Sunteți pe pagina 1din 43

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

CURS

DE

SOCIOLOGIE JURIDICĂ

Fac. De DREPT
Sp.Drept anul I sem.II

- 2007 -

1
SCOPUL CURSULUI

 Educarea studentilor de la facultatile de drept si sociologie in conformitate cu notiunile,


teoriile si orientarile teoretice prin care se realizeaza investigarea complexa a faptelor,
fenomenelor si institutiilor juridice;

 Formarea deprinderilor necesare reusitei profesionale a viitorilor specialisti in domeniile


dreptului si sociologiei;

 Inducerea ideii ca exista vechi si bogate traditii teoretice si practice ale sociologiei
juridice romanesti, un pretios stimulent in evolutia actuala a cercetarilor juris-
sociologice;

OBIECTIVELE PRINCIPALE

 Insusirea conceptelor si metodelor de cercetare sociologica la un segment insemnat al


vietii sociale, realitarea juridica componenta importanta a realitatii sociale;

 Evidentierea problemelor pe care trebuie sa le rezolve aceasta stiinta, prin functiile


sale;

 Introducerea in analiza a notiunilor de grup social cu tipurile sale caracteristice,


comunitate, status social, rol social si procesul de socializare;

 Analiza conceptelor de devianta, delicventa sau criminalitate si violenta, conduite ori


manifestari nonconformiste ale unor indivizi, care ies din cadrul ordinii sociale si
juridice;

2
CUPRINS

CAPITOLUL I
A. ASPECTE INTRODUCTIVE ............................................................................................1
1. Definitia sociologiei juridice...............................................................................................1
1.A. Notiuni generale............................................................................................................1
1.B. Obiectul sociologiei si specificul acestuia pentru sociologia juridica.............................1
1.C. Specificul sociologiei juridice.........................................................................................2
1.D. Metode de cercetare folosite de sociologie...................................................................2
1.E. Specificul metodologiei sociologice juridice..................................................................3
1.F. Functiile sociologiei juridice...........................................................................................4
1.G. Scopul sociologiei.........................................................................................................4
1.H. Definitia sociologiei juridice...........................................................................................5

CAPITOLUL II
APARITIA SI ISTORICUL SOCIOLOGIEI JURIDICE..........................................................6
2.A. Primele origini...............................................................................................................6
2.B. Intemeietorii sociologiei.................................................................................................7
2.C. Contributii romanesti in dezvoltarea sociologiei..........................................................10

CAPITOLUL III
METODOLOGIA CERCETARII SOCIOLOGICE................................................................12
3.A. Consideratii generale..................................................................................................12
3.B. Cadrul cercetarii sociologice.......................................................................................12
B.1. Alegerea temei de cercetat.........................................................................................13
B.2. Metode sociologice de investigare..............................................................................13
a. Observatia ..........................................................................................................13
b. Experimentul........................................................................................................14
c. Studiul documentelor ..........................................................................................15
d. Anchetele sociale.................................................................................................15
3.C. Construirea esantionului..............................................................................................16
3.D. Analiza datelor culese si formularea concluziilor.........................................................17

CAPITOLUL IV
GRUPURILE SOCIALE SI COMUNITATEA.......................................................................18
4.A. Grupurile sociale..........................................................................................................18
4.B. Tipuri de grupuri sociale .............................................................................................18
1. Grupurile primare si grupuri secundare ..............................................................18
2. Grupuri formale si grupuri informale ...................................................................19
3. Grupuri mici si grupuri mari..................................................................................20
4. Grupurile de apartenenta si grupurile de referinta ..............................................20
4.C. Familia ca grup social fundamental.............................................................................20
a. Functia biologica .................................................................................................21
b. Socializarea ........................................................................................................21
c. Functia economica...............................................................................................21
d. Functia de solidaritate familiara ..........................................................................21
4.D. Comunitatea ..............................................................................................................22

CAPITOLUL V
STATUS SOCIAL, ROL SOCIAL SI PROCESUL DE SOCIALIZARE ...............................24
5.A. Definitia notiunilor de status si rol social......................................................................24
5.B. Clasificarea statusurilor sociale...................................................................................24
5.C. Conflictul de rol si ambiguitatea..................................................................................25
3
5.D. Procesul de socializare...............................................................................................25
5.E. Scopurile socilaizarii....................................................................................................26
5.F. Factorii de socializare..................................................................................................26
5.G. Integrarea sociala........................................................................................................26
5.H. Resocializarea.............................................................................................................28

CAPITOLUL VI
ORDINEA SOCIALA SI JURIDICA.....................................................................................29
6.A. Societatea umana si normele sociale..........................................................................29
6.B. Obiceiul........................................................................................................................30
6.C. Morala.........................................................................................................................30
6.D. Normele juridice..........................................................................................................30
6.E. Raportul dreptului cu morala.......................................................................................31
6.F. Control social ..............................................................................................................32

CAPITOLUL VII
DEVIANTA SI DELICVENTA .............................................................................................34
7.A. Devianta sociala..........................................................................................................34
7.B. Delicventa....................................................................................................................35
7.C. Formele delicventei ....................................................................................................36
7.D. Reactia societatii fata de delicventa ...........................................................................37

CAPITOLUL VIII
VIOLENTA SI SOCIETATEA .............................................................................................38
8.A. Consideratii generale...................................................................................................39
8.B. Etiologia violentei.........................................................................................................39
8.C. Tipologia violentei........................................................................................................40
8.D. Rolul societatii in prevenirea violentei.........................................................................41

CAPITOLUL IX
RESPONSABILITATEA SOCIALA SI RASPUNDEREA JURIDICA...................................43
Delimitari conceptuale.........................................................................................................43
9.A. Responsabilitatea – institutie sociala...........................................................................43
9.B. Raspunderea – institutie normativa.............................................................................43
9.C. Categorii de raspunderi...............................................................................................44
a. raspunderea morala.............................................................................................44
b. raspunderea politica.............................................................................................43
c. raspunderea juridica.............................................................................................45
9.D. Teoria nondreptului ....................................................................................................46

CAPITOLUL X
DREPTUL CA INSTRUMENT DE REALIZARE A APARARII SI SECURITATII SOCIALE
10.1. Devianta sociala si delicventa (criminalitate) - acceptiuni si sensuri .........................48
10.2. Delicventa din perspectiva statistica..........................................................................50
10.3. Delicventa din perspectiva normativului penal ..........................................................51
10.4. Evaluarea sociologica a fenomenului de delicventa .................................................52
10.5. Politici penale de aparare sociala si de prevenire a delicventei.................................54
I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Definitia Sociologiei Juridice


Obiectul acesteia si metodele de cercetare.
Utilizare; Functiile si scopul sociologiei juridice.

A. Notiuni generale

4
Fara o abordare sistematica, inca de la inceput se poate afirma ca Sociologia Juridica
este de fapt o sociologie specializata, ea constituind rezultatul aplicarii metodelor de cercetare
sociologica la un segment important al vietii sociale, realitatea juridica.
In abordarea problematicii definirii sociologiei juridice, a stabilirii obiectului sau de
studiu, a scopului si functiilor acestora, tinand seama de faptul mai sus mentionat este firesc
sa pornim de la general la particular, adica de la stiinta “mama”, sociologia generala la stiinta
“fiica” pentru a o identifica pe aceasta din urma in contextul stiintelor sociale si de a-i fixa
specificul propriu.
Pentru ca o preocupare umana sa fie numita stiinta, ea trebuie sa indeplineasca cel
putin trei cerinte si anume:
o sa aiba obiect de cercetare.
o sa foloseasca metode proprii de investigare a obiectului cercetat.
o sa emita judecati, teorii de valoare care sunt verificate prin metodele sale de cercetare.
Pornind de la aceste cerinte este usor in a stabili daca cele doua discipline in cauza
sunt sau nu stiinte.

B. Obiectul sociologiei si specificul acesteia pentru sociologia juridica


Cu privire la obiectul acestei stiinte sociale, relativ tanara, teoreticienii si practicienii
sustin ca aceasta il constituie societatea desi in literatura, N.Culea a identificat aproape 50 de
definitii ale sociologiei, indicand ca de fapt numeric exista mai multe asemenea incercari.
Potrivit parintelui sociologiei, Auguste Compte, sociologia studiaza societatea sub doua
aspecte: static si dinamic, intelegand in primul caz analiza structurii institutiilor societatii
(familia, biserica, statul, comunitatile etc.) iar in cel secund, studiul istoric al evolutiei
intelectuale a omenirii.
Studiul societatii constituie obiectul si altor stiinte cum sunt istoria, psihologia, dreptul,
economia politica, dar in cazul sociologiei aceasta este structurat pe componentele sale (asa
cum le-a indicat in mare parte si A.Comte) dar si fenomenele si procesele care iau nastere si
se desfasoara in cadrul societatii.
Din prima categorie fac parte grupurile sociale, organizatiile, statusul, rolul social si
comunitatea iar in cea de-a doua categorie sunt incluse fenomenele sociale, relatiile sociale si
procesele sociale, cum sunt de exemplu, procesul de socializare, devianta si delincventa,
control social, organizarea familiara, educatia, religia etc.

C. Specificul obiectului Sociologiei Juridice


Sociologia juridica este o sociologie specializata, denumirea ei fiind folosita pentru
prima data de catre Anzilotti in lucrarea sa “Filozofia dreptului si sociologiei” publicata in 1882
stabilindu-i-se mai bine specificul de catre Eugen Erlich in lucrarea “Bazele sociologiei
dreptului” publicata in 1913.
Specificul obiectului sau a fost pe rand aprofundat de specialisti ca Mircea Djuvara,
Dimitrie Gusti si Mircea Manolescu care au demonstrat ca in cadrul vietii sociale, realitatea
juridica reprezinta una din componentele ei principale, aceasta neputandu-se realiza fara o
juridicizare a componentelor umane individuale si colective.
In viziunea lui Nicolae Popa, din realitatea juridica care constituie obiectul sociologiei
juridice si in acelasi timp componenta importanta a realitatii sociale, fac parte:
o factorii care influenteaza crearea normelor juridice.
o modul in care sunt cunoscute acestea de catre membrii societatii.
o pozitia acestora din urma fata de actele normative si de modul cum sunt ele aplicate de
catre stat prin organele puterii administrative, justitiei.
o eficacitatea dreptului.
o cauzele si factorii care determina criminalitatea.
o raportul dintre reglementarile juridice si etica.
Renumitul jurist si sociolog francez Jean Carbonier a stabilit ca in afara institutiilor de
drept, in societate sunt prezente permanent “fenomene juridice” care sunt de fapt fenomene

5
sociale caracterizate de juridicitate, ele constituind obiectul sociologiei specializate –
sociologie juridica.
Aceste fenomene sunt de o diversitate enorma si cuprind atat normele juridice,
comportamentele licite sau de incalcare a acestora de catre membrii societatii, pronuntarea
sentintelor judecatoresti, cat si opiniile indivizilor fata de legislatie.
In lucrarea “Sociologie Juridique” cunoscutul om de stiinta clasifica fenomenele juridice
in fenomene juridice primare si secundare, de putere si subputere, institutii si fenomene-caz
contencioase sau necontencioase.
Din cele mentionate rezulta ca realitatea juridica, obiectul de studiu al sociologiei
juridice, reprezinta suma fenomenelor juridice desfasurate in timp si spatiu care nu se
analizeaza separat in individualitatea lor ci in interactiunea acestora legate de grupuri de
indivizi.

D. Metode de cercetare folosite de sociologie


A doua cerinta epistemologica pe care trebuie sa o indeplineasca sociologia si implicit
sociologia juridica pentru a fi considerata o stiinta veritabila este aceea de a avea si folosi
metode proprii de investigare a obiectului ei de studiu.
Desi tanara ca stiinta, cu o vechime de aproape 300 de ani, in comparatie cu celelalte
stiinte cum sunt medicina, dreptul, istoria etc, realitatea demonstreaza ca sociologia a preluat
si adaptat la specificul sau metode de studiu cu care a reusit sa descifreze multe din
necunoscutele vietii sociale, folosind concluzii, rezultate in reorganizarea societatii.
Fara a intra in detaliile referitoare la metodologia sociologica (care va face obiectul unui
capitol ulterior) reliefam ca sociologia are metode proprii de investigare a realitatii sociale.
Aceste metode sunt: observarea, anchetele sociale (din care fac parte chestionarele,
interviurile si experimentul) si analizele istorice.
Dintre aceste metode mentionate, cea principala este ancheta. Prin aceasta li se cere
persoanelor prin chestionar sau interviuri (acestea fiind directe, prin telefon sau
corespondenta) sa raspunda la anumite intrebari referitoare la comportarile acestora, la
atitudinile si parerile lor. Reusita acestei metode depinde de modul in care s-a ales esantionul
reprezentativ de persoane.
Observatia si analiza datelor culese, reprezinta alte doua metode importante de
cercetare sociologica.
Specialistii atrag atentia ca reusita cercetarilor sociologice va depinde atat de metoda
folosita cat mai ales de pregatirea si interesul cercetatorului, de cultura sa generala si de
conceptia lui de viata.
De asemenea, trebuie sa se aiba in vedere in procesul de investigare a realitatii sociale
ca exista dimensiuni politice si etice (in organizarea procesului de cercetare sociala) de care
cercetatorii sociologi trebuie sa tina seama.

E. Specificul metodologiei sociologice juridice


Ca stiinta, ea a derivat din sociologia generala. Sociologia juridica foloseste metodele
de cercetare ale stiintei mama care au fost adaptate la specificul obiectului sau de cercetare-
realitatea juridica.
In acelasi timp, fiind stiinta de hotar intre sociologie si drept, este firesc ca metodele de
investigare sa fie influentate de stiinta dreptului.
Astfel, in activitatea concreta de cercetare se folosesc metode sociologice cum
sunt:observatia, ancheta, interpretarea (analiza), comparatia, monografia juridica, precum si
metoda tipologica, metoda statistica si cea logica.
In privinta metodei tipologice si a reconstituirilor, ele sunt preluate din stiinta dreptului
exemplificand ca tipologii: tipul familiei, tipul de conduita etc sau de reconstituiri ca:
reconstituirea unor tipuri de relatii de familii disparute.
Metodologia cercetarii sociologice se desfasoara dupa o planificare si organizare
riguros stabilite care parcurg urmatoarele etape:
a) identificarea problemelor de cercetat;
b) planificarea cercetarii si stabilirea metodelor de investigare ce se vor folosi;
6
c) pregatirea cercetatorilor;
d) asigurarea logisticii necesare;
e) efectuarea cercetarilor;
f) interpretarea rezultatelor;
g) publicarea descoperirilor (concluziilor).
F. Functiile sociologiei juridice
Prin functie intelegem (in privinta sociologiei in general si si a celei juridice in special)
ce probleme trebuie sa rezolve aceste stiinte, care sunt aspectele de ordin general si
particular pe care ele sa le lamureasca si finalitatea investigarii obiectelor cercetate.
In literatura de specialitate s-au relevat cinci functii ale sociologiei si anume: cea
descriptiva, explicativa, predictiva, critica si practic-operativa.
1. Functia descriptiva este indeplinita de cele doua stiinte prin descrierea realitatii
sociale si implicit cea juridica, a componentelor acestora. Cele mai uzitate concepte specifice
acestei functii sunt: comunitate, grup social, macro si micro social, socializare, devianta,
resocializare, fenomene si procese sociale etc.
2. Functia explicativa este cea prin care se descifreaza legatura de cauzalitate dintre
fenomenele sociale.
Aici intalnim concepte ca cel de cauza, efect, factori favorizanti, factori defavorizanti.
3. Functia predictiva sau de prezicere sau de prevedere a modului in care se va
prefigure realitatea sociala pentru timpurile ce vor veni.
Conceptele utilizate pentru aceasta functie sunt: viitor, prognoza, anticipare, previziune.
4. Functia critica.
Potrivit acestei functii, sociologia, analizand realitatea sociala prezenta, stabileste cum
trebuie sa fie cea viitoare, folosind concepte ca: model normativ, analiza, utilitate sociala,
disfunctionalitate sociala.
5. Functia practic-operationala
Acesta ultima functie deriva din cea critica si consta in indicarea solutiilor ce se impun
pentru inlaturarea disfunctionalitatilor de ordin social identificate in urma investigarii realitatii
sociale.
Dintre conceptele utilizate potrivit acestei functii amintim solutii sociale, variabile de
solutii sociale, ipoteza etc.

G. Scopul sociologiei
Preocuparile cercetatorilor din cadrul tuturor stiintelor care au ca obiect natura si
societatea au ca finalitate BINELE GENERAL AL OMULUI, cercetarile nefiind facute numai
pentru dorinta de a se cerceta pe sine “de dragul cercetarii”.
In acesta idée afirmam ca si sociologia are ca scop final tocmai acest bine uman dar si
prin relevarea specificului social, al vietii in comun.
Scopul imediat insa al sociologiei este de a stabili cum societatea si procesele sociale
influenteaza comportamentul uman pentru a se cunoaste cum trebuie sa se actioneze in plan
social in viitor. In privinta sociologiei juridice scopul imediat il constituie analiza realitatii juridice
pentru ca dreptul sa apere si sa consacre valorile juridice.
Asa cum mentionam la inceputul materialului nostru, a treia conditie pentru ca o stiinta
sa indeplineasca acest statut este cea a stabilirii unor judecati de valoare in domenii care sa
fie verificate prin metodele proprii de cercetare pentru a stabili daca acestea sunt adevarate.
Sociologia generala si cea juridica au stabilit aceste tipuri de judecati, ele fiind valabile
in timp, dovedindu-si trainicia si fiind folosite in modelarea societatii contemporane.
Fara a avea pretentia ca vom prezenta cele mai importante asemenea judecati, vom
cita cateva din ele care apartin unor redutabili specialisti in domeniu:
“Variabilitatea in timp si spatiu a dreptului”, adevar stabilit de Montesquieu, variabilitate
care se datoreaza climatului, modului de viata, gradului de libertate a cetatenilor, comertului si
moravurilor;
“Dreptul reprezinta forma esentiala de structura a societatii” stabilea Emile Durkheim;
“Aparitia si dezvoltarea dreptului se datoreaza faptelor juridice” a stabilit Eugen Enrlich.
In afara acestora, cu totul aleatoriu mentionam alte doua judecati de valoare:
7
“Socializarea morala a individului se realizeaza in functie de valorile sociale pe care
acestea le primeste de la familie, de la scoala si de la comunitate”.
“Existenta societatii nu poate fi conceputa fara formele care sa reglementeze relatiile
dintre oameni”.

