Sunteți pe pagina 1din 321

Lector univ. dr.

Ilie Moga

PREŢURI

ŞI

CONCURENŢĂ

Editura Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu


2009

1
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Tatiana Moşteanu, Decan – Facultatea de
Finanţe, Bănci, Burse de Valori din cadrul
A.S.E. Bucureşti
Prof. univ. dr. Carmen Comăniciu, Decan – Facultatea
de Ştiinţe Economice din cadrul U.L.B.
Sibiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MOGA, ILIE
Preţuri şi concurenţă / Moga Ilie. - Sibiu : Editura Universităţii "Lucian
Blaga" din Sibiu, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-739-773-7

338.5

Tiparul executat la:


Compartimentul de Multiplicare al
Editurii Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu,
B-dul Victoriei nr. 10, Sibiu 550024
Tel.: 0269 210 122
e-mail: editura@ulbsibiu.ro
claudiu.fulea@ulbsibiu.ro

2
Prefaţă

Cartea „Preţuri şi concurenţă” elaborată de către lector universitar


doctor Ilie Moga, într-o nouă ediţie, se adresează, în primul rând, studenţilor
din facultăţile cu profil economic, dar şi specialiştilor profilaţi pe
problematica fundamentării şi negocierii preţurilor, a evaluării economice şi
financiare a firmei, a stabilirii şi aplicării unor strategii de preţuri din
perspectiva economiei de piaţă concurenţiale. Utilitatea cărţii constă şi în
explicarea problemelor specifice ale teoriei concurenţei, ale mediului
concurenţial, dar şi cele ale politicii concurenţei, pe plan naţional şi
internaţional.
Lucrarea este structurată în două mari capitole: Preţul; Concurenţa.
Aceste capitole delimitează conţinutul cărţii în două părţi – una, în care sunt
elucidate aspecte teoretice şi aplicative ale preţurilor; – cea de a doua, în
care sunt abordate aspectele concurenţei, din peerspectiva cerinţei obiective a
existenţei acesteia, motivată de funcţiile ei prin care se asigură progresul
economic şi bunăstarea socială, dar şi de necesitatea intervenţiei statului prin
reglementare şi autoritate investită în protecţia concurenţei împotriva
practicilor anticoncurenţiale şi în prevenirea distorsionării concurenţei pe
seama unor acte şi fapte abuzive.
În capitolul intitulat „Preţul”, autorul tratează succesiv: preţul,
pârghie importantă a actului decizional al firmei; formarea preţului în
condiţiile concurenţei, strategii de preţuri în economia de piaţă
concurenţială; folosirea preţului ca instrument în practicile
anticoncurenţiale; formarea preţurilor în unele ramuri ale economiei, rolul
preţului în evoluarea economică şi financiară a firmei.
În capitolul intitulat „Concurenţa” sunt tratate succesiv: conceptul
dinamic al concurenţei; probleme ale obiectivelor şi funcţiile concurenţei;
mediul concurenţial românesc; concurenţa, componentă a politicii economice.
Adresându-se studenţilor, lucrarea cuprinde, la sfârşitul fiecărui
capitol, întrebările recapitulative, propuneri de referate şi studii de caz, teste
de autoevaluare şi probleme rezolvate.
Autorul, lector universitar doctor Ilie Moga, este un specialist care a
făcut carieră şi în activitatea practică, cu rezultate deosebite în publicistică,
dar şi în cea a participărilor la seminarii, simpozioane şi conferinţe naţionale
şi internaţionale, pe probleme de preţuri şi concurenţă. Experienţa practică,
buna cunoaştere a reglementărilor, principiilor şi normelor în problematica
concurenţei stau la baza credibilităţii abordărilor şi a recunoaşterii expertizei
acestora.
Cunoaşterea conţinutului cărţii „Preţuri şi Concurenţă” de către cei
care o studiază asigură formarea specialiştilor şi experţilor într-un domeniu
3
atât de important al economiei, finanţelor, comerţului. Apreciez nivelul ridicat
al calităţii lucrării, contribuţia pe care autorul o aduce faţă de alte lucrări,
citate în conţinut, dar şi la final, prin bibliografia selectivă prezentată,
precum şi deschiderile către cercetare formulate prin temele de referate şi
studiile de caz din partea finală a cărţii.
Felicităm autorul şi adresăm succes tuturor celor care se regăsesc ca
studenţi, masteranzi, doctoranzi sau doctori în economie, antrenaţi de mesajul
cărţii, de îndemnul la cunoaştere a acestei probleme-cheie pentru economia
de piaţă.

Profesor universitar doctor Tatiana Moşteanu


Decan – Facultatea de Finanţe, Bănci, Burse de Valori
din cadrul A.S.E. Bucureşti

4
Capitolul I

1. PREŢUL

* Obiectivele capitolului:

– abordarea problematicii preţurilor din perspective concurenţiale;


– fundamentarea deciziei de fixare a preţurilor având în vedere
acţiunea conjugată a cererii şi ofertei;
– rolul statului în intervenţiile sale pentru restabilirea echilibrului
economic, adăugându-se jocului liber al concurenţei;
– prezentarea posibilelor comportamente ale firmelor concurenţiale pe
piaţa românească (practici anticoncurenţiale).

* Rezumatul pe scurt al capitolului

Prin acest capitol se doreşte abordarea problematicii preţurilor atât din


perspectivă microeconomică, fundamentarea deciziei individuale sub impactul
acţiunii conjugate a cererii şi ofertei, cât şi din perspectivă macroeconomică,
analizând mecanismul de determinare a preţurilor prin confruntarea cererii şi
ofertei la nivelul pieţei respectivului produs, iar intervenţia statului pentru
restabilirea echilibrului pieţei să se realizeze în condiţiile jocului liber al
concurenţei.
Mecanismul autonom al preţurilor trebuie să ţină cont de următoarele
aspecte:
– prin preţurile aplicate, este necesară o reflectare reală a costurilor de
producţie şi desfacre ale produselor, recunoscute în procesul de stabilire la
piaţă a preţurilor;
– estimarea valorii mărfurilor;
– nivelul şi structura preţurilor bunurilor economice se fundamentează
în mod necesar pe baza proporţiilor reflectate la piaţă, ca segmente ale
raportului dintre cerere şi ofertă;
– deciziile de stabilire a preţurilor sunt influenţate atât de elemente
subiective dar şi de elemente obiective, care nu pot fi identificate prin calculul
estimativ al raportului cerere-ofertă, astfel încât abaterile sunt sesizate prin
legăturile de conxiune inversă, care asigură autoreglarea continuă a sistemului
de preţuri.
* Cuvinte cheie:

– Preţul;
– Sistemul de preţuri;
– Categorii de preţuri;
5
– Forme ale preţurilor;
– Raporturi, relaţii de preţuri;
– Situaţia de monopol;
– Cartelul;
– Fixarea concertată a preţurilor;
– Practici comerciale interzise;
– Preţuri de ruinare (distrugere);
– Dumpingul şi replicile antidumpingului;
– Bariere la intrarea pe piaţă;
– Restricţii în materie de concurenţă;
– Valoarea şi preţul.

* Prezentarea pe scurt a cuvintelor cheie:

* Preţul este expresia bănească a valorii mărfurilor şi serviciilor care


fac obiectul schimbului şi constituie o categorie economică.
Mărimea preţului este dată de valoarea etalonului preţurilor, adică de
monedă şi de mărimea valorii mărfurilor.
* Prin sistemul de preţuri, într-un sens mai larg – putem înţelege
categoriile şi formele preţurilor, structura, nivelul şi relaţiile dintre ele,
principiile de determinare, stabilire şi aplicare a lor.
* În practica economică se folosesc mai multe categorii de preţuri, şi
anume:
– preţuri de producţie (preţuri de livrare);
– preţuri cu ridicata;
– preţuri cu amănuntul;
– tarife.
* În condiţiile de producţie şi desfacere, diferitele categorii de preţuri
pot îmbrăca următoarele forme:
– fixe sau inflexibile;
– limită (plafon);
– libere sau flexibile.

* Între diferitele preţuri care alcătuiesc sistemul de preţuri dintr-o


economie de piaţă (inclusiv cea românească) există o diversitate de raporturi,
relaţii care pot fi grupate în: corelaţii şi interdependenţe.
* Situaţia de monopol presupune existenţa pe piaţă a unei singure firme
producătoare şi a unui număr mare de cumpărători.
* Cartelul reprezintă o formă de asociere de tip oligopolist şi se
bazează pe o înţelegere între firmele producătoare. Membrii cartelului pot să
se înţeleagă asupra unor lucruri ca: preţuri, totalul producţiei de bunuri în
sectorul respectiv, segmente de piaţă, repartizarea clienţilor, repartizarea
sferelor de influenţă, înţelegeri de ofertare conjugată la licitaţii, stabilirea unor
6
agenţii comune de desfacere şi împărţirea profiturilor, precum şi asupra unor
combinaţii de astfel de probleme. Cartelul, în sens larg, este sinonim cu o
formă “explicită” de înţelegere secretă.
* Orice practică de restricţionare a concurenţei preţurilor prin fixarea
concertată a lor se sancţionează de către autoritatea concurenţei, fiind
considerată o încălcare serioasă a legii. Excepţiile sunt acceptate numai în
cazuri deosebite.
* Principalele forme în care apar preţurile ca instrument ale unor
practici comerciale interzise în cadrul înţelegerilor pe verticală sunt:
– preţuri impuse;
– preţurile de revânzare recomandate;
– revânzarea în pierdere.
* Preţul de ruinare (distrugere) se defineşte în cadrul unei perioade de
timp suficient de largă, când o firmă aflată în poziţie dominantă pe piaţă
stabileşte nivelul preţului atât de coborât, încât unul sau mai mulţi dintre
concurenţii săi sunt nevoiţi să părăsească piaţa iar noii potenţiali concurenţi pe
această piaţă să-şi abandoneze proiectul de intrare.
* Discountul, rabatul, remiza, concesia de preţ, alte avantaje, sunt
termeni care, în general, se referă la înţelegeri cu caracter financiar propuse de
către vânzător, pentru ca preţul real plătit de către cumpărător să fie inferior
preţului nominal. Aici este vorba de practicile curente în materie comercială.
Vânzătorul care acordă o concesie de preţ unui cumpărător “faţă de şi în plus”
de ceea ce este “accesibil” concurenţilor acestuia din urmă contravine
dispoziţiilor legale. Esenţial, în acest sens, este determinarea informaţiilor care
pot convinge pe cel ce efectuază analiza că o concesie de preţ este
“accesibilă”.
* Dumpingul reprezintă actul de a vinde produsul pe o piaţă străină la
un preţ scăzut, inferior celui practicat la vânzarea aceluiaşi bun pe piaţa
internă. El implică în mod tipic discriminarea internaţională prin preţ, cu
scopul distrugerii concurenţilor străini pe piaţa mondială considerată a bunului
în cauză şi obţinerea unei puternice poziţii de către vânzător, ca autor al
comportamentului pe o astfel de piaţă.
* Reguli ale antidumpingului:
– un remediu al politicilor guvernelor care distorsionează piaţa prin
dumping;
– un remediu al firmelor producătoare dezavantajate de diferenţele
cheie în sistemul economic naţional.
* Dimensiunea barierelor la intrarea pe o piaţă reprezintă un factor
important la constatarea unei poziţii dominante a unei firme, adică mărimea
costurilor pentru intrare. Dacă pe o piaţă barierele la intrare nu există sau sunt
joase, chiar şi o firmă cu un segment mare de piaţă nu au putere de piaţă. Dacă
alte firme pot intra repede pe piaţă, cu costuri mici “nerecuperabile” (un cost

7
de intrare care nu se recuperează la ieşire) şi la o scară suficient de mare,
atunci, firmele de pe piaţă nu pot acţiona anticoncurenţial
* Restricţiile în materie de concurenţă, considerate ca forme ale
încălcării principiilor concurenţei corecte şi active sau pericole în
perspectiva imediată a evoluţiei fenomenelor legate de piaţa liberă, se referă la
comportamentele specifice operatorilor economici în calitatea lor dublă ( de
producători şi beneficiari ) şi autorităţile statului:
– Practicile anticoncurenţiale manifestate sub forma înţelegerilor sau a
practicilor concertate abuzive, cuprinzând şi pe cele determinate de poziţia
dominantă care se aproprie de cea de monopol;
– Concentrările economice care generează poziţii puternice şi
comportamente tendenţioase de dominare a pieţei;
– Ajutoarele de stat ce se acordă în condiţii avantajoase unor subiecţi
economici ;
– Comportamentele firmelor care reprezintă monopolul statului sau ale
altor drepturi exclusive acordate de către autoritatea publică.
* Valoarea şi preţul sunt două categorii economice distincte, uşor
confundabile. Valoarea este un concept ce nu poate fi disociat de calităţile
fizice, intelectuale, morale ale cuiva (în cazul fiinţelor) sau însuşiri fizice,
materiale ale unui bun, iar preţul reprezintă expresia bănească a valorii mărfii.

* Conţinutul capitolului:

1.1. Preţul, pârghie importantă a actului decizional al firmei în


condiţii de concurenţă;
1.2. Determinarea (formarea) preţului în diferite condiţii de
concurenţă;
1.3. Strategii de preţuri din perspectiva economiei de piaţă
concurenţiale din ţara noastră;
1.4. Preţul, instrument al practicilor anticoncurenţiale în economia
românească;
1.5. Particularităţi ale determinării (formării) preţurilor în unele
ramuri ale economiei;
1.6. Rolul preţului în evaluarea economică şi financiară a firmei.

8
1.1. Preţul, pârghie importantă a actului decizional al firmei în
condiţii de concurenţă

1.1.1. Conceptul de preţ în economia de piaţă contemporană

Privit în termeni generali, preţul poate reprezenta o sumă de bani


primită sau plătită pentru cedarea, respectiv obţinerea unui bun sau serviciu.
Cum în viaţa de toate zilele, omul cumpără sau vinde nenumărate bunuri şi
servicii, preţul este omniprezent, fiind puţine cuvinte care să aibă frecvenţa,
circulaţia si dinamismul cuvântului “preţ”. Începând cu preţul pâinii şi
continuând cu preţul unui bilet de spectacol, al unui obiect de folosinţă
îndelungată, al unui obiect de artă sau chiar al timpului, în relaţiile dintre
oameni, oriunde şi oricând, totul are un preţ.
Din punct de vedere economic, prezenţa preţului este şi mai evidentă:
producţia, mărfurile, munca, informaţia, capitalul, valutele, investiţiile,
transporturile, serviciile, folosirea pamântului etc. totul se proiectează, se
realizează, există sau circulă şi au un preţ şi o valoare în funcţie de acest preţ.
Realităţile acestea au făcut şi fac din problema preţurilor o problemă centrală a
teoriei şi practicii economice.
Definit sub aspect economic, preţul este expresia bănească a valorii
mărfurilor şi serviciilor care fac obiectul schimbului şi constituie totodată o
categorie economică.
Istoria ne-a demonstrat că preţul a apărut odată cu apariţia producţiei
de mărfuri şi a relaţiilor marfă-bani. Folosirea, acţiunea şi evoluţia preţurilor
sunt strâns legate de evoluţia producţiei de mărfuri şi de acţiunea legii valorii
şi a legii cererii şi ofertei.
Ca o categorie economică, preţul exprimă relaţiile băneşti care apar şi
se derulează între firme, între acestea şi instituţii şi populaţie, între cetăţeni,
între firme şi state etc. cu privire la exprimarea în bani a valorii mărfurilor care
fac obiectul schimbului. În economia de piaţă, preţul nu se limitează doar la
valoarea bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimbului, ci cuprinde în
sfera sa şi alte acte şi fapte, putându-se astfel vorbi de: preţul acţiunilor, al
obligaţiunilor şi al altor titluri de valoare, preţul concesiunilor (redevenţa),
preţul locaţiilor de gestiune, preţul capitalului împrumutat (dobânda) sau a
celui utilizat (amortizarea, chiria) etc.
Mărimea preţului este dată de valoarea etalonului preţurilor, adică de
monedă şi de mărimea valorii mărfurilor. Supunând analizei, pentru început,
relaţiile monedă-preţ şi preţ-monedă, se poate sublinia că între cei doi termeni
există o intercondiţionare reciprocă, un raport invers proporţional. Prin
urmare, devalorizarea sau deprecierea monedei (prin reducerea cantităţii ei de
metal preţios în raport cu vechea paritate sau prin reducerea cursului ei de
schimb în raport cu alte valute) duce la creşterea preţurilor şi a inflaţiei şi
9
influenţează negativ nivelul de trai al populaţiei. Este evident efectul asupra
creşterii preţurilor pe care l-a avut, în ţara noastră, după decembrie 1989,
modificarea cursului de schimb al leului faţă de dolarul S.U.A. şi, în cele din
urmă, liberalizarea acestui curs. Fiecare scădere mai importantă a cursului de
schimb al leului faţă de dolar, a condus la creşteri imediate sau cu o anumită
întârziere a preţurilor.
Revalorizarea sau aprecierea monedei (prin creşterea conţinutului în
aur al unei unităti monetare sau prin creşterea cursului ei de schimb în raport
cu cursurile altor valute) are influenţă pozitivă asupra preţurilor determinând
scăderea sau stabilizarea acestora şi reducerea inflaţiei. Această politică a
revalorizării o pot adopta numai ţările cu rezerve de aur în creştere şi cu o
economie dezvoltată, mai puţin ţările care trec printr-o criză economică.
Moneda instabilă a unei ţări are însă şi alte efecte negative: denaturează
preţurile, periclitează realizarea contractelor şi acordurilor comerciale,
influenţează importurile şi exporturile, complică efectuarea unor previziuni şi
anihilează economiile fructificate.
Modificarea preţurilor influenţează la rândul ei nemijlocit puterea de
cumpărare a monedei şi masa monetară. În acest sens trebuie reţinut că
scăderea treptată a puterii de cumpărare a monedei noastre naţionale, pâna la
niveluri alarmante, pe măsura parcurgerii etapelor de liberalizare a preţurilor,
acţiune declanşată în noiembrie 1990 şi continuată în anii următori, nu a fost
oprită nici după intrarea în vigoare a Legii concurenţei la 1 februarie 1997.
Putem concluziona că, schimbarea puterii de cumpărare şi de plată a
monedei prin devalorizare sau revalorizare determină, în sens invers, variaţii
de preţuri, iar acestea la rândul lor, modifică puterea de cumpărare şi de plată a
monedei.
În privinţa relaţiei preţ-valoare, se poate menţiona că între preţ şi
valoare există, în general un raport de proporţionalitate, evoluţia lor având
acelaşi sens.
Făcându-se referire la bază, la factorii de formare a valorii mărfurilor
(şi a preţurilor), au existat mai multe curente de opinie, mai multe teorii:
– Teoria valorii muncă, elaborată şi susţinută de reprezentanţii
economiei politice engleze: William Pety, Adam Smith şi David Ricardo.
Referindu-se la valoarea mărfii, David Ricardo concluziona că, mărfurile,
având utilitate (pe care o considera esenţială pentru valoarea de schimb), îşi
trag valoarea din două izvoare: din raritatea şi cantitatea de muncă necesară
pentru obţinerea lor1.
– Teoria valorii muncă susţinută de Karl Marx. Acesta a preluat de la
clasicii englezi teoria valorii muncă şi a dezvoltat-o până la o formă extremă,
afirmând că, din punct de vedere calitativ, valoarea mărfii nu reprezintă
altceva decât muncă omenească abstractă, omogenă, nediferenţiată,
socialmente recunoscută ca utilă şi că nimic în afară de muncă nu conţine
1
David Ricardo – “Opere alese”, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1959, pg. 61.
10
valoarea, iar din punct de vedere cantitativ mărimea valorii este determinată de
timpul de muncă socialmente necesar creării bunurilor. Ca urmare, K. Marx
absolutizează rolul muncii, în special al celei fizice, în crearea valorii şi neagă
rolul utilităţii bunurilor ca factor determinant al valorii, utilitatea fiind redusă
la o simplă premisă. Munca este considerată ca singura măsură reală care
poate servi la aprecierea şi compararea valorii tuturor mărfurilor şi ea
constituie preţul real (natural) al unei mărfi, iar cantitatea de bani defineşte
preţul nominal al mărfii.
– Teoria utilităţii marginale, dominantă în ştiinţa economică apuseană
contemporană. După această teorie, valoarea (preţul) unei mărfi este
determinată de utilitatea marginală, mărimea ei fiind o funcţie de raritatea
mărfii respective iar mecanismul concret de stabilire se bazează pe legea
cererii şi ofertei: cererea este o funcţie de utilitate şi oferta funcţie de raritate.
Aceasta din urmă (raritatea) determină mărimea sacrificiului pentru obţinerea
bunului respectiv. Adepţii teoriei pun accentul pe utilitatea bunului ca factor
de determinare a valorii, acordând prioritate satisfacerii nevoilor umane, căreia
trebuie să i se subordoneze producţia. De asemenea, în formarea valorii, ei
acordă muncii un rol asemănător rolului oricărui alt factor de producţie
(capital, informaţie sau ştiinţă, factori naturali etc.) şi nu unul exclusiv.
Valoarea unei mărfi, conform acestei teorii, este cu atât mai mare cu cât ultima
unitate consumată din acea marfă are o utilitate mai mare.
– Există şi opinii potrivit cărora cele două concepţii privind formarea
valorii (teoria valorii muncă şi teoria utilităţii marginale) nu se exclud
automat, ci, mai degrabă, luate separat ambele sunt unilaterale şi deci trebuie
considerate complementare. Astfel, economistul francez Charles Gide2
considera că în formularea ofertei (şi a preţului de ofertă) importanţă au
costurile, iar în formularea cererii (şi a preţului de cerere) utilitatea bunurilor.
Reputatul economist englez Alfred Marshall a afirmat că valoarea se
întemeiază pe utilitatea finală şi pe cheltuiala de producţie şi se menţine în
echilibru între aceste două forţe opuse.
După economistul francez G. Abraham Frois3 se poate vorbi de două
teorii în formarea valorii, una obiectivă şi alta subiectivă. Conform teoriei
obiective, valoarea este dată atât de munca încorporată în marfă, cât şi de
utilitatea mărfii. După susţinătorii teoriei subiective, valoarea (de schimb) se
apreciază prin utilitatea şi raritatea bunului, dar şi prin solvabilitatea cererii, ei
situându-se pe poziţia cumpărătorului.
În concluzie, putem spune că în formarea valorii şi a preţurilor au
importanţă atât utilitatea, care determină, în ultimă instanţă, cererea şi preţul
de cerere, cât şi costul de producţie prin care se manifestă caracterul limitat,
raritatea factorilor de producţie şi care determină oferta şi preţul de ofertă.

2
Charles Gide – “Curs de economie politică”, vol. I, Bucureşti, Tipografiile Române Unite,
1927, pg. 102.
3
G. Abraham Frois – «Economie Politique», 4, Edition Economica, Paris, pg. 19-49.
11
În legătură cu raportul dintre cele două concepte: preţ şi valoare, există
şi aici opinii diferite. Astfel, adepţii teoriei utilităţii marginale susţin că între
preţ şi valoare, respectiv valoare de schimb, există o identitate deplină.
Singura distincţie ce se poate face între cele trei noţiuni se referă la faptul că
preţul se exprimă întotdeauna în bani. Susţinătorii teoriei valorii muncă
consideră că între preţ şi valoare nu poate fi pus semnul egalităţii, deşi preţul
reprezintă expresia bănească a valorii. Prin urmare, preţul reprezentând o
formă de exprimare a valorii, ca orice formă, dobândeşte o anumită autonomie
faţă de conţinut, de esenţă (de valoare) şi ca atare, pot exista preţuri care să nu
exprime valoarea (preţul pământului = preţ iraţional) sau preţuri care să nu
coincidă cu valoarea (sub raport cantitativ), abătându-se de la aceasta sub
incidenţa acţiunii legii cererii şi a ofertei, ori de câte ori cererea nu este egală
cu oferta (egalitatea este mai mult o excepţie).
Dacă pornim de la ideea că preţul este o formă a exprimării valorii
mărfurilor, trebuie să acceptăm că el poate să aibă o anumită autonomie,
independenţă faţă de valoare, forma fiind întotdeauna mai bogată, mai
variată decât esenţa. În cele din urmă am putea fi nevoiţi să acceptăm şi ideea
abaterii unor preţuri de la valoare, în situaţii mai deosebite: preţuri garantate
sau subvenţionate de stat, preţuri de monopol, preţuri în condiţii de
subproducţie etc., în general, preţuri situate la extreme.
Dincolo de aceste interpretări ale conţinutului şi relaţiilor preţului cu
valoarea, trebuie reţinut rolul şi importanţa preţului în economia de piaţă şi
faptul că preţul bunurilor şi serviciilor se stabileşte pe piaţă sub incidenţa
cererii şi ofertei, doi factori fără de care nu poate exista schimbul de mărfuri,
valoarea şi preţul acestora. Au existat deosebiri de vederi şi în privinţa rolului
preponderent sau influenţei unuia sau altuia din cei doi factori în formarea
valorii şi a preţului, concepţii ce s-au reflectat şi în practică. Astfel, unii au
acordat un rol preponderent ofertei în formarea preţului, fundamentând preţul
pe costul de producţie (practică întâlnită în secolul XVIII şi prima parte a
secolului XIX, dar şi în secolul XX în ţările fost comuniste cu economie
planificată).
Fondatorii teoriei valorii întemeiate pe utilitatea marginală
(reprezentanţii şcolii austriece) au deplasat accentul de la ofertă la cerere,
considerând că aceasta are rol preponderent în determinarea valorii de schimb
şi a preţului (practică întâlnită la sfârşitul secolului XIX şi în secolul XX în
special în ţările dezvoltate).
Trebuie subliniat totodată că adepţii teoriei marginaliste a valorii nu
neagă importanţa şi rolul costului în formarea preţului. Ei susţin că utilitatea
subiectivă, atribuită produsului finit, constituie fundamentul valorii, deci şi al
preţului dar mărimea valorii va fi fixată de cost, prin care se manifestă
caracterul limitat al factorilor de producţie.
Unii economişti (printre care şi Alfred Mashall) au demonstrat
inoportunitatea disocierii acţiunii conjugate a cererii şi a ofertei în formarea
12
preţului, subliniind că ambele (cererea şi oferta) joacă un rol esenţial în
formarea preţului, fără una sau fără alta nu poate exista preţul, după cum în
absenţa unuia din braţele foarfecelor, acesta nu funcţionează.
În economia de piaţă preţurile se formează ca rezultat al
comportamentului specific al firmelor, al modului în care ele reuşesc să
cunoască mai bine piaţa şi să-şi adapteze activitatea sau consumul la cerinţele
şi situaţia pieţei. În procesul schimbului partenerii au un comportament diferit,
unul dintre ei poate dori mai mult sau mai puţin actul de vânzare – cumpărare,
constrângându-l pe celălalt să accepte preţul său.
În funcţie de condiţiile economico-sociale prin care trece o ţară, într-o
anumită perioadă, importanţă mai mare are unul sau altul din cei doi factori
(oferta sau cererea) în formarea preţurilor. În România în perioada de tranziţie
la economia de piaţă, în condiţiile scăderii continue a producţiei de mărfuri, a
lipsei de concurenţă între firmele producătoare, preţurile au fost, în general,
dictate, impuse de către ofertanţi şi s-au bazat pe costuri ridicate, rezultat al
unei productivităţi scăzute a muncii, a nemuncii, a unor salarii cu rol de
protecţie socială, a unor dificultăţi economice şi financiare prin care au trecut
şi mai trec încă, multe societăţi financiare.

1.1.2. Funcţiile preţurilor

În economia bazată pe producţia şi schimbul de bunuri, necesitatea şi


existenţa preţurilor nu se poate pune la îndoială, preţurile sunt un factor
obiectiv, sunt menite să îndeplinească anumite funcţii şi să exercite un anumit
rol.
Literatura de specialitate cunoaşte o diversitate de opinii în legătură cu
numărul si conţinutul funcţiilor preţurilor. Astfel, unii economişti susţin că
preţurile ar avea două funcţii, alţii afirmă că ar avea trei, sau chiar 7 funcţii. În
opinia celor mai mulţi specialişti (idee la care subscriem), preţurile au două
funcţii: una de instrument sintetic de măsură a valorii mărfurilor (funcţie care
derivă din esenţa lor) şi alta de pârghie economică. Economiştii care au
atribuit preţurilor mai multe funcţii au luat drept funcţii separate diferitele
forme concrete prin care se realizează, se manifestă prima funcţie.
Preţul ca instrument sintetic de măsură a valorii mărfurilor asigură
schimbul de mărfuri (echivalent sau mai puţin echivalent), evidenţa costurilor
de producţie, a rezultatelor şi a producţiei materiale şi dă posibilitatea analizei
situaţiei economico-financiare a firmei. Prin preţuri, de asemenea, se
realizează exprimarea şi repartiţia produsului intern brut şi net şi se asigură, în
cele din urmă, echilibrarea ofertei cu cererea şi reglarea producţiei sociale.
În comparaţie cu alte unităţi de măsură (ml, mp, mc, kg, tona, bucata
etc.), preţul prezintă particularitatea că acţionează ca instrument de măsură
numai după adoptarea deciziei cu privire la nivelul său sau pentru fiecare bun
13
în parte. Ca urmare, decizia de preţ are numai particularitatea că este un mijloc
de evaluare, de estimare, de apreciere a consumurilor de materiale, a costurilor
de producţie (în general), a utilităţii şi rarităţii produselor, a valorii mărfurilor.
În adoptarea deciziei de preţ firmele ţin cont de existenţa unor constrângeri
monetare, fiscale, bugetare, tehnice, economice şi sociale şi a unor libertăţi de
acţiune existente în economia de piaţă. Constrângerile se manifestă sub forma
unor elemente normative şi a unor elemente sau condiţii obiective.
Elementele normative constau în legi, hotărâri şi ordonanţe
guvernamentale, ordine ale miniştrilor, hotărâri ale autorităţilor locale şi alte
acte privind preţurile, costurile de producţie cuprinse în preţ şi celelalte
elemente componente ale preţurilor (dobânzi, profit, impozite şi taxe, adaos
comercial), precum şi unele restricţii privind producţia, desfacerea şi
consumul, importul şi exportul. Într-o economie de piaţă, măsurile restrictive
în domeniul preţurilor sunt căt mai scăzute, iar intervenţia statului în formarea
preţurilor se realizează indirect prin măsuri fiscale, valutare, vamale etc.
Condiţiile obiective ale preţurilor sunt date de existenţa şi funcţionarea
pieţei cu toate componentele sale: raportul cerere-ofertă; nivelul costurilor de
producţie şi rata profitului (pe plan intern şi internaţional) care determină
producătorii să-şi extindă sau restrângă producţia la anumite produse; oferta
scăzută la anumite bunuri care permite ofertanţilor să practice preţuri ridicate
şi care pot provoca o creştere a producţiei la sortimentele respective; existenţa
unor stocuri de mărfuri greu sau nevandabile, care impune operarea unor
reduceri de preţuri; schimbarea în permanenţă a raportului cerere-ofertă care
presupune adaptabilitatea operativă la modificarea condiţiilor; existenţa unor
capacităţi de producţie neutilizate sau insuficiente care determină firmele
producătoare să adopte anumite decizii privind producţia şi preţurile.
După Revoluţia din Decembrie 1989 în România, datorită unor greşeli
de guvernare, controlul preţurilor s-a pierdut brusc, nivelul lor rămânând
aproape în totalitate la latitudinea ofertanţilor, în condiţiile unui dezechilibru
accentuat între cererea şi oferta fizică de mărfuri şi ale lipsei de concurenţă
între firme. Datorită unei presiuni puternice din partea cererii, corelată cu o
insuficienţă de ofertă, preţurile au jucat mult timp doar un rol simbolic, de
barometru al pieţei, nivelul lor fiind la discreţia firmelor producătoare. După
opinia majorităţii economiştilor s-ar fi considerat necesar, un timp,
optimizarea preţurilor în condiţiile unei armonii relative de interese (ale
producătorilor şi consumatorilor) sub supravegherea reală de către guvern a
preţurilor. Dar, într-o perioadă foarte scurtă (câţiva ani) s-a trecut rapid de la o
extremă la alta, de la preţuri controlate aproape în totalitate de organele
statului la preţuri în general libere, cu efecte dintre cele mai dezastruoase
asupra economiei şi nivelului de trai al populaţiei.
Ca măsură a valorii, preţul cuprinde trei componente importante: una
recuperatorie (adică costul exploatării) care permite recuperarea capitalului
consumat; alta remuneratorie a capitalului (adică profitul încorporat în preţ) şi
14
după caz, o componentă reparatorie (o anumită despăgubire), pentru
nerespectarea obligaţiilor contractuale (daune compensatorii) sau efectuarea cu
întârziere a plăţii de către cumpărători (daune moratorii).
În legătură cu funcţia preţurilor, de pârgie economică, se poate afirma
că aceasta reprezintă un mecanism economic de bază şi complex. În
argumentarea acestei afirmaţii, pentru început, menţionăm că preţurile cuprind
în structura lor şi alte elemente valorice, considerate la rândul lor ca pârghii
economice şi anume: salarii, impozite, dobânzi, contribuţii, taxe, profit,
comisioane, adaos comercial etc. Cuprinzând aceste elemente, preţul le
conjugă, le amortizează şi condiţionează acţiunea. Elementele valorice, deci,
cuprinse în preţuri au numai un caracter potenţial, realizarea lor în fapt este
condiţionată de realizarea mai înâi a preţului ca întreg. Ca urmare, numai după
ce a fost acceptat şi achitat preţul de către cumpărători, abia apoi se poate
vorbi de acţiunea şi rolul celorlalte elemente.
Determinarea preţurilor, în special la produsele din ramurile finale, are
la bază alte “n” preţuri ale unor produse din ramurile primare şi intermediare,
având şi ele rol de pârghie economică. Totodată, se cuvine a se sublinia că
preţul unui produs nu se determină (formează) sau stabileşte în mod izolat, ci
acesta se încadrează într-un sistem de preţuri al produselor existente cu care se
va afla în anumite raporturi de proporţionalitate (denumite şi preţuri relative).
Remarcăm, de asemenea, prezenţa preţurilor pretutindeni în toate
domeniile vieţii economice şi sociale, preţurile sunt acelea care însoţesc
mărfurile în tot circuitul lor, indiferent de natura beneficiarilor (firme de orice
natură, instituţii, organizaţii obşteşti, persoane fizice) şi a consumului.
Mai trebuie subliniat faptul că preţurile au implicaţii complexe în
gestiunea firmelor, condiţionând situaţia economico-financiară a acestora şi
acţionând în două faze importante: în faza aprovizionării, prin preţurile input-
urilor, a factorilor de producţie şi în faza desfacerii, prin preţurilor output-
urilor sau a produselor livrate.
Referitor la funcţia aceasta a preţurilor de pârghie economică, se poate
spune că au existat două categorii de opinii, în general extremiste şi anume:
unii dintre economişti au considerat ca preţurile pot fi o pârghie economică
numai când coincid cu valoarea mărfurilor, când au un nivel rezonabil; alţii
împărtăşesc ideea potrivit căreia preţurile îndeplinesc această funcţie numai
când se abat de la valoare (au un nivel mai ridicat sau mai scăzut).
Putem concluziona că preţurile sunt o pârghie economică, îndeosebi
când coincid cu valoarea mărfurilor, deoarece în astfel de situaţii prin nivelul
lor satisfac deopotrivă atât vânzătorii cât şi cumpărătorii. În cazurile când
preţurile se abat de la valoare (au un nivel extrem) satisfac, stimulează mai
puternic pe producători sau pe consumatori, o activitate sau un proces, iar în
asemenea situaţii acţiunea preţurilor poate fi considerată unilaterală şi
contradictorie şi în consecinţă, trebuie folosite şi alte pârghii în completare,
pârghii de corectare. Astfel, menţinerea unor preţuri la un nivel scăzut pentru
15
unele produse importante în consumul populaţiei, din considerente de ordin
social, face necesară practicarea temporară a subvenţiilor de la bugetul
statului, subvenţia acoperind diferenţa dintre preţul real şi cel fixat de organele
statului la produsele respective. La fel, creşterea exagerată a unor preţuri face
necesară adoptarea unor reglementări speciale de protecţie socială.
Funcţia preţurilor de pârghie economică iese mai pregnant în evidenţă
prin mişcarea lor în sus sau în jos. De exemplu, dacă la un moment dat cererea
este mai mare decât oferta la anumite produse, preţurile vor avea o tendinţă de
creştere, ceea ce va determina firmele producătoare să-şi mărească oferta sau
va atrage şi alţi producători în branşa respectivă. Invers, dacă oferta este mai
mare decât cererea, preţurile vor avea o tendinţă de scădere, ceea ce va stimula
cererea. Această mişcare a preţurilor în economia de piaţă, face să se regleze
continuu producţia şi consumul şi se asigură echilibrul valoric între cerere şi
ofertă, la un nivel al preţurilor care tinde spre optimalitate.

1.1.3. Sistemul preţurilor şi tarifelor în România

Diversitatea relaţiilor de schimb în cadrul economiei naţionale şi a


utilizărilor pe care le poate căpăta un produs în funcţie de natura mărfii,
varietatea scopurilor pentru care este pus în circulaţie şi a categoriilor de
beneficiari, fac necesară existenţa mai multor categorii de preţuri şi tarife.
Fiecare categorie constituie, la rândul ei, o verigă a acestui sistem sau un
subsistem al sistemului de preţuri.
Prin sistemul de preţuri, într-un sens mai larg – putem înţelege
categoriile şi formele preţurilor, structura, nivelul şi relaţiile dintre ele,
principiile de determinare, stabilire şi aplicare a lor. O parte dintre economişti
atribuie un sens şi mai larg sistemului de preţuri, incluzând în acest concept şi
instituţiile şi organele de specialitate din acest domeniu. În cele din urmă
considerăm că toate aceste elemente luate global alcătuiesc, mai degrabă,
politica de preţuri decât sistemul de preţuri.
Până la Revoluţia din Decembrie 1989, în ţara noastră a funcţionat un
sistem de preţuri bazat pe principiile: centralismului democratic; stabilirii
unitare şi coordonate a preţurilor; unităţii preţurilor; stabilităţii preţurilor;
corelării şi diferenţierii preţurilor în funcţie de calitatea produselor.
Imediat după Revoluţie s-a declanşat fenomenul liberalizării preţurilor
(art. 48 din Legea Nr. 15/1990)4, când s-a hotărât că acestea se stabilesc prin
negociere directă între furnizor şi beneficiar. Astfel, art. 48 al legii amintite
mai sus prevedea: “Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de
stat vor putea practica între ele şi în raporturile cu terţii, preţurile decurgând
din acţiunea conjugată a cererii şi ofertei, cu excepţia situaţiei când pe piaţa
4
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor comerciale de stat, ca regii autonomie şi
societăţi comerciale. H.G. României nr. 1109/1990 privind liberalizarea preţurilor.
16
românească nu există cel puţin trei agenţi economici care să comercializeze
acelaşi tip de bun, lucrare sau serviciu, precum şi cu excepţia cazurilor în care
preţurile sunt subvenţionate de stat potrivit hotărârii guvernului. În aceste din
urmă cazuri, preţurile se vor stabili de către guvern prin negociere cu agenţii
economici.” În consecinţă au fost emise o serie întreagă de hotărâri ale
guvernului (începând cu nr. 1109 din 18 oct. 1990), care au condus la
liberalizarea preţurilor, punându-se bazele unui nou sistem de preţ în ţara
noastră, specific economiei de piaţă.
În prezent, ca în orice ţară cu economie concurenţială de piaţă sau
angajată în tranziţia la economia de piaţă, în România principiul fundamental
care stă la baza sistemului de preţuri îl constituie formarea lor liberă pe piaţă
în funcţie de acţiunea conjugată a cererii şi ofertei (de raportul cerere ↔
ofertă). De reţinut că în perioada de tranziţie o anumită importanţă mai au şi
principiile stabilităţii şi unicităţii preţurilor, pentru produsele de importanţă
deosebită.
Regula generală de formare a preţurilor şi tarifelor în România este că
acestea se determină în mod liber, prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei5.
Preţurile şi tarifele practicate în cadrul unor activităţi cu caracter de monopol
natural sau al unor activităţi economice stabilite prin lege6, se stabilesc şi se
ajustează cu avizul Ministerului Finanţelor, cu excepţia celor pentru care, prin
legi speciale, sunt prevăzute alte competenţe.
Sistemul de preţuri, cu componentele sale, este dependent de nivelul
productivităţii muncii, al produsului intern brut şi net etc. Unui anumit nivel al
producţiei, al costurilor, al productivităţii muncii îi corespunde un anumit
sistem de preţuri, anumite categorii, anumite forme ale preţurilor şi mai ales
un anumit nivel al preţurilor în continuă adaptare la condiţiile noi în
permanentă schimbare. Astfel, şi activitatea în domeniul preţurilor a suferit
modificări esenţiale. Ca urmare, în prezent activitatea de preţuri este o
activitate permanentă, o activitate legată de problema globală a produsului, de
ciclul de viaţă al produsului, de soarta produsului până la scoaterea lui din
circuitul economic.
Sistemul de preţuri funcţionează prin intercondiţionarea cu celelalte
componente ale macrosistemului economiei naţionale: producţia, importul,
consumul productiv şi neproductiv, exportul şi investiţiile, sistemul financiar,
de credit, valutar etc. Ca un organism autonom, preţurile mijlocesc circuitul
valorilor materiale prin fazele procesului reproducţiei sociale dar, în acelaşi

5
Art. 4, alin. 1 din Legea concurenţei nr. 21/1996 cu modificările şi completările ulterioare.
6
O.U.G. nr. 36/2001 cu modificările şi completările ulterioare, defineşte sfera produselor şi
serviciilor ale căror preţuri şi tarife se stabilesc şi ajustează cu avizul Ministerului Finanţelor,
precum şi modalităţile de reglementare, mecanismul de ajustare şi control al preţurilor.
H.G. nr. 669/2001 reglementează formula de calcul pentru ajustarea preţurilor (tarifelor) în
limita evoluţiei parametrului de ajustare, precum şi modul de determinare a influenţelor în
costuri.
17
timp modul de desfăşurare a acestui proces în fiecare fază determină nivelul,
structura şi evoluţia lor.

1.1.3.1. Tarifele, parte componentă a sistemului de preţuri

Ca parte componentă a sistemului de preţuri, tarifele reprezintă o


categorie distinctă a preţurilor care se formează şi se stabilesc în domeniul
prestărilor de servicii efectuate de către unităţi specializate pentru diferiţi
beneficiari: persoane fizice, juridice, instituţii. Natura economică a preţului şi
tarifului este aceeaşi. Deosebirile care apar rezultă din existenţa tarifului ca
expresie concretă a categoriei de preţ într-un domeniu specific de activitate.
Prin urmare, dacă preţul constituie expresia bănească a valorii de schimb a
unei mărfi în calitate de obiect, de bun material cu existenţă de sine stătătoare,
atunci tariful reprezintă expresia bănească a valorii unei mărfi în calitate de
activitate (nu de obiect). Producţia serviciilor nu are un caracter de sine
stătător, nu se poate înmagazina şi nici nu se poate stoca. De asemenea,
consumul de servicii nu este separat de producţia lor, serviciul ne putând
circula ca atare între producător şi consumator, ci se consumă prin fiecare
prestaţie. Producţia şi consumul de servicii au loc concomitent atât în timp, cât
şi în spaţiu.
După natura, destinaţiile şi beneficiarii lor, serviciile pot fi: servicii
productive, mixte (servicii de gospodărire comunală, apă, canal, salubritate
etc.) şi neproductive. Corespunzător acestora şi tarifele pot avea caracterul
unor preţuri de producţie (preţuri cu ridicata, preţuri de livrare) pentru
serviciile productive, în general sau caracterul unor preţuri cu amănuntul
pentru serviciile neproductive.
Deseori în limbajul practic sau în vorbirea curentă, se produce o
substituire reciprocă a noţiunii de tarif şi taxă. Aceasta, datorită unor tradiţii
sau importuri de termeni satrăini (de ex., cuvântul din limba franceză “tanex”,
prin care se înţelege taxă datorată primăriei care organizează transportul în
comun sau alimentarea cu apă), dar şi datorită faptului că taxele au la bază
ideea contrapreataţiei (mai ales taxele de timbru).
Delimitarea tarifului faţă de taxă se face după:
– destinaţia lor. Taxele se virează la bugetul statului şi au, în general,
caracter fiscal, pe când tarifele se încasează de unităţile prestatoare ca
echivalent al prestaţiilor;
– în cazul tarifelor, se determină, se evidenţiază şi urmăresc costurile
prestaţiilor, iar în cazul taxelor nu avem de-a face cu calculul şi evidenţa
costurilor;
– organele care le stabilesc. Stabilirea tarifelor este de competenţa
unităţilor prestatoare, iar satbilirea taxelor intră sub incidenţa organelor

18
financiare şi se efectuează pe baza actelor normative adoptate de către
organele puterii sau administraţei de stat.
Delimitarea sferei de aplicare a preţurilor faţă de tarife are în vedere
unele aspecte. Astfel, delimitarea se realizează, în general, după natura
rezultatului unei activităţi şi anume: în cazul produsului cu existenţă de sine
stătătoare folosim noţiunea de preţ, iar în cazul serviciilor folosim noţiunea de
tarif. Practica ne-a demonstrat că există şi excepţii: deşi apa şi energia electrică
sunt încadrate în categoria economică ca produse (de ex., unitatea de măsură
pentru apă este metrul cub iar pentru energia electrică kwh), pentru distribuţia
şi consumul lor se aplică tarife (incorect după opinia mea); pentru gazele
naturale se aplică în schimb preţuri (corect, deoarece plata se face pentru
produsul consumat, adică metrul cub de gaz); pentru confecţiile executate de
unele firme se aplică preţurile când vorbim de producţia de serie, iar dacă
confecţiile se execută la comandă se aplică tarifele etc.
Cu toate că natura economică a preţului şi tarifului este aceeaşi şi se
aplică aceleaşi metode şi principii de fundamentare şi negociere, întâlnim
unele particularităţi în privinţa tarifelor care sunt determinate de specificul
producţiei serviciilor. Prin urmare, structura tarifelor, asemănătoare cu cea a
preţurilor, este totuşi mai simplă, deoarece serviciile nu fac obiectul circulaţiei
mărfurilor, în costurile lor nu se includ cheltuielile de desfacere, iar nivelul
tarifului nu cuprinde adaosul comercial, dar el se încasează pentru piesele de
schimb care se decontează separat de tarif, la preţurile cu amănuntul.
Se mai cunosc şi alte particularităţi legate de structura şi nivelul
costurilor serviciilor, generate de factorii:
– variaţia mare a necesităţilor pentru unele servicii în timpul anului
(iluminat, încălzit etc.);
– dispersarea teritorială accentuată a unor servicii şi organizarea lor în
unităţi mici (cu unele excepţii: unităţile de transporturi, comunicaţii,
distribuire a energiei electrice etc.);
– efectuarea unor prestaţii nu numai la sediul unităţii, ci şi la domiciliul
consumatorilor;
– ponderea mare a manoperei şi, în unele cazuri, a muncii manuale etc.
Factorii prezentaţi mai sus condiţionează nivelul costurilor şi fac ca
posibilităţile de reducere a lor şi de creştere a productiviăţii muncii să fie mai
reduse. Prin urmare, în cazul preţurilor, ponderea (în general) materiilor prime
şi a materialelor în costuri este mult mai ridicată decât în cazul tarifelor, în
tarife cuprinzându-se numai materialele fără de care prestaţia nu s-ar putea
realiza. Aici, cu unle excepţii, ponderea mare o au salariile. În cele mai multe
cazuri de prestări servicii, mecanizarea are un conţinut limitat, iar posibilităţile
de creştere a productivităţii muncii şi de reducere a costurilor sunt de
asemenea, mici. Creşterea salariilor este cea care ordonă o creştere a costurilor
totale ale serviciilor şi care conduce în final la majorarea tarifelor. Costul
serviciilor este în legătură directă şi cu modul în care se face consumul
19
servicilor respective, determinând diferenţierea tarifelor după natura şi felul
consumului (de ex., pentru energia electică şi termică există consum productiv,
consum public şi consum casnic).

* Elementele de fundamentare şi stabilire a tarifelor

Ca şi preţurile, tarifele joacă un rol important în economie. Ca urmare,


şi în România tarifele trebuie să stimuleze lărgirea reţelei de unităţi de servire,
dezvoltarea şi diversificarea gamei de servicii pentru toate gamele de
beneficiari, mai ales pentru populaţie, precum şi îmbunătăţirea calităţii şi
creşterea operativităţii în efectuarea serviciilor.
Tarifele pentru serviciile prestate se fundamentează pe baza
următoarelor elemente:
– costurile, exclusiv valoarea materialelor care sunt supuse prelucrării
şi pieselor de schimb ce se montează. Dacă beneficiarului serviciului îi este
permis să aducă materialele auxiliare, contravaloarea acestora cuprinsă în tarif
se scade;
– profitul unităţii prestatoare;
– taxa pe valoarea adăugată.
Formarea şi stabilirea tarifelor este supusă aceloraşi legităţi ca şi
preţurile. Pentru marea majoritate a serviciilor, tarifele se stabilesc în mod
liber, prin negociere între parteneri, pe baza raportului cerere şi ofertă în
condiţiile unei concurenţe date.
În ce priveşte stabilirea nivelului unui tarif, trebuie să se ţină seama şi
de unele cerinţe şi condiţii specifice de prestare a serviciilor şi anume:
– asigurarea unor corelaţii corespunzătoare între tarifele serviciilor
asemănătoare, complementare sau care se pot înlocui reciproc;
– nivelul de execuţie, confort şi complexitatea lucrărilor;
– frecvenţa prestaţiilor şi influenţa acesteia asupra costurilor;
– cheltuieli ocazionate de prestarea serviciilor la sediul (domiciliul)
beneficiarilor, în regim de urgenţă sau în alte condiţii speciale. Pentru aceste
situaţii se pot stabili tarife la un nivel superior sau se pot prevedea adaosuri la
tarifele de bază.
Tarifele pentru serviciile noi se fundamentează, în general, prin
corelare cu tarifele pentru serviciile existente.
La stabilirea tarifelor se au în vedere şi condiţiile în care se execută
serviciile, operaţiile şi materialele auxiliare incluse în tarifele respective.

20
1.1.3.2. Sistemul tarifelor din ţara noastră

Datorită diversităţii prestărilor de servicii, corespunzător întâlnim şi o


diversitate de tarife, care se stabilesc şi se aplică în economia românească. Ele
pot fi grupate atât, în funcţie de particularităţile activităţii şi consumului de
muncă, cât şi în funcţie de natura serviciilor prestate. Prin urmare, avem mai
multe grupe de tarife.

* Tarifele pentru serviciile tradiţionale şi artizanale

Aceste tarife se referă la serviciile personale, de igienă corporală, de


uşurare a muncii gospodăreşti, de reparaţii şi confecţii la comandă şi pe
măsură, de artizanat etc. La stabilirea acestor tarife se au în vedere, în general,
costurile prestaţiei, unde salariile deţin o pondere însemnată, iar munca
manuală calificată este esenţială. Nivelul tarifelor este diferenţiat după natura
serviciilor, nivelul execuţiei, frecvenţa prestaţiilor şi condiţiile solicitate de
clienţi (la domiciliul clientului sau la sediul prestatorului, în regim normal sau
în regim de urgenţă), modele şi tipodimensiuni pentru confecţii sau obiecte de
artizanat etc. Nu trebuie neglijat nici faptul că, nivelul tarifelor este dependent
de raportul cerere şi ofertă pentru orice serviciu, de intensitatea şi natura
concurenţei.

