată dacă titularul mărcii notorii

nu îşi dă acordul. Marca notorie neînregistrată este protejată prin acţiune

în anulare (în termen de 5 ani de la înregistrare) a înregistrării mărcii sau

prin acţiune în concurenţă neloială.

§3. Liceitatea

443. Enumerare. Nu pot fi înregistrate ca marcă semnele care

contravin legii, precum semnele excluse de Convenţia de la Paris cele

contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, semnele care cuprind

indicaţii false şi înşelătoare. Sunt contrare bunelor moravuri semnele care

prin natura lor contravin preceptelor morale ale societăţii.

Mărcile care cuprind indicaţii false sau înşelătoare sunt exceptate de la înregistrare
datorită riscului de confuzie pe care îl creează în rândul consumatorilor cu privire la
calitatea produselor. Nu doar indicaţia falsă, ci şi imitarea unei mărci, este act
neloial, care în majoritatea cazurilor are loc prin asemănare fonetică. Din acelaşi
motiv al creării de confuzie este de preferat neînregistrarea unei astfel de mărci.

Secţiunea a 4-a. Dreptul la marcă

§1. Dobândire

1.1. Moduri de dobândire

444. Sistemul declarativ. Iniţial, dreptul asupra mărcii a fost dobândit

prin „ocupaţiune", dar treptat s-a delimitat de celelalte semne distinctive

prin trecerea la înscrierea în registre publice.

Au rămas totuşi şi sisteme de drept în care dreptul la marcă se dobândeşte prin


prioritate de folosinţă. Acest sistem de protecţie, denumit declarativ, permite
înregistrarea, dar ea nu e atributivă de proprietate. Condiţiile pentru dobândirea
dreptului la marcă sunt: actul de primă folosire a semnului să fie public şi să fie
făcut cu intenţia de apropiere.

445. Sistemul atributiv. Sistemul atributiv, adoptat şi de legea română, recunoaşte


dobândirea dreptului la marcă persoanei care înregistrează prima un semn
distinctiv. în acest sistem înregistrarea este superioară juridic priorităţii de folosinţă,
care creează o prezumţie de rea-credinţă a aceluia care utilizează o marcă
dobândită anterior prin folosire de altcineva.

446. Sistemul dualist Există şi un sistem dualist sau mixt, care îmbină cele două
sisteme, marca dobândindu-se prin prioritate de folosire care se consolidează după
o anumită perioadă de timp prin înregistrare.

1.2. Procedura înregistrării

447. Depozitul naţional reglementar. Constituirea depozitului naţio-

nal reglementar este constituit din cererea de înregistrare, reproducerea

mărcii şi enumerarea produselor sau serviciilor pentru care marca este

înregistrată. Data depozitului naţional reglementar este data depunerii

cererii complete la O.S.I.M., în caz de lipsuri ale acesteia, putând fi


completată în termen de 3 luni de la notificare.

Cererea poate fi formulată de persoana fizică sau juridică în cazul de mărcilor


individuale, de către asociaţia de producători sau comercianţi, pentru mărcile
colective şi de persoana juridică legal abilitată să contro¬leze calitatea produselor
sau serviciilor pentru mărcile de certificare.

448. Priorităţi. Ca şi în cazul invenţiilor, pot fi invocate două

categorii de priorităţi:

- prioritatea unionistă, care oferă posibilitatea celui care a formulat reglementar o


cerere într-o ţară membră a Uniunii, să revendice în termen de 6 luni ca dată a unui
depozit ulterior aceeaşi dată;

- prioritatea de expoziţie, care permite solicitantului care a expus la o expoziţie


internaţională oficială, organizată pe teritoriul României sau

jntr*un stat membru al Uniunii, să revendice ca dată a unui depozit ulterior data
primei expoziţii.

449. Examinare. După examinarea condiţiilor de formă ale cererii se

trece la atribuirea datei de depozit a cererii. în termen de 6 luni de la data

plăţii taxei de înregistrare cererea se examinează în fond analizându-se

calitatea solicitantului, priorităţile invocate, motivele de exceptare de la

înregistrare.

Atunci când sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond, O.S.LM. decide înregistrarea
şi publicarea mărcii. Pot face opoziţie la acestea titularii unui drept asupra mărcii ca
urmare a anteriorităţii sau a altei apropieri (nume comercial, desen, model
industrial, drept de autor ş.a.). Au fost formulate, de exemplu, opoziţii la înregistrare
în cazul solicitările»: următoare, motivul fiind riscul de confuzie: Enerion-Eturion,
Aquarela-Auarom, President-President-Lights, Xpert Laser-Xpert Station1. Opoziţia
se soluţionează de o comisie de examinare a O.S.LM. care la rându-i poate fi
contestată în instanţă.

450. Contestaţii împotriva deciziilor O.S.I.M. Se pot formula

contestaţii administrative la O.S.LM. împotriva deciziilor prin care nu se

atribuie data de depozit, decizia de respingere pe fond şi cele de

respingere a opoziţiilor de către solicitantul mărcii sau persoana intere-

sată. Hotărârea comisiei de reexaminare se comunică părţilor şi poate fi


atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti, în termen de 30 de zile de la

comunicare. După epuizarea tuturor căilor de atac, dacă decizia de

admitere e definitivă, marca este înregistrată în Registrul Naţional al

Mărcilor şi publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

§2. Conţinutul dreptului la marcă

451. Dreptul de prioritate. Potrivit art 9 al Legii nr. 84/1998 dreptul

de prioritate este recunoscut, cu începere de la data depunerii cererii de

înregistrare, faţă de orice alt depozit ulterior pentru aceeaşi marcă, privind

aceleaşi produse. Este recunoscut de Convenţia de la Paris un drept

convenţional de prioritate, atunci când ele e invocat în 6 luni de la primul

de depozit.

452. Dreptul de folosire exclusivă. în conformitate cu art. 35 al Legii nr. 84/1992,


înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii, subordonat
principiului specialităţii. Latura pozitivă a dreptului constă în posibilitatea de a folosi
exclusiv marca, pe când latura negativă permite să interzică terţilor folosirea fără
acordul titularului:

- a unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice;

- a unui semn care, datorită asemănărilor, prezintă risc de confuzie;

- a unui semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru
servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă
a dobândit un renume în România.

Existenţa exclusivităţii, dată de marca înregistrată se certifică prin aplicarea


semnului: ® - înregistrat, TM - Trade Mark (marcă comercială) sau simplu „Marcă
înregistrată".

453. Limitări ale dreptului exclusiv. Dreptul exclusiv de folosire a mărcii suferă
următoarele limitări:

a) epuizarea dreptului, care permite folosirea mărcii de către

dobânditorii şi subdobânditorii produselor marcate, ulterior punerii lor în

circulaţie cu acordul titularului mărcii;


b) principiul specialităţii, care limitează protecţia oferită de marcă numai la
produsele sau serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea;

c) limitarea teritorială datorată principiului teritorialităţii protecţiei doar în ţara


unde a avut loc înregistrarea, cu excepţia mărcilor notorii;

d) limitarea temporală este una relativă, deoarece durata de valabilitate de 10


ani a înregistrării poate fi prelungită fără nicio limită.

§3. Transmiterea drepturilor născute în legătură cu marca

454. Contractul de cesiune. Contractul de cesiune este convenţia prin care titularul
drepturilor asupra mărcii, în calitate de cedent, transferă drepturile sale, contra unei
sume de bani, unei alte persoane. Conform art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998,
drepturile asupra mărcii pot fi transmise prin cesiune, oricând în timpul duratei de
protecţie a mărcii. Contractul trebuie să fie în formă scrisă şi semnat de părţi sub
sancţiunea nulităţii, astfel că existenţa cesiunii nu mai poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă. în vederea opozabilităţii, cesiunea trebuie înregistrată în Registrul
Naţional al Mărcilor.

Efectele contractului de cesiune a dreptului de a utiliza marca sunt următoarele:

a) pentru cedent: obligaţia de a pune la dispoziţie marca şi de a-1 garanta pe


cesionar;

b) pentru cesionar: obligaţia de plată a contravalorii şi obligaţia de a menţine


calitatea la un nivel corespunzător mărcii

455. Contractul de licenţă* Legea nr. 84/1998 conţine câteva regle¬mentări cu


privire la licenţa mărcilor în art 39, art 42 şi art 43.

Contractul de licenţă a mărcii este contractul prin care titularul mărcii, sau cel al
unui drept de uzufruct, asupra acesteia transmite, în schimbul unei sume de bani,
altei persoane (licenţiat) dreptul de a folosi marca.