H. Definitia sociologiei juridice


Dupa ce am demonstrat ca din punct de vedere epistemologic, sociologia generala si
cea juridica indeplinesc statutul de stiinte, pentru ca au obiect propriu de cercetare, metode
proprii de investigare si judecati de valoare fata de obiectul lor, putem sa formulam definitia
acestora tinand seama si de definitia definitiei.
Astfel, definim sociologia ca stiinta care studiaza realitatea sociala, formata din
comportamentul uman, al asocierii umane si a rezultatului acestei asocieri, pentru a stabili cum
societatea si procesele sociale influenteaza acest comportament.
Ca sociologie specializata, apreciem ca sociologia juridica este stiinta care studiaza
realitatea juridica ca parte a realitatii sociale, pentru apararea si consacrarea valorilor
societatii.

II. APARITIA SI ISTORICUL SOCIOLOGIEI JURIDICE

Abordarea acestei problematici vom continua sa o facem respectand aceeasi regula


pornind de la sociologia generala si terminand cu istoricul sociologiei juridice; aceasta si
pentru ca privind din punct de vedere cronologic, sociologia ca stiinta noua este anterioara
celei juridice.
Facem aceasta precizare si pentru ca in viziunea personalitatilor cu merite in crearea
sociologiei, nu gasim o departajare neta intre notiuni de sociologie pura si sociologie juridica,
acestea din urma gasindu-se de multe ori expuse in lucrarile lor fara a face insa o referire
stricta la sociologia specializata.

A. Primele origini
Antichitatea a fost perioada in care oamenii au format grupuri mari care au creat
cetatile si statele in care au realizat valori materiale si culturale, ele constituind baza civilizatiei
moderne.
Ideile acestor timpuri s-au materializat in lucrari care fiind studiate in zilele noastre, dau
posibilitatea analizei institutiilor si temelor expuse, reusindu-se evidentierea unor concluzii de
natura sociologica, cu toate ca nasterea propriu-zisa a sociologiei este inregistrata mult mai
tarziu, cu peste doua milenii.
Inca din ANTICHITATE a fost sesizata existenta politicului ca obiect de cercetare in
general.
Abordarea politicului din perspectiva SOCIOLOGICA are o istorie extrem de bogata.
Analistii desprind doua momente hotaratoare:
- cel al precursorilor;
- cel al intemeitorilor.
Seria precursorilor incepe cu ARISTOTEL numit si STAGIRITUL dupa orasul natal
Stagira (384 – 322 i.e.n.), care in lucrarea sa “POLITICA”, subliniaza ca omul este o fiinta
politica – pentru ca el este un animal naturalmente sociabil, capabil sa traiasca in grupuri
organizate si reglate, in societatea civila si in corpuri politice, in cadrul carora unii comanda,
altii se supun.
8
Contributia lui Aristotel este deosebita mai ales in ceea ce priveste analiza raporturilor
dintre cetatean, comunitate si stat.
La Aristotel, politica “Stiinta regala” este stiinta celui mai mare BINE, al Binelui Public.
Atat in “POLITICA”, cat si in “Statul atenian”, Aristotel ia in considerare factorii sociali-
economici si factorii social psihologici in interpretarea cauzelor schimbarilor produse in formele
de guvernamant.
Referindu-se la aportul lui Aristotel la crearea unor premise temeinice pentru
fundamentarea ulterioara a sociologiei politice – sociologul francez SCHWARTZENBERG
arata ca acest corifeu al gandirii antice a elaborat nu numai filozofia politica, ci chiar sociologia
propriu-zisa.
Spre deosebire de Platon, Aristotel a efectuat cercetari concrete variate si extinse
conduse in spirit stiintific, folosind metode inductive si comparative.
Personalitatile de vaza in domeniu (din antichitate) au fost grecii – Aristotel si Platon.
In lucrarile sale fundamentale “Politica si Etica”, Aristotel formuleaza idei de ordin
sociologico-juridic, dintre acestea cele mai importante sunt referitoare la:
o societatea umana care este guvernata de o anumita ordine fundamentala, de etica,
obiceiuri, cutume si moravuri;
o conceptele de coinoniai, filia si nomos reprezentand grupurile de indivizi, solidaritatea
sociala si fenomenul social numit ordine eficienta.;
o existenta in cadrul fiecarui grup social a dreptului si a solidaritatii sociale;
o statul este un fenomen natural cerut de existenta fiintelor umane.
Sociologul francez G.Gurvitch considera ca Aristotel a prefigurat multe din aspectele
importante ale sociologiei juridice cum sunt: microsociologia dreptului si sociologia juridica.
Platon, pe langa idei de ordin juridic si criminologic, in cunoscuta sa lucrare
“Republica”, mentioneaza ca cei care guverneaza statul sunt magistratii. Ei asigura fericirea
membrilor societatii, statul avand ca sarcina principala administratia justitiei, mentinand in felul
acesta ordinea si unitatea.
Asa dupa cum afirma majoritatea istoricilor si nu numai, dupa perioada fertila a gandirii
antice, reprezentata de eruditii mentionati (la care trebuie adaugati Herodot si Platon precum
si scriitorii acelor vremuri ca: Homer, Sofocle si Ovidiu etc) a urmat o perioada de peste 1500
de ani, de slaba fertilitate sociala
In evul mediu, in vestul Europei au aparut primele idei de ordin sociologico-juridic in
lucrarile teologului Toma D’Aqino si a scriitorului italian Dante Alighieri.
Adevaratele origini ale sociologiei se regasesc tot in Europa de vest, dupa schimbarile
de esenta produse de Revolutia Franceza 1789 si de revolutia industriala cand in locul religiei
incepe sa fie folosita stiinta in a explica si intelege lumea.
Premergator acestor evenimente istorice a fost scriitorul, juristul si filozoful francez
Jean-Jacques Rousseau, care afirma ca societatea a aparut dupa ce oamenii, la inceputul
existentei lor naturale, au trait izolat pentru ca apoi acestia sa se asocieze.
Aceasta asociere in care se mentin forta si libertatea fiecarui individ, se datoreaza
insuficientei fortelor izolate ale oamenilor, luati separat, pentru a le asigura supravietuirea.
Pentru aceasta asociere (afirma autorul) s-a gasit instrumentul juridic numit “contract
social” care duce la crearea statutului contractual.
Rezulta ca statul si dreptul sunt produse ale vointei comune (sub forma de contract) ca
forme ce se impun pentru existenta vietii sociale.
In afara ideii centrale referitoare la acest contract, Montesquieu apreciaza ca dreptul se
explica atat prin principiul legalitatii indivizilor cat si prin interventia unor alti factori
-de ordin natural cum sunt: relieful, marimea si calitatea teritoriului, felul climei, dar si
-de ordin socio-economic cum sunt: comertul, moravurile, religia si libertatea
cetatenilor.
In acelasi timp, iluministul francez afirma ca dreptul nu este ceva imuabil ci ca aceasta
evolueaza in timp si spatiu datorita unor cauze generale care influenteaza in acelasi timp si
societatea.

9
Referindu-se la precursori, specialisti de marca ai sociologiei sustin ca ar trebui
considerat nu un precursor ci chiar un adevarat intemeietor al ulterioarei sociologii
MONTESQUEIU (1689 - 1748).
Prin SPIRITUL LEGILOR 1748, dar si prin cea de a doua a sa lucrare, “CONSIDERATII
ASUPRA CAUZELOR GRANDORILOR ROMANILOR SI AL DECADENTEI” – 1734,
Montesquieu are o contributie remarcabila la creerea premiselor pentru abordarea sociologica
a politicului prin postularea (enuntarea) principiului legitatii, ca decurgand din “insasi natura
lucrurilor”:
- formularea raportului dintre legile generale si cazurile particulare
- relevarea faptului ca face parte din “spiritul legilor, rolul pe care totalitatea conditiilor
(geografice, economice, psihologice si institutionale), il are in determinarea configuratiei si
continutului ordinii politice dintr-o anumita tara.
Montesquieu a fost preocupat de sintetizarea datelor – elaborand concluzii
generalizatoare cum ca exista relatii constante in faptele sociale.
Istoria si viata sociala nu sunt conduse numai :
- de vointa PROVIDENTEI (intelepciunea suprema a divinitatii in guvernarea lumii);
- de capriciile HAZARDULUI;
- de vointa ARBITRARA a oamenilor;
ci de legi care exprima regularitati, care deriva din natura lucrurilor.

B. Intemeietorii sociologiei
1. Auguste Comte
Desi au existat multe incercari in nasterea noii stiinte, majoritatea autorilor sunt unanimi
in parerea ca cel mai de seama sociolog, parintele acesteia este filozoful francez Auguste
Comte 1798-1857 care a folosit pentru prima data cuvantul “sociologie” 1838.
Potrivit acestui autor, sociologia are ca obiect de investigare umanitatea iar partile
componente ale sociologiei sunt:
-statica sociala (care cerceteaza crearea societatii si structura institutiilor ei);
si
-dinamica sociala (reprezentata de dezvoltarea ideatica a omenirii).
Comte a creat pozitivismul sociologic, considerand ca noua stiinta determina
bunastarea umanitatii, utilizand stiinta pentru intelegerea comportamentului uman, ducand la
prevederea si controlul acestuia. El a considerat ca oamenii se gasesc permanent intr-o
pozitie duala: viata in comun si a tendintelor lor egoiste, ultimele fiind infrante de educatia
religioasa si de nivelul de cultura generala.
2. Emile Durkheim filozof si sociolog francez. Seful scolii franceze de sociologie. A demonstrat
o orientare pozitivista (”Despre diviziunea muncii sociale”, “Regulile metodei sociologice”) a
subliniat caracterul obiectiv, legic si specific al fenomenelor sociale.
Teoria sa despre “reprezentarile colective” are un substrat idealist obiectiv.
Unul din parintii sociologiei in general si a sociologiei juridice in special este considerat
filozoful si sociologul francez Emile Durkheim 1858-1917.
In conceptia sa, societatea si dreptul sunt inevitabil legate intre ele, acestea din urma
fiind de fapt forma speciala de structurare a societatii, viata sociala neputand exista fara ca
viata juridica sa nu existe simultan.
Dreptul reprezinta forma solidaritatii sociale, in ea fiind reflectate multiplele fatete ale
solidaritatii sociale.
Durkheim este cel care a fondat scoala sociologica franceza, sociologismul
reprezentand acel curent care considera fenomenele sociale ca fapte sau lucruri sociale
concretizate in moduri colective de ganduri. Potrivit autorului, dreptul este un mod de conduita
creat de colectivitate.
El considera ca in societate exista doua categorii de solidaritate umana:
a) solidaritatea mecanica;
b) solidaritatea organica.

10
Aceste doua tipuri de solidaritate determina crearea a doua categorii de legi, astfel ca
solidaritatea mecanica le genereaza pe cele represive iar cea organica pe cele restitutive (ex.
dreptul familiei, commercial etc).
In afara de geneza sociala a criminalitatii, cu privire la reactia sociala fata de acest
fenomen, concretizata prin pedepsirea infractorilor, Durkheim afirma ca pedeapsa este “ca
insemnatate mai mare in societatile mai putin dezvoltate, unde puterea conducatorilor are un
caracter absolut”.
3. Max Weber (1864-1920) sociolog, filozof al istoriei, politolog si economist german a
elaborat: Studii de sociologia religiei si istoria economiei (”Etica protestanta si spiritul
capitalismului”).
A acordat o importanta deosebita unitatii principiului cauzalitatii si ”comprehesiunii”
(care se poate intelege usor) in cunoasterea realitatii sociale, elaborand in acest scop cu
functii metodologice, scheme abstracte denumite “tipuri ideale”.
Autor al unei teorii eclectice (imbinarea mecanica, hibrida a unor idei, conceptii, puncte
de vedere) privind pluralitatea factorilor istorici cu sublinierea primatului factorului psihologic
(“economie si societate”).
Sociolog de seama, a fost germanul Max Weber 1864-1920, care pune in centrul
atentiei actiunea sociala, ea fiind determinata de faptele oamenilor care determina crearea
colectivitatilor si complexele lor sociale.
In lucrarile sale arata ca notiunile de obicei, conventie si drept, (in care ultimul deriva
din dezvoltarea treptata in timp a primelor) coexista in timp.
Weber apreciaza ca sociologia juridica trebuie sa stabileasca opozitia dintre cele trei
tipuri de drept:
- dreptul material supranatural (mistic si religios);
- dreptul material relativ, rational (procedural sau institutional);
- dreptul (formal si material) in intregime rational secularizat cu ajutorul logicii formale.
Dreptul privat il considera legat de economie iar cel public de politic.

C. Traditii si contributii romanesti in domeniul sociologiei juridice


Vestitul spatar Nicolae Milescu – Nicolae Spataru (1636 –1708) boier si carturar
umanist din Moldova
Participand la un complot impotriva domnitorului Stefanita Lupu 1659 – 1661 a fost silit
sa ia drumul pribegiei.
A peregrinat in Germania, Franta (unde a indeplinit o misiune diplomatica) Suedia – a
trimis un tratat teologic in latineste – care reprezinta prima lucrare a unui roman tiparita la
Paris.
S-a stabilit in Rusia, devenind sef al corpului de talmaci.
A tradus si compilat in limba romana lucrari cu caracter istoric, religios, educativ si
filologic.
“Vechiul Testament”, o prima istorie a imperiului otoman in latina si in rusa, intre 1675-
1678 a indeplinit din insarcinarea tarului Aleksei Mihailovici o misiune diplomatica la Peking in
urma careia a scris “Jurnal de calatorie in China” si “Descrierea Chinei”, lucrari valoroase mai
ales sub raport literar si documentar.
Atat spatarul Milescu cat si domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir (Descrierea
Moldovei) au abordat aspecte de ordin sociologic constatate la colectivitatile umane pe care
acestia le-au observat si le-au descris.
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) in Roman, agronom, economist si statistician,
membru de onoare a Academiei. Intemeitorul stiintei agricole moderne in Romania. Are
contributii insemnate in organizarea primelor experiente agricole, a fermelor model.
In secolul XX-lea, in lucrarile lui Ion Ionescu de la Brad se gasesc rezultatele
investigarii de ordin sociologic facute de autor in colectivitatile de agricultori din trei judete ca
Dorohoi, Putna si Mehedinti.
A avut un rol insemnat in infatuirea reformei agrare (1864), a alcatuit o monografie
privind agricultura.

11
Adevarata nastere a sociologiei romanesti este asimilata cu aparitia actiunilor initiale,
organizate si conduse de Dimitrie Gusti (1880-1955) Iasi, profesor universitar la Iasi si
Bucuresti. Fondatorul scolii sociologice (monografice) Bucuresti potrivit sistemului sau
sociologic, realitatea sociala constituie un tot de ”manifestari”(economice, spirituale, juridice si
politice) conditionate de actiunea mai multor factori (“cadrul cosmologic”
”biologic”, “psihologic” si “istoric”) si guvernate de legea “paralelismului sociologic”.
A infiintat Institutul Social Roman (1921-1948), Consiliul National de Cercetare
Stiintifica (1947-1948) revistele “Arhiva pentru stiinta si reforma sociala” si “Sociologie
romaneasca”. Este unul din intemeietorii Muzeului satului – 1936.
Renumitul om de stiinta roman, a format in anul 1938 Institutul de cercetari sociale al
Romaniei, lucrarile acestei institutii purtand influenta conceptiei acestuia.
In conceptia lui D.Gusti, obiectul sociologiei il constituie realitatea sociala conditionata
de factori naturali (cadre naturale) dar si sociali.
Dezvoltarea studiilor si cercetarilor de sociologie juridica au fost continuata de catre
scoala sociologica de la Bucuresti, fondata si organizata de Dimitrie Gusti, colaboratorii sai
(Mircea Vulcanescu, Anton Golopentia, Traian Herseni, Henri H. Stahl). Realitatea sociala
reprezinta un ansamblu de “manifestari” (economice, spirituale, juridice si politice) ce se
dezvolta in stransa legatura cu “cadrele” vietii sociale. In consecinta, dreptul si reglementarile
sale pot fi evidentiate prin utilizarea metodei monigrafice la nivelul unor “unitati
scolare”(familie, scoala, biserica, sat, oras, etc.).
In conceptia scolii monografice de la Bucuresti, sociologia juridica studiaza “principiile,
criteriile, imperativele, normele si valorile ideii de dreptate cum sunt elaborate de comunitatea
rurala traditionala, iar pe de alta parte actiunile, infaptuirile, obiceiurile, moravurile si uzuantele
propiu-zise care traduc in fapt ideea de dreptate”.
Scoala sociologica de la Bucuresti a intreprins numeroase cercetari de etnologie si
socilogie juridica, in numeroase judete si zone ale Romaniei interbelice, recoltand un
bogat material faptic despre dreptul obisnuielnic, dreptul funciar, familiei si penal din domeniul
psiho-sociologiei juridice ale unor grupuri si colectivitati sociale romanesti.
Dupa instaurarea regimului totalitar in Romania, sociologia va fi considerata o disciplina
“burgheza”, “utopica” si”mistificatoare” a realitatilor sociale, fiind inlaturata din planurile de
invatamant mediu si superior. Dupa 1966, inceputul timid de “liberalizare” a societatii
romanesti, sociologia redevine obiect de studiu si cercetare.
Dupa decembrie 1989, cand dreptul ca disciplina inceteaza de a mai fi servit unor
interese ideologice, politice si de partid, iar socilogia este dezideologizata de ideile
totalitarismului si filozifiei marxiste, sociologia juridica devine un obiect de studiu generalizat in
planurile de invatamant ale unor facultati si colegii universitare.
In zilele de azi poate cel mai cunoscut om de stiinta in domeniu este profesorul Nicolaie
Popa, cel care in anii 1977 preda cursul de sociologie juridica la Facultatea de Drept
Bucuresti.
Alaturi de el, preocupari majore cocretizate in cursuri universitare si lucrari de
specialitate sunt prof. Maria Voinea, Dan Banciu, Ion Vladut, Andrei Stanoiu, Vasile Popa,
Sofia Popescu.