* Tarifele pentru serviciile cu caracter de masă

În această categorie intră tarifele pentru transporturi, poştă şi


telecomunicaţii, pentru activităţi de gospodărire comunală şi locativă, activităţi
hoteliere şi similare etc. Cu toate că aceste servicii sunt de natură diferite, au
un caracter repetativ, de mare productivitate şi se bazează pe o dotare tehnică
corespunzătoare.
Tarifele pentru transporturi şi telecomunicaţii
Acestea se caracterizează printr-un mare volum de prestaţii cu caracter
de masă şi se realizează prin transportul de mărfuri şi călători feroviar, fluvial,
maritim, aerian, auto interurban şi urban, cu tracţiune animală şi prin alte
mijloace (pe conducte, pe cablu teleferic etc.). Pentru toate căile de transport,
distanţa şi greutatea mărfii sunt elementele de bază care stau la calcularea
tarifelor, datorită influenţei lor asupra costurilor, kilometrul sau tona-kilometru
constituind unităţi de măsurare a prestaţiilor şi de stabilire a tarifului.
În cazul transporturilor feroviare, raportul invers proporţional dintre
costuri şi distanţă este o caracteristică importantă. Pentru aceasta,
transporturile feroviare se recomandă pentru distanţe lungi, fiind stabilită, de
altfel, distanţa minimă de preluare a expediţiilor la anumite forme de transport.
Astfel, tarifele pentru transportul feroviar de călători, sunt stabilite pe distanţe
în funcţie de felul trenului şi clasa vagonului. Pentru transporturile de mărfuri
21
pe cale ferată, tarifele sunt diferenţiate după distanţă şi greutate (tone-
kilometru) şi după felul mărfurilor şi expediţiilor, în funcţie de care s-au
stabilit bareme tarifare, pe grupe de mărfuri. La tarifele normale, stabilite pe
baza criteriilor de mai sus, se calculează sporuri pentru condiţii speciale de
transport, impuse de natura mărfurilor sau cerute de expeditor (pentru mărfuri
voluminoase, cu gabarit depăşit sau foarte lungi; pentru expediţii de mărfuri cu
trenuri de coletărie sau chiar cu trenuri de persoane). Pe lângă tarifele de bază
pentru mărfuri pot fi stabilite şi tarife pentru activităţi complementare
(recântăriri, verificarea tarei, magazinaj, însoţirea expediţiilor de mărfuri etc.).
În cazul transporturilor auto, care se realizează pe distanţe mici şi
mijlocii (pe asemenea distanţe se pot obţine costuri optime), tarifele pentru
transportul călătorilor (de ex.), sunt stabilite, în general, în funcţie de felul
mijlocului de transport şi de distanţă. Pentru transporturile auto de mărfuri, se
practică mai multe forme de tarife: pe cantitate, pe autovehicul şi tarife pentru
transporturi în condiţii sau cu mijloace speciale de transport.
Tarifele pe cantitate se calculează în funcţie de: greutatea tarifară a
încărcăturii, baremul tarifar în care se încadrează încărcătura şi distanţa
tarifară.
Tarifele pe autovehicul se folosesc când mijloacele auto se pun la
dispoziţia expeditorului pentru: transporturi în raza administrativă a localităţii;
transporturi în campania agricolă de recoltare; transporturi de achiziţii de
legume-fructe şi orice alte transporturi pe distanţe mici. La determinarea
tarifului se ţine cont de: felul autovehicului, capacitatea nominală a acestuia,
timpul de utilizare tarifabil şi parcursul tarifabil. Nivelul tarifelor se
diferenţiază dacă la transporturi se folosesc şi remorci.
În cazul transporturilor în condiţii şi cu mijloace speciale, se calculează
tarife pentru transporturile cu autovehicule taxi, trailere, tractoare rutiere etc.
Nivelul acestor tarife este dat de felul mijloacelor auto, parcursul efectuat şi
timpul de staţionare. Şi în cazul transporturilor auto se aplică majorări,
reduceri de tarife, precum şi tarife pentru activităţi complementare.
Tarifele pentru transporturile navale interne se diferenţiază şi ele după
operaţiunile ce se efectuează: de transbordare şi manipulare a mărfurilor în
porturile interne, de transport fluvial de mărfuri în trafic intern, de pilotaj,
cheiaj, manevră etc. La fiecare categorie de operaţii, tarifele se diferenţiază în
funcţie de grupele de mărfuri, de distanţă şi de termenul de încărcare-
descărcare.
Mai trebuie să reţinem că unele tarife pentru serviciile prestate se
tabilesc cu avizul Ministerului Finanţelor sau Autorităţii de Reglementare în
domeniul respectiv (de ex., tariful pentru transportul urban de călători cu
metroul se stabileşte cu avizul Ministerului Finanţelor).
Tarifele pentru serviciile de poştă şi telecomunicaţii
Aceste tarife se încadrează în regimul general de stabilire şi aplicare a
tarifelor (cu unele excepţii). Nivelul lor se bazează, în principiu, pe costurile
22
prestaţiei, iar diferenţierea se realizează în funcţie de anumiţi factori specifici:
greutatea, natura, felul regimul expediţiilor poştale, distanţa şi perioada din zi
în cazul serviciilor telefonice etc.
Prin urmare, tarifele pentru: servicii telefonice de bază, servicii poştale
de bază, servicii de radiocomunicaţii şi telecomunicaţii, se stabilesc cu avizul
Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii (ANRC).
De exemplu, pentru transportul pe calea ferată (deservire generală),
transportul fluvial în Deltă şi pe alte rute, pentru locuitorii zonei (în condiţiile
subvenţionării de la bugetul de stat), pentru transportul urban de călători în
comun şi pentru serviciile poştale şi telefonice de bază interne, tarifele se
ajustează periodic (lunar, trimestrial), cu avizul Ministerului Finanţelor sau
Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii – în funcţie de indicele
preţurilor de consum, iar pentru serviciile telefonice şi poştale de bază
internaţionale, tarifele se ajustează (cu avizul aceloraşi organisme) în funcţie
de cursul de schimb valutar.
Tarifele serviciilor de gospodărire comunală şi locativă
Această grupă cuprinde o gamă largă de servicii, datorită diversităţii
activităţilor: întreţinerea şi repararea străzilor; iluminatul public; salubritatea;
întreţinerea grădinilor publice, parcurilor şi zonelor verzi; întreţinerea şi
funcţionarea domeniului public; furnizarea apei potabile şi a energiei termice
pentru populaţie; administrarea şi întreţinerea fondului locativ de stat;
întreţinerea şi funcţionarea unor staţii de alimentare cu apă şi epurare pentru
ape menajere; alte acţiuni de gospodărire comunală. Şi tarifele pentru aceste
servicii se încadrează, de regulă, în regimul general de stabilire a tarifelor.
Preţurile (tarifele, unde este cazul) pentru apa brută, pentru apă potabilă şi
canalizare se ajustează cu avizul Ministerului Mediului şi respectiv Autorităţii
Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Publice de Gospodărire
Comunală.

Tarifele energiei electrice


În România, tarifele privind livrările de energie electrică se stabilesc şi
ajustează trimestrial, cu avizul Autorităţii Naţionale de Reglementare a
Energiei, în funcţie de evoluţia cursului de schimb valutar.
Pentru livrările de energie electrică populaţiei, la stabilirea tarifelor în
ţara noastră s-au urmărit obiective diferite în anumite perioade. Astfel, prin
tarifele practicate se urmărea stimularea consumului în gospodăriile populaţiei
în afara orelor de vârf. Tarifele pentru iluminat şi utilizări casnice aveau un
caracter regresiv, fiind stabilite două tranşe de consum: prima tranşă cuprindea
un consum normat (cu un tarif mai mare), iar în a doua tranşă intra toată
energia ce depăşa acest consum (cu un tarif mai mic). După aceea, obiectivul
principal în dimensionarea tarifelor l-a constituit economisirea energiei.

23
Acum, consumatorii casnici pot opta pentru unul din următoarele tipuri
de tarife:
– tariful de tip monom cu abonament care se compune dintr-un
abonament în sumă fixă pe zi, reprezentând cheltuielile fixe legate de
producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice şi dintr-un tarif pentru
energia electrică consumată. Consumatorii care au optat pentru tariful monom
cu abonament şi realizează un consum mai mare de 3000kwh/an, la cerere, pot
solicita aplicarea tarifului monom diferenţiat cu abonament, care conţine două
tarife pentru energie, diferenţiate pe perioade de consum. Acest tarif oferă
avantaje consumatorilor care realizează consumuri de energie electrică în orele
de noapte şi la sfârşitul săptămânii. Pentru această opţiune este necesară
montarea unui contor cu dublu cadran şi ceas de comunicare;
– tariful de tip social se pretează a fi aplicat consumatorilor cu un
consum lunar de până la 50 kwh, pentru care tariful este fix şi mai mic, iar tot
ce depăşeşte acest consum se aplică un alt tarif fix mult mai mare. Tariful
acesta este avantajos până la un consum de 70 kwh/lună, după care tariful
plătit pentru fiecare kwh consumat depăşeşte tariful mediu calculat după
tariful de tip monom cu abonament.
Tarifele pentru energia electrică folosită în alte scopuri decât iluminat
şi utilizări casnice au caracterul unor preţuri cu ridicata. Aceste tarife au avut
şi au o diferenţiere mai accentuată, după natura consumului, ramura în care se
consumă, nivelul de tensiune, perioada din zi când se consumă în orele de vârf
sau restul orelor etc.
Sistemul tarifar pentru consumatorii industriali cuprinde:
– tariful A, este un tarif binom diferenţiat pe două zone orare: ore de
vârf (numai vârful, de seară) şi restul orelor şi depinde de trei parametri ce
caracterizează comportamentul energetic al consumatorului:
– durata de utilizare a puterii maxime măsurate;
– raportul puterilor maxime măsurate în perioada orelor de vârf şi în
restul orelor;
– ponderea energiei electrice consumate în orele de vârf;
– tariful B, este un tarif monom diferenţiat pe două zone orare (aceleşi
ca la tariful A), dar tariful depinde de un singur parametru: ponderea energiei
electrice consumată în perioada orelor de vârf;
– tariful C, este un tarif de tip binom nediferenţiat, la care tariful de
putere se aplică puterii maxime contractate. Acest tip de tarif constrânge prin
mijloace economice consumatorul să nu contracteze o putere foarte mare (pe
care furnizorul să i-o ţină la dispoziţie) şi pe care să nu o consume;
– tariful D, este un tarif monom nediferenţiat, insensibil la
comportamentul energetic al consumatorului;
– tariful E 1 , este un tarif monom diferenţiat, având două zone orare:
ore de zi şi ore de noaptea, inclusiv zilele de sâmbătă şi duminică;

24
– tariful E 2 , este un tarif monom diferenţiat, având două zone orare:
ore de zi şi ore de noapte;
Tarifele binome se caracterizează prin existenţa a două tarife, cu unităţi
de măsură diferite şi constau dintr-un tarif fix, pentru puterea instalată sau
contractată (lei Kw anual) şi un tarif pentru energia electrică consumată
(lei/kwh). Tarifele binome sunt menite să stimuleze consumatorii în
organizarea consumului de energie electrică astfel încât să poată folosi la
maximum capacitatea utilajelor, cu un consum de energie electrică cât mai
redus.
Toate tarifele sunt stabilite pentru trei nivele de tensiune:
– înaltă tensiune (110 KV şi peste);
– medie tensiune (1-110 KV exclusiv);
– joasă tensiune (0-1 KV inclusiv).
Tendinţa actuală este de diversificare a sistemului tarifar pentru a pune
în evidenţă diferite variante de tarifare a energiei, astfel încât consumatorul să
opteze pentru cea mai avantajoasă variantă.
Tarifele energiei termice
Aceste tarife, de asemenea, şi ele prezintă unele particularităţi. În
costurile energiei termice livrare, pondere însemnată au combustibilii folosiţi,
cheltuielile de distribuţie şi cheltuielile cu energia electrică consumată la
pomparea căldurii. Nivelul tarifelor este diferenţiat în funcţie de categoriile de
furnizori şi de structura combustibililor folosiţi pentru producerea energiei
termice. Unitatea fizică supusă tarifării este Gcal (gigacaloria).
Energia termică este livrată sub formă de apă fierbinte şi abur. Pentru
fiecare formă există o tarifare diferită.
Tariful pentru energia termică sub formă de apă fierbinte este un tarif
monom şi este diferenţiat pentru firme şi pentru populaţie.
Tariful pentru abur este un tarif binom, compus dintr-un tarif pentru
energie şi un tarif pentru puterea maximă anuală contractată şi este diferenţiat
pe nivele de presiuni: abur până la 19 ata inclusiv; abur peste 19 ata, care este
diferenţiat la rândul său în abur din prizele turbinelor şi abur din cazane.
Atât energia termică sub formă de apă fierbinte, cât şi sub formă de
abur au tarife diferite, în funcţie de locul unde se facturează, respectiv, la
ieşirea din centrala electrică de termoficare sau din centrala termică, ori la
racordul reţelelor de transport.
Tarifele energiei termice se pot ajusta trimestrial, cu avizul Agenţiei
Naţionale de Reglementare a Energiei, în funcţie de evoluţia cursului de
schimb valutar.
În afara acestor servicii, în economie se prestează (produc) şi alte
servicii (produse) de către regiile autonome sau de către instituţiile publice de
învăţământ, de sănătate, de cultură şi asistenţă socială etc. Unele dintre acestea
sunt oferite gratuit, altele se obţin contra plată, dar sunt de inters general.
Aceste servicii se realizează în condiţii de monopol sau concurenţiale, dar
25
tarifele (preţurile) serviciilor (bunurilor) publice sunt neconcurenţiale, în
general, întrucât se urmăreşte satisfacerea interesului general al
consumatorului, cu un tarif cât mai avantajos. La stabilirea acestor tarife
(preţuri) se are în vedere acoperirea costului marginal şi nu maximizarea
profitului, îmbinându-se astfel criteriul economic cu cel social.
Aceste servicii (bunuri) publice sunt realizate mai ales de unităţi de stat
(companii naţionale, regii autonomie sau instituţii publice) şi mai puţin de
firme private care, urmărind ca obiectiv maximizarea profitului, ar fi
preocupate să-şi ofere serviciile într-o cantitate mai redusă dar la un tarif mai
ridicat.
Prin diferenţierea unor tarife se pot urmări şi alte obiective: aplatizarea
consumului de electricitate şi impulsuri telefonice din orele de vârf;
combaterea aglomerării în cazul transporturilor din unele zile ale săptămânii
(vinerea) sau în timpul unor perioade (vacanţe şcolare, perioada sărbătorilor
sau perioada estivală); apelarea la unele servicii diferenţiate calitativ în funcţie
de posibilităţile financiare ale individului (în sănătate, cultură, învăţământ,
transporturi etc.).

* Tarifele pentru serviciile cu caracter de creaţie, inovaţie

În această categorie intră tarifele pentru servicii de cercetare,


proiectare, management, programare, informatică, modelare, marketing,
implementare de noi tehnologii, elaborarea şi comercializarea de licenţe şi
brevete, perfecţionarea pregătirii cadrelor etc. numite şi servicii de vârf, care
au rol de multiplicatori ai producţiei şi ai eficienţei economice. În costurile şi
tarifele acestora o pondere importantă au consumul de muncă intelectuală de
înaltă calificare şi cheltuielile cu mijloacele tehnice şi aparatura de înaltă
tehnicitate. Prestarea acestor servicii face obiectul unor contracte ce se încheie
între unităţile prestatoare specializate şi beneficiarii acestora. Tarifele se
fundamentează după modelul devizelor, pornind de la elementele de costuri.
La stabilirea tarifelor trebuie să se ţină seama, pe lângă aceste elemente şi de
faptul că nu toate rezultatele cercetării îşi găsesc aplicabilitate în practică,
pentru a contribui la progresul tehnic şi economic (conform unor aprecieri,
mai puţin de 5 % din rezultatele cercetării trec pragul laboratoarelor). Efectele
economice ale tehnicii noi acoperă însă cheltuielile mari de cercetare şi asigură
venituri nete substanţiale.

* Tarifele pentru prestaţiile de servicii în sectorul agricol

Prestaţiile de servicii în agricultură sunt asemănătoare cu cele de masă


sau industriae, din punctul de vedere al volumului şi caracterului repetitiv al
operaţiilor. Aceste prestări cuprind, în general, lucrările executate de unităţi

26
specializate în mecanizarea agriculturii dar şi serviciile realizate în domeniul
îmbunătăţirilor funciare.
La dimensionarea tarifelor se are în vedere nivelul costurilor de
prestaţie, nivelul cheltuielilor materiale şi de producţie ale producătorilor
agricoli etc.
Tarifele în agricultură se diferenţiază în funcţie de mai mulţi factori.
De exemplu, la lucrările privind aratul terenului, tariful se diferenţiază după
adâncimea arăturii şi după clasificarea solurilor, în funcţie de gradul de
rezistenţă (soluri uşoare, mijlocii şi grele). Tarifele, se mai diferenţiază, de
asemenea, după modul de efectuare a prestaţiilor: pe faze simple de lucru sau
pe mai multe faze succesive executate la aceleaşi culturi (discuire, erbicidare,
fertilizare, grăpare, semănare, aplicare îngrăşăminte), situaţie în care serviciile
se evaluează într-un singur tarif.
Pentru cazuri deosebite, justificate din punctul de vedere al costurilor,
cum ar fi lucrările executate mecanizat în zonele colinare, pe terenuri în pantă
de peste 6˚, parcele mici, terenuri cu exces de umiditate, lucrări executate
încondiţii de îngheţ şi alte asemenea condiţii, unităţile de mecanizare pot
negocia şi practica tarife majorate. De asemenea, pentru lucrările executate în
alte localităţi decât cele în care îşi au sediul mecanizatorii se poate percepe un
tarif suplimentar de dislocare.
Tarifele privind plata lucrărilor şi serviciilor agricole executate
mecanizat, în general, se dimensionează şi se stabilesc de unităţile de
mecanizare (pe propria răspundere), pe baza acţiunii conjugate a cererii şi
ofertei, prin negociere cu firmele beneficiare.
Şi în acest sector economic, cel al prestărilor de servicii în agricultură,
în general, ajutorul de stat îşi face prezenţa, prin diferite modalităţi. De
exemplu, pentru 1 ha de teren arat şi semănat, statul acordă anumite subvenţii
în vederea reducerii costurilor de producţie la produsul final. În zootehnie,
statul, de asemenea, acordă anumite subvenţii (ajutoare) pentru fiecare litru de
lapte predat unităţilor de prelucrare etc, etc. Acest lucru se întâmplă în toate
statele membre ale Uniunii Europene (a se vedea şi subcapitolul privind
stabilirea preţurilor în agricultură).

1.1.4. Categoriile de preţuri şi structura lor în economia


concurenţială românească

Avându-se în vedere stadiile şi verigile pe care le parcurg mărfurile în


mişcarea lor, de la producător la consumator, de variaţia mărimii cheltuielilor
în funcţie de aceste stadii, de particularităţile circulaţiei mărfurilor (unele
circulă numai între firme, altele ajung la consumatorul final etc.), de
elementele structurale ale preţurilor şi de deosebirile dintre sfera producţiei şi

27
cea a serviciilor, în practica economică se folosesc mai multe categorii de
preţuri, şi anume:
– preţuri de producţie (preţuri de livrare – negociate), preţuri ale
producătorilor;
–preţuri cu ridicata7, preţurile comercianţilor cu ridicata;
– preţuri cu amănuntul, preţurile de desfacere a mărfurilor la populaţie;
– preţuri de alimentaţie publică, preţurile de desfacere în alimentţia
publică (pe categorii de local);
– tarife, pentru serviciile prestate.
Realitatea economică mai cunoaşte şi sistemul comisioanelor şi al
taxelor.
Preţurile de livrare şi preţurile cu ridicata reprezintă nivelul preţurilor
negociate la care circulă produsele, în general, între firme sau între firme şi
instituţii. Ele cuprind costurile şi profitul, ca regulă generală, iar pentru unele
produse, stabilite prin acte normative, preţurile cu ridicata cuprind accizele
(după caz) şi T.V.A.-ul datorate bugetului de stat.
Preţurile cu ridicata sunt legate în special de producătorii de bunuri
materiale. Ei negociază nivelul acestor preţuri cu beneficiarii, în funcţie de
cerere şi ofertă. În anumite cazuri, în circuitul unor mărfuri de la producători
până la consumatorii finali, se pot interpune doi sau chiar mai mulţi
intermediari: o firmă comercială cu ridicata (grosist) şi alta cu amănuntul
(detailist). În aceste situaţii preţurile cu ridicata trebuie negociate şi între
unităţile comerciale respective. În cele din urmă, obiectul negocierii nu-l
constituie preţul propriu-zis, ci mărimea adaosului comercial ce îi revine
grosistului şi care se cuprinde în preţul facturat către detailist.
Uneori, firmele producătoare îşi desfac produsele şi prin magazinele
proprii. Livrarea produselor către aceste magazine se face tot la preţul cu
ridicata, iar magazinele desfac produsele, de regulă, la preţuri cu amănuntul.
Ca urmare a particularităţilor circulaţiei mărfurilor, preţurile pot fi de
două feluri şi cu două niveluri:
– preţuri de livrare ce revin firmelor producătoare;
– preţuri cu ridicata ce revin firmelor comerciale cu ridicata.
Primele marchează sfârşitul proceselor de producţie. Ele sunt obligate
să asigure acestora acoperirea costurilor de producţie şi obţinerea unei rate de
profit, în funcţie de concurenţa de pe piaţă precum şi realizarea accizelor
datorate statului, după caz. Preţurile acestea funcţionează în raporturile de
vânzare-cumpărare dintre firmele din ramurile producţiei materiale, dintre
aceste firme şi firmele comerciale cu ridicata, precum şi dintre firmele
producătoare şi magazinele proprii.
7
Conceptul de preţ cu ridicata s-a mai folosit în ţara noastră şi înainte de adoptarea Legii nr.
19/1971 – privind regimul preţurilor şi tarifelor (actul normativ care consfinţea controlul
preţurilor şi tarifelor în economia românească până la Revoluţia din decembrie 1989), şi
anume: preţ cu ridicata al întreprinderii, de regulă fără ICM şi preţ cu ridicata al industriei cu
ICM.
28
Preţurile cu ridicata ce revin firmelor comerciale cu ridicata, sunt
preţurile practicate la livrarea produselor de acestea către firmele comerciale
cu amănuntul sau de alimentaţie publică. Ele cuprind în plus, faţă de preţurile
cu ridicata ce revin firmelor producătoare, adaosul comercial aferent
grosistului.
Preţurile de mai sus constituie baza de impozitare, baza de calcul
pentru taxa pe valoare adăugată8. La preţurile cu ridicata se aplică cota
procentuală de TVA (19 %) pentru produsele livrate la intern şi cota
procentuală zero pentru livrările produselor la export. Conform unor acte
normative, sunt şi produse pentru care nu se calculează TVA.
În cazurile când grosiştii vând unele mărfuri direct populaţiei, preţurile
aplicate vor cuprinde şi taxa pe valoare adăugată, dacă normele legale în
vigoare nu prevăd altfel.
Preţurile cu amănuntul reprezintă nivelul preţurilor la care se desfac
sau se revând populaţiei diferite produse de către firmele comerciale
specializate sau de către magazinele proprii ale firmelor producătoare.
Preţurile cu amănuntul se aplică şi la vânzările prin reţeaua comerţului de stat,
reţeaua cooperatistă ori reţeaua organizaţiilor obşteşti. Preţurile acestea se
practică mai ales pentru produsele destinate consumului individual.
Din punct de vedere structural, preţurile cu amănuntul sunt cele mai
complexe, ele cuprind pe lângă costuri, profit, accize (după caz), adaos
comercial aferent grosiştilor (după caz) şi adaos comercial cuvenit detailiştilor,
precum şi taxa pe valoare adăugată, calculată şi colectată din toate stadiile
anterioare.
Preţurile cu amănuntul marchează sfârşitul circuitelor mărfurilor care
intră în consumul final.
Sub aspectul domeniului de aplicare şi al structurii, similare preţurilor
cu amănuntul sunt preţurile de alimentaţie publică. Acestea se aplică
mărfurilor destinate consumului final, consum ce se realizează însă pe loc, în
cadrul unităţilor de alimentaţie publică. Unităţile acestea se pot aproviziona,
după caz, direct de la producători, din reţeaua comerţului cu ridicata sau chiar
din reţeaua comerţului cu amănuntul. Adaosul de alimentaţie publică are un
specific aparte, deosebindu-se de cel cu amănuntul nu numai prin mărimea lui,
ci şi prin diferenţierea sa de la local la local în funcţie de categoria de confort
şi în raport cu gradul de preparare a produselor ce se desfac prin unităţile
respective. Uneori, preţurile de alimentaţie publică mai sunt influenţate şi de
amplasamentul unităţii (centru, oraş mare, centru turistic etc.). Totodată, mai
trebuie reţinut că unităţăle de alimentaţie publică din categorii superioare,
adaugă la preţurile aplicate remiza şi, după caz, taxa de serviciu, potrivit
dispoziţiilor legale.

8
Ordonanţa Guvernului României nr. 3/1992, privind taxa pe valoarea adăugată şi normele de
aplicare. Cadrul general de aşezare a taxei pe valoarea adăugată este asigurat de O.U.G. nr.
17/2000, publ. în M.O. nr. 113/2000.
29
Tarifele sunt considerate o categorie specială de preţuri care se aplică
într-un domeniu specific de acivităţi şi anume cel al prestărilor de servicii. Ele
au caracterul unor preţuri cu ridicata când serviciile prestate au ca beneficiar
firme sau instituţii sau preţuri cu amănuntul când acestea se adresează
populaţiei.
După declanşarea acţiunii de liberalizare a preţurilor, în legislaţia
adoptată nu s-au mai făcut referiri la preţurile producătorilor, iar în locul
categoriei de preţ de livrare s-a introdus categoria de preţ cu ridicata, care
cuprindea impozitul pe circulaţia mărfurilor pentru aproape toate produsele. În
aceste condiţii a apărut posibilitatea ca şi alte firme comerciale (cu amănuntul
sau de alimentaţie publică) să se aprvizioneze direct de la firmele
producătoare. Ca urmare, elementele componente şi modul de formare al
preţurilor erau următoarele:
Costul de producţie + Profitul + Impozitul pe circulaţia mărfurilor
(şi/sau accize după caz) = Preţul cu ridicata al producătorului (PRP).
PRP + Adaosul firmei comerciale cu ridicata = Preţul cu ridicata al
comerciantului cu ridicata (PR, CR).
(PR, CR) + Adaosul firmei comerciale cu amănuntul = Preţul cu
amănuntul (în unităţile de desfacere la populaţie).
(PR, CR) + Adaosul firmei de alimentatie publică = Preţul de
alimentaţie publică.
După noiembrie 1990 s-a renunţat la cotele de rabat comercial,
trecându-se la cote de adaos comercial, schimbându-se totodată baza de calcul
a acestuia. Baza a constituit-o un preţ rezultat prin formare (preţul livrare al
produsului sau preţul cu ridicata al comerciantului cu ridicata) la care
adăugându-se apoi adaosul comercial astfel calculat s-au obţinut alte preţuri de
nivel superior (preţul cu ridicata al comerciantului cu ridicata, după caz, preţul
cu amănuntul sau al comerciantului cu amănuntul, preţul de alimentaţie
publică).
Începând cu 1 iulie 1993 ca urmare a trecerii la sistemul de impunere
bazat pe taxa pe valoare adăugată au apărut unele aspecte noi în formarea
preţurilor şi în structura acestora. Astfel, impozitul pe circulaţia mărfurilor,
inclus în preţurile cu ridicata şi calculat asupra acestor preţuri (nu şi asupra
adaosurilor comerciale) a fost înlocuit cu taxa pe valoare adăugată, calculată la
preţurile cu ridicata, dar necuprinsă în aceste preţuri. Deasemenea, taxa pe
valoare adăugată nu înlocuieşte şi accizele existente la unele produse şi se
calculează şi asupra adaosurilor comerciale, pe stadii economice, incluzându-
se doar în preţurile finale (preţul cu amănuntul sau de alimentaţie publică).
În ce priveşte preţurile cu ridicata ale produselor provenite din import,
acestea sunt formate din: valoarea în vamă (rezultată prin transformarea în lei,
la cursul de schimb în vigoare a preţului extern, în condiţiile de livrare franco-
frontiera română), taxa vamală, alte taxe şi accize datorate, după caz. La aceste
preţuri se calculează, de regulă, un comision cuvenit firmei importatoare.
30
Formarea (determinarea) celorlalte preţuri (cu ridicata, cu amănuntul, de
alimentaţie publică) pentru produsele importatoare este similară formării
preţurilor produselor interne (în funcţie de natura bunurilor şi circuitul lor).
Prin urmare, structura preţurilor produselor interne, în prezent, se
prezintă astfel:

Cost complet de producţie


+ Profit
+ Accize (după caz)=
= Preţul de producţie
P.P.P. }x19%=T.V.A.1
al producătorului +
+Adaosul comercial
P.R.(C.R.). al comerciantului cu } x19%=T.V.A2
ridicata=
= Preţul cu ridicata al }x19%=T.V.A3
comerciantului cu ridicata+
+Adaosul comercial al
comerciantului cu amănuntul
sau de alimentaţie publică
(după caz)=
P.A. sau P.Al.P. = Preţul cu amănuntul sau de
alimentaţie publică
Valoarea în vamă (Preţul
extern de import transformat
}x19%=T.V.A.1
în lei + Taxa Vamală +
Accize sau alte taxe=
= Preţul cu ridicata al al
P.R.I.
importatorului +
P.R.(C.R.). + comisionul = } x19%=T.V.A2
= Preţul cu ridicata al
comerciantului cu ridicata+
+Adaosul comercial cu
amănuntul sau de alimentaţie }x19%=T.V.A3
publică =
P.A. sau P.Al.P. = Preţul cu amănuntul sau
de alimentaţie publică

Structura preţurilor produselor provenite din import (vezi şi


subcapitolul 1.5.3.3.) se prezintă astfel:
În schemele prezentate mai sus, structura preţurilor a fost alcătuită
ţinând seama de modalităţile cele mai frecvente în care se derulează circulaţia
mărfurilor. Realitatea ne poate prezenta şi alte situaţii. Se impune însă cerinţa
ca mărfurile să treacă, pe cât posibil, direct de la producător (sau importator) la
31
firma comercială finală, ocolind pe cât posibil intermediarii. Aceasta ar
contribui la reducerea timpului în care mărfurile ajung la consumator, s-ar
reduce suma adaosului comercial, a taxei pe valoare adăugată şi ca o
rezultantă, s-ar diminua substanţial preţul final suportat de consumator.
Modul de determinare (formare) a preţurilor produselor interne se mai
poate prezenta şi în felul următor:
1. Cheltuieli cu materialele;
2. Cheltuieli cu munca vie;
3. Alte cheltuieli directe;
4. Cheltuieli indirecte
-------------------------------
Total costuri – sau -
Cost complet de producţie
-------------------------------
5. Profitul
6. Accizele (după caz)
-------------------------------
Preţul de producţie al producătorului (P.P.P.)
– sau – Preţul de livrare, la care
se adaugă T.V.A.
-------------------------------
7. Adaosul comercial (comisionul),
al comerciantului cu amănuntul (după caz), al
comerciantului cu amănuntul sau
de alimentaţie publică, la care
se adaugă T.V.A.
-------------------------------
Preţul cu ridicata al comerciantului cu ridicata (P.R. – C.R.)
Preţul cu amănuntul al comerciantului cu amănuntul (P.A. – C.A.)
Preţul de alimentaţie publică al unităţii de alimmentaţie publică
(P.Al.P. – U.Al.P.)
-------------------------------
După cum se poate observa, preţurile de livrare sau preţurile cu
ridicata, ce revin firmelor producătoare şi firmelor comerciale cu ridicata nu
conţin T.V.A. Ele constituie doar baza pentru calcul al T.V.A., care se
cuprinde numai în preţul final. Dar fiecare firmă furnizoare (producătoare sau
comerciantă cu ridicata) trece în factură, separat de preţul cu ridicata, T.V.A.
aferentă pe care o încasează de la beneficiari şi pe care o datorează bugetului
de stat. Ca urmare, firmele beneficiare achită firmelor furnizoare preţul cu
ridicata plus T.V.A. La fiecare firmă plătitoare de T.V.A., suma de plată se
stabileşte însă ca diferenţă între T.V.A. aferentă vânzărilor, T.V.A. (colectată)
şi T.V.A. (deductibilă) aferentă cumpărărilor, care s-a achitat pe bază de
factură firmelor furnizoare.
32
1.1.5. Formele preţurilor şi tarifelor

Categoriile de preţuri nu pot acoperi decât parţial sau în mică măsură


obiectivitatea condiţiilor în care se determină (formează) şi aplică preţurile în
unele ramuri şi subramuri ale unei economii (inclusiv în cea românească) şi la
diferite produse: mijloace de producţie, bunuri de consum, produse agricole, şi
drept urmare, a fost necesară construirea unor forme particulare, specifice
acestor categorii.
În funcţie de cerinţele politicii economice şi sociale, de importanţa
produselor, de locul de realizare a mărfurilor, precum şi în raport cu condiţiile
de producţie şi desfacere, diferitele categorii de preţuri pot îmbrăca
următoarele forme9:
– fixe sau inflexibile;
– limită (plafon);
– libere sau flexibile.
Preţurile şi tarifele fixe au fost şi sunt preţurile ce se aplică la un
anumit nivel stabilit, o perioadă în general determinată şi, în special, pentru
produse şi servicii de importanţă deosebită pentru economia unei ţări (inclusiv
a României) şi nivelul de trai al populaţiei sau pentru resursele de bază ale
economiei.
Preţurile limită (plafon) se pot stabili ca limită maximă care nu poate fi
depăşită. Literatura de specialitate pomeneşte de o anumită limitare a nivelului
preţurilor de către organele de stat, în special, la produsele importante
(precizate expres prin acte normative). În cazul României, stabilirea ori
modificarea preţurilor produselor respective de către firme (sau regii) se face
numai cu avizul organelor abilitate (Consiliul Concurenţei de ex.).
Preţurile libere au cea mai largă aplicabilitate, oscilând în funcţie de
acţiunea conjugată a cererii şi ofertei.
La rândul lor, preţurile şi tarifele fixe sau limită, în funcţie de
importanţa produselor pentru economia unei ţări şi populaţiei pot fi:
– unice;
– diferenţiate.
Preţurile unice se aplică la acelaşi nivel de către toate organele, firme
sau populaţie pe întreg teritoriul unei ţări, la principalele produse şi servicii de
mare importanţă pentru economie şi nivelul de trai al populaţie. În cazul
României, unicitatea preţurilor mai are încă o importanţă destul de mare,
deoarece economia se află în perioada de tranziţie, iar existenţa unor preţuri cu
ridicata (de livrare) unice pentru mijloacele de producţie (materii prime,
materiale, energie, combustibili, maşini, utilaje şi instalaţii etc.) constituie încă
o condiţie necesară pentru gestionarea economico-financiară, asigurând un
9
V. Beju – “Preţuri”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg.33.
33
criteriu unitar pentru evaluarea şi evidenţa costurilor, a rezultatelor şi pentru
aprecierea eficienţei activităţii firmelor, în general. În cazul bunurilor de
consum şi a serviciilor pentru populaţie, existenţa unor preţuri cu amănuntul şi
tarife unice pentru produse şi servicii cu pondere mare în consumul populaţiei,
mai are o importanţă deosebită, pentru că asigură o putere de cumpărare egală
la venituri egale.
Preţurile diferenţiate au o largă aplicabilitate, diferenţierea uneori se
realizează pe zone, pe bazine, pe sezoane, pe forme de proprietăţi etc.
În funcţie de locul realizării produselor, de condiţiile de livrare
(condiţii de franco şi ambalaj), preţurile pot avea următoarele forme:
– preţuri franco-depozitul furnizorului, situaţie în care cheltuielile de
transport cad în sarcina cumpărătorului;
– preţuri franco-staţie de expediţie, formă care presupune că
cheltuielile de transport până la cea mai apropiată staţie de încărcare să fie
suportate de către producător, iar până la locul de consum, de către firma
cumpărătoare;
– preţuri franco-destinaţie, caz în care cheltuielile până la firma
cumpărătoare sunt suportate de firma furnizoare.
În România, cel mai frecvent folosită este prima formă. Aceasta are
scopul de a asigura delimitarea mai exactă a sferei producţiei de sfera
circulaţiei mărfurilor şi pentru a determina firmele beneficiare să se
aprovizioneze de la cele mai apropriate firme furnizoare, în vederea reducerii
cheltuielilor de transport-aprovizionare.
Dacă avem în vedere momentul în care se folosesc sau pentru care se
folosesc, preţurile pot fi:
– preţuri curente. Acestea sunt preţurile practicate efectiv pe piaţă în
activitatea cotidiană de vânzare-cumpărare;
– preţuri constante. Acestea sunt preţurile unui anumit an anterior, cu
ajutorul cărora se recalculează indicatorii valorici privind dezvoltarea dintr-o
anumită perioadă (5-10 ani) pentru a se compară în timp;
– preţuri la termen. Acestea reprezintă preţurile afişate pentru livrarea
la o dată ulterioară a mărfurilor;
– preţuri comparative. Acestea sunt folosite la stabilirea dinamicii
indicatorilor valorici pe o perioadă mai mare de timp, în care s-au practicat
mai multe preţuri constante.
Practica economică cunoaşte şi alte forme ale preţurilor, în funcţie de
diferite situaţii concrete, scopuri sau domenii în care se folosesc şi anume:
– preţuri de deviz, care sunt folosite în cazul lucrărilor de construcţii-
montaj şi a celor pentru reparaţii în contrucţii;
– preţuri de contractare şi achiziţie. Acestea se folosesc la cumpărarea
produselor agricole de la producători.
– preţuri de licitaţie. Acestea se aplică în cazul adjudecării sau
închirierii prin licitaţie publică;
34
– preţuri de rezervare. Sub aceste preţuri nu se vând o parte din
bunurile aflate în stoc pentru că vânzătorii aşteaptă o oarecare creştere a
preţurilor pieţei. Preţurile de rezervare depind de nivelul pieţei şi al
cheltuielilor de stocare;
– preţuri de transfer sau de cesiune internă. Ele se aplică în cadrul
aceleaşi firme integrate vertical în cazul schimburilor de bunuri sau servicii
între subdiviziuni (fabrici, secţii, exploatări, etc.).
– preţuri sociale. Aceste preţuri pot fi stabilite la un nivel mai scăzut
din considerente de ordin social, ca de exemplu: preţuri pentru bunuri
destinate copiilor, elevilor şi studenţilor, preţuri pentru echipamente de
protecţie, preţuri practicate prin cantinele şi bufetele din incintă etc.
În raporturile de comerţ exterior, preţurile pot îmbrăca alte forme, ca
de exemplu:
– preţuri interne. În cadrul acestor preţuri distingem: preţ intern
complet de export, care cuprinde preţul cu ridicata, plus cheltuielile cu
reclama, ambalajul, transportul, comisioanele etc. şi preţ intern de vânzare a
produselor importate, care cuprinde valoare în vamă a acestora, plus taxe
vamale, accize şi alte taxe (după caz), T.V.A., comision şi adaos comercial, în
funcţie de circuitul bunurilor şi natura consumului;
– preţuri externe în valută, de import şi de export. Aici operează
condiţiile de livrare, în funcţie de care preţurile externe pot fi:
– preţuri franco-frontieră română. În această situaţie cheltuielile
de transport până la graniţa română cad în sarcina producătorului
(importatorului) din ţară;
– preţuri C.I.F. (din limba engleză, cost, insonance, freiglat=
cost, asigurare,navlu). Aici preţul cuprinde cheltuielile de transport, asigurare
şi navlu până la portul de destinaţie;
– preţuri F.O.B. (din limba engleză, free on board=liber la
bord). În acest caz preţurile mărfurilor cuprind cheltuielile ocazionate de
încărcare în vapor, beneficiarul urmând să suporte toate cheltuielile din
momentul în care mărfurile au trecut bordul vasului în portul de încărcare.
Literatura de specialitate mai cunoaşte şi alte forme specifice de
preţuri şi anume: preţuri de monopol, preţuri de tranzacţie, preţuri de licitaţie,
preţuri de acord, cotaţii la bursă etc.

35
1.1.6. Relaţiile dintre preţuri

Între diferitele preţuri care alcătuiesc sistemul de preţuri dintr-o


economie de piaţă (inclusiv cea românească) există o diversitate de raporturi,
relaţii care pot fi grupate în: corelaţii şi interdependenţe.
Legăturile dintre preţuri pot fi considerate relaţiile dintre diferitele
categorii de preţuri din punctul de vedere al elementelor de structură. Existenţa
unui sistem de preţuri impune asigurarea unor legături precise între diferitele
categorii de preţ ale aceluiaşi produs în funcţie de fazele circuitului economic
pe care-l parcurge un produs. De exemplu, legătura dintre preţul cu ridicata al
unui produs preluat de la producători şi preţul cu amănuntul se realizează prin
adaosul comercial cuvenit firmelor comerciale cu ridicata şi cu amănuntul şi
T.V.A. datorată bugetului de stat.
Datorită acestor legături, modificarea preţurilor dintr-o categorie
antrenează modificări ale elementelor de legătură sau poate determina
modificarea preţurilor din celelalte categorii. Legătura reciprocă a diferitelor
categorii de preţuri nu trebuie înţeleasă ca o dependenţă automată între ele.
Având în vedere funcţiile concrete şi rolul relativ diferit al categoriilor de
preţuri, există posibilitatea modificării nivelului unei categorii de preţuri fără
ca acesta să antreneze neapărat sau concomitent, şi în aceiaşi măsură,
modificarea nivelului de preţuri din celelalte categorii. Astfel, modificarea
preţurilor cu ridicata la unele produse nu implică neapărat şi modificarea
nivelului preţurilor cu amănuntul sau, dacă o implică, aceasta se poate efectua
mai târziu, corelat cu alte măsuri privind protecţia socială. Se deosebesc şi
consecinţele economice ale modificării diferitelor categorii de preţuri. Aşa de
exemplu, creşterea sau reducerea preţurilor cu ridicata pentru produse care
circulă între firme economice nu afectează direct nivelul de trai al populaţiei,
în timp ce modificarea preţurilor cu amănuntul sau a preţurilor produselor
agricole cumpărate de la producători, influenţează în mod direct veniturile rele
ale populaţiei şi, după caz, şi veniturile sau cheltuielile bugetului de stat.
Corelaţiile dintre preţuri reprezintă acele raporturi care există între
preţurile din aceeaşi categorie (între preţurile cu ridicata ale diferitelor produse
sau între preţurile cu amănuntul).
Aceste corelaţii sunt:
– cu caracter general, de exemplu: între preţurile (cu ridicata sau cu
amănuntul) mărfurilor alimentare şi preţurile mărfurilor industriale: între
aceleaşi preţuri ale diferitelor mărfuri nealimentare (industriale): între preţurile
produselor agricole şi preţurile produselor industriale etc.;
– cu caracter special: între preţurile mărfurilor ce se pot înlocui
reciproc ( cu însuşiri diferite, dar pentru aceleaşi utilizări): între preţurile
mărfurilor ce nu se pot înlocui reciproc (cu însuşiri diferite), dar care în
anumite condiţii pot fi folosite unele la fabricarea celorlalte: între preţurile
mărfurilor ce pot fi folosite ca atare şi cele care necesită o prelucrare
36
suplimentară. Dacă corelaţiile cu caracter special nu sunt asigurate, poate avea
loc un proces de substituire a bunurilor.
Interdependenţele dintre preţuri se referă la raporturile complexe dintre
nivelul diferitelor categorii de preţuri ale unor produse, pe de o parte, şi nivelul
costurilor sau al preţurilor produselor care se obţin din primele produse, pe de
altă parte. Este vorba, în acest caz, de raporturile dintre diferitele categorii de
preţuri ale diferitelor produse care se folosesc unul la fabricarea celuilalt.
Modificarea preţului dintr-o categorie la un anumit produs atrage după sine
modificarea nu numai în ceea ce priveşte nivelul şi structura acestui preţ, ci
propagă influenţa asupra costurilor şi preţurilor la alte produse. Astfel, nivelul
preţului cu ridicata sau cu amănuntul al unui produs este în dependenţă de
nivelul şi mişcarea preţurilor la materiile prime şi auxiliare, a combustibililor,
a tarifelor pentru serviciile utilizate la fabricarea acelui produs. Această
interdependenţă se manifestă sub forma unor influenţe ce pot fi de două feluri:
– în lanţ sau într-un singur sens, sau de succesiune, de la preţul
materiilor prime la costurile produsului finit şi mai departe, asupra preţului
acestuia. De exemplu: lapte-brânzeturi; carne-preparate din carne; minereu–
fier-oţel-laminate; lemn-celuloză-hârtie; sfeclă de zahăr-zahăr-produse
zaharoase; lână-fire-ţesături-confecţii, etc.
– reciproce (flex-reflex), sunt atât influeţe ale preţurilor materiilor
prime asupra preţurilor produselor unei ramuri, şi mai departe, asupra altor
ramuri, cât şi influenţe ce se întorc asupra primei ramuri. De exemplu:
creşterea preţurilor cu ridicata ale combustibililor influenţează costurile în
transporturi şi mai departe, tarifele în transport. Acestea, la rândul lor,
influenţează preţurile combustibililor. Cele mai frecvente influenţe de
reciprocitate apar la produsele din ramura combustibililor, energiei electrice şi
transporturilor, datorită legăturilor strânse dintre aceste ramuri: producţia de
combustibil nu poate fi realizată fără energie electrică şi mijloace de transport;
producţia de energie electrică, prin folosirea resurselor termice, nu poate avea
loc fără combustibili transportaţi la locul de consum: transportul nu se poate
realiza fără combustibili sau energie electrică.
În România, în condiţiile instituirii acţiunii conjugate de negociere a
preţurilor, influenţele nu se vor propaga numai într-un singur sens, pe lanţul
cooperării interuzinale. Aproape în totalitate, influenţele se pot propaga în
ambele sensuri. Prin urmare, dacă firma vânzătoare a unei mărfi nu va mai
obţine de la firmele beneficiare un preţ la fel de convenabil ca înainte, ea va
presa asupra furnizorilor săi pentru a-i reduce preţurile de aprovizionare.
Fiecare firmă va apare strânsă ca în menghină între proprii clienţi şi proprii
furnizori şi va câştiga atât cât îi va rămâne ca diferenţă între ceea ce încasează
în avans, de la clienţii săi şi ceea ce trebuie să plătească în amonte, pe fluxul
tehnologic, furnizorilor săi.
Nici interdependenţele dintre preţuri nu trebuie înţelese în mod rigid,
ca nişte raporturi care se schimbă în mod automat şi în aceeaşi măsură.
37
Firmele au posibilitatea ca o parte din influenţele propagate din creşterea
preţurilor să fie compensate prin măsuri proprii, suplimentare de reducere a
consumurilor materiale. Ele sunt preocupate în primul rând, de găsirea unor
soluţii pentru compensarea influenţelor negative din creşterea acestor preţuri
(prin reducerea consumurilor specifice, a altor costuri sau prin reproiectarea
produselor etc.) şi numai în cele din urmă să se gândească la o eventuală
majorare a preţurilor produselor finite.
Ceea ce s-a întâmplat cu preţurile în ţara noastră după Revoluţia din
Decembrie 1989, nu putem spune că ar fi rezultatul unei politici economice
fundamentate pe realităţi şi nici al unui comportament economic chibzuit al
firmelor concurente, ci mai degrabă s-a ajuns la un fenomen de creştere a
acestora fără precedent. Cauzele? Mai multe.
Studierea şi cunoaşterea legăturilor, corelaţiilor şi interdependeţelor
dintre preţuri are o deosebită importanţă în activitatea şi procesul decizional al
firmei pe linie de preţuri într-o economie de piaţă.

* Relaţia dintre cost şi preţ

A. Costul, element fundamental al preţului, în opinia producătorului


Această relaţie îşi dezvăluie caracteristica dominantă (de legătură
indirectă), deoarece costul influenţează în mod indirect fixarea preţului în
economia de piaţă, prin intermeniul costului de ofertă, în preţul format
(determinat) de către producător în vederea negocierii lui cu beneficiarii.
Având în vedere raportul cerere-ofertă, cu dimensiunile recunoscute prin
mecanismul economiei de piaţă (unde se află cererea pe de o parte şi unde se
află oferta pe de altă parte), costul produsului poate fi mai mic, egal sau mai
mare decât preţul.
Prin urmare:
c<p, preţul acoperă integral costul, se asigură şi profit;
c=p, preţul este egal cu costul, nu se asigură profit;
c>p, preţul este mai mic dacât costul, se generează pierderi.
Ca o rezultantă a echilibrării cererii cu oferta la piaţă, preţul nu se
fixează în funcţie de nivelul costului, ci în funcţie de posibilităţile de echilibru,
la un anumit nivel al său, a celor două componente ale pieţei, costul produsului
nu se integrează întotdeauna global în cheltuielile de producţie. Un astfel de
aspect deranjază producătorii. Totodată, îi implică în găsirea de soluţii tehnice
şi economice care să conducă la decucerea costurilor unitare individuale. Jocul
liber al economiei de piaţă îi incită pe producători spre progres.
În cele din urmă, nivelul costului de producţie este în exclusivitate
problema producătorului, astfel încât cunoaşterea caracteristicilor de legătură
indirectă între cost şi preţ îl determină să optimizeze costul, acţionând asupra
reducerii lui, pentru a obţine un profit cât mai ridicat. Concurenţa directă prin

38
preţ duce la o concurenţă indirectă prin cost. La nivele egale de preţuri, au
câştig de cauză acei producători ale căror costuri sunt mai reduse.
După cum s-a mai arătat şi în capitolele anterioare, fiecare producător
este obligat să-şi fundamenteze costul şi nivelul profitului, pentru a aprecia, ca
legile obiective ale pieţei (cererea şi oferta) să acţioneze asupra nivelului
preţului, dacă se poate opta pentru fabricarea produsului respectiv. În această
situaţie este necesară o previzionare a elementelor de cost şi de preţ în mai
multe variante, pentru a se alege varianta cea mai convenabilă. Cu toate că
trăsătura fundamentală a relaţiei dintre cost şi preţ este aceea de legătură
indirectă, ea preocupă pe toţi producătorii în folosirea funcţiei costului
prospectiv în activitatea decizională privind producţia şi vânzările.

B. Noţiunile de “cheltuială” şi de “cost”


a. Conţinutul şi definirea noţiunii de “cheltuială”
Noţiunea de “cheltuială” a fost dezbătută în literatura de specialitate şi
a condus în cele din urmă la definirea ei precisă şi în concordanţă cu
conţinutul şi semantica sa. Prin urmare, noţiunea de “cheltuială” nu este
sinonimă cu cea de “cost”, deoarece sfera noţiunii de cheltuială este mai largă
decât cea a costului. Dacă cheltuiala este generată de o plată, costul reprezintă
echivalentul unui consum. Pentru exemplificare, considerăm că o firmă se
aprovizionează cu materii prime (pentru activitatea de producţie) în valoare de
10 milioane lei, din care, eliberează pentru consumul lunii în curs 3,5 milioane
lei. În urma consumului materiilor prime în procesul de fabricaţie, acestea
devin costuri de producţie, iar aprovizionarea de 10 milioane lei rămâne o
cheltuială (generată de o plată la furnizor). Cheltuiala poate să fie egală cu
costul numai în situaţia când firma se aprovizionează cu materii prime şi
materiale şi le introduce în totalitate în procesul de producţie. Dar acest lucru
se întâmplă foarte rar, deoarece pentru desfăşurarea unei activităţi economice
normale de producţie sunt necesare stocuri de materii prime şi materiale.
Deci, din punct de vedere al conţinutului, “cheltuiala nu este şi nu
poate face obiectul calculaţiei costurilor”10 pentru că nu ocazionează fabricarea
produsului finit.
Pentru definirea clară a conţinutului noţiunii de “cheltuială” se impun
a fi precizate câteva caracteristici şi anume:
– cheltuiala se formează numai în sfera de aprovizionare şi desfacere.
Ea nu apare în procesul de producţie unde se consumă valori care generează
costuri şi nu are legătură de cauzalitate cu cheltuielile;
– cheltuiala este generată de o plată. Ea se poate face numai cu condiţia
unei plăţi, care conduce la reducerea disponibilităţilor băneşti;
– cheltuiala nu este element de cost. Ea nu face obiectul calculaţiei
costurilor de producţie.