în practică sunt întâlnite mai multe categorii de licenţe: de exploatare, care permite
aplicarea mărcii pe produsul fabricat; de folosinţă, care permite aplicarea mărcii pe
produsul livrat şi licenţa de reclamă care permite utilizarea ei doar în scop
comercial.

Obiectul contractului de licenţă îl formează transmiterea dreptului asupra unei


mărci valabile şi în vigoare, transmitere care poate fi limitată (exclusivă) sau
nelimitată (neexclusivă). Deşi limitarea teritorială este acceptată de lege [art. 42
alin. (1)], ea nu prezintă interes comercial, deoarece ar fi o restrângere a ariei de
desfacere şi implicit ar micşora profitul.
Este interzisă, conform art. 62 al Legii nr. 84/1998, transmiterea drepturilor cu
privire la marca de certificare prin contract de licenţă sau cesiune; este permisă
totuşi transmiterea prin hotărâre a Guvernului.

Contractul de licenţă produce următoarele efecte:

a) între părţi se nasc următoarele obligaţii:

- pentru licenţiator: să permită folosirea mărcii, să garanteze licenţiatul, să


acorde asistenţă, să menţină marca în vigoare atât timp cât contractul de licenţă nu
a încetat;

- pentru licenţiat să folosească pentru produsele cărora li se aplică marca,


numai marca ce face obiectul contractului de licenţă, să aplice menţiunea „sub
licenţă** alături de marca aplicată [art 42 alin. (3)], să respecte calitatea consacrată
a produsului, să respecte limitele teritoriale, să plătească suma de bani
reprezentând valoarea contractului şi orice alte obligaţii contractuale.

b) faţă de terţi contractul îşi produce efecte numai după înscrierea în

registrul naţional al mărcilor.

Potrivit art. 43 al Legii nr. 84/1998 acţiunea în contrafacere poate fi promovată şi de


licenţiat dacă a existat o clauză expresă în contract sau cu acordul Ucenţiatorului;
dacă licenţa e exclusivă licenţiatul poate introduce acţiunea după notificarea
prealabilă a titularului.

§4. Pierderea dreptului la marcă 456. Expirarea duratei de protecţie. Potrivit art, 29
şi urm. ale Legii nr. 84/1998, durata de protecţie a mărcii prin înregistrare este de
10 ani, cu posibilitatea reînnoirii repetate pe aceeaşi perioadă. în aceste condiţii,
dreptul ia marcă se pierde atunci când titularul nu solicită înnoirea protecţiei şi
termenul de valabilitate a certificatului de înregistrare expiră.

457. Renunţarea. Conform art. 44 al Legii nr. 84/1998, titularul poate

renunţa la dreptul său exclusiv în următoarele condiţii:

- renunţarea să fie expresă şi în formă scrisă;

- se înscrie te Registrul Naţional al Mărcilor.

458. Decăderea. Articolul 45 al Legii nr. 84/1998 reglementează

următoarele cazuri te care poate fi cerută decăderea titularului din

drepturile conferite de înregistrare:

a) când marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul


României pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani, fără ca această neutilizare

să poată fi justificată1;

b) după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acţiunii sau

inacţiunii titularului, uzuală în comerţul cu un produs sau un serviciu

pentru care a fost înregistrată;

c) după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către titular

sau cu consimţământul acestuia, marca a devenit susceptibilă de a induce

publicul în eroare;

d) marca a fost înregistrată de o persoană fără a avea calitatea cerută

de art. 3 lit. g) al Legii nr. 84/1998.

Singura excepţie cu privire la perioada în care poate fi cerută decăderea este primul
caz, cel al neexploatării mărcii, când acţiunea poate fi promovată, fără a fi prematur
introdusă, numai după expirarea duratei de 5 ani de la înregistrare .

459. Anularea înregistrării mărcii Conform art. 48 al Legii nr. 84/1998,

anularea înregistrării unei mărci poate fi cerută de orice persoană

interesată, pentru următoarele motive:

a) nerespectarea condiţiilor de înregistrare;

b) semnul este exclus de la înregistrare;

c) semnul prezintă risc de confuzie, sau conţine indicaţii geografice;

d) solicitarea de înregistrare a fost făcută cu rea-credinţă; d) se constată


existenţa anteriorităţii sau notorietăţii etc.

Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de 5 ani de la data înregistrării,


pentru toate motivele prevăzute de articolul menţionat, mai puţin pentru
înregistrarea făcută cu rea-credinţă, caz în care ea poate fi promovată oricând în
perioada de protecţie.

Secţiunea a 5-a. Apărarea mărcilor


460. Mijloace administrative. După cum s-a arătat anterior există căi

administrative de apărare a mărcilor în faţa O.S.LM. precum:

- opoziţiile la înregistrare care pot fi formulate de orice persoană interesată, iar


soluţia poate fi atacată la rândul ei;

- contestaţiile împotriva deciziei O.S.LM., care pot fî formulate de solicitantul


mărcii sau titularul unei anteriorităţi în termen de 3 luni de la comunicare1.

461. Apelul. împotriva hotărârii comisiei de reexaminare se poate declara apel la


Tribunalul Bucureşti, în 30 de zile de la comunicarea hotă-rârii, de către solicitantul
căruia i s-a respins cererea, inclusiv de comisia de reexaminare şi titularul unui
drept anterior asupra mărcii.

462. Acţiunea în contrafacere. Legea nr. 84/1998 incriminând in-fracţiunea de


contrafacere, enumera şi mijloacele de realizare a contra¬facerii sancţionabilă civil
(angajarea răspunţprii civile delictuale).

Contrafacerea propriu-zisă constă în reproducerea identică sau aproape identică a


unei mărci protejate. Textul menţionat enumera însă şi alte modalităţi, denumite
generic tot contrafacere:

a) imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul inducerii în eroare

a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca;

b) punerea în circulaţie fără drept, a unui produs purtând o marcă identică sau
similară şi care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate;

c) punerea în circulaţie fără drept, a unui produs care poartă indicaţii

e) folosirea unui semn identic cu marca, pentru produse sau servicii identice cu
acelea pentru care marca a fost înregistrată;

f) folosirea unui semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea produselor
sau serviciilor cărora li se aplică semnul, cu produsele sau servi¬ciile pentru care
marca a fost înregistrată, ar produce în rândul publicului un risc de confuzie,
incluzând şi riscul de asocierea a mărcii cu semnul;

f) folosirea unui semn identic sau asemănător cu marca pentru produse

sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată,

când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă, din

folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul


distinctiv sau de renumele mărcii, sau folosirea semnului ar cauza titula-

rului mărcii un prejudiciu2.

Titularul dreptului la marcă poate opta între a utiliza acţiunea civilă în procesul
penal sau a o utiliza distinct. în ambele cazuri trebuie întrunite condiţiile răspunderii
civile delictuale. Dintre toate, condiţia prejudiciului are un statut special: nu e
obligatoriu ca prejudiciul să existe fiind vorba de încălcarea unui drept privativ, fiind
suficientă ameninţarea creată prin contrafacere; dacă există potrivit art. 85 al Legii
nr. 84/1998, persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului
comun.

Instanţa de judecată poate dispune şi următoarele măsuri asigurătorii: a) încetarea


actelor de încălcare a drepturilor la marcă; b) conservarea probelor pentru
dovedirea provenienţei produselor; c) sechestrul asigu¬rător asupra bunurilor
mobile ale uzurpatorului dreptului. De asemenea, autorităţile vamale pot dispune
suspendarea activităţii de import-export al produselor purtând mărci contrafăcute.

Capitolul VI Protecţia indicaţiilor geografice

Secţiunea 1. Precizări introductive

463. Noţiune. Indicaţia geografică este definită de lege ca fund denu-

mirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune

sau localitate a unui stat. în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte

caracteristici determinabile pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini

geografice.

Modalităţile de dobândire a protecţiei indicaţiilor geografice sunt conform art. 67 al


Legii nr. 84/1998:

- Înregistrare la O.S.LM. în baza Legii nr. 84/1998;

- prin convenţii bilaterale sau multilaterale indicaţiile geografice sunt protejate


fără o înregistrare suplimentară.

Solicitant al eliberării unui certificat de înregistrare nu poate fi decât o persoană


juridică, respectiv, asociaţia producătorilor care desfăşoară o activitate de producţie
într-o zonă geografică. Dreptul de folosire a indi¬caţiei aparţine membrilor
asociaţiei înscrişi în lista comunicată O.S.LM.