III. METODOLOGIA CERCETARII SOCIOLOGICE

A. Consideratii generale
Sociologia generala si cea juridica (pentru cunoasterea realitatii sociale si respectiv
juridice) initiaza si desfasoara activitati de investigare a obiectului de studiu, pentru a
descoperi cauzele si factorii care determina fenomenele sociale (si cele juridice).
O astfel de cercetare cunoscuta sub numele de cercetare etiologica (sau cauzala) are
ca scop verificarea unor anumite ipoteze pentru a stabili relatiile dintre fenomenele cauza si
efect, ea fiind denumita si cercetare activa, dorindu-se ca prin rezultatele ei sa se
imbunatateasca anumite situatii existente in realitatea sociala (juridica).
O a doua modalitate de cercetare care nu are ca scop dezvaluirea legaturii cauzale
dintre fenomenele sociale este cea de evaluare. Aceasta are ca obiectiv masurarea eficacitatii
12
unui anumit sistem juridic, de rezultatele obtinute legiuitorul tinand seama in procesul de
elaborare a actelor normative si in procesul de aplicare a legii.
De ce este nevoie sa ne aplecam asupra metodelor de investigatie specifice
sociologiei? Intrebarea nu-i retorica. Ea are un raspuns relevant pentru specialistii dreptului,
raspuns dat de unul dintre specialistii romani in domeniu, Vasile Miftode care afirma:
“Daca sociologii trebuie sa posede cunostinte in diferite domenii si discipline socio-
umane, reprezentantii (sau specialistii) din aceste discipline (cum sunt de exemplu juristii –
n.n.) trebuie sa posede la randul lor o anumita pregatire sociologica pentru a putea participa in
mod eficient la investigatiile interdisciplinare si totodata pentru a realiza studii de buna calitate
in propriile domenii (economic, istoric, antropologie, demografie si drept – completam noi).
Posibilitatea investigarilor sociologice este data de caracteristica fundamentala a
grupurilor umane, aceea a comunicarii verbal-simbolistica, cercetatorul sociolog integrand
direct subiectul de cercetat.
De cele mai multe ori sociologia (implicit si cea juridica) prin metodele de investigare
cerceteaza idei, reprezentari, atitudini, valori, opinii sau intentiile oamenilor.

B. Cadrul cercetarii sociologice


Abordand aceasta problematica este necesar sa mentionam ca pasii pe care-i parcurge
cercetarea sociologica sunt:
1. alegerea temei de cercetat;
2. stabilirea metodelor si tehnicilor folosite in investigarea ce urmeaza sa se realizeze;
3. desfasurarea investigarii (sau culegerea datelor);
4. analiza datelor culese;
5. valorificarea rezultatelor obtinute.

1. Alegerea temei de cercetat


Cercetarea sociologica nu se face fara a avea o tema prestabila care de obicei este
data de anumite disfunctiuni din realitatea sociala (in cazul sociologiei juridice, din realitatea
juridica). Exemplificam cateva teme care pot fi in viitor subiectul investigarii sociologiei juridice:
- Care sunt cele mai comune tipuri de infractiuni?
- Care este procentul dintre cei identificati ca infractori si condamnati?
- Are incredere populatia in actul de dreptate al justitiei?
- In ce masura pedepsele severe duc la prevenirea criminalitatii?
- Ce determina cresterea criminalitatii in ultimul deceniu?
- Stabilirea gradelor de aprobare sau dezaprobare ale populatiei fata de actul de coruptie?
2. Metode sociologice de investigare
Dupa stabilirea tematicii cercetarii sociologice si dupa ce s-au ales ipotezele posibile
care pot fi descoperite, sociologii trec la alegerea metodelor si tehnicilor de investigare.
Sociologia si-a creat propriile metode de cercetare, acestea fiind cunoscute sub numele
de anchete sociale, care constau in investigarea directa a membrilor grupurilor umane,
folosind in egala masura si alte metode specifice celorlalte stiinte cum sunt: observatia,
experimentul si studiul documentelor.
In cadrul anchetelor sociale, tehnicile de investigare sunt chestionarul si interviul.
Fara a avea pretentia ca descrierea de mai jos este o abordare de specialitate vom
reda specificul fiecareia dintre aceste metode.
a) Observatia
Prima si cea mai utilizata metoda de investigare este observatia, ea fiind o activitate
umana de contemplare si sesizare a fenomenelor si proceselor sociale in forma sa naturala,
fara ca observatorul sa intervina in desfasurarea celor studiati.
In sociologie, observatia este stiintifica, ea fin opera unor observatori pregatiti, fiind o
contemplare intentionata si metodica a realitatii sociale, cu o orientare spre un scop bine
determinat.
13
Obiectul observatiei in sociologia juridica este realitatea juridica formata din fenomenele
si procesele juridice care definesc societatea in momentul desfasurarii investigatiei.
In raport de anumite criterii, observatiile sociologice pot fi clasificate in mai multe
categorii:
1. In functie de pozitia observatorului fata de grupul social studiat observatia este:
o Directa (sau nemijlocita) intre observator si grupul studiat neinterpundu-se nimic,
aceasta fiind in contact cu realitatea sociala. Acest mod de observatie este cel
mai valoros pentru ca ofera informatii cu valoare de fapte si constituie materialul
cel mai bogat, divers si nuantat pentru analize colective specifice stiintelor
sociologice;
o Indirecta, atunci cand se face folosind opiniile altor observatori, asa cum este in
cazul studiului documentelor.
2. Un al doilea criteriu de clasificare al observatiilor in cercetarea sociologic ail constituie
pozitia observatorului fata de grupul social observat:
o Daca observatorul ramane in afara grupului social observat, observatia in acest
caz este observatie externa;
o Atunci cand observatorul are un contact indelungat cu colectivitatea studiata,
uneori integrandu-se in activitatile specifice acestuia, observatia este numita
interna sau participativa.
Practica sociologica a demonstrat ca acest gen ultim de observatie este cel mai eficient
fata de celelalte categorii de observatiii si chiar fata de celelalte metode de investigare cum
sunt chestionarele si interviurile, deoarece observatorul poate sesiza si culege date adevarate.
In privinta acestora, in literatura sociologica (referitoare la metodele de investigare) se
afirma ca: “este mai usor sa minti un anchetator decat a disimula ceea ce stii fata de un
observator”.
Pentru reusita observatiei participative specialistii recomanda respectarea urmatoarelor
reguli:
o stabilirea unei “granite” precise intre observator si grupul observat;
o respectarea normelor de convietuire ale grupului studiat;
o observatorul sa nu socheze grupul studiat prin cunostintele pe care le poseda, prin
vocabularul folosit, fara sa lase impresia ca este o autoritate;
o sa nu forteze prin nimic situatia observata pentru a obtine date;
o sa descopere liderii formali sau informali ai grupului studiat.
b) Experimentul
A doua metoda importanta de investigare folosita in sociologie o constituie
experimentul care este de fapt o observatie dirijata de observator prin aceea ca se intervine in
desfasurarea fenomenului sau procesului observat prin schimbarea conditiilor, fie prin
introducerea din afara a unor variabile sau factori noi.
Daca observatia este o contemplare a unui fenomen care nu s-a repetat, experimentul
poate fi reconstituit si repetat ori de cate ori este nevoie pentru a verifica ipotezele initiale in
situatia in care de la prima incercare aceasta nu s-a realizat.
In literatura de specialitate se recomanda parcurgerea, pas cu pas, a mai multor etape
pentru ca experimentul sa fie eficient.
Acestea sunt in ordinea urmatoare:
- stabilirea ipotezelor;
- crearea conditiilor de observatie;
- stabilirea si supravegherea grupului de control;
- introducerea factorilor externi;
- stabilirea consecintelor acestora;
- controlul si dirijarea variantelor urmarite;
- elaborarea pe baza verificarii ipotezelor si concluziilor teoretice a actiunilor practice.
Valoarea experiementelor este mai mare decat a observatiilor, primele verificand cu
precizie ipotezele, pentru ca de cele mai multe ori, observatiile lasa mereu dubii si locuri goale.

14
In schimb, experiementele se realizeaza mai greu decat observatiile, fie din motive
etice sau juridice, fie din cauza cheltuielilor ridicate care le impun.
c) Studiul documentelor
A treia metoda de investigare sociologica este cea documentara sau studiul
documentelor.
Ea reprezinta de fapt, tot o observatie dar o observatie indirecta.
Cu ajutorul ei sociologii (prin consultarea diferitelor documente oficiale sau particulare)
suplinesc lipsa unor informatii care nu pot fi obtinute prin celelalte metode de cercetare
sociologica.
Atunci cand se apeleaza la aceasta metoda, trebuie avut in vedere ca documentele cu
continut sociologic poarta amprenta personalitatii celor care le-au intocmit si nu in ultimul rand
sunt particularizate de conditiile istorice din perioada careia ii apartin.
Cele mai folosite documente in cadrul investigatiilor sociologice sunt:
- situatiile statistice;
- arhivele oficiale formate din documente calitative ca analize, procese-verbale, rapoarte de
activitate, directive;
- documente ale unor persoane cum sunt scrisorile, jurnalele, memoriile sau autobiografiile;
- documente auxiliare in care sunt incluse alaturi de lucrarile literare, presa, documentele
fotografice, cinematografice si cele fonetice.
d) Anchetele sociale
Daca observatia si experimental sunt metode de cercetare pe care le gasim si la alte
stiinte (cum sunt cele ale naturii) metoda anchetei este specifica sociologiei unde realitatea
investigata contine oameni cu care sociologul investigator intra intr-o relatie de comunicare
prin limbaj.
Etimologic frantuzescul “enquite” este radacina cuvantului ancheta, care presupune
ascultarea oamenilor pentru a verifica existenta sau inexistenta unui fapt sau a unei situatii.
Aceasta metoda “ancheta”, prin cele doua instrumente de investigare: interviul si
chestionarul apeleaza la esantioane de oameni, intrebandu-i asupra unor probleme de interes
sociologic, ale caror raspunsuri sunt ulterior analizate si structurate pe diferite criterii. Pe
aceasta baza se vor formula concluzii (adevaruri de valoare) care vor fi folosite de factori de
decizie in domeniul cercetat (juridic in cazul sociologiei juridice).
1. Interviul
Prin interviu se intelege o convorbire, un dialog, purtat de sociolog si unul din membrii
esantionului uman ales din grupul social investigat pentru culegerea de informatii in legatura
cu scopul urmarit.
Aceasta modalitate de investigare este folosita in multiple forme ale vietii sociale cum
sunt:
- concursurile pentru ocuparea unei slujbe;
- interviurile reporterilor;
- stabilirea unor diagnostice medicale;
- efectuarea unor tratamente psihiatrice in cazul psihoterapiei;
In literatura de specialitate s-au realizat mai multe clasificari ale interviurilor stabilindu-
se ca cele mai utilizate forme de interviuri sunt:
- interviuri tet a tet sau prin telefon;
- interviuri structurate, semistructurate sau nestructurate (in functie de gradul de libertate in
formularea intrebarilor de catre sociolog);
- individuale si de grup (in functie de numarul persoanelor participante la interviu).
Regurile unui interviu eficient
Specialistii atrag atentia ca pentru a obtine rezultate bune in folosirea interviului, trebuie
sa respecte urmatoarele reguli:
- o singura intrebare, un singur raspuns;
- intrebari precise si simple;
- durata interviului sa fie scurta, in functie de pregatirea si personalitatea interlocutorului;
- evitarea cuvintelor cu dublu sens;
- intrebarile sa se refere la aspecte concrete;
15
- evitarea formularilor pentru ca la intrebarile puse sa nu se dea raspunsuri monosilabice, de
genul da sau nu.
2. Chestionarul
A doua metoda de investigare folosita in anchetele sociologice este chestionarul care
consta in formularea unui set de intrebari care se adreseaza subiectilor pe problematica
studiata.
Spre deosebire de interviu unde sociologul si interlocutorul au un contact nemijlocit, in
cazul chestionarului:
- intrebarile se pun pe un formular (de obicei pe hartie) sau la calculator, cu privire la
domeniul studiat, fara ca sociologul sa intre in contact cu subiectul;
- de cele mai multe ori, subiectul este scos din mediul sau.
Chestionarele, in functie de modalitatea in care subiectul poate sa aleaga raspunsurile
care i se cer, sau sa raspunda liber la intrebarile puse, se impart in chestionare cu raspunsuri
limitate sau chestionare cu raspunsuri nelimitate (deschise).
In prima categorie chestionarele cuprind un set de raspunsuri posibile din care
subiectului i se cere sa aleaga pe cel pe care il considera adevarat.
In cazul chestionarului deschis subiectilor li se cere sa raspunda liber, cu propriile
cuvinte la intrebarile puse.
C. Construirea esantionului
Anchetele sociale se intreprind prin intermediul esantionului care reprezinta acea parte
a grupului social studiat, stabilita prin diferite procedee si a carei investigare conduce la
concluzii care vor putea fi exploatate la ansamblul colectivului de origine.
Operatia prin care se stabileste esantionul reprezentativ dintre membrii grupului social
investigat se numeste esantionare.
In practica sociologica se folosesc procedee de esantionare prin hazard (procedee
probabiliste) sau prin procedeul cotelor.
In cazul procedeului cotelor, esantionarea este realizata cu ajutorul calculelor, al legilor
statistice si matematice asupra carora nu ne vom opri deoarece noi nu dorim pregatirea de
specialitate a studentilor de la facultatea de drept, ci doar o punere in tema a acestora cu
notiuni de sociologie generala si de sociologie juridica.

D. Analiza datelor culese si formularea concluziilor


Dupa ce etapa culegerii datelor s-au epuizat, echipa de sociologi care efectueaza
investigarea trece la etapa analizei datelor (folosindu-se tabele, scale, reprezentari grafice) si
in final la redactarea concluziilor care se vor prezenta factorilor de decizie.
In sociologie, pentru ca cercetarea sa fie eficienta, se cere o permanenta pregatire a
specialistilor sociologi, pentru ca de multe ori rezultatele obtinute nu sunt reale deoarece pe
intregul proces al investigarii sociologice pot aparea impedimente care in principal se refera la:
- nu s-au intocmit corect chestionarele;
- nu s-au constituit corect esantionul;
- analiza si interpretarea datelor nu s-a facut in mod corect.
In alte situatii exista riscul ca desi cercetarea sociologica sa fi fost corecta, concluziile
sa fie reale, dar factorii de decizie din diferite considerente (economico-financiare sau politice)
sa nu tina seama de solutiile propuse.

IV. GRUPURILE SOCIALE SI COMUNITATEA

A. Grupuri sociale
Este unanim apreciat ca omul pentru a supravietui, traieste in grup-viata sociala fiind
viata de grup.
Orice individ se naste intr-un grup social, primeste primele notiuni si dobandeste
experiente intr-un grup de oameni, crescand si maturizandu-se tot intr-un grup social si mai
intotdeauna trece in nefiinta tot intr-un grup social.

16
Norman Goodman defineste grupul social ca “doi sau mai multi indivizi care au un
sentiment comun de identitate si se influeanteaza unul de altul in modalitati structurate pe
baza unui ansamblu comun de perspective referitor la comportamentul fiecaruia”.
In afara de aceste caracteristici trebuie specificat, asa cum a facut-o si E.Durkheim, ca
grupul social “nu este identic cu suma partilor sale (a indivizilor care-l compun), el fiind ceva
deosebit, ale carui proprietati difera de acelea pe care le prezinta partile din care este
compus”.
Pentru existenta unui grup social trebuie obligatoriu sa gasim unde indivizii care-l
compun o relatie de interdependenta, de viata afectiva comuna, scopuri comune si
participarea acestor indivizi la realizarea lor.
In afara acestor conditii obligatorii, necesare fiintarii grupurilor sociale, sociologii au
descoperit ca acestea sunt caracterizate si de:
 o structura si organizare proprie cu o ierarhie a indivizilor care le compun
(fiecare dintre acestia avand roluri bine definite);
 norme de comportare si valori specifice pe care indivizii le respecta pentru a
supravietui;
 forme de control si presiune ale grupului fata de membrii componenti;
 existenta unei constiinte de sine, a modului de apartenenta la grup;
 relatiile pe care le stabilesc cu alte grupuri;
 stabilitate temporala.

B. Tipuri de grupuri sociale


Majoritatea sociologilor au fost preocupati in a clasifica grupurile sociale dupa diferite
criterii: marime, gradul de intimidate dintre membrii grupurilor, nivelul de solidaritate etc.
Clasificarea s-a facut atat din ratiuni epistemologice dar si a dorintei de a se intelege
mai bine rolul pe care aceste grupuri le au in societatea umana in general.
1. Grupurile primare si secundare
Clasificarea grupurilor sociale in primare si secundare a fost facuta de sociologul
american Charles Horton Cooley avand drept criteriu existenta sau inexistenta relatiilor dintre
indivizi, indicand ca din prima categorie (grupuri primare) fac parte acele grupuri formate dintr-
un numar mic de oameni care au intre ei relatii personale stranse si durabile, ele fiind foarte
importante pentru membrii componenti. Ei au grija unul de altul mentinand intre ei relatii
sincere de lunga durata.
Cele mai cunoscute grupuri sociale sunt:
- familia;
- colectivitatile de copii cunoscute sub numele de grupuri de joaca;
- grupurile de vecini (mai ales in comunitatile rurale);
- grupurile de batrani in diferitele lor forme de manifestare.
Aceste grupuri contribuie la formarea personalitatii indivizilor ce le compun.
Grupurile secundare, de regula sunt grupuri mari cu o coeziune sociala slaba,
constituie pentru a desfasura o anume activitate, in vederea atingerii unui scop si care au o
durata determinata.
Caracteristica grupurilor primare, referitoare la relatiile afective dintre indivizi, aici nu
exista deoarece intereseaza competenta acestora pentru indeplinirea scopului propus.
Dintre grupurile secundare putem exemplifica:
- echipajul unei nave maritime;
- echipe de cercetare stiintifica;
- detasamente militare;
- clase de elevi sau grupele de studenti;
- un grup de munca extins;
- biserica, etc.
De mai multe ori in cadrul grupurilor secundare sunt cuprinse si grupuri primare,
acestea din urma coexistand, ca de exemplu in cadrul unor asociatii productive cum sunt
asociatiile familiare.