10
C. Olariu – „Costul şi calculaţia costurilor”, Ed.D.P., Bucureşti, 1977, pg. 95.
39
Dacă se au în vedere cele precizate mai sus, se poate deduce că în
procesul de aprovizionare este corect spus “cheltuială de aprovizionare” şi în
procesul de desfacere “cheltuială de desfacere”, iar în procesul de fabricaţie să
se folosească formula “costuri de producţie” şi nu “cheltuieli de producţie”
cum se spune de obicei.11
b. Conţinutul şi definirea noţiunii de “cost”
Noţiunea de cost este de origine latină şi vine de la verbul “costare”
care înseamnă a fixa, a stabili. Literatura de specialitate din alte ţări cunoaşte
termenii: cost (engleză), cout (franceză), kosten (germană), costi (italiană)
ş.a.m.d.
Costul nu poate şi nu trebuie să fie rezultatul unei calculaţii, ci este
determinat de apatiţia obiectivă generată de consumul de valori ale muncii vii
şi materializate.
Toate consumurile de valori formate din materii prime, materiale de
bază şi auxiliare, mijloace fixe, salarii ş.a.m.d. pentru obţinerea unor produse
finite poartă denumirea de “consumaţiuni”. Aşadar, costul de producţie
reprezintă totalul consumaţiunilor de valori în procesul fabricaţiei.
Deoarece la baza formării preţurilor stau costurile de producţie, rezultă
foarte clar că mai întâi apar costurile şi apoi preţurile, iar cele două noţiuni de
“preţ” şi de “cost” nu pot fi niciodată combinate, în aceea de “preţ de cost”,
noţiune de o semnificaţie cu totul confuză. În concluzie putem afirma că nu se
poate vorbi concomitent de preţ şi cost, ci numai de un “cost” şi apoi de un
“preţ”.
Bazându-ne pe necesitatea şi importanţa fundamentării ştiinţifice a
noţiunii de cost, considerăm că cea mai corespunzătoare noţiune care să
exprime consumaţiunile de valori ocazionate în procesul de fabricaţie a
produselor finite este “cost de producţie”.

1.2. Determinarea (formarea) preţului în diferite condiţii de


concurenţă

Concurenţa perfectă (pură) este o concurenţă lipsită, eliberată


(purificată) de orice element de monopol şi ea presupune că toate firmele
producătoare sunt în măsură să-şi vândă producţia obţinută la preţul pieţei,
fără a o influenţa într-un fel, iar cumpărătorii pot să-şi procure bunurile la
preţul pieţei atât cât doresc, fără a influenţa piaţa. Prin urmare, în cadrul
concurenţei perfecte piaţa este suverană, iar preţul este exogen firmelor. În
opinia mai multor economişti, concurenţa perfectă poate fi sinonimă cu piaţa
liberă şi ar fi cea care ar asigura funcţionarea cea mai eficientă a unei
economii. Concurenţa perfectă ar asigura suveranitatea consumatorului,
11
Ilie Moga – „Cartea milionarului cinstit – costuri, preţuri în economia de piaţă”, Ed.
Tribuna, Sibiu, 1994, pg.21.
40
întrucât producătorul urmărind realizarea profitului s-ar supune voineţei
acestuia.
Trăsăturile caracteristice ale concurenţei perfecte sunt următoarele:
– autenticitatea participanţilor. Aceasta este dată de numărul mare de
vânzători şi cumpărători prezenţi pe piaţă, de mărime şi putere comparabile,
astfel încât nici unul nu dispune de o poziţie care să-i permită să influenţeze
piaţa. Prin numărul lor şi dimensiunea ofertei sau cererii lor, neglijabilă în
raport cu dimensiunile pieţei, ei nu pot infleunţa nivelul preţului;
– fluiditatea pieţei. Prin aceasta se presupune că toţi producătorii au
posibilitatea de a intra în contact direct cu orice cumpărător şi, în acelaşi timp,
posibilitatea fiecărui cumpărător de a-şi alege în mod liber firmele furnizoare.
Caracteristica aceasta a pieţei limitează vânzarea preferenţială a bunurilor.
Totodată, fluiditatea pieţei mai presupune şi posibilitatea firmelor noi
producătoare de a intra în mod liber pe o anumită piaţă sau de a ieşi de pe piaţa
respectivă. Datorită numărului mare de firme producătoare şi a omogenităţii
produselor, în această situaţie nu există nici o barieră (fie ea juridică sau
instituţională) pentru noile firme de a intra pe piaţa unui anumit produs;
– omogenitatea produsului. Acest lucru ne demonstrează că bunurile
vândute pe piaţă sunt identice, indiferent de firmele producătoare care le-a
realizat, adică prezintă caracteristici identice sau diferenţe calitative
neglijabile. În cazul acesta, cumpărătorilor le este indiferent de la ce firmă
producătoare îşi procură bunurile. În situaţia când produsele posedă
diferenţieiri calitative importante, atunci ia naştere un alt tip de concurenţă,
concurenţa imperfectă;
– transparenţa pieţei. Ea presupune că toate firmele să fie informate
complet asupra elementelor pieţei şi schimbului, să cunoască caracteristicile
bunului şi preţul său, care este unic. De altfel, unicitatea preţului este o
rezultantă a transparenţei pieţei. În cazurile când există două niveluri de
preţuri pentru acelaşi produs de piaţă, consumatorii cunoscând acest lucru sunt
tentaţi să cumpere la preţul cel mai mic, ceea ce ar face ca preţurile să aibă o
tendinţă de egalizare;
– mobilitatea perfectă a factorilor producţiei. Această trăsătură este
totodată şi o condiţie care presupune că factorii de producţie sunt utilizaţi şi
orientaţi întotdeauna spre acele domenii care asigură cea mai mare eficienţă
economică, cel mai mare profit.
O firmă va renunţa la producerea unui bun care nu-i aduce profitul
dorit, îndreptându-se spre alte produse sau domenii, sau părăseşte piţele în care
obţine pierderi şi se va orienta spre altele pe care poate realiza profit.
Orice piaţă ce îndeplineşte simultan toate aceste caracteristici, poate fi
considerată o piaţă cu concurenţă perfectă sau pură. Dacă una din condiţiile
prezentate mai sus lipseşte, atunci concurenţa va fi imperfectă.
Oferta şi cererea de bunuri se confruntă pe piaţă, iar din această
confruntare rezultă preţul de echilibru, adică preţul la care firmele
41
producătoare acceptă să vândă, iar cumpărătorii acceptă să procure produsul.
În condiţiile concurenţei perfecte, preţul de echilibru se formează pe piaţă în
urma confruntării cererii totale cu oferta totală şi se înregistrează în punctul de
intersecţie al celor două curbe (cerere şi ofertă). Cererea totală C pe o piaţă
pentru un produs reprezintă, aşa cum am mai arătat, suma tuturor cererilor
individuale (Ci), adică:
n
C = ∑Ci ( p )
i =1
Mărimea cererii totale pentru un produs depinde de preţul (p)
produsului respectiv (considerând preţurile celorlalte produse şi veniturile
consumatorilor constante), iar curba cererii este funcţie descrescătoare de preţ.
Oferta totală (O) pe o piaţă reprezintă suma ofertelor individuale (Oi)
şi depinde de preţul (p) produsului respectiv:
n
O = ∑Oi ( p )
i =1
Oferta totală a unui produs pe o piaţă este o funcţie crescătoare de preţ.
Prin reprezentarea grafică a curbei cererii totale şi a curbei ofertei
totale se observă că ele se intersectează într-un punct numit punct de echilibru.
Aceasta ne va indica nivelul preţului de echilibru al produsului (pe ordonată)
şi cantitatea din produsul respectiv (pe abcisă), pe care producătorul acceptă să
o ofere spre vânzare, iar cumpărătorul este dispus să o cumpere. Echilibrul se
va produce, când se va respecta relaţia:
n n

∑Ci ( p) = ∑Oi ( p) sau Ci Cp = Oi ( p)


i =1 i =1
rezultând că pentru un singur preţ (p) şi o singură cantitate există o
compatibilitate între producător (vânzător) şi consumator (cumpărător). Acest
preţ la care se asigură echilibrul pe piaţă în concurenţa perfectă este un preţ
unic, valabil pentru toate firmele, este un preţ dat, ce se impune tuturor
participanţilor pe piaţă ca ceva din afară, din exterior, independent de ele şi
este un preţ de echilibru12. Aceasta pentru că, dacă preţul pieţei ar fi inferior
sau superior, excesul de cerere sau ofertă, ori insuficienţa uneia sau alteia, care
ar rezulta din cauza abaterii sale în sus sau în jos, ar duce preţul la nivelul de
echilibru. Acest preţ, pentru a nu se obţine pierderi în economie, presupune
egalitatea valorică dintre cerere şi ofertă.
Preţul de echilibru (PE) se determină pornind de la condiţia de echilibru
(formula) şi folosind funcţiile concrete ale cererii şi ale ofertei în raport cu
preţul produslui. Apoi, cantitatea pentru care se realizează echilibrul se poate
calcula introducând mărimea preţului în cele două funcţii.
În condiţiile concurenţei pure (perfecte), preţurile bunurilor şi a
factorilor de producţie se fixează pe piaţă şi are un rol esenţial de informare şi
12
Raimond Barre – “Economie politique”, vol. I, Presses Universitaries de France, 1972, titlul
II, cap I.
42
reglare a activităţii firmelor, deciziile acestora modificându-se în funcţie de
variaţiile în nivelul preţurilor pieţei: Ca urmare, firmele producătoare îşi
sporesc sau diminuează producţia după cum preţul pieţei pentru produsele lor
creşte sau se reduce în raport cu costurile de fabricaţie ale produselor, iar
consumatorii îşi modifică structura consumului în funcţie de variaţiile de
preţuri, urmărind realizarea celor mai avantajoase consumuri. Preţul de
echilibru într-o concurenţă perfectă se doreşte a fi un sistem de semnale prin
care se transmit informaţii de către firme, iar o modificare a acestuia (a
nivelului preţului) determină reacţii din partea tuturor firmelor.

1.2.1. Efectele modificării cererii şi ofertei asupra preţului de


echilibru

Nivelul şi evoluţia cererii şi, respectiv, a ofertei pentru un anumit


produs depind de nivelul şi mişcarea preţului acestuia dar depind şi de alţi
mulţi factori. După cum s-a mai spus, cererea este dependentă şi de veniturile
consumatorilor şi modificarea lor, de preţurile altor bunuri şi evoluţia lor, de
condiţiile de vânzare, de natura produselor solicitate etc. Oferta, la rândul ei,
depinde şi de preţurile factorilor de producţie utilizaţi de producători şi
evoluţia lor, de mărimea resurselor proprii de care dispun, de condiţiile de
creditare existente etc.
În cele din urmă, cererea şi oferta pentru un anumit produs pot avea şi
o anumită mişcare, evoluţie relativ independentă faţă de preţul produsului
respectiv. Chiar dacă preţul acelui produs, acţionând separat dar concomitent
asupra cererii şi ofertei, le imprimă o anumită tendinţă de mişcare, acestea –
cererea şi oferta –“întâlnite” faţă-n faţă pe piaţă îşi vor corecta tendinţa
imprimată de preţul produsului şi din confruntarea lor va rezulta un alt preţ,
preţul de echilibru.
Situaţia de echilibru existentă la un moment dat pe piaţă, poate să fie
perturbată de împrejurări diverse care ţin fie de cerere (modificarea gustului
consumatorilor, modificarea veniturilor acestora etc.), fie de ofertă
(modificarea costurilor de producţie), ceea ce face ca preţurile pieţei să nu mai
corespundă preţului de echilibru. În esenţă, starea de echilibru nu este
sinonimă cu stabilitatea, echilibrul putând să fie stabil sau instabil. Echilibrul
pieţei este considerat stabil atunci când o perturbare a raportului de echilibru
este urmată de o revenire la o nouă stare de echilibru. În caz contrar, echilibrul
este considerat instabil.
Revenirea la starea de echilibru se poate realiza în mod diferit, în
funcţie de natura factorilor perturbatori şi în funcţie de componenţa raportului
de echilibru care a suferit modificări. Până la urmă, modificarea echilibrului
este determinată de modificarea cererii, ori de modificarea ofertei sau de
modificarea deopotrivă a cererii şi ofertei. Pentru a putea urmări efectele
43
moficării lor asupra preţului de echilibru, vom analiza separat modificarea
fiecăruia, presupund-o pe cealaltă nemodificată.

Modificarea cererii
Cererea pentru un produs pe piaţă poate să crească sau să scadă în
funcţie de acţiunea factorilor ei specifici.
Cererea creşte iar oferta este fixă. În acest caz avem:
C1(p)>O(p) şi C1(p)-O(p)>0, rezultând un exces de cerere.
Unde: C1(p)=creştere majorată (exprimată în preţul p):
O(p)= oferta fixă (nemodificată):
p=preţul pieţei în momentul echilibrului.
Adaptarea pieţei şi restabilirea echilibrului,în aceste condiţii, se
realizează cel mai frecvent şi mai rapid, prin creşterea preţului. Acest lucru se
explică prin faptul că, menţinându-se oferta constantă, creşterea cererii
intensifică concurenţa între consumatori, care atrage după sine creşterea
preţului de echilibru. Crescând preţul, oferta valorică, exprimată în preţul
majorat, va spori şi ea echilibrând cererea. Numai că prin creşterea preţului de
echilibru, excesul fizic de cerere a fost anihilat, cererea cantitativă de bunuri
reducându-se în condiţiile unui preţ mai înalt. Cererea exprimată valoric, mai
mare decât înainte de creşterea preţului, va fi echilibrată de o altă ofertă,
majorată valoric, prin creşterea preţului de echilibru.
Deci putem concluziona că majorarea preţurilor anihilează veniturile
suplimentare ale consumatorilor, pe seama cărora şi-au sporit cererea, întrucât
crescând proporţional şi preţurile, nu pot achiziţiona o cantitate suplimentară
de produs. Prin aceasta se restabileşte echilibrul valoric între cerere şi ofertă,
dar la un alt nivel de preţ.
Vom prezenta mai jos graficul cu determinarea (formarea) preţului de
echilibru în condiţiile modificării cererii:

44
13

În anumite situaţii, dar mai ales în timp, dezechilibrul dintre cererea


majorată şi oferta constantă se poate corecta şi prin creşterea ofertei. Soluţia
poate fi posibilă deoarece creşterea cererii este însoţită de creşterea preţului
produsului care va stimula producătorul să-şi sporească oferta. De altfel,
aceasta ar fi soluţia ce mai sănătoasă de corectare a dezechilibrului dintre
cererea (mai mare) şi oferta (mai mică) de mărfuri, şi nu majorarea preţului.
Cererea scade iar oferta este fixă. Aici avem următorul caz:
C2(p) < O(p) şi C2(p) - O(p) < 0.
Aceasta înseamnă că există un exces de ofertă sau mai degrabă o
scădere a puterii de cumpărare.
Restabilirea echilibrului în această situaţie se realizează, mai ales, prin
reducerea preţului de echilibru datorită concurenţei intense dintre producători.
Reducerea preţului de echilibru, pe de o parte, va antrena o creştere a
cererii, iar, pe de altă parte, va micşora oferta valorică, facilitănd realizarea
echilibrului între cerere şi ofertă la un alt nivel de preţ. Odată cu reducerea
preţului poate să scadă şi oferta fizică de produse , care condiţionează şi ea
modul de realizare a echilibrului, după cum se poate vedea şi din graficul mai
sus prezentat, unde avem:
O = curba ofertei;
C, C1, C2 = curbele cererii iniţiale (C), majorate (C1) şi reduse (C2);
13
Grafic preluat din lucrarea « Preţuri » de V. Beju (op. cit.,pg.323)
45
PE, PE1, PE2 = preţurile de echilibru: iniţial (PE), în condiţiile creşterii
cererii (PE1) şi în condiţiile reducerii cererii (PE2);
qE, qE1, qE2 = Cantităţile pentru care se realizează echilibrul iniţial (qE),
echilibrul în urma creşterii cererii (qE1) şi în urma reducerii cererii (qE2);
Eq, Eq1, Eq2 = punctele de echilibru: iniţial (Eq), modificat prin creşterea
cererii (Eq1), şi prin reducerea cererii (Eq2).
Reprezentarea grafică ne permite să înţelegem că, pornind de la un
echilibru dat al cererii şi ofertei (în puncţul Eq, de intersecţie a curbei cererii C
cu curba ofertei O), creşterea cererii (reflectată în noua curbă a cererii C1) va
antrena o creştere a preţului de echilibru (de la PE la PE1), care la rândul ei, va
stimula creşterea cantităţii de produse oferite pe piaţă (de la qE la qE1).
Echilibrul se realizează la un nou preţ (PE1) şi într-un nou punct de echilibru,
dat de intersecţia curbei cererii C1 cu curba ofertei O (pentru o cantitate qE1).
Evident, restabilirea, ca şi creşterea oferteim nu se poate realiza dintr-o dată, ci
trebuie luat în considerare şi factorul timp. Reducerea cererii, reflectată prin
curba C2 va antrena o scădere a preţului de echilibru (la PE2) şi aceasta va face
să scadă şi oferta (la qE2), ofertanţii preferând să stocheze bunurile în speranţa
unei creşteri viitoare a preţului. Punctul de echilibru coboară şi el va fi Eq2.

Modificarea ofertei
Oferta de produse poate să crească sau să scadă în funcţie de un
complex de factori:
Oferta creşte iar cererea este fixă. Prin creşterea ofertei fără să crească
şi cererea se ajunge la un exces de ofertă, adică:
O1(p)>C(p) şi O1(p)-C(p)>0
Excesul de ofertă va intensifica concurenţa între firmele producătoare
în desfacerea de produse, ceea ce va determina o reducere a preţului de
echilibru, iar prin aceasta cumpărătorii sunt dispuşi să-şi sporească cererea.
Reducerea preţului de echilibru poate determina firmele producătoare să
stocheze o parte din produse (dacă nu-i va costa mai mult această soluţie)
pentru a nu pierde ca urmare a reducerii preţului.Oricum, preţul de echilibru
va avea şi alte coordonate date de cererea şi oferta modificată, după cum se
poate vedea şi din graficul de mai jos:

46
14

Oferta scade iar cererea rămâne fixă. Uneori, din cauze obiective sau
chiar subiective, se poate întâmpla ca oferta să scadă. Apoi, urmează o penurie
de produse. Restabilirea echilibrului se realizează cel mai adesea prin creşterea
preţurilor ca urmare a intensificării concurenţei între cumpărători pentru
procurarea bunurilor. Creşterea preţului va stimula firmele producătoare să
adopte anumite măsuri în vederea sporirii ofertei. Prin noua mişcare a preţului
şi a ofertei va rezulta un nou preţ de echilibru, după cum se poate vedea şi din
graficul de mai sus, unde:
C = curba cererii;
O, O1, O2 = curbele ofertei iniţiale (O), majorate(O1) şi reduse (O2);
PE, PE1, PE2 = preţurile de echilibru în cele trei situaţii: iniţială (PE),
creşterea ofertei (PE1) şi scăderea ofertei (PE2);
QE, QE1, QE2 = cantităţile pentru care se realizează echilibrul în cele trei
situaţii;
Eq, Eq1, Eq2 = punctele de echilibru: iniţial (Eq), modificat prin creşterea
ofertei (Eq1) şi prin scăderea ofertei (Eq2).
Din reprezentarea grafică observăm că pornindu-se de la echilibrul
iniţial stabilit în punctul Eq, în condiţiile preţului PE şi a cantităţii qE, prin
creşterea ofertei (de la qE la qE1) scade preţul de echilibru (de la PE la PE1), iar
punctul de echilibru coboară în Eq1. Dacă oferta scade, situaţia se inversează,

14
Idem 13.
47
adică preţul de echilibru va urca şi se va stabili în punctul Eq2, corespunzător
unei cantităţi mai reduse (qE2).
În situaţiile prezentate mai sus am încercat să scot în relief efectele
modificării separate a cererii şi ofertei (menţinând când pe una când pe alta
nemodificate) asupra preţului de echilibru. Practica ne-a demonstrat însă că
modificările ce apar în nivelul şi structura cereri şi a ofertei nu sunt izolate
unele de altele, ci sunt într-o anumită interdependenţă şi se pot produce relativ
concomitent. Spre exemplu, creşterea ofertei are ca şi consecinţă reducerea
preţului şi atrage după sine creşterea cererii; dar creşterea cererii, fiind urmată
de creşterea preţurilor, va determina creşterea ofertei. În situaţiile când
modificarea cererii şi a ofertei au loc în acelaşi sens, efectul opus pe care-l
produc fiecare asupra preţului de echilibru se anihilează cel puţin partial şi
restabilirea echilibrului se poate realiza ca tendinţă fără o schimbare
importantă a preţului de echilibru. Când se modifică cererea şi oferta în
sensuri opuse (cazuri mai rare, dar posibile; de exemplu în România imediat
după revoluţie, când cererea a crescut, oferta s-a redus simţitor), efectul
acestora asupra preţului de echilibru nu se anulează, cine însumează,
determinind o modificare substanţială a preţului de echilibru.
Determinarea preţului de echilibru pe baza acţiunii,conjugate a cererii
şi ofereti este un proces complex ce se desfaşoară în timp şi este influenţat de
anumite condiţii concrete din fiecare ţară.

1.2.2. Determinarea (formarea) preţului de echilibru în timp

Restabilirea echilibrului între cerere şi ofertă în urma dereglării sale


reprezintă un proces care reclamă un anumit interval de timp. În opinia Walras
– Hicks, echilibrul este stabil dacă în timp preţul evoluează spre preţul de
echilibru, iar după Marshall echilibrul este stabilit în situaţia în care cantitatea
de bunuri evoluează în direcţia cantităţii de echilibru. Pornind de la această
ultimă ipoteză Alfred Marshall apreciază că sunt trei perioade de timp în care
se realizează, după caz, echilibrul instantaneu, echilibru pe termen scurt sau
echilibru pe termen lung.
* Echilibrul instantaneu se poate realiza pe perioade foarte scurte de
timp, de la o zi la alta, brusc , pe neaşteptate sau pe moment. În perioada
aceasta oferta, în general, rămâne constantă, nemodificată dar preţul urcă brusc
datorită creşterii instantanee a cererii (de exemplu, la trufandale), după cum se
poate observa şi din graficul de mai jos.

48
15

Din reprezentarea grafică observăm că pornind de la un echilibru al


cererii şi ofertei dat de punctual Eq de condiţiile preţului de echilibru Pq si a
cantităţii qE, creşterea cererii neputând fi urmată de creşterea ofertei a
determinat o creştere bruscă a preţului de echilibru( de la PE la PE1) pentru
aceeaşi cantitate qE, iar punctual de echilibru s-a mutat de la Eq la Eq1.
* Echilibrul pe termen scurt. Într-o perioadă relativ scurtă de timp,
firmele producătoare îşi majorează oferta folosind mai bine capacităţile de
producţie existente şi, în general, factorii de producţie, datorită creşterii
preţului de echilibru ca urmare a creşterii cererii. Acestea concretizându-se în
scăderea preţului de echilibru şi a punctului de echilibru. În reprezentarea
grafică de mai sus observăm că noul preţ de echilibru este PEq şi se realizează
în punctul Eq2 pentru o cantitate q2.
* Echilibrul pe termen lung. Într-o perioadă mai îndelungată, datorită
preţurilor avantajoase, firmele producătoare îşi modernizează capacităţile de
producţie, fac noi investiţii sau pot apărea noi firme în branşa respectivă, cu
rezultate notabile în realizarea unei oferte care să acopere cererea pe piaţă.
Drept urmare, preţul de echilibru (pe termen scurt) se va reduce realizându-se
un echilibru aşa zis final, care corespunde unui preţ normal.

15
Idem 13.
49
Preţul de echilibru pe termen lung ( PEL) este mai mic decât preţul de
echilibru pe termen scurt (PES) şi este net inferior faţă de preţul de echilibru
instantaneu (PEI).
PEI > PES > PEL
1.3. Strategii de preţuri din perspectiva economiei de piaţă
concurenţiale din ţara noastră

1.3.1. Conţinutul şi elementele caracteristice strategiilor de preţuri

O strategie desemnează liniile definitorii ale atitudinii şi conduitei unei


firme în vederea atingerii anumitor obiective. Strategia de preţuri reprezintă un
mod concret de abordare a problematicii de preţuri, o conduită a unei firme
faţă de produsele sale pe o perioadă mai îndelungată. Când preţul nu se poate
manevra efectiv de către firmă, el poate face obiectul unei viziuni de
perspectivă, a elaborării unor strategii şi tactici de preţuri.
Elaborarea strategiilor de preţuri nu se face fără întâmpinarea unor
dificultăţi, care ţin de cadrul limitat al deciziilor de preţuri pentru o firmă, de
capacitatea acesteia în rezolvarea unor probleme complexe (cu multe
variabile). Totodată trebuie să se mai ştie că strategia de preţuri este doar o
componentă dintr-un ansamblu care alcătuieşte politica de marketing. Strategia
de preţ a unei firme va reflecta influenţa factorilor externi, condiţiile pieţei,
factorii interni daţi, mai ales costurile de producţie. În cele din urmă, ea va
constitui un compromis între dorinţe şi posibilităţi, deoarece oferta firmei la
cerinţele pieţei va fi condiţionată de posibilităţile sale materiale şi
manageriale.
Coordonatele strategiei de preţuri sunt obiectivele şi liniile strategice
de piaţă, elementele cadru ale mixului de marketing şi ale politicii de
marketing. Comparâdu-se cu celelalte componente ale mixului de marketing,
stategia de preţuri constituie elementul sau factorul determinant. Spre
exemplu, stategia de produs a unei firme reprezintă o coordonată în formularea
strategiilor de preţ, dar în comparaţie cu distribuţia şi promovarea pot să existe
situaţii diferite. În acest sens, se alege varianta de distribuţie care poate asigura
obţinerea preţurilor prioritate, ori se ajustează preţurile în funcţie de opţiunile
privind distribuţia; se intensifică activitatea promoţională pentru susţinerea
preţului sau strategia preţurilor (joase) poate face inutilă desfăşurarea
activităţii promoţionale.
Profilul activitaţii firmei şi specificul pieţei influenţează strategiile de
preţuri. Uneori, în cadrul aceluiaşi domeniu de activitate, strategiile se pot
diferenţia de la o firmă la alta (şi de la o perioadă la alta, în cadrul aceleiaşi
firme), în funcţie de politica globală de marketing, de strategiile de produs, de
puterea sinergică a firmei etc.

50
Stategia de preţuri este caracterizată de următoarele elemente: nivelul
preţurilor, diversitatea preţurilor şi mobilitatea lor în timp. Combinând
variantele aferente fiecărui element al strategiei de preţ, rezultă mai multe
tipuri de strategii, fiecare putând avea mai multe forme concrete.
– Nivelul preţurilor este elementul cel mai important şi criteriul
dominant al strategiei de preţ. Preţul, prin nivelul său, este obstacolul cel mai
greu de trecut, în realizarea actului de vânzare – cumpărare, în general, în
negocierile comerciale. Mulţi clienţi sau parteneri convinşi de oportunitatea
achiziţionării unor bunuri, renunţă să-l mai cumpere sau obiectează şi
reacţionează în mod diferit la anunţarea nivelului preţului. Deci, aderenţa
produselor şi serviciilor la piaţă, accesibilitatea lor la consumator, depind de
nivelul preţurilor. Alegerea strategiei de preţuri se face pornind de la natura
produsului şi segmentului de piaţă căruia i se adresează, dar punând un accent
deosebit pe nivelul lor. Dacă avem o piaţă stratificată după nivelul veniturilor,
strategia preţurilor se poate orienta după consumatorii cu venituri mari,
mijlocii sau mici.
Având în vedere scopul urmărit, o firmă poate proceda la alegerea
oricăreia din cele trei tipuri de strategii privind produsul său:
– Stategia preţurilor: – înalte;
– moderate;
– joase.
De exemplu, o firmă producătoare de bunuri de larg consum
(încălţăminte, tricotaje, confecţii, porţelanuri, etc) îşi poate orienta profilul de
activitate spre produse destinate publicului larg, cu preţuri mijlocii sau joase,
în timp ce altele se pot orienta spre produse de calitate superioară, cu preţuri
înalte.
Strategia preţurilor înalte poate avea motivaţii diferite şi anume:
– Fructificarea avantajului de piaţă (skimming prices) oferit de
noutatea produselor firmei;
– Cultivarea imaginii unor produse cu performanţe de excepţie
(premium prices);
– Folosirea preţurilor înalte cu rolul de protecţie (umbrella prices) a
altor produse sau, în unele cazuri speciale, a competitorilor mai slabi.
Strategia preţurilor joase se aplică în unele situaţii, chiar sub nivelul
costurilor, la cîteva produse din nomenclator sau pe perioade de timp limitate,
în scopul pătrunderii pe anumite pieţe (penetration prices), al descurajării sau
ţinerii la distanţă a unor eventuali concurenţi (keep-out prices), al promovării
vânzărilor (promotional prices), etc. În unele cazuri, sunt firme care în profilul
lor de activitate intră ansambluri de produse şi servicii, legate între ele prin
destinaţia comună, recurg la sistemul gratuităţilor, în preţurile şi tarifele
aplicate cuprind şi echivalentul produselor şi serviciilor puse la dispoziţia
cumpărătorilor în mod gratuit.

51
Datorită unor poziţii mai modeste pe piaţă, unele firme pot practica
strategii de aliniere a nivelului preţurilor concurenţilor pentru produsele lor.
În practică, unele firme mai apelează şi la alte reguli, în sensul că
preţurile pot cuprinde cote de profit substanţial diferite pentru componentele
subansamblurilor de produse oferite (de exemplu, preţuri cu profituri diferite
pentru elementele de hard şi cele de soft ale computerelor, pentru utilaje
industriale şi pentru piese de schimb etc.)
De asemenea, preţurile psihologice au o arie largă de răspândire şi ţin
de sensibilitatea cumpărătorilor faţă de nivelul acestora, de componentele
raţionale şi iraţionale ale comportamentului de cumpărare.
Alteori, diferenţierea nivelului preţurilor se mai poate face şi ca urmare
a elementelor diferite pe baza cărora firmele îşi stabilesc preţurile: costuri,
cerere sau concurenţă.
– Un alt criteriu de diferenţiere a strategiilor, care este srâns legat de
primul, îl constituie gradul de diversificare a preţurilor. În funcţie de gradul
de diversificare sortimentală a produselor şi de gradul de omogenitate a pieţei
căreia îi sunt adresate sortimentele, firmele pot să-şi propună folosirea unor
game de preţuri de întindere diferită. Produsele cu un sortiment larg de calităţi
poate fi mai restrânsă dacât gama sortimentală, când diferenţierile dintre
costurile unor sortimente sunt mici, sau mai largă, când unele firme sunt
preocupate de a provoca adâncirea segmentării pieţei.
În cazul firmelor producătoare, posibilităţile de diversificare a
preţurilor sunt mai restrânse decât în cazul firmelor comerciale care sunt mai
largi, aceasta datorită faptului că au posibilitatea desfacerii simultane de
mărfuri aparţinând mai multor producători. Astfel, firmele comerciale pot
desface sortimente de mărfuri aflate pe toate treptele de preţ, încredinţând unor
unităţi sarcina comercializării sortimentului complet de mărfuri şi profilând
celelalte unităţi pe produse de anumite preţuri, în funcţie de zona în care sunt
amplasate şi de structura cumpărătorilor. De asemenea, firmele pot
comercializa sortimente aflate şi numai pe anumite trepte de preţ. Structura
mărfurilor comercializate depinde deci, şi de strategia de preţ care s-a avut în
vedere.
Odată stabilită strategia de preţ, înseamnă că preţurile sortimentelor
firmei au fost abordate ca un snsamblu (microsistem), în cadrul căruia fiecărui
preţ individual îi revine un rol subordonat microsistemului. Preţurile
sortimentelor unui produs sau grup de produse se pot stabili dacă se porneşte
de la preţurile fiecăruia în parte, făcându-se abstracţie de apartenenţa lor la
grupa sau linia de produse. Abordate într-o viziune de marketing însă, ele ar
trebui stabilite considerându-se ca şi componente ale unei linii de preţuri (price
lining). În unele cazuri, preţurile unor sortimente se pot sacrifica în favoarea
altora sau pot servi ca mijloc de acoperire a unor manevre ale firmei. Deci,
prin preţurile oferite se urmăreşte uneori nu profitabilitatea fiecărui produs

52
(serviciu) al firmei, ci optimizarea globală, pe termen lung a activităţilor sale,
lărgirea clientelei stabile, consolidarea pieţei etc.
– Durabilitatea în timp sau gradul de mobilizare a preţurilor
reprezintă un alt criteriu de diferenţiere a strategiilor de preţuri. Evident, este
vorba numai de cazuri şi măsuri în care firmele pot decide sau influeţa
stabilitatea sau mobilitatea preţurilor.
Strategiile care se bazează pe mobilitatea preţurilor pot îmbrăca diferite
forme:
– modificarea preţurilor întru-n număr mai mic sau mai mare de etape;
– modificarea preţurilor în proporţii mai substanţiale sau modeste;
– folosirea preţurilor psihologice etc.
Preţurile psihologice au la bază trăsăturile psihice ale cumpărătorilor,
sensibilatea lor faţă de nivelul preţurilor, comportamentul de cumpărare mai
mult sau mai puţin raţional. Aici sunt semnificative preţurile formte din cifre
impare sau preţuri care sunt fixate sub un număr rotund (de ex. 99 sau 98).
Cifrele rotunde sunt percepute ca un prag psihologic peste care clientul nu este
dispus să plătească. Odată depăşit acest prag, inhibă un procent important de
cumpărători. Se mai cunosc şi alte forme ale preţurilor psihologice: preţuri de
prestigiu, preţuri leader, preţuri momeală (bait prices), preţuri magice
(terminate cu cifra 9). În funcţie de profilurile socio – demografice,
consumatorii nu sunt în totalitatea lor sensibili la preţuri, iar cei sensibili sunt
fideli anumitor preţuri: ridicate, medii sau scăzute.
Strategiile acestea de preţuri, dacă sunt corelate cu politica de produs
pot duce la forţarea ciclului de viaţă al produsului, în sensul reducerii sau
prelungirii acestuia. Acestea, asociate cu o politică promoţională
corespunzătoare, pot conduce la o pătrundere a produsului pe noi segmente de
piaţă, la sporirea utilizărilor date produsului, la intensificarea consumului etc.
Trebuie reţinut că nu orice modificare de preţ se înscrie într-o anumită
strategie. De exemplu, reducerile de preţ datorate slabei aderenţe a produselor
la piaţă dau dovadă mai degrabă, de o lipsă de strategie a firmelor, de
deficienţe în stabilirea preţului iniţial ori în lansarea produsului pe piaţă. În
unele situaţii, reducerile de preţuri pot fi folosite ca mijloace promoţionale
îmbrăcând formele specifice ale acestora.
Strategia de preţ, care exprimă conduita (atitudinea) unei firme faţă de
preţurile produselor sale, privite prin prisma celor trei criterii (nivel,
diversitate, mobilitate), nu trebuie să se confunde cu tacticile de preţuri prin
care se materializează strategia respectivă. Măsurile concrete care se adoptă de
firmă pe linie de preţuri, impuse de anumite situaţii reprezintă tacticile de
preţuri. Dacă o firmă, într-un an, spre exemplu, soldarea stocurilor sezoniere
a efectuat-o într-o singură etapă, iar în anul următor, în două sau mai multe
etape, nu îseamnă ca s-a schimbat strategia, ci că situaţiile specifice din feicare
an au solicitat tactici diferite, în cadrul aceleiaşi strategii.

53
Datorită dinamismului preţurilor, o strategie de preţ trebuie să fie
suficient de elastică, folosind tactici corespunzătoare, iar dacă condiţiile piaţei,
în continuă schimbare, fac necesare modificări mai importante, se poate
reevalua periodic strategia. În cazul bunurilor de consum, strategiile de preţuri
se pot caracteriza prin: preţuri relativ joase (care pot fi accesibile
consumatorilor cu venituri modeste), diversificate pe mai multe trepte şi cu
niveluri variabile în funcţie de etapele ciclului de viaţă al bunurilor.
Strategiile de preţuri diferenţiate rezultă şi din operaţiunea diferită a
firmelor în privinţa elementului de bază pe care se fundamentează nivelul
preţurilor. În acest sens, se disting strategii de preţuri orientate după costuri,
după cerere, după concurenţă şi calitate. În opinia unor economişti occidentali,
ar mai fi încă o variantă şi anume: orientarea după diferite reglementări
fundamentale şi legislative, având în vedere frecvenţa acestora în practica
preţurilor.

1.3.2. Strategiile de preţuri orientate după costuri

Orientarea preţului după costuri ( cost-plus pricing ) ar părea cea mai


raţională strategie, având în vedere ponderea mare a costurilor în preţ. Această
orientare pleacă de la premisa că preţurile care se vor obţine trebuie să asigure
recuperarea costurilor şi realizarea unui profit net corespunzător efortului
depus şi riscului asumat. Preţurile nu au voie să coboare sub un anumit nivel
de costuri denumit şi punctul mort. Când producţia unei firme ajunge la
anumiţi parametri de calitate, iar costurile se înscriu în niveluri raţionale,
atunci se poate pune problema elaborării şi practicării de strategii de preţuri
care pornesc de la costuri, la care se mai adaugă anumite rate de profit.
Uneori, o firmă, în elaborarea strategiei sale de preţ, poate folosi ca
bază de plecare pentru toate pieţele, anumite costuri totale (fixe), la care
adaugă marje variabile de la o piaţă la alta, în funcţie de conjunctura fiecăreia,
de existenţa unor înţelegeri sau acorduri încheiate, etc. O asemenea strategie
a fost aplicată în cazul exporturilor româneşti de produse lemnoase,
petroliere, utilaje de foraj, etc.
Firmele mari ce deţin poziţii însemnate pe piaţă, au posibilitatea
practicării şi a altor alternative strategice, care sunt bazate atât pe marje
variabile, cât şi pe costuri variabile după seriile de produse fabricate, care se
extind sau se restrâng, în funcţie de posibilităţile de desfacere.
Pentru investiţiile cu importante activităţi de export, se pot utiliza aşa-
zisele strategii de preţuri-obiectiv (target-pricing), adică preţuri medii
determinate pe perioade mai lungi, care au drept scop asigurarea amortizării
rapide a investiţiilor pentru producţia destinată exportului şi atenuarea unor
fluctuaţii datorate conjunturii. Astfel de strategii au prins contur în

54
economia românească în cazul investiţiilor privind unităţile de rafinare a
petrolului, combinate petrochimice, etc.
Strategia de preţuri orientată după costuri, are în vedere realizarea unui
anumit nivel minim al vânzărilor, sub care preţul ar fi neacoperitor, aşa cum se
poate observa şi în graficul de mai jos:

Având în vedere schimbările relative ale componentelor preţului unitar,


precum şi faptul că există diferite moduri de calculare a costului unui produs,
strategiile de preţuri bazate pe costuri ridică unele probleme. Prin urmare,
apare ca o necesitate calcularea costurilor variabile şi fixe, a costurilor
marginale, a pragului de rentabilitate, şi a volumului minim al vânzărilor etc.
Astfel, împărţirea costurilor în costuri variabile şi costuri fixe este
determinată de existenţa „punctului mort”, care ne arată că încasările din
vânzări acoperă costurile totale, iar profitul în acest punct este zero. Deci,
pentru un preţ de vânzare dat, se poate calcula numărul unităţilor de produs
destinate vânzării pentru atingerea punctului mort. Cunoaşterea acestui punct,
apropiat potenţialului pieţei, permite să se aprecieze viitorul produsului, să se
estimeze momentul din care un produs poate deveni profitabil. De aici
importanţa metodei pentru lansarea pe piaţă a unor produse noi.
Firma care determină preţurile în funcţie de costurile variabile, (prin
metoda direct costing), poate să adauge o marjă brută la costul variabil,
destinată să acopere o parte a costurilor fixe şi obţinerea unui profit. În acest

55
sens, determinarea costului complet, a preţului de vânzare şi structura preţului
se pot reda sintetic în felul următor16:

Această structură a costurilor, asociată cu elasticitatea cererii, permite


formularea unor concluzii privind atitudinea firmei faţă de preţurile produselor
sale, în câteva situaţii mai importante, după cum se poate vedea din tabelul de
mai jos:

Costuri Costuri variabile ridicate Costuri variabile scăzute


Costuri fixe reduse Costuri fixe ridicate
Cerere
Cerere elastică Menţinerea preţurilor Scăderea preţurilor
Cerere inelastică Creşterea preţurilor Menţinerea preţurilor

Stabilirea costului produsului se poate face şi prin însumarea la


costurile variabile ale produsului a unei cote părţi din costurile fixe ale firmei,
determinate cu ajutorul unor chei de repartizare (care uneori pot fi arbitrare).
Metoda are un neajuns care provine din repartizarea costurilor fixe pe o
cantitate dată de produse destinată vânzării, care este dificil de a o cunoaşte,
atâta timp cât cantitatea vândută depinde de preţul de vânzare. Dar preţul este
el însuşi o funcţie a costului, (în această strategie) şi deci şi parţial şi a
repartizării costurilor fixe.
16
M. Chevalier – “Fixation des prix et strategie marketing”, Paris, Dalloz, după P.L. Dubois,
A. Jolibert – «Le marketing, fondaments et practique», Economica, Paris, 1989; traducere
D.Dican şi S. Funar – Imprimeria Ardealul Cluj-Napoca, 1994, vol. II, pg. 137-142.
56
Strategiile de preţuri orientate după costuri trebuie să aibă în vedere
evoluţia costurilor în funcţie de cantităţile de produse fabricate sau vândute şi
de experienţa acumulată, care pot conduce la o estimare optimă a formulei
strategice de preţ.
Costul mediu, în general, are tendinţă de scădere pe măsura creşterii
volumului producţiei (deoarece costurile fixe se repartizează pe o cantitate mai
mare de produse) şi experienţa de producţie creşte. Evoluţia descrescătoare a
costului mediu în funcţie de experienţa de producţie acumulată este cunoscută
sub denumirea de curbă de experienţă (curba de învăţare).
Firma care stabieşte o strategie de preţ pe baza curbei de experienţă îi
necesită mult discernământ şi o implică în anumite riscuri, deoarece reducerea
preţului pe măsura scăderii costurilor ar putea crea imaginea unui produs de
slabă calitate sau care se învecheşte.
Dificultăţile în calcularea costurilor fixe reale pe produs, a costurilor
marginale, a costurilor complete şi a evoluţiei lor, a pragului de profitabilitate
şi a anticipării volumului vânzărilor, alături de o serie de restricţii impuse de
piaţă, limitează posibilităţile de aplicare pe scară largă a acestei strategii de
preţuri.

1.3.3. Strategiile de preţuri orientate după cerere

În vederea stabilirii preţurilor, o firmă trebuie să ia în considerare


sensibilitatea pieţei faţă de preţ. Cererea ori clientela firmei poate fi o frână în
calea creşterii sau diminuării preţurilor. Aceste strategii de preţuri orientate
după cerere sunt mai rar folosite. Ele apar în situaţiile când raporturile dintre
cerere şi ofertă prevalează asupra celor dintre ofertanţi. Când concurenţa
lipseşte sau este moderată, desfăşurându-se paşnic, preţurile pot interveni ca
instrument de echilibru a cererii cu oferta, prin forţarea nivelului lor atât cât
suportă piaţa apoi, firmele pot folosi acele combinaţii cantităţi – preţuri care la
asigură maximizarea profitului.
Asemenea strategii aplică firmele care mizează pe elasticităţi diferite
ale cererii în funcţie de preţuri şi pe posibilitatea substituirii produselor în
consum. Elasticitatea ridicată conduce la creşterea ofertei, când există
capacităţi de producţie folosite incomplet sau care se pot lărgi cu uşurinţă. Dar
şi cererea inelastică poate fi avută în vedere, mai ales, în conjuncturile
majorării preţurilor.
Stabilirea de către o firmă a strategiei sale de preţ orientată pe baza
cererii presupune, pentru început, evaluarea presiunii cereii, în diversele ei
forme. Plecând de aici, firma poate să stabilească preţuri diferenţiate în funcţie
de capacitatea diferită de cumpărare a pieţelor, de versiunile produsului, de
locul şi timpul desfacerii lui.

57
La stabilirea acestor strategii, un alt element ce trebuie analizat şi luat
în considerare, îl reprezintă elasticitatea cererii în funcţie de preţ (directă şi
încrucişată), determinând modificări mai mari, sau mai mici, în nivelul
vânzărilor. În general, raportul dintre evoluţia cererii şi evoluţia preţurilor este
invers proporţional.
Preţurile orientate în baza cererii ridică o serie de probleme legate, mai
întâi de faptul că oscilaţiile de preţuri apar, atât drept consecinţe ale
modificării cererii, cât şi cauze ale schimbării acesteia. Spre exemplu, cererea
ridicată şi în creştere poate determina creşterea preţurilor (stimulând totodată
oferta), iar o cerere în scădere poate avea ca rezultat reducerea preţurilor, dar
şi a ofertei. Deci, acest raport între cerere şi preţ este unul complex, de
intercondiţionare reciprocă atât cererea cât şi preţul pot fi, ori cauză, ori efect.
Orientarea preţurilor în funcţie de cerere, în cazul exportului
produselor, prezintă o altă dificultate care constă în faptul că elasticitatea
cererii prezintă oscilaţii geografice pentru acelaşi produs. Anumite organisme
internaţionale au elaborat unele tabele (F.A.O., pentru produsele alimentare
sau Comisia Economică pentru Europa sau O.N.U., pentru maşini şi utilaje)
din care se pot alcătui hărţi ale elasticităţii cererii în funcţie de preţ, pe grupe
de produse şi pe ţări.
O altă dificultate în stabilirea unei strategii de preţ, este determinată de
fptul că raportul cerere – preţ nu este doar un raport bilateral, ci fiecare din
cele două componente (la rândul lor) pot fi influenţate de alţi factori. De
exemplu, cererea poate fi influenţată şi de presiunea concurenţei, nivelul de
prmovare al produselor, uşurinţa satisfacerii unor nevoi, apariţia unor
substituenţi, natura produselor (independente, asociate, etc.). Totodată, trebuie
remarcată şi existenţa unor trăsături de comportament diferite ale
consumatorilor (mai mult sau mai puţin naţionale) şi anume: atracţia anumitor
preţuri (psihologice), inegalitatea sensibilităţii consumatorilor la preţ,
aprecierea preţului ca un indicator de calitate de către unii consumatori,
existenţa unei zone de preţ acceptabile (de referinţă) mai restrânse sau mai
largi, etc.
După Thomas T. Nagle17 există nouă factori ai sensibilităţii
cumpărătorilor faţă de preţ şi anume:
– valoarea de unicat a produsului;
– existenţa unui înlocuitor;
– dificultatea comparaţiei (cu cât un produs este mai rar, nu are
înlocuitori şi este mai greau de comparat, cu atât sensibilitatea este mai
redusă);
– mărimea cheltuielilor totale;

17
Thomas T. Nagle “Strategia şi tactica stabilirii preţurilor”, BRANDBUILDERS, Bucureşti,
2008, pg. 196, trad. Raluca Andrei.
58
– avantajele finale (cu cât cheltuielile de achiziţie sunt mai reduse în
raport cu mărimea veniturilor băneşti ale cumpărătorilor, cu atât sensibilitatea
la preţ este mai redusă);
– participarea la cheltuielile de promovarea a produsului (de către alte
persoane reduce sensibilitatea la preţ);
– asocierea în utilizare;
– imaginea produsului (cu cât posibilitatea asocierii este mai mare şi
imaginea produsului mai bună, cu atât se reduce sensibilitatea la preţ);
– posibilitatea de stocare (cumpărătorii sunt mai puţin sensibili la preţ
dacă nu pot stoca produsul cumpărat).
De asemenea, elasticitatea cererii în raport cu preţul se mai pote
aprecia pe baza unor anchete (sondaje) în rândul unui eşantion reprezentativ de
consumatori potenţiali ai unui produs, cărora li se solicită să indice preţul
maxim pe care l-ar accepta pentru cumpărarea produsului şi preţul minim sub
care nu ar cumpăra niciodată produsul, de teamă să nu fie de slabă calitate.
Pornind de la răspunsurile date, se poate stabili o zonă de acceptabilitate a
preţurilor de către piaţă (o zonă a preţurilor de referinţă) şi un preţ psihologic.
Pe pieţele externe, strategiile de preţuri sunt influenţate şi de alţi
factori: taxele vamale, condiţiile locale de concurenţă, preţul produselor
locale, stabilitatea cererii, barierele tarifare, contingentările de produse,
factorii sezonieri şi caracterul ciclic al pieţei, cheltuielile de tranzit etc.