464. Denumiri acceptabile ca indicaţii geografice. Denumirile sus-

ceptibile de a fi înregistrate ca indicaţii geografice sunt o ţară, o regiune

sau o localitate din care produsele realizate au calităţi, caracteristici

precum şi reputaţie deosebite. Sunt excluse de la înregistrare indicaţiile

care nu conţin denumiri geografice reale şi exacte, sunt doar denumiri

generice ale produselor, sunt susceptibile de inducere în eroare a consu-

matorilor sau sunt contrare ordinii publice şi bunelor moravuri.

Secţiunea a 2-a. înregistrarea indicaţiei geografice

465. Specificitate. Pentru a crea pe deplin cadrul necesar funcţionării

mecanismului juridic instituit de Regulamentul Consiliului nr. 510/2006

din 20 martie 2006, referitor la protecţia indicaţiilor geografice şi a

denumirilor de origine pentru produsele agricole şi cele alimentare, au

fost emise, în luna octombrie a acestui an, acte normative care au stabilit proceduri
interne de înregistrare a semnelor distinctive menţionate. Acest lucru era absolut
necesar, dacă avem în vedere doar obligaţia instituită de Regulamentul menţionat,
ca până la 31 martie 2007 toate statele membre U.E. să aibă o procedură de
opoziţie la înregistrare.

Noile actele normative, care vin să completeze cadrul juridic intern, sunt H.G. nr.
828/2007 şi Ordinul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 906/2007. Până
la apariţia acestora, procedura de înregistrarea a acestora era guvernată de
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998

şi de mai multe ordine ale ministrului agriculturii1.

Grupul de producători solicitant pregăteşte documentaţia pent


înregistrarea unei indicaţii geografice sau denumiri de origine şi o transmite
Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Documentaţia trebuie să conţină: actul
de asociere şi statutul grupului de producători sau procesatori, declaraţie pe propria
răspundere că grupul reprezintă producătorii sau procesatorii din arealul geografic
delimitat în caietul de sarcini, dovezi care să ateste legătura dintre zona geografică
şi calitatea sau caracteristicile produsului sau o calitate specifică, reputaţia sau alte
caracteristici ale produsului, date socio-economice actuale şi de perspectivă .

Elementele esenţiale ale documentaţiei sunt cele prevăzute de art 4 din


Regulamentul Consiliului nr. 510/2006 din care Ordinul M.A.D.R. nr. 906/2007 preia
unele în mod direct, pentru altele făcând trimitere la legislaţia comunitară. Este
vorba de caietul de sarcini care trebuie să conţină, potrivit textului comunitar
menţionat: numele produsului agricol sau alimentar, inclusiv denumirea de origine
sau indicaţia geografică, descrierea produsului agricol sau alimentar, delimitarea
ariei geografice, dovada faptului că produsul agricol sau alimentar este originar din
aria geografică delimitată, descrierea metodei de obţinere a produsului agricol sau
alimentar, elementele care să justifice: legătura între calitatea sau caracteristicile
produsului agricol sau alimentar şi mediul geografic sau

legătura dintre o calitate definită, reputaţia sau o altă caracteristică a produsului


agricol sau alimentar şi originea geografică ş.a.

Un alt element, la care ordinul analizat face doar trimitere, este documentul unic
care trebuie să conţină, potrivit art. 5 al Regulamentului Consiliului nr. 510/2006,
elementele principale din caietul de sarcini1 şi descrierea legăturii produsului cu
mediul geografic sau cu originea geografică şi dacă este necesar, elementele
specifice descrierii produsului sau metodei de producţie care justifică legătura.

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale verifică documentaţia şi poate acţiona în


două moduri: dacă este completă, o publică pe site-ul propriu pentru a putea fi
cunoscută şi formulate eventualele opoziţii sau, dacă este incompletă, informează
în scris aplicantul căruia îi şi acordă un termen pentru conformare.

Respectând obligaţia impusă de Regulamentul Consiliului nr. 510/2006, ca fiecare


stat să instituie o procedură de opoziţie, ordinul analizat prevede în acest sens că în
termen de 60 de zile de la publicarea pe site-ul ministerului, orice persoana fizică
sau juridică, legitim interesată, poate formula opoziţie pentru unul dintre
următoarele motive: nerespectarea condiţiilor menţionate la art. 2 din mai sus
menţionatul regulament; înregistrarea denumirii propuse ar fi contrară art. 3 alin.
(2), (3) şi (4) din acelaşi regulament; înregistrarea denumirii propuse ar prejudicia
fie existenţa unei denumiri omonime integral sau parţial ori a unei mărci de fabrică
sau de comerţ, fie existenţa unor produse aflate legal pe piaţă de cel puţin cinci ani;
denumirea pentru care se solicită înregistrarea este generică în sensul art. 3 alin.
(1) din Regulamentului Consiliului nr. 510/2006.
în caz de admisibilitate a opoziţiei, este prevăzută posibilitatea unor consultări între
aplicant şi opozant, consultări mediate de direcţia de specialitate din minister. în
caz de eşec al consultărilor, Direcţia Industrie Alimentară din minister nu poate lua
decât decizia respingerii cererii de înregistrare.

Această prevedere a Ordinului M.A.D.R. nr. 906/20072 vine îh contradicţie cu Legea


nr. 84/1998 care stabileşte că Ministerul Agriculturii are doar atribuţii de verificare,
O.S.I.M. fiind singurul

organism cu competenţe decizionale în materie de înregistrare. Din acest motiv,


credem că textul ordinului trebuie interpretat ca fiind în sensul că Direcţia Industrie
Alimentară nu face decât o propunere de respingere ce este înaintată O.S.LM.

în lipsă de opoziţie sau de inadmisibilitate a acesteia, şi după transmiterea


Certificatului de conformitate a realităţilor eliberat de un organism privat de
inspecţie, are loc înregistrarea în Registrul naţional al indicaţiilor geografice şi
denumirilor de origine protejate naţional. De la aceasta dată, de la care denumirea
sau indicaţia beneficiază de protecţie naţională, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării
Rurale, prin direcţia de specialitate, transmite documentaţia necesară către Comisia
Europeană, intrându-se în procedura de înregistrare comunitară.

După cum se observă, actele normative interne analizate mai sus, H.G. nr.
828/2007 şi Ordinul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 906/2007 fac
dese trimiteri la regulamente comunitare ale Consiliului sau Comisiei U.E. în nota de
fundamentare a hotărârii de guvern menţionată se arată că „este necesară
implementarea şi aplicarea legislaţiei comu¬nitare care reglementează protecţia
indicaţiilor geografice şi denumirilor de origine ale produselor agricole şi produselor
alimentare". Probabil de aici reluarea inutilă în aceste acte normative de aplicare a
conţinutului unor regulamente comunitare direct aplicabile. Este de notorietate că
un regulament emis de Consiliul U.E. sau de Comisia U.E. este direct aplicabil,
având efect în toate statele membre, fără a fi nevoie de o preluare, de o
implementare. Mai mult, „reproducerea naţională a unui text al unui regulament nu
este numai inutilă, ci chiar nepermisă"1.

In concluzie apreciem că unele dintre prevederile Ordinului M.A.D.R. nr. 906/2007


sunt inutile, atât timp cât nu fac decât să reproducă prevederi din Regulamentul
Consiliului nr. 910/2006.

O ultimă concluzie este aceea că în niciuna dintre procedurile introduse de ordinul


analizat nu este precizat modul în care relaţionează O.S.LM. cu M.A.D.R., existând
unele necorelări cu textul Legii nr. 84/1998 privind protecţia mărcilor şi indicaţiilor
geografice.

Deciziile privind indicaţiile geografice se iau de directorul general al O.S.LM. sau de


împuternicitul său şi dacă cererea îndeplineşte condiţiile cerute de lege se dispune
înregistrarea indicaţiei geografice. Odată admisă
pentru înregistrare indicaţia se publică în Buletinul Oficial de Proprietate

Industrială şi se eliberează certificatul de înregistrare.

466. Durată şi protecţie. Durata protecţiei este de 10 ani de la data

înregistrării cererii, cu posibilitatea reînnoirii repetate. Odată înregistrată

indicaţia geografică, ea este apărată prin aceleaşi mijloace de drept civil sau penal
(contrafacerea) ca şi marca înregistrată. Persoanele titulare ale înregistrării pot să
folosească indicaţia geografică în circuitul comercial pe aceste produse, în reclame,
prospecte şi pot să aplice menţiunea indicaţie geografică înregistrată.