17
2. Grupuri formale si grupuri informale
Un alt criteriu de clasificare al grupurilor sociale il constituie modalitatea oficiala
sau neoficiala de constituire a acestora.
Astfel cand grupul este constituit prin acte normative, decizii sau dizpozitii ale unor
institutii de stat sau neguvernamentale, stabilindu-li-se structura cat si relatiile dintre membrii
sai, pe baza unor regulamente, acesta este numit un grup formal. Conducatorul grupului este
desemnat de o institutie de multe ori pe baza unor examene si concursuri, acesta fiind un lider
formal. Aceasta ii determina pe indivizii grupului sa respecte normele regulamentare de
conduita in vederea indeplinirii scopului propus.
Intre membrii grupului formal, pot sa apara relatii personale care nu pot insa sa le
anuleze sau sa le inlocuiasca pe cele formale, incalcarea normelor de conduita stabilite de
regulamentele de functionare fiind sanctionate.
Cand grupul social se formeaza spontan, de obicei in interiorul grupului formal, membrii
sai asociindu-se pe baza unor afinitati si contacte personale, relatiile dintre ei nefiind
reglementate oficial, acesta este numit ca grup informal.
Liderul grupului respectiv impunandu-se singur de obicei datorita carismei sale, fiind
recunoscut de ceilalti indivizi de bunavoie.
De obicei aceste grupuri (ex – prieteni) se organizeaza totusi cu anumite reguli de
conduita si vederi proprii pe care le respecta dar care nu intra in contradictie cu cele ale
grupului formal.
3. Grupuri mici si grupuri mari
Criteriul numarului de membri ai grupului determina impartirea bipartite a grupurilor
sociale: mici si mari.
In cadrul grupurilor mici, indivizii stabilesc intre ei relatii personale nemijlocite, cu un
pronuntat caracter psihologic, influentand personalitatea acestora (ex – familia). Grupurile
sociale mari se compun de cele mai multe ori din multiple grupuri mici (ex – clasa sociala) in
care relatiile nu mai sunt personale si nici afective, acestea hotarand modalitatile de
comportament macrosocial.
4. Grupurile de apartenenta si grupurile de referinta
Criteriile de clasificare a apartenentei unui individ la un anumit grup si a compararii cu
alte grupuri sociale fata de cel caruia apartin acestora, a dus la impartirea grupurilor umane in
grupuri de apartenenta si grupuri de referinta.
Cea de a doua categorie de grupuri este folosita de oameni pentru a-si defini, compara
su stabili comportamentul propriu.
Sociologii au stabilit ca grupurile sociale de referinta au trei functii:
a) normativa;
b) comparativa;
c) de public.
Nu toate grupurile de referinta pot indeplini cele trei functii; altele insa pot (ex – parintii).
Ei invata pe copii ce sa faca si ce sa nu faca, ce-i corect si ce nu-i corect indeplinind functia
normativa. In acelasi timp ei constituie exemple si modele de comportament pentru copii,
realizandu-se functia comparativa.
Totodata parintii aproba sau dezaproba comportamentele copiilor (functie de public).
Intre grupurile de referinta care au un rol deosebit in modelarea conduitelor umane, un
loc aparte il are grupul de presiune. Acest grup mai este numit si normativ pentru ca stabileste
standarde de comportament, impunandu-le pentru convietuirea tuturor grupurilor umane,
asigurand normele si valorile unor grupuri de referinta negativa.

C. Familia ca grup social fundamental


Am mentionat cu titlu de exemplu, ca unul din grupurile sociale primare il reprezinta
familia. Acest grup, care sta la baza societatii umane, are doua acceptiuni: una sociologica si
alta juridica, acceptiuni care sunt sensibil apropiate. Andrei Stanoiu defineste astfel familia:
grupul social primar in care membrii sai sunt uniti prin casatorie si descendenta, legati printre
ei prin relatii biologice, economice, moral afectiv, spirituale si juridice, care au anumite drepturi

18
si obligatii reciproce, legiferate sau nu si care desfasoara o serie de activitati, indeplinind
anumite functii in folosul grupului cat si a societatii.
In acceptiunea juridica, familia reprezinta grupul de persoane intre care exista drepturi
si obligatii izvorate din casatorie, rudenie si infiere, precum si alte raporturi asimilate relatiilor
de familie, ea facand parte din realitatea juridica.
Familia, ca grup social primar, se deosebeste de celelalte grupuri sociale prin cateva
caracteristici proprii cum ar fi:
- ea este formata din persoane unite prin casatorie si cu copii prin legaturi paternale;
- relatiile ce se stabilesc intre membrii sai sunt mai intai de ordin biologic apoi moral,
afective, spirituale si juridice care nu se mai intalnesc si la alte grupuri;
- intre membrii sai exista un sistem précis de drepturi si obligatii reciproce;
- au sarcini si functii specifice.
Referitor la natura si numarul functiilor familiei, sociologii au avut puncte de vedere
diferite dar in general acestea au fost reduse la urmatoarele:
a) Functia biologica care priveste inlocuirea membrilor societatii sau mai bine-zis
perpetuarea speciei umane, familia fiind grupul unde sunt reglementate relatiile sexuale
umane in cadrul casatoriei. In acelasi timp, familia este grupul social unde este impus tabuul
incestului.
b) Socializarea este a doua functie a familiei. Aceasta functie este tot atat de
importanta ca si cea de reproducere biologica a oamenilor. Prin ea se reproduce societatea,
continuandu-se mostenirea sociala si culturala. Este adevarat ca mai sunt si alti factori care
determina socializarea omului dar nici unul nu-i mai puternic si cu mai mare influenta ca
familia.
c) Functia economica
Familia este grupul social in care se asigura membrilor sai veniturile necesare nu
numai supravietuirii ci satisfacerea trebuintelor fiziologice si spirituale, dand acestora o pozitie
care influenteaza semnificativ experientele de viata de mai tarziu ale copiilor.
d) Functia de solidaritate familiara
In afara de trebuintele fiziologice si spirituale ale membrilor sai, in familie sunt
satisfacute si nevoile umane de afectiune, caldura si educatie; aici intimitatea asigurand pentru
membrii sai sprijinul afectiv necesar in activitatile umane particulare si sociale. Sociologii au
impartit familiile in mai multe categorii.
Astfel, in raport de numarul de generatii pe care le cuprind, acestea pot fi:
 familii nucleare (restranse sau conjugale din sot, sotie si copii), fiind numita DIADA
cand sunt numai sotii fara copii sau TRIADA in care exista mama, tata si copii;
 familiile extinse sau largite care cuprind membrii ai mai multor familii nucleare
provenind din generatii succesive, aici gasindu-se in legaturi de sange: bunici, parinti,
frati si nepoti.
Dupa criteriul locuintei, familiile se impart in:
1. Familia rezidenta care reprezinta toate persoanele care locuiesc in aceeasi casa
comuna si desfasoara impreuna activitati similare;
2. Familia de interactiune formata din grupul de persoane intre care exista relatii de
rudenie, de ajutor reciproc.
Pe baza criteriului privind pozitia unei persoane in cadrul familiei se disting:
1. Familia de origine reprezentand familia in care s-a nascut persoana in cauza si care
este formata din parinti, frati si surori. Aceasta familie este numita si familia consanguina, unde
membrii sunt rude de sange.
2. Familia proprie reprezentand familia realizata prin casatorie proprie si care cuprinde
sotul si copii. Se mai numeste si familia de procreare.
Al patrulea criteriu de clasificare il constituie normalitatea, din acest punct de vedere
existand familii normale alcatuite din sot, sotie si copii, fiind formata prin casatorie (potrivit
normelor juridice din Dreptul Familiei). Apoi sunt familii nenormale din care fac parte indivizii
care traiesc in concubinaj, familii fara copii sau monoparentale.

D. Comunitatea
19
In afara grupurilor sociale primare sau secundare in care traiesc oamenii, sociologia a
relevant ca viata acestor grupuri se desfasoara in timp si mai ales pe un spatiu geograpic
comun numit comunitate spatiala care da un anumit specific grupurilor umane.
Prin comunitate se intelege “acele colectivitati umane ai caror membrii sunt uniti printr-o
coeziune rezultata din faptul locuirii unui teritoriu considerat comun si prin coeziunea
legaturilor comune cu pamantul respectiv”.
Pentru colectivitate teritoriul este important deoarece datorita lui se pot obtine materiile
prime din sol si subsol, se asigura conditii de structura. Fiind locuit, aceasta actioneaza si
asupra formarii oamenilor determinand formarea personalitatii lor precum si o anumita
configurare a relatiilor sociale.
Trei sunt caracteristicile care definesc comunitatea: teritoriul, comportamentul
oamenilor de pe acest teritoriu si identificarea acestora cu spatial concret in care traiesc.
Colectivitatile au doua forme de existenta: rurale si urbane.
In cadrul colectivitatilor rurale (catunul si satul) exista grupuri sociale primare (familia,
vecinatatea) dar si secundare (echipe de munca, clacasi, asociatii culturale sau productive)
care sunt formate dintr-un numar mic de membri in care se stabilesc relatii predominant
personale – aceastea desfasurand prepoderent activitati agricole.
Membrii acestor grupuri se cunosc reciproc, asigurandu-si in acelasi timp un control
social puternic, neinstitutionalizat.
In lume, satul este cea mai raspandita comunitate umana, ea fiind diferita, cu specific
aparte pentru fiecare continent sau tara in parte.
Astfel, in Europa sunt specifice satele lineare (asa cum exista in Polonia, Cehia ,
Germania), satele targuri (cum sunt in Europa Occidentala) sau satul stup (in zonele Marii
Mediterane).
In tara noastra, in functie de formele de relief exista sate risipite (in zonele montane)
sate rasfirate (situate in zonele submontane), de podisuri (unde gospodariile sunt indepartate
intre ele) si satele adunate sau concentrate (zonele de ses).
Comunitatea urbana sau orasul se caracterizeaza prin:
 densitatea demografica ridicata;
 structura sociala se bazeaza pe diviziunea muncii;
 densitatea mare a locurilor de munca pe spatiile de productie;
 importanta scazuta ce se acorda relatiilor de rudenie;
 diversitate de comportamente si culturi.
Cronologic, orasul a aparut ulterior satelor; factori economici (inovatiile tehnologice si
cei sociali) au contribuit la aparitia si dezvoltarea zonelor urbane, mai ales datorita spatiului
construit.
Efectele urbanizarii au determinat fata de comnunitatile rurale multiple si importante
transformari referitoare la:
 structura familiei (care nu mai este asa de numeroasa cum este cazul familiei din
zonele rurale);
 marimea gospodariilor, acestea reducandu-se;
 angajarea femeilor in activitati productive si ale serviciilor;
 cresterea cererii de locuinte;
 cresterea numerica a fortei de munca;
 cresterea productiei destinata consumului;
Sociologii clasifica orasele dupa mai multe criterii, cel mai important fiind cel al
numarului de locuitori, impartirea acestora fiind urmatoarea:
 orase gigant cunoscute sub numele de megapolis avand un numar minim de
100.000.000 de locuitori;
 conurbatia in care locuiesc cel putin 14.000.000 de locuitori;
 metropola cu un numar minim de 2.000.000 de locuitori;
 orase foarte mari cu un minim de 500.000 de locuitori;
 orase mari – unde locuiesc cel putin 100.000 de locuitori;
 si orase mici – cu minim 20.000 de locuitori.
20
Intre deosebirile de ordin sociologic dintre sat si oras, putem mentiona slabul control
social care exista intre orase, unde individual de mai multe ori in afara vecinatatii locuintei este
sau se considera un anonim, fara a se mai raporta grupurilor sociale primare lui care face
parte, situatie care de multe ori concura la geneza comportamentului criminal.
Cu toate acestea, sociologii americani (Robert Park) au constatat ca daca in marile
orase exista conditii de devianta sociala, totusi o organizare coerenta a comunitatilor
orasenesti pe principii nonguvernamentale si cu scopul prevenirii criminalitatii, in special cea a
tinerilor si minorilor, pot duce la prevenirea criminalitatii in aceste zone.

V. STATUS SOCIAL,
ROL SOCIAL SI PROCESUL DE SOCIALIZARE

A. Definitia notiunilor de status si rol social


Intre cele aproape 1.000 de concepte pe care le foloseste sociologia, multe dintre ele
(explicand notiunile acestei stiinte si procesele sociale, cele de statut (status si rol social) sunt
deosebiri utilizate pentru a stabili pozitia si responsabilitatile pe care oamenii, luati ca entitati
separate il au in grupurile sociale din care fac parte.
Astfel, prin status (statut) social se foloseste totalitatea drepturilor si obligatiilor pe care
le are o anumita persoana dintr-un grup social (persoana numita “focala”), recunoscuta de
ceilalti membrii ai grupului, drepturi si obligatii pe care le au in virtutea pozitiei ocupate de
persoana in cauza in grupul respectiv.
Prin rol social se intelege acel comportament pe care il asteapta membrii grupului
social de la persoana focala intr-o situatie data, comportament care este datorat statutului
social de acesta.
Se poate constata destul de explicit ca intre cele doua realitati sociale exista o legatura
directa, ele fiind referitoare la aceasi persoana.
In raporturile dintre ele important este sa existe o cat mai mare concordanta.
Status si rolul social depind in mare parte de personalitatea persoanei focale, de
calitatile si capacitatile de care dispune aceasta, mostenite genetic, dar mai ales formate in
procesul socializarii sale, in timp modificandu-se (uneori) pe parcursul vietii sale.
Daca persoana este posesoarea unor calitati si capacitate superioare statutului si
rolului social ocupat, aceasta este frustata, situatia constituind o sursa de tensiune si conflict
intre ea si membrii grupului.
In comunitatile complexe, unii indivizi care apartin la mai multe grupuri sociale, au mai
multe statusuri si roluri sociale.
In astfel de cazuri individul este detonator al unui status social global.
In literatura sociologica acest status global este clasificat in:
a) status social global consistent (atunci cand din multiplele statusuri sociale particulare se
armonizeaza cu cel global);
b) status social global inconsistent, cand intre cele particulare si cel global armonizarea nu
exista.

B. Clasificarea statusurilor sociale


Criteriile folosite in acesta clasificare sunt:
 modul de acces al individului la status;
 modul de recunoastere al statusului.
Potrivit primului criteriu acestea se impart in:
- statusuri atribuite, acestea fiind mostenite sau atribuite datorita unor calitati si
capacitate innascute si
- statusuri dobandite - atunci cand acestea sunt dobandite ca o recunoastere a unor
eforturi si stradanii ale persoanei.
Aceste categorii de statusuri sunt mai importante pentru sociologie decat cele atribuite.
Potrivit criteriului modului de recunoastere ale statusului, acestea se impart in:
21
- statusuri care sunt obtinute prin concurs, examene, alegere si sunt recunoscute prin
acte oficiale de catre conducatorii ierarhici ai grupurilor sociale;
- statusuri informale (sau neoficiale), acestea fiind recunoscute de membrii grupului
datorita calitatilor persoanei (carismei individului), statut care a devenit cunoscut si sub
numele de leader informal.

C. Conflictul de rol si ambiguitatea rolului


Sunt situatii care apar deseori in grupurile sociale fiind generatoare de tensiuni intre
membrii acestora, cele mai cunoscute (conflicte pe acest gen) sunt: conflictele de rol si
ambiguitatile rolului. Conflictul de rol apare intre o persoana anume, membra a grupului social
numita persoana focala care intrand in relatii cu ceilalti membrii ai grupului, avand un anumit
status social si nu reuseste din anumite motive sa joace (sau sa-si indeplineasca) rolul asociat
statusului de care-l poseda.
De cele mai multe ori solutionarea conflictului de rol se rezolva prin retragerea
statusului detinut de persoana locala.
Ambiguitatea rolului reprezinta neclaritatea din partea persoanei focale, care detine un
anumit status social in cadrul grupului cu privire la modul in care trebuie sa se comporte.
Aceasta ambiguitate, in majoritatea cazurilor, se datoreaza neinstruirii persoanei focale
sau deficientelor in definirea adecvata a rolului persoanei focale.

D. Procesul de socializare
Socializarea reprezinta procesul prin care oamenii devin la maturitate (dupa ce au venit
pe lume slabi si dependenti de alte persoane) fiinte cu propria lor identitate, posedand un
bagaj de idei si deprinderi care le dau posibilitatea sa participe activ la viata sociala.
Procesul de socializare are doua momente:
a) cel de intrare a individului in grupul social;
b) viata individului in cadrul grupului in care a intrat, acest din urma moment fiind mai important
pentru sociologie fata de primul, pentru ca in cadrul acestuia persoana isi insuseste (sau
respinge) normele de comportare ale grupului si tot acum el participa (sau nu) la viata si
activitatea acestuia.
Socializarea este posibila pentru ca este o caracteristica inclusa in zestrea biologica a
omului.
Bazele acestui proces sunt bipolare: naturale si educationale.
Sunt naturale pentru ca omul este o fiinta sociala si in acelasi timp lui ii lipsesc
instinctele (fata de rudele sale apropiate – maniferele), neputand sa-si construiasca fara sa
invete adapost (locuinta) sau sa-si procure hrana. Aceasta e un motiv pentru care imediat
dupa nastere, o perioada mare de timp depinde fizic de parintii sai.
Capacitatea omului de a invata si de a vorbi sunt alti doi factori biologici naturali
determina socializarea omului.
Cu toate aceste realitati biologice sociologii sunt unanimi de parere ca alaturi de ele si
educatia este determinanta socializarea indivizilor.
Ca argument in acest sens, s-a folosit exemplul copiilor salbatici (sau lupi) care au fost
descoperiti in diferite colectivitati de animale salbatice dupa ce din diferite motive fusesera
abandonati (sau luati) din familia lor.
Acesti copii, cu toate ca s-a incercat socializarea lor, nu au putut fi niciodata oameni, ei
ramanand in privinta obisnuintelor si comportamentului numai la stadiul de animale, fara limbaj
(latrand sau grohaind) mergand in patru labe, rupandu-si vesmintele cu care erau imbracati.
Umanizarea acestor fiinte nu a fost posibila, dovedind ca lipsa educatiei nu duce la
socializare.

E. Scopurile socializarii
Cu toate ca socializarea oamenilor are continuturi diferite, in functie de specificul
grupurilor din care indivizii fac parte, in principal, specialistii au stabilit ca aceasta are
urmatoarele scopuri:

22
1. se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme de igiena
personala, morale si juridice.
2. stabileste aspiratii si cerinte pentru fiecare membru al grupului potrivit statusului pe
care-l are, in functie de sex, varsta, afiliere la grup sau a originii familiale.
3. socializarea asigura fiecarui individ identitate in functie de personalitatea fiecaruia pe
baza aspiratiilor pe care le aproba sau dezaproba.
4. asigura individului pregatirea profesionala necesara pentru a obtine pe baza ei cele
necesare traiului si existentei spirituale a acestuia.
5. socializarea determina invatarea unor roluri sociale si atitudini.