1.3.4. Strategiile de preţuri orientate după concurenţă

Strategia cea mai frecvent folosită în ţările cu economie de piaţă şi mai


ales în cazul exporturilor, o reprezintă orientarea preţurilor după concurenţă.
De altfel, într-o economie dominată de concurenţa pe piaţă nu se pot ignora,
fără anumite riscuri, preţurile ce rezultă din competiţia între ofertanţii
produselor. Firmele care practică o astfel de strategie, se străduiesc să menţină
un nivel de preţuri corelat cu cel practicat de alţi concurenţi (ex. exportatori),
în general, fără a se referi la costuri de producţie sau la cerere, sprijinindu-se
pe prezumţia că nivelul mediu de preţuri al pieţei reprezintă o bază rezonabilă
de acoperire a costurilor. În fiecare strategie de preţ, modul concret de
orientare şi raportare la concurenţă este determinat de poziţia firmei pe piaţă,
de forţa de care dispune şi prestigiul de care se bucură, de obiectivele şi
perspectivele cotei de piaţă etc. Având în vedere aceste elemente, se pot
determina mai multe variante de strategii de preţuri orientate după concurenţă.
Ca urmare, prin politica lor de preţuri, firmele vor urmări să anticipeze şi să
fructifice în avantajul lor reacţia celorlalte firme competitoare, la acţiunile
proprii desfăşurate pe piaţă. Firmele cu o cotă pe piaţă redusă (mai slabe, mai
mici) sau intrate recent în competiţie, vor face tot ce le stă în putinţă în aşa fel
încât să-şi analizeze preţurile pentru a fi competitive, să reziste concurenţei.
59
Dacă legislaţia le permite, uneori există posibilitatea unor înţelegeri între
firmele competitoare în privinţa preţurilor. Dar, preţurile existente pe piaţă,
sunt în general, rezultatul desfăşurării spontane a raporturilor de forţe dintre
concurenţi.
Deţinerea unei poziţii modeste pe piaţă de către unele firme, face ca
acestea să ţină seama de concurenţii mai puternici, de preţurile impuse de
aceştia, să adopte strategii de preţuri pur imitative sau strategii diferenţiate,
după cum au în vedere imitarea fidelă a manevrelor concurenţilor principali
sau o reacţie la mişcarea acestora, dar cu o anumită distanţare. Această
variantă de strategie de preţ are un rol total defensiv şi multe dezavantaje, mai
ales pentru firmele mici (slabe), care se pot afla uneori în situaţia de a vinde la
preţuri sub costurile lor proprii. Varianta respectivă nu poate fi evitată în
comerţul cu anumite produse omogene, de masă, care nu se pot diferenţia de la
o firmă la alta.
Strategiile de diferenţiere a preţurilor faţă de cele ale concurenţei,
sunt superioare, dar necesită multă abilitate. Ele au în vedere supravegherea
atentă şi chiar anticiparea acţiunilor concurenţei, precum şi evaluarea efectului
acestor acţiuni. Folosirea acestor strategii face necesară asigurarea
concordanţei cu preţurile concurenţei, dar nu o copiere a acestora. Dacă
concurenţa majorează sau reduce preţurile, de exemplu, face ca firma în cauză
să procedeze la fel, dar modificările de preţuri pot fi de proporţii relativ
diferite sau pot fi operate cu un anumit decalaj de timp. Dacă operaţiile acestea
sunt bine gândite de firmă, ele pot înscrie firma pe traiectoria corespunzătoare
pieţei, consolidându-şi treptat poziţia sa şi chiar extinzându-şi activitatea pe
piaţă.
Demnă de luat în seamă este şi atitudinea ofensivă afirmei, prin luarea
unei anumite distanţe faţă de mişcările concurenţei, în vederea descifrării mai
clare a intenţiilor ulterioare ale acesteia şi pentru a încerca alte posibilităţi de
răspuns la acţiunile concurenţei, respectiv de compensare a efectului
modificării de preţ. Reducerea preţului de către concurenţă, de exemplu, poate
fi compensată prin îmbunătăţirea activităţii de service, prin acordarea unor
facilităţi de cumpărare, prin acţiuni publicitare, etc. Deşi această variantă de
strategie de preţ este superioară cele pur imitative, este mai puţin folosită,
datorită dificultăţilor sale de pus în practică.
Aceste strategii de preţuri orientate după concurenţă, în diferitele lor
variante (pur imitative, diferenţiate sau convenţionale – când mai multe firme
se înţeleg în privinţa preţurilor) au o frecvenţă largă nu numai pe pieţele
interne, ci şi pe cele externe.
Strategiile de preţuri folosite pe pieţele externe, ridică însă unele
probleme, condiţionând aplicarea lor eficientă. Una dintre acestea o constituie
comparabilitatea produselor proprii cu cele ale concurenţei, având în vedere
diferenţe între caracteristicile produselor. Aceasta este o problemă pentru că
este dificil să se găsească produse identice sau apropiate (de ex. la utilaje,
60
maşini, instalaţii sau produse chimice etc.) în două ţări diferite, chiar dacă ele
îndeplinesc aceeaşi funcţie. Urmează apoi compararea produselor în timp,
deoarece ritmul modificării nivelului tehnic şi calitativ al produselor respective
diferă de la o ţară la alta. Pentru compararea performanţelor produselor sunt
necesare analize de regresie, de corelaţie a parametrilor tehnico – economici,
stabilindu-se totodată coeficienţii de echivalenţă ai parametrilor respectivi, iar
în baza lor aproximându-se preţurile de export (uneori şi preţurile interne) în
funcţie de nivelul preţurilor practicate de concurenţă.
Evaluarea cheltuielilor de distribuţie şi desfacere, reprezintă o altă
problemă a strategiei analizate, cheltuieli care se pun peste preţul de export
propriuzis, rezultând preţul final. În unele ţări, de exemplu, firmele includ (de
regulă) cheltuielile acestea în cheltuielile comparabile. Una din bazele de
plecare în determinarea acestor cheltuieli (şi a preţului de export) poate fi
luarea în calcul a preţului ce se va plăti de cumpărătorul final din ţara care
imprtă produsul (în cazul bunurilor de consum – preţurile cu amănuntul, iar
pentru lijloacele de producţie – preţurile de achiziţie), preţ din care se se scadă
preţul intern de export (transformat în valută).
Adoptarea strategiilor de preţuri la export orientate după concurenţă,
obligă firmele la o cât mai reală şi atentă evaluare a preţurilor practicate pe
pieţele externe, cu care să se compare preţurile de export estimate, în vederea
aflării gradului de competitivitate al produselor proprii şi a stabili cea mai
eficientă strategie. Cunoaşterea preţurilor externe este de asemenea o
problemă foarte dificilă, datorită particularităţilor pieţelor fiecărei grupe de
produse în parte. Spre exemplu, pentru bunurile de consum de importanţă
deosebită sau pentru resurse, informaţiile se pot obţine mai uşor (prin cotaţiile
la bursă), iar pentru maşini, utilaje şi instalaţii, informaţiile sunt mult mai greu
de obţinut, datorită atât complexităţii lor cât şi al secretului tehnologic.
În cadrul fiecărei strategii de preţ, firmele practică şi tactici de preţuri
adecvate fiecărui caz în parte de scopul obţinerii unor poziţii favorabile pe
piaţă. Astfel, o firmă care dispune de un oarecare avans în progresul tehnic sau
de o conjunctură favorabilă, ce îi asigură o poziţie puternică pe piaţă, va
proceda la aplicarea unor tactici active, de vârf, în vederea valorificării acestor
avantaje. Iar firmele cu posibilităţi mai reduse (slabe) însă, îşi aliniază
preţurile lor de export – import la cele practicate de concurenţi şi ţin cont de
presiunea pieţei, adoptând tactici pasive. În practică, firmele mai apelează şi la
tactici de preţuri de penetrare, mai ales în cazurile când încearcă preluarea
unor cote cât mai mari din capacitatea de absorbţie a pieţelor, cu ajutorul unor
preţuri temporar mai reduse decât cele oferite de concurenţă.
Fundamentarea strategiilor şi tacticilor de preţuri, obligă firmele la o
cunoaştere profundă a prognozelor legate atât de preţurile interne, dar şi de
cele internaţionale.

61
1.3.5. Strategiile de preţuri orientate după calitate

Firmele care produc sau vând un anumit bun sunt confruntate cu o


problemă deosebită si anume cea legată de locul pe care-l ocupă produsul său
pe o piaţă (pieţe) din punctul de vedere al calităţii şi al preţului. Ele pot să
poziţioneze produsul pe un nivel mediu (de exemplu) sau pe diferite nivele
dedesubtul sau deasupra acestuia. Produsele de lux şi cu performanţe deosebite
se situează pe treptele cele mai ridicate, iar produsele care sunt atractive numai
datorită preţului scăzut se găsesc pe treapta cea mai de jos.

Cel mai puternic se manifestă concurenţa între produsele aflate pe


acelaşi nivel de calitate. În realitate însă, între firme poate avea loc şi o
concurenţă încrucişată preţ – calitate ce priveşte produsele de diferite calităţi,
aşa după cum se poate observa şi din schema de mai jos:

CALITATEA PREŢUL
PRODUSULUI RIDICAT MEDIU SCĂZUT
RIDICATĂ 1.Strategie de 2.Strategia valorii 3.Strategia valorii
exceptie ridicate superioare
MEDIE 4.Strategia 5. Strategia valorii 6.Strategia valorii
pretului ridicat medii acceptabile
SCĂZUTĂ 7.Strategia 8.Strategia falsei 9.Strategia
“jefuirii” economii economisirii

Din combinarea celor trei niveluri de calitate şi pret, rezultă nouă


strategii care pot fi practicate în diferite situaţii. Astfel, strategiile de pe
diagonală (cu numerele 1, 5, 9) pot fi aplicabile concomitent de firme diferite
pe aceeaşi piaţă, una din firme oferind un produs de calitate superioară la un
preţ ridicat, alta un produs de calitate medie la un preţ mediu, iar a treia firmă
poate oferi un produs de calitate slabă la un preţ scăzut. Activarea simultană
pe piaţă a celor trei firme este condiţionată de existenţa a trei categorii de
cumpărători: unii interesaţi de calitate, alţii de preţ, iar alţii interesaţi atât de
calitate cât şi de preţ şi care pun în balanţă aceste două elemente.
Strategiile ce se află deasupra diagonalei (cu numerele 2, 3, 6)
reprezintă o “ameninţare” pentru strategiile situate pe diagonală, deoarece aici
se oferă produse de aceeaşi calitate ridicată, dar la un preţ mediu (2) sau chiar
scăzut (3) sau de o calitate medie, dar la un preţ scăzut (6).
Strategiile situate sub diagonală (cu numerele 4, 7, 8) solicită un preţ
prea mare în comparaţie cu calitatea produselor, determinând o reacţie
necorespunzatoare (negativă) a cumpărătorilor care se vor simţi lezaţi
(inşelaţi), mai ales în cazul strategiei cu numarul 7. Pentru aceasta, asemenea
strategii, este bine să fie evitate sau utilizate o perioadă cât mai scurtă de timp.
62
Între firmele care folosesc una din strategiile de calitate-preţ 2 şi 4 sau
3, 5 şi 7 ori 6 şi 8, poate avea loc o concurenţă incrucişată cu şanse mari de
câştig fiind firmele care oferă produse de calitate mai bună la aceleaşi preţuri
sau la preţuri mai reduse. Strategiile de calitate-preţ au un parcurs mai
complicat în cazul în care economia unei ţări intră (este) într-o perioadă de
recesiune, când numărul cumpărătorilor scade, iar preferinţele lor se îndreaptă
spre produse mai ieftine. În asemenea situaţii, firmele sunt obligate să treacă la
indentificarea alternativelor strategice care pot rezulta din combinarea
deciziilor pe linie de calitate şi de preţ, alegând varianta cea mai bună şi tinând
cont de motivaţia şi obiectivele urmărite, precum şi de consecinţele aplicării
fiecarei variante. Aceste variante strategice de calitate-preţ în perioada de
recesiune, cu motivaţia şi cerinţele lor le putem reda în schema de mai jos18:

VARIANTELE MOTIVAŢIA CONSECINŢELE


SRATEGICE
1. Menţinerea Firma se bucură de o Cota de piaţă mai mică.
preţului şi a calităţii mare fidelitate a Rentabilitate mai
percepute. Alegerea clienţilor săi. Este de scazută.
anumitor categorii de preferat să se cedeze
cumpărători. concurenţei clienţii cu
venituri mai mici.
2. Creşterea preţului Acoperirea costurilor în Cota de piaţă mai mică.
şi a calităţii creştere cu ajutorul unor Rentabilitate
percepute. preţuri mai mari. neschimbată.
Îmbunatăţirea calităţii
pentru a justifica
creşterea preţurilor.
3. Menţinerea Costă mai puţin să fie Cota de piaţă mai mică.
preţului şi creşterea menţinute preţurile decât Reducerea rentabilităţii
calităşii percepute. să fie îmbunătăţită pe termen scurt.
calitatea percepută. Creşterea rentabilităţii
pe termen lung.
4. Reducerea parţială Trebuie acordată Menţinerea cotei de
a preţului şi creşterea clienţilor o reducere a piaţă. Reducerea
calităţii percepute. preţului, dar accentul rentabilităţii pe termen
trebuie să cadă pe scurt. Menţinerea
sporirea valorii ofertei. rentabilităţii pe termen
lung.
5. Reducerea drastică Introduce disciplina şi Menţinerea cotei de
a preţului şi descurajează concurenţa piaţă. Reducerea
menţinerea calităţii în sfera preţului. rentabilităţii pe termen
18
Philip Kotler – “Managementul marketingului”, ediţia a IV-a, trad. S. Nistor, C. Crişan,
A.O. Iacob, Ed. Teora, Bucureşti, 2006, pg. 627.
63
percepute. scurt.
6. Reducerea drastică Introduce disciplina şi Menţinarea cotei de
a preţului şi scăderea descurajează concurenţa piaţă. Menţinerea
calitaţii percepute. în sfera preţului, marjei de profit.
menţinând neschimbată Reducerea pe termen
marja profitului. lung a rentabilităţii.
7. Menţinerea Se reduc cheltuielile de Cota de piaţă mai mică.
preţului şi scăderea comercializare pentru a Menţinerea marjei
calităţii percepute. contracara creşterea profitului. Reducerea
costurilor. rentabilităţii pe termen
lung.

Dintre toate combinaţiile calitate – preţ, se împărtăşeşte mai mult ideea


potrivit cşreia firmele trebuie să opteze pentru îmbunătăţirea nivelului calităţii
produselor şi nu să se preocupe de scăderea preţului sau să procedeze la
adăugarea unor servicii gratuite la produs etc. Alegerea unei strategii concrete
depinde de o serie de elemente şi anume:
– cota de piaţă a firmei;
– capacitatea de producţie (vânzare);
– sensibilitatea cumpărătorilor faţă de preţ şi faţă de valoarea
produselor oferite;
– raportul dintre cota de piaţă şi rentabilitate;
– acţiunile şi reacţiile strategice ale concurenţei.
Deci, firma trebuie să evalueze impactul fiecărei strategii asupra
vânzărilor, cotei de piaţă, costurilor, rentabilităţii şi investiţiilor pe termen
lung.

1.3.6. Alegerea metodei de stabilire (fixare) a preţului

Aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, diferenţierea strategiilor
de preţuri provine şi din modul concret care stă la baza stabilirii (fixării)
nivelului preţurilor, determinat de factorul căruia i se acordă prioritate: costuri,
cerere, concurenţă şi calitate. A se reţine însă, că nu se pune problema unei
orientări categorice, cu caracter exclusiv, a unei strategii după un factor sau
altul, ci de stabilirea unei priorităţi care se acordă unuia sau altuia din aceştia.
În general, în elaborarea unei strategii de preţ, în stabilirea (fixarea) preţurilor
trebuie să se ţină seama de toţi aceşti factori, în pondere diferită.
Formarea preţului trebuie să fie în concordanţă cu variabilele mixului
de marketing alese şi de asemenea trebuie să se bazeze pe o analiză simultană
a diverşilor factori, iar din confruntarea lor se va permite obţinerea unuia sau
mai multor preţuri posibile, care se vor testa înainte de alegerea soluţiei finale.
Aceşti factori sunt: constrângerile legale, obiectivele firmei în materie de
64
preţuri, cererea, caracteristicile produsului şi concurenţa. Având în vedere
factorii aceştia, se poate prezenta o schemă a demersului fixării (stabilirii)
preţurilor19:

Alegerea unei pieţe ţintă


Concurenţa Cererea

Alegerea unei poziţionări


Constrângeri
legale
Combinarea
Obiectivele elementelor marketingului-mix Caracteristici
firmei în ale produsului
materie de
preţ
Alegerea unei strategii de preţ

Determinarea (formarea) preţului

Cunoscându-se factorii de mai sus şi, în special, cele trei “C”-uri


(costurile, cererea şi concurenţa), o firmă îşi poate stabili ( fixa) preţurile între
intervale determinate de un preţ prea mic (pentru a se obţine profit) şi unul
prea mare (pentru a genera o cerere a produsului său). De aceea, în stabilirea
(fixarea) preţului trebuie să se ţină seama de trei elemente majore, aşa după
cum se poate observa şi în schema de mai jos:

Preţ scăzut. Preţurile Aprecierea de către Preţ ridicat.


Profit Costurile concuren- clienţi a Cerere
imposibil la ţei şi ale caracteristicilor imposibilă
acest preţ. produselor unice ale la acest pret.
înlocuitoa- produsului.
re.

Costurile, cererea şi concurenţa au fiecare un rol bine determinat în


stabilirea (fixarea) preţului şi anume:
– costurile determină nivelul minim al preţului;

19
Idem 13.
65
– preţurile concurenţei şi ale produselor înlocuitoare reprezintă
punctele de reper în stabilirea preţului de către o firmă;
– evaluarea produsului (a calităţii percepute) de către clienţi determină
nivelul maxim al preţului.
Preţurile se pot fixa de către firme după opinia profesorului american
Philip Kotler, folosindu-se de mai multe metode de calcul, prin care se iau în
considerare unul sau mai multe din elementele prezentate mai sus, şi anume:
– metoda adaosului;
– metoda venitului;
– metoda valorii percepute;
– metoda valorii;
– metoda concurenţială sau competitivă;
– metoda licitaţiei.

Metoda adaosului este o metodă simplă de calcul, care are la bază


teoria obictivă asupra preţului şi constă în adăugarea la costul produsului a
unui adaos standard, care să permită obţinerea unui profit.
Spre exemplu, dacă o firmă are un nivel al costului unitar al produsului
sau (costul variabil + costul fix) de 900 unităţi monetare şi îşi propune să
obţină un profit reprezentand 10% din valoarea vânzărilor, preţul de vânzare
se calculează astfel:
costul unitar 900
Pretul de vânzare = = =1000 unitati monetare
1 − profitul din vânz ăi i 1 − 0.1
Din calcul rezultă un adaos de 100 unităţi monetare, care este
echivalentul a 10% din preţul de vânzare (1000 x 10%) sau diferenţa dintre
preţul şi costul produsului (1000-900).
Stabilirea unui anumit standard nu prezintă o raţiune logică, deoarece
ignoră cererea curentă, valoarea percepută de consumatori şi concurenţa şi ca
urmare nu poate fi recomandată în stabilirea unor preţuri optime. Uneori, când
se lansează un nou produs pe piaţă de către o firmă, se procedează la stabilirea
unui preţ ridicat în scopul acoperirii tututror costurilor de producţie într-un
timp cât mai scurt, iar o strategie a adaosului ridicat este foate riscantă.
Totuşi, metoda adaosului este utilizată din mai multe puncte de vedere:
– comercianţii au mai multă siguranţă asupra costurilor decât asupra
cererii, iar legând elementul preţ de elementul cost îşi simplifică munca,
nemaifiind nevoiţi să-şi modifice preţul ori de câte ori are loc o schimbare a
cererii;
– în ramurile în care firmele folosesc această metodă de calcul,
preţurile lor tind să fie aceleaşi, reducând concurenţa;
– deoarece preţurile nu se schimbă în cazurile în care cererea creşte, se
pretinde că aplicarea metodei respective ar corespunde în mai mare măsură
atât nevoilor cumpărătorilor dar şi ale vânzătorilor. În acest sens, eficienţa
investiţiilor efectuate de vânzători este asigurată şi suficient de ridicată.
66
Stabilirea preţului prin metoda adaosului asigură rezultatele
preconizate numai în măsura în care preţul astfel calculat contribuie la
obţinerea veniturilor aşteptate din vânzări, adică atunci când vânzările efective
sunt cel puţin egale cu cele estimate în momentul calculării preţului. Metoda
are aplicabilitate când preţurile se negociază şi se stabilesc în relaţiile cu statul,
constituind un mijloc de justificare a preţului practicat.
Metoda venitului este de asemenea o metodă care are la bază mărimea
costurilor, prin care o firmă urmăreşte în stabilirea unui preţ să atingă nivelul
prevăzut al eficineţei investiţiilor (Ei) pentru o producţie totală estimată ce se
vinde la acest preţ.
Deci,
Preţul de vânzare = costul unitar + (Ei x capitalul investit) /
volumul vânzărilor
De exemplu, dacă o firmă a investit 2.000.000 unităţi monetare şi
doreşte să practice un preţ care să-i permită obţinerea unei eficineţe a
investiţiei de 10% (respectiv 200.000 unităţi monetare profit), în condiţiile
unui cost unitar de 900 unităţi monetare, ea trebuie să producă şi să vândă
2.000 bucăţi la preţul de 1.000 unităţi monetare / buc. (din exemplul anterior).
Adică,
Preţul de vânzare = 900+(0.1x2.000.000)/2.000=900+100 =1.000
unitaţi monetare.
Firma producătoare va obţine o eficienţă a investiţiilor scontată (10%),
numai dacă se va încadra în nivelul prevăzut al costurilor şi al vânzărilor. În
acest sens putem întocmi o diagramă a echilibrului care să sugereze modul de
variaţie a veniturilor şi costurilor în funcţie de volumul vânzărilor.
Intersecţia veniturilor totale cu cea a costurilor totale s-ar produce la un
volum al vânzărilor de 1800 bucăţi când firma îşi acoperă costurile totale de
18000000 unităţi monetare, dar nu se obţine profit. Pentru vânzările sub acest
volum, firma înregistrează pierderi, iar pentru obţinerea profitului previzional
de 10%, trebuie să vândă cel puţin 2.000 bucăţi.
O astfel de metodă, care pune accent deosebit pe costuri, uită de
elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi de preţurile practicate de diferiţi
concurenţi. Prin urmare, firmei producătoare i s-ar recomanda să calculeze mai
mule preţuri şi să evalueze impactul lor potenţial asupra volumului vânzărilor
şi a profiturilor.
Metoda valorii percepute are la bază concepţia subiectivă asupra
preţului. Modul de percepere a valorii de către cumpărătorii produselor unei
firme, ar reprezenta pentru aceştia soluţia de fixare a preţului. Astfel, firmele
se folosesc de variabilele mixului de marketing, care nu au legătură cu preţul,
cu scopul de a modela valoarea percepută de fiecare cumpărător. Drept
urmare, fixarea preţului se face la un nivel care să atragă o percepere
corespunzătoare a valorii produsului.

67
Fiecare firmă este interesată în crearea unei imagini corespunzătoare pe
o anumită piaţă, a produsului său, scoţând în relief caracteristicile calitative şi
preţul. Urmează să estimeze apoi volumul posibil al vânzărilor cu preţul deja
stabilit, o capacitate de producţie necesară, o mărime a investţiei şi a costului
unitar. Astfel, se apreciază dacă produsul poate să aducă profitul scontat la
preţul şi costurile deja stabilite.
Succesul folosirii metodei este determinat de exactitatea perceperii de
către piaţă a valorii oferite. Pentru aceasta este necesară o cercetare a pieţei, în
aşa fel încât măsura în care piaţa percepe valoarea ofertei să constituie un
punct de plecare (orientare) eficient în fixarea preţului. În acest sens, firmele
care supraevaluază oferta vor practica preţuri prea mari (şi există posibiliatatea
nerealizării vânzărilor şi profiturilor scontate), iar cele care subevaluează
oferta vor fixa preţuri prea mici (faţă de cel real posibil) şi vor realiza profituri
sub cele maxim posibile.
Metoda valorii merge pe ideea potrivit căreia firma practica un preţ
stimulativ pentru cumpărător ca să achiziţioneze produsul său, la valoarea pe
care consideră acesta că o are. Această metodă nu trebuie confundată cu
metoda valorii percepute. Metoda valorii are scopul ca preţul să reprezinte
pentru consumatori obiectul unei afaceri extraordinare, unde produsul are o
calitate superiaoră pentru un preţ mai mic (asemenea practici sunt folosite de
firmele japoneze). Metoda nu presupune numai o simplă stabilire a unor
preţuri mai mici pentru produsele proprii comparativ cu preţurile produselor
concurenţei. Ea are în vedere preocuparea firmei în a produce cu costuri cât
mai mici, fără diminuarea calităţii şi de a reduce preţurile pentru atragerea
clienţilor ( în număr cât mai mare) conştienţi de valoarea produselor oferite.
Metoda competitivă determină firma să fixeze preţul, în principal, în
baza unor preţuri practicate de concurenţă, acordând o mai mică atenţie cererii
şi costului propriu de producţie. Astfel, o firmă poate să practice preţuri
asemănătoare, mai mici sau mai mari decăt cele ale concurenţilor importanţi
(de ex. micile firme de vânzare a produselor petroliere pot practica preţuri
ceva mai mici decât marile companii petroliere). Acestă metodă are o utilizare
mai largă, considerându-se că preţul rezultat reflectă înţelepciunea colectivă a
economiei referioare la preţurile care vor permite obţinerea unui profit corect,
fără a pune în pericol echilibrul existent.
Metoda licitaţiei presupune fixarea preţurilor de către firme la
produsele sale, în funcţie de preţurile concurenţei, pentru a face diferite oferte
în căutarea unor contracte. Astfel, preţurile sunt stabilite în baza aşteptărilor
lor cu privire la preţurile ce vor fi practicate de concurenţă, neţinând cont de
cererea sau costurile aferente propriilor produse. În dorinţa câştigării
contractelor, firma avansează preţuri mai mici decât cele ale concurenţei, dar
nu sub nivelul costurilor sale de producţie.
Stabilirea preţurilor prin metoda licitaţiei se realizează atât în cazul
licitaţiilor organizate de vânzător cât şi în cazul licitaţiilor organizate de
68
cumpărător. Câştigul va fi de partea celor care vor primi preţul cel mai mare.
Ambele licitaţii se organizează atunci când există un număr limitat de
parteneri.
Alegerea preţului final şi adaptarea lui la cerinţele pieţei reprezintă o
altă problemă demnă de luat în seamă de fiecare firmă, fie ea producătoare de
bunuri sau vânzătoare de asemenea bunuri.
Stabilirea (fixarea) preţurilor prin metodele de calcul prezentate mai
sus, dă posibilitatea firmelor să estimeze nivelul acestora în funcţie de unul sau
mai mulţi factori. În vederea fundamentării deciziei cu privire la nivelul
preţului care se va practica, firma trebuie să ia în considerare o serie de factori
suplimentari:
– psihologia preţurilor (preţul magic, preţul ca indicator al calităţii,
preţul de referinţă);
– influenţa altor elemente ale mixului de marketing asupra preţului
(calitatea mărcii şi politica de promovare aplicată de concurenţă);
– practicile de preţuri ale firmei;
– impactul preţurilor asupra altor componente ale mediului comercial
(reacţia distribuitorilor, concurenţei, furnizorilor şi organelor statului etc.).
În vederea aplicării în orice împrejurare, preţurile estimate solicită o
adaptare la condiţiile specifice ale pieţei şi o diferenţiere a lor după mai multe
criterii: cel geografic, mărimea comenzilor, tehnicile de vânzare, perioadele în
care au loc concentrările de achiziţii, instrumentele şi modalităţile de plată. Ca
urmare, firmele pot să practice: preţuri diferenţiate după criteriul geografic;
preţuri promoţionale; preţuri corelate cu mixul de produse; preţuri cu
stimulente şi bonificaţii; preţuri adaptate la categoria de consumatori, la
produse, la imaginea produsului,la locul vânzării sau la momentul vânzării etc.
sau pot acorda diferite rabaturi: pentru plata pe loc, pentru plata în
numerar,pentu cumpărarea de mărfuri în cantităţi mari, rabaturi sezoniere sau
de natură funcţională etc.

1.3.7. Strategiile preţurilor pentru gamele de produse

În majoritatea cazurilor, firmele produc o gamă largă de produse şi


sunt obligate să fixeze un preţ pentru fiecare sortiment sau reper în parte. De
aceea, problema nu este deloc simplă, deoarece între firme există diferite
raporturi de interdependenţă şi relaţii complexe dintre cererea şi costurile lor.
Strategia de preţ astfel adoptată trebuie să raspundă nevoii de segmentare a
pieţei, în scopul diversificarii produselor de aşa natură încât firma să poată
beneficia de un avantaj concurenţial în segmentele de piaţă alese, urmărind în
final optimizarea rezultatelor pe total gamă de produse.
În stabilirea preţurilor unei game de produse, trebuie avut în vedere
produsul (ales) cu cel mai scăzut preţ şi produsul cu cel mai ridicat preţ şi
69
stabilirea difernţelor de preţ care să existe între produsele gamei. Alegerea
acestora trebuie să se facă atât în funcţie de interdependenţa produselor care
alcătiuiesc gama, cât şi de efectele de complementaritate şi substituire a
produselor. Pentru produsele complementare, şi în situaţia unei cereri
eterogene, de exemplu, firma are interesul de a propune preţuri pentru un
ansamblu de produse. Propunerea de preţ pentru ansamblul respectiv este
inferior sumei diferitelor preţuri ale componentelor (reperele şi subansamblele
care alcătuiesc un automobil sau oricare altă maşină).
Dacă produsele sunt complementare şi au diferenţe relativ mari între
costurile produsselor care alcăturiesc gama (de ex. un produs de bază şi
accesoriile ce-l compun) se folosesc ca strategii de stabilire a preţurilor acelea
care constau în vinderea cu un preţ mic produsul cu costul cel mai mare
(creându-se uşurarea cumpărării lui), iar recuperarea pierderilor să se facă pe
seama altor produse ale gamei. Asemenea practică poartă numele de preţ activ
şi se întâlneşte în cazul maşinilor şi pieselor de schimb, a aparatelor foto şi
filmelor fotografice, aparatelor de ras şi lamelor etc. Această practică se
realizează şi în sectorul serviciilor cu ajutorul unui preţ la două componente,
un preţ de bază şi un preţ variabil de utilizare (preţul telefonului). În domeniul
distribuţiei, el corespunde preţului de strigare şi scăderii preţului mărcilor
foarte cunoscute, pentru atragerea clientului spre alte produse la care marjele
distribuitorului sunt mai importante.
Firmele care produc bunuri substituibile între care există diferenţieri
economice în scară şi faţă de o cerere eterogenă, va oferi preţuri ridicate
pentru unele cu o marjă importantă în raport cu costul (primă), iar pentru altele
preţuri scăzute cu o marjă chiar negativă (pierdere). În acest fel procedează
firmele străine producătoare de game de maşini, unde cele din jurul gamei sunt
neprofitabile, iar cele din partea de sus a gamei înregistraeză profituri
substanţiale. Tot aşa se procedează şi la fixarea tarifelor pentru locurile dintr-o
sală de spectacole sau tarifele pentru serviciile hoteliere.
Dacă consumatorii au o sensibilitate la preţ ca o imagine a calităţii, iar
produsele din gamă au aceleaşi condiţii economice de realizare, firma poate
folosi versiuni identice ale aceluiaşi produs cu nume şi preţuri diferite. Atunci
produsul care are preţul cel mai ridicat serveşte, în genral, şi ca subvenţionare
a produsului cu preţul mai scăzut. Aceste strategii de preţuri se practică şi în
cazul preţurilor îmbracămintei, încălţămintei, cosmeticelor.
Fixarea preţurilor unei game de produse, pe ansamblu, este
restricţionată de încadrarea preţurilor acceptabile pentru consumatori.
Totodată, la stabilirea lor trebuie să se ştie că intervalul de preţ care separă
produsele aceleiaşi game să fie suficient de important, pentru a se face
remarcat de către consumatori. Dar, acest interval trebuie, de asemenea, să fie
adaptat şi diferenţelor de cost de producţie ca şi acţiunilor concurenţilor şi
evoluţiei pieţei.

70
Pentru produsele noi, procesul de stabilire a preţurilor are ca puncte de
plecare obiectivele firmei. De aici se trece la analizarea, pe de altă parte a
factorilor externi: concurenţa, cererea şi reglementările de preţuri şi de
concurenţă; iar pe de altă parte a factorilor interni: costurile, poziţia şi aderenţa
firmei la marketingul mix, gama de produe şi preţurile produselor
componente. Astfel, se stabileşte preţul de bază în funcţie de aceşti factori şi
apoi se fixează baremele de diferenţiere a preţurilor produselor componente.
În domeniul industrial, stabilirea preţurilor pentru mijloacele de
producţie are unele particularităţi. Mai întâi, se ştie că rolul jucat de preţ este
diferit de acela al preţurilor bunurilor de consum. Aici, preţul nu este
considerat de firmele cupărătoare, ca fiind un element aşa de decisiv în decizia
de achiziţionare, aşa cum este în cazul bunurilor de consum. Astfel, calitatea
produselor, garanţiile de livrare, serviciile postvânzare sunt factori care joacă
un rol cel puţin echivalent în cumpărarea produselor respective.
În acest domeniu sunt proceduri specifice de determinare a preţurilor.
Ele se stabilesc prin negociere directă între cumpărători şi vânzători (mai
puţini la număr) prin punerea de acord asupra unui preţ. Însă, în majoritatea
cazurilor, preţurile plătite efectiv vor fi diferite de cele propuse, ca urmare a
influenţării lor prin modalităţile de plată, volumul comenzii, rabaturi etc.
Fenomenul cererii derivate, are de asemenea efecte asupra modului cum sunt
stabilite preţurile. O diminuare a cererii finale a unui produs conduce uneori la
scăderi de preţ ale componentelor sale.
Uneori, stabilirea preţurilor în domeniul industrial se va face prin
cerere de ofertă sau procedură de adjudecare. Ea se caracterizează prin
importanţa jucată de reacţiile concurenţilor şi absenţa negocierii din moment
ce un preţ odată propus şi adjudecarea efectuată, nu mai este posibilă
rediscutarea condiţiilor de vânzare. Estimarea şanselor de reuşită în funcţie de
reacţiile concurenţilor necesită utilizarea unor metode bazate pe calculul
probabilităţilor.

1.3.8. Strategia firmei pentru a fi competitivă

Pentru organizarea şi desfăşurarea unei activităţi, o firmă trebuie să


răspundă la trei întrebări fundamentale:
– Ce produse trebuie să fabrice şi în ce cantităţi?
– Cum trebuie obţinute aceste produse, prin ce procedee, cu ce resurse,
costuri şi preţuri?
– Pentru cine trebuie fabricate?
În vederea atragerii şanselor în afaceri de partea sa şi pentru a deveni
competitivă, firma trebuie să abordeze pas cu pas mai multe probleme şi să
analizeze acei factori de care trebuie să ţină seama atunci când îşi estimează
preţurile pentru produsele destinate pieţei interne sau externe.
71
În elaborarea strategiilor de piaţă şi de preţ, firma ar trebui să parcurgă,
într-o succesiune logică mai multe etape în care să fie abordate şi rezolvate
mai multe probleme:
– Definirea obiectivelor în determinarea preţurilor şi, în general, în
desfăşurarea unei activităţi;
– Analiza situaţiei pieţei;
– Calculul costurilor;
– Stabilirea structurii preţului;
– Prezentarea ofertei de preţ;
Definirea obiectivelor
Pentru început orice firmă este obligată să definească obiectivele pe
care le urmăreşte, să ştie clar ceea ce doreşte să fabrice şi ce produse să
desfacă pe pieţele internă şi externă şi să înţeleagă rolul fundamental al
determinării preţurilor în această activitate. Dacă scopul unei firme, de
exemplu, este de a produce şi comercializa produse pentru folosirea excesului
de capacităţi de producţie, atunci decizia de preţ se poate limita la costurile
maginale; dacă se are în vedere proiectarea şi lansarea unor produse de înaltă
calitate, atunci decizia de preţ poate să aibă un scop promoţional. Obiectivele
cu privire la determinarea preţurilor au o legătura strânsă cu obiectivele fixate
prin politica de marketing şi ele trebuie stabilite în prealabil şi nu doar când se
primesc cereri de ofertă.
Analiza situaţiei pieţei, are rolul de a stabili o limită superioară a
nivelului de preţ, care să aibă la bază cererea pentru produsul respectiv şi
natura concurenţei.
În general, acestă analiză are scopul de a cunoaşte trei aspecte privind
piaţa şi anume:
– Cunoaştgerea dimensiunilor pieţei (cererii) şi obţinerea informaţiilor
asupra pieţei disponibile sau accesibile, a factorilor (inclusiv preţul) care ar
putea limita desfacerea, perspectivele de viitor ale pieţei etc. sunt necesare
detalii în legătură cu oscilaţia consumului în funcţie de sezon şi regiune şi
cunoaşterea grupurilor de consumatori şi comportamentul lor. Dacă
informaţiile prezentate sunt detaliate şi exacte, cu atât ele sunt mai valoroase;
– Cunoaşterea competiţiei. În majoritatea cazurilor, timpul şi gradul de
concurenţă constituie problemele cele mai importante în stabilirea preţului.
Concurenţa se poate exprima fie direct, fie indirect. Concurentul direct vinde
un produs similar. Concurentul indirect vinde un produs substanţial diferit cu
acelaşi destinatar (cumpărător) sau aceleaşi folosinţe (cafea sau ceai; bere sau
vin etc). În adoptarea deciziei de preţ trebuie ţinut cont atât de concurenţii
direcţi cât şi de concurenţii indirecţi.
Posibilităţile de fixare a preţurilor pe care le are un vânzător ( fie la
intern, fie la export) depind în primul rând de natura concurenţei. Dacă o piaţă,
de exemplu, este dominată de numai câţiva mari concurenţi, el va avea o
mobilitate restrânsă în fixarea preţurilor şi va fi novoit în cele din urmă să
72
adopte strategii de preţuri care să se alinieze celor ale concurenţei. Situaţia
acestora îl obligă să găsescă alte variabile ale marketingului, în vederea
diferenţierii produsului său de cele ale concurenţei: calitatea, modelul,
designul, publicitatea, canalele de distribuţie, serviciile postvânzare etc. Dacă
pe piaţă se află numeroşi vânzători cu produse care au un înalt grad de
substituire, concurenţa va fi mult mai viguroasă şi drept urmare nici un
vânzător nu poate influenţa preţul în mod substanţial. În acestă situaţie,
modificările de preţuri care se vor face (în sus) va determina cumpărătorii să
se îndrepte spre alte produse. De aceea, forţele concurente ajung la o cotă
determinată de piaţă şi practică o strategie de preţuri cunoscută şi sub
denumirea de “stabilitatea preţului în funcţie de evoluţia cotei pieţei”
– Cunoaşterea preţurilor pieţei. Pe lângă informaţiile legate de natura
concurenţei şi dimensionarea peiţei, trebuiesc cunoscute în detaliu preţurile
dominante pentru categoria de produse care se comercializează de firma în
cauză. De obicei, preţul produsului este legat de o serie de elemente ce aparţin
factorilor de marketing: condiţii de plată, rabaturi, marje de distribuţie. Când
se face această cercetare de preţ, sunt necesare a se obţine informaţii cât mai
ample privind aceşti factori, iar în cazul exportului sunt necesare obţinerea
informaţiilor privind legile şi reglementările care pot influenţa deiziile de
preţuri (legislaţie de control al preţurilor, sistemul de impozite şi taxe interne,
condiţii uzuale de vânzare etc.)
Trebuie reţinut că datele necesare în vederea analizei pieţei nu sunt
uşor de obţinut, mai ales preţurile, constiutind o dificultate în efectuarea
cercetării.
Calculul costurilor
Într-o calculaţie a costurilor, principalele elemnte componente sunt:
costurile directe de producţie, regiile de producţie şi costurile de
comercializare şi distribuţie. Toate acestea trebuie analizate şi determinate pe
costuri fixe şi costuri variabile. Analiza costurilor are rolul de a ajuta la
stabilirea structurii preţurilor în funcţie de condiţiile de piaţă şi apoi de a
determina preţurile interne şi de export.
Condiţiilor posibile de livrare sau comercializare trebuie să li se acorde
o atenţie deosebită în cazul încheierii unor tranzacţii economice. Astfel, în
cazul exportului, multe din condiţiile de livrare folosite în comerţul
internaţional au fost definite de Camera de Comeţ Internaţional şi sunt numite
“Incoterms”. Această situaţie indică divizarea costurilor şi a răspunderii între
exportator şi clientul său. Fiecare condiţie “Incoterms” are diferite seturi de
avantaje şi dezavantaje pentru importator şi exportator. Când firma vânzătoare
(fie la intern, fie la export) şi-a elaborat o structură a preţului, ea poate negocia
cu cumpărătorii condiţiile de livrare respective, care vor forma baza cotaţiei
respective de preţ.
Piaţa de desfacere şi interesele (obiectivele) firmei constituie punctul
de plecare în vederea elaborării deciziei privind nivelul de preţ. Informaţia
73
privind costurile se va utiliza numai dacă vânzarea produsului pe o piaţă se
face fără asigurarea unui profit. Astfel, dubla investigaţie efectuată, asupra
pieţei şi asupra costurilor, stă în centrul reuşitei în formarea preţului.
Stabilirea structurii şi nivelului (limitei) preţului
În complexul proces de determinare a condiţiilor de comercializare şi
dirijare a produsului la locul şi timpul potrivit, PREŢUL constituie una din
variabilele cheie.
Structura şi niveul preţului se stabilesc în scopul estimării profitului ce
poate fi obţinut de firmă pentru exportul sau comercializarea la intern a
produselor sale. În fixarea structurii preţului la export (uneori şi la preţurile
interne) sunt necesari a fi luaţi în considerare şi alţi factori:
– Comisionul agentului de import-export;
– Restituirea de taxe vamale sau alte taxe (TVA) când mărfurile
provenite din import se utilizează pentru obţinerea produselor destinate
exportului;
– Costul dobânzilor sau mai precis, pierderea dobânzii asupra
veniturilor obţinute din vânzarea (exportul) mărfurilor, ca urmarea faptului că
plata contravalorii mărfurilor se face la un timp considerabil după livrarea
produselor.
Calculul preţurilor se poate face pornind de la costuri, însumând
elementele de preţ, în funcţie de condiţiile de desfacere. O astfel de metodă nu
ţine seama de condiţiile principale ale pieţei pentru produsul respectiv şi poate
duce la cotaţii de preţ necompetitiv. Ea se paote înlocui cu metoda regresivă
(retrograde precing), adică cu metoda care stabileşte preţul produselor la
export. Astfel, pornindu-se de la preţul extern final de piaţă, se scad pe rând
diferitele elemente (componente) ale acestuia, inclusiv costurile proprii de
producţie şi se poate afla apoi mărimea profitului sau a pierderii. Dacă se
foloseşte această metodă, însemnă că se scad din preţul extern final, mai întâi
componentele preţului extern (T.V.A., taxa vamală, frahtul extern şi
asigurarea, cheltuielile interne de transport din ţara exportatoare, costul
ambalajelor, marcării şi expediţiei, comisionul firmelor de import-export),
apoi urmează costurile variabile şi fixe, iar difereneţa ar trebui să fie profitul
sau pierderea.
În cazul în care diferenţa (+) este mare, exportatorul (sau vânzătorul la
intern) dispune de rezerve semnificative în preţ. Această situaţie l-ar împinge
pe exportator să stabilească preţuri la un mivel ceva mai mic decât preţurile
practicate curent pe piaţă, dar înainte de a lua o decizie, el trebuie să cunoască
unele probleme şi anume: reacţia concurenţei; dacă preţul pieţei este artificial
ridicat; reducerea preţului le-ar sugera oare cumpărătorilor ideea unei mărfi cu
calităţi inferiaore; dacă toate costurile de producţie au fost luate în considerare;
dacă o majorare ulterioară a preţului ar fi dificil de realizat; dacă actualul nivel
al preţului (pe piaţa curentă) ar putea ajuta la sprijinirea dezvoltării altor pieţe
de export.
74
În situaţiile când diferenţa dintre preţul pieţei şi costuri este foarte mică
sau chiar negativă, exportatorul (sau vânzătorul intern) trebuie să ia în calcul
mai multe aspecte: dacă piaţa poate suporta un preţ uşor majorat; important ar
fi ca cheltuielile pe plan local din ţara de import să fie negociate; dacă ar fi
posibilă o reducere a taxelor vamale; în ce măsură se pot reduce cheltuielile cu
ambalarea; cât de mult se pot reduce costurile de producţie.
În acest caz, o rezolvare ar fi prin a se respinge piaţa respectivă şi
examinarea posibilităţilor de desfacere pe alte pieţe.
Fixarea (stabilirea) nivelului (limitei) de preţ constituie un proces de
calculaţie internă şi se foloseşte de firmă în scopul evaluării efectelor pe care
le-ar avea condiţiile pieţei şi costurile de producţie asupra profitului.
Prezentarea ofertei de preţ
După elaborarea unei structuri de preţ, exporatatorul (sau vânzătorul
intern) poate face oferte de preţ pentru posibili importatori (sau cumpărători
interni) răspunzând astfel la cererile lor exprese. O firmă, printr-o ofertă de
preţ furnizează unui potenţial cumpărător un preţ precis şi condiţiile exacte în
care se poate face livrarea mărfii.
În general, o ofertă de preţ ar trebui să cuprindă următoarele elemente:
– exprimarea de mulţumire pentru cererea de ofertă;
– descrierea clară şi concisă a mărfii;
– prezentarea condiţiilor de livrare şi a cheltuielilor suplimentare ce se
vor adăuga la preţul mărfii ( de ex, cheltuielile de ambalare);
– detalii privind preţurile pe mărimi, sortimente, rabaturile, condiţiile
de plată;
– data şi condiţiile de livrare;
– valabilitatea ofertei respective;
– cantităţi minime şi maxime ce pot fi comandate.
Sigur, natura ofertelor poate diferi mult de la caz la caz. Uneori,
firmele procedează la lansarea ofertelor prin telex sau fax sau prin trimiterea
unui formular şi a unei scrisori însoţitoare către cumpărătorii potenţiali. Unele
firme trimit oferte pe formulare speciale care cuprind şi fişe de acceptare pe
care cumpărătorul potenţial le poate completa şi returna dacă acceptă preţurile
şi doreşte să lanseze comenzi. Asemenea ofertă poartă numele de oferte ferme
de livrare.
O altă modalitate folosită de firme o reprezintă trimiterea facturii
proforme ca practică de ofertare. Evident, ea nu trece prin sistemul normal de
contabilitate (cum se procedează cu facturile comerciale) până nu este urmată
de o comandă.
În orice situaţie, exportatorul (sau vânzătorul la intern) care se
respectă, trebuie să prezinte oferta în mod clar şi profesionist.
În acest sens, trebuie reţinut că la o cerere de ofertă este necesar să se
dea un răspuns prompt, astfel încât să se arate importatorului (sau
cumpărătorului intern) că exportatorul (vânzătorul) are tot interesul să încheie
75
afacerea şi că sistemul lui operaţional este eficient. Promptitudinea (de cele
mai multe ori) este esenţială în obţinerea unei comenzi, întrucât cumpărătorul
s-ar putea să fi lansat cereri de ofertă şi a altor potenţiali furnizori. Sunt situaţii
când exportatorul (vânzătorul la intern) nu poate să trimită imediat o ofertă de
preţ, atunci se poate expedia o confirmare intermediară, până la elaborarea
ofertei solicitate.
Pe lângă informaţiile de preţ, oferta conţine şi condiţiile de livrare şi
constituie totodată documentul de vânzare. În situaţiile posibile, oferta de preţ
paote fi însoţită de materiale publicitare corespunzătoare, prezentate într-o
formă cât mai atractivă. Acest material poate cuprinde pagini din catalogul
firmei şi alte informaţii care se consideră a fi interesante pentru cumpărători.
Scrisoarea de însoţire a ofertei de preţ poate cuprinde şi informaţii ca:
avantajele produsului oferit, comparativ cu cele ale concurenţei; orice alte
motivări care să scoată în relief avantajele deosebite privind condiţiile de plată
şi de livrare şi alte avantaje care l-ar interesa pe cumpărătorul potenţial.

1.3.9. Strategii de preţuri şi tehnici de vânzare practicate de firmele


mici şi mijlocii din România.

Dacă marile firme şi grupurile de firme îşi permit alocarea de bugete


publicitare impresionante, putând să practice un marketing profesionist, care
să ducă la manipularea clienţilor şi la influenţarea pieţei, firmele mici şi
mijlocii (mai ales) sunt lipsite de bani şi de accesibilitatea la un marketing
laborios şi avansat. În schimb, ele se pot adapta la un alt gen de marketing,
elementar şi operaţional, care nu costă nimic sau foarte puţin20. Acest gen de
marketing are la bază instrumente şi proceduri simple, inspiraţie şi
inventivitate, etică şi bun simţ, iar uneori se foloseşte şi trucul, pentru a profita
de anumite atitudini comportamentle şi de psihologia cumpărătorilor. Toate
acestea au rolul de a asigura atracţia şi satisfacţia clienţilor. Principiul de bază
este cel exprimat de H. Ford: “ secretul succesului constă în a oferi mult şi a
cere puţin”. Un efect deosebit poate avea şi butada: “clientul are întotdeauna
dreptate”, pentru că-i oferă acestuia un plus de satisfacţie şi de atracţie.
Pentru mulţi cumpărători, preţul reprezintă un obstacol greu de trecut.
În momentul cunoaşterii preţului sunt cumpărători care reacţionează, alţii se
inhibă, iar mulţi renunţă la procurarea produselor. Pentru acesta, este necesar
să se facă ceva în permanenţă, pentru ca preţul să se poată transforma dintr-un
element respingător într-unul de atracţie sau cel puţin pentru a-l face
acceptabil pentru clienţi. Între modalităţile prin care se poate realiza acest
obiectiv de către firmele mici şi mijlocii pe piaţa românească, amintim:

20
Ştefan Prutianu – “Afaceri mici, afaceri mijlocii”, Tribuna Economică nr. 13 şi 25/1993.
76
Folosirea trucului cu eticheta. În această situaţie, firmele afişează
preţul vechi (mai mare) şi preţul nou (mai mic). Utilizând acest truc nevinovat
(când este posibil) se exercită un plus de atracţie asupra clienţilor.
Folosirea preţului psihologic. Pentru bunurile de consum individual,
preţurile, de regulă se stabilesc după client. În acest caz, nivelul preţului este
perceput ca o ştachetă psihologică, ca un nivel psihologic sau nivel de
acceptare. Astfel, preţurile prea mari sunt considerate drept un sacrificiu
financiar nemeritat, iar preţurile prea mici pot fi asociate cu o calitate slabă.
De asemenea, preţuri psihologice (cu atracţie pentru consumatori) pot fi şi cele
formate din cifre impare sau fixate exact sub, cu număr rotund.
Respectarea pragului psihologic. În acest caz se pune problema unei
cifre rotunde peste care clientul este tot mai puţin dispus să plătească.
Depăşirea cu o cifră oricât de mică a pragului, poate duce la pierderea unui
procent important de cumpărători. Astfel, pierderea realizată prin practicarea
preţurilor sub acest prag, se poate recupera prin sporul de vânzări şi viteza de
rotaţie a capitalului.
Combinarea psihologică a ofertelor, prin oferirea pe rând a trei produse
de calităţi diferite şi cu preţuri diferite. Pentru început se oferă produsul de o
calitate bună la un preţ cel mai ridicat. Astfel, calitatea produsului îi va
conveni clientului, dar preţul pare să fie prea ridicat. Atunci, clientului se oferă
al doilea produs, ieftin, dar de calitate scăzută. Deşi preţul este atractiv,
clientul preferă calitatea primului produs. În cele din urmă, se oferă un produs
apropiat calitativ de primul, dar la un preţ mai redus, iar clientul poate
reacţiona astfel: „exact ce-mi trebuia”. El are deci sentimentul că a cumpărat
ce şi-a dorit la un preţ convenabil.
Transferul unei părţi din preţ. În situaţia cumpărăturilor complexe,
primul preţ care se sesizează de client este cel al produsuui de bază. Acest preţ
ca să fie atractiv, trebuie coborât, iar o parte din el se transferă accesoriilor,
pieselor de schimb, rezervelor (lame de ras, filme, casete etc).
Corelarea preţului cu mărimea cumpărăturii. Pe măsură ce cantităţile
cumpărate sporesc, preţul se reduce progresiv, stimulând creşterea vânzărilor.
Reducerile de preţ se mai acordă şi pentru termenele de livrare mai
îndepărtate.
Oferta specială. Periodic ori la ocazii speciale, se anunţă de unele firme
reduceri de preţuri la diverse articole sau game de produse, ori reduceri
generale de preţuri pe întregul magazin sau pe întreaga reaţea de magazine. Se
preferă zilele cu vânzări mai slabe ori zilele de sărbătoare.
Bonificaţii şi cupoane de reducere. Cumpărătorii pot beneficia de
bonuri sau cupoane imprimate cu sigla magazinului şi diverse infomaţii cu
caracter promoţional. Aceste cupoane sau bonuri dau dreptul cumpărătorilor la
reduceri procentuale din preţ pentru cumpărăturile ulterioare şi astfel clienţii
sunt tentaţi să revină în magazin în vederea valorificării drepturilor respective.

77
Vânzări cu plata în rate lunare. Pentru clienţi, această modalitate de
vânzare este atractivă şi percepe două facilităţi: o sumă de plată lunară
acceptabilă şi ideea fragmentării preţului în plăţi lunare.
Vânzările grupate. În acestă situaţie se constituie mărfuri grupate sub
forma unor coşuri sau ansamble de produse care cuprind articole cu vânzare
curentă cât şi articole cu vânzare lentă sau cu adaos comercial ridicat. Apoi
acestea sunt cuprinse în reclama produselor cu reduceri. Legislaţia unor ţări
interzice practicarea unor astfel de tehnici de vânzare.
Vânzări cu ramburs. Uneori, firmele pentru a atrage clienţii de partea
lor, anunţă reduceri de preţuri la unele articole pentru care cumpărătorii fac
dovada că anterior au achiziţionat produse din acelaşi magazin sau reţea de
magazine.
3x2 şi 4x3. Aici ofertele constau în mărfuri grupate câte trei în preţul a
numai două sau patru articole în preţul a numai trei. În aceste cazuri preţul
unui articol vândut individual este mult supralicitat. Astfel, vânzările se pot
face la un preţ acceptabil pentru vânzător şi cu un plus de atracţie pentru
cumpărător, care rămâne cu sentimentul că a făcut o mică afacere.
Prime directe. Acestea pot fi oferite sub forma unui articol suplimentar
cu titlu gratuit care se adaugă unui gen de cumpărătură semnificativă, de
regulă determinată precis.
Primele de încasat. Se oferă sub forma unor fişe, jetoane sau cupoane
cumpărătorilor care dau dreptul la acordarea unor prime viitoare pentru
cumpărături ulterioare dintr-un anumit articol, o anumită gamă, un anumit
magazin sau o anumită reţea de magazine. Această metodă este folosită de
firme în vederea păstrării clientelei.
Prime diferenţiate. Sunt oferite similar cu acordarea primeleor directe
sau de încasat, cu deosebirea că se stabilesc în raport cu mărimea
cumpărăturii, termenul de livrare, condiţiile de plată sau structura unui
ansamblu de cumpărături grupate.
Vânzări diverse la preţ fix. Sunt oferite spre vânzare unităţi de
cumpărare distincte din articolele individuale sau grupe de articole diverse,
după o regulă generală, de exemplu: „Totul la 1000 unităţi monetare” sau
„Totul la 10.000 unităţi monetare” etc. Aceste unităţi de cumpărare trebuie să
cuprindă articole cât mai diversificate pentru a favoriza comportamentul de
cumpărare impulsiv.
Prima de conţinut. Se acordă prin modul de condiţionare a produsului
şi ambalajului, în special sub forma ambalajului neutilizabil. Această primă
constă în introducerea unor condiţii ale ofertei (produs+ambalaj+accesorii) de
aşa natură încât cumpărătorul să le poată utiliza sau reutiliza ca un articol
distinct, cumpărat adiţional la produsul de bază.
Dintre strategiile de preţuri şi tehnicile de promovare a
vânzărilor prezentate mai sus, fiecare firmă poate alege unele sau altele, în

78
funcţie de mărimea şi puterea ei sinergică, de obiectivele urmărite şi produsele
comercializate, de zonă, perioada şi specificul pieţei.