467. Sectorul vitivinicol. Un domeniu aparte îl reprezintă sectorul

vitivinicol, sector în care UE a emis Regulamentul Consiliului UE

nr. 1493/1999 cu privire la organizarea comună a pieţei vinului. în aceste

condiţii, România a trebuit să creeze cadrul de aplicare al acestuia,

emiţându-se următoarele reglementări: Ordinul Ministerul Agriculturii

Apelor şi Pădurilor nr. 52/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice

pentru producerea şi comercializarea vinurilor cu denumire de origine şi

Regulamentul de organizare îi funcţionare a Oficiului Naţional al

Denumirilor de Origine al Vinurilor şi altor produse derivate din vin.

Ordinul nr. 52/2003 al Ministerul Agriculturii Apelor şi Pădurilor a fost completat cu


Hotărâri pentru fiecare Denumire de Origine (DO) şi Vin de Calitate Produs în
Regiune Determinată (VCPRD), arătându-se pentru fiecare DO şi VCPRD:

- delimitarea geografică a unei regiuni determinate şi a subzonelor în cadrul


fiecărei regiuni în funcţie de caracteristicile sale pedologice şi climaterice;

- soiurile autorizate pentru elaborarea vinurilor protejate;

- tipuri de vinuri clasificate după conţinutul în zahăr şi caracteristicile de


consum (tărie alcoolică dobândită, % voi. min., extract sec);

- practici şi metode de cultură autorizate;

- randamentele maxime autorizate conform fiecărui soi la nivel de parcelă şi

- condiţiile de elaborare1.
în caz de nerespectare a normelor prevăzute pentru un vin cu DO sau VCPRD se
trece la declasare atribuindu-li-se o categorie inferioară.

468. Anularea şi decăderea. La cererea persoanei interesate, înregis¬trarea se


poate anula de către Tribunalul Bucureşti dacă:

- înregistrarea s-a făcut pentru denumiri excluse de la înregistrare;

- înregistrarea s-a făcut fără certificarea Ministerului Agriculturii sau a


autorităţii competente.

Nerespectarea condiţiilor de calitate ale produsului din zona de indi¬caţie


geografică atrage decăderea din dreptul de folosire a indicaţiei pentru persoanele
care au afectat renumele indicaţiei geografice. Efectul decăderii priveşte numai
persoana fizică sau juridică, membră a asocia¬ţiei, care nu a respectat standardele
de calitate ale produsului având indicaţia geografică înregistrată.

Pot formula cerere de decădere la Tribunalul Bucureşti Ministerul Agriculturii


(organul competent), sau orice altă persoană interesată.

Capitolul VH Protecţia mărcilor şi indicaţiilor geografice împotriva

concurenţei neloiale

Secţiunea 1. Precizări privind concurenţa neloială §1. Noţiune

469. Definiţie. Concurenţa neloială „presupune, în cadrul competiţiei

economice, săvârşirea unor acte criticabile"1, considerate de lege abuzuri.

Altfel Mus, presupune o încălcare a obligaţiei comerciantului de a folosi

în activităţile comerciale numai procedee oneste, corecte.

Articolul 2 al Legii nr. 11/1991 defineşte concurenţa neloială ca fiind „orice act sau
fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a
produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii".

470. Condiţii. Un act de concurenţă este neloial în momentul în care

sunt întrunite următoarelor condiţii:

- existenţa raportului de concurenţă între autorul actului şi victimă;

- săvârşirea de acte sau fapte contrare uzanţelor cinstite;

- vinovăţia autorului faptei;


- actele sau faptele să fie săvârşite în domenii deschise concurenţei. §2.
Mijloacele de confuzie

471. Riscul de confuzie. Mijloacele de confuzie au drept scop crearea

de confuzie, clientela putând fi derutată şi atrasă, profitându-se de reputaţia

concurentului. Ele îmbracă forma unor acte sau fapte contrare uzanţelor

cinstite prin care se urmăreşte:

- inducerea în mintea consumatorului a ideii că produsele sau serviciile provin


de la concurentul celui care le săvârşeşte;

§ crearea unei legături între cele două oferte pentru a deturna clientela.

Prin risc de confuzie în sens restrâns se înţelege riscul de confuzie asupra originii
produselor sau serviciilor, iar în sens larg se înţelege confuzia constând în ideea
greşită că între două întreprinderi există o legătură economică. Un act are caracter
neloial atunci când creează un risc de confuzie apreciabil şi nu confuzii
întâmplătoare.

472. Criterii de apreciere a riscului de confuzie. Aprecierea riscului de confuzie se


face având în vedere mai multe criterii. Un prim criteriu în aprecierea riscului de
confuzie este raportarea la consumatorul cu atenţie mijlocie, nivel mediu de
inteligenţă, educaţie şi impresia produsă acestuia. Instanţele au în vedere
notorietatea semnului distinctiv şi faptul că, de regulă, atenţia consumatorului este
mai mare în cazul bunurilor de valoare.

Un al doilea criteriu în stabilirea riscului de confuzie are în vedere numărul de


consumatori expuşi acestui pericol. Grupul ţintă al ofertei comerciantului
(specialişti, farmacişti etc.) este şi el un element de stabilire a existenţei riscului de
confuzie.

Riscul de confuzie se determină şi în funcţie de natura semnului distinctiv. Acesta


poate, ca urmare a unei utilizări mai vechi şi a cam¬paniilor mediatice, să fie mai
puternică, mai cunoscută1. Cu cât semnele distinctive sunt mai puţin cunoscute,
mai slabe, riscul de confuzie scade.

Producerea confuziei nu este absolut necesară pentru existenţa concurenţei


neloiale, fiind suficientă crearea riscului. De asemenea, nu orice confuzie asupra
unui produs sau servicii echivalează cu săvârşirea unui act neloial.

473. Clasificare. Mijloacele de confuzie, calificate ca fiind acte de concurenţă


neloială, sunt grupate astfel2:

1. mijloace care produc confuzie cu privire la firmă şi emblemă;


2. imitarea mărcii;

3. imitarea publicităţii unui concurent;

4. imitarea produselor altuia şi substituirea mărfurilor;

5. imitarea aspectului exterior al unei întreprinderi.

§3. Parazitismul

474. Noţiune. Doctrina a cuprins toate fapte menţionate mai sus sub umbrela
noţiunii generale de parazitism1, care pleacă de la ideea că orice

apropiere nejustificată a muncii altuia trebuie sancţionată. El a fost definit ca fiind


comportamentul prin care un agent economic se plasează în siajul concurentului,
profitând de eforturile şi know-how-ul acestuia. Parazitul caută să se afle în
permanenţă în umbra concurentului pentru beneficia de

experienţa şi renumele acestuia fără investiţii proprii.

475. Forme. Parazitismul se prezintă sub două forme. Prima, concu¬renţa


parazitară, vizează situaţia unei întreprinderi care se comportă ca un parazit în
raport cu o alta cu care se află în situaţie de concurenţă. Ne aflăm în prezenţa unui
act parazitar „de fiecare dată când un concurent a beneficiat de efortul industrial,
comercial, publicitar şi promoţional al unui alt comerciant".

A doua formă, manoperele parazitare, este întâlnită în cazul agenţilor economici


care nu sunt în raport de concurenţă. Ele rezultă din exploa¬tarea fără drept a
investiţiilor şi cunoştinţelor unui întreprinzător neconcu-rent. In acest caz, acţiunea
în concurenţă neloială nu este admisibilă în absenţa clientelei comune şi a riscului
de confuzie. Instanţele pot deroga de la această regulă, atunci când situaţia o
impune. Un exemplu media-tizat în Franţa susţine libertatea de apreciere a
judecătorului; este cazul parfumului „Champagne", în care Curtea de apel din Paris
a declarat comportament parazitar şi „deturnant de notorietate", utilizarea
denumirii de origine „Champagne", ca nume al unui parfum.

In cele două forme ale sale teoria parazitismului a extins domeniul acţiunii în
concurenţă neloială, în Franţa vorbindu-se de o extindere necontrolată a
parazitismului în jurisprudenţa. Cu toate acestea faptele parazitare se pot plasa
între domeniul concurenţei neloiale stricto sensu şi cel al drepturilor de proprietate
industrială (apărate prin acţiunea îh contrafacere).