F. Factorii de socializare
Fiind un proces complex, socializarea este influentata de mai multi factori, de grupuri
sociale si institutii sociale.
Dintre acestia, cei mai importanti si in ordine cronologica a aparitiei lor in acest proces
pentru fiecare individ, sunt: familia, scoala, grupa de varsta si mass-media.
a) Familia
Familia este prima si cel mai continuu grup social pentru un nou nascut si copil. Aici se
stabilesc primele si cele mai rezistente relatii intime: vorbirea, inceputa prin invatarea limbii
este alaturi de gestica, modul de comunicare specific familiei.
Tot aici, copilul ia contact cu elementele cheie ale culturii.
Socializarea in familie se realizeaza in situatii concrete care duc la educatie morala si la
invatare cognitiva.
Tot familia, asigura identitatea sociala initiala a copiilor in functie de sex, clasa sociala,
rasa, religie etc. In functie de clasa sociala careia apartine familia, relatiile de interactiune
dintre parinti si copii sunt diferite datorita valorilor diferite pe care parintii din clasele de mijloc
si din clasele muncitorilor le transmit copiilor lor.
b) Scoala
Scoala este institutia sociala care are sarcina de a da informatii si de a forma individului
deprinderi si valori pe care societatea le considera importante pentru viata sociala.
In afara de aspectele profesionale, de notiunile teoretice si de cele culturale, pedagogii
transmit elevilor cunostinte si formeaza deprinderi morale.
Cadrul social al scolii este diferit de cel al familiei, pentru ca primul rand lipsesc relatiile
intime iar profesorii ii trateaza pe copii la fel, fara a avea relatii speciale cu unii elevi.
In scoala copii fac cunostinta cu sisteme diferite de evaluare, unde acestia se compara
cu colegii lor considerati egali acestora.
c) Mass-media
In aceasta notiune sunt incluse diferite moduri de comunicare destinate publicului :
radioul, televiziunea, cinematografia, presa, cartile, aparatele video, inregistralile magnetice,
casetele si CD-urile.
Spre deosebire de scoala si familie, unde socializarea individului se bazeaza pe
contactul personal si interactive (copil-parinti, elev-profesori) in cazul factorilor ce apartin
mass-mediei, socializarea este influentata impersonal oferind modele suplimentare si
alternative de roluri precum si de norme si valori.
Printre cele mai importante mijloace de influentare a socializarii este televiziunea care
asigura un excelent mijloc de instruire.
Aparatele video si de redare a casetelor cu muzica au un rol important in socializarea
tinerilor.
d) Grupa de varsta
Grupurile de copii care au varste apropiate sunt realitati ale colectivitatilor, ele fiind
compuse din egali in statutul lor social general.
Daca statusul copiilor in familie este unul atribuit, in grupul de varsta fiecare copil isi
castiga (dobandeste) statutul.
In contrast cu familia si scoala, unde socializarea este un proces gandit si planificat, in
grupul de varsta socializarea este intamplatoare, uneori cu urmari nedorite.

23
Scoala si grupul de varsta slabesc legatura cu familia, asigurand modele suplimentare
si uneori alternative de comportament fata de cele provocate in famile.
Toti acesti factori contribuie la formarea conceptiei despre lume a individului dar si
asupra comportamentului. Socializarea nu se termina cu ajungerea la maturitate; ea este un
proces care dureaza toata viata, fiind de fapt o socializare continua nefiind totusi aceeasi.
Uneori intervin si procese de resocializare, mai ales cand integrarea sociala nu a reusit.

G. Integrarea sociala
Pentru desfasurarea normala a vietii, societatea creeaza si promoveaza anumite valori
si comportamente pe care le considera normale (etice). Atunci cand indivizii care au suportat
un proces de socializare si-au insusit si aplicat normele de comportament normale (etice) se
considera ca acel individ a intrat in corpul (intregul) societatii, adica s-a integrat social.
Daca la sfarsitul procesului de socializare nu s-au adaptat normele de comportament
dorit, atunci se afirma ca socializarea a esuat, iar persoana nu s-a integrat social.
Se poate afirma ca integrarea sociala este efectul pozitiv al procesului de socializare la
care au contribuit familia, scoala, organizatiile profesionale si politice, acestea determind
evolutia stadiilor de integrare sociala, orientate spre obtinerea unor statusuri sociale ridicate.
Integrarea sociala se considera realizata atunci cand:
- s-a asigurat o apartenenta active a individului la normele de comportare si valori comune
favorabile societatii.

- individual s-a adaptat si accepta normele de comportare impuse de societate asigurand


reducerea conflictelor intre el si membrii societatii.
- se asigura un echilibru social relativ.

H. Resocializarea
La finalul unui proces de socializare se constata uneori (fie de persoana insasi, fie ce
comunitate prin institutiile sale) ca integrarea sociala nu s-a realizat.
In astfel de cazuri se trece la resocializare prin restructurarea atitudinilor, valorilor si
identitatilor fundamentale.
In functie de vointa persoanei care suporta acest nou proces, resocializarea poate fi
voluntara sau involuntara (impusa).
In primul caz se au in vedere situatiile de convertire religioasa sau a psihoterapiilor
individuale sau collective prin care se inlocuieste identitatea persoanei, de multe ori
schimbandu-se valorile si modelele de comportament.
In cazul resocializarii involuntare sau fortate se gasesc detinutii din penitenciare
condamnati pentru fapte antisociale (crime, delicate) sau personae alienate mintal internate in
spitale pentru bolnavi psihic.
Pentru aceasta ultima resocializare, characteristic este daca exista o rupere brusca cu
trecutul iar factorii de resocializare sunt controlati riguros, activitatea personala in cauza fiind
controlata in permanenta.

VI. ORDINEA SOCIALA SI JURIDICA

A. Societatea umana si normele sociale


Activitatea oamenilor ca finite sociale nu se desfasoara la voia intamplarii, ci pe baza
anumitor reguli pe care societatea le-a creat.
Necesitatea ordinii in societate a fost impusa de dorinta oamenilor de a trai in echilibru,
de a asigura functionarea institutiilor si organizatiilor.
In literatura de specialitate de defineste ordinea sociala ca fiind modalitatea asigurarii
drepturilor si libertatilor indivizilor, permitand integrarea profesionala, normative si social-
culturala a acestora.

24
Un alt autor sustine ca ordinea sociala reprezinta “un corp inchegat de norme,
prescriptii, indatoriri si obligatii care reglementeaza conduita si comportamentele sociale si
individuale”.
Societatea umana are o multitudine de norme si valori sociale care sunt profund
diversificate de varietatea relatiilor dintre oameni si de modul in care este exprimata vointa din
aceste norme, vointa ce urmeaza sa fie indeplinita.
Normele care reglementeaza ordinea sociala sunt clasificate in norme cutumiare,
religioase, morale, juridice, economice si altele, prin respectarea lor gasindu-se valori de
proveniente diferite.
Marea majoritate a indivizilor iau cunostinta de regulile sociale inca din copilarie, in
cadrul familiei, cunosterea lor fiind continuata in cadrul altor grupuri sociale cum sunt scoala,
organizatiile productive, culturale, religioase etc, tendinta comportamentului uman fiind cea de
conformare cu regulile stabilite.
Starea de conformitate a comportamentului uman colectiv si individual cu cerintele
normelor sociale, duce la ordinea sociala necesara supravietuirii grupurilor sociale.
In societate nu exista totusi o conformitate deplina, nu toti oamenii respecta regulile
sociale, deseori aparand situatii cand ele nu sunt respectate; din contra ele sunt incalcate,
violate – fie de indivizi luati separate sau de colectivitati umane mai mici sau mai mari, situatie
care da nastere la un fenomen numit “nonconformitate”.
In unele cazuri societatea (avand in vedere pericolul redus al nonconformitatii)
tolereaza astfel de incalcari dar de cele mai multe ori determina suportarea din partea celor
nonconformisti, a unor sanctiuni de nature diferite cum sunt: morale, religioase, satirice, civile,
penale sau disciplinare, determinandu-i prin forta exemplului in primul rand pe ceilalti membrii
ai societatii sa se abtina de a incalca normele sociale.
Toate categoriile de norme care reglementeaza viata colectivitatilor umane, actioneaza
articulat, ele fiind intr-o stare de interdependenta, fiecare dintre acestea avand importanta ei.
Cele mai importante sunt totusi normele juridice care in totalitatea lor si prin efectele ce
le produc, stabilesc ordinea juridica, ordine care este una din componentele inseminate ale
ordinii sociale. Pentru cunoasterea componentelor ordinii sociale ne vom opri asupra a trei
dintre ele: obiceiul, morala si dreptul, definindu-le pe fiecare in parte, stabilindu-le importanta si
caracteristicile care le aseamana sau le diferentiaza unele de altele.

B. Obiceiul
Norma sociala de comportare cea mai veche este obiceiul. El reprezinta o regula de
conduita impusa in cadrul comunitatilor umane printr-o folosinta indelungata si care se aplica
de bunavoie prin consensul general al membrilor colectivitatii. El este numit CUTUMA daca
are caracter juridic si se transmite in timp, din generatie in generatie, fiind intr-o forma orala,
nescrisa.
Din multitudinea de obiceiuri, statul a preluat deseori pe acelea pe care le-a considerat
importante si cu semnificatie juridica, transformandu-le prin sanctiune in norme juridice.
Sociologii si juristii au stabilit ca pentru a deveni norma de drept un obicei, el trebuie sa
indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:
a) sa existe o folosinta indelungata a obiceiului pe care sa nu fi fost contestata;
b) regula de conduita recomandata (continuta de obicei) sa fie determinata cu o anumita
precizie;
c) obiceiul sa prezinte interes pentru legiuitor.
De aici se poate constata ca obiceiul juridic constituie izvor de drept, el fiind cunoscut in
literatura de specialitate ca “dreptul nescris”.

C. Morala
Intre regulile care stabilesc ordinea sociala sunt si acelea care reglementeaza ce este
bine de facut pentru om si colectivitate si ce este rau, recomandandu-se abtinerea de la astfel
de ultime comportamente, reguli care sunt cunoscut sub numele de morala. Ele sunt impuse
prin forta opiniei colectivitatii, fara o sanctiune de ordin material, disciplinar sau penal.

25
In literatura de specialitate gasim mai multe definitii ale moralei, una dintre acestea fiind
formulata de Paul Popescu Neveanu prin care se arata ca morala reprezinta “ansamblu de
norme de convietuire umana care reglementeaza comportarea indivizilor unii fata de altii si
fata de colectivitate si a caror incalcare nu este sanctionata de lege ci de opinia publica”.
Se poate constata ca in principal caracteristica care se detaseaza la morala este aceea
ca ea nu este impusa prin lege, adica nu se realizeaza prin constrangere, individul care o
incalca fiind sanctionat altfel decat prin forta statului.
De obicei, indivizii imorali sunt obiect al satirei, al literaturii, spectacolelor umoristice,
caricaturii, pamfletelor, editorialelor gazetaresti etc, care de foarte multe ori au mai mare
putere de influentare decat o persoana legala.

D. Normele juridice
Intre normele sociale care asigura ordinea vietii in grupurile umane se numara si
normele juridice. Ele reprezinta acele reguli generale si obligatorii de conduita fixate prin lege,
ele fiind intotdeauna prevazute cu sanctiuni care sunt aplicate celor care au incalcat aceste
norme de stat.
De cele mai multe ori, pentru intelegerea specificului normelor juridice in tabloul general
al normelor sociale, acestea sunt comparate cu normele moralei, comparatie care scoate in
evidenta urmatoarele caracteristici care le deosebesc:
1. Norma juridica este mereu expresia grupului dominant in societate, ea stabilind acele
comportamente care convin membrilor acelui grup. Fata de norma juridica, norma
morala este expresia cvasitotalitatii societatii.
2. Norma juridica este o structura tripartite, fiind formata din ipoteza, dispozitie si
sanctiunea demonstrand ca spre deosebire de cele ale moralei, ea atinge un grad inalt
de precizie, regularitate si sistematizare.
3. Modul de nastere a celor doua categorii de norme este diferit. In timp ce norma morala
este nescrisa, fiind create de opinia publica, norma juridica este creatia legiuitorului,
fiind intotdeauna intr-o forma scrisa.
4. In privinta modului si timpului intrarii in vigoare a normelor juridice, exista o precizare
stricta la publicare, ele actionand pentru viitor iar iesirea din vigoare se face prin
stabilirea precisa a termenului de catre legiuitor.
La normele moralei acesti timpi nu sunt cunoscuti, ele actionand pe parcursul a multor
generatii umane.
Criteriile de categorisire a normelor juridice, de cele mai multe ori, au in vedere:
a) ipoteza (adica acele imprejurari de care norma leaga anumite consecinte);
b) sanctiunea (adica masurile si mijloacele care sunt adaptate in vederea respectarii ipotezei si
dispozitiei).
In prima situatie, tinand seama de ipoteza normele juridice se impart in:
 norme onerative prin care se impune comiterea unei anume activitati sau de a avea un
anumit comportament;
 norme prohibitive care interzic unele comportamente (ex.: normele cuprinse in Codul
Penal).
 norme permisive care nu se impun dar nici nu interzic anumite conduite;
 norme care sunt la latitudinea indivizilor.
In cazul criteriului ce tine de natura sanctiunilor normele juridice sunt:
 sanctiuni disciplinare (dreptul muncii);
 sanctiuni civile;
 sanctiuni contraventionale;
 sanctiuni procesuale;
 sanctiuni penale.
Daca acestea sunt tipurile de sanctiuni care apartin ordinei juridice, in privinta
sanctiunilor care asigura ordinea sociala in general, acestea nu sunt numai de ordin represiv
pentru ca in societate majoritatea comportamentelor nu sunt negative ci pozitive.

26
Astfel, pentru comportament pozitiv, societatea acorda sanctiuni pozitive formale (sau
oficiale) ca: elogiu, multumirea, distinctii, premii si altele, sau sanctiuni informale ca reactiile de
aprobare.

E. Raportul dreptului cu morala


Din cele de mai sus rezulta ca cele doua componete ale ordinii sociale coexista, prima
provenind de cele mai multe ori din cea de-a doua, desi morala nu este izvor de drept. Se
poate spune ca baza dreptului este o baza morala, sfera dreptului fiind una mai restransa
decat cea a moralei. Ambele componente ale ordinii sociale au acelasi scop: cel al regularizarii
raporturilor sociale si orientarea activitatii lor, in schimb, functiile acestora sunt diferite atat
numeric cat si in privinta continutului. Astfel, morala are o singura functie, aceea de a indica o
datorie care nu se impune ca o regula.
Dreptul are mai multe functii care privesc:
a) formalizarea juridica a organizarii social-politice;
b) conservarea, apararea si garantarea valorilor sociale;
c) crearea actelor normative;
d) de dezaprobare a conflictelor sociale si de asigurare a functionarii normale a societatii.

F. Control social
Ordinea sociala nu se impune de la sine, ea nerealizandu-se spontan, ci este rezultatul
unor actiuni si influente din partea grupurilor sociale primare, a organizatiilor cu caracter politic,
religios, juridic, educativ, militar, sportiv etc, care actioneaza continuu si printr-o
interconditionare permanenta, indivizii (atat separate cat si in colectiv) fiind controlati de
societate.
Conceptul de control social a fost creat de reprezentantii scolii americane, a
jurisprudentei sociologice (A.Ross si R.Pound) – nedefinindu-l ca rezultat al parghiiilor si
mecanismelor de asigurare a stabilitatii sociale.
Acesta realitate sociala – Control social – este o institutie cu caracter istoric, ea
existand in toate timpurile (incepand din antichitate, feudalism, evul mediu, capitalism si mai
ales in societatea noastra contemporana) dar existand cu specific aparte in diferite grupuri
sociale si institutii cum sunt familia, statul, scoala, biserica, partidele politice, armata etc.
Prin control social, asa cum afirma sin Dan Bonciu se intelege “ansamblul de mijloace
si mecanisme sociale si culturale prin intermediul carora:
a) sunt impuse individului o serie de interdictii si constrangeri referitoare la necesitatea
respectarii normelor si valorilor dezirabile;
b) sunt pentru anumite actiuni, fiind apreciate si recompensate conduitele care sunt
conforme cu modelul normativ si cultural, respingand in acelasi timp pe cele care se
abat de la aceste modele.
Controlul social are mai multe forme, clasificarea acestora facandu-se in functie de mai
multe criterii.
Astfel, prima clasificare este cea in functie de grupurile sociale care fac controlul, daca
acestea sunt formale (institutii oficiale) sau grupuri informale (neinstitutionalizate).
Prima modalitate de control este cea formala care consta in instruirea de norme
impersonale, institutionalizate in regulamente, legi sau coduri (ex. penal, civil, vamal etc.).
Acest gen de control este realizat de agenti institutionalizati ca:(organismele statului,
juridice, politice, administrative).
A doua forma este cea a controlului informal care se realizeaza la nivelul grupurilor
informale cum sunt controalele facute de parinti asupra copiilor sau a prietenilor intre ei.
Acest tip de control este spontan, neorganizat si difuz spre deosebire de cel formal
care-i oficial, organizat, concret si cu scopuri precise.
Dupa mijloacele utilizate, controlul social poate fi pozitiv si negativ.
Controlul social pozitiv (caruia i se mai spune si stimulativ) se caracterizeaza prin
cunoasterea si acceptarea normelor de comportament in mod voluntar, liber si consimtit.

27
Controlul social negativ (sau coercitiv) are ca o caracteristica cunoasterea si
acceptarea de catre indivizi a normelor si regulilor de convietuire care se face din cauza fricii
de a nu fi pedepsiti.
In toate sistemele sociale in decursul timpului si in vremurile de azi, ultimile doua forme
de control social (pozitiv si negativ) au coexistat, diferenta dintre ele nefiind asa sesizabila.
Din definitia conceptului de control social ca si din explicarea modului in care acesta
poate fi clasificat, rezulta ca scopul principal al acestuia este acela de a asigura echilibru,
ordinea normativa si institutionala a societatii, actionand ca un factor de stabilitate sociala.
Prin control social se corecteaza de cele mai multe ori deficientele si lipsurile socializarii
morale.
In cadrul controlului social, pentru realizarea conformalitatii indivizilor si prevenirea
conflictelor si tensiunilor sociale, un loc important il are dreptul.

VII. DEVIANTA SI DELICVENTA

In societate, pentru desfasurarea vietii in grup, a fost necesar ca oamenii sa respecte


anumite reguli de comportare, majoritatea acestora conformandu-se in cea mai mare parte a
timpului.
Acesta conformare (asa cum aratat) se datoreaza procesului de socializare si
controlului social la care sunt supusi in permanenta oamenii.
Cu toate acestea, sunt cazuri cand unii indivizi incalca normele de comportare impuse
de colectivitate, iesind din cadrul ordinii sociale si juridice.
In continuare, vom defini procesul de incalcare a normelor de convietuire, stabilindu-i
sfera, formele de manifestare si reactia societatii fata de acest proces.