1.4. Preţul, instrument al practicilor anticoncurenţiale în economia


românească

1.4.1. Stabilirea concertată a preţurilor, formă gravă de încălcare a


principiilor concurenţei corecte

* Obiectivele stabilirii concertate a preţurilor


După cum se cunoaşte, preţul reprezintă principalul instrument al
concurenţei, iar libertatea de stabilire a acestuia în detrimentul concurenţei
este cheia concurenţilor prin preţuri. Orice practică de restricţionare a
concurenţei preţurilor prin fixarea concertată a lor se sancţionează de către
autoritatea concurenţei, fiind considerată o încălcare serioasă a legii.
Excepţiile sunt acceptate numai în cazuri deosebite.
Scopul practicilor de stabilire a preţurilor este, în general, acela de a
mări preţurile, prin distrugerea concurenţei. Rezultatul îl reprezintă preţurile
mai mari decât ar trebui dacă ele ar fi formate în cadrul unei concurenţe
normale, iar entităţile care participă la stabilirea preţurilor sunt ameninţate să
devină mai puţin eficiente. În acest sens, contribuţia preţului de a intensifica
concurenţa este departe de a se înfăptui. Cumpărătorii vor suferi, deoarece sunt
restricţionaţi la alegerea ofertei, plătind totodată preţuri mai ridicate.
Abuzurile în materie de preţ se referă nu numai la cele de stabilire
(fixare) concertată, ci şi la abuzul firmelor aflate în poziţia dominantă pe piaţă
sau faţă de care unele firme se află în stare de dependenţă cu privire la
aprovizionarea sau furnizarea de produse.

* Forme interzise de stabilire a preţurilor


Practicile comerciale ocazionează comportamente ilegale, interzise de
normele concurenţei corecte, iar cele mai grave se pot manifesta sub diferite
forme şi anume:
– înţelegeri între competitori în scopul introducerii creşterii uniforme a
preţurilor, de a încărca uniform nivelurile de discount sau de a anunţa simultan
creşterile de preţuri;
– fixarea preţurilor maxime, dacă înţelegerile nu menţionează
interdicţia depăşirii acestor preţuri: înţelegerea se interzice şi în cazul stabilirii
comisionului maxim. O înţelegere cu privire la preţuri este, de asemenea,
interzisă, chiar dacă preţul actual realizat este mai mic decât limitele fixate,
dar nu este mai mare decât preţul determinat de competiţie;

79
– înţelegerile care stabilesc preţurile minime sunt interzise, deoarece
acestea conduc la eliminarea de pe piaţă a concurenţilor care nu pot face faţă
unui astfel de nivel. Acestea, în cazul discounturilor, a rabaturilor mai mici
decât nivelul minim al înţelegerii, se pot interpreta că determină la
consumatorii plătitori preţuri mai mari decât cele determinate de concurenţă;
– înţelegerile prin liste de preţuri, care înseamnă respectarea listei de
preţuri publicate, chiar dacă firmele sunt capabile să acorde disconturi sau
rabaturi;
– înţelegerile cu privire la marjele profitului sau creşterea procentuală a
preţurilor se interzice, chiar dacă părţile participante nu vor vinde la preţuri
uniforme. Aceasta este o importantă latură a preţurilor de concurenţă a
firmelor participante care fixează marjele profitului sau momentul când va
avea loc creşterea preţului;
– înţelegerile privind interzicerile referitoare la introducerea preţurilor.
O înţelegere de nevânzare la contract sau folosirea introducerii preţurilor este
interzisă, pentru încercarea de a-şi mări segementul de piaţă prin preţuri
temporar mai mici. Entităţile incapabile să ofere introducerile de preţuri se pot
opune la lansarea de produse noi, cu efect în raza de acţiune a alegerii
clientului;
– înţelegeri privind preţul impus de firma dominantă, denumit „preţ
leader”. O înţelegere în care o firmă devine dominantă, iar preţurile
concurenţilor o vor urma, este interzisă, deoarece aceasta va ucide libertatea de
acţiune a concurenţilor care pot, de altfel, să practice preţuri mai mici în
beneficiul consumatorilor. Înţelegerile preţului dominant poate fi aplicat în
diferite regiuni din România, deci oferta alocată efectiv regiunii respective nu
influenţează acţiunile în alte părţi;
– înţelegeri privind rabaturi agregate. O înţelegere în care un grup de
ofertanţi agreează faptul fără să acorde rabaturi, disconturi sau bonificaţii
bazate pe totalul cumpărăturilor făcute de consumator, de la toţi membrii
grupului, este interzisă, în particular pentru că, în ordine, să obţină maximum
de rabaturi, consumatorul va fi încurajat să respecte toate cerinţele grupului în
detrimentul unei a treia părţi, care datorită acestui lucru, va fi incapabilă să
intre pe piaţa relevantă;
– înţelegeri privind menţinerea preţului de revânzare. O înţelegere în
care un vânzător şi un client cad de acord asupra preţului de revânzare a unui
produs relevant sau prin care ofertantul înţelege să impună preţuri de
revânzare a produselor sale clientului, sau înţelegere cu clienţii săi ca preţul de
revânzare să fie mai mare, va fi interzisă prin lege. Recomandarea ca preţul să
fie mai mare, poate fi considerat ca preţ stabilit, de unde rezultă faptul că
recomandarea influenţează clienţii să mărească uniform preţurile.
– recomandările referitoare la preţuri. De exemplu, o recomandare de
preţ făcută de o asociaţie având ca ţintă preţurile s-au creşterile de preţuri,
poate avea ca efect încălcarea legii, chiar dacă este expres nonintenţionată.
80
Recomandările, în general, sunt neavizate şi neacceptate de politica de preţuri
a competitorilor, dar pot conduce pe concurenţi la un comportament uniform;
– schimburile de informaţii referitoare la preţuri. Schimbul de
informaţii între concurenţi poate fi un element adiţional care să conducă
Consiliul Concurenţei (în cazul României) la combaterea fixării preţului.
Dintre elementele de informaţii ale preţurilor care nu pot fi schimbat sunt: liste
de preţuri, avantaje şi termeni ai pieţei, rate şi date ale acestor schimburi şi
tratamentul special al anumitor clienţi. În general, dezvăluirea de informaţii
oricărui concurent cu privire la preţuri care sunt considerate ca informaţii
secrete de risc, vor fi considerate ca preţuri stabilite.
– forme de contracte standard. Interzicerea de stabilire a preţului nu va
genera acoperirea folosirii contractului standard fixat de către o asociaţie
pentru folosul membrilor săi, furnizarea acestora nu înseamnă preţuri regulate,
rabaturi sau alte condiţii de vânzări, ori o renegociere a fixării preţului stabilit
între membri.

* Preţurile paralele (schimburile de preţuri)


Comportamentul care ar tinde să fie de stabilire simultană a preţului şi
de creştere uniformă a acestuia, generat de firmele care apaţin unui sector de
activitate, este de fapt acel comportament independent rezultat al acţiunii
libere a pieţei: Pe piaţa oligopolistă, de exemplu, unde produsele relevante
sunt substituibile, poate fi un caz când modificările de preţ create de una dintre
firmele de pe piaţă să ducă la o luptă între concurenţii săi, acolo unde oferta
excede cererea, şi în consecinţă marjele să fie scăzute. Aceste modificări de
preţuri sunt de fapt o mişcare simultană normală şi nu sunt ele însele suficient
de puternice să determine stabilirea preţurilor. În acest caz autoritatea
concurenţei trebuie să verifice atent cazurile în vederea descoperirii
comportamentului care nu corespunde caracteristicilor normale ale unor
anumite tipuri de pieţe.
În vederea verificării dacă preţurile sunt sau nu paralele, trebuie avut în
vedere următorii factori:
– existenţa factorilor care duc la încurajarea firmelor din sectoarele
particulare să opereze în cartel şi anume o recesiune sau un exces în acel
sector. În timpul recesiunii, concurenţii sunt tentaţi să intre în aranjamente de
preţuri paralele (adesea combinată cu piaţa şi cu alte preţuri restrictive) în
sensul protejării poziţiilor tuturor participanţilor pe piaţa relevantă. În cazul
industriei cu exces şi stocuri mari, concurenţii sunt nerăbdători să aibă preţuri
competitive în aşteptarea de a-şi vedea lichidate stocurile. Dacă nu este vorba
de aşa ceva, autoritatea concurenţei poate să intervină în investigarea
existenţei posibilelor înţelegeri referitoare la preţuri. Oricum, compararea
preţurilor poate fi atribuită faptului că un eveniment extern influenţează toate
componentele preţului în aceeaşi măsură ca şi creşterea taxelor sau creşterea
generală a preţurilor în esenţă;
81
– caracteristici ale particularităţii pieţei. Adevărata comparare a
preţurilor poate fi făcută, de exemplu, mai mult într-o piaţă matură (unde
concurenţii nu doresc să distrugă statu-quo-ul prin iniţiative agresive ale
preţurilor), în noua expansiune a pieţei;
– schimbarea simultană a preţurilor. Aceasta reprezintă o creştere care
are loc în acelaşi timp sau pentru aceeaşi cantitate, ori limitări ale creşterii
preţurilor sau schimbări care se fac în vederea reducerii nivelurilor sau
structurilor. Totodată, transparenţa pieţei, creată prin practicile de cumpărare
(de exemplu), unde toate cumpărăturile rapide devin informaţii pentru
cumpărătorii particulari şi asigurarea faptului că ei nu plătesc un preţ mai mare
reprezintă o schimbare simultană.
– schimbarea preţurilor la sfârşitul perioadei de timp, dezvăluie o
regularitate şi sistematică situaţie “lider/slugă”, care este de altfel
inexplicabilă;
– folosirea aceloraşi fraze de către concurenţi în anunţarea
schimburilor de preţuri;
– comunicarea elementelor de preţ comercial între concurenţi, care le
consideră secrete de afaceri;
– nivelul profiturilor, când sunt considerate foarte mari, avându-se în
vedere producţia şi costurile de distribuţie şi alte particularităţi ale industriei;
– separarea pieţelor pe regiuni, unde acestea nu pot de altfel să fie
justificate;
– alte tipuri de practici restrictive, ca de exemplu, împărţirea pieţelor şi
limitatrea capacităţilor de producţie, care reprezintă o formă de coliziune în
stabilirea preţului;
– anunţarea schimbării preţurilor în timp suficient înaintea introducerii
lor, ca firmele să ridice preţurile cu acceptul concurenţilor la această reacţie;
– procentul de piaţă care este calculat pentru ca firmele să declanşeze
compararea preţurilor.
Autoritatea concurenţei nu poate concluziona că există un
comportament conspirativ numai prin prezenţa unui singur factor. Pentru
aceasta, este necesar a se examina piaţa relevantă şi contextul real în vederea
determinării locului unde schimbul de preţuri poate fi exceptat în
circumstanţele normale ale pieţei. Schimbul de preţuri poate fi interceptat ca
un comportament conspirativ numai acolo unde comportamentul respectiv se
găseşte în baza unor evidenţe economice.

82
1.4.2. Preţurile de revânzare în practicile comerciale

Principalele forme în care apar preţurile ca intrument ale unor practici


comerciale interzise în cadrul înţelegerilor pe verticală21 sunt:
– preţuri impuse;
– preţurile de revânzare recomandate;
– revânzarea în pierdere;
Conform principiului libertăţii stabilirii preţurilor, nici un preţ nominal
nu poate fi impus pentru vânzarea bunurilor sau produselor industriale sau
pentru remunerarea serviciilor prestate.
Preţul de vânzare impus este preţul cu ridicata al grosistului sau preţul
cu amănuntul pe care producătorul îl stabileşte pentru un produs determinat,
oricare ar fi canalele de distribuţie ale acelui produs, pe oricare din pieţele
concurenţiale româneşti.
Faptul de a conferi, de a menţine sau de a impune un caracter minimal
preţurilor produselor sau tarifelor serviciilor ori marjelor comerciale, în
virtutea înţelegerilor, oricare ar fi forma sau natura sa, constituie un delict
asimilat cu cel al preţurilor ilegale. Astfel, sunt interzise preţurile care
reprezintă un caracter de minim.
Unele firme eludează reglementările, substituind noţiunea de preţ
impus cu cea de preţ recomandat. Dar, deseori, preţul recomandat funcţionează
ca preţ impus.
Preţurile recomandate trebuie să aibă un caracter orientativ.
Nerespectarea lor de către distribuitor nu trebuie să atragă, prin contract,
sancţiuni din partea furnizorului. Preţurile impuse sunt categoric interzise.
Revânzările în pierdere, însă, sunt definite ca fiind vânzări ale oricăror
produse la preţuri inferioare preţurilor sale de cumpărare efective, majorate cu
taxele asupra cifrei de afaceri aferente acestor vânzări. Revânzările în pierdere
sunt asimilate cu practicarea preţurilor ilicite.
O astfel de interdicţie poate fi asemănată cu o măsură care să
consolideze situaţia pe o piaţă, decât să protejeze consumatorii sau să
restabilească o concurenţă reală. Totuşi, izolată de contextul său
anticoncurenţial, dacă practică vânzări în pierdere, favorizează scăderea
preţurilor, ea poate fi acceptată. În practică, firmele o aplică în scopuri strict
personale care se pot rezuma la celebra expresie “o insulă cu pierderi într-un
ocean cu profit”. Evident, utilizată corect şi bine dozată, vânzarea în pierdere
are scopul atragerii clienţilor prin preţuri excepţional de scăzute la unele
produse, sperând că aceştia din urmă vor cumpăra în acelaşi timp alte produse
vândute la preţuri mult mai mari. Pierderea înregistrată numai la câteva
articole nu reprezintă altceva decât un argument publicitar, care se traduce de
fapt printr-o creştere a vânzărilor în plan general.
21
Al. (1), art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996- republicată, cu completările şi modificările
ulterioare.
83
Pierderea poate fi definită corect prin:
– domeniul de aplicare care este revânzarea, deci distribuţia
(comerţul);
– identica calitate a bunurilor, în scopul de a nu fi suferit nici o
modificare (vânzarea în aceeaşi stare), faţă de starea în care au fost cumpărate;
– noţiunea de preţ de cumpărare efectiv se referă la preţul din
documentele legale (ex. factură). Preţul efectiv este cel obţinut prin deducerea
remizelor acordate prin factură, după un barem diferenţiat, în funcţie de
nivelul total al facturii, ca şi remizele acordate în funcţie de modul de plată.
Nu se ţine cont de reducerile în afara facturii.
Trebuie reţinut faptul că atribuirea gratuită a unuia sau mai multor
articole suplimentare identice cu acela sau cu cele care fac obiectul vânzării se
analizează ca o vânzare cu reducere a preţului şi nu trebuie să fie mijloc de
deturnare de la interdicţia vânzării în pierdere. Dacă preţul mediu pe unitate
scade sub minimul eventual definit de lege, ţinând cont de unităţile gratuite,
există vânzare în pierdere.
Vânzarea în pierdere nu se sancţionează decât atunci când ea procură
sau riscă să procure un câştig suplimentar şi anormal comerciantului. Din
contră, dacă ea nu este inspirată decât printr-un motiv legat de buna
gestionare, permiţând evitarea unei pierderi şi mai mari (de ex.), o asemenea
vânzare se justifică.
Interdicţia vânzării în pierdere nu se aplică: produselor perisabile,
începând din momentul în care sunt ameninţate de o alterare rapidă; vânzările
voluntare sau forţate, motivate de încetarea sau schimbarea activităţii
comerciale, produselor la care vânzarea prezintă un caracter sezonier marcat,
în timpul perioadei terminale a sezonului vânzărilor şi în intervalul cuprins
între două sezoane de vânzare; produselor care nu mai corespund, datorită
evoluţiei modei sau aparţiei perfecţionărilor tehnice, fiind uzate moral;
produselor la care reaprovizionarea s-a efectuat sau ar putea să se efectueze în
scădere.
Preţul de revânzare poate fi calculat, nu pornind de la preţul de
cumpărare efectiv, ci pornind de la preţul de aprovizionare, altfel spus, de la
valoarea de reaprovizionare a produselor la care preţul de revânzare s-a aliniat
la preţurile legale practicate pentru aceleaşi produse de un alt comerciant, în
acelaşi gen de activitate.
În situaţia când mai multe firme au convenit la vânzarea în pierdere, ar
pretinde să fie exonerate de la incriminare, fiecare afirmând că ea şi-a aliniat
preţurile sale la cel ale unei concurente, abaterea ar fi relevată din contră, de
toate, dacă nici una dintre ele nu ar fi în măsură să demonstreze că preţul său
ar fi un preţ “legal practicat”.

84
1.4.3. Preţurile de ruinare

Preţul fiind permanent sub incidenţa concurenţei, el poate funcţiona


normal, manifestându-şi rolul de regulator al echilibrului, cu condiţia ca piaţa
să funcţioneze în condiţiile normale: să existe cele două laturi intersectabile –
cererea şi oferta: operatorii să aibă comportamente loiale respectându-se
reciproc în acţiunile lor independente, orientate către poziţiile bune,
avantajoase în raport cu confirmarea pe care le-o dă piaţa asupra activităţii lor.
Însă, tocmai preţul se poate folosi în afara regulilor loialităţii, în mod abuziv în
vederea întăririi poziţiilor dominante câştigate sau obţinerea unor poziţii dorite
a fi câştigate, în tratamente aplicate direct sau indirect altor operatori, prin
preţurile de ruinare, preţurile de discriminare sau alte forme legate de
înţelegeri ca preţuri de revânzare sau, în relaţii comerciale externe, preţurile
de dumping. În studiul de faţă ne propunem să elucidăm problematica preţului
de ruinare.
Abordarea noţiunii de preţ de ruinare (preţ distrugător) intră în cadrul
preocupărilor autorităţilor concurenţei. Cu toate că un astfel de preţ nu este
definit, în primul rând, în raport cu costul, el ţinând mai ales de folosirea unei
strategii comportamentale de reducere a preţului, această manifestare poate fi
inspirată de intenţiile anticoncurenţiale, fără ca ceilalţi operatori să cunoască
dacă nivelul preţului stabilit se află deasupra sau sub nivelul costului său.
Analiza costului operatorului dominant (firma dominantă) poate fi utilă în
aprecierea caracterului normal sau anormal al comportamentului dominant, în
raport cu potenţialii săi concurenţi.
Chiar firmele susţin folosirea costurilor drept criteriu obiectiv în
aprecierea corectitudinii nivelului de preţ determinat, care totodată, nu poate fi
disociat de situaţia concretă a pieţei pe care se fixează preţul. Ca urmare, în
optica unei firme, nu poate fi vorba de abuz, dacă se preocupă de obţinerea
unui preţ de vânzare optim, cu o marjă de acoperire a costurilor pozitivă.
Nivelul optim al preţurilor de vânzare este stabilit în condiţiile în care
firma se poate aştepta în mod raţional că, făcând ofertă la alt preţ sau în
absenţa preţului, poate obţine, pe termen scurt, un rezultat al exploatării mai
puţin favorabil. Marja pozitivă este o rezultantă a diferenţei dintre valoarea
încasărilor unei comenzi şi suma costurilor variabile aferentă acesteia,
conform relaţiei:
m = p - cv,
unde:
m = marja contribuţiei la acoperirea costurilor fixe şi a profitului;
p = preţul de vânzare;
cv = costul variabil mediu.
Interpretarea marjei respective, denumită în literatura de specialitate
“contribuţie” este diferită, având în vedere subiecţi diferiţi: firma în cauză;
organele de justiţie. Firma, de exemplu, optează pentru preţul optim, având în
85
vedere efectele pe termen scurt, punându-se astfel la adăpost de apariţia
pierderilor. Pe termen lung însă, firma ia măsuri pentru suprimarea pierderilor
sau pentru ieşirea din ramură. Dar justiţia consideră abuzive preţurile al căror
nivel este situat sub costurile variabile, deoarece, aceste preţuri sunt folosite,
evident, în scopul eliminării unui concurent. Pierderile rezultate din absenţa
marjei asupra costurilor variabile sau ineficienţei ei, urmează a fi acoperite din
profitul de monopol obtenabil în perioada următoare în care firma rămâne
singură în ramură.
Prin urmare, preţul de ruinare (distrugător) se formează printr-o
reducere masivă şi prelungită a preţului într-un sector determinant, iar nivelul
său este inferior costului variabil mediu, ceea ce înseamnă stabilirea lui cu
pierdere pentru vânzător.
Evident, poate apare şi posibilitatea ca un astfel de preţ să fie tolerat,
atunci când reducerea masivă a preţului constituie un răspuns, o reacţie la
concurenţa rivalilor. În această situaţie, obiectivul urmărit este altul, iar preţul
redus intensifică concurenţa.
În practică însă, preţurile de ruinare (distrugătoare) sunt legate de
strategiile discriminării aplicate de firmele aflate în poziţia dominantă.
Discriminarea se efectuează practicându-se preţuri diferite la vânzarea
aceluiaşi produs (omogen) în condiţii identice de distribuţie, la diferiţi
cumpărători situaţi pe piaţe diferite, datorită amplasamentului geografic al
acestora. În ţările Uniunii Europene (după cum s-a mai spus), discriminarea
implică un tratament diferit al preţurilor la distribuitorii din diferite ţări.
Interdicţia practicării preţurilor de ruinare face parte din dreptul
concurenţei şi a fost introdusă în acest sens în unele state, cu mult timp în
urmă în legislaţia concurenţei. Interdicţia respectivă a fost introdusă şi în
Legea concurenţei din România, care a intrat în vigoare la 1 feb. 1997.
O astfel de interdicţie este deja cunoscută şi reflectă îngrijorarea
potrivit căruia metodele de stabilire a preţurilor nu ar trebui să fie utilizate pe
termen scurt în scopul reducerii concurenţei şi al obţinerii profiturilor pe care
le-ar putea câştiga pe termen lung prin comportamente normale. Impunerea
interdicţiei la nivelul unei concurenţe în materie de preţ (conform legislaţiei),
vizează pericolul pe care oamenii de afaceri îl evită până la un punct de a se
lansa într-o concurenţă sănătoasă şi benefică la nivelul preţurilor. Acest aspect
capătă o importanţă tot mai mare pentru operatorii economici din România,
dacă se ţine seama de principiile mondializării comerţului şi de creşterea
concurenţei străine.
Cunoaşterea strategiei preţului de ruinare şi grija autorităţilor abilitate
legal de a preîntâmpina sau înlătura formele de manifestare a acesteia este cu
atât mai necesară, cu cât există încă puţină jurisprudenţă pentru a orienta
oamenii de afaceri şi juriştii de a şti dacă asemenea comportamente ar
contraveni legii.

86
Preţul de ruinare (distrugere) se defineşte în cadrul unei perioade de
timp suficient de largă, când o firmă aflată în poziţie dominantă pe piaţă
stabileşte nivelul preţului atât de coborât, încât unul sau mai mulţi dintre
concurenţii săi sunt nevoiţi să părăsească piaţa iar noii potenţiali concurenţi pe
această piaţă să-şi abandoneze proiectul de intrare.
Preţul de distrugere este considerat un preţ nerezonabil de scăzut.
Funcţionarea acestui preţ nu vizează numai asemenea aspecte, ci şi reacţiile
următoare ale firmei ruinătoare după producerea acestor efecte, manifestate
prin ridicarea preţurilor în mod semnificativ în scopul recuperării profiturilor
care s-ar fi putut realiza sau al recuperării pierderilor rezultate în perioada
practicării nivelului foarte scăzut al preţului.
Un astfel de comportament se identifică cu ajutorul plângerilor
efectuate de concurenţi către autorităţile concurenţei şi se examinează în
virtutea prevederilor legii şi a regulamentelor de aplicare a acesteia.
Cu toate că strategia de distrugere (ca preţ de vânzare foarte scăzut)
aduce beneficii importante cumpărătorilor în perioada de practicare, aceste
beneficii tranzitorii sunt compensate prin creşterea cheltuielilor acestora în
cursul perioadei de recuperare.
În sinteză, efectele asupra consumatorilor pot fi atât avantajoase, dar şi
dezavantajoase. Avantajoase, sunt numai în perioada de aplicare a preţului de
ruinare pe o perioadă relativ scurtă şi dezavantajoasă, în perioada următoare,
relativ lungă, de ridicare a nivelului preţului pentru recuperarea profiturilor
nerealizate, respectiv a pierderilor repetate şi deci în toată perspectiva
existenţei poziţiei dominante a firmei ruinătoare.
Nivelul preţului de ruinare fiind coborât după practicarea anterioară a
unui nivel de preţ, mai ridicat, trebuie încadrat în aşa – numitul preţ
nerezonabil de scăzut. În acest sens, abordarea atât teoretică cât şi practică a
preţului de ruinare comportă, în mod esenţial, definirea categoriei de preţ,
nerezonabil de scăzut. Ca urmare, cheia problemei o constituie faptul că
preţurile care fac obiectul unei plângeri pot fi calificate sau nu nerentabil de
scăzute. Ele pot să aibă la bază o “politică” a vânzării, dar că pot provoca sau
pot să fie destinate a provoca unul din efectele dăunătoare descrise din
paragraful din lege, caracterul rezonabil al preţurilor constituie problema
fundamentală. Legislaţia spune că pentru a determina dacă preţurile sunt
rezonabile, nu se acţionează pur şi simplu, la compararea preţurilor cu
costurile date ale presupusei firme ruinătoare, ci mai degrabă, este necesar a se
cunoaşte mai bine contextul în care firma respectivă şi firmele rivale se
concurează, prin răspunsuri la întrebările:
– presupusa firmă ruinătoare reacţionează la reducerile de preţ ale unei
firme concurente sau ea însăşi este autoare?
– perioada când aceste preţuri au fost în vigoare pe piaţă?
– există o supracapacitate cronică în industrie aducând firmele în
situaţii similare ca aceea a presupusei firme ruinătoare să practice preţuri care
87
vizează onestitatea lor de a minimaliza pierderile printr-un efort financiar
pentru a rămâne rentabile şi de a-şi conserva partea lor de piaţă?
Investigaţia pornită asupra preţului de ruinare, are ca scop să se ştie
dacă da sau nu, preţurile sugerate sunt nerezonabil de scăzute, efectuându-se o
analiză în două etape.
Pentru început se definesc caracteristicile pieţei, gradul de concentrare
a vânzătorului şi condiţiile de acces pe piaţă, ca şi indicatorii existenţei unei
puteri de piaţă sau posibilitatea de a-şi construi una.
În următorul pas, trebuie să se confirme că preţurile sunt într-adevăr
“nerezonabil de scăzute”, evaluând legătura între preţurile şi costurile
presupusei firme ruinătoare.
Deci, prima etapă se rezumă în determinarea dacă este plauzibil ca
aceste preţuri să poată avea efectele anticoncurenţiale descrise de legislaţie.
Dacă se conchide că acest fenomen nu este real, confirmarea examinării nu
mai are sens. Trecerea la a doua etapă (pasul următor), adică la analiza
raportului preţ/cost este condiţionată de concluziile etapei întâi.

* Puterea de piaţă
Preţul de ruinare, presupune că firma ruinătoare posedă o putere de
piaţă suficientă pentru a impune unilateral preţurile sale pe piaţă pe o perioadă
destul de lungă pentru a perturba concurenţii săi din punct de vedere financiar
şi pentru a recupera pierderile rezultate odată ce aceştia din urmă vor trebui să
părăsească piaţa. Pentru cei ce efectuează investigaţia este foarte important să
înţeleagă în ce măsură presupusa firmă ruinătoare poate, în mod unilateral, să
influenţeze preţurile în ramură. Mai întâi se defineşte piaţa, luându-se în
considerare produsul sau produsele, ca şi regiunea sau regiunile geografice în
cauză, identificându-se toate sursele concurenţei reale sau potenţiale, care pot
împiedica exercitarea puterii de piaţă a presupusei firme ruinătoare.
În general, elementele de considerat în scopul definirii puterii de piaţă
cuprind, în primul rând, pe planul cererii, graba cumpărătorilor de a se orienta
către produse substituibile sau chiar acelaşi produs vândut în alte regiuni şi pe
planul ofertei, dacă implantarea unui nou sosit ar necesita cu adevărat
construcţia instalaţiilor sau adaptarea instalaţiilor existente sau vânzarea
produsului provenind din regiunile îndepărtate.
În această etapă preliminară a examinării pieţei, se utilizează în
continuare, în general, partea de piaţă a presupusei firme ruinătoare ca
indicator provizoriu al puterii de piaţă. Este imposibil ca o presupusă firmă
ruinătoare care deţine o parte de piaţă nesemnificativă să aibă capacitatea de a
influenţa în mod unilateral preţurile în ramură. Partea mai mare a cotei de
piaţă a presupusei firme ruinătoare sau disparitatea între dimensiunea acestei
firme şi cea a altor concurenţi fiind mare, sunt elemente cantitative, dar nu
suficient de convingătoare. Realitatea puterii de piaţă este mai puţin probabilă
dacă piaţa este ocupată de un grup relativ mare de firme mici care fac
88
concurenţă eficace şi în mod viguros presupusei firme ruinătoare sau atunci
când există recente schimbări semnificative în părţile de piaţă şi în clasamentul
firmelor celor mai importante pe piaţă. În plus, dacă piaţa tinde să fie ocupată
de un vânzător important dominant, adică presupusa firmă ruinătoare şi câţiva
concurenţi viguroşi, este necesară efectuarea unei examinări mai profunde.
În cazul analizei mai sus amintite este necesar să se determine dacă
presupusa firmă ruinătoare pare să aibă puterea de a recupera piederile sale
iniţiale, urcând preţurile la nivelurile mai mari decât cele normale, odată ce
concurentul său ţintă va fi părăsit piaţa. Într-o foarte mare măsură, această
determinare depinde de o evaluare a condiţiilor implantării reale în industria
considerată, returul probabil al concurenţilor obligaţi de a părăsi piaţa în urma
unui presupus preţ de ruinare sau expasiunii firmelor deja prezente pe piaţă.
Deci, în această etapă a examinării, se urmăreşte să se descopere
circumstanţele şi condiţiile care pot să împiedice o implantare reală a noilor
concurenţi.
Astfel, trebuie să se determine dacă tentativa recuperării costurilor de
către presupusa firmă ruinătoare prin intermediul creşterii preţului, în urma
ieşirii unuia sau a mai multor concurenţi, ar favoriza, în cadrul unei perioade
relativ mare de timp noi implantări în ramură la o scară suficientă pentru a ne
asigura că asemenea creşteri de preţuri nu ar putea fi menţionate. Dacă pe de o
parte, asocierea mai multor factori lasă să se creadă că o implantare pe piaţă va
fi mai puţin probabilă sau mai dificilă, există multe alte motive de a se crede
că, comportamentul prin preţuri ale presupusei firme ruinătoare ar putea fi în
măsură să genereze efecte anticoncurenţiale foarte dăunătoare pe termen lung
pe piaţă. Dacă, pe de altă parte, pare că implantarea sau expansiunea s-ar
produce cu adevărat la o scară suficientă pentru a limita capacitatea presupusei
firme ruinătoare de a recupera puţin mai târziu pierderile sale iniţiale,
certitudinea atingerii scopului prin coborârea preţului este discutabilă.
Investigatorul decide continuarea examinării.
În etapa a doua, analiza efectuată va scoate la iveală dacă preţurile
presupusei firme ruinătoare reflectă avantaje pe planul costurilor sau dacă ele
sunt mai mici decât costurile sale.
Firmele existente pe piaţă pot beneficia de importante avantaje care
provin din diverse surse pe planul costurilor în raport cu firmele care ar dori să
intre pe piaţă. O formă de împiedicare poate fi de natură instituţională,
asemenea barierelor tarifare sau netarifare în comerţul internaţional. De
asemenea, barierele interprovinciale (în statele federale) în comerţ şi
reglementarea acestui acces pot constitui pentru alte firme, care ar dori să intre
pe piaţă, pierderi considerabile la acces şi, în unele cazuri, chiar
insurmontabile.
Raritatea intrărilor noilor firme sau lipsa accesului la tehnologia
necesară, pot constitui importante dezavantaje la nivelul costurilor pentru
firmele care ar dori să se implanteze. Uneori, firmele deja prezente în ramură,
89
inclusiv presupusa ruinătoare, poate controla foarte bine intraţii şi tehnologia
necesară. Firmele pot fi la un asemenea punct integrate, încât ele controlează
în manieră semnificativă sursele de aprovizionare ale materiilor prime utilizate
în procesul de producţie în aval sau posedă drepturi de brevete de invenţie la
toate produsele şi procedeele necesare producţiei celui mai eficace din
bunurile în cauză. Astfel de controale, chiar dacă au fost obţinute în condiţii
normale (legale), pot totuşi reprezenta obstacole la o implantare reală pe
pieţele implicate.
Pentru majoritatea ramurilor, implantarea pe piaţă presupune diverse
costuri de pornire pe care le-ar fi imposibil să le recupereze o firmă, dacă
proiectul ar eşua. Astfel de costuri poartă numele de “costuri irecuperabile” şi
rezultă din nevoia de a investi în elemente de activ particular pe piaţă, din
nevoia de a surmonta avantajele legate de diferenţierea produsului de care se
bucură firmele în cauză sau de nevoia de a surmonta inconvenientele pe care le
prezintă comportamentul strategic al acestor firme.
“Costurile irecuperabile” pot să împiedice o implementare pe piaţă în
două moduri:
– pot fi atât de mari în relaţia cu totalul costurilor reunite la acces şi la
ratele randamentului prevăzut, încât ele să descurajeze complet orice
implantare sau prelungire a timpului necesar pentru a deveni un concurent
eficace;
– deşi pot avea un uşor efect disuasiv, ele pot incita firmele să decidă
de a se implica la o scară mai puţin importantă (mai mică), în scopul
minimizării riscurilor financiare. Această posibilitate poate antrena (din
contră) o implantare pe piaţă care, deoarece se efectuează la un nivel inferior
faţă de cel opţional, riscă de a nu crea o concurenţă serioasă printre firmele
deja prezente pe piaţă.
O formă comună a costurilor irecuperabile implică nevoia de a investi
în elemente de activ particular pe piaţă. Astfel, în unele sectoare industriale,
echipamentul sofisticat este foarte specializat, care are ca scop obţinerea de
produse unicat, poate avea valoare mică sau deloc, în afara aplicării specifice
pentru care a fost conceput. În aceast caz, costurile irecuperabile au o pondere
importantă în investiţia necesară implantării sau expansiunii pe piaţă şi sunt
considerate de către firmele susceptibile de a se implanta ca o investiţie cu risc
ridicat.
Economiile de scară sau gamele de produse într-o economie de piaţă,
sunt genuri de condiţii de producţie care pot genera accesul sporind importanţa
de a exploata firma la un nivel optimal şi o diversificare opţională a gamei
produselor fabricate. Astfel, economiile de scară au rolul de a reduce costurile
de producţie unitară pe măsura sporirii producţiei obţinute, iar economiile de
gamă susţin ideea fabricării produselor în ansamblu, decât a le obţine separat.
Uneori, accesul pe piaţă la un nivel care să permită a exploata
economiile de scară sau de gamă disponibile, presupune costuri de capital
90
relativ ridicate, în raport cu resursele financiare ale noului sosit. Asemenea
costuri, în unele cazuri, pot constitui pierderi la implementare, atunci când o
parte a acestor costuri devin irecuperabile. În plus, scara activităţii avizate
poate fi aşa de mare, chiar dacă pierderile referitoare la costurile de capital nu
sunt de neânlăturat, încât timpul necesar pentru investiţii şi dezvoltare poate
efectiv genera implantarea.
Un acces pe piaţă la un nivel inferior celui optimal, chiar dacă permite
firmei sosite o diminuare a costurilor de capital şi o reducere a perioadei de
implementare, poate să se întâmple, date fiind dezavantajele la nivelul
costurilor, are un impact relativ mic. Acest acces permite verificarea
capacităţii firmei ruinătoare de a impune preţuri ridicate pe piaţă.
Apropierea geografică, service-ul şi relaţiile personale extinse,
constituie alţi factori care nu sunt determinaţi prin preţ, dar pot influenţa
decizia cumpărătorului. Aceşti factori au o importanţă deosebită pentru noua
firmă care doreşte să obţină un volum al vânzărilor corespunzător, pentru a
reuşi implantarea sa pe piaţă, dar totodată reprezintă şi o barieră majoră.
De asemenea, comportamentul strategic reprezintă un alt factor de
implantare. Acesta se referă la firmele care l-ar adopta în timp normal, în afară
de cazurile când altfel de comportamente ar putea fi considerate a avea efect
disuasiv asupra concurenţiilor sau noilor sosiţi.
Această strategie poate permite firmelelor să-şi construiască sau să
implementeze o putere pe piaţă. Examinând dacă capacitatea presupusei firme
ruinătoarre de a creşte preţurile după perioada de ruinare, va fi limitată prin
existenţa unor intrări reale, este necesar să se determine dacă accesul va fi
împiedicat sau întârziat prin acţiuni ca:
– dacă firmele existente pe piaţă, care au semnalat , prin reacţiile lor
asupra tentativelor implantării trecute, au folosit capacitatea lor excedentară
pentru a reduce preţurile, ca o reacţie la o tentativă de reglementare;
– dacă se fac investiţii excesive de către firmele existente pe piaţa
cercetării şi dezvoltării sau publicităţii;
– dacă există înţelegeri de vânzări legate sau de exclusivitate.

* Analiza raportului preţ/cost


Dacă o firmă are o putere de piaţă, în acest caz este necesar să se ştie
dacă preţul său este la un nivel suficient de scăzut pentru a fi denumit
rezonabil. Pentru aceasta, ne folosim de testul de evaluare al raportului
preţ/cost care presupune că, o firmă va continua să funcţioneze (în condiţiile
normale) numai dacă are contribuţie la costurile fixe ale operaţiei. În vederea
efectuării evaluării raportului preţ/cost, trebuie să se ţină seama de următoarele
considerente22:

22
Explicaţia interesului primordial al producătorilor asupra costurilor este uşor de exprimat:
pentru un anumit nivel de preţ, profitul firmei va fi cu atât mai mare cu cât costul unitar va fi
mai mic. Gândirea se poate explica şi invers: preţul dependent de cost. Sunt frecvente situaţiile
91
– indiferent de puterea de piaţă a firmei ruinătoare, nu se va considera
ca “nerezonabil de scăzut” un preţ stabil sau superior costului total mediu al
presupusei firme;
– se va considera ca “nerezonabil de scăzut” un preţ inferior costului
variabil mediu al presupusei firme ruinătoare, mai puţin cazurile când acest
preţ este în mod clar justificat, spre exemplu, nevoia de a vinde un inventar de
produse perisabile.
Costul total mediu reprezintă suma costurilor variabile medii şi a
costurilor fixe medii, respectiv costurile asociate investiţiilor asociate dein
cadrul firmei (maşini, utilaje, alte elemente de active fixe), care nu variază în
fucţie de nivelul producţiei, precum şi alte cheltuieli cu caracter general.
Costul variabil mediu este dat de costul cu manopera, cu energia şi
materialele, de cheltuielile pentru acţiuni promoţionale, uzura echipamentelor
pentru folosire şi de alte costuri care variază în funcţie de nivelul producţiei.
Când situaţia o permite, analiza este bine să fie fondată pe o precizie
rezonabilă a costurilor variabile medii mai curând, decât asupra valorii
contabile (de achiziţie) a costurilor medii variabile actuale. Prin aceasta se
recunoaşte că preţul poate câte odată să fie inferior costurilor variabile medii
pentru cauze imprevizibile (de exemplu, penurie de materii prime). Sunt
sectoare de producţie care dezvoltă metodologii ale costurilor care pot
identifica costurile legate de previziuni cum ar fi costurile diferenţiale viitoare.
Pentru acest caz, în analiză se recomandă să se utilizeze valoarea contabilă a
costului variabil mediu.
Pentru preţurile stabilite, încadrarea lor între mărimea costului mediu
total şi cea a costului variabil mediu (zona gri), analiza care se va face cu
privire la caracterul rezonabil va fi concluzionată de circumstanţe pertinente.
Pe de o parte, un preţ în zona gri poate fi cu totul rezonabil dacă cererea este în
declin sau dacă există o capacitate excedentară importantă pe piaţă, chiar în
condiţiile că acest preţ ar avea legătură cu dispariţia de pe piaţă a altor firme.
Pe de altă parte însă, preţul din zona gri poate fi considerat ca nerezonabil dacă
s-a probat că acuzatul a ignorat ocaziile de a ridica preţurile faţă de creşterea
cererii sau dacă există previziuni directe ale intenţiei firmei de a se servi de
preţuri într-un scop anticoncurenţial.

în care presiunea costurilor ridicate, mai ales inflaţioniste (inclusiv în economia de piaţă
concurenţială românească) are corespondent în creşterea explozivă a preţurilor. Raportul
preţ/cost depinde însă de nivelul şi structura ofertei.
92
23

în figura de mai sus avem:


P.A.=preţul situat deasupra costului total mediu;
C.T. M.=costul total mediu;
P.B.=preţul sub nivelul costului total mediu, acoperind parţial costurile
fixe;
C.V.M.=costul variabil mediu;
P.C.=preţul sub costul variabil mediu, generator de pierderi.
Chiar dacă autorul plângerii poate aduce încă de la început o
previziune valabilă a unui comportament de preţ de ruinare din partea
presupusei firme ruinătoare (pe baza informaţiilor din listele de preţ, buletine,
avize de schimbare a preţurilor) şi dacă se stabileşte o legătură cu propria sa
structură a costurilor, destul de rar, investigatorul poate cunoaşte exact
legătura care există între preţurile şi costurile ruinătorului. Pentru această
ipoteză, abordarea celor două etape îşi doreşte eficacitatea pentru a determina
dacă preţurile sunt “nerezonabil de scăzute”, în virtutea reglementărilor legale.
Totuşi, în situaţiile când previziunea analizată în prima etapă este insuficientă,
aceasta semnifică faptul că nu se poate deduce cu adevărat preţul “nerezonabil
de scăzut”, pornind de la un ansamblu de circumstanţe incluzând previziunea
intenţiei de ruinare sau maniera şi întinderea practicilor de preţ în vederea
eliminării sau excluderii concurenţiilor.
23
T. Moşteanu şi T. Purcărea – “Concurenţa, ghidul afacerilor performante”, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999, pg. 209.
93
Pentru a concluziona dacă abaterea a fost comisă numai pentru că
preţurile presupusului ruinător sunt “nerezonabil de scăzute”, analizei
efectuate nu-i sunt suficienţi factorii menţionaţi mai sus. În plus, este necesar
să se descopere că acesta din urmă s-a angajat într-o “politică de vânzare” cu
asemenea preţuri.
Este important a se stabili previziunea că presupusele preţuri de ruinare
sunt politici de lungă durată pentru a face faţă concurenţei şi că ele nu sunt
simple reacţii defensive la iniţiative sau comportamente ale preţurilor altor
firme sau că nu sunt fapte aplicate la noroc, atribuibile circumstanţelor precise
ale afacerilor care pot surveni, la un oarecare moment pe piaţă.
Trebuie să se stabilească previziunea care permite să se determine dacă
aceste preţuri provin şi fac parte dintr-un program deliberat de stabilire a
preţurilor pe piaţă din partea firmei. Peviziunea că aceste preţuri sunt în
vigoare peste tot pe piaţa relevantă cu urmări, de asemenea, pe parcursul unei
perioade de timp suficient de lungă.
Investigatorul, în urma analizelor efectuate, constată că presupusa
firmă ruinătoare a aplicat o “politică de vânzare” a preţurilor nerezonabil de
scăzute, iar rezultatul este evident un act anticoncurenţial.
Prin legislaţie sunt interzise politicile de preţuri nerezonabile de
scăzute, care au ca efect sau tendinţa de a reduce concurenţa sau de a elimina
un concurent sau este destinată să aibă un asemenea efect.
Analizele care se fac în această direcţie, trebuie să găsească
răspunsurile la următoarele întrebări:
– preţul prin comportarea sa a avut ca efect reducerea sensibilă a
concurenţei?
– comportamentul respectiv a avut deja ca efect eliminarea unui
concurent?
– autorul are tendinţa de a reduce sensibil concurenţa?
– sunt previziuni care să confirme faptul că, comportamentul preţului
este sau era destinat să reducă sensibil concurenţa sau de a elimina un
concurent?
Primele două întrebări se pun numai atunci când efectele dăunătoare
ale unui comportament de preţ asupra economiei, au fost deja demonstrate şi
măsurate. Prin aceasta confirmându-se că efectul politicii de preţ este de a
spori puterea de piaţă a firmei ruinătoare şi că firma ruinată va avea puţine
ocazii de concurenţă în viitor, iar barierele la intrare sunt menţinute sau
crescute cert. Determinarea faptului că un concurent a fost eliminat, trebuie
demonstrat că acest concurent a părăsit piaţa sau că el nu mai este într-o
poziţie favorabilă pentru a restrânge capacitatea presupusei firme ruinătoare de
a ridica preţul.
Următoarele două întrebări trebuie să apară în momentul când un
comportament de preţ nerezonabil nu a fost exercitat în timpul unei perioade

94
de timp suficiente pentru a provoca din plin aceste efecte. Cel care efectuează
investigaţia, trebuie să evalueze ceea ce ar putea să se producă pe termen lung.
Ultima întrebare se referă la cazurile când există previziunea dorinţei
sau intenţiei reprobabile din partea presupusei firme ruinătoare de a urmări
comportamentul preţului. Îm această direcţie se pune la cale examinarea unor
factori referitori la amploarea reducerilor de preţ şi a pierderilor rezultate în
acest fel, absenţa oricărui alte raţiuni pentru a explica reducerile de preţ şi
prezenţa previziunilor documentare şi orale care descriu intenţia presupusei
firme ruinătoare de a executa aceste acţiuni. O astfel de informaţie se
valorifică concomitent cu o evaluare a unei firme de a realiza un plan
anticoncurenţial, pentru că este puţin probabil să se urmărească o examinare
când previziunea sugerează o intenţie de reducere a concurenţei sau de a
elimina un concurent, dar care nu este susţinută printr-o anumită putere în
vederea atingerii acestor obiective.
În general, metodele legate de competiţie vizează transmiterea de
beneficii consumatorilor, iar o problemă a politicii practice de identificare
apare dacă un ansamblu al acestei metode poate fi folosit uneori în detrimentul
consumatorilor. Remarcăm în acest sens, metoda preţurilor prădătoare este cea
mai remarcabilă şi este concepută în scopul monopolizării unei pieţe, prin
determinarea rivalilor să scadă producţia, să fuzioneze, ajungând într-o poziţie
favorabilă prădătorului.
Consumatorii sunt păgubiţi mai târziu, sub forma preţurilor mai mari,
neîmpiedicate de acţiuni din partea rivalilor care au fost disciplinaţi şi au
colaborat sau au părăsit ramura.
Abilitatea unei firme de a solicita un preţ mai mic decât alta (datorită
calităţii cunoscute) sau de a fi menţinut mai mult decât alta într-un “război” al
preţurilor, va fi, în general, corelată cu eficienţa, astfel încât împiedicarea
“războaielor” preţurilor poate doar să-i împiedice pe clienţi să se bucure de
profituri de lungă durată care se obţin în urma unor preţuri cu adevărat
competitive.
Când sunt folosite acte anticoncurenţiale, nu este atât de dificil de
separat actele competitive folositoare de cele dăunătoare. În vederea pedepsirii
concurenţilor, nu este necesar să existe o corelaţie între eficienţa cu care o
firmă foloseşte violenţa şi eficienţa cu care ea produce bunuri dorite de
consumatori.

95
1.4.4. Preţurile de discriminare

În materie de concurenţă, discriminarea este un termen controversat.