476. Prejudiciul. O altă problemă care apare în cazul parazitismului este dovedirea
prejudiciului. Este foarte dificil să dovedeşti existenţa unui prejudiciu creat de
parazit atâta vreme cât el stă în umbra celui puternic economic şi încearcă, să fure
din clientela acestuia. El va invoca întotdeauna dreptul său Ia dezvoltarea afacerii
sale şi imposibilitatea cuantificării prejudiciului. De aceea, acoperirea acestuia se
face cu „titlu de pierdere a şansei la o evoluţie favorabilă", concept care nu mai
utilizează ideea de prejudiciu cuantificabil.1

Deşi jurisprudenţa franceză a utilizat foarte mult teoria parazitismului, se vorbeşte


în ultima perioadă de un recul al acesteia. Se dă drept exemplu, în susţinerea
acestei idei, o decizie a Curţii de Apel din Paris, cane a apreciat că „simplul fapt al
copierii unei prezentări a altuia nu constituie un act de concurenţă culpabil,
principiul fiind că un bun care nu face obiectul unui drept de proprietate
intelectuală, poate fi liber reprodus".3

Având în vedere stadiul economiei româneşti şi nevoia de reguli clare, apreciem că


teoria parazitismului este utilă, un eventual recul ale ei putând interveni numai
după ce va fi aplicată şi îşi va face datoria în impunerea unui comportament
concurenţial, aşa cum s-a întâmplat şi în Franţa.

Secţiunea a 2-a. Concurenţa neloială în materia mărcilor

şi indicaţiilor geografice

§1. Concurenţa neloială în materia mărcilor

477. Dubla protecţie. Legea nr. 11/1991 sancţionează în art. 5 alin. (1) lit. a) ca fiind
infracţiune „folosirea unei (...) mărci" de natură să producă confuzie aceea folosită
legitim de un alt comerciant.

în doctrină şi practică s-a făcut distincţie între uzurparea directă, prin utilizarea
unei mărci identice şi imitarea unei mărci, care presupune o

reproducere a trăsăturilor esenţiale a acesteia în vederea creării unei confuzii cu


aceea originală. Aceasta înseamnă că o marcă beneficiază de

o dublă protecţie: una ce ţine de dreptul proprietăţii intelectuale şi una de dreptul


concurenţei.

Astfel, utilizarea unei mărci sau embleme de un concesionar, după expi¬

rarea contractului de concesiune, a fost considerată ca o încălcare a dreptului de


proprietate industrială, angajând şi răspunderea contractuală, şi nu un act de
concurenţă neloială (care presupune imitarea mărcii).
Jurisprudenţa română antebelică a considerat că există imitare ori de câte ori se
stabileşte că între marca înregistrată şi aceea contrafăcută sunt asemănări de
natură a crea confuzie, pentru unii posibile iar pentru alţii inevitabile. în aprecierea
riscului de confuzie trebuie avute în vedere răspândirea teritorială şi notorietatea
mărcii.

478. Reglementare. Legea nr. 11/1991 menţionează expres marca printre


elementele protejate în art. 5 alin. (1) lit. a), fiind infracţiune folosirea „unei firme,
invenţii, mărci (...) de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt
comerciant" Reprezintă deci concurenţă neloială utilizarea unei mărci
asemănătoare, ori a avantajelor create de o marcă deja cunoscută, dacă s-a creat
însă şi un risc de confuzie apreciabil.

479. Imitarea. Jurisprudenţa franceză este frecvent sesizată cu litigii privind o


marcă reputată care, fără a fi reprodusă identic, a fost imitată după cum se va
vedea în cele ce urmează.

Imitarea unei mărci, care este un act neloial, poate avea loc prin: a) asemănare
fonetică, precum: Sunlake - Sunslik (marca înregistrată terior), Paris Voyage -
Paradis Voyage (marca înregistrată); Pastis 42 -

Pastis 51 (marca înregistrată anterior); utilizarea ca nume de domeniu pe Internet


„Galeries Lafayette.com" a fost apreciată ca o imitare a unei mărci înregistrate ;

b) asemănare vizuală, precum: sticle de acelaşi model, cu etichete în aceeaşi


culoare, pentru produse de acelaşi gen;

c) analogie, precum: Miss Rouge - Miss Blanche (marca anterioară);

d) contrast, precum: Curtea de Casaţie din Paris decidea în 1966 că marca „La
vache serieuse" prin contrastul cu aceea mai cunoscută „La vache qui rit" creează
impresia originii comune, deci prezenta risc de confuzie.2

e) efectul sonor, precum în cazul mărcilor verbale, riscul de confuzie poate


apare fie datorită efectului sonor, fie lecturării. Tribunalul din Bruxelles constata în
1982 că sloganul (marcă) Lada, votre meilleur achat era răspândit de mult timp, iar
formula Subaru, votre meilleure achat este de natură a crea confuzie legată de
marca Lada.3

f) imitarea prin echivalent, care presupune traducerea cuvântului care


formează marca înregistrată.

In concluzie, „chestiunea de a şti dacă imitarea este susceptibilă de a produce


confuzie o rezolvă judecătorul"4.
§2. Concurenţa neloială în materia indicaţiilor geografice

480. Prevederea legală. Legea nr. 11/1991 sancţionează în art. 5 alin. (1) lit. a) ca
fiind infracţiune „folosirea unei invenţii, indicaţii geografice, unui desen sau model
industrial (...) de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt
comerciant".

Deoarece denumirile de origine sunt menţiuni care indică locul fabricării unor
produse de calitate datorită, condiţiilor naturale ale solului, climei, dreptul de a
utiliza o denumire de origine are o bază geografică şi

istorică, fiind titlul care garantează calitatea de origine a unui produs pusă

fti valoare în mod special.1 Indicaţia de provenienţă este o menţiune cu privire la


locul unde un produs a fost realizat, fără a fi o garanţie de calitate (cum este cazul
denumirii de origine). Sunt frecvente situaţiile în care, profitând de recunoaşterea
calităţilor unei zone, un comerciant utilizează în mod neloial denumirea de origine
sau indicaţia de provenienţă

§3* Interzicerea practicilor neloiale faţă de consumator

481. Scop. Cel mai mare pericol pentru consumator este de a confunda un produs
sau un serviciu şi în consecinţă să îl achiziţioneze pe cel mai dezavantajos pentru el.
Constatând că numărul practicilor neloiale faţă de consumator este în continuă
creştere, instituţiile europene au luat în calcul emiterea unor reglementări
comuşitare care să protejeze în special consumatorul2. La 11 mai 2005 a fost
adoptată Directiva 2005/29/EC a Parlamentului European şi a Consiliului, cu scopul
declarat de armonizare şi de a preciza mai clar drepturile consumatorilor în
interiorul pieţei comune3.

Definind practicile comerciale neloiale faţă de consumator, art 5 din Directiva


menţionată arată că o uzanţă comercială capătă acest caracter atunci când: ,,a)
este contrară cerinţelor diligentei profesionale, şi b) denaturează sau poate
denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al
consumatorului mediu la care ajunge sau căruia îi este adresat sau al membrului
mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un
grup particular de consumatori."

Potrivit art. 119 al Directivei 2005/29/EC a Parlamentului European şi a Consiliului,


statele membre aveau obligaţia să o implementeze până la data de 12 iunie 2007
prin adoptarea actelor interne care trebuiau să intre în vigoare cel mai târziu la 12
decembrie 2007. Observând că până la

această dată, mai multe state sunt în întârziere cu procesul legislativ intern, a fost
menţionată posibilitatea acţionării lor în faţa Curţii Europene de Justiţie.

482. Acţiunile înşelătoare şl riscul de confuzie. Articolul 6 al Directivei 2005/29/EC a


Parlamentului European şi a Consiliului inter¬zice acţiunile înşelătoare faţă de
consumatori, acţiuni care pot consta în furnizarea de „informaţii false şi, în
consecinţă, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală,
induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informaţia este
corectă în fapt."

Comercianţii sau prestatorii de servicii pot acţiona într-un mod care să creeze
confuzie, clientela putând fi derutată şi atrasă, profitându-se de reputaţia
concurentului. Ele îmbracă forma unor acte sau fapte contrare uzanţelor cinstite
prin care se urmăreşte inducerea în mintea consuma¬torului a ideii că produsele
sau serviciile provin de la concurentul celui care le săvârşeşte şi crearea unei
legături între cele două oferte pentru a deturna clientela.

Potrivit practicii Curţii Europene de Justiţie, menţionată şi în preambulul Directivei


2005/29/ EC, aprecierea riscului de confuzie se face având în vedere mai multe
criterii:

a) raportarea la consumatorul cu atenţie mijlocie, nivel mediu de inteligenţă,


educaţie şi impresia produsă acestuia;

b) numărul de consumatori expuşi riscului de confuzie;

c) grupul ţintă al ofertei comerciantului (specialişti, farmacişti etc.);

d) puterea de distinctivitate a semnului ales.