A. Devianta sociala
Prin devianta se intelege (in sociologie) orice conduita, gest sau manifestare care
incalca normele scrise (sau nescrise) ale societatii sau ale grupului social particular din care
face parte persoana care a avut o astfel de conduita.
Se afirma ca indivizii care incalca aceste reguli se opun comportamnetului majoritar
conformist, dovedindu-se astfel ca devianta sociala este in esenta nonconformista.
Acest proces, care este si antisocial, cuprinde pe langa incalcarile legilor si incalcarile
regulilor stabilite de grupurile sociale (obiceiuri, traditii), organizatii si institutii (ex – reguli
stabilite prin regulamente, dar si de cultura colectivitatii).
Se constata ca sfera comportamentelor deviante cuprinde urmatoarele acte sau
conduite neconformiste:
a) actele sau conduitele considerate ca excentrice cum sunt:
 tinuta neobisnuita ca purtatul pantalonilor blue jeans rupti;
 purtatul unor bijuterii atipice ca inele si butoni prinsi in nas, buric sau pe limba;
 limbaj cu expresii si cuvinte de jargon;
 gesturi neconformiste (cum sunt cele care mimeaza actul sexual) in timpul unor
spectacole muzicale.
b) acte imorale indecente sau obscenitati cum sunt petrecerile zgomotoase in timpul zilei
dar (si mai des) al noptii;
c) acte antisociale, criminale;
d) acte asociale – cum sunt cele comise de bolnavii mintal.
Conceptul de devianta reprezinta comportamentul nonconformist al indivizilor care au
suportat un proces de socializare, dar din diferite motive nesocotesc normele de comportare
sociala.
28
Exista si conceptual de anormalitate, care este de natura psihologica dar care defineste
incapacitatea unor indivizi de a se adapta la exigentele vietii in comun (sociale) neputand sa
respecte valorile societatii.
De cele mai multe ori, aceasta incapacitate este specifica indivizilor bolnavi psihic,
considerati anormali, situatie care este acceptata de societate, ea fiind valabila ca o realitate
medicala.
In conceptia oamenilor exista credinta ca toti indivizii sunt devianti.
Nu poti sa respecti toate regulile: “Nimeni in incalca toate regulile, tot asa dupa cum
nimeni nu se conformeaza tuturor regulilor existente” afirma Anthony Giddens, cunoscut
sociology englez.
Este periculoasa devianta? In general se afirma ca da. Este periculoasa mai ales acea
parte care poarta numele de delincventa sau criminalitate.
Dupa opinia unor sociologi, printer care cel mai cunoscut ramane Emile Durkheim,
criminalitatea este un factor de sanatate publica si de progres social, afirmand ca prin
existenta delincventei putem sa-i departajam pe oameni in buni si rai iar pentru controlul celor
din urma o societate civilizata isi formeaza institutii sociale (guvernamentale sau
neguvernamentale) creand legi care sa combata comportamentul acestora.

B. Delicventa
Este forma cea mai grava a deviantei sociale.
Din punct de vedere sociologic, de mai multe ori nu se face diferenta intre devianta in
general si delicventa in special.
Criminologia, stiinta de sine statatoare, are ca obiect de studio delicventa pe care o
trateaza separate de devianta, stiinta aceasta stabilind care sunt specificultatile delicventei
cunoscute sub numele de criminalitate.
Sociologia considera delicventa ca un caz particular al deviantei sociale.
In privinta genezei delicventei, in decursul timpului, plecand chiar din antichitate, au
existat preocupari explicative la sfarsitul secolului al XIX-lea cand C.Lambrozo a creat teoria
criminalului innascut.
Toate teoriile referitoare la geneza delicventei se pot grupa in:
a) teorii de orientare biologica;
b) teorii de orientare psihologica;
c) teorii de orientare sociologica.
Fiecare din aceste orientari contin teorii care prin ele insele, nu pot explica in totalitate
geneza actelor criminale.
Toti sociologii si juristii au ajuns la concluzia ca delicventa este un fenomen prea
complex cu nenumarate necunoscute care nu poate face posibila aplicarea unei singure teorii,
ca un tipar – pentru toate componentele sociale deviante.
Sociologii insa insist ape geneza deviantei de origine socio-culturala.
Unul din criminologii din U.S.A., Thorsten Sellin, afirma in lucrarea sa “Conflictul
criminal si crima”: “Cunoasterea pur stiintifica in criminologie (si implicit in sociologie,
completam noi) este iluzorie pentru ca obiectul cercetarii, comportamentul uman este
indeterminabil, ceea ce face imposibila aflarea adevarului stiintific”.
Din aceste considerente, teoreticienii au ajuns la concluzia ca in geneza delicventei nu
exista un singur fenomen care sa fie cauza, ci exista doar fenomene care sunt factori favorizati
ai delicventei.
In opinia noastra apreciem totusi ca delicventa este totusi proprie indivizilor definiti ca o
personalitate delicventa sau periculoasa (cum a definit-o creatorul acestui concept,
criminologul francez Jean Pinatel, parintele criminologiei clinice) care inca din adolescenta
(uneori chiar din copilarie) a fost influentat de colectivitatile umane (primare sau secundare)
prin procesul de asociere diferentiata (asa cum a demonstrate Edwin Shaterland).
Rezulta ca teoria cauzalitatii multiple este cea care raspunde cel mai bine in explicarea
genezei delincventei.

C. Forme ale delicventei


29
Delicventa, pare un paradox, nu a putut fi stabilita in dimensiunile ei reale, aceasta fiind
doar inutila, motiv pentru care in mod frecvent se foloseste termenul de cifra neagra a
criminalitatii.
Aceasta reprezinta o necunoscuta ca rezultat a diferentei dintre criminalitatea reala
(totalitatea delictelor comune intr-o perioada data de un teritoriu national) si criminalitatea
relevanta (adica criminalitatea descoperita si reclamata).
O alta dimensiune a criminalitatii, alta decat cea relevanta sic ea mai mica decat
aceasta este criminalitatea legala care consta in totalitatea delictelor judecate si fata de care s-
au dat sentinte de condamnare de catre instantele judecatoresti.
In afara de clasificarea delicventei in functie de dimensiunile statistice ale acestuia, in
societate se cunosc si alte forme de delicventa date de diferite alte criterii de clasificare.
Astfel, se cunoaste conceptul de delicventa juvenila care este formata din delictele
comise de minori si tineri.
Se foloseste deseori conceptual de crima organizata sau a gulerelor albe, care este o
forma mult mai periculoasa a criminalitatii spre deosebire de criminalitatea obisnuita sau
traditionala.
Prima notiune desemneaza totalitatea delictelor comise in grup de indivizi constituiti
special in colectivitati criminale, considerand crima ca o activitate economica din care scot
profit, organizarea acestora fiind pe principii economice (chiar militare uneori) angrenand de
mai multe ori reprezentanti ai institutiilor statului.
Prin criminalitate conventionala se intelege acea criminalitate comisa de indivizi izolati
neorganizati, necalificati, needucati si care de mai multe ori consuma imediat produsul
infractiunii, fara a-l reinvesti pentru alte activitati ca in cazul crimei organizate.

D. Reactia societatii fata de delicventa


Daca fata de devianta, in general, raspunsul societatii este de ordin moral, satiric,
disciplinar sau pecuniar, in cazul delicventei raspunsul societatii este tripartit: represiv sau
preventiv.
Modelul represiv reprezinta pedeapsa care se aplica raufacatorilor, cea mai frecventa
fiind privarea de libertate a acestora.
Institutia specifica acestui gen de reactie sociala este penitenciarul, unde se considera
ca infractorul inchis sufera un proces de resocializare (ceea de multe ori nu este realizat) sau
separare a societatii fata de infractori.
Acest model de reactie este aplicat dupa comiterea delictelor, spre deosebire de
modelul preventiv care consta in activitatea intreprinsa fata de posibilii infractori sau posibile
victime, menita sa previna delincventa.
In prezent, modelul de reactie sociala fata de criminalitate este mixt, constand atat in
masuri repressive cat si preventive ale deviantei (si in special cea delicventa).
Aceasta are si efecte pozitive, ea fiind un factor de sanatate sociala si progres social.
De de este pozitiva devianta?
Se apreciaza ca motivele sunt multiple:
a) in primul rand in antiteza cu ea in societate se promoveaza conformitatea sociala;
b) prin existenta deviantei se pune in evidenta necesitatea crearii unor norme care sa
impuna conformitatea sociala;
c) identificandu-i si respingandu-i pe nonconformisti, asimilati cu indivizii rai se intareste
coeziunea majoritatii conformiste socotita ca fiind a oamenilor “buni”.
d) existenta unui numar mare de acte deviante duce la concluzia ca normele incalcate nu
sunt corespunzatoare, fiind necesare modificari ale acestora sau adaptarea altora noi.

VIII. VIOLENTA SI SOCIETATEA


30
A. Consideratii generale
Vis – cuvand din limba latina este originea modernului violenta care inseamna forta
adica folosirea fortei in manifestarea superioritatii.
Desi gupurile umane au reguli precise de comportare care le asigura supravietuirea,
starea de confort si de bine, realitatea sociala demonstreaza ca fenomenul violentei este
prezent zilnic in viata colectivitatilor umane.
Specialistii, la finalul multor studii dedicate agresivitatii umane (in care violenta ocupa
un loc insemnat), atrag atentia ca flagelul cel mai periculos al lumii contemporane il constituie
aceasta componenta a realitatii sociale – violenta.
Numim violenta, o manifestare comportamnetala interumana exprimata sub forma fortei
constituind una din componentele principale ale agresivitatii.
Fara a clasifica formele pe care le imbraca violenta umana, mentionam ca ea se
manifesta atat in grupul social primar fundamental – familia, in comunitate in cadrul multimilor
dezorganizate cat si in relatiile interstatale, cu toate eforturile depuse de comunitatile locale
sau internationale de stopare si prevenire a violentei in orice fel.
Violenta este periculoasa pentru individ, luat separat, dar si pentru colectivitatile umane
in general, pentru ca pe langa pierderile materiale si umane provocate de comportamentele
agresive, ea indica si sporeste frica, teama si insecuritatea.
In acelasi timp, in mod inconstient, pe baza mecanismelor instinctuale de aparare,
indivizii amenintati sunt gata sa raspunda (si de obicei raspund amplificat) tot cu violenta
pentru ca in structura fiintei umane, exista o agresivitate latenta care a fost remodelata de
cultura, moda si civilizatiile construite de milenii de catre umanitate.
Din aceste considerente sociologii, psihologii, medicii, psihiatrii, juristii si istoricii au
incercat sa descifreze etiologia violentei, tipologia manifestarii ei, rolul societatii in geneza
acestui fenomen si indicarea factorilor care-l pot reduce si stapani.

B. Etiologia violentei
Cercetarile sociologice au reliefat ca in procesul de socializare a omului, deseori acesta
sufera deprimari si frustari la care organismul uman nu ramane pasiv, el reactionand,
manifestandu-se cu furie si agresivitate.
Frustarea este o stare de dezechilibru afectiva datorata privatiunilor pe care omul o are
in conditiile nerealizarii necesitatilor si placerilor sale.
Procesul prin care se ajunge la starea de frustare cuprinde trei elemente:
a) situatia de viata care genereaza frustarea;
b) starea psihica de suferinta provocata de privarea necesitatilor umane;
c) reactiile comportamentale imediate sau amanate, de obicei de agresivitate fizica fata
de obiectul sau persoana care a provocat frustarea.
Multe din frustari isi au originea in propriile inferioritati si incompetente ale indivizilor,
uneori ele aparand si din cauza discrepantelor de staus social intr-o comunitate.
Agresivitatea este rezultatul impiedicarii realizarii unei trebuinte vitale sau a unei
placeri, ea fiind mai usor sesizabila la copii, maturii reusind sa-si ascunda aceasta reactie sau
sa si-o estompeze.
Ea consta in comportament distructiv, violent orientat spre persoana sau obiectul care a
impiedicat realizarea trebuintei vitale afectate.
In colectivele de indivizi educati cum sunt familiile de intelectuali sau cele care au o
educatie religioasa puternica, exista deseori variante pentru persoanele frustrate ca
agresiunea sa fie dirijata pozitiv. Cele mai cunoscute forme de astfel de orientari fiind:
a) acceptarea rationala a frustarii;
b) canalizarea ei spre actiuni sociale utile;
c) adoptarea unor comportamente agresive accepatabile pentru societate, cum sunt
competitiile sportive.
Din cele expuse a rezultat ca violenta (ca forma a agresivitatii) este specifica omului,
dar nu toti oamenii (chiar frustatii) raspund cu violenta.

31
In cazul acesta raspunsul il gasim in explicatia psihanalitica redata de Sigmund Freud
care a stabilit componenta tripartita a personalitatii psihice umane. Potrivit savantului austriac,
comportamentul violent in esenta amoral, este specific individului care nu-l are pe superego iar
daca-l are acesta este subdezvoltat.
Lipsa lui superego (care este hipermoral si tiranic fata de ego, fiind in acelasi timp
glasul constiintei, intrand in conflict cu sinele, face posibila dominarea sinelui fata de ego,
determinandu-l sa se treaca la comportamente amorale, dand frau liber energiei instinctive a
individului, urmarind promovarea pasiunilor libiduale.
In afara explicatiei freudiene a violentei care este aplicabila indivizilor sanatosi mintal,
pentru persoanele anormale, cunoscute sub apelativul de cazuri clinice, violenta se datoreaza
starii lor precare de sanatate mintala.
Cele mai cunoscute astfel de cazuri sunt cele de:
o oligrofeni care comit acte de violenta criminala datorata sugestibilitatii lor si a lipsei de
discernamant;
o dementi care comit acte criminale pentru satisfacerea dorintelor lor elementare;
o schizofreni cunoscuti mai ales prin omorurile comise asupra membrilor de familie;
o paranoicii care comit de obicei omoruri datorita ideii de gelozie, persecutie sau ca sunt
ignorati de colectivitatile din care fac parte;
o dizarmonicii, cei a caror personalitate este afectata de consumul de droguri sau de
alcool.
Aceste ultime forme de violente sunt cazuri medicale, subiectii fiind iresponsabili, dar
aplicandu-li-se numai masuri medicale.
Ele sunt mereu prezente in societate, in familii, in colectivitatile rurale si urbane, de
multe ori nedescoperite sau accepate de societate.
Societatea, colectivitatile umane, trebuie sa-i cunoasca pe acesti indivizi chiar daca nu
au avut un comportament violent, deoarece viata a demonstrat ca de cele mai multe ori,
deficientii mintal, in cazul actelor de mare violenta sunt buni executanti, la initiativa si indemnul
persoanelor valide, ei comitand omoruri, violuri, furturi, distrugeri, talharii etc.
Trebuie sa recunoastem ca in afara disfunctiilor din cadrul personalitatii psihice ale
indivizilor, a studiilor clinice, violenta are cauze si de alte naturi cum ar fi:
o sexualitate gresit orientata;
o toxicomania generate de alcool si droguri;
o conflictele conjugale;
o starile conflictuale si de stres datorate vietii industrializate.
Acestea sunt domenii care fac obiectul sociologiei dar mai ales al medicinii si
psihologiei.

C. Tipologia violentei
Exista tendinta de a se considera ca violenta este numai de natura fizica pentru a
distruge material obiectul (persoana) care a provocat frustarea.
Realitatea a demonstrat ca aceasta are o forma orala (prin cuvant) si o forma de
manifestare fizica.
Consideram ca tipologia stabilita de doctorul in psihologie Constantin Paunescu redata
in lucrarea sa “Agresivitatea si conditia umana” este una din cele mai clare si realizate pe
considerente stiintifice clasificate pe care o redam si noi in randurile ce urmeaza.
In categoriile violentei prin cuvant, literatura de specialitate mentioneaza urmatoarele
forme:

a) Calomnia
Aceasta consta in transmiterea in colectivitate, cu privire la o persoana anume, a unor
neadevaruri care daca ar fi reale, persoana in cauza ar suferi grave prejudicii morale si
juridice.
Calomnia este cea mai grava si imorala forma de violenta ce din pacate, in zilele de azi,
a devenit un instrument politic de lupta inuman, promovat prin presa, radio si televiziune.

32
Ea reprezinta in acelasi timp, o arma pentru dobandirea concurentului o societate
bazata pe concurenta si este totodata arma celui care vrea sa parvina.

b) Denigrarea
A doua forma a violentei verbale o constituie denigrarea care consta in asa-zisa
descoperire a acelor trasaturi cu caracter negativ sau de fapte si imprejurari imorale
apartinand unei anumite personae dintr-un grup social.
Aceste trasaturi si fapte sunt ingrosate, denaturate pana la grotesc pentru a se obtine
descalificarea moral-sociala a adversarului.

c) Ironia
O alta forma de violenta verbala este ironia. Aceasta consta in descriere voit
intelingenta a unei persoane, in care prin mesajul transmis manifesta semnificatii latente cu
valoare agresiva, diferite de cele cuprinse in mesaj, menite sa produca persoanei in cauza
prejudicii morale sau traume psihice.

I. Violenta privata
Acest tip de violenta numita si primitiva sau ancestrala, ale carei radacini se pierd in
negura anilor, este specifica indivizilor normali, sanatosi mintal, responsabili pentru actele
violente comise:
Ele cuprind acte:
1) Violenta criminala din care face parte:
o violenta mortala (omorurile);
o violenta corporala (vatamarile corporale);
o violenta sexuala (violul si pervesiunile sexuale).
2) Violenta noncriminala
o sinuciderile;
o accidentele rutiere sau de munca.

II. Violenta colectiva


Acest tip de violenta cuprinde:
1) Violenta cetatenilor contra puterii
Din aceasta categorie se desprind:
o violenta terorista;
o revolutiile si grevele.
2) Violenta puterii contra cetatenilor
Din acesta categorie fac parte:
o terorismul de stat (specific regimurilor totalitare);
o violenta industriala.
3) Violenta paroxista
Cea mai cunoscuta forma fiind razboiul.
Acesta ultima clasificare a violentei fizice este acceptata de Organizatia Mondiala a
Sanatatii (O.M.S.) si Interpol, ea constituind “un instrument operational in stabilirea starii de
drept social si moral in societatea contemporana”.

D. Rolul societatii in prevenirea violentei


Desi nu este obiectul sociologiei juridice de a propune solutii preventive unui anumit
fenomen social, pentru violenta (care de fapt reprezinta o modalitate de comitere a crimelor)
este sarcina criminologiei si anume a criminologiei preventive.
Cu toate acestea, agresiunea ca violenta este un aspect periculos al realitatii sociale pe
care sociologia il releva, ii stabileste etiologia, recomandand ca desi este o realitate inerenta,
ea poate fi redusa ca intensitate si prevenita.