Îndoiala care se pune privind interpretarea noţiunii, izvorăşte din două
principii diferite:
– Principiul economiei liberale, conform căruia contractul este
predominant faţă de reglementări;
– Principiile ordinii publice economice, conform căruia
comportamentele corecte într-un mediu concurenţial normal, nu sunt
nemijlocit rezultatul firesc al contractului (acord între părţi: furnizor şi
beneficiar) în legătură cu marfa şipreţul.
De exemplu, discriminările de preţ nu sunt considerate ilegale, în
legislaţia americană, numai dacă au efect anticoncurenţial asupra comerţului
dintre statele federaţiei. Astfel, legislaţia consideră că este îndeplinită această
condiţie numai în momentul când discriminarea are o importanţă foarte mare,
care este dată de diferenţa considerabilă între preţurile consimţite, ceea
cepoate avea în mod automat un efect anticoncurenţial impus.
În practică, pot apărea şi unele confuzii în ceea ce priveşte fenomenul
de discriminare şi unele confuzii în ceea ce priveşte fenomenul de
“discriminare” în general, şi fenomenul de discriminare abuzivă. În vederea
judecării abuzului, se consideră discriminarea ca practică anticoncurenţială,
atunci când se urmăreşte segmentarea beneficiarilor, dacă aceştia sunt
concurenţi principali.
Discriminările prin preţuri constau în efectuarea unor concesii de
preţuri consimţite de vânzător în favoarea unui cumpărător (în vânzările de
bunuri omogene), în aceleaşi condiţii de calitate şi cantitate, cu efect de
excludere a cumpărătorilor concurenţi.
Dacă o firmă este interesată în creşterea vânzărilor sale, aplicând
tuturor cumpărătorilor anumite concesii: un discount , un rabat, o remiză, un
avantaj de preţ; la aceeaşi calitate şi în cantităţi similare cu cele vândute
tuturor concurenţilor, nu constituie un fapt anticoncurenţial, numai dacă
concesiile respective sau orice alte avantaje s-au aplicat în cadrul unei practici
discriminatorii.
În vederea încadrării unei fapte în categoria celor incriminabile,
legislaţia este obligată să cuprindă nişte criterii, pe care aceasta trebuie să le
îndeplinească:
– Vânzarea de produse de către o persoană conscrată ca o firmă;
– Remiza, rabatul, discountul, concesia de preţ sau un alt avantaj
trebuie să fie acordate de către vânzător unui cumpărător, “în plus” faţă de
ceea ce este “accesibil tuturor concurenţilor” cumpărătorului, în aceleaşi
condiţii de vânzare, de calitate şi cantitate. Într-o astfel de situaţie, trebuie să
se ţină cont de preţurile accesibile concurenţilor în momentul vânzării
produselor către cumpărătorul considerat;
96
– Vânzarea poate fi discriminatorie cu cunoştinţa vânzătorului;
– Vânzarea trebuie să apară în cadrul unei practici de discriminare.
Pentru aplicarea legislaţiei, în vederea stabilirii corecte a unei
incriminări, se cuvine a se sublinia că discriminarea se apreciază numai între
concurenţi. Ea nu se poate extinde la toate genurile sau cazurile de vânzare la
preţuri diferite. Economia de piaţă permite vânzătorului să aplice liber preţuri
diferite şi să ofere concesii distincte în negocierile cu clienţii săi care nu sunt
concurenţi între ei.
Deci, vânzătorul ar putea încalca prevederile legale (în afacerile cu
clienţii concurenţi între ei), numai dacă vinde produsele de aceeaşi calitate şi
aceleaşi cantităţi şi în aceleaşi condiţii.
Pentru depistarea cazurilor privind practicile de discriminare prin preţ,
se începe cu o analiză a retrospectivei condiţiilor de vânzare antamate de către
cumpărătorii concurenţi, în negocierea cu acelaşi vânzător, în vederea
achiziţionării unor produse de la acesta. Se urmăreşte dacă producerea
reducerii concurenţei a avut loc fără nici o îndoială. În investigarea cazului se
au în vedere nişte elemente, care reunite, pot să ducă la concluzia că s-a
produs încălcarea legii. Analiza are ca punct central situaţia nivelului preţului,
incluzând concesiile, accesibil concurentului care se apreciază defavorizat în
momentul vânzării produsului către cumpărătorul favorizat. Dacă aceleaşi
preţuri au fost oferite la doi cumpărători, iar unul dintre aceştia nu a dat curs
ofertei, faptul că respectivul cumpărător a plătit apoi preţuri mai mari nu
trebuie antrenat în aplicarea legii, chiar dacă celelalte elemente sunt
îndeplinite.
Totodată, în analiză se face conotarea cu alte prevederi legale cărora le
sunt contrare elemente anticoncurenţiale prin preţ. De asemenea, se folosesc
alte dispoziţii legale atunci când acte săvârşite de un cumpărător dotat cu
putere comercilă vătămează concurenţa. În astfel de situaţii, “concesionările”
nu sunt negociate în funcţie de concurenţa pe piaţă. Firmele care participă la
aceste operaţii, nu-şi pot acorda “concesii” în privinţa unei vânzări şi cum
prevede legea şi în această formă scapă de procedura investigării.
Sunt situaţii când vânzătorul este ajutat de cumpărător, prin finanţarea
nelegală a unei uzine în scopul obţinerii unor beneficii şi concesii în plus faţă
de ceea ce este accesibil tuturor concurenţilor. În mod normal, investigaţia va
ajunge la concluzia că concesia de preţ acordată de către furnizor
beneficiarului său, echivalează esenţialmente cu o formă de randament al
capitalului investit.
Părţile implicate în astfel de acţiuni sunt firmele definite ca persoane
juridice, în calitate de vânzător, în afară de excepţiile posibile prevăzute de
normele legale.
Practica cunoaşte expresii ca “ este parte interesată să contribuie la o
vânzare”, aceasta referindu-se la persoanele pe care vânzătorul le poate angaja
în vederea susţinerii intereselor sale, în sensul dispoziţiilor legale. Spre
97
exemplu, un mandatar al vânzătorului de bunuri, care participă la negocierea şi
încheierea operaţiunilor de vânzare, se poate considera o persoană care
participă la o vânzare discriminatorie.
Conform legii, nu orice cumpărător poate fi acuzat de încalcarea
prevedrilor legale. După cum se cunoaşte, fiecare cumpărător nu trebuie să fie
stânjenit în negocierea şi obţinerea celor mai bune preţuri şi de a aduce
avantaje clineţilor săi. Totuşi, dacă analiza făcută demonstează faptul că un
cumpărător dotat cu o putere de achiziţie substanţială a convins un vânzător de
a-i acorda un avantaj ilegal în raport cu un concurent, se determină dacă
comportamentul cumpărătorului respectiv constituie sau nu o incitaţie de a se
comite o discriminare, iar firma vânzătoare scapă de aplicarea prevederilor
legale.
Dispoziţiile legii, în majoritatea lor, care privesc concurenţa se aplică
la un produs definit în mod global ca un “articol” sau un “serviciu”. În ceea ce
priveşte discriminarea prin preţ, dispoziţiile se aplică numai la articole, dar
nediferenţiindu-se articolele cumpărate în vederea revânzării de cele care sunt
utilizate de cumpărător. De asemenea, dispoziţiile nu se aplică serviciilor, cu
excepţia celor care sunt expres cuprinse în definiţia de “articol” ca urmare,
prin “articol” înţelegem: bunuri mobile şi imobile de orice natură, cuprinzând
şi bani; titluri sau acte referitoare sau constatatoare a unui drept de proprietate
sau alt drept relativ la un interes actual, eventual sau altul, la o persoană
juridică sau în elemente de activ al unei persoane juridice; titluri şi alte acte
dând dreptul de a acoperi sau a primi bunuri; bilete sau acte de acelaşi fel
atestând dreptul de a fi prezent într-un loc dat la un anumit moment sau titluri
de transport; energia, indiferent de forma în care este produsă.
Dacă se ia ca exemplu un contract referitor la vânzarea unor servicii de
întreţinere, care comportă furnitura diferitelor piese de schimb, nu se poate
stabili că există discriminare prin preţuri când:
– Valoarea pieselor respective este minimă în raport cu cea a servicului
contractat;
– Preţul pieselor nu este în mod obişnuit perceput separat de preţul
serviciului;
– Alte elemente fac să se creadă că serviciul este obiectul principal al
operaţiunii.
Deci, discriminarea de preţ se petrece atunci când, prin vânzarea
produselor se defavorizează o firmă, în ceea ce priveşte costul achiziţiei, în
raport cu unul sau mai mulţi dintre concurenţii săi. În plus, discriminarea se
presupune în condiţiile aceleiaşi calităţi şi cantităţi similare, fiind vorba de
operaţii negociate sau încheiate în aceeaşi perioadă.
Problema de fond a discriminării prin preţ o constituie acordarea unui
discount, unui rabat, unei concesii de preţ sau alt avantaj în plus unui
cumpărător, faţă de ceilalţi concurenţi.

98
* Discountul, rabatul, remiza, concesia de preţ, alte avantaje, sunt
termeni care, în general, se referă la înţelegeri cu caracter financiar propuse de
către vânzător, pentru ca preţul real plătit de către cumpărător să fie inferior
preţului nominal. Aici este vorba de practicile curente în materie comercială.
Alte avantaje sunt considerate înţelegeri financiare în termenii în care
vânzătorul crează avantaj cumpărătorului printr-un preţ net inferior pentru
fiecare articol vândut. Utilizarea materialului, furniturii, al unui sprijin tehnic
sau remiterea de bilete de teatru sau la spectacol sportiv, spre exemplu, nu
constituie în general, decât un alt avantaj în sensul dispoziţiilor legale. Oferta
de facilităţi de credit reprezintă în mod obişnuit un alt “avantaj” şi, conform
modalităţilor de plată, poate să fie vorba de un discount. Când vânzătorul
acordă unora dintre cumpărători un termen favorabil pentru a achita o factură,
faţă de ceilalţi concurenţi, sigur, situaţia care rezultă justifică o analiză
conform dispoziţiilor legale. De asemenea, când un cumpărător beneficiază de
un discount pentru o plată rapidă, dacă concurenţii săi sunt lipiţi de acest
avantaj, se consideră o discriminare.
Vânzătorul care acordă o concesie de preţ unui cumpărător “faţă de şi
în plus” de ceea ce este “accesibil” concurenţilor acestuia din urmă contravine
dispoziţiilor legale. Esenţial, în acest sens, este determinarea informaţiilor care
pot convinge pe cel ce efectuază analiza că o concesie de preţ este
“accesibilă”. Vânzătorii care se hotărăsc să ofere concesii de preţuri, ca un
discount de volum, sunt obligaţi să ofere informaţiile corespunzătoare
cumpărătorilor concurenţi, în cazul produselor de calitate şi cantitate similare
despre concesia de preţ considerate ca “accesibilă” în sensul prevederilor
legale. Oricare ar fi mijloacele alese, informaţia trebuie să se producă la timp,
adică cumpărătorul să aibă posibilitatea să ia o decizie clară din punct de
vedere comercial în privinţa măsurilor de aplicat pentru obţinerea concesiei.

1.4.5. Preţurile de dumping şi replica antidumpingului

Dumpingul reprezintă actul de a vinde produsul pe o piaţă străină la un


preţ scăzut, inferior celui practicat la vânzarea aceluiaşi bun pe piaţa internă.
El implică în mod tipic discriminarea internaţională prin preţ, cu scopul
distrugerii concurenţilor străini pe piaţa mondială considerată a bunului în
cauză şi obţinerea unei puternice poziţii de către vânzător, ca autor al
comportamentului pe o astfel de piaţă.
În majoritatea cazurilor, preţurile de dumping presupun niveluri sub
nivelul costului naţional al producţiei şi distribuţiei produsului, implicând
stabiliri de preţuri de vânzare ridicate pe piaţa intenă, în detrimentul
consumatorilor naţionali. În acest context, pierderile care ar putea rezulta din
tranzacţiile comerciale externe la preţuri de dumping se pot acoperi pe seama

99
costurilor consumatorilor interni, care achită preţuri mult mai mari faţă de cele
normale.
Conştientizarea practicilor de dumping, care au ca efect distorsionarea
concurenţei internaţionale, împiedicând totodată desfăşurarea liberă a
comerţului, a dat naştere la preocupări majore pe linia remediilor antidumping.
Contrar presupunerilor unor specialişti în domeniu, regulile
antidumping nu sunt intenţionate ca un remediu pentru preţurile practicate de
firme sau ca un remediu pentru alte câteva practici particulare
anticoncurenţiale tipic condamnate de legile concurenţei. Astfel, regulile
antidumpingului constituie un remediu pe care membrii O.M.C l-au agreat că
este necesar pentru menţinerea sistemului multilateral al comerţului. Fără acest
remediu şi alte asemenea remedii comerciale n-ar fi putut exista nici o
înţelegere agreată de GATT şi mai târziu de OMC, în general, în pachete de
acorduri ale deschideii pieţei, date fiind în special imperfecţiunile care rămân
în sistemul multilateral al comerţului.
Ca un remediu al comerţului, regula antidumping se declanşează numai
ca răspuns la practica de dumping. Spre exemplu, un producător vinde
produsul său în străinătate la preţuri mai mici decât cele practicate în ţară sau
la preţuri ale căror nivele sunt sub costuri, cauzează pagube materiale
producătorilor bunului în ţara importatoare. Asemenea fapte dacă sunt
dovedite, autoritatea concuremţei care investighează cazul poate impune
obligaţii pentru compensare, în perspectiva dumpingului păgubitor.
Natura relativ simplă a testului pentru dumpingul păgubitor aflându-se
în contrast cu complexităţile şi imperfecţiunile în sistemul multilateral al
comerţului, pune problema regulilor antidumping pe primul plan.
Cu toate că dumpingul este efectul unor afaceri avantajoase şi
segmentării pieţei care apare ca răspuns la forţele comerciale, uneori este
determinat de unele politici industraile guvernamentale sau aspecte cheie ale
sistemului economic naţional creat de guvern care promovează sau tolerează
practici inadecvate, ca dumpingul.
Preocupările principale de analiză sunt unele politici industriale
guvernamentale sau practici, care în majoritatea cazurilor, nu sunt în mod
direct sau complet subiecte pentru reglementările O.M.C. în alte situaţii,
politicile sau practicile respective nu sunt în totalitate conforme cu disciplina
O.M.C. sau, dacă sunt, nu situează toţi membrii la acealşi nivel, datorită
diferenţei existente între aceştia la start, în ceea ce priveşte nivelul deschiderii
şi transparenţei între ei.
Dumpingul implică în mod tipic discriminarea internaţională prin preţ.
Spre exemplu, un producător vinde produsele sale la preţuri mai mici pe piaţa
internaţională decât pe piaţa internă, iar în acest caz dumpingul înseamnă
vânzarea produselor la preţuri sub costurile de producţie naţionale.

100
Regulile antidumpingului susţin dezvoltarea unui comerţ liber şi cinstit
şi totodată promovează un remediu pentru producătorii interni împotriva
dezavantajelor pe care le-ar crea dumpingul producătorilor străini.
Pe plan internaţional, acolo unde regulile antidumping sunt aplicate, se
menţine un nivel de fair play, prin care producătorii vor folosi numai
avantajele comparative naturale: resursele naturale, climatul favorabil,
tehnologia avansată, muncitori calificaţi şi costuri scăzute ale forţei de muncă,
eficienţă sporită ci nu alte avantaje de ordin artificial.
Absenţa unor legi naţionale ale concurenţei puternice poate determina
apariţia dumpingului24.
Evident, angajarea firmelor în practici de dumping poate fi determinată
de avantajele rezultate din una (sau ambele) din situaţiile:
– Politici guvernamentale care distorsionează piaţa;
– Diferenţe în sistemul economic naţional.
După unii economişti acestea ar fi principalele situaţii în care regulile
antidumpingului îşi justifică necesitatea.

Reguli ale antidumpingului– un remediu al politicilor guvernelor care


distorsionează piaţa prin dumping

Prin politicile industriale ale guvernelor sau practicile care


distorsionează structura pieţei interne, se dă posibilitatea firmelor să se implice
în politici de dumping, creîndu-se un avantaj artificial similar pentru
“producătorii beneficiari” ai politicilor respective. În acest context,
producătorii au posibilitatea să ridice preţul mai sus decât cel concurenţial pe
piaţa naţională, iar rezultatul este cel dorit, adică obţinerea unor profituri
mărite. Dacă guvernele, prin politicile duse ar avea efectul scăderii costurilor
de producţie, atunci firmele producătoare vor obţine profituri în pofida
menţinerii aceluiaşi nivel de preţ pe piaţa internă. Un exemplu în acest sens îl
constituie faptul că firmele producătoare pot scădea costurile de producţie doar
prin capacitatea lor de a mări vânzările produselor lor pe o piaţa internă
captivă sau poate rezulta din măsurători mult mai directe. Ca urmare, firmele
producătoare pot să realizeze profituri majorate fără o reducere a costurilor pe
piaţa consumatorilor interni, ori să obţină beneficii similare, ca simplu rezultat
al unui suport financiar guvernamental. Obţinerea unor astfel de beneficii, fac
posibil sau pot încuraja aceste firme producătoare să se implice în practici de
dumping.
Pe asemenea pieţe, unde intervenţia statului este absentă, firmele
producătoare care concurează pe pieţele externe sunt dezavantajate sau adesea
24
Legătura dintre comerţ şi concurenţă nu se află în corelaţia dintre legile concurenţei şi cele
antidumping. Această legătură poate diferi prin faptul că absenţa unei legi puternice a
concurenţei este cea care contribuie la apariţia practicilor de dumping. Aşadar, există
numeroase cauze ale practicilor de dumping, de la politicile guvernamentale care
distorsionează structura pieţei, până la interacţiunea dintre diferite sisteme economice private.
101
lezate, prin pierderea părţilor de piaţă (de exemplu) deoarece nu pot concura
cu preţurile scăzute ale firmelor producătoare de pe piaţa internă respectivă.
Astfel de practici de dumping pot să apară într-o manieră mai puţin
directă, când o firmă producătoare care are mai multe linii de producţie profită
de o politică a guvernului care duce la distorsionarea pieţei. Astfel de firme
producătoare se folosesc de avantajul artificial al unui profit ridicat, realizat
din activitatea care este ţinta unei politici guvernamentale, prin care poate
finanţa un preţ scăzut de export pentru un alt produs al său. O asemenea
practică poartă denumirea de “subvenţionarea încrucişată”.
În contiunuare, vom descrie cele patru tipuri de politici industriale
guvernamentale care duc la distorsionarea pieţei.

* Politici industriale guvernamentale care combină limitarea


cncurenţei interne cu bararea accesului pe piaţă a producătorilor străini.
Angajarea unei firme producătoare în practici de dumping dintr-o ţară,
poate decurge şi din combinarea a două tipuri de politici industriale. Pe de o
parte, guvernul din ţara respectivă poate să promoveze măsuri care să fie
destinate limitării (sau nu) concurenţei interne pentru aceste firme
producătoare. Pe de altă parte însă, prin măsurile adoptate, poate să protejeze
în mod substanţial aceste firme producătoare de concurenţii externi, prin
bariere tarifare sau prin oricare dintre posibilele bariere netarifare.
O concurenţă internă limitată se poate datora mai multor tipuri de
politici adăpostite sub umbrela acţiunilor guvernului care intenţionează să
influenţeze structura pieţei externe cu scopul de a afecta numărul sau tipul
firmelor producătoare. Astfel de politici cuprind:
– Politici ale guvernului care limitează numărul firmelor producătoare
înt-o anumită ramură, prin acordarea restrictivă de licenţe;
– Monopolului de stat;
– Politici ale guvernului care favorizează o firmă producătoare “leader
naţional” în cadrul unei ramuri a economiei naţionale”;
– Politici ale guvenului care împart şi stabilesc părţile de piaţă;
– Orice altă variantă de politică guvernamentală care reglementează
comerţul cu crearea, promovarea sau tolerarea monopolurilor sau
oligopolurilor, sau prin favorizarea unor firme producătoare interne în
compararea cu alte firme interne sau străine.
– Realizarea unei protectii (a firmelor interne) împotriva concurenţilor
străini prin instituirea unor taxe ridicate sau printr-un număr mare de bariere
netarifare.
Între aceste bariere amintim:
– Restricţii cantitative;
– Licenţe de import;
– Bariere impuse de necesitatea respectării unor tradiţii de consum,
manifestate prin atitudinile specifice ale clienţilor;
102
– Impunerea unor norme restrictive sanitare şi fitosanitare mai puţin
necesare şi refuzul guvernului de a accepta certificatele de producători ale
străinilor care nefiind în concordanţă cu standardele pieţei interne;
– Bariere investiţionale ca: limitarea participării capitalului străin şi
limitarea accesului la programe de cercetare fundamentate şi dezvoltate de
guvern, cerinţe ale unor performanţe de export şi restricţii privind transferarea
câştigurilor şi capitalului;
– Drepturi comerciale ale statului;
– Bariere ale serviciilor ca: limitarea razei de acţiune a serviciilor
financiare oferite de instituţiile pieţei financiare naţionale,
– Reglementări privind fluxurile internaţionale de date şi restricţii în
folosirea unor date procesate în străinătate;
– Lipsa protecţiei asupra proprietăţii intelectuale incluzând regimul
inadecvat al mărcilor de comerţ,brevetelor, drepturilor de autor;
– Practici ale guvernelor pentru licitaţiile închise;
– Mita şi corupţia.
Uneori, firmele producătoare sunt dispuse să se angajeze în practici de
dumping şi datorită lipsei sau al aplicării inadecvate a legilor privind
concurenţa pe plan naţional. În acest context, inacţiunea guvernului sau
toleranţa lui duc la comportamente anticoncurenţiale care limitează atât
concurenţa existenă internă, cât şi pe potenţialii noi intraţi. De asemenea,
simultan, pot impiedica accesul competitorilor pe piaţa statului respectiv,
autorii de dumping. Astfel de comportamete includ: falsificarea licitaţiilor;
împărţirea pieţelor şi alte aranjamente orizontale între comercianţi; restricţii
verticale, ca distribuţii condiţionate, practici monopolist sau alte practici
ruinătoare, carteluri şi fuziuni anticoncurenţiale.
Dacă politicile guvernelor prezentate mai sus, conduc la limitarea
concurenţei pe piaţa internă şi impunerea unor bariere care să excludă
concurenţii străini, firmele producătoare care beneficiază de astfel de politici
în momentul exportului, se bucură de un avantaj asupra firmelor producătoare
de pe piaţa importatoare, avantaj care nu este rezultatul unei eficienţe sporite
sau de ordin natural.
Mai mult, asemenea firme se bucură de creşterea profitului în operaţiile
lor pe piaţa internă, datorită faptului că guvernul a redus substanţial
concurenţa din partea producătorilor interni şi internaţionali. În aceste situaţii,
este deci posibil dumpingul.

* Controlul intern al preţurilor, reprezintă o altă categorie de politici


industriale guvernamentale, care conduc la practici de dumping şi pe care
guvernele o pot folosi pentru a susţine industria internă.
– Un exemplu în acest sens se referă la faptul că un guvern stabileşte
preţul intern al unui produs la un nivel ridicat în mod artificial, în timp ce
utilizează taxe vamale prohibitive pentru a împiedica producătorii străini să
103
pătrundă pe piaţă cu preţuri scăzute. Ca urmare, firmele interne producătoare,
chiar dacă au un nivel al costurilor de producţie foarte ridicat, preţul intern
este adesea stabilit la un nivel suficient de mare pentru ca ele să obţină
profituri supercompetititve. Astfel de firme îşi pot permite să facă export la
preţuri joase pentru că beneficiază de avantajul artificial creat.
– În mai multe situaţii, guvernele impun taxe vamale prefernţiale astfel
încât preţurile produselor importate sunt aproximativ egale cu preţurile
produsleor interne, iar efectul este adesea acelaşi. Când calitatea nu constituie
un criteriu de departajare, este foarte dificil pentru firmele producătoare din
alte ţări să pătrundă pe piaţa intenă, date fiind modelele istorice, absenţa unui
nume recunoscut şi incapacitatea de a concura pentru o parte de piaţă, în
termeni de preţ. Consecvent, firmele străine adesea nu sunt la fel de capabile
să obţină profituri la fel de supercompetitive cum sunt cele obţinute prin
politica de control a preţurilor. În concluzie putem afirma că firmele interne
producătoare, de asemenea, se pot folosi de avantajul creat pentru a face
export la preţuri scăzute.
– Un alt caz îl poate constitui faptul că preţul intern poate fi stabilit în
mod artificial la un nivel scăzut, pentru produsul care este materie primă
utilizată la fabricarea unuia sau mai multor produse finite. Ca urmare, firmele
interne producătoare ale produselor finite respective beneficiază de un avantaj
artificial creat prin plata unui preţ situat sub nivelul preţului de piaţă la materia
primă. Acest avantaj nu favorizează şi firmele producătoare de aceleaşi
produse finite localizate în alte ţări, deoarece exportatorii de astfel de materii
prime nu au control asupra preţurilor şi de aceea pot vinde la preţuri
competitive. La rândul lor, firmele interne producătoare ale produselor finite
se pot utiliza de avantajul asupra firmelor localizate în alte ţări, pentru a
exporta la preţuri scăzute.

* Subvenţiile guvernamentale, reprezintă uneori o altă sursă pentru


firme de a le da posibilitatea să practice dumpingul, subvenţii, care acordate în
cazuri cu totul special ar trebui să se transforme în beneficii pentru
consumatori, şi totodată, fără să influenţeze negativ concurenţa pe piaţa
internă. Astfel de subvenţii crează un avantaj artificial pentru firmele
producătoare de aceleaşi produse finite din alte ţări, deoarece nu primesc
subvenţii similare de la guvernele lor. În acest context, subvenţiile
guvernamentale dau posibilitatea firmelor producătoare care beneficiază de ele
să exporte la preţuri scăzute, ceea ce constituie dumping.
În unele cazuri însă, cu toată subvenţia primită de la buget, firmele
producătoare tot nu devin mai eficiente în comparaţie cu firmele
nesubvenţionate din alte ţări, dar este creată totuşi o capacitate de producţie în
exces în industria internă, ceea ce are ca rezultat, deseori, dumpingul.

104
* Acordurile comerciale între state, privesc bunurile de
consum,precum cele agricole, care, de asemenea, pot conduce în mod indirect
la practicarea dumpingului. Astfel de acorduri se întâlnesc mai des în
economiile planificate, dar pot fi găsite şi în economiile de piaţă.
Un astfel de caz îl constiuie implicarea firmelor interne producătoare
care nu sunt competitive pe plan internaţional, deoarece costurile lor de
producţie sunt mai ridicte decât preţurile mondiale ale bunurilor produse de
ele. Astfel, firmele interne producătoare vând produsele sale unor companii
comerciale ale statului, la preţuri egale cu costurile lor şi apoi companiile
respective vând bunurile în afara graniţelor la preţurile pe care le obţin.
Normal, aceste preţuri vor fi cele mai mici de pe piaţa internaţională, şi
totodată pot să scadă dacă acordurile comerciale dintre state conduc la
vânzarea de cantităţi excesive pe piaţa internaţională.
Un alt caz se poate referi la firmele interne producătoare competitive
pe plan internaţional care produc bunuri ale căror preţuri mondiale pot fluctua
semnificativ de la un an la altul. Prin urmare, în vederea protejării scăderii
periculoase a preţurilor, firmelor interne producătoare li se permite să-şi vândă
bunurile unei companii de stat la preţuri prestabilite, care într-un anumit an pot
fi mai mari sau mai mici decât preţurile pieţei. Astfel, dumpingul are loc în
momentul (anul) în care preţul prestabilit este mai mare decât preţul pieţei,
dacă compania de stat vinde, la rândul ei, bunurile la preţurile de pe piaţa
intenaţională.

Reguli ale antidumpingului – un remediu al firmelor producătoare


dezavantajate de diferenţele cheie în sistemul economic naţional.

Acest tip de dumping se manifestă prin preţuri de export scăzute,


adesea sub costurile de producţie, datorate diferenţelor de mediu economic din
ţările exporatoare şi importatoare. În majoritatea, cazurilor, diferenţele între
două sisteme economice naţionale rezultă nu doar din climatul de afaceri
existent sau din cultură, ci se datorează în cea mai mare parte rolulului pe care
guvernul consideră să-l joace în conducerea economiei.
Spre exemplu, o practică de dumping poate să apară din înţelegeri
sociale şi legale privind utilizarea sau subutiliazrea forţei de mncă, care diferă
între ţări, costul forţei de muncă fiind unul fix într-o ţară şi altul, mai mult
variabil, într-o altă ţară. În cazul în care bunul comercializat este substituibil şi
există un singur preţ pe piaţa internaţională pentru el, diferenţa în natura
costului forţei de muncă poate avea ca rezultat în industria unei ţări (cu costul
forţei de muncă fix) o mai mare disponibiliate de a vinde sub costul de
producţie decât în celaltă ţară. În ţara în care industria este mai puţin abilitată
să se dispenseze de lucrători în perioadele de cerere scăzută din cauza
contrângerilor sociale şi legale, va vinde sub costuri şi va exporta forţa de
muncă nefolosită către alte ţări.
105
Un alt exemplu se referă la faptul că relaţiile de afaceri existente între
ţara exportatoare şi cea importatoare sunt tolerate la nivel guvernamental.
Acest fenomen se întâmplă când există grupuri de afaceri într-o ţară cu relaţii
ramificate în mod substanţial orizontal şi vertical, care conduc la o competiţie
lărgită, care inhibă comportamentele individuale.
Acţiunile acestor grupuri pot fi foarte dăunătoare şi efectele negative se
vor răstrânge atât asupra potenţialilor noi intraţi pe piaţa internă care nu
aparţin unuia din aceste grupuri, cât şi asupra concurenţilor srăini cărora li se
refuză accesul pe piaţă. Rezultatul – aceste grupuri de afaceri pot beneficia de
profituri ridicate legate şi de operaţiile pe paiaţa lor internă. De asemenea, ei
beneficiază de un acces facil non comercial la finanţare, deoarece instituţiile
de profil se numără printre membrii acestor grupuri. Asemenea beneficii
avantajează grupurile de afaceri în ţările unde economia este mai deschisă, iar
guvernele nu permit astfel de relaţii între afacerişti, toate acestea având drept
rezultat faptul că firmele producătoare din ţările care tolerează asemenea
grupuri se pot afla în situaţia de a nu se putea efectua exporturi la preţuri
scăzute.
Un alt caz poate fi întâlnit în ţările în care guvernele au o practică
standard de adoptare a măsurilor de stabilizare a pieţelor şi tolerează (permit)
comportamentul potenţial anticoncurenţial din partea firmelor interne
producătoare, din moment ce bunurile au ajuns la maturitate, având ca rezultat
faptul că nivelul cotelor de piaţă ale bunurilor rămâne constantă şi este
eliminată concurenţa preţurilor. Prin urmare, rivalitatea între firmele intrerne
producătoare în sensul de concurenţă a preţurilor este intensă când un nou
produs este dezvoltat şi lansat, având ca rezultat tipic o activitate de cercetare
şi dezvoltare sponsorizată de guvern. Astfel de firme care participă la efortul
de cercetare – dezvoltare (în mod obişnuit membre ale unor conglomerate
prestabilite), se întrec în a construi capacităţi masive de producţie care pot sau
nu să ducă la anumite corelări cu cererea pieţei. Apoi are loc o perioadă de
concurenţă aprigă a preţurilor în care aceste firme se luptă pentru o cotă cât
mai mare pe piaţa internă, înainte ca guvernul să ia măsuri de stabilizare a
pieţei. O semnificaţie pentru produsul acestui tip de activitate este un mare
număr de exporturi, adesea la preţuri scăzute, de dumping, prin care firmele
producătoare ale noilor linii de produse caută desfacere pentru capacităţile lor
de producţie în afara graniţelor ţării.

Legile concurenţei nu înlocuiesc regulile antidumpingului


După cum s-a mai arătat, legile concurenţei nu se pot substitui regulilor
antidumpingului. Punctul central în cadrul regulilor antidumpingului nu îl
reprezintă concurenţa în cadrul pieţei naţionale şi nici bunăstarea
consumatorului sau eficienţa alocării resurselor, ci mai degrabă, acordul
antidumping (în concordanţă cu înţelegerile O.M.C.) recunoaşte implicit că

106
există nişte norme de comportament pentru guvernul în cadrul comerţului
multilateral.
Spre exemplu, un guvern nu trebuie să urmărească politici
industriale care să distorsioneze structura pieţei sau mecanismele sale, dând
naştere astfel unor avantaje artificiale pentru firmele interne producătoare în
detrimentul firmelor producătoare din alte ţări. De asemenea, Acordul
antidumping – GATT se recunoaşte că trebuie să existe un remediu pentru
situaţiile conflictuale create de interacţiunea a două sisteme economice
diferite. Aceste probleme nu sunt luate în seamă de legile concurenţei. Prin
substituirea legilor concurenţei de către reglementările antidumping sau cu
reglementări antidumping, pentru a reflecta principiile politicii concurenţiale,
efectele negative ale numeroaselor situaţii nedrepte prezentate mai sus, ar
putea rămâne fără rezolvare.
Ca urmare, Conferinţa de revizuire a „Grupului interguvernamental
de experţi în dreptul şi politica concurenţei” (13 – 21 noiembrie 1995) a
adoptat o rezoluţie, în cadrul căreia a fost stabilit un program de lucru global
pentru UNCTAD în domeniul dreptului şi politicii concurenţei, afirmând
fundamentul dreptului şi politicii concurenţei pentru buna dezvoltare
economică şi recomandând urmărirea importanţei şi utilităţii programului în
cadrul mecanismului interguvernamental al UNCTAD, asupra problemelor
privind concurenţa, cu o participare susţinută a autorităţilor competente din
ţările membre.

1.4.6. Practici anticoncurenţiale ale firmelor româneşti. Poziţia


dominantă pe piaţă, identificare şi abuz.

Privită pe ansamblu, la scară mondială, prevederea abuzului de poziţie


dominantă este comună mai multor legi ale concurenţei, dar nu tuturor. Astfel,
o firmă poate deţine o poziţie dominantă pe piaţă, dacă pe aceea piaţă
relevantă acţionează, într-o mare măsură, independent de concurenţii ei25.
Pentru aplicarea concretă şi pe piaţa românească a acestei prevederi, este
necesară o analiză care cuprinde trei etape:
– definirea pieţei relevante;
– stabilirea, dacă firma investigată are o poziţie dominantă pe
piaţa studiată;
– evaluarea activităţii specifice firmei, pentru a stabili dacă aceasta
a abuzat de poziţia sa.
Prin urmare, o poziţie dominantă pe piaţă nu există în vid. Simpla
existenţă a unei firme mari nu spune nimic despre această poziţie. În schimb,
poziţia dominantă poate fi deţinută atunci când se face referire la o anumită
25
Conform dreptului U.E., există şi conceptul “dominanţei comune”, care înseamnă că un
grup de firme, când sunt considerate împreună, deţin o poziţie dominantă.
107
piaţă relevantă. O dată stabilit acest lucru, o firmă se poate aprecia ca
dominantă după gradul de expunere a acesteia la presiunile concurenţiale.
Pentru a se afla dacă o firmă este dominantă, trebuie avuţi în vedere trei
factori importanţi:
– segmentul de piaţă, constituind o primă imagine utilă
investigatorului;
– dimensiunea barierelor la intrarea pe piaţa relevantă;
– probabilele reacţii concurenţiale ale rivalilor.
Având în vedere faptul că firmele sunt într-o continuă mişcare,
schimbare a producţiei şi a vânzării (diversificarea mărfurilor la scurte
perioade de timp), un accent deosebit se pune pe evoluţiile dominanţei. Astfel,
pe pieţele cu schimbări rapide, o firmă care deţine un mare segment poate să
nu fie dominantă. În aceste condiţii, pentru firma respectivă segmentul mare
de piaţă poate fi numai temporar deţinut, concurenţi noi putând intra curând pe
piaţă sau piaţa însăşi poate fi doar temporară, ulterioare inovaţii putând duce la
renunţarea de produse, pe măsură ce consumatorii vor cumpăra mărfuri
îmbunătăţite.
Pornind de la această idee, se reţine faptul că este benefic să nu se ia în
considerare doar cadrul concurenţial prezent la evaluarea unei poziţii
dominante pe piaţă ci şi evoluţia viitoare a pieţei.
Uneori, în economia noastră, firmele persistent dominante pe termen
lung se pot comporta anticoncurenţial pentru a-şi menţine poziţia, dar trebuie
împiedicate să procedeze astfel, pe de o parte. Pe de altă parte, firmele care
sunt dominante doar pentru o perioadă limitată de timp, pot concura nu în
primul rând prin preţuri sau cantităţi, ci prin inovaţii. În concurenţa de acest
fel, în orice moment, o firmă poate părea ca fiind dominantă, dar, după un
număr de ani, alte firme pot apare ca fiind dominante, pe măsură ce ele fac
inovaţii de succes şi câştigă piaţa deţinută până atunci de rivali cu succes mai
mic.
În ţările dezvoltate din punct de vedere economic (de ex.), piaţa
computerelor este caracterizată de acest tip de concurenţă. Profitul aparent
realizat pe fiecare unitate vândută este foarte mare. Totuşi, aceste profituri sunt
repartizate (reintroduse în circuit) pentru realizarea de computere noi,
îmbunătăţite. Cu timpul, producătorii dominanţi de pe fiecare piaţă de
computere se schimbă, iar unii dispar. Firmele sunt recompensate pentru
asumarea riscurilor şi costurilor inovaţiei prin preţuri şi profituri ridicate pe
perioada dominanţei lor. Dacă politica statului este de a preveni aceste
perioade de profit ridicat, atunci firmele vor investi mai puţin în cercetare –
dezvoltare. Astfel, ceea ce pare a fi pe termen scurt o politică în interesul
public, pe termen lung nu este.
O dată ce firma a fost descoperită ca fiind dominantă pe o piaţă
relevantă, pot fi dificil de evaluat efectele unei anumite activităţi a firmei
respective asupra concurenţei. Activităţile abuzive pot afecta concurenţa la
108
oricare din nivelul producţiei sau distribuţiei. Aceasta înseamnă că activităţile
abuzive pot avea efecte, fie pe “orizontală, fie pe verticală”.
Un efect este “orizontal”, dacă este afectată concurenţa la nivelul
firmei dominante. Pe de altă parte, dacă efectul anticoncurenţial este simţit pe
piaţă din amonte (la nivelul producţiei de input-uri pentru firma dominantă)
sau pe o piaţă din aval (la nivelul cumpărătorilor de la firma dominantă), se
spune că este vorba despre un efect “vertical”. Totuşi, indiferent de piaţa care
este afectată, efectele anticoncurenţiale (preţurile ridicate sau limitarea
livrărilor) sunt aceleaşi, dacă efectul este etichetat “orizontal” sau “vertical”.
Diferenţierea se face doar pentru a arăta care piaţă este afectată.

* Piaţa relevantă

Pentru ca o firmă să abuzeze de poziţia dominantă, ea trebuie să deţină


această poziţie pe o piaţă relevantă. Astfel, primul pas în evaluarea acţiunilor
unei firme este definirea pieţei relevante. Prin urmare, pieţele relevante sunt
determinate de comportamentul cumpărătorilor, prin felul cum aceştia
consideră bunurile substituibile sau interschimbabile. Bunurile substituibile, cu
foarte mici diferenţe între ele, fac parte, în general, din aceeaşi piaţă relevantă,
iar cele ce nu se substituie uşor, se regăsesc, de asemenea, pe pieţe relevante
diferite.
Totuşi, definirea unei pieţe relevante, care este dominată de o singură
firmă, este mai complexă decât definirea unei pieţe relevante concurenţiale. În
realitate, dacă criteriile de definire a pieţei relevante sunt strict aplicate, atunci
logic, este imposibil să găseşti un monopolist al unei pieţe relevante dacă
acesta şi-a maximizat deja profiturile.
O piaţă relevantă este definită de un produs sau un mic grup de
produse care se vând pe o suprafaţă geografică determinată, astfel încât o
firmă ipotetică (ce este singurul vânzător din zonă al produselor respective),
având ca scop ,maximizarea profitului, îşi poate majora preţurile peste
nivelul anterior (cu o sumă mică, dar semnificativă şi constantă pe o perioadă
de timp mai îndelungată).
“Piaţa relevantă este, deci, piaţa pe care se desfăşoară concurenţa”26 şi
are scopul de a identifica produsele şi agenţii economici care se află în
concurenţă directă în afaceri.
În ţara noastră, Legea concurenţei, cu modificările şi completările
ulterioare este actul normativ care protejează, menţine şi stimulează
concurenţa, în scopul intereselor consumatorilor.
Astfel, prin art. 6 din lege, este interzisă folosirea în mod abuziv a unei
poziţii dominante, în condiţiile deţinerii acesteia de către o firmă unde
activează agenţi economici concurenţi, deci pe piaţa relevantă, prin recurgerea
la fapte anticoncurenţiale.
26
“Protecţia concurenţei în România”, Ed. Pământul, Bucureşti, 1997, pg.262-263.
109
Ca urmare, piaţa relevantă are în componenţa sa un produs sau un grup
de produse şi aria geografică pe care acestea se produc şi/sau se
comercializează. Piaţa relevantă cuprinde piaţa produsului şi piaţa
geografică.
a) Piaţa relevantă a produsului este alcătuită din toate produsele care
sunt considerate de cumpărători ca interschimbabile sau substituibile, datorită
caracteristicilor, preţurilor şi utilizării date acestora27. Produsele respective
trebuie să fie suficient de asemănătoare, în aşa fel ca beneficiarii sau
consumatorii să le ia în considerare atunci când iau deciziile de cumpărare.
Identificarea pieţei relevante a produsului se face prin analize ce stabilesc
produsele componente din piaţa respectivă, luându-se în considerare anumiţi
factori determinanţi: substituibilitatea, concurenţa, preţurile, elasticitatea
cererii unui produs în funcţie de preţurile altor produse, etc.
După opinia cumpărătorilor, două produse nu trebuie să fie identice din
punct de vedere al caracteristicilor fizice şi funcţionale, al calităţii sau al
preţului, pentru a fi considerate ca substituibile sau interschimbabile.
Important este faptul ca produsele să aibă un grad suficient de substituibilitate,
în vederea satisfacerii necesităţilor şi dorinţelor consumatorilor, în aşa fel
încât, fiecare din aceste produse să constituie o alternativă economică reală
pentru celelalte produse, când se ia decizia de cumpărare. Deci, la produsele
respective, considerate substituibile de către cumpărători, formând totodată
piaţa produsului din punct de vedere al cererii, i se mai pot adăuga şi produsele
care sunt substituibile şi din punctul de vedere al ofertei. Aici intervine
situaţia unor producători care realizează produse uşor şi acceptabil din punct
de vedere economic, mărind capacităţile de producţie sau reconvertind unele
capacităţi de producţie, astfel încât produsele respective, într-o perioadă scurtă
de timp, să ia locul produselor incluse pe piaţa relevantă a produsului.
Asemenea principii se aplică şi în cazul definirii relevante a serviciilor.
b) Piaţa geografică relevantă se referă la zona unde sunt localizaţi
operatorii economici implicaţi în livrarea produselor incluse în piaţa
produsului. Aici condiţiile de concurenţă sunt suficient de omogene, iar
factorii ce trebuie luaţi în considerare la definirea acestei pieţe “includ tipul şi
caracteristicile produselor implicate, existenţa unor bariere la intrare,
preferinţele consumatorilor, diferenţele dintre cotele de piaţă ale agenţilor
economici în zone geografice învecinate, precum şi diferenţele substanţiale
dintre preţurile produselor la furnizori şi nivelul cheltuielilor de transport”28. În
acest sens este definită suprafaţa geografică unde sunt localizaţi producătorii
concurenţi sau producătorii necunoscuţi de cumpărători, care uşor acceptabil
din punct de vedere economic pot să vină cu produsele din alte zone.
De asemenea, produsele respective, pentru a fi considerate pe aceeaşi
piaţă geografică relevantă, nu trebuie să fie fabricate în aceeaşi localitate sau
27
Idem 23, pg.264.
28
Idem 23, pg.265.
110
localităţi apropiate, ci să fie accesibile aceloraşi cumpărători, în aşa fel încât
oricare dintre ele să constituie o alternativă economică reală pentru celelalte.
În mod asemănător, noţiunea de piaţă geografică relevantă se referă şi la
servicii.
Pentru exemplificare, putem spune că piaţa geografică relevantă se
referă la o localitate (sau o parte din aceasta), un judeţ, o regiune, o zonă din
ţara noastră sau întreaga Românie pentru unele produse sau servicii, iar pentru
altele depăşind graniţele ţării.
Investigaţiile întreprinse în cazurile de practici anticoncurenţiale,
respectiv de abuz de poziţie dominantă, se efectuează de Consiliul Concurenţei
– autoritate administrativă autonomă în statul român, pentru determinarea
produselor sau firmelor (concurenţi, clienţi şi/sau furnizori), care profită de
această poziţie.
Pentru produsul supus investigaţiei, este necesar să se cunoască
substituenţii sau înlocuitorii, producătorii acestora suficienţi de apropiaţi
geografic, ce pot fi luaţi în considerare de către cumpărători, atunci când
aceştia se hotărăsc să cumpere. Această cunoaştere se face la preţurile curente,
cât şi la preţurile mai mici, care se estimează a fi aplicate, dacă practicile
suspectate ca anticoncurenţiale nu ar exista. Cele două organisme pot investiga
cazurile când substituenţii disponibili la preţuri concurente există numai ca
rezultat al creşterilor de preţ sau al altor practici anticoncurenţiale suspectate.
Au fost şi situaţiile în care concentrările economice trebuiau notificate
la Consiliul Concurenţei (până la 31 dec. 2003), dar după noua legislaţie,
practicile concertate care se încadrează în vreuna din categoriile exceptate de
la aplicarea prevederilor art. 5 al.(1) sunt considerate legale, fără obligaţia
notificării sau obţinerii unei decizii din parea autorităţii concurenţei. În acest
context piaţa produsului şi piaţa geografică vor fi evaluate în noile condiţii ale
entităţii economice rezultate din concentrare, cât şi impactul acestei operaţiuni
asupra concurenţei numai dacă sunt încălcate principiile exceptării. Din aceste
considerente, se foloseşte noţiunea de piaţă afectată, care reprezintă piaţa
relevantă a produsului.
În fine, la definirea pieţei relevante concură trei elemente importante:
– creşterea preţului;
– reacţia consumatorilor;
– principiul celei mai mici pieţe.
Este evident faptul că definirea unei asemenea pieţe diferă de la caz la
caz, iar aspectele practice, privite din aceste unghiuri, pot ajunge la niveluri de
o complexitate de neimaginat.

* .Identificarea unei poziţii dominante


Pe o piaţă relevantă, o firmă deţine o poziţie dominantă dacă se
comportă semnificativ independent de concurenţii săi. Aceasta înseamnă că, ea
deţine o poziţie dominantă dacă are o semnificativă putere de piaţă. Este dificil
111
de măsurat această putere. Prin comportamentul lor, firmele (monopoliste) au,
desigur, o importantă putere pe piaţă.
Pentru alte pieţe, totuşi, stabilirea dacă o firmă deţine o poziţie
dominantă începe cu aflarea segmentelor de piaţă ale furnizorilor pe piaţa
relevantă. Dacă firma are un segment de piaţă suficient de mic, atunci se
presupune că nu este dominantă. Dacă firma are un segment de piaţă mai
mare, atunci alţi factori, cum ar fi: existenţa barierelor la intrare sau extinderea
segmentelor de piaţă a altor firme rivale, natura produsului, sunt evaluaţi
pentru a determina dacă firma are cu adevărat poziţie dominantă.
Dimensiunile barierelor la intrare sunt importante prin aceea că indică
nivelul concurenţei cu care este confruntată o firmă din partea potenţialilor
nou intraţi pe piaţă. Dacă barierele la intrare sunt joase, iar firmele existente pe
piaţă se confruntă cu o concurenţă din partea noilor intraţi numai dacă aceştia
măresc preţurile, atunci şi firmele care deţin un mare sector de piaţă, nu au
putere pe piaţă şi nu pot fi dominante. Nici în situaţiile când actualii
concurenţi ar putea totuşi să-şi crească brusc şi substanţial vânzările în
condiţiile în care firma investigată s-a comportat anticoncurenţial, firma
respectivă nu poate fi dominantă.
Pe de altă parte, dacă barierele la intrare sunt mai mari, atunci firma
este protejată faţă de concurenţa oricărei firme care nu este încă în competiţie
pe piaţa relevantă. Dacă acei concurenţi nu-şi pot lărgi producţia şi vânzările
rapid şi substanţial ca răspuns la comportamentul anticoncurenţial al firmei
investigate, atunci acea firmă este posibil să fie dominantă.
Dacă alte firme au segmente de piaţă relativ mici, atunci poate exista
ceva ce ar stânjeni acele firme să-şi extindă segmentele pentru a putea concura
cu firmele cu segmente mari. Produsele lor ar putea fi, de exemplu, proiectate
pentru utilizări speciale sau firmele ar putea avea canale de distribuţie
necorespunzătoare.
În ţările cu economiile în tranziţie, în special în ţara noastră, dominanţa
a rezultat (din păcate) din simplul fapt al posibilităţii de a creşte preţurile. Dar
pentru evaluarea dominanţei, pot fi folosiţi indicii pe termen lung ai puterii de
piaţă, de exemplu existenţa barierelor în faţa noilor intraţi sau lărgirea
segmentelor concurenţilor existenţi.

112
Măsurarea segmentelor de piaţă
Segmentele de piaţă se pot măsura pe diferite căi, şi anume:
– cantitatea vânzărilor;
– valoarea vânzărilor;
– capacitatea de producţie.
În practică, alegerea metodei de măsurare este adesea determinată de
datele disponibile.
Decizia în legătură cu modalitatea de măsurare a segmentelor de piaţă
este importantă în special în jurisdicţiile unde dominanţa este definită prin
lege, adică unde legea concurenţei stipulează că, o firmă cu un segment de
piaţă mai mare de un anumit nivel, este prezumtiv dominantă. Legislaţia
românească în domeniu a evitat fixarea unui astfel de prag, pe considerentul că
definirea unei poziţii dominante este o activitate mai complexă, care nu se
poate reduce la calcularea mecanică a unei cote de piaţă. În aceste situaţii este
foarte importantă măsurarea corectă a segmentelor firmelor ce nu operează
permanent pe piaţa respectivă, cât şi a firmelor ce nu operează la întreaga
capacitate. În condiţiile în care o firmă are în mod curent 50% (de exemplu)
din toate vânzările pe piaţa studiată, dar există şi firme concurente cu mari
capacităţi de producţie neutiliazte, care pot fi repede utilizabile, rezultă că
aceea firmă nu poate fi dominantă din punct de vedere economic. Deci firma
respectivă nu se poate comporta anticoncurenţial, deoarece rivalii săi pot
acţiona prompt şi i-ar prelua vânzările.
Dacă se utilizează în investigaţie volumul vânzărilor (cantitate sau
valoare) în măsurarea segmentelor de piaţă, în exemplul de mai sus, aceea
firmă este dominantă. În schimb, dacă segmentele de piaţă sunt măsurate prin
capacităţi de producţie, firma respectivă poate fi găsită ca nedominantă. Astfel
cadrul legal în care îşi desfăşoară activitatea personalul autorităţii de control în
domeniul concurenţei (ex. România: Consiliul Concurenţei) influenţează
alegerea de către ei a metodelor de măsurare a segmentului de piaţă.
Dacă produsele de pe o piaţă sunt suficient de omogene, cantitatea
vânzărilor poate fi folosită la măsurarea segmentelor de piaţă. La produsele
eterogene, segmentele de piaţă pot fi mai bine măsurate prin valoarea
vânzărilor, conform criteriului că produsele scumpe furnizează un plus de
servicii cumpărătorului şi, prin urmare, ar trebui să aibă o pondere mai mare
decât cele ieftine, prezumtiv de calitate inferioară.
Dar, practica a demonstrat că segmentele de piaţă măsurate cantitativ
sunt substanţial diferite de cele măsurate valoric, rezultând că pieţele au fost
greşit definite. De exemplu, produsele firmelor pot apare ca fiind similare, dar
unele firme pot vinde mult mai scump şi în variante specializate
cumpărătorilor, considerând varianta de calitate inferioară ca inacceptabilă. În
astfel de cazuri există cel puţin două pieţe ale produselor: una pentru cel
superior, specializat, şi alta pentru produsele de calitate inferioară.

113
Măsurarea segmentelor de piaţă se poate face şi prin mărimea
capacităţii de producţie a firmelor, dar poate duce la concluzii greşite dacă
există calităţi semnificativ diferite ale produselor fabricate. De exemplu, să
presupunem că o firmă deţine două capacităţi de producţie diferite. Prima
capacitate (secţie – instalaţie) produce mărfuri care nu corespund condiţiilor
tehnice foarte pretenţioase întrunite de mărfurile produse în cealaltă secţie –
instalaţie. În acest caz, prima secţie nu poate fi considerată un potenţial
furnizor către consumatorii care solicită produse ce corespund specificaţiilor
stricte. Astfel, la măsurarea capacităţii firmei de a fi furnizorul unor asemenea
clienţi, capacitatea primei secţii – instalaţii nu poate fi luată în calcul.
O altă problemă de măsurare a segmentelor de piaţă mai poate apărea
când unele firme sunt integrate vertical, iar altele nu. Aceasta înseamnă că cele
neintegrate îşi pot vinde produsele pe piaţă, iar cele integrate preferă să le
folosească ca input-uri într-un alt proces de fabricaţie decât să-şi vândă output-
urile. În asemenea situaţii este puţin probabil ca firmele integrate vertical să
considere mai bună soluţia vânzării pe piaţă a produselor, ele vor opta
întotdeauna pentru consumul output-urilor în propriile procese de producţie,
fiind mai profitabil. Prin urmare, capacităţile sau produsele vandabile pe piaţă
ale firmelor integrate vertical care nu sunt livrate pe piaţă, nu ar trebui luate în
calculul segmentului respectiv.
De asemenea, o problemă deosebită în determinarea segmentului de
piaţă o reprezintă pieţele pe care vânzările nu sunt stabile în timp. Aceasta se
întâmplă când apar doar câţiva vânzători, cum sunt piesele de serie mică ale
unor utilaje (exemplu: piesele turbinelor de la hidrocentrale pentru producerea
electricităţii). În acest caz, segmentul de piaţă este consecinţa unei vânzări
ocazionale a produsului şi, ca urmare, se pot aplica metodele statistice.
O altă problemă dificilă în stabilirea segmentului de piaţă este
instabilitatea vânzărilor datorată schimbărilor neciclice de pe piaţă, fenomen
specific şi ţării noastre cu economia în tranziţie. De exemplu, dacă o firmă a
achiziţionat recent o nouă tehnologie de fabricaţie mai performantă, sporindu-
şi rapid vânzările, se pune problema care segment de piaţă să fie luat în calcul:
cel anterior, el actual sau cel viitor (proiectat). În aceste cazuri, segmentele de
piaţă anterior şi actual nu pot fi relevante, dar poate fi folositoare metoda
“celei mai bune prognoze” a viitoarelor segmente de vânzări, deoarece
prezintă în primul rând concurenţa viitoare. După ce a fost aleasă metoda de
măsurare a segmentelor de piaţă, se evaluează segmentul firmei potenţial
dominante pentru a determina dacă este suficient de mare pentru a indica o
posibilă poziţie dominantă.