483. Acţiunile, omisiunile înşelătoare şi publicitatea. în analiza unor astfel de fapte


sunt utilizate următoarele două prezumţii. Prima este aceea că un consumator fictiv
este influenţat de afirmaţiile publicitare mincinoase, iar a doua, că o afirmaţie de
natură a induce în eroare presu¬pune culpa celui ce o face.

în Anexa I, considerată parte integrantă a Directivei 2005/29/ EC sunt date exemple,


fără caracter limitativ, de practici înşelătoare care conduc la parazitism, la
publicitate mincinoasă sau mascată:

- a promova deliberat un produs similar cu produsul unui alt produ¬cător,


astfel încât consumatorul să creadă că produsul promovat provine de la acelaşi
producător;

- a declara sau a sugera sub orice formă, fără un temei real, că vân¬zarea
unui anumit produs este legală;
- a folosi conţinutul editorial din mass-media pentru a promova un produs, în
cazul în care comerciantul a plătit pentru aceasta promovare,

fără a specifica acest lucru prin conţinut ori prin imagini sau sunete pe care
consumatorul le poate identifica uşor,

1 a face afirmaţii de facto inexacte cu privire la natura şi amploarea riscurilor la


care se expune consumatorul referitor la siguranţa personali sau a familiei sale în
cazul în care nu achiziţionează produsul în cauză;

- a afirma că un produs poate creşte şansele de câştig la jocurile de noroc;

- a face afirmaţia neîntemeiată că un produs tratează boli, disfuncţii sau


malformaţii;

- a afirma în cadrul unei practici comerciale organizarea unui concurs sau


posibilitatea câştigării unui premiu fără a acorda premiile specificate sau
echivalentul acestora;

- a descrie un produs ca „gratuit", „bonus", „fără taxe" sau în termeni similari


în cazul în care consumatorul trebuie sa plătească o sumă în plus faţă de costurile
pe care le implică reacţia sa pozitivă la practica comercială şi ridicarea sau livrarea
articolului;

- a include în materialul promoţional o factură sau un document similar de


plată astfel încât consumatorul are impresia greşită că a comandat deja produsul
comercializat;

- a face afirmaţii false sau a crea impresia că un comerciant nu acţionează în


scopuri ce se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau
liberală;

- a crea impresia falsă că serviciul postvânzare furnizat pentru un produs este


disponibil într-un stat membru, altul decât cel în care este cumpărat produsul etc;

Toate aceste precizări de drept comparat, uneori cu caracter istoric, vin să


dovedească necesitatea armonizării la nivel comunitar, iar Directiva 2005/29/EC,
aduce modificări Directivei 84/450/CEE, menţio¬nând condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru ca publicitatea comparativă să fie permise:

a) nu este înşelătoare;

b) compară bunuri sau servicii care satisfac aceleaşi nevoi sau sunt destinate
aceluiaşi scop;

c) compară obiectiv una sau mai multe caracteristici esenţiale, perti¬nente,


verificabile şi reprezentative ale respectivelor bunuri şi servicii, care pot include
preţul;
d) nu discreditează sau denigrează mărcile comerciale, denumirile

comerciale, alte mărci distinctive, bunuri, servicii, activităţi sau situaţii în

care se află un concurent;

e) pentru produsele cu denumire de origine, se referă în fiecare caz la produse


cu aceeaşi denumire;

f) nu profită de notorietatea unei mărci comerciale, a unei denumiri comerciale


sau a altor mărci distinctive ale unui concurent sau de denumirea de origine a
produselor concurente;

g) nu prezintă bunuri sau servicii ca imitaţii sau replici ale bunurilor

sau serviciilor care poartă o marcă comercială sau o denumire comercială

protejată;

h) nu creează confuzie între comercianţi, între agentul de publicitate

şi un concurent sau între mărcile comerciale, denumirile comerciale, alte

mărci distinctive, bunuri şi servicii ale unui agent de publicitate şi cele ale

unui concurent.

484. Practici comerciale agresive. Un scop aparte al Directivei 2005/29/ EC este de


a proteja persoanele uşor influenţabile, cu persona¬litatea aflată în formare, cum
sunt copii, de publicitatea agresivă. Programele TV pentru copii au de regulă mesaje
publicitare cu conţinut hărţuitor, aceleaşi clipuri repetându-se în timpul aceluiaşi
film sau pro¬gram pentru copii (desene animate). Din acest motiv directiva
menţionată mai sus interzice în art. 8 şi 9 practicile comerciale agresive, hărţuirea,
constrângerea sau folosirea influenţei nejustifîcate. Mai mult, în anexa sunt date şi
câteva exemple semnificative de situaţii considerate practici neloiale faţă de
consumatori:

- a efectua vizite personale la domiciliul consumatorului, ignorând solicitarea


acestuia de a pleca sau de a nu reveni, cu excepţia cazului în care legislaţia internă
permite acest lucru în vederea îndeplinirii unei obligaţii contractuale şi în măsura în
care o permite;

- a efectua solicitări repetate şi nedorite prin telefon, fax sau e-mail sşu alt
mijloc de comunicare la distanţă, cu excepţia cazului în care legislaţia internă
permite acest lucru în vederea îndeplinirii unei obligaţii contractuale şi în măsura în
care o permite;
- a include în reclamă îndemnul direct adresat copiilor de a cumpăra produsele
promovate sau de a convinge părinţii sau alţi adulţi să le cumpere produsele
promovate .

Capitolul VIII Aspecte juridice europene tn materia proprietăţii

Industriale

Secţiunea 1. Influenţa dreptului comunitar asupra drepturilor de proprietate


industrială

485. Ierarhizare normativă. în absenţa unei armonizări totale în materia invenţiei


şi a semnelor distinctive, revine legislaţiilor naţionale stabilirea condiţiilor privind
protecţia acestora. Astfel, legea naţională reglementează cine poate fi titularul unui
drept de proprietate industrială, care sunt condiţiile pentru a se obţine certificatul
de înregistrare (brevetul în cazul invenţiei) şi care sunt prerogativele conferite de
beneficiarului acestuia.

486. Interzicerea restricţiilor cantitative între statele membre. Arti¬colul 30 al


Tratatului de la Roma prevede câteva exceptări de la interzi¬cerea restricţiilor
cantitative între statele membre, printre ele aflându-se şi posibilitatea introducerii
unor astfel de restricţii pentru a proteja proprie¬tatea industrială. Teza a Il-a
aceluiaşi articol permite însă sancţionarea statelor care introduc discriminări
arbitrare sau restricţii deghizate.

Având în vedere principiile instituite de Tratatul de la Roma, inclusiv libera circulaţie


a mărfurilor, serviciilor şi capitalului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit
că exercitarea unui drept de proprietate industrială poate îngrădi libera circulaţie a
mărfurilor numai dacă motivul este protejarea „obiectului specific" acestui drept. Un
drept de proprietate industrială nu poate fi deci exercitat pentru a restrânge libera
circulaţie a produselor în Piaţa Comună decât dacă această exercitare rămâne în
limitele stabilite de obiectul său specific . De exemplu, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene a stabilit că, în materie de brevet, obiectul specific al

proprietăţii industriale este de a asigura titularului, pe lângă recompensa oferita


inventatorului, dreptul exclusiv de a utiliza o invenţie .

Secţiunea a 2-a. Protecţia juridică a invenţiei pe plan european


§1. Brevetul european

487. Cadru legislativ general. în spiritul instituit de Convenţia de la

Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 şi în dorinţa de

armonizare, se semna, în 1973, la Miinchen, Convenţia privind brevetul

european, convenţie cu caracter regional. Aceasta a instituit un sistem

unic de protecţie a invenţiilor în toate ţările semnatare sau care au aderat.

Legislaţiile naţionale funcţionează ca un sistem paralel de protecţie,

având chiar prioritate de reglementare dacă avem în vedere art. 138 al

Convenţiei. Acesta prevede posibilitatea ca, potrivit legislaţiei naţionale,

un brevet să fie declarat nul, cu efecte doar pe teritoriul statului respectiv.

Sistemul instituit de Convenţie nu permite însă acordarea a două brevete:

unul eliberat de oficiul unui stat semnatar, iar altul de Oficiul European

de Brevete.

488* Procedura de brevetare. Condiţiile de brevetabilitate sunt aceleaşi cu cele


existente în legislaţia naţională: noutate, activitate inventivă, aplicabilitate
industrială (art. 52). Nu sunt considerate invenţii: a) descoperirile, teoriile ştiinţifice
si metodele matematice; b) creaţiile estetice; c) planurile, regulile şi metodele
pentru exercitarea activităţilor intelectuale, pentru jocuri sau pentru activităţi
economice, precum si programele pentru calculatoare; d) prezentarea informaţiilor.