33
Asa cum afirma C.Paunescu, cultura si educatia indivizilor este calea care duce la
prevenirea violentei.
Autorul mentionat afirma:“Cea mai eficienta actiune de prevenire a consecintelor
agresivitatii si reducerea izbucnirii acesteia este capacitatea pe care indivizii, componenti ai
unei societati o au de a identifica prin cunoastere, manifestarile agresivitatii si posibilitatea de
anihilare a acesteia printr-un comportament adecvat.

IX. RESPONSABILITATEA SOCIALA SI RASPUNDEREA JURIDICA

Delimitari conceptuale
I. Responsabilitatea – institutia sociala
In cadrul colectivitatilor umane, indivizii (desfasurandu-si activitatile proprii voit sau
involuntar) se interfereaza cu ceilalti membri ai grupului social din care fac parte, afectandu-i
sau avantajandu-i pe acestia din urma.
Atitudinea persoanei de a-si asuma urmarile activitatilor sale fata de ceilalti indivizi este
cunoscuta in sociologie sub numele de responsabilitate.
In literatura de specialitate, acestei notiuni i s-au dat mai multe definitii dintre care le
relevam pe urmatoarele:
a) Responsabilitatea reprezinta acceptarea si suportarea de catre individ a consecintelor
morale, sociale, juridice, financiare, disciplinare si materiale ale actiunilor concepute si
realizate de acesta.
b) Responsabilitatea reprezinta “grija pentru succesul sau riscul, rezultatul si eficienta,
consecintele si valoarea activitatii pe care agentul (individual n.n.) o desfasoara sau o
conduce in beneficiul colectivitatii din care face parte si care este afectata de rezultatul
acestei actiuni (M.Florea, 1976).
c) Responsabilitatea reprezinta optiunea si angajarea individului in procesul de socializare
pentru executarea unei actiuni, unei fapte sau de a avea un anumit comportament
social in vederea atingerii unui scop anume, raportandu-se la activitatile intreprinse si
de ceilalti indivizi din educatie.
Din analiza celor trei definitii ale responsabilitatii se desprind cateva caracteristici care
privesc in principal:
a) faptul ca aceasta este specifica fiecarui individ care actioneaza in procesul de
socializare;
b) ca este de ordin optional, ea fiind rezultatul angajarii libere a fiecarui individ;
c) ea este o institutie sociala de ordin valoric;
d) in aprecierea ei se are in vedere intentiile individului si consecintele actiunii intreprinse;
e) scopul urmarit de actiunile persoanelor responsabile este cel de imbunatatire a
sistemului social.
Responsabilitatea este intotdeauna legata de buna comportare (morala, disciplinara,
politica, juridica) si ea presupune raspunderea din partea indivizilor care impiedica acesta
comportare.

II. Raspunderea – institutie normativa


Prin raspundere se intelege obligatia individului de a suporta o pedeapsa (sanctiune) ca
urmare a faptelor (actiuni, inactiuni) sale neconforme cu regulile de conduita care au produs o
dereglare a ordinii sociale.
Raspunderea este, in acelasi timp, o institutie morala si juridica avand la baza, in afara
de responsabilitate si frica (fata de pedeapsa) pe care o da indivizilor mai putin responsabili,
care au tendinte deviante in comportament.
Fata de pesoanele care isi asuma sau nu-si asuma responsabilitatea actelor lor in
practica sociala si implicit juridica, s-au constatat urmatoarele situatii:

34
a) cea a persoanelor conformiste, supranuite si obediente (ascultatoare) care accepta
voluntar responsabilitatea apreciind ca normele de comportare sunt legitime
(corespunzatoare cu morala) si legale; in astfel de situatii se gasesc marea majoritate a
indivizilor;
b) cea a persoanelor care nu recunosc legitimitatea si legalitatea regulilor, neasumandu-si
nici un fel de responsabilitate; in aceasta categorie se incadreza de cele mai multe ori
anarhistii si revolutionarii;
c) a treia situatie o constituie persoanele care nu-si asuma responsabilitatea actelor lor,
considerand ca normele sunt legale dar nu sunt legitime, incalcandu-le de cele mai
multe ori.
Spre deosebire de responsabilitate, raspunderea are urmatoarele caracteristici:
a) este o institutie normativa si nu sociala;
b) este preponderent normativ si nu valorica asa cum este responsabilitatea unde
individul considera normele de conduita valori pe care le accepta in mod liber;
c) este impusa individului de catre societate;
d) vizeaza conservarea sistemului social;
e) este atribuita fiecarui individ, fiind apreciata in functie de actiunile concrete ale
acestora;
f) ea intervine doar atunci cand s-a incalcat o norma de comportare.
Categorii de raspunderi
In raport de regulile de comportare incalcate, raspunderea indivizilor cunoaste mai
multe forme cum ar fi:
a) raspunderea morala;
b) raspunderea politica;
c) raspunderea juridica.
Toate aceste forme de raspunderi sunt de fapt forme ale controlului social fata de
indivizii cu comportament deviant.
Dintre cele trei forme de raspunderi enuntate, cea care ne intereseaza este cea
juridica, care reprezinta un mijloc de control institutionalizat, realizat de stat prin organele sale.
In literatura de specialitate cea mai utilizata definitie a raspunderii juridice este
urmatoarea:
Complexul de drepturi si obligatii care se nasc in urma savarsirii unei fapte ilicite si care
constituie cadrul de realizare a constrangerii de catre stat prin aplicarea sanctiunilor juridice
fata de persoana care a savarsit fapta ilicita.
Dintre caracteristicile acestui gen de raspundere se desprind urmatoarele:
a) ea presupune reguli si ordine stabilite prin norme juridice;
b) incalcarea normelor juridice antreneaza raspunderea individului care nu le-a
respectat, care constau in suportarea unor consecinte numite pedepse (sau sanctiuni);
c) este de natura coercitiva;
In functie de categoria regulilor de drept inculcate, formele de raspundere juridica sunt:
o penala
o civila
o administrativa
Fara a intra in detalii referitoare la caracteristicile celor trei tipuri de raspunderi juridice
(pentru ca acestea sunt de larg si in amanunt studiate de diferitele categorii de drept) ne vom
referi succinct la raspunderea civila si raspunderea penala, cele mai cunoscute forme juridice
ale raspunderii.
Raspunderea civila
Acest tip de raspundere reprezinta obligatia celui care a produs un prejudiciu unei
persoane de a repara prejudiciul respectiv.
Se cunosc doua forme de raspunderi civile:
o raspunderea delictuala care consta in repararea prejudiciului produs unei persoane de
cel care prin fapta pagubitoare incalca si o obligatie stabilita prin lege;
o raspunderea contractuala care exista atunci cand prin fapta pagubitoare s-a incalcat o
obligatie stabilita prin contract, incheiat intre cel care a pagubit si pagubitor.
35
Raspunderea penala
In general, in societate, cea mai cunoscuta forma de raspundere este cea penala, ei
acordandu-i-se de cele mai multe ori o atentie sporita pentru ca ea corespunde celei mai grave
incalcari ale normelor de comportare care sunt cunoscute sub numele de infractiuni.
Raspunderea penala se bazeaza pe acel segment de responsabilitate a individului
cunoscuta in doctrina penala de responsabilitate penala.
Acest concept este reprezentat de starea normala a oricarui individ matur data de
capacitatea sa psiho-fizica:
a) de a intelege caracterul actiunilor (faptelor) sale;
b) de a-si da seama de valoarea si urmarile actiunilor pe care le savarseste;
c) de a-si determina si dirija in mod liber vointa in raport cu scopurile urmarite.
Din aceste motive, responsabilitatea penala a omului exista numai cu conditiile in care
nu-I sunt afectate inteligenta, ratiunea si vointa.
Persoana care indeplineste aceste conditii in totalitate si comite o infractiune se
considera ca este responsabila si raspunde penal prin aceea ca este vinovata de raul social
produs de om ce a avut discernamant, trebuind sa suporte pedeapsa (sanctiunea) stabilita de
lege.
Legea nu stabileste ce-i discernamantul, dar stabileste ca el exista pentru orice individ
incepand cu varsta de 14 ani si se refera la capacitatea omului de a face distinctie intre ceea
ce este moral si imoral, periculos si nepericulos pentru societate si individ ca membru a
societatii.
Raspunderea penala se identifica cu sanctiunea stabilita de lege.
Teoria nondreptului
In privinta controlului social realizat fata de indivizii care incalca normele de comportare
au existat pareri ca acesta se poate realiza numai pe cale juridica.
Dreptul, potrivit acestei pareri, cunoscute sub numele de PANJURIDISM se afla peste
tot si totdeauna “in spatele fiecarei relatii sociale si individuale”.
Cunoscutul sociolog francez Jean Carbounier, in tratatul sau de Sociologie juridica
(publicat in anul 1972) a contestat aceasta teorie, demonstrand ca de fapt multe relatii sociale
– si in multe perioade de timp, regulile care au stat la baza acestora au fost de alta natura
decat cele ale dreptului, acestea din urma fiind de fapt “o spuma la suprafata raporturilor
sociale si individuale”.
Autorul arata ca nu intotdeauna legile opresc raul si repara prejudiciile cauzate de
indivizii nenconformisti ci uneori acestea sunt ele insele generatoare al raului social.
Din acest motiv se recomanda judecatorilor sa aiba in vedere adevarul mentionat si sa
se uzeze de lege cu masura.
Din lucrarea amintita Jean Carbounier dezvolta si teoria sa despre nondrept, concept
care desemneaza absenta dreptului intr-un numar mare de raporturi sociale care normal,
trebuia reglementata de normele juridice.
Aceasta absenta a dreptului se datoreaza atat unor cauze ce apartin dreptului insusi
cat si unor factori care sunt exteriori lui.
Cele care tin de insasi existenta dreptului sunt cunoscute sub numele de:
a) autolimitarea dreptului
b) autoneutralitatea dreptului
a) In cazul autolimitarii dreptului se cunosc ca forme de manifestare: autolimitarea
spatiala si autolimitarea temporala.
In prima situatie se refera la spatiile si locurile unde dreptul este limitat in actiunea sa
cum sunt de exemplu tarile care acorda azil politic unor indivizi urmarit penal in tara lor de
origine pentru convingerile lor politice sau neactionarea dreptului fata de indivizii care s-au
adapostit in sediile unor ambasade sau biserici, precum si in incinta unor locuinte private.
In a doua situatie a autolimitarii temporale, dreptul nu poate actiona in anumite
perioade de timp, ca de exemplu in zile de repaus saptamanal, pe timpul noptii sau pe
perioada sarbatorilor legale.
Amintim aici neefectuarea perchezitiilor domiciliare si a arestarilor in timpul noptii.

36
b) In cazul autoneutralizarii dreptului, se cunosc situatii frecvente in practica judiciara
cand, tocmai exigentele cerute de lege in cazuri penale grave sunt nerezolvate juridic in
perioade mari de timp datorita unor proceduri greoaie, a expertizelor si contraexpertizelor care
se executa.
Acest principiu determina ca multe cazuri cum sunt cele din criminalitatea nerelevata
cunoscuta si sub apelativul de cifra neagra a criminalitatii, face ca dreptul sa nu actioneze in
nici un fel.
Autoneutralizarea dreptului functioneaza mai ales in cazul lipsei dovezii.
Tot in cazul autoneutralizarii dreptul poate fi inclus si principiul potrivit caruia “tot ce nu
este interzis prin lege este permis”, desi in domeniul moralei sunt foarte multe comportamente
neconforme conduitei din societate pe care indivizii se abtin sa le comita chiar daca nu sunt
interzise de norme juridice.
Nondreptul exista si datorita unor factori din exteriorul lui, dintre acestia cel mai des
citat fiind rezistenta faptului la drept.
In societate sunt deseori intalnite cazuri cand indivizii pentru reglementarea unor relatii
sociale evita folosirea dreptului cu buna stiinta din mai multe motive:
o legea este nedrepta si nelegitima
o procedura legala este greoaie si costisitoare
De ce exista situatii de nondrept?
Raspunsul l-a dat in cea mai mare parte tot Jean Carbounier, el mergand mai departe
in explicarea nondreptului concluzionand ca de fapt viata sociala este de natura sa creeze si
alte forme de reglementare a conduitelor umane atunci cand dreptul nu reuseste sa
reglementeze cat mai util viata colectiva si individuala a persoanelor ce compun grupurile
sociale.
In privinta nondreptului putem evidentia si sectorul financiar bancar, unde s-a constatat
ca firme si institutii din acest domeniu au o preocupare sporita in a asigura si rezolva singure
problemele legate de fraudele comise in sistem, fara a apela la politie si justitie in general.
Toate bancile si firmele importante din Olanda dispun de servicii proprii de investigatori.

DREPTUL CA INSTRUMENT
DE REALIZARE A APARARII SI SECURITATII SOCIALE

1. Devianta sociala si delicventa (criminalitate) - acceptiuni si sensuri

Normele sociale si juridice indica ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral, licit
sau ilicit, legal sau ilegal, stabilind zona de permisivitate a actiunii si comportamentul
indivizilor. Aceasta zona nu este precis delimitata, in interiorul ei pot apare “ puncte de
toleranta” sau permisivitate unde comportamentul individului poate varia sensibil depasind
limetele normative si institutionale. Normele sociale si juridice nu stipuleaza in detaliu nici
modalitatile si nici mijloacele concrete prin care indivizii pot sa indeplineasca sau nu rolurile
prescrise in functie de statutul lor social.
In orice societate pot aparea diferite tipuri de comportament. Gama acestora include
atat pe cele conformiste “legaliste” si “legitimiste” , cat si pe cele inovatoare, nonconformiste,
evazioniste sau deviante. In consecinta, orice societate se confrunta, intr- mai mare sau mai
mica masura, cu manifestari de transgresiune a normelor care in functie de anumite criterii
forme de devianta sociala sau de delincventa (criminalitate).

37
Notiunea de devianta sociala este una dintre cele mai des folosite in vocabularul
sociologiei-desemneaza nonconformitatea, abaterea sau incalcarea normelor si regulilor
sociale. Un comportament deviant este un comportament care se indeparteaza sensibil de la
pozitia standard (medie).
Fenomenul de devianta sociala are un caracter universal, nu poate exista o societate in
care indivizii sa nu se abata de mai mult sau mai putin de la tipul colectiv: este inevitabil ca
printre abateri sa nu fie unele care prezinta caracter criminal. Devianta reprezinta un fenomen
normal in cadrul evolutiei societatii, a moralei si a dreptului. Individul devinat nu trebuie
considerat neaparat ca o fiinta nesociabila, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus in
corpul societatii, ci el este un agent regilator al vietii sociale.
Majoritatea autorilor specialisti sunt de acord ca devianta sociala include ansamblul
comportamentelor care violeaza normele si valorile recunoscute ca legitime intr-o societate ce
determina o reactie sociala din partea institutiilor, instantelor si agentilor de control social,
impunand adoptarea unor sanctiuni sociale fata de devianti.
Teoria sociologica concepe fenomenul de devianta in doua sensuri diferite:
a) un sens restrans, prioritar normativ, care acorda actelro de incalacre a legii si normelor
semnificatii exclusiv negative (asa numita “devianta negativa”).
b) un sens mai larg, care favorizeaza pozitiv actiunile de eludare, schimbarea sau revolta
impotriva normelor ( “devianta pozitiva” ).
In ansamblul formelor de devianta sociala se include si delicventa (criminalitatea), care
afecteaza cele mai importante valori si relatii sociale protejate de normele juridice cu caracter
penal.
Devianta sociala reprezinta ansamblul actelor si faptelor care, violand regulile juridice
penale, determina adoptarea unor sanctiuni negative organizate din partea agentilor
specializati ai controlului social (politie, justitie, tribunale, institutii de recluziune, etc.)
Trasaturile specifice ale delicventei constau, in principal, in:
a) violarea legilor si prescriptiilor juridice care interzic comiterea anumitor actiuni;
b) manifestarea unui comportament contrar regulilor morale si de convetuire sociala;
c) desfasurarea unei actiuni antisociale care pericliteaza siguranta institutiilor, grupurilor
sociale cauzand un sentiment de teama, insecuritate indivizilor.
Chiar daca, aparent, delictul apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele
dreptului penal, el este un fenomen social care se producei in societate, avand consecinte
negative si distructive pentru securitatea indivizilor si grupurilor.
Delicventa include acele violari si incalcari ale normelor penale si de convetuire sociala
care protejeaza ordinea publica, drepturile si libertatile individuale, viata, sanatatea si
integritatea persoanei in societate.
Un comportament delicvent comporta, dupa opinia lui E.H. Sutherland, urmatoarele:
a) are consecinte negative, prejudiciaza interesele intregii societati;
b) face obiectul unor interdictii, constrangeri formulate de legea penala;
c) prezinta o intentie antisociala deliberanta;
d) cuprinde fuzionarea intentiei cu actiune culpabila
e) fapta este probata juridic si sanctionata ca atare.
Delicventa este un fenomen complex; include o serie de aspecte si dimensiuni de
natura statistica, juridica, sociologica, psihologica, pospectiva, economica si culturala.
a) dimensiunea statistica, evidentiaza starea si dinamica delicventei in timp si spatiu, prin
masurarea in procente, mediea a delictelor, crime, colerarea acestora cu indicatori de ordone
sociala, ecologica, culturala, geografica;
b) dimensiune juridica, evidentiaza tipul normelor juridice violate prin cate si fapte
antisociale, periculozitatea sociala, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea, felul actiunilor
adoptate, modalitatile de resocializare a persoanelor delicvente;
c) dimensiunea sociologica, centrata pe indentificarea, explicarea si prevenirea sociala a
delictelor si crimelor;
d) dimensiunea psihologica, evidentiaza structura personalitatii individului delicvent,
individul normal,motivatia si mobilurile comiterii delictului;

38
e) dimensiunea economica, sau “costul” crimei, evidentiaza consecintele delictelor din
punct de vedere material si moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparatiei
bunurilor, politelor de asigurare);
f) dimensiunea prospectiva, care evidentiaza tendintele de evolutie in viitor a delicventei;
Daca delicventa reprezinta un fenomen normal (si nu patologic, in sensul de “boala”
sociala) cu care se confrunta orice societate, nu exista o definitie satisfacatoare a acestui
fenomen.