Segmente de piaţă care indică poziţia dominantă


Din punct de vedere teoretic, regula “bunului simţ” (regula intuiţiei) nu
poate lega împărţirea unei pieţe de gradul de dominare. Pe o piaţă, dacă fiecare
firmă deţine un mic segment, este puţin probabil ca una din ele să aibă o
114
poziţie dominantă, chiar dacă există mari bariere la intrare. Când există o
singură firmă – furnizor şi este protejată de bariere mari la intrare, atunci în
mod clar ea este dominantă.
Problema care se pune este că nu există un procent al pieţei deasupra
căruia teoria economică să presupună că o firmă este deja dominantă.
De exemplu:
– Comisia Uniunii Europene şi-a exprimat punctul de vedere în sensul
că o poziţie dominantă poate exista şi este acceptată (în general) când o firmă
deţine un segment de piaţă de 40-45%, dar nu poate fi exclusă nici situaţia
unor procent de 20-40%, de la caz la caz;
– În SUA, prevederile legale cele mai apropiate de cele ce interzic
abuzul de poziţie dominantă sunt cele care interzic “monopolizarea” şi
“tendinţa de a monopoliza”. Aceste două delicte sunt similare deci cu “abuzul
de poziţie dominantă”, în sensul că activităţile ce pot fi condamnate dacă o
firmă este “monopolistă” sau “tinde să monopolizeze” în SUA sunt aceleaşi cu
cele ce pot fi incriminate dacă o firmă este “dominantă” în U.E.: preţurile de
ruinare, discriminare de preţ, integrarea verticală şi vânzarea legată. Uneori,
tribunalele din SUA constată, de regulă, că segmentele de piaţă de 80-90% şi
mai mari sunt suficiente să concluzioneze că acuzatul este un monopolist. Ele
constată, de asemenea, că, în acest sens, sunt insuficiente segmentele de sub
50%. Majoritatea tribunalelor au reţinere să considere un procent mai mic de
70% ca suficient pentru o putere de monopol.
Astfel, începutul unei analize privind poziţia dominantă a unei firme o
constituie simpla aflare a segmentului de piaţă. Posibilele reacţii ale
concurenţilor şi ale potenţialilor intraţi nu pot fi măsurate de un asemenea
segment. Până la urmă, segmentele de piaţă determinate pot fi folosite ca o
imagine, astfel încât firmele cu segmente mai mici se presupune că nu sunt
dominante, dar firmele cu segmente mari vor fi ţinta unor investigaţii viitoare.

Bariere la intrare
Al doilea factor important la constatarea unei poziţii dominante îl
constituie dimensiunea barierelor la intrarea pe o piaţă, adică mărimea
costurilor pentru intrare. Dacă pe o piaţă barierele la intrare nu există sau sunt
joase, chiar şi o firmă cu un segment mare de piaţă nu au putere de piaţă. Dacă
alte firme pot intra repede pe piaţă, cu costuri mici “nerecuperabile” (un cost
de intrare care nu se recuperează la ieşire) şi la o scară suficient de mare,
atunci, firmele de pe piaţă nu pot acţiona anticoncurenţial. De aici rezultă că
nu au o poziţie dominantă. Să ne explicăm. Presupunem că la intrarea pe piaţă
există bariere foarte joase şi că o firmă deţine un segment mare care îşi ridică
preţurile. Firmele care nu furnizau produse pieţei respective, vor observa că s-
ar putea obţine profituri mari pe acea piaţă. Deoarece costurile fiind mici la
intrare, ele vor pătrunde pe piaţă, oferind preţuri mici şi astfel pot prelua
clientela firmei existente pe piaţă iniţial. Aceasta, fiind sub ameninţarea
115
concurenţei din partea noilor intraţi, deci firma cu un segment mare de piaţă
nu poate acţiona permanent anticoncurenţial. Ea nu poate să aibă poziţie
dominantă.
Tipurile de costuri ce trebuie luate în calcul la evaluarea dimensiunilor
barierelor la intrare pe piaţă constituie o dispută permanentă între specialişti.
Unii susţin că singurele tipuri de costuri ce trebuie luate în considerare ar fi
cele suportate de noii intraţi şi care nu au fost suportate de firmele existente pe
piaţă. După alţii, orice cost suportat de cei intraţi dar nu în mod curent şi de cei
prezenţi, reprezintă costuri de intrare ce trebuie luate în calcul. De aici rezultă
faptul că barierele de intrare sunt cele care afectează probabilitatea ca noii
intraţi să apară ca răspuns la activitatea anticoncurenţială a firmelor existente
deja pe piaţă.
Între elementele de costuri de intrare, amintim:
– reglementări guvernamentale, care pot să limiteze explicit intrarea
sau să facă costisitoare respectarea lor;
– înţelegeri de exclusivitate pe termen lung cu furnizorii de input-uri
necesare, astfel încât noii intraţi nu pot cumpăra asemenea input-uri;
– cheltuieli pentru a acoperi “costurile de schimbare” ale
cumpărătorului, adică acele costuri care fac dificilă schimbarea aprovizionării
de la firma existentă la firma nou intrată pentru potenţialii clienţi;
– cheltuieli pentru a acoperi importanţa “reputaţiei” calităţii superioare
a produselor.
Prin urmare, este dificil de apreciat dacă un anumit cost de intrare este
mare sau mic. Aprecierea se face prin compararea profiturilor preconizate ale
unei firme ce intră pe o piaţă. De regulă, astfel de profituri nu pot fi
determinate de cei ce investighează cazul, deci dimensiunea unei bariere la
intrare este dificil de apreciat.
Pe lângă segmentul de piaţă şi barierele la intrare, pentru evaluarea
unei poziţii dominante pe piaţă a unei firme, un alt factor care trebuie luat în
considerare îl constituie posibilele reacţii ale concurenţilor existenţi. Dacă
aceştia pot reacţiona rapid, semnificativ şi fără costuri mari la comportamentul
anticoncurenţial al unei firme mari, atunci aceasta nu poate deţine o poziţie
dominantă. Concurenţii existenţi sunt consideraţi capabili de replici puternice
dacă au mari rezerve de capacităţi de producţie şi le pot mări rapid sau dacă
capacitatea de a livra pe o piaţă poate fi repede reorientată pentru
aprovizionarea altei pieţe.
Practica de specialitate mai citează şi alţi factori care indică poziţia
dominantă pe o piaţă a unei firme:
– integrarea puternic pe verticală;
– sistem de distribuţie bine dezvoltat;
– tehnologie superioară;
– o marcă renumită;
– o gamă largă de produse (sortimente);
116
– o piaţă matură;
– resurse tehnologice şi financiare;
– comportamentul.
Cu excepţia “comportamentului”, fiecare din aceşti factori poate mări
dimensiunea barierelor la intrarea pe piaţă. “Comportamentul”, după unii
specialişti, constituie în rare cazuri un indicator al poziţiei dominante. Totuşi,
dacă un anumit comportament este explicabil numai pentru că firma este
dominantă, un astfel de comportament este un indicator al poziţiei dominante.
Poziţia dominantă a unei firme este stabilită şi prin luarea în
considerare a expunerii sale la presiuni concurenţiale. Presiunea poate veni
din partea concurenţilor prezenţi şi a celor potenţiali. Dacă, în urma
investigaţiilor efectuate de organul de concurenţă, se constată că nici un
concurent sau potenţial nu poate reacţiona substanţial la comportamentul
abuziv al unei firme, atunci firma deţine o poziţie dominantă pe piaţă.

* Abuzul de poziţie dominantă


Deţinerea unei poziţii dominante de o firmă pe o piaţă, nu este prin ea
însăşi anticoncurenţială, dacă nu abuzează de ea.
Dacă procesul concurenţial este stânjenit prin împiedicarea sau
descurajarea intrării pe piaţă a noilor sosiţi, acesta este un abuz de poziţie
dominantă. Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că o firmă refuză să
vândă produse unui potenţial concurent, cu intenţia împiedicării intrării lui pe
piaţă. Or, practicând preţuri peste nivelul competitiv (nivel ce se stabileşte
foarte greu), nu este un abuz al unei firme dominante (după unele legislaţii).
Conform dreptului U.E., practicarea de preţuri excesiv de mari este un abuz al
unei poziţii dominante. De asemenea, în România, conform art. 6 din Legea
nr. 21/1996, “practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de
ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export
sub costul producţiei” constituie abuz al unei poziţii dominante deţinute de
către o firmă sau mai multe, pe o piaţă românească.
Ca urmare, un abuz de poziţie dominantă constă în folosirea puterii de
piaţă actuale a firmei pentru a stânjeni procesul concurenţial, prin împiedicarea
noilor intraţi sau extinderii capacităţii sau producţiei firmelor rivale.
Acţiunile întreprinse de firmele concurente pot avea efecte diverse, în
diferite circumstanţe. În anumite condiţii, o acţiune poate fi proconcurenţială,
iar în altele anticoncurenţială. Dacă o firmă nu este dominantă, acţiunile ei pot
să nu aibă efecte asupra concurenţei, pe când acţiunile firmei dominante pot
avea efecte anticoncurenţiale.
Practicarea unor preţuri “excesive” sau preţuri mult deasupra nivelelor
concurenţiale (dificil de depistat), poate să constituie rezultatul exploatării
puterii de piaţă şi este, în cele din urmă, un abuz de poziţie dominantă (după
unele legislaţii).

117
Totuşi, practicarea de “preţuri excesive nu poate fi abuz de poziţie
dominantă (după unele legislaţii şi specialişti), motivat de faptul că este dificil
de aplicat şi, în general, contraproductiv. Impunând interziceri împotriva
“preţurilor excesive” practicate de firmele dominante în economiile în tranziţie
la economia de piaţă, ar limita dezvoltarea unei economii libere şi ar necesita
eforturi suplimentare din partea autorităţilor concurenţiale, spun specialişti în
domeniu. Pentru argumentarea celor de mai sus, ne vom opri la aspectele:
– preţurile şi profiturile mari dau semnale firmelor şi stimulente pentru
mărirea producţiei. Firmele concurente actuale sunt stimulate să-şi extindă
producţia, iar altele sunt îndemnate să intre pe piaţă, dacă este posibil şi să
înceapă producţia;
– “preţul excesiv” este foarte dificil de determinat. Este, de asemenea,
greoaie identificarea şi măsurarea costurilor care pot fi alocate pentru un
anume produs cât şi profitul “corect” realizat. Dificilă este şi determinarea
exactă a preţului “corect”, în condiţiile schimbării cererii şi ofertei. Prin
urmare, autoritatea concurenţei se transformă într-un organ de control al
preţurilor, în efectuarea unor astfel de investigaţii, neglijându-se rolul
supraveghetor al concurenţei.
“Preţurile excesive” pot constitui o problemă de durată pentru o
economie în tranziţie, iar cel mai bun răspuns poate fi dat de autorităţi prin
stimularea pătrunderii pe piaţă a noi concurenţi şi prin extinderea activităţii
rivalilor.
Un alt motiv, care ne poate determina să considerăm că o firmă are
poziţie dominantă şi abuzează de ea, îl constituie “preţurile de ruinare”.
Aceasta reprezintă practicarea, pe termen scurt, de către o firmă, a unor preţuri
substanţial scăzute, în vederea eliminării de pe piaţă a rivalilor săi, pe alte baze
decât eficienţa, cu scopul de a câştiga sau menţine puterea pe piaţă. Firma care
recurge la astfel de preţuri, suferă pierderi imediate cu scopul de a câştiga
ulterior o putere pe piaţă, suficientă pentru ca preţurile de ruinare să fie
profitabile, firma trebuie să aibă o poziţie dominantă. Pentru aceasta, ea
trebuie să dispună de un segment de piaţă mare, să fie protejată prin bariere la
intrare, iar firmele rivale să fie virtual scoase de pe piaţă.
Totuşi, există şi firme care practică preţuri foarte scăzute pentru
competitivitate, nu din motive anticoncurenţiale. Deci, preţurile excesiv de
scăzute pot constitui atât motive proconcurenţiale, cât şi anticoncurenţiale, iar
preţurile considerate de ruinare pot fi analizate caz cu caz pe o piaţă anume.
Discriminarea prin preţuri constituie un alt motiv de a afirma că o
firmă este dominantă şi abuzează de acest lucru şi constă în practicarea de
preţuri diferite clienţilor pentru aceleaşi bunuri, fără o motivaţie legată de
costuri.
Firmele cu poziţie dominantă se pot angaja în discriminări prin preţuri
dacă întâmpină concurenţă pe pieţele locale. Ele pot percepe preţuri mai mici
pe pieţele cu concurenţă mai accentuată şi preţuri mai mari pe pieţele cu
118
concurenţă mai redusă. Astfel, discriminarea prin preţ poate fi un indicator al
robusteţei concurenţei, pe de o parte, iar pe de altă parte, poate avea efecte
anticoncurenţiale. Ea poate majora costurile de producţie ale noilor intraţi,
dacă furnizorul unui input favorizează, prin preţuri discriminatorii, o firmă
existentă pe piaţă.

1.4.7. Protecţia consumatorilor faţă de posibilele practici


anticoncurenţiale pe piaţa românească

Datorită multiplicării practicilor abuzive în domeniul concurenţei, a


procedeelor moderne de „marketing” , care se manifestă loial faţă de
concurenţi dar au efect negativ asupra consumatorilor, a apărut necesitatea
protecţiei acestora din urmă.
Acolo unde acţionează economia de piaţă, protecţia consumatorilor
este tot mai mult în vizorul legiuitorului, pentru instituirea unei discipline
concurenţiale referitoare la efectele ce se răsfrâng asupra consumatorilor.
Asemenea efecte interesează numai în raport cu problemele propriu-zise ale
concurenţei economice, concrete, normale. Consumatorii pot fi nedreptăţiţi ca
urmare a actelor de încălcare a concurenţei reale, de natură comercială. Aceste
acte pot fi sesizate de către profesionişti lezaţi, cât şi de către consumatori care
pot cere încetarea acestora, atunci când sunt atinse interesele lor esenţiale.
Principalele practici care pot fi suspectate că lezează protecţia
consumatorilor sunt:
– cele referitoare la preţuri;
– cele referitoare la condiţiile de vânzare.
Ca urmare, prima practică se opreşte la preţurile impuse şi preţurile
discriminatorii.
Preţurile impuse privesc actele şi faptele cu caracter ilegal prin care se
urmăreşte, într-un anumit stadiu al procesului de distribuţie, stabilitatea,
limitarea sau controlul preţurilor. Această practică urmăreşte raporturile pe
verticală între producătorii sau vânzătorii cu ridicata sau cu amănuntul. O altă
variantă a preţurilor impuse o constituie aceea a preţurilor recomandate, de
referinţă, indicative sau de catalog, precizează unii specialişti.
Preţurile discriminatorii sunt interzise, nefiind justificate de diferenţe
corespunzătoare ale costului, în aceleaşi condiţii de vânzare.
Cea de-a doua practică, referitoare la condiţiile (formele) de vânzare
urmăresc: fie realizarea unor discriminări, fie captarea abuzivă a clientelei, fie
influenţarea libertăţii de alegere a consumatorului. Această practică se
manifestă prin procedeele: selective, de captare şi vânzări promoţionale.
Primul procedeu cuprinde refuzurile abuzive de a vinde produsele sau
de a furniza servicii.

119
Cel de-al doilea procedeu se referă la atragerea clientului, fie a
vânzătorilor, fie a consumatorilor, care pot crea (uneori) între furnizor şi
revânzător o legătură sistematică ce pot conduce la forme de integrare pe
verticală.
În fine, vânzările promoţionale sunt vânzări cu primă, însoţite de
cadouri sau vânzări pe credit. Reglementările ce privesc protecţia concurenţei,
cât şi protecţia consumatorilor, sunt ostile acestei forme de vânzare, deoarece
„prima” măreşte preţul produsului principal. Cel care oferă „prima” o va
introduce în portofoliul său de cheltuieli, iar gratuitatea este falsă. Totodată
această „primă” falsifică raportul preţ-calitate, care trebuie să fie motivul
determinant pentru acordarea acesteia. Încadrarea „primei” în categoria
componentelor ilicite presupune deci ca produsul principal şi cel pentru care se
acordă „prima” să fie diferite.
Un rol important în protejarea consumatorilor îl are transparenţa
pieţei, prin care se asigură condiţiile de informare a consumatorilor cu privire
la preţuri şi condiţiile de vânzare a produselor.
Fiecare vânzător de produse sau prestator de servicii îşi face propria
informare asupra preţurilor şi tarifelor, inclusiv plata impozitelor sau a altor
obligaţii care trebuie plătite. În anumite situaţii se prezintă şi cheltuielile
suplimentare la prestaţiile suplimentare solicitate. De asemenea preţul
informat trebuie să cuprindă marja comerciantului, cheltuielile legate de
ambalare şi transport, cheltuieli privind punerea mărfii la dispoziţia
consumatorului.
Informarea consumatorului de condiţiile de vânzare , de condiţiile
contractuale ce fac obiectul tranzacţiei, permit angajarea prin contract în
deplină cunoştinţă de cauză. Aceste condiţii se referă la:
– modalităţi de plată;
– modalităţi şi termene de livrare sau executare a prestaţiilor;
– cauzele penale (lipsuri, întârzieri, anularea contractului);
– limitele responsabilităţii vânzătorului (întârzieri ale execuţiei,
deteriorare sau dispariţia obiectelor încredinţate);
– condiţii privind produsele defectuoase (schimbul sau restituirea,
garanţia comercială);
– condiţii de reziliere sau de refacere a contractului;
În dorinţa satisfacerii nevoilor consumatorilor prin punerea la
dispoziţia acestora pe calea ofertei a produselor şi serviciilor solicitate, în aşa
fel încât să nu fie lezată bunăstarea lui, a apărut Protecţia Consumatorului.

120
1.5. Particularităţi ale determinării (formării) preţurilor în unele
ramuri ale economiei

1.5.1. Particularităţi ale formării preţurilor produselor agricole

Creşterea producţiei şi a productivităţii muncii în agricultură reprezintă


o problemă fundamentală pentru economia românească, fără de care nu putem
vorbi de o satisfacere deplină a cerinţelor de consum ale populaţiei, ale
exportului şi de o ridicare a nivelului de trai a celor ce lucrează în acest sector.
Activitatea din agricultură se caracterizează prin anumite particularităţi
şi se desfăşoară în condiţii specifice:
– avem de-a face cu o limitare naturală a condiţiilor de producţie,
suprafeţele agricole şi structura naturală a solului sunt date;
– ciclul de producţie are o durată lungă sau foarte lungă, mai ales, când
vorbim de producţiile cerealiere, pomicole, viticole sau zootehnice;
– producţia vegetală are un caracter sezonier;
– acţionează unii factori naturali climatici aleatori care cuprind
variaţiile în regimul şi forma precipitaţiilor atmosferice, variaţii în regimul
tenmperaturilor etc. şi care au un evantai de manifestare foarte larg, de la
favorizarea abundenţei de produse agricole până la calamitatea producţiei etc.
Sectorul producţiei agricole este dominat pe de o parte, de o serie de
factori extraeconomici (de ex., de natură climatică, sau de structura solului),
iar pe de altă parte, de factori de natură economică, legaţi de procesul muncii
specifice, de investiţiile realizate etc. Factorii respectivi determină fluctuaţii
mari în nivelul producţiilor, costurilor şi preţurilor, ceea ce conduce la
intervenţia statului (sau ar trebui să intervină) pentru organizarea unui sistem
de susţinere a preţurilor şi a pieţelor produselor agricole.
Un exemplu al preţurilor stabilite şi susţinute de stat pentru produsele
agricole îl constituie preţurile de intervenţie folosite în Uniunea Europeană.
Prin urmare, obiectivele politicii agricole comune, stipulate în art. 39 al
Tratatului de la Roma -1957, prevăd:
– creşterea productivităţii în agricuoltură prin modernizarea
expoataţiilor agricole;
– stabilizarea preţurilor şi, implicit, a preţurilor;
– garantarea disponibilităţilor de produse agricole în mod ritmic;
– asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatorii din CEE;
– asigurarea unui standard de viaţă echitabil populaţiei agricole.
Conform opiniei Comisiei Europene, politica agricolă comună s-a
dezvoltat în timp pe baza a trei principii fundamentale29:

29
Petre Prisecariu (coordonator) – “Politici comune ale Uniunii Europene”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004, pg. 23.
121
– crearea şi menţinerea unei singure pieţe şi a unor preţuri comune (o
singură piaţă în care produsele agricole circulă liber);
– respectul noţiunii de preferinţă comunitară, în comerţul intra
comunitar produsele comunitare circulând liber, iar cele extracomunitare fiind
suprataxate;
– solidaritatea financiară, semnificând participarea comună a statelor
membre la constituirea resurselor financiare necesare şi la ansamblul
cheltuielilor din cadrul politicii agricole comune.
Timp de trei decenii, principalul instrument al politicii agricole
comune a fost sistemul de susţinere a preţurilor agricole, care a fost consolidat
în timp şi a fost utilizat ca instrument predominant în organizaţiile pieţei
comune pentru cea mai mare parte a produselor agricole. Pe baza prevederilor
legislaţei primare (Tratatul CEE), în principal, şi a acordurilor internaţionale,
în special, Consiliul de Miniştri a adoptat regulamente şi directive, dar şi alte
acte normative vizând diverse produse şi pieţe agricole şi alimentare, regulile
specifice de concurenţă, crearea Fondului European de Orientare şi Garantare
Agricolă (FEOGA) etc.
Producţia agricolă şi, în general, producţia vegetală prezintă fluctuaţii
mari de la un an la altul, alternând anii cu recolte bune cu alţii cu recolte slabe
datorită secetei, inundaţiilor sau altor factori naturali. Cereea de produse
aglicole însă, este în general elastică sau inelastică. În consecinţă, în anii cu
recolte bune preţurile tind să scadă, reducându-se veniturile producătorilor, iar
în anii cu recolte slabe, preţurile tind să crească, crescând şi veniturile
producătorilor agricoli. Acest paradox este cunoscut sub denumirea de
„efectul King”30 după numele celui care l-a definit şi explicat – Gregory King
– încă din secolul al XVII-lea. Pe lângă oscilaţiile producţiilor agricole
datorate factorilor naturali, creşterea recoltelor se poate realiza pe seama
folosirii unor metode agrotehnice avansate, pe seama investiţiilor de capital
realizate. Pentru că preţurile sunt libere, ele scad pe măsură ce producţia creşte
şi în cele din urmă nu sunt un stimulent pentru investitorii de capital din
agricultură.
Ca urmare a celor de mai sus, se impune necesitatea intervenţiei
statului prin asigurarea unui preţ garantat producătorilor agricoli. Preţul
garantat este preţul cu care statul preia produsele agricole vegetale şi animale
de importanţă naţională prin agenţii economici mandataţi de stat. Preţul
respectiv are efecte favorabile numai dacă nivelul său este superior preţului ce
s-ar forma pe piaţă în condiţiile unor recolte superioare şi inferior preţului ce
s-ar forma în cazul unor recolte scăzute. Apelând la une asemenea procedeu,
prin fixarea şi practicarea unui preţ garantat, veniturile producătorilor ar creşte
proporţional cu creşterea producţiei, şi nu invers, ca în cazul neintervenţiei
statului, ceea ce ar stimula producătorii agricol în sporirea producţiei.

30
Viorel Beju – “Preţuri”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 436.
122
Aplicarea preţului garantat trebuie să fie însoţită de preluarea şi
păstrarea de către stat a surplusului de produse din anii cu recolte bune şi
exportul lui ori industrializarea lui sau distribuirea pe piaţa internă, la preţul
garantat, în anii cu recolte mai mici.
În ultima perioadă, în România, sfera de aplicabilitate a preţurilor
garantate s-a redus simţitor. Ele se mai practică doar pentru preluarea unor
produse la rezerva de stat sau mobilizare. De asemenea, statul se mai implică
doar în stabilirea preţurilor la unele produse cu caracter de monopol de stat
(producţiile de tutun, alcol şi băuturi spirtoase). În acest sens, statului i-ar
reveni sarcina de a acţiona şi adopta măsuri prin care să prevină crearea de
excedente mari de ofertă la unlele produse, ceea ce ar conduce la reducerea
preţurilor şi la risipă de resurse, sau să stimuleze creşterea ofertei la nivelul
cererii, urmărind în toate cazurile asigurarea unui echilibru normal între cerere
şi ofertă. Modalităţile de intervenţie a statului în agricultură sunt multiple şi
pot cuprinde un evantai de măsuri, începând cu controlul suprafeţelor agricole,
controlul direct al culturilor şi până la acordarea unor subvenţii de la buget, a
unor prime pe produs, a unor împrumuturi bancare cu dobânzi preferenţiale, a
unor facilităţi fiscale etc.
În vederea unei depline corelări cu reglementările şi competenţele
existente la nivel comunitar, ajutoarele de stat acordate pentru agricultură şi
piscicultură au fost supuse unor reglementări specifice încă înainte de
aderarea ţării noastre la U.E.
O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană (1 ian. 2007) şi în
domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale, prin legislaţiile primară şi
secundară au fost preluate cele mai noi evoluţii comunitare în domeniu, astfel
încât, actualmente, se poate vorbi de o armonizare completă a acquis-lui
comunitar, ceea ce permite îndeplinirea angajamentelor asumate de ţara
noastră faţă de cerinţele Uniunii31.
În această direcţie, este important a se prezenta noile măsuri de sprijin,
de finanţare a agriculturii şi dezvoltării rurale din fonduri europene.
Astfel, pentru implementarea Programului Naţional de Dezvoltare
Rurală 2007-2013, ca parte integrantă a Planului Naţional Strategic de
Dezvoltare a României în perioada 2007-2013, Ministerul Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a înfiinţat Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurală şi Pescuit şi, respectiv Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură
pentru a implementa măsurile de dezvoltare rurală finanţate din Fondul

31
Cadrul legislativ pentru implementarea măsurilor de finanţare din FEADR îl constituie:
- Ordonanţa de Urgenţă nr. 13/2006, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APDRP,
prin reorganizarea APDRP, prin care sunt delimitate în conformitate cu prevederile
comunitare responsabilităţile instituţiilor implicate în administrarea FEADR şi FEP;
- Ordinul ministrului APDR nr. 243/2006, privind stabilirea măsurilor finanţate din FEADR,
care vor fi implementate de către APDRP şi, respectiv, APIA;
- Legea nr. 198/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 13/2006.
123
European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, conform Regulamentului (CE)
nr. 1698/2005.
Pentru susţinerea financiară a activităţilor legate de agricultură şi
dezvoltare rurală, România a elaborat o politică naţională. Prin urmare,
strategia, obiectivele şi activităţile ce urmează să fie finanţate se regăsesc în
Planul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013. Finanţarea naţională are în
vedere susţinerea proiectelor pentru agricultură şi dezvoltare rurală.
Cele două agenţii înfiinţate în cadrul MAPDR au opt centre regionale
şi 42 de oficii judeţene, utilizează proceduri de lucru uniforme, într-un format
standardizat al documentelor şi operează cu o singură bază de date pentru
gestionarea informaţiei. Oficiile judeţene ale agenţiilor respective au scopul de
a asigura transparenţa totală în ceea ce priveşte informaţiile referitoare la
condiţiile şi regulile care trebuie respectate de către solicitant (persoană fizică
sau juridică) pentru a depune o cerere de finanţare în cadrul Fondului
European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (eligibilitatea solicitantului,
tipuri de investiţii eligibile, cheltuieli eligibile), informaţii care sunt cuprinse
în Anunţul cererii de proiecte şi în Ghidul solicitantului. Procedurile de lucru
pentru informarea potenţialilor beneficiari în ceea ce priveşte măsurile din
cadrul PNDR 2007-2013, precum şi sistemul de procesare al aplicaţiilor
financiare pentru Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală şi Fondul
European pentru Pescuit revin în întregime Oficiilor judeţene pentru Plăţi,
Dezvoltare Rurală şi Pescuit.
Rolul, atribuţiile şi responsabilităţile APDRP sunt stabilite în
conformitate cu Regulamentele CE, care stabilesc cadrul general de organizare
şi implementare a finanţărilor FEADR pentru realizarea obiectivelor Politici
Agricole Comunitare.
În principal, este aplicabilă legislaţia comunitară, dar APDRP
funcţionează şi în contextul legislativ naţional care reglementează
implementarea PNDR pentru realizarea obiectivelor strategice de dezvoltare
rurală, cu finanţare FEADR.
Pentru asigurarea transparenţei instituţionale şi pentru egalitatea de
şanse în obţinerea fondurilor europene, dar şi pentru succesul accesării acestor
fonduri este foarte important ca grupurile ţintă (potenţialii beneficiari) să fie
informate. Promovarea finanţărilor prin FEADR şi informarea aplicaţiilor cu
privire la aceste oportunităţi este asigurată atât de APDRP cât şi de instituţiile
implicate în implementarea PNDR.
Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (ca o rezultantă a
reorganizării Agenţiei SAPARD, care a funcţionat până la aderarea României
la UE)) ca instituţie publică cu personalitate juridică are rolul de a:
– implementa tehnic şi financiar (în continuare) Programul SAPARD;
– implementa tehnic şi financiar măsuri de dezvoltare rurală finanţate
din FEADR;

124
– implementa financiar activităţi finanţate din Fondul European pentru
Pescuit (FEP).
Prin ordinul32 ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale au
fost stabilite măsurile de finanţare prin FEADR pentru care APDRP are
responsabilitatea implementării financiare şi/sau tehnice astfel:
Axa prioritară I – Îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol
şi silvic (45 % din totalul fondurilor alocate);
Axa prioritară II – Îmbunătăţirea mediului şi a peisajului;
Axa prioritară III – Calitatea vieţii în spaţiul rural şi diversificarea
economiei rurale;
Axa prioritară IV – Leader, cuprinde două etape:
– Etapa I, 2007-2009 şi se referă la:
– construcţia de parteneriate reprezentative de dezvoltare
rurală;
– realizarea studiilor de cercetare;
– întocmirea dosarelor de candidatură în vederea participării la
procedura de selecţie a „GAL-urilor”.
– Beneficiari: instituţii publice, „ONG-uri”.
– Etapa a II-a, 2008-2013, se referă la selecţionarea „GAL-
urilor”, în vederea aprobării de către Comisia Europeană.

Preţurile producătorilor agricoli din ţara noastră sunt preţuri de


contractare şi de achiziţie. Acestea sunt preţurile la care se preiau produsele
de la producătorii individuali, asociaţiile sau firmele particulare de către către
firmele care le supun industrializării sau corecializării. La stabilirea acestor
preţuri trebuie avute în vedere acoperirea costurilor justificate din punct de
vedere economic şi asigurarea unui profit producătorilor, în condiţii de
concurenţă. Preţurile de achiziţie pot fi egale cu preţurile de contractare şi se
aplică în cazul produselor preluate peste contract sau care nu au făcut obiectul
contractului.
Preţurile produselor agricole, comparativ cu preţurile produselor
industriale, cunosc o mare variaţie în timp (datorită sezonalităţii unor produse)
şi spaţiu (ca urmare a condiţiilor de relief şi climă diferite). Pentru unele
produse datorită interşanjabilităţii lor (porumbul poate înlocui sau poate fi
înlocuit în producerea nutreţurilor de alte furaje de cultură) sau apropierii
condiţiilor de producţie, de cost şi de randament, preţurile se află într-un
anumit raport de dependenţă, de intercondiţionare şi corelare. Pentru alte
produse, mai puţin apropiate, condiţiile de climă, de sol (structură şi poziţie)
sunt diferite, ocazionând atât costuri diferite, cât mai ales randamente diferite,
impunând necesitatea limitării reciproce a culturilor. De exemplu, randamentul
descrescând al porumbului sau al grâului se opreşte acolo unde începe
32
- Ordinul ministrului APDR nr. 243/2006, privind stabilirea măsurilor finanţate din
FEADR, care vor fi implementate de către APDRP şi, respectiv, APIA;
125
randamentul superior al altei culturi necesare cum ri fi: furajele cultivate, viţa
de vie, pomii fructiferi sau cartoful.
De reţinut că în unele sectoare din agricultură (cu activităţi sezoniere)
se fac cheltuieli tot timpul anului, iar producţia se realizează o singură dată
(bună sau slabă – în funcţie de factorii amintiţi mai sus). În consecinţă
cheltuielile efective trebuie recuperate prin aplicarea unor preţuri care să-i
încurajeze pe producătorii agricoli şi nu să-i demoralizeze.
Ca urmare a condiţiilor noi existente în agricultura românească, se
impune mai mult ca oricând intervenţia statului astfel încât fermierii să fie
sprijiniţi în obţinerea fondurilor europene pentru dezvoltarea investiţiilor,
alocarea de la bugetul statului a unor subvenţii care să acopere o parte din
costurile de producţie în vederea asigurării unei producţii agricole ridicate pe o
unitate de suprafaţă, ceea ce ar permite mai buna satisfacere a nevoilor de
consum şi la niveluri de preţ accesibile consumatorilor.

1.5.2. Particularităţi ale formării preţurilor în construcţii-montaj

Spre deosebire de produsele ramurilor industriei şi agriculturii, care fac


obiectul circulaţiei mărfurilor de la producător la consumatorul final,
produsele realizate în ramura consturcţiilor se concretizează în bunuri
imobile de natura clădirilor de toate felurile şi a construcţiilor speciale, lipsind
procesul de circulaţie al produsului final. De asemenea, spre deosebire de
industrie, unde activitatea de producţie se desfăşoară uniform în timp şi spaţiu,
iar rezultatele muncii se comercializează direct şi la intervale scurte,
activitatea în construcţii are unele particularităţi şi condiţii specifice de
desfăşurare, care se reflectă în nivelul costurilor, în nivelul şi modul de
formare a preţurilor.
Principalele particularităţi ale activităţii în construcţii sunt:
– gama largă şi diversificată a lucrărilor ce se execută şi care au ca
rezultat, după caz, realizarea unor noi obiective de investiţii, a unor dezvoltări
şi modernizări sau a unor refaceri ori reparaţii la obiectivele existente;
– volumul mare şi foarte mare al lucrărilor, mai ales în cazul unor noi
construcţii;
– complexitatea şi dificultatea unor lucrări ce se realizează, mai ales
pentru unele ramuri industriale (chimie, petrochimie, metalurgie, construcţii de
maşini etc.) sau a unor lucrări hidrotehnice şi, de aici, necesitatea efectuării
unor studii tehnice şi acordării unei asistenţe de specialitate pe parcursul
executării lucrărilor şi după terminarea lor, până la atingerea parametrilor
proiectaţi;
– caracterul de unicat al unor lucrări şi obiective. Acesta presupune
întocmirea unor documentaţii tehnice de execuţie proprii (studii tehnice,
proiecte de execuţie, liste de utilaje etc.) şi a unei evaluări distincte pe fiecare
126
obiectiv realizabil pe baza cheltuielilor cuprinse în devizele de lucrări. De aici
rezultă şi posibilitatea limitată de refolosire a proiectelor de execuţie. Totuşi,
se mai pot folosi unele proiecte tip pentru construcţii de locuinţe sau pentru
unele construcţii pentru domeniul social-cultural (şcoli, spitale, dispensare,
policlinici, case de cultură etc.);
– schimbarea locului principal de activitate după terminarea fiecărui
obiectiv de investiţii. Prin aceasta se înţelege reorganizarea activităţii pentru
noul obieciv, organizarea şantierului, efectuarea de lucrări de pregătire a
terenului, inclusiv demolarea şi rezolvarea preoblemei despăgubirilor. Legat
de schimbarea amplasamentului apare şi problema distanţelor faţă de sediul
unităţii de construcţii, faţă de resursele necesare, faţă de căile de comunicaţie
etc.;
– condiţiile deosebite de desfăşurare a unor activităţi de construcţii
(trafic rutier aglomerat, altitudine, subteran etc.);
– durata lungă a procesului de execuţie a lucrărilor în construcţii.
Aceasta are în vedere recuperarea treptată a unei părţi din cheltuielile efectuate
pe parcursul executării lucrărilor, legate de realizarea obiectivului final;
– influenţa puternică a factorilor climatici, de sezon. Executarea
lucrărilor în construcţii este inluenţată de diferitele condiţii din anotimpul rece
sau în timpul anului de precipitaţii puternice, de temperaturi ridicate ori foarte
scăzute;
– nivele diferite de mecanizare sau automatizare a lucrărilor;
– fluctuaţiile mari ale raportului dintre cererea şi oferta de forţă de
muncă calificată ori necelificată etc.
Particularităţile prezentate, condiţiile specifice şi factorii de influenţă
îşi pun amprenta asupra structurii preţurilor la lucrările de construcţii realizate
(preţuri de deviz), asupra modului de formare a lor, cât şi asupra metodelor de
evaluare a cheltuielilor.
Având în vedere complexitatea lucrărilor necesare pentru
realizarea unui obiectiv de investiţii şi a structurilor componente,
evaluarea cheltuielilor şi stabilirea preţurilor de deviz se face pe anumite
subdiviziuni, pornind de la componentele fizice cele mai simple şi continuând
cu alte trepte de agregare până la obiectivul de investiţii luat ca întreg.

* Evaluarea cheltuielilor pe subdiviziuni structurale ale obiectivului


de investiţii. Obiectivul de investiţii reprezintă o unitate spaţială cu
funcţionalitate complexă, realizată prin lucrări de construcţii montaj, de utilaje
şi instalaţii, achiziţii de utilaje ce necesită montaj, dotări cu reţele de instalaţii
de energie electrică, termică, apă şi canalizare etc.
Obiectivele de investiţii pot fi noi capacităţi productive sau
neproductive, modernizări sau dezvoltări de platforme industriale, ansambluri
de locuinţe, magazine de prezentare şi desfacere, unităţi turistice, unităţi de
interes social sau cultural etc, etc.
127
Obiectele de construcţii sunt unităţi distincte, bine delimitate în spaţiu,
cu destinaţii precise şi cu o anumită funcţionalitate în cadrul obiectivului de
investiţii (de ex., un bloc de locuinţe cu toate instalaţiile aferente pentru
reţeaua de apă, canalizare, reţeaua electrică şi termică etc, etc).
Părţile sau unităţile fizice şi de folosinţă sunt delimitări spaţiale cu
destinaţii bine determinate în cadrul obiectului de construcţie ( de ex., săli de
clasă, săli de sport, laboratoare, săli de festivităţi într-o şcoală etc).
Divizarea structurală a obiectivului de investiţii şi a obiectelor de
construcţii se încheie cu elementele de construcţii. Acestea au delimitare în
spaţiu, dar funcţionalitatea lor este legată de realizarea construcţiei sau de
funcţionalitatea obiectului sau obiectivului de investiţii. Printre elementele de
construcţii amintim: pereţii, planşeele, instalaţiile sanitare, instalaţiile electrice
etc. dintr-o unitate de folosinţă.
Corespunzător acestor subdiviziuni structurale se evaluează şi grupează
cheltuielile, pornind de la lucrările sau operaţiunile cele mai simple.

* Evaluarea cheltuielilor pe articole de deviz. Lucrările de construcţii


pot fi descompuse în cele mai simple operaţiuni sau lucrări elementare, cu
caracter omogen şi care se regăsesc în toate elementele de construcţii de
acelaşi fel. Acestea se numesc articole de deviz (lucrări) şi se referă la:
săpături manuale, săpături mecanice, prepararea betonului, confecţionarea
cofrajelor, turnarea betonului, zidire etc, etc. Evaluarea cheltuielilor pe articole
de deviz este precedată de stabilirea volumului de lucrări, în unităţi fizice, în
cadrul fiecărui articol şi de normarea componentelor consumurilor fizice de:
materiale, manoperă, cheltuieli cu utilajele, cheltuieli cu transportul, pe baza
normelor de deviz pentru aceste feluri de consumuri.

* Evaluarea cheltuielilor pe categorii de lucrări sau stadii fizice.


Categoria de lucrări implică complexul de operaţiuni sau articole de
deviz necesare realizării unui anumit stadiu. Categoria de lucrări cuprinde un
grup de lucrări, cu caracteristici comune, delimitate pe baza criteriilor de
funcţionalitate, sistem constructiv, destinaţia şi natura lucrărilor. Între aceste
categorii amintim: lucrări de terasamente, lucrări de zidire, lucrări de instalaţii
(sanitare, electrice, termice, canalizare etc.), lucrări de finisaje, lucrări de
montare utilaje etc.
Pentru evaluarea cheltuielilor pe categorii de lucrări ne folosim de
articolele de deviz şi de normele de deviz, cu ajutorul cărora estimăm volumul
fizic al lucrării, operaţiune ce se numeşte antemăsurătoare. Normele de deviz
cuprind elementele necesare şi operaţiunile solicitate de realizarea unui
articol de deviz pe unitate de măsură. Normele de deviz reprezintă de fapt
consumurile specifice. Dar pentru a evalua cheltuielile avem nevoie de preţuri
(tarife) unitare pe articole de deviz, defalcate pe cele patru elemente de
cheltuieli: materiale, manoperă, utilaje şi transport.
128
1.5.2.1. Preţurile de deviz
În domeniul construcţiilor se formează şi se stabilesc următoarele
preţuri:
a) preţul pe articolul de deviz;
b) preţuri de deviz pe categorii de lucrări;
c) preţuri de deviz pe obiecte de construcţii;
d) preţul de deviz general al obiectivului de construcţii.

a) Preţul pe articolul de deviz se stabileşte pe unitatea de articol de


deviz, folosindu-se următoarele elemente:
– norma de deviz, privind consumurile de materiale, manoperă, utilaje,
transport;
– preţurile şi tarifele practicate pe piaţa materialelor de construcţii, a
forţei de muncă disponibilă pentru această ramură, chiriile la utilajele de
construcţii sau preţurile acestora, tarifele la transporturile pe calea ferată.
Fiind vorba de economie de piaţă, formarea preţurilor de construcţii se
comportă aproape integral ca mecanism autonom al preţurilor libere. De aceea,
preţul articolului de deviz nu mai este unic pentru toată ţara, după cum nici
normele de deviz nu mai sunt unice. Ele depind de reţete, de sisteme proprii de
normare şi stimulare a muncii s.a., care diferă de la o unitate de construcţii la
alta, formând obiectul competiţiei (concurenţei) dintre ele.
Preţul articolului de deviz se prezintă cu o mărime globală şi una
structurală pe elemente primare ale consumatorilor de muncă. De aceea, şi
evaluarea poate fi făcută global şi pe structură pentru fiecare articol de lucrări.
Mărimea preţului unitar de deviz este:
structurală, cuprinzând dimensiunile valorice determinate pentru cele
patru categorii de consumuri directe:
– materiale, lei/unitatea fizică a articolului de deviz;
– manoperă,lei/unitatea fizică a articolului de deviz;
– utilaje, lei/unitatea fizică a articolului de deviz;
– transport pe calea ferată, lei/ unitatea fizică a articolului de deviz;
globală, reprezentând suma celor patru categorii de consumuri directe.
Preţul articolului de deviz nu este un preţ propriu-zis, el cuprinde
numai elemente de cost. Este folosit ca instrument de evaluare a acestor
costuri directe în devizul pe categorii de lucrări, pe baza antemăsurătorii.

b) Preţurile de deviz pe categorii de lucrări, pe părţi de obiecte şi


obiecte de construcţii
La baza elaborării devizului pe categorii de lucrări stau datele din
antemăsurătoare, ca: volumul fizic necesar de lucrări pentru fiecare articol de
deviz, lista utilajelor care necesită montaj, extrasul de resurse necesare privind

129
manopera, materialele, utilajele pentru construcţii şi transportul auto. Toate
aceste date sunt stabilite de proiectant.
Devizul pe categorii de lucrări cuprinde următoarele capitole:
Capitolul 1: Cheltuieli directe
Subcapitolul A: Cheltuieli directe pe articole de deviz, din care:
materiale, manoperă, utilaje, transporturi C.F.
Subcapitolul B: Alte cheltuieli directe: sporuri de manoperă,
transportul auto al materialelor de la gara de destinaţie la depozitul şantierului.
Capitolul 2: Cheltuieli indirecte
Acesta se stabileşte prin aplicarea unei cote procentuale la totalul
capitolului 1. Cota este diferenţiată pe feluri de categorii de lucrări şi pe
modalităţi de executare a lucrărilor (regie sau antrepriză).
Capitolul 3: Cheltuieli pentru introducerea tehnicii noi şi plata taxei
asupra terenurilor proprietate de stat.
Se calculează prin aplicarea de cote procentuale la totalul capitolelor
1+2.
Capitolul 4: Profitul constructorului
Acesta se calculează prin aplicarea unei rate de rentabilitate
(profitabilitate), apreciată de proiectant şi de constructor, la totalul cumulat al
capitolele 1+2+3.
Valoarea totală a devizului se realizează prin însumarea capitolelor
1+2+3+4.

c) Devizul pe obiecte de construcţii se stabileşte prin însumarea


devizelor pe categorii de lucrări, iar la valoarea totală se calculează şi taxa pe
valoarea adăugată, determinându-se astfel totalul valorii devizului, inclusiv
TVA.
Parte importantă a documentaţiei tehnico-economice a investiţiilor,
devizul general reflectă întregul volum al cheltuielilor ocazionate de obţinerea
obiectivului de investiţii, de la faza de proiectare, până la darea în folosinţă şi
atingerea parametrilor proiectaţi. El însumează, deci, totalul cheltuielilor
reprezentând investiţiile care se finanţează.
d) Devizul general evaluează aceste cheltuieli, ca limită maximă, în
execuţie ele neputând fi depăşite, ci economisite. Depăşirile de cheltuieli
generează pierderi suportate de constructor.
Prin conţinutul său, devizul general reflectă relaţiile dintre beneficiarul
obiectivului de investiţii şi mai mulţi parteneri: unităţi de proiectare, de
construcţii-montaj, furnizori de utilaje, maşini, instalaţii tehnologice
funcţionale etc.
Devizul general se avizează de către cele două părţi – beneficiarul şi
partenerii săi în realizarea obiectivului.

130
* Metodologia de elaborare a devizului general pentru obiectivele de
investiţii

Conform reglementărilor (H.G. Nr. 376/1994), devizul general este


documentaţia economică prin care se stabileşte valoarea totală a obiectivelor
de investiţii în faza de proiectare – studiul de fezabilitate şi proiectul tehnic.
Devizul general se structurează pe capitole de cheltuieli, precizându-se
valoarea totală, din care, partea ce se supune licitaţiei.

Conţinutul devizului general pe capitole este:

PARTEA I
Capitolul A. Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului:
1.1. Obţinerea terenului – cuprinde cheltuielile pentru: cumpărări de
terenuri, plata concesionării pe durata realizării lucrărilor, cheltuieli cu
exproprieri şi/sau despăgubiri, precum şi cele pentru schimbarea naturii
terenului.
1.2. Amenajarea terenului – cuprinde cheltuieli pentru: demolări,
demontări, evacuări, devieri de reţele de amplasament, sistematizări pe
verticală, nivelări, drenaje, epuismente (exclusiv cele aferente realizării
obiectivelor de construcţii), defrişări de cursuri de apă, strămutări de locaţii
sau monumente istorice.
1.3. Amenajări pentru protecţia mediului, inclusiv refacerea cadrului
natural după terminarea lucrărilor.

Capitolul B. Cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului,


cuprinde cheltuieli legate de utilizarea terenului de către entitatea
achizitoare şi se referă la lucrări ce se execută în afara incintei obiectivului
(reţele exterioare de record la apă, canalizări, gaze, termice, energie electrică,
telefoane, radio-TV, drumuri, căi ferate etc. )

Capitolul C. Cheltuieli pentru proiectarea şi asistenţa tehnică:


3.1. Studii de teren – cuprinde cheltuieli pentru studii geo, topo, hidro.
3.2. Cheltuieli pentru avize, acorduri, autorizaţii şi anume: certificate
de urbanism (taxă în funcţie de suprafaţă); autorizaţia de construire,
reconstituire, modificare, extindere, reparare, protejare, restructurare şi
conservare; autorizaţia pentru desfiinţarea totală sau parţială; autorizaţia de
foraje şi excavări (lei/min); prelungirea certificatului de urbanism, precum şi a
autorizaţiei de construire; avizele şi acordurile pentru lucrări de racorduri şi
branşamente de reţele publice de apă, canalizare, gaze, energie termică şi
electrică, telefonie etc; avizul Comisiei de urbanism şi amenajare a teritoriului;
certificate nomenclatură stradală şi adresă; acordul de mediu pe baza studiului
de impact, precum şi altele de natura acestora, conform legislaţiei.
131
3.3. Proiectare şi engineering (inclusiv know-how),
cuprinde cheltuielile de proiectare de la toate fazele lucrării contractate
cu unităţi de proiectare (inclusiv pentru detalii de execuţie).
3.4. Cheltuieli privind organizarea licitaţiilor pentru execuţia lucrărilor,
cuprinde cheltuielile pentru: conceperea, documentaţiilor pentru licitaţii,
multiplicarea documentaţiilor (primele exemplare, exclusiv cele cumpărate de
ofertanţi), corespondenţa privind organizarea, onorariile participanţilor la
lucrările comisiilor pentru licitaţii (membri, invitaţi etc.), anunţuri publicitare,
corespondenţa, telegrafie, telex, telefax, etc., în legătură cu licitaţiile.
3.5. Consultanţă şi asistenţa tehnică, inclusiv plata personalului de
supraveghere pe parcursul realizării obiectivului,
cuprinde cheltuielile entităţii achizitoare ocazionate de: unitatea de
consultanţă angajată şi/sau de persoane fizice atestate, potrivit legii, ca
responsabili tehnici de execuţie, angajate cu contract; asistenţă tehnică din
partea proiectantului (în cazul în care acesta nu intră în tarifarea proiectării),
inclusiv cheltuielile ocazionate de persoanele fizice atestate ca verificatori
tehnici ai proiectării; asigurarea supravegherii, prin diriginţii de specialitate, a
executării corecte, calificative şi cantitative a lucrării contractate.

Capitolul D. Cheltuieli pentru investiţia de bază:


4.1. Clădiri şi construcţii speciale, instalaţii aferente construcţiilor,
reţele de unităţi de incintă, precum şi dotarea acestora,
cuprinde cheltuieli necesare pentru realizarea lucrărilor de construcţii
şi instalaţii desfăşurate pe obiecte.
Determinarea obiectelor se face de către proiectant.
Cheltuielile pentru realizarea unui obiect sunt date de devizul pe
proiect.
4.2. Montaj utilaje tehnologice, inclusiv reţele aferente, necesare
funcţionării acestora,
cuprinde cheltuielile pe obiecte.
4.3. Utilaje şi echipamente de transport ( ce comportă durate scurte de
amortizare faţă de cele ale construcţiilor).
Cheltuielile se defalcă pe obiecte.
4.4. Utilaje, echipamente tehnologice şi funcţionale cu montaj.
Cheltuielile se defalcă pe obiecte.
4.5. Dotări, inclusiv utilaje şi echipamente independente cu durată
mare de serviciu.
Cheltuielile se suportă direct de către entitatea achizitoare din surse de
finanţare şi se defalcă pe poziţii:
– din ţară;
– din import.

132
Capitolul E. Alte cheltuieli
5.1. Organizarea de şantier,
cuprinde cheltuielile necesare contractantului în vederea creării
condiţiilor de desfăşurare a activităţilor de construcţii-montaj.
Aceste cheltuieli se vor estima de proiectant procentual faţă de valoare
lucrărilor de construcţii-montaj. Procentul se va stabili în vederea
amplasamentului obiectivului, posibilităţile de racord la utilităţi (apă, canal,
energie electrică, termică, telefon etc.), traseele acestora, căile de acces (auto,
CF), existenţa construcţiilor, spaţiilor, terenurilor sau amenajărilor ce pot fi
utilizate de contractant etc.
Valoarea stabilită va cuprinde şi taxele pentru obţinerea autorizaţiei de
execuţie provizorie a lucrărilor de organizare de şantier, taxe de amplasament,
avize ale Administraţiei domeniului public, întreruperea circulaţiei, contractele
de salubrizare teritoriale etc.
5.2. Comision, taxe etc,
cuprinde: comisionul băncii finanţatoare, taxa aferentă inspecţiei
pentru controlul calităţii lucrărilor de construcţii, precum şi alte cheltuieli de
aceeaşi natură ce se suportă de entitatea achizitoare.
5.3. Cheltuieli diverse si neprevăzute.
Estimarea acestora se face cu un procent de 5% din valoarea
cheltuielilor prevăzute la cap. 1, obiectele 1.2. şi 1.3., cap. 2, cap. 3, obiectele
3.3. şi 3.5., cap. 4, obiectele 4.1.– 4.5.

Capitolul F. Cheltuielile pentru darea în exploatare:


6.1. Pregătirea personalului pentru exploatare.
6.2. Probe tehnologice, încercări, rodaje, expertize la recepţie. Pentru
probele tehnologice, în devizul general se va înscrie numai valoarea rezultată
din diferenţa dintre cheltuielile realizate pe perioada probelor şi veniturile
rezultate din acestea.