Cererea de brevet european se formulează într-una dintre limbile oficiale ale


Oficiului European de Brevete (engleză, franceză sau germană) şi se depune fie la
unul dintre sediile OEB (Munchen, Haga, Berlin), fie la sediile oficiilor de proprietate
al statelor membre ale Convenţiei Brevetului European. în acest din urmă caz,
cererea poate fi redactată şi în limba naţională cu obligaţia de a depune o variantă
tradusă într-o limbă oficială într-un termen de 3 luni. Se poate utiliza, totodată, şi
procedura on-line la http://www.epoline.org/portal/public, fiind astfel

posibilă verificarea bazei de date a EPO, formularea şi expedierea cererii, precum şi


organizarea şi efectuarea corespondenţei cu EPO. Cererea de brevet trebuie să
conţină şi descrierea invenţiei, revendicările posibile, desene şi un rezumat

Data de depozit este data la care cererea îndeplineşte următoarele condiţii: rezultă
din ea că se solicită un brevet european, conţine informaţii necesare identificării
solicitantului şi conţine o descriere sau o referinţă la una depusă anterior.
Persoana care a formulat într-un stat membru al Convenţiei de la Paris pentru
protecţia proprietăţii industriale sau membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului
o cerere de eliberare a unui brevet de invenţie are un drept de prioritate pe un
termen de 12 luni de la data înregistrării, în cazul solicitării unui brevet european.

Procedura de brevetare presupune, în continuare, aceiaşi paşi efectuaţi potrivit


legislaţiei naţionale: publicarea Sererii imediat după trecerea a 18 luni de la data de
depozit sau de la data de prioritate, examinarea de fond a cererii, acordă brevetul
sau respinge cererea, în cazul acordării putându-se formula opuneri în termen de 9
luni. Hotărârile secţiei de depozit, ale diviziei juridice, ale diviziilor de examinare şi
ale celor de opunere pot fi atacate cu apel.

489. Validarea brevetului european. Brevetul european este supus,

îh funcţie de legislaţiile naţionale, unor proceduri de validare, proceduri

ce ţin, de regulă, de traducerea documentaţiei de brevet Potrivit Legii

nr. 611/2002, validarea brevetului european se face în România prin

depunerea la O.S.I.M., în termen de 3 luni (plus încă 3 luni după cu plata

unor taxe suplimentare) de la publicarea în Buletinul European de

Brevete a traducerii integrale a brevetului. în cazul în care condiţiile

prevăzute de art. 6 alin. (2)-(4) ale Legii nr. 611/2002, menţionate

anterior, nu sunt respectate, brevetul european este nul ab initio [art 6

alin. (5) al aceleiaşi legi].

§2. Brevetul comunitar

490. Evoluţia conceptului. Istoria iniţiativei de a crea un sistem

comunitar de protecţie a invenţiei este relativ veche, scopul iniţial fiind de

a unifica dreptul brevetelor pe plan european şi de a favoriza libera

circulaţie a produselor brevetate în UE printr-o singură convenţie.

Nereuşindu-se acest lucru, s-a trecut la realizarea unui sistem european de


protecfie In paralel cu unul comunitar. Dacă primul s-a realizat prin Convenţia
privind brevetai european semnată la Milnchen în 1973, cel de al doilea a trecut
printr-un proces de legiferare destul de lung. nefinalizat nici astăzi. Primul pas a fost
semnarea, la Luxemburg, în 1975, a unei conven(ii referitoare la eliberarea unui
brevet pentru Piaţa Comună, convenţie care nu a fost implementată în întregime.

O propunere de Regulament asupra brevetului comunitar a fost elaborată de


Comisia UE, Consiliul luând în 2003 decizia politică de a-1 implementa. O nouă
propunere de regulament a fost însă elaborată şi datată 8 martie 2004. Este însă
nevoie de o revizuire a Convenţiei Brevetului European, pentru că, aşa cum vom
arăta, brevetul comunitar va fi eliberat de structurile deja create pe plan european
prin convenţia menţionată.

In condiţiile arătate, Comisia a reafirmat foarte clar în documentul Jmbunătăţirea


sistemului de brevetare în Europa"1 emis la 29 martie 2007 că, în opinia sa,
„crearea unui singur Brevet comunitar continuă să fie un obiectiv cheie pentru
Europa". Mai mult, vicepreşedintele Comisiei a arătat, în aprilie 2007, la „European
Patent Forum", că „un sistem incomplet de brevetare europeană pune afacerile
europene într-un dezavantaj competiţional".

491. Principii care vor sta la baza sistemului în propunerile de regu¬lament3


formulate de Comisia UE s-au formulat unele principii pe care le menţionăm:

1. solicitarea şi brevetarea sunt supuse regulilor din Convenţia

Brevetului European, urmând a fi folosită expertiza Oficiului European

de Brevetare;

2. dreptul comunitar aplicabil brevetului comunitar nu va înlocui nici dreptul


statelor membre nici regulile impuse de Convenţia Brevetului European;

3. urmează a se înfiinţa până în 2010 o instanţă jurisdicţională a bre¬vetului


comunitar ataşată Tribunalului de Primă Instanţă care urmează să judece în apel.
SU,

Secţiunea a 3-a. Protecţia comunitară a desenului şi modelului industrial

492. Reglementare. începând cu 1 aprilie 2003 a devenit operaţional

un sistem de înregistrare comunitară a desenelor industriale, având ca temei juridic


Regulamentul Consiliului UE nr. 6/2002 din 12 decembrie 2001. Potrivit art. 1(2) al
Regulamentului menţionat, un desen sau model industrial poate fi protejat pe plan
comunitar în două moduri: fără înre¬gistrare sau altă formalitate prin simplul act de
divulgare (fiind protejat pe o durată de 3 ani) sau prin înregistrare la Oficiul pentru
Armonizare în Interiorul Pieţei Comune (fiind protejat pe o durată de 25 de ani).

493. Condiţii şi procedură. Pentru a fi înregistrat, desenul sau mo-


delul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond: este nou, are

caracter individual, nu are un caracter exclusiv funcţional1. Un desen este

nou dacă nu mai există unul identic înregistrat şi are caracter individual

dacă impresia generală produsă de desen asupra unui consumator

informat, diferă de impresia generală produsă de orice alt desen

preexistent.

Cererea de înregistrare poate fi formulată de orice persoană, indiferent de


naţionalitate, fie în faţa Oficiul pentru Armonizare în Interiorul Pieţei Comune (Office
for Harmonization in the Internai Market), fie în faţa oficiului administrativ dintr-un
stat membru care îl va transmite ulterior organismului european. Prin înregistrarea
cererii se obţine un drept de prioritate de 6 luni.

Procedura este una mai simplă, neexistând un examen de fond sau o procedură
care să permită formularea opoziţiilor. Oficiul poate respinge o cerere formal
corectă, dar care, în mod manifest, nu răspunde prin definiţie desenului sau
modelului comunitar sau este contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. Decizia
Oficiului pentru Armonizare în Interiorul Pieţei Comune este publicată în Buletinul
desenelor şi mo¬delelor comunitare în toate limbile oficiale ale UE. Dacă nu au fost
respectate condiţiile de fond poate fi exercitată de orice persoană

interesată o acţiune în anulare, analizată în primă fază de Divizia de anu¬

lare» putfindu-se ajunge până Ia Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor


Europene.

înregistrarea comunitară conferă titularului înregistrării dreptul de a

interzice orice copie sau utilizare neautorizată. Desenul sau modelul neîn-registrat
este protejat pe plan comunitar doar împotriva reproducerii neautorizate.

Secţiunea a 4-a. Protecţia comunitară a semnelor distinctive

§1. Marca comunitară


494. Reglementare comunitară. Regulamentul Consiliului nr. 40/94

din 20 decembrie 19931 asupra mărcii comunitare a pus bazele unui

sistem de protecţie al mărcii la nivel comunitar, sistem ce coexistă cu cele

naţionale. Eliberarea titlului de protecţie presupune îndeplinirea unor

formalităţi în faţa Oficiului pentru Armonizare în Interiorul Pieţei

Comune. Sistemul de protecţie creat s-a bucurat de succes dacă avem în

vedere numărul în creştere de solicitări pentru înregistrare, în 2005 fiind

64791şi 77460 în 2006. " /

Regulamentul Consiliului nr. 40/94 din 1993 a fost modificat de mai multe ori,
existând în momentul de faţă disponibilă o variantă consolidată, dar şi o propunere
de nou regulament

Marca comunitară ordinară este supusă unui regim prezentând un dublu caracter:
uniform şi unitar. Pe de o parte, există un sistem uniform de protecţie conferit de
Regulamentul nr. 40/49, iar, pe de altă parte, înregistrarea conferi un titlu unic şi
indivizibil de protecţie în Piaţa Comună.