2. Delicventa din perspectiva statistica

Delicventa este un fenomen normal, care include ansamblul de acte, fapte si conduite
intrate in conflict cu legea penala, care are o anumita evolutie in timp si spatiu, anumite
regularitati, frecvente, intensitati ce pot fi masurate si evaluate statistic. Asemena evaluari
privesc:
a) evolutia temporara a criminalitatii, timp diverse (5 ani, 10 ani, 20 ani) a se putea vedea
observa tendintele de stagnare, crestere sau descrestere a fenomenului;
b) evolutia spatiala a criminalitatii, pe arii si zone geografice , in vederea indetificarii unor
zone “criminogiene” locale cu potential ridicat sau scazut de criminalitate si a “cartografierii”
acestora (asa numita ecologie a criminalitatii);
c) frecventa si intensitatea criminalitatii releva dintre delictele comise, intr-o anumita
perioada de timp, intr-o anumita zona sau arie geografica, sunt cele mai frecvente si au o
gravitate (periculozitate) sociala sporita in raport cu altele;
d) indicele de criminalitate (sau “rata criminalitatii”) calculat (la 10.000 de locuitori), prin
raportarea numarului de delicte (sau de delicventi) la totalul populatiei cu raspundere penala,
pe diferite perioade de timp
Pe baza evauarilor statistice pot fi indentificate anumite corelatii intre evolutia
fenomenului de delicventa si alte variante socio-economice si culturale-legislatia penala-
densitatea populatiei-gradul de urbanizare-concentrarea de bunuri si valori in orase, nu sunt
relevante intotdeauna, nu reprezinta cauzallitatea fenomenului.
Printre promotorii orientarii, care au pus bazele clasificarii delictelor in functie de o serie
de criterii statistice, se numara A. Quételet, A. Guerry, ale caror preocupari s-au concentrat
asupra semnificatiei statistice a delicventei. E. Ferri, unul dintre reprezentantii de seama ai
scolii pozitiviste italiene de criminologie, a acordat un rol important studierii factorilor sociali si
individuali generatori de criminalitate, surprinde anumite legalitati statistice. Ferri elaboreaza
asa-numita “lege a saturatiei criminale”, conform caruia intr-un anumit mediu social exista un
numar stabil si determinat de infractiuni si crime, in masura in care se schimba conditiile
mediului social se schimba si numarul de crime.
Scoala sociologica franceza fondata de É. Durkheim si-a intemeiat cercetarile pe
studiul statistic al faptelor si fenomenelor sociale si juridice recoltand un imens material
documentar-statistic despre fenomenul sinuciderii. El a evidentiat o serie de regularitati ale
sinuciderilor: tendinta spre sinucidere creste o data cu varsta-sinuciderea nu se afla in
corelatie cu clima-rata sinuciderii creste din ianuarie pana in iulie-descreste din iulie pana in
decembrie-sunt mai frecvente in timpul zilei si in special in timpul saptamanii-mai putin intense
noaptea si in week-end-uri-rata sinuciderilor este mai ridicata in randul protestantilor decat al
catolicilor.

3. Delicventa din perspectiva normativului penal

Din punct de vedere juridic, un comportament delicvent este definit printr-o serie de
trasaturi specifice, care se regasesc in majoritatea sistemelor legislative si anume:
a) reprezinta o fapta, o actiune (inactiune) cu caracter ilicit, ilegitim, ilegal, prin care sunt
violate si prejuciate anumite valori si relatii sociale;
b) fapta este comisa de o anumita persoana care actioneaza deliberat, constient si
responsabil;
c) fapta comisa este incriminata si sanctionata de legea penala.
39
Pentru a exista raspundere penala trebuie sa existe, in primul rand o fapta antisociala
reala savarsita de o anumita persoana care este responsabila, iar in la doilea rand fapta
trebuie incriminata de legea penala. Inexistenta uneia, mai multora dintre trasaturi, conduce,
practic, la inexistenta delictului sau crimei. Principiul legalitatii delictului si sanctiunii (“nullum
crimen sine lege”, “nulla poena sine lege”) este inscris la loc de frunte in marea majoritate a
legislatiilor penale moderne.
Definirea delictului prin cele trei trasaturi mentionate, are o importanta teoretica-
generala su una practica, permitand:
a) includerea, in categoriadelictelor si crimelor, numai a acelor actiuni si fapte care
intrunesc cumulativ aceste trasaturi;
b) delimitarea delictelor si crimelor de alte abateri sau incalcari ale normelor de drept, care
nu afecteaza insa ordinea sociala, nu pericliteaza viata si securitatea indivizilor, grupurilor,
institutiilor (contraventie, delicte civile, abateri disciplinare sau administrative).
Clasificarea faptelor antisociale in delicte si crime, se face in functie de doua criterii:
a) cel al gravitatii faptei, valoarea sociala lezata, marimea prejudiciului, modalitatile si
formele de comitere;
b) cel al sanctiunii aplicate.
Tot in functie de gravitatea si intensitatea sanctiunii aplicate intr-o serie de sisteme
penale, se face distinctie intre:
a) delicte sau crime politice, considerate ca deosebit de grave, cum sunt cele care violeaza
ordinea sociala, normativa si siguranta statului si institutiilor sale fundamentale;
b) delicte sau crime de drept comun indreptate contra propietatii, familiei, bunurilor
moravuri.
Sistemul nostru penal (care utilizeaza expres notiunea de infractiune, nu de delict sau
crima) nu recunoaste nici diferenta actelor antisociale cu caracter penal in delicte si crime si
nici subimpartirea acestora in delicte politice de drept comun.

4. Evaluarea sociologica a fenomenului de delicventa

Orice societate se confrunta cu aspecte de delicventa si criminalitate, intrucat notiunea


de crima este implicata in insasi ideea de societate. É. Durkheim considera ca nu exista o
societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv, crima
aparand ca un “fenomen normal”.
Actul delicvent reprezinta expresia unui sir de actiuni si conduite care contrasteaza cu
normele de convetuire existente in cadrul grupurilor, institutiilor, societatii.
Pentru majoritatea sociologilor, delicventa reprezinta o problema sociala; delicventa
conduce la cresterea tensiunilor sociale si a nesigurantei intre indivizi.
Nu in toate societatile omorul este considerat drept crima deliberata, existand sisteme
penale in care daca el nu este justificat, este sensibil “dezincriminat” (cazul omorului in
legitima aparare sau a omorului savarsit “in stare de razboi” sau de “necesitate”). In alte
sisteme legislative, dimpotriva, omorul savarsit asupra unor anumite persoane este considerat
o crima odioasa si sanctionat extrem de sever (omorul asupra unui parinte sau asupra unei
femei gravide omorul, comis impotriva unui preot, sef militar, conducator politic).
Cultura, moravurile, obiceiurile si cutumele joaca si el un rol important in definirea
anumitor categorii de delicte, cum sunt de pilda, cele care antenteaza contra bunurilor
moravuri sau normelor de convetuire sociala. G. Summer: “moravurile pot duce la lucruri
corecte sau incorecte”, se verifica partial in cazul delictelor de prostitutie, promiscuitate
sexuala, homosexualitate, incest, sinucidere, etc. Intr-o serie de societati contemporane,
prostitutia este considerata daca nu ilegala, cel putin semi-ilegala, iar alte societati accepta, fie
oficial sau cvasi-oficial, tacit, prostitutia, adoptand chiar masuri speciale de control medical si
social pentru asemenea cazuri.
Delictul de homosexualitate masculina este sanctionat penal in unele legislatii, repudiat
moral in altele si chiar legalizat de unele sisteme normative. Homosexualitatea feminina este,
de cele mai multe ori, doar dezaprobata moral. Homosexualitatea este, uneori adimisa tacit, in
cadrul unor profesii (actor, dansator, pictor), in timp ce in altele (direct de public, manager,
40
profesor) este repudiata si dezaprobata, atragand, dincolo de sanctiuni penale si morale,
interdictia profesiei respective.

Cei care sustin incriminarea si sanctionarea a acestor fapte (considerate imorale in


multe societati), considera ca argumente mai importante urmatoarele:
a) pedepsele au doar un rol preventiv asupra unui mare numar de indivizi;
b) sanctiunile permit autoritatilor sa tina sub supraveghere si control acei indivizi care, din
cauza comportamentului sexual deviant, ar putea fi atrasi in activitati antisociale;
c) “etichetarea” si dezaprobarea morala si penala a acestor delicventi (arestarea si
condamnarea lor pe termen scurt).
Numerosi sociologi si criminologi sustin ca criteriul normativului penal de definire si
evaluare a ansamblului de delicte si crime trebuie completat cu cel de natura sociologica,
morala, culturala si psihologica.
Definirea si evaluarea delicventei impune dupa unii autori circumscrierea acesteia
numai la ansamblul actelor si faptelor savarsite in mod real si concret intr-o anumita societate,
fara considerarea si includerea acestor acte si fapte care, desi sunt incriminate de normele
penale, fie ca nu au fost reclamate si inregistrate, nu au fost descoperite. Multe delicte sunt
necunoscute sau clandestine, altele nu sunt niciodata descoperite,unii delicventi nu sunt
indentificati si judecati (asa numitele “crime perfecte” sau crime cu “autori necunoscuti”). Unele
delicte nu sunt semnalate organelor penale din motive de teama (razbunarea faptasului) sau
jena (viol sau coruptie sociala), fie datorita procedurii (de multe ori anevoioasa si indelungata)
de judecare a proceselor penale. O parte a delictelor sesizate politiei nu sunt inregistrate
oficial, altele sunt considerate minore (furtul unor obiecte sau bani sub o anumita limita, din
buzunare, furturi auto, biciclete, de pasari). Exista delicte comise de functionari sau de
persoane oficiale care, fie nu sunt descoperite, fie ca nu sunt inregistrate si judecate. Ele
constau din delicte de frauda, coruptie comerciala si financiara, contrafacere de marci si
patente. In lucrarea “Criminalitatea gulerelor albe”, É. Sutherland. demonstra existenta unui
volum mare de ilegalitate in anumite afaceri comerciale si bancare din societatea americana.
Dupa parerea lui, costul economic al delapidarilor, fraudei consumatorului, contrafacerii
produselor, afacerilor politice necinstite comise de inalti functionari, depaseste cu mult costul
economic al delictelor obisnuite. Asemenea delicte nu produc suferinte si privatiuni asupra
victimelor, ele sunt “delicte reale”. Tot in sfera delictelor greu depistabile, se incadreaza si
afacerile din tripouri, jocuri de ruleta, pariuri false, transmiterea sau “vanzarea de ponturi”
privind incheierea de contracte comerciale, divulgarea secretului unor afaceri, vanzari-
cumparari fictive de actiuni le bursa, furtul pe calculator”, “spalarea banilor”, etc. (recentul caz
publicat in ziarele de sport din Romania cu privire la implicarea jucatorului Marius Mitu de la
PSV Eindhoven, care alaturi de alti coechipieri a participat la trucarea unor meciuri, implicati
fiind in aceasta “afacere” de mafia chineza a pariurilor sportive).
Fenomenul delicvent include dimensiuni si aspecte diferite in functie de savarsirea,
descoperirea, inregistrarea si judecarea delictelor si crimelor:
a) delicventa (criminalitatea) reala, “cifra neagra” a criminalitatii, totalitatea actelor si
faptelor antisociale cu caracter penal savarsite in realitate. Criminalitatea reala reprezinta
adevarata dimensiune a ilicitului penal; estimarea ei este aproape imposibila, datorita
impedimentelor de natura tehnico-criminalistice, operationale si statistice.
b) delicventa (criminalitatea) descoperita, care include numai acea parte a actelor
antisociale savarsite in realitate si care au fost indentificate si instrumentate de catre organele
specializate de control social. Cifra delicventei descoperite este inferioara celei reale; nu toate
delictele comise sunt depistate si nu toti delicventii sunt indentificati; de asemenea, unele
delicte nu sunt reclamate, altele nu sunt inregistrate, in timp ce altele sunt solutionate
necontencios, printr-un proces de negociere intre delicvent si victima.
c) delicventa (criminalitatea) judecata, parte din delicventa descoperita si inregistrata de
organele de politie care este judecata si sanctionata de instantele penale. Vollumul ei este
mult diminuat, nu toate delictele descoperite ajung sa fie judecate, altele sunt gratiate sau
administrate, unii delicventi nu mai sunt judecati fie datorita prescrierii delictului, sustragerii de
41
la judecata sau decesului intervenit pe parcursul sau dupa terminarea judecatii.
Dezincrimineaza unele delicte care au fost savarsite in mod reau sau inlatura raspunderea
penala pe motive de minoritate, iresponsabilitate, depistarea victimei.
Din punct de vedere sociologic, delicventa reala reprezinta adevarata dimensiune a
fenomenului de criminalitate.
Sociologia delicventei (sau a criminalitatii) studiaza ansamblul manifestarilor si actelor
de delicventa savarsita in realitate. Dreptul penal se ocupa in special de aspectele delicventei
judecate (legale). Sociologia delicventei studiaza criminalitatea ca fenomen social, prin
evidentierea si explicarea factorilor generali si particulari, obiectivi si subiectivi, sociali si
individuali care genereaza acte si fapte antisociale.

5. Politici penale de aparare sociala si de prevenire a delicventei


Majoritatea sistemelor de sanctionare si prevenire a criminalitatii urmaresc, prioritar,
controlul asupra crimei, protectia si apararea sociala a indivizilor, grupurilor si institutiilor
sociale,prin organizarea unor activitati specifice si utilizarea unor mijloace menite sa asigura
atat represiunea, constrangerea penala cat si prevenirea si diminuarea surselor potentiale de
criminalitate. In acest sens se adopta o suita de masuri de profilaxie sociala, culturala si
educativa. Astfel se realizeaza:
a) preventia primara sau generala, prin antrenarea institutiilor cu rol de socializare, control
social in directia indentificarii si prevenirii surselor de criminalitate, inadaptare si marginalitate;
b) preventia secundara sau speciala, interventie “post factum” spre combaterea si
sanctionarea persoanelor cu comportamente antisociale;
c) preventia situationala, cuprinde masuri concrete de informare a publicului despre
pericolul delicventei, indivizii devenind astfel observatori si “autori” in politica penala;
Notiunea de prevenire implica cel putin trei dimensiuni:
a) include legislatia penala privind sanctionarea si recluziunea indivizilor care au incalcat
legea penala;
b) include institutiile si instantele publice specializate ale societatii (organe de politie,
procuratura, organe de justitie, stabilimente de munca si reeducare, institutii medicale sau de
ocrotire, penitenciare etc;
c) ideile, opiniile si reactia opiniei publice fata de diferitele manifestari antisociale,
“imaginea” publicului fata de fenomenul criminalitatii.
Conceptul de politica penala defineste, fie ansamblul de preocedee si mijloace de
represiune utilizate pentru combaterea criminalitatii si “descurajarea” indivizilor delicventi, fie
modalitatile si formele de asigurare a apararii si protectei sociale de acte delicvente si
antisociale.
Exista trei forme de prevenire, combatere si tratament a fenomenului de criminalitate:
a) cele adoptate si aplicate inainte de producerea actului antisocial care reprezinta
adevaratele si realele forme de interventie care pot evita producerea unor prejudicii sociale;
b) cele adoptate in timpul producerii actului delicvent, constau in aplicarea unor masuri de
siguranta si aparare sociala (interventie);
c) cele adoptate dupa producerea actului delicvent, urmaresc sanctionarea resocializarea si
recuperarea individului delicvent (postventie).
Preventia si interventia impotriva formelor si manifestarilor de criminalitate reprezinta
atributul organelor de urmariel penala si de justitie, obligate sa aplice lege penala. In cadrul
activitatilor multiple de prevenire a delictelor si crimelor, in orice stat exista organe de politie si
procuratura cu atributii principale: descoperirea, inregistrarea si instrumentarea cazurilor de
incalcare a legii penale. Justitia solutioneaza aceste cazutri prin tragerea la raspundere si
sanctionarea penala a persoanelor vinovate.
Interventia “post factum” (postventia), urmareste atat sanctionarea individului delicvent
prin trimiterea si internarea lui intr-o institutie de profil (penitenciar, centru de reeducare) cat si
resocializarea si reintegrarea postpenala in societate dupa executarea pedepsei. Regimul de
sanctionare si pedepsire a delicventilor difera sensibil de la o tara la alta, incep cu internarea
acestora in stabilimente deschise, semi-deschise sau inchise si pana la recluziunea in institutii
speciale de siguranta si de maxima securitate. Exista regimuri speciale de tratament pentru
42
bolnavi psihici, detinuti psihopati, pentru narcomani si alcoolici cat si pentru recidivisti
periculosi. Diferentierea detinutilor in penitenciare se face dupa criterii: sexul, varsta, natura si
gravitatea delictului, apropierea de domiciliu, legaturile familiare sau sociale, nevoile speciale
de tratament.
Potrivit regulilor penitenciarelor europene adoptate de Consiliul Europei in domeniul
penitenciar, resocializarea si tratamentul delicventilor trebuie subordonate unor finalitati
precise sa asigure mentinerea starii de sanatate, deminitatii si respectului detinutilor prin
asigurarea unor conditii de viata compatibile cu deminitatea umana si cu standardele
acceptate in cadrul comunitatii. Scopurile detentiei trebuei sa reduca traumatizarea psihica a
persoanei condamnate, privind aparitia unor perturbari emotionale-idei obsesive-infantilism-
idei de sinucidere-comportamente violente si agresive. Un principiu fundamental al actiunilor
de resocializare reprezinta normalizarea prin apropierea a conditiilor vietii din penintenciar de
cele ale lumii exterioare. Ca regula generala, normalizarea preuspune ca detinutul isi
pastreaza si isi exercita marea majoritate a drepturilor civile-dreptul al vot-dreptul de asociere
libera-dreptul de libera constinta religioasa-dreptul de propietate-dreptul de a avea familie-
chiar o viata familiara (conjugala), cu exceptia dreptului de libera miscare in afara institutiei
penitenciare. Normalizarea presupune realizarea a doua deziderate:
a) deschiderea-prin internarea in stabilimente deschise asigura detinutilor conditii de viata,
munca si sanatate aproape sau chiar identice cu cele din afar locurilor de munca. In
asemenea stabilimente, detinutii au conditii de viata confortabile, au freptul la corespondenta
nelimitata,primesc vizite saptamanale, au contacte permanente cu familia, vizioneaza
programe TV si radio. Singurele resctrictii sunt cele referitoare la libera deplasare in afara
acestor stabilemente. Normalizarea si “deschiderea” urmaresc ca detinutul sa-si poate exercita
o parte a rolurilor pe care le-a avut inainte de comiterea delictului (parinte, sot, lucrator,
cetatean. Etc.).
b) responsabilizarea-a intari sistemul raspunderii personale, implicandul intr-o serie de
activitati zilnice in cadrul locului de detentie.
In prezent, in multe tari, principalele orientari in materie de tratament si recuperare
sociala a delicventilor au evidentiat importanta contextului social si cultural.

43