PARTEA a II-a
Valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe existente incluse în
cadrul obiectivului ce se construieşte

Mijloacele fixe existente pot fi: construcţii (clădiri, construcţii speciale,


instalaţii etc.), utilaje, echipamente.
Actualizarea valorii mijloacelor fixe existente este oi evaluare de
patrimoniu şi se face de către uniatea achizitoare.
Valoarea prevăzută în partea a doua a devizului general nu se
finanţează dar serveşte la stabilirea indicatorilor de eficienţă economică şi
financiară din cadrul studiului de fezabilitate.

133
PARTEA a III-a
Fondul de rulment necesar începerii producţiei
Această parte cuprinde cheltuielile pentru asigurarea stocului de
materii prime şi materiale, energie, transporturi, salariile personalului direct
productiv, piese de schimb de mare uzură etc, necesare pentru primul ciclu de
producţie.

1.5.3. Particularităţi ale formării preţurilor şi tarifelor în turism

Turismul constituie una dintre activităţile civilizaţiei moderne care se


dezvoltă odată cu evoluţia economică, socială, ştiinţifică şi culturală şi se
plasează la intersecţia dintre câmpul economic şi cel social.
Turismul reprezintă, de asemenea, un domeniu complex de activitate a
cărui dezvoltare este determinată de o multitudine de factori. Într-un studiu
elaborat de Organizaţia Mondială a Turismului, intitulat „Previziuni asupra
turismului pentru anul 2000 şi după”, specialiştii au grupat aceşti factori în
două categorii:
– factori exogeni, care nu sunt legaţi direct de turism, dar care
influenţează dimensiunea şi structura cererii pentru activitatea de turism;
– forţele pieţei, reprezentate prin cererea, oferta şi distrubuţia
produselor şi serviciilor turistice33.
În cele din urmă, turismul este o activitate economică, o ramură
economică ce contribuie la dezvoltarea economiei unei ţări.
Această activitate economică este importantă nu numai ca sursă de
venituri sau încasări valutare, ca un factor de stopare sau atenuare a inflaţiei, ci
şi ca factor de localizare a unor activităţi industriale, comerciale şi de prestări
servicii, ca mijloc de atragere şi ocupare a disponibilităţilor de forţă de muncă
din alte ramuri, de dezvoltare a a zonelor sărace, ca piaţă de desfacere pentru
multe produse şi servicii, care altfel nu s-ar putea valorifica (exporta).
Turismul este cel care valorifică şi exploatează economic acel tezaur unic
format din bogăţiile create de natură şi climat sau lăsate de istorie, folclor şi
civilizaţie.
Turismul este un fenomen economico-social generat, mai ales de
dezvoltarea industriei şi urbanizării şi se manifestă sub forma unei circulaţii de
masă, cu caracter continuu sau repetat periodic, din zona de provenienţă în cea
de destinaţie, unde sejurul are un caracter temporar, datorându-se unor diverse
motive (odihnă, cură balneară, destindere, distracţie, cultură şi cunoaştere etc.)
legate de timpul liber.
Turismul, prin complexitatea lui, implică trei genuri de activităţi:
alimentaţie publică, transport, cazare şi presupune existenţa unei baze
materiale, care împreună cu resursele materiale (relief, factori climatici,
33
Virgil Nicula – “Tehnica operaţiunilor de turism”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002, pg. 15.
134
resurse balneare) şi cu resursele antropice (culturale şi istorice) crează
premisele punerii în valoare a potenţialului zonelor turistice.

1.5.3.1. Particularităţi ale formării preţurilor în alimentaţia publică

Activitatea de alimentaţie publică reprezintă una dintre formele de


desfacere a mărfurilor cu amănuntul în care se realizează vânzarea produselor
către populaţie pentru consum personal. Ea este o activitate de sine stătătoare
dar, parţial şi o componentă esenţială a produsului turistic.
Faţă de celelalte forme de comerţ, alimentaţia publică se distinge prin
fapul că îmbină activitatea de vânzare a mărfurilor cu activitatea de producţie
a preparatelor culinare, a produselor de cofetărie-patiserie etc. şi asigură
consumul pe loc al produselor respective. Prin urmare, alimentaţia publică
poate contribui la îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei, a condiţiilor de trai
ale acesteia, creând totodată premisele eliberării femeilor de grija menajului
mărunt.
Alimentaţia publică se dovedeşte că are succes în momentul când
preţurile practicate în acest sector sunt corelate cu preţurile în celelalte forme
de comerţ şi sunt în concordanţă cu veniturile realizate de diferitele categorii
de cetăţeni.
Alimentaţia publică reprezintă o activitate de bază a turismului şi este
concepută, organizată şi asigurată în mod corelat şi integrat, de regulă, cu
celelalte servicii componente ale turismului, în special, cazarea şi programele
turistice. Ea are sopul de a satisface cât mai complet cerinţele de alimentaţie,
diferitelor categorii de cetăţeni din ţară sau străinătate, atât în timpul sejurului
cât şi pe parcursul călătoriei.
Această activitate trebuie să ţină seama de motivaţiile deplasării, de
particularităţile cererii turştilor, diferenţiate în funcţie de naţionalitate, vârstă,
starea de sănătate, religie sau scopul sejurului. Alimentaţia bublică din turism
şi, în general, trebuie să asigure îmbinarea armonioasă a acţiunilor necesare
pregătirii preparatelor culinare şi băuturilor cu cele privind servirea şi
consumul acestora, asigurând o ambianţă plăcută, de destindere şi bună
dispoziţie.
Clasificarea unităţilor de alimentaţe publică se face după anumite
criterii: constructive, calitatea dotărilor, instalaţiilor şi a serviciilor pe care le
oferă. Criteriile de clasificare stabilite de Ministerul Turismului sunt minime şi
obligatorii.

135
Principalele tipuri de unităţi de alimentaţie publică destinate servirii
turiştilor sunt:
1. Restaurant:
– clasic;
– specializat:
– pescăresc, vânătoresc;
– dietetic, lacto-vegetarian;
– patiserie, zahan;
– familial, pensiune;
– cu specific naţional sau local;
– braserie;
– berărie;
– grădină de vară;
2. Bar:
– bar de noapte;
– bar de zi;
– cafe-bar, cafenea;
– disco-bar (discotecă, videotecă);
– bufet-bar;
3. Unităţi de tip fast food:
– restaurant autoservire;
– bufet tip expres;
– pizzerie;
– snack-bar;
4. Cofetărie;
5. Patiserie, plăcintărie, simigeri, covrigărie.
Toate aceste unităţi de alimentaţie publică pot fi încadrate într-una din
categoriile: lux, I, II, III.
La firmele agroturistice sau pensiuni, unităţile de alimentaţie publică se
încadrează într-una din categoriile flori (de la 1 la 5) sau margarete (tot de la 1
la 5)34.
Pentru analiza regimului preţurilor, ca totalitate a reglementărilor cu
privire la modul de formare, stabilire şi aplicare a lor, trebuie să se ţină seama
de preţurile de aprovizionare a mărfurilor, de adaosurile de alimentaţie publică
şi apoi de preţurile de desfacere ale produselor adică, preţurile de alimentaţie
publică.
În unităţile de alimentaţie publică, preţurile de aprovizionare ale
mărfurilor pot fi: preţuri de achiziţie sau preţuri cu ridicata.
Preţurile de achiziţie le întâlnim în cazul aprovizionării mărfurilor
(produselor agricole) direct de pe piaţa ţărănească.

34
Ordinul ministrului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului, Turismului şi Profesiilor
Liberale nr. 636/2008.
136
Cantităţile cele mai mari de mărfuri cu care se aprovizionează unităţile
de alimentaţie publică provin de la producătorii de bunuri (direct) şi de la
comercianţii cu ridicata. Preţurile parcticate de aceşti furnizori sunt preţuri de
livrare, respectiv preţuri cu ridicata negociate, iar preţul facturat va cuprinde şi
impozitul indirect datorat bugetului statului35 adică TVA-ul (19%) aferent
calculat la aceste preţuri.
Preţurile de alimentaţie publică (preţuri de desfacere) practicate de
unităţile respective, se formează prin aplicarea la preţul negociat (preţ de
achiziţie, preţ de livrare, preţ cu ridicata – după caz) a unor cote de adaos de
alimentaţie publică, diferenţiate pe produse şi pe categorii de unităţi, rezultând
un preţ unitar, fără TVA (după cum s-a mai precizat şi la subcapitolul 1.1.4.).
La preţul astfel obţinut, se calculează şi se adaugă TVA de 19 %, obţinându-se
preţul de alimentaţie publică final. La preparatele culinare, preparatele simplu
de bufet, semipreparatele tip gospodina, produsele de carmangerie şi produsele
de cofetărie-patiserie, preţurile de alimentaţie publică se calculează de fiecare
din aceste unităţi, pornind de la preţurile materiilor prime ce intră în
componenţa preparatelor respective. Preţurile de desfacere (de alimentaţie
publică sau cu amănuntul) trebuie să fie astfel dimensionate încât să asigure
unităţilor respective (de alimentaţie publică sau cu amănuntul): recuperarea
preţului de aprovizionare negociat cu furnizorul la materiile prime, acoperirea
costurilor de obţinere a preparatelor şi realizarea unui profit corespunzător
condiţiilor de concurenţă; adaosul comercial sau de alimentaţie publică pentru
vânzările prin unităţile respective; TVA-ul calculat cu un procent de 19 %
asupra elementelor de mai sus.
Cotele de adaos de alimentaţie publică se fixează diferenţiat pe
categorii de unităţi de local şi pe grupe de produse, după natura lor (preparate
din carne, lactate, băuturi alcolice, răcoritoare, cafea, ţigări etc.). Prin nivelul
cotelor fixate, firmele urmăresc să-şi acopere cheltuielile efectuate şi să obţină
un profit, a cărui mărime este determinată de condiţiile de concurenţă dar şi de
nivelul cheltuielilor proprii.
Preţurile de alimentaţie publică pot diferi mult de la o zonă la alta,
chiar dacă au aceeaşi categorie de încadrare, având în vedere condiţiile
specifice de aprovizionare cu materii prime şi produse, mai ales agricole şi de
preparare, ţinând seama de particularităţile în gastronomia din diferitele părţi
ale ţării, dar şi de amplasamentul unităţii de alimentaţie publică.
Alături de buna organizare a muncii, de servirea ireproşabilă, într-un
mediu ambiant plăcut, cu un sortiment diversificat şi de bună calitate, preţurile
au şi ele un rol important în dinamica desfacerii de mărfuri prin alimentaţia
publică. Astfel, de nivelul lor depinde creşterea sau descreşterea masei
consumatorilor (turiştilor) şi, în consecinţă valoarea desfacerilor şi profitul
unităţilor de alimentaţie publică.
35
Carmen Comăniciu – “Fiscalitate: valenţe multidimensionale”, Ed. Universităţii “Lucian
Blaga” din Sibiu, 2005, pg. 109.
137
Dacă facem o analiză comparativă asupra nivelului preţurilor şi
tarifelor din turism, privind aplicarea acestora la principalele activităţi
(transport, cazare, alimentaţie publică), vom constata că în majoritatea
cazurilor preţurile şi tarifele de ofertă în turism nu stimulează cererea, ci mai
degrabă o limitează. De exemplu, tarifele de transport sunt ridicate şi nu au
acoperire în toate cazurile într-un confort corespunzător. La acestea se mai
adaugă, uneori, drumuri de acces necorespunzătoare în multe zone turistice ale
ţării. Dacă analizăm şi nivelul tarifelor de cazare constatăm că acesta este într-
o mare discordanţă, cu mărimea veniturilor populaţiei, astfel încât un salariu
mediu lunar nu ajunge pentru cazarea unei persoane (în timpul concediului) în
perioada de sezon la munte sau la mare. De asemenea, nici preţurile de
alimentaţie publică nu sunt rezonabile, în multe cazuri sunt departe de
preţurile cu amănuntul. Cele mai rezonabile, dacă putem spune aşa sunt
tarifele oferite turiştilor pentru tratamentul balnear.
Prin urmare, pentru relansarea activităţilor turistice din ţara noastră
este nevoie de o reconsiderare a nivelului preţurilor şi tarifelor, o creştere a
calităţi serviciilor prestate dar şi o majorare a veniturilor populaţiei, fără de
care realizarea unui turism pentru „tot omul” rămâne un deziderat.
Vom prezenta mai jos un exemplu de calcul (determinare, formare) al
unui preţ de alimentaţie publică pentru un „bun” ce se serveşte într-o unitate
de alimentaţie publică.
Presupunem că ne aflăm într-o unitate de alimentaţie publică de
categoria I şi practică un adaos de alimentaţie publică de 150 %.
Unitatea s-a aprovizionat de la un comerciant cu ridicata cu mai multe
sticle de whisky (a 750 ml/sticlă). Preţul de aprovizionare cu TVA este 668,48
lei/sticlă (exemplul este pur ipotetic).
Trebuie să determinăm preţul de alimentaţie publică atât pe sticlă cât şi
pe cea mai mică unitate de măsură care se poate comercializa (servi) într-un
restaurant, adică 50 ml (unitate de măsură valabilă pentru băuturile alcolice
spirtoase).
Pentru început, trebuie să scoatem TVA-ul aferent preţului de
aprovizionare.
TVA pa = (668,48•19):119 = 106,73 lei;
PafTVA = 668,48-106,73 = 561,75 lei;
P.Al.P. = 561,75•2,5 = 1.404,38 lei; unde P.Al.P. reprezintă preţul de
alimentaţie publică fără TVA.
Acest preţ mai rezultă şi din formula →
561.75+(561,75•150:100)=1.404,38 lei
PAlP cuTVA = 1.404,38•1,19 = 1.671,21 lei.
Preţul astfel obţinut de 1.671,21 lei se împarte la 15 (pentru că într-o
sticlă de 750 ml încap 15 unităţi de măsură a 50 ml) şi se obţine cifra de
111,41 lei.

138
Urmeză apoi fenomenul de rotunjire, de ajustare a preţului pentru a
putea fi aplicat în unitatea de alimentaţie publică. Din mai multe considerente,
preţul de alimentaţie publică pentru 50 ml ar trbui să fie 110 lei. Dacă este aşa,
atunci preţul de alimentaţie publică pentru o sticlă de whisky va trebui să
rezulte din 15•110 = 1.650 lei.
Preţul de alimentaţie publică de 1.650 lei/sticla de whisky de 750 ml
este preţul cu care se înregistrează în gestiune şi se aplică în unitatea de
alimentaţie publică.

1.5.3.2. Particularităţi ale formării tarifelor în transporturile turistice

Dacă privim transportul ca un serviciu turistic, el are un dublu rol: este


o condiţie pentru accesul la „consumul turisic” şi totodată este o componentă
a acestuia. Transportul constituie prima manifestare a consumului turistic şi
singura componentă de care nu se poate dispensa în acţiunea sa de deplasare
spre zona turistică aleasă. Transportul, este în cele din urmă, nu numai o
componentă a turismului, ci şi un un factor de dezvoltare a acestuia. Prin
urmare, se poate afirma că transportul efectuat cu mijloace tehnice la nivelul
cerinţelor turiştilor şi în condiţiile unor drumuri corespunzătoare calitativ, prin
atractivitatea sa, poate crea impulsul de călătorie, poate genera turism sau
poate stimula dezvoltarea acestuia.
Pentru deplasarea în zonele turistice, tot mai mult sunt folosite
transporturile rutiere, caracterizate printr-o intensitate variabilă a traficului,
influenţată de specificul cererilor sezoniere ale turiştilor şi de diversitatea
itinerariilor solicitate şi parcurse.
Transporturile se pot realiza cu mijloace proprii ale unităţilor de turism
sau cu mijloace de transport închiriate de la firmele specializate în această
activitate. Datorită faptului că activităţile turistice au un caracter sezonier,
ofertele de închiriere a mijloacelor de transport nu sunt întotdeauna favorabile
unităţilor de turism, firmele de transport pretinzând asigurarea unui anumit
coeficient de ocupare (20-21 de zile) din luna calendaristică.
Principalele tipuri de tarife pentru transporturile turistice sunt:
– tariful pe km;
– tariful de staţionare;
– tariful de dislocare.
Tariful pe km se aplică în cazul transporturilor turistice în care se
realizează o viteză medie de minimum 25 km/h sau minim 200 km/zi. Acest
tarif se diferenţiază în funcţie de categoria, tipul autovehiculului şi capacitatea
de transport (număr de locuri).
Tariful pe km se înmulţeşte cu distanţa în km şi rezultă suma ce se
taxează pentru distanţă. La aceasta se adaugă asigurarea şi diurna şoferului
rezultând o sumă la care se aplică comisionul unităţii turistice. Suma astfel
139
obţinută constituie baza de calcul pentru aplicarea TVA-ului. Prin urmare,
tariful total cuprinde şi valoarea TVA-ului. La transporturile internaţionale,
TVA-ul se calculează doar la comisionul firmei româneşti care organizează
turismul.
Să luăm un exemplu:
O firmă specializată de turism efectuează o excursie de 5 zile pe o
distanţă de 1.000 km, pentru care aplică un comision de 20 %, cu un
autovehicul pentru care se pretinde un tarif de 10 lei/km. Tariful total se
calculează astfel:
– parcursul mediu zilnic – PMZ;
PMZ/nr. zile = 1000/5 = 200 km/zi;
200 km/zi – reprezintă km parcurşi într-o zi;
Tariful pe total km parcurşi = 200•5•10=10.000 lei;
Comisionul firmei de turism = 10.000•20 %=2.000 lei;
TVA=(10.000+2.000)•19%=2.280 lei;
Valoarea totală a tarifului, inclusiv TVA = 10.000+2.000+2.280 =
14.280 lei.
Tariful de staţionare se aplică numai în situaţiile când nu se realizează
o viteză comercială de 25 km/h sau 200 km/zi. Staţionarea este un fenomen
care se negociază, pe parcurs intern de la 8 h la 16 h pe zi, iar pe parcurs
extern se taxează la 14 h pe zi.
În acest sens, pentru o excursie de 5 zile pe distanţă de 800 km, taxarea
se face în felul următor:
PMZ = 800/5 = 160 km/zi;
Km normaţi = 5 zile • 200 km/zi = 1.000; km efectivi = 800;
Diferenţa de 200 km (1.000-800) neparcurşi se transformă în 8 h de
staţionare.
Tariful de staţionare se stabileşte pe oră diferenţiat după categoria,
tipul şi capacitatea autovehiculului.
Dacă folosim acelaşi mijloc de transport din exemplul de mai sus,
tariful orar de staţionare poate fi 250 lei, iar tariful total de staţionare va avea
următoarea valoare:
– taxarea pentru km efectivi = 800•10=8.000 lei;
– taxarea pentru orele de staţionare = 8•250=2.000 lei;
8.000+2.000=10.000 lei – total;
– comisionul unităţii turistice = 10.000•20%=2.000 lei;
10.000+2.000=12.000 lei → Total tarif fără TVA;
TVA = 12.000•19%=2.280 lei;
Total tarif, cu TVA = 14.280 lei.
Tariful de dislocare se aplică pentru km parcurşi până la (de la) sediul
beneficiarului sau punctul de prezentare indicat de acesta, când se află situat în
altă localitate decât localitatea de reşedinţă a mijlocului de transport. Şi acest
tarif (stabilit pe km) este diferenţiat pe categoria, tipul şi capacitatea
140
autovehicului. Nivelul tarifului de dislocare este ceva mai redus decât tariful
de bază, deoarece acesta se aplică pentru mersul autovehicului în gol.
Tariful total pentru transportul turistic rezultă din însumarea tarifului
pentru km parcurşi, cu tariful de staţionare şi de dislocare, după caz. La
această sumă se adaugă comisionul firmei turistice şi apoi la suma totală se
aplică cota de TVA.
Tarifele pentru transporturi turistice sunt stabilite separat pentru
excursii în ţară cu turiştii români şi separat pentru excursii în străinătate.
Mai trebuie reţinut că firmele de turism care organizează excursii,
stabilesc nu numai tarife de transport, ci iau în calcul şi tarifele de cazare şi
preţurile unor mese ce se pot servi în mod organizat, după caz, pentru
satisfacerea cât mai deplină a cerinţelor turiştilor.

1.5.3.3. Particularităţi ale formării tarifelor de cazare

Serviciile de cazare au devenit o activitate de sine stătătoare, creatoare


de locuri de muncă şi sursă de venituri, dar şi o componentă de bază a
produsului turistic, fiind un element indispensabil pentru asigurarea unor
condiţii corespunzătoare de sejur turiştilor. Dezvoltarea turismului este
condiţionată, în mare măsură, de diversitatea şi tipul unităţilor de cazare. Prin
urmare, creşterea cererii în domeniul respectiv, impune existenţa unor variate
tipuri de unităţi de cazare. Astfel, hotelurile sunt destinate, mai ales, turismului
profesional şi celui de recreere şi vizitare, motelurile sunt destinate turismului
auto, iar vilele şi pensiunile sunt folosite îndeosebi pentru turismul de recreere
şi îngrijirea sănătăţii.
Reţeaua de cazare, după structură, este alcătuită din forme principale
de cazare care cuprind hoteluri, moteluri, vile, hanuri, cabane şi forme
complementare incluzând campinguri, bungalouri, pensiuni şi locuinţe
particulare etc. În funcţie de condiţiile de dotare, de calitatea serviciilor,
reputaţia, ambianţa, amplasarea etc., unităţile de cazare se pot încadra pe
diferite categorii de confort exprimate prin număr de stele (de la 1 la 5) sau
margarete (în cazul pensiunilor).
În cadrul tipurilor de structuri, spaţiile de cazare pot fi formate din:
cameră cu un pat individual, cameră cu un pat matrimonial, cameră cu două
paturi, cameră cu trei sau mai multe paturi individuale, garsonieră, apartament,
după caz.
Normele metodologice şi criteriile privind clasificarea pe stele, flori
sau margarete a structurilor de primire a turiştilor se stabilesc de organele
competente36. Clasificarea acestor unităţi are în vedere caracteristicile

36
Ordinul ministrului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului, Turismului şi Profesiilor
Liberale nr. 636/2008.
141
constructive şi calitatea dotărilor, pe baza unei documentaţii întocmite în acest
scop, după care se procedează la eliberarea unui certificat de clasificare.
Tarifele privind serviciile de cazare se stabilesc de către firmele
turistice, în mod liber, pe baza acţiunii conjugate a cererii şi ofertei, înn
condiţii de concurenţă. La stabilirea lor se au în vedere studiile de marketing şi
analizele economice, nivelul cheltuielilor prognozate, rata programată a
profitului, nivelul tarifelor practicate de unităţile din zonă sau străinătate,
categoria de clasificare a unităţii, amplasamentul unităţii, etc, etc.
După modul cum se desfăşoară serviciile turistice, tarifele pot fi:
– tarife de cazare pentru turiştii pe cont propriu în hoteluri, moteluri,
vile, pensiuni etc. Aceste tarife sunt exprimate în lei/zi, pe loc şi tip de cameră,
afişate la locuri vizibile la recepţiile uniăţilor. Tarifele de cazare se stabilesc
de managerii firmelor turistice, pe baza politicii de preţuri şi tarife aprobate de
Consiliul de Administraţie (patronat).
Tarifele pot varia în funcţie de sezon, perioadă şi li se pot face unele
modificări:
– acordarea de gratuităţi, pentru copiii până la 7 ani, acţiuni de protocol
aprobate, pentru personalul din reţea aflat în delegaţie în interesul serviciului;
– diminuări la tariful afişat, în diferite situaţii: sejur de peste 10 zile; un
număr de înnoptări mai mare de 45 zile anual de acelaşi client; cazarea în
zilele de vineri, sâmbătă, duminică; pentru personalităţi marcante ale lumii
politice, culturale etc; pentru parteneri de afaceri, furnizori, ziarişti şi reporteri
radio-TV etc.;
– majorări la tariful afişat, pentru perioada unor manifestări şi
evenimente speciale (târguri, expoziţii etc.);
– tarifele contractuale, practicate pentru turiştii sosiţi organizat, pe bază
de contracte.Aceste tarife se stabilesc, în general, la nivele inferioare celor
practicate pentru turismul pe cont propriu, acordându-se unele facilităţi
(reduceri la tariful de czare şi la adaosul de alimentaţie publică pentru servirea
mesei).
Tarifele de cazare mai pot cuprinde şi unele prestaţii suplimentare
efectuate în mod gratuit: transport bagaje, păstrarea valorilor şi obiectelor
uitate de clienţi, ziare, reviste, informaţii utile etc. Alte servicii suplimentare se
tarifează separat: servicii de telefonie, fax, procurări de bilete de călătorie şi de
spectacole, utilizarea unor săli de conferinţe, piscină, terenuri de sport, intrarea
în discoteci sau baruri de noapte etc.

142
1.5.4. Preţurile în cadrul schimburilor economice internaţionale

1.5.4.1. Conţinutul preţurilor externe

Preţul format şi utilizat în cadrul relaţiilor economice internaţionale este un


element component al dimensiunii calitative al acestora. El este un rezultat al
unor activităţi multiple şi complexe ce urmăresc cunoaşterea temeinică a pieţei
externe, fundamentarea ofertei, desfăşurarea tratativelor şi efectuarea tranzacţiilor
finale privind bunuri si servicii.
Preţurile internaţionale reflectă punctele de echilibru dintre cerere si ofertă
pe ,,pieţele caracteristice" ale diferitelor bunuri sau servicii.
Piaţa caracteristică sau reprezentativă este acea piaţă pe care se
încheie cea mai mare parte din tranzacţiile privind un bun (sau o categorie
de bunuri), ce concentrează în fapt cererea şi oferta mondială pentru acesta.
Pentru aceeaşi marfă pot exista două sau mai multe pieţe caracteristice,
unde are loc în mod practic determinarea preţului mondial.
Preţul internaţional are deci atributele unui preţ liber, de piaţă, el se
formează în cadrul schimburilor de mărfuri şi servicii între partenerii externi.
Pe piaţa externă, preţurile au la baza formării şi evoluţiei lor valoarea de
schimb medie mondială în jurul căreia acestea vor oscila sub presiunea unei
multitudini de factori economici şi extraeconomici.
Ca expresie bănească a valorii internaţionale, esenţa preţului pe piaţa
externă este de a eprima cheltuielile sociale validate, recunoscute, de piaţa mon-
dială pentru diterite bunuri sau servicii şi în mod concret angrenarea
economiilor naţionale la circuitul mondial de valori.
Valoarea naţională şi valoarea internaţională au baze diferite si evoluţii
distincte. Diferenţa dintre aceste două mărimi este determinată de raportul dintre
productivitatea muncii naţionale şi productivitatea muncii internaţionale, dintre
nivelul tehnic mondial şi nivelul tehnic naţional, de conţinutul diferit de
substanţă utilă al resurselor naturale etc.
Valoarea internaţională nu este o simplă medie aritmetică a valorilor
tuturor mărfurilor produse în ţările lumii. La formarea valorii internaţionale
contribuie numai valorile naţionale ale mărfurilor produse în ţările care participă la
schimbul internaţional cu mărfurile respective.
Deoarece orice tară participă la comerţul mondial cu mărfurile cele
mai competitive (din punct de vedere tehnic-calitativ dar şi ca nivel de
preţ), în ansamblu, se poate aprecia că nivelul mediu al valorii internaţionale la
un anumit produs este mai scăzut decât cel al valorilor naţionale.
Modificarea valorilor naţionale ale mărfurilor exportate, mai ales în ţările
cu pondere hotărâtoare în comerţul internaţional al unui anumit produs, are ca
efect modificarea corespunzătoare a valorii internaţionale.

143
Corelaţia dintre valoarea internaţională şi cea naţională a mărfurilor
are şi un alt aspect, acela al influenţei exercitate de valoarea internaţională
asupra celei naţionale prin import.
Importul de materii prime, semifabricate, sub-ansamble sau maşini şi
utilaje cu destinaţie productivă la preţuri mai mici decât cele ale produselor
similare obţinute în ţara poate determina reducerea valorii naţionale a
produselor obţinute cu acestea, deoarece intră direct sau indirect (prin
amortizare) în componenţa valorii lor.
Diferenţa dintre valoarea internaţională şi valoarea naţională a
mărfurilor determină modificări valorice ale produsului naţional total sub
forma unor economii sau pierderi, ,,scurgeri" valorice din şi spre sistemul
economic exterior.
Deşi la baza formării preţurilor mondiale stă valoarea internaţională, în
fapt preţurile practicate în schimburile economice internaţionale se abat de la
această valoare sub acţiunea diferiţilor factori.
Astfel, abordând piaţa mondială ca o piaţă neomogenă, o caracteristică
a ei este neuniformitatea sistemului şi a nivelurilor de preţ practicate. Astfel,
pe acest segment al sistemului economic internaţional se întâlnesc producători
şi consumatori ce aparţin unor sisteme economice, culturale, politice diferite
ce vor avea obiective, interese şi considerente economice diverse reflectate
corespunzător în tipurile şi mărimea preţurilor pe care le vor practica.
Astfel, preţurile tranzacţionate se vor afla la o distantă considerabilă de preţul
care reflectă condiţiile de producţie şi înzestrare tehnică ale produselor cu
ponderea cea mai mare în totalul produselor de acelaşi tip aduse la piaţă.
De aceea, în formarea preţului extern alături de considerarea raportului
fundamental dintre cererea şi oferta mondială pentru acel bun, de o mare
atenţie trebuie să se bucure si alţi factori cu rol deosebit de important, cum
sunt: concurenţa pe piaţa internaţională, acţiunea monopolurilor, impactul
inflaţiei, politica fiscală a diferitelor state partenere, acordurile comerciale
internaţionale etc.

1.5.4.2. Preţurile în cadrul schimburilor internaţionale ale


României

Fundamentarea sistemului economic naţional pe cerinţele şi legităţile


economiei de piaţă a determinat apariţia unor modificări de esenţă în
organizarea şi desfăşurarea activităţii de comerţ exterior.
Astfel, înlăturarea monopolului de stat asupra activităţii de comerţ
exterior şi formarea liberă a preţurilor a dus la apariţia unui mare număr de
agenţi economici ca participanţi direcţi la schimburile economice
internaţionale: întreprinderi direct producătoare; societăţi comerciale
specializate în activităţi de import-export, comercianţi etc.
144
Astfel, aceştia stabilesc raporturi directe cu partenerii străini,
concretizate în contracte economice de comerţ exterior în cadrul cărora un loc
important revine elementului preţ.
Procesul complex de formare a preţului de export şi import al
mărfurilor impune cunoaşterea mecanismului de formare a preţurilor
internaţionale, analiza factorilor ce influenţează nivelul acestora, deoarece
fiecare dintre părţile participante (cumpărător sau vânzător) trebuie să
cunoască evoluţia viitoare a preţurilor produselor pe care le comercializează.
Aceasta înseamnă, de fapt, determinarea pentru fiecare etapă considerată, în mod
atent şi competent, a factorilor care influenţează şi determină nivelul şi variaţia
preţurilor, înseamnă informare şi documentare asupra preţurilor.
Sursele de informare şi documentare asupra preţurilor externe sunt:
– cotaţiile de bursă;
– preţurile adjudecate în cadrul licitaţiilor internaţionale;
– ofertele si contraofertele concurenţei;
– contractele încheiate între firme;
– facturile privind produsele exportate şi importate;
– documentele şi operaţiunile bancare;
– preţurile folosite în cadrul acordurilor internaţionale de marfă;
– listele şi cataloagele de preţuri;
– preţurile de pe piaţa internă a diferitelor ţări;
– preţurile prezentate în diferite publicaţii, buletine, ziare, periodice.
reviste;
– studiile elaborate de diferite instituţii sau organizaţii internaţionale;
– reglementările din diferite ţări în legătură cu stabilirea preţurilor;
– informaţiile transmise de agenţii economici, rapoartele delegaţiilor
aflate în străinătate la târguri, expoziţii pentru prospectarea şi contractarea
unor mărfuri.
Preţurile din documentaţiile studiate se grupează pe produse şi pe intervale
de timp. Dacă unele surse nu sunt la zi, se efectuează actualizarea cu ajutorul
indicilor de preţ din publicaţiile de specialitate.
* Factorii care acţionează şi determină nivelul preţurilor externe
Organizarea comerţului internaţional necesită dezvoltarea sistemelor
corespunzătoare de formare a preţurilor şi a politicilor de preţuri ca răspuns la
factorii fundamentali ce acţionează în fiecare din economiile naţionale
participante la acest proces de schimb. Aceste sisteme trebuie însă să fie
compatibile cu multitudinea restricţiilor şi limitărilor ce acţionează în cadrul
relaţiilor internaţionale în procesul complex de stabilire a preţurilor internaţionale,
managerii sunt confruntaţi cu o multitudine de aspecte specifice privind:
politicile diferitelor guverne în domeniul impozitelor, legislaţia de dumping,
preţurile prag practicate, realizările guvernamentale ale nivelurilor de preţ. Alături
de aceste aspecte, costurile mari de transport, comisioanele şi adaosurile verigilor

145
intermediare reprezintă alţi factori importanţi ce influenţează formarea preţurilor
internaţionale.
Dintre principalii factori care determină nivelul preţurilor externe avem în
vedere:
– factorii de producţie – de fundamentare a ofertei (ce influenţează direct
mărimea costului de producţie, adică limita teoretică minimă a preţului), cum ar
fi: nivelul rezervelor, al stocurilor producţiei mondiale;
– factorii de consum – de fundamentare a cererii, cum ar fi: nivelul
consumului mondial, gradul de concentrare a cererii, posibilitatea de
substituibilitate a produselor, elasticitatea cererii pentru un produs în funcţie
de preţul sau şi de nivelul veniturilor populaţiei etc.;
– factorii exogeni raportului cerere-ofertă, în cazul activităţii
concrete de comercializare externă au o influentă intensă asupra preţului
extern. Pot fi aici avuţi în vedere factori de natură financiară (politica
fiscală a statului, clauze privind instrumente şi modalităţi de plată
specifice), factori monetari (rata dobânzii, politica de curs monetar), precum
şi unii factori sociali (cerinţe de protecţie sanitară şi ecologică, particularităţi
ale politicii veniturilor etc.).
De asemenea, alţi factori care influenţează nivelul preţurilor externe
sunt creşterea costurilor datorate transportului, taxelor şi sistemului
internaţional de distribuţie. Costurile de transport, costurile portuare,
costurile de asigurare, contribuie cu sume importante în cazul circulaţiei
internaţionale a produselor. Când preţul final ajunge prea ridicat, producătorul
internaţional trebuie să determine volumul şi natura costurilor suplimentare
pentru a le introduce în formula de preţ sau pentru a selecta din alternativele
de transport. Daca se folosesc canale de distribuţie lungi sau mai costisitoare,
creşterile de preţ pot depăşi cu uşurinţă jumătate din preţul de fabricaţie.
Un producător internaţional poate lupta împotriva acestei probleme
identificând sursele de aprovizionare mai ieftine sau considerând acele zone
unde costurile de fabricaţie, de transport sau impozitele sunt mai scăzute.
Selectarea unor intermediari mai eficienţi în ţările vizate sau eliminarea
completă a intermediarilor poate ajuta la păstrarea unui nivel scăzut al
preţurilor.
Reglementările cu privire la politica de dumping. Dumpingul este
practica comercial neloială a subevaluării preţurilor pentru a afecta, distruge
sau preveni stabilirea concurenţilor într-o anumită ţară. Aceasta poate include,
de exemplu, importarea la preţuri sub nivelul preţurilor interne sau sub nivelul
preţurilor practicate de alte ţări exportatoare. Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ defineşte dumpingul ca diferenţa dintre nivelul normal al preţurilor in-
terne şi preţul extern pe care produsele îl au atunci când părăsesc ţara
exportatoare.
Legislaţia de dumping este folosită uneori pentru a proteja
întreprinderile locale de politicile neloiale de preţ practicate de străini şi poate
146
fi folosită pentru a limita competiţia străină în general. Este de presupus că
dumpingul afectează producătorii şi economia ţării importatoare dar, pe de altă
parte, el stabileşte o sursă de produse cu preţ scăzut. Dumpingul practicat de
întreprinderile individuale este imprevizibil şi nu poate fi considerat ca o bază
sigură pentru planificarea economică chiar dacă nu duce la afectarea
producătorilor interni.
Pentru ca guvernul să declare stabilirea unei politici de dumping,
trebuie să apară simultan o politică de discriminare în domeniul preţurilor şi
afectarea producătorilor interni. Existenţa unuia din aceşti doi factori separat
este insuficienţa pentru a putea spune că ne aflăm în faţa unui caz de dumping.
Una din metodele folosite pentru a evita încadrarea în politica de dumping
este diferenţierea produselor proprii faţă de produsele producătorilor interni,
de exemplu, prin oferirea unor opţiuni diferite sau a unor accesorii. O alta cale
este de a utiliza ajustări competitive care nu afectează preţul, cum ar fi
extinderea creditului pentru distribuitori.
Modificări ale cursurilor monetare. Dacă valoarea monedei unei
ţari scade în raport cu moneda unei alte ţări, moneda primei ţări a fost
devalorizată. Unele ţări trecând prin perioade lungi de deficit comercial
încearcă restabilirea echilibrului în balanţa de plăţi prin devalorizarea monedei
naţionale.
Când preţurile pe piaţa internă a unei ţări care şi-a devalorizat moneda
nu sunt afectate ca urmare a devalorizării, preţurile tuturor produselor
considerate din punctul de vedere al străinilor scad, ca rezultat al devalorizării,
creşterea costurilor datorate produselor importate duce la creşterea unei părţi a
preţurilor în ţara în care a avut loc devalorizarea astfel încât efectul
devalorizării este redus. Orice ajustări de preţ ce urmează unei devalorizări
trebuie să ia în considerate această creştere de preţ.Când importurile sunt
implicate într-o proporţie ridicată în PNB, efectul devalorizării asupra preţurilor
poate fi imediat.
Orice întreprindere ce are vânzări într-o ţară în care a avut loc o
devalorizare trebuie să evalueze elasticitatea cererii la preţ pentru produsele ei,
ca şi poziţia ei pe piaţă. Vânzările vor creşte atunci când preţurile scad dar,
probabil, creşterea de vânzări va fi proporţional mai mică decât reducerea de
preţ. Aceasta ar însemna că veniturile din vânzări după reducerea de preţ, vor
fi mai mici decât anterior şi în acest caz cererea este considerată relativ
inelastică faţă de preţ.
Dacă apare o reducere a preţurilor şi cererea este elastică faţă de preţ,
devalorizarea poate ajuta un exportator să-şi crească profiturile imediat,
crescând adaosurile practicate, reducând preţurile pe pieţele externe (sperând la
o creştere a profiturilor ca urmare a creşterii vânzărilor),sau prin creşterea
eforturilor în domeniul design-ului, distribuţiei şi publicităţii.
Revalorizarea se referă la creşterea valorii unei monede în raport cu alta.
Efectul pe care îl are asupra unui producător din ţara în care s-a făcut
147
reevaluarea este de a scădea preţurile de import şi de a creşte preţurile de
export. Producătorul trebuie să decidă dacă să treacă creşterile de preţ pe
seama consumatorilor, sau să absoarbă creşterile de preţ reducând costurile în
ţara sa sau să menţină cheltuielile, acceptând un profit mai scăzut.

1.5.4.3. Stabilirea preţurilor produselor exportate şi importate

* Preţurile produselor exportate


În cadrul strategic de aplicare a mecanismelor pieţei în economie,
formarea liberă a preţurilor se extinde şi asupra preţurilor la export.
Astfel, preţul extern la produsele de export este un preţ negociat cu
partenerii externi, avându-se drept funcţie obiectiv obţinerea unei eficienţe
economice cât mai mari. În practica internaţională se folosesc mai multe
metode:
a) Metoda adăugării la cost este deseori utilizată de exportator pentru
a stabili preţurile. Formula acestei metode pentru piaţa internaţională include:
– costurile de fabricaţie;
– costurile administrative;
– costurile de cercetare-dezvoltare;
– costurile suplimentare;
– costurile de expediere;
– taxele vamale;
– adaosurile unităţilor de producţie;
– marja de profit.
Când toţi aceşti factori sunt însumaţi, se obţine un preţ final care este
deseori mult în afara condiţiilor competitive de export pe pieţele lumii.
Metoda adăugării la cost prezintă câteva inconveniente, dintre care, în
primul rând, ignora cererea şi concurenţa din cadrul pieţelor vizate. De asemenea,
este deseori bazată pe evaluări denaturate ale costurilor. Suplimentar apare cercul
vicios: preţurile sunt bazate pe costuri, acestea sunt bazate pe volumul vânzărilor,
iar acesta din urmă se bazează pe costuri.
Metoda adăugării la costuri este justificată numai daca costul informaţiei
asupra cererii şi costurile administrative ale aplicării unei politici de preţ bazate pe
cerere depăşesc profitul obţinut prin această abordare. O alternativă este considerată
politica de preţuri ca un element al strategiei în măsură să contribuie la atingerea
altor obiective majore, cum ar fi obţinerea unei ponderi sporite pe piaţă, creşterea
rezultatelor pe termen scurt sau lung ale investiţiilor sau prevenirea intrării
concurenţei pe piaţa respectiva prin fixarea unor preţuri scăzute, joase.
b) Metoda bazată pe preţuri competitive. Costurile sunt fără îndoială
importante, dar strategiile eficiente de stabilire a preţurilor de export trebuie să ia
în considerare competiţia preţurilor. Preţuri competitive pot fi determinate numai
prin examinarea nivelului preţurilor pentru produse similare pe pieţele considerate.
148
Dacă aceste niveluri de preţ au fost stabilite, preţul de bază poate fi determinat
considerând următoarele etape:
– estimarea cantităţilor cumpărate la diferite preţuri;
– estimarea costurilor marginale şi totale pentru a atinge volumele de
vânzare preconizate;
Preţul de bază poate fi determinat după evaluarea întregului context al
pieţei. Lungimea canalelor de distribuţie şi caracteristicile acestora vor afecta
preţurile finale şi costurile de producţie apărute din necesităţile de adaptare la
piaţa vizată vor afecta costul de bază.
Găsirea nivelului de preţ potrivit poate fi extrem, de dificilă în practică. Es-
timarea cererii trebuie sa ţină cont de atractivitatea produsului, iar măsurarea
acestei atractivităţi poate necesita teste experimentale de piaţă. Acestea pot fi
costisitoare, iar rezultatul este supus erorii. Pe unele pieţe internaţionale
potenţialul pieţei este prea mic pentru a justifica cele mai simple cercetări de mar-
keting, astfel încât, estimarea cererii trebuie bazată pe opiniile organizaţiilor
internaţionale şi a specialiştilor în comerţ.
c) Metoda bazată pe extrapolarea vânzărilor pe pieţele similare.
Uneori cererea poate fi estimată prin extrapolarea vânzărilor de pe
pieţele considerate similare pieţei vizate.
Cele mai multe organizaţii au estimări asupra costurilor totale de producţie.
Cu toate acestea, de obicei, costurile marginale nu sunt disponibile. Pentru a le
obţine este necesară analiza operaţiilor de producţie în vederea identificării cos-
turilor fixe şi a celor variabile. Când producţia poate fi crescută fără creşterea
costurilor fixe, costurile variabile sunt singurele costuri adiţionale.
Selectarea celui mai profitabil preţ depinde de perioada de timp pentru
care s-a făcut estimarea. Dincolo de efectele pe termen scurt, deciziile de preţ,
trebuie să fie bazate pe toate costurile ce pot apărea pe perioada asupra căreia s-a
făcut previziunea. Deciziile de preţ trebuie să ia în considerare, de asemenea,
reacţiile potenţiale ale concurenţei şi guvernului. Deoarece toate aceste variabile
sunt complexe, multe organizaţii urmăresc obiective secundare mai degrabă
decât obiectivul ideal al maximizării profitului.
d) Metoda determinării preţului extern pe baza preţului pe unitatea
de materie primă realizat de concurentă. Relaţia de cuantificare este:

cot a
Pex = Pcc ± Pcc ,
100

în care: Pex = preţul produsului exportat; Pcc = preţul practicat de


concurenţă; cota/100 = expresia diferenţierii complexităţii produsului exportat
faţă de produsul concurentei.
Această metodă se foloseşte pentru produse apropiate din punct de
vedere al parametrilor tehnici şi economici, pentru maşini, utilaje,
construcţii metalice, piese de schimb, roţi dinţate etc.
149
e) Metoda determinării preţului extern pe baza preţului de
concurenţă şi a parametrilor tehnici calitativi. Etapele de aplicare a
metodei sunt:
– se înscriu într-un tabel comparativ parametrii principali şi preţul practicat
de concurentă actualizat;
– se raportează fiecare parametru al produsului concurenţei la parametrii
produsului pentru export şi se obţin coeficienţii tehnici de corectare a preţului;
– cu ajutorul coeficienţilor se determină preţul produsului destinat
exportului în raport cu preţurile practicate de concurentă.
Dacă există mai multe firme concurente se calculează un preţ mediu
de export, prin aducerea preţurilor concurenţei la nivelul coeficientului de
corectare.
Coeficientul de corectare (Kj) al preţurilor firmelor concurente se
calculează cu media aritmetică a raporturilor dintre dimensiunile parametrilor.
Parametrul . produsului . firmelor .concurente . j
∑ Parametrul .i.al . produsului . exp ortat 37
Kj = ,
n
în care:
n – reprezintă numărul de parametri:

Pex =
∑Pccj * Kj ,
m

în care:
P e x = preţul mediu de export;
Pccj = preţul firmei concurente;
Kj = coeficientul de corectare a preţului de concurenţă:
m = numărul de firme concurente.
f) Determinarea preţului pe baza nivelului cererii externe.
Modificarea preţurilor în funcţie de cerere nu mai depinde de costuri. În
aplicarea metodei se au în vedere oscilaţiile cererii, conform cărora preţul urcă
sau coboară. Se are în vedere totodată, fixarea preţului şi în funcţie de
diversitatea clienţilor, calitatea produsului, locul şi momentul vânzării.
Relaţia de calcul este:
c*x
r =α ,
v
în care:
r = rata modificării preţurilor;
c = cererea pe termen scurt;
x = oferta curentă;
v = vânzările;
37
Tatiana Moşteanu (coordonator) – “Preţuri şi concurenţă”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000, pg. 355.
150
α = coeficientul de dezechilibru între cerere, ofertă ţi vânzări.
Concret, se are în vedere ca preţul sa fie cel mai avantajos în raport de
conjunctura pieţei mondiale din momentul negocierii şi cu preţurile produselor
compatibile ale concurenţei. În acelaşi timp, echivalentul în lei la cursul în
vigoare al preţului în valută, franco-frontiera română, să asigure acoperirea
preţului intern complet de export, comisionul societăţii comerciale de export-
import, după caz, alte cheltuieli de export.
Preţul intern al produselor de export cuprinde următoarea structură:
a) cheltuieli materiale, defalcate pe principalele subgrupe
(CMAT): materii prime şi materiale, produse din colaborare, materii
recuperabile (se scad), combustibil şi energie, amortizare, reparaţii şi
întreţinerea utilajelor;
b) (S) cheltuieli cu salariile;
c) CAS plus contribuţia pentru ajutorul de şomaj (AŞ);
d) impozite, taxe şi alte cheltuieli prevăzute de lege (I);
e) profitul (π);
f) preţ intern (PI);
g)cheltuieli suplimentare de export (CSE), din care, evidenţiate separat,
cele de transport şi cele cu ambalajul pentru export (neînglobate în preţul
intern).

PICE = (CMAT + S + CAS + I + π) + CSE = PI + CSE


Deoarece preţul intern complet de export se calculează franco-
frontiera română (FOB), cheltuielile de transport privind exportul se includ în
preţul complet de export numai în limita celor făcute până la frontiera română
sau bordul vasului în portul românesc de încărcare, de la punctul de expediere
(producător, vânzător) ca punct de plecare.
Calculul preţului intern complet de export dă posibilitatea cuantificării
cheltuielilor efectuate pentru obţinerea bunului respectiv.
Este de remarcat că, în prezent, costurile de producţie vor reflecta şi
vor fi influenţate de evoluţia preţurilor interne, formate prin negocierea intre
agenţii economici, în funcţie de raportul cerere-ofertă de pe piaţa naţională.
Preţul extern de export este inclus în contractul internaţional de
vânzare a mărfii şi exprimă preţul în valută obţinut pe piaţa mondială.
Cunoaşterea preţurilor internaţionale şi negocierea unor preţuri temeinic
fundamentate la produsele exportate este de o maximă importanţă în obţinerea
unor raporturi avantajoase, echitabile, în cadrul schimburilor de mărfuri şi
servicii cu alte ţări.
Preţurile externe de export, efectiv stabilite în cadrul negocierilor, sunt
influenţate de condiţiile de livrare adoptate de părţi:
– franco-frontiera română, vânzătorul suportă transportul intern, pe
teritoriul ţării, până la frontiera română;

151
– FOB (pentru livrări mai mari) marfa devine proprietatea
cumpărătorului după încărcarea mărfii la bordul vasului, acesta suportând
cheltuielile de transport pe parcurs extern şi asigurare;
– CIF, vânzătorul suportă cheltuielile de transport şi asigurare;
– CAF, vânzătorul suportă cheltuielile de transport extern, dar nu şi
asigurarea mărfii.
Indiferent de condiţiile de livrare, calculele de eficientă ale activităţii de
export se fac având în vedere preţul extern de export adus în condiţii FOB
(franco-frontiera română). Din acest punct de vedere, din preţul de contract
încheiat în condiţiile CAF sau CIF se scad pe rând elementele adăugate:
cheltuielile de asigurare şi/sau cheltuielile cu transportul pe parcursul extern
astfel:
PE FOB = PE CAF − ChT

PE FOB = PE CIF −( ChT + A),


unde:
PEFQB = preţul extern în valută, în condiţia de livrare FOB;
PECAF = preţul extern în valută, în condiţia de livrare CAF;
PEC! = preţul extern în valută, în condiţia de livrare CIF;
ChT = cheltuielile de transport pe parcurs extern, efectuate de partea
română;
A = cheltuieli de asigurare pe parcurs extern, evaluate în devize ca şi
preţul extern, efectuate de partea română.
În consecinţă, preţul extern de export efectiv poate fi adus în condiţia
franco-frontiera română pentru a putea fi comparat cu preţul complet de
export intern, deci pentru a asigura compatibilitatea în calculele de eficienţă.
La exporturile pe termen lung, pentru a preîntâmpina pierderile datorate
modificărilor de preţ (mai ales la materiile prime, energie şi costul forţei de muncă
încorporată în produs),:practica comerţului internaţional a consacrat două
principale metode de combatere a acestui risc.
Prima metodă are în vedere includerea în preţul de ofertă şi în
contractul extern a unei marje asigurătorii. Această marjă asiguratorie
urmăreşte realizarea în timp a echivalenţei dintre cheltuielile efectuate la un
moment dat şi cele efectiv încasate după un interval mai mare de timp. Se
utilizează modelul factorului de actualizare în funcţie de coeficientul anual de
erodare a capitalului, rata inflaţiei etc.
A doua metodă presupune includerea în contractul extern a unor clauze
de revizuire sau ajustare a preţurilor.
Formula generală elaborată de comisia economică ONU pentru
Europa pentru contractele ce au ca obiect exportul de instalaţii complexe este:

P0  M1 S1 
P1 = a + b +c ,
100  M0 S0 
152
unde:
P1 = preţul final efectiv ca preţ revizuit;
P0 = preţul instalaţiei complexe la data încheierii contractului;
a, b, c = ponderea parţii fixe a preţului produsului, a materiilor şi a
salariilor în preţul produsului;
M0, M1 = preţul materialelor în momentul contractării, respectiv al livrării;
S0Sl = preţul manoperei la data contractării şi respectiv a livrării.
Corectarea preţului cu un indice de erodare a preţului se aplică mai
ales la costul materiei prime sau la costul altui element încorporat în produs după
modelul:
P0 p1
P1 = ip ; ip = ,
100 p0
unde:
P1 = preţul corectat după aplicarea clauzei de actualizare;
P0 = preţul la momentul încheierii contractului;
p1 = costul elementului încorporat in produs, utilizat la actualizare, în
momentul contractării;
p0 = costul elementului încorporat în produs, utilizat la actualizare, în
momentul contractării.
Utilizarea ratei medii de creştere a preţului produsului:
P1 = P 0 (1+Ke ) , 38