495. Condiţiile şi procedura de înregistrare. Cererea de înregistrare

a mărcii poate fi făcută direct la sediul Oficiului pentru Armonizare în

Interiorul Pieţei Comune (din Alicante) sau prin intermediul autorităţii

competente din statul membru (O.S.I.M. tn cazul României). Începând cu data sa de


înregistrarea, cererea are ţi valoarea unei cereri de înregistrare naţională şi poate
constitui o anterioritate opozabilă unui depozit naţional ulterior într-un stat membru,
putând justifica astfel

opoziţia la înregistrare în statul respectiv. Cererea de înregistrare poate revendica


pentru produsele sau serviciile avute în vedere un drept de prioritate întemeiat pe
un depozit constituit într-o ţară parte a Convenţiei de la Paris sau a Acordului TRIP's.

Cererea de înregistrare este examinată de Oficiului pentru Armonizare fa Interiorul


Pieţei Comune, care va aprecia cu privire la condiţiile necesare pentru înregistrare,
procedura fiind una similară cu aceea de brevetare de către Oficiul European de
Brevete. Condiţiile absolute verificate de Oficiu sunt: înregistrarea solicitată este
susceptibilă de reprezentare grafică, are putere distinctivă şi e licită.

Pe lângă condiţiile de mai sus, există şi o condiţie relativă, disponi¬bilitatea.


Aceasta presupune că semnul propus nu trebuie să fi fost înregistrat anterior în
niciun stat membru. Chiar dacă Oficiul face cercetări cu privire la anterioritate, el nu
poate respinge din oficiu pe acest motiv, fiind nevoie de manifestarea de voinţă a
terţilor interesaţi care pot formula opoziţie în termen de 3 luni de la publicare.
Anterioritatea se poate datora unei mărci naţionale, înregistrată într-un stat
membru, unei mărci comunitare înregistrată, unei cereri de înregistrate a unei
mărci comunitare sau unei mărci notorii într-un stat membru UE. Putem vorbi de
anterioritate şi în cazul unor semne neînregistrate utilizate în afaceri, dacă nu este
doar o utilizare locală şi beneficiază de protecţie potrivit legislaţiei naţionale. Spre
exemplu, un nume comercial protejat pe plan naţional prin înregistrare la Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului poate face obiectul unei opoziţii la înregistrarea
mărcii comunitare.

Cererea poate fi respinsă, caz în care solicitantul poate modifica cererea într-una
pentru eliberarea unei mărci naţionale, sau admisă, caz în care marca este
înregistrată şi înscrisă în Registrul mărcilor comunitare şi publicată în Buletinul
mărcilor comunitare.

Marca comunitară pate fi cesionată sau utilizată de alţii în temeiul unei licenţe
acordate de titular care, pentru opozabilitate faţă de terţi, trebuie să fie înscrise în
Registrul mărcilor comunitare.

496. Durata. Durata de protecţie conferită de această înregistrare este

de 10 ani de la data constituirii depozitului şi poate fi reînnoită pentru

perioade având aceeaşi durată. Marca comunitară încetează prin anulare,

renunţare expresă sau expirarea duratei fără reînnoire.

497. Apărare. Pe toată durata protecţiei, titularul mărcii comunitare poate exercita
acţiunea în contrafacere împotriva oricui încalcă prerogativele sale exclusive în
spaţiul UE. Potrivit art 91 al Regulamentului Consiliului nr, 40/94 din 1993, statele
membre au obligaţia de desemna pe teritoriul lor tribunale ale mărcilor comunitare
care vor aplica Regulamentul sau, acolo unde nu există prevedere, dreptul naţional.

498. Marca colectivă. Marca comunitară colectivă poate fi solicitată de asociaţiile


de fabricanţi, de producători, de prestatori de servicii sau de comercianţi care au, în
baza legislaţiei care le este aplicabilă, capacitatea de a fi în nume propriu titulari de
drepturi, de a încheia acte juridice şi de asta injustiţie.

§2. Denumirile de origine şi indicaţiile geografice

499. Reglementare comunitară. Regulamentul Consiliului nr. 510/2006 din 20


martie 2006 referitor la protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine
pentru produsele agricole şi cele alimentare a înlocuit Regulamentul 2081 din 14
iulie 1992, având ca scop simpli¬ficarea procedurilor de înregistrare. în materie de
vinuri şi băuturi spirtoase, regulamentul amintit nu are aplicare, cele două domenii
fiind guvernate de Regulamentul Consiliului nr. 1493/1999 cu privire la organizarea
comună a pieţei vinului.

500. Denumirea de origine protejată (DOP). Regulamentul Consi¬liului nr.


510/2006 defineşte denumirea de origine protejată ca fiind numele unei regiuni, a
unui loc determinat sau, în cazuri excepţionale, a unei ţări, care indică originea unui
produs agricol sau alimentar realizat în condiţiile ce ţin în mod esenţial de factorii
umani şi geografici ai zonei respective, factori climatici, de sol sau istorici. Condiţiile
pe care trebuie să le îndeplinească produsul pentru care se înregistrează denumirea
sunt:

- să aibă originea în regiunea, zona sau ţara respectivă;

calitatea sau caracteristicile sunt esenţiale sau exclusive şi se datorează mediului


geografic şi factorilor umani din zonă;

- producerea, prepararea sau procesarea trebuie să se realizeze într-o zonă


strict determinată.

501. Indicaţia geografică protejată (IOP). Indicaţia geografică sau de provenienţă


susceptibilă de a fi înregistrată ca „indicaţie de origine protejată" este un nume de
regiune, loc determinat sau, în mod excep¬ţional, ţară care desemnează originea
unui produs agricol sau alimentar realizat îh condiţii de calitate ce ţin de reputaţia
sau alte caracteristici ale zonei. După cum se observă din art. 2 al Regulamentului,
exigenţele pentru înregistrarea indicaţiei nu sunt la fel de crescute, având în vedere
că factorii zonali nu sunt esenţiali, ca în cazul denumirii de origine.

502. Condiţii şi procedura de înregistrare. Nu pot fi înregistrate acele denumiri ale


unor produse agricole sau alimentare care au fost realizate şi comercializate într-o
anumită zonă, dar care au devenit un nume comun, o denumire generică. Sunt
excluse de la protecţie numele unor varietăţi de plante animale, omonimele şi
mărcile înregistrate.

Denumirea de origine sau indicaţie geografică se înregistrează pe baza unui caiet


de sarcini completat de solicitant şi care conţine informaţii referitoare la denumire
şi produsul ataşat acesteia, precum: descrierea produsului, a principalelor trăsături
fizice şi chimice ale acestuia, a materiilor prime, delimitarea ariei geografice,
dovada că produsul este originar din zona respectivă, descrierea metodei de
obţinere şi elemente care să justifice legătura dintre calitatea sau caracteristicile
produsului şi zona respectivă.

Procedura de înregistrare se realizează în două faze, una naţională şi una


comunitară. Faza naţională debutează cu elaborarea caietului de sarcini de către
grupul de producători solicitant şi depunerea acestuia organismului competent din
statul membru UE pe teritoriul căruia se află zona geografică. Acesta verifică dacă
solicitarea este justificată şi îndeplineşte condiţiile din Regulament, după care
permite declanşarea unei proceduri de opoziţie la înregistrare, procedură ce trebuia
reglementată până la 31 martie 2007 în toate statele membre. Pe perioada de
desfăşurare a fazei naţionale, statul poate acorda denumirii protecţie la nivel
naţional. Dacă solicitarea este întemeiată organismul statal transmite Comisiei
cererea pentru decizia definitivă.

Comisia Europeană examinează şi ea indeplinirea condiţiilor prevăzute de


Regulamentul Consiliului nr. 510/2006, în special a celor de Ia art. 2 şi art. 3 ale
acestuia, şi, dacă le consideră îndeplinite, publică elementele principale ale
solicitării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, creându-se astfel posibilitatea
formulării eventualelor opoziţii. După examinarea şi respingerea acestora, Comisia
dispune înregistrarea denumirii de origine (DO) sau indicaţiei de provenienţă (10) în
Registrul denumirilor de origine protejate şi al indicaţiilor de origine protejate,
publicând, totodată, denu-mirea sau indicaţia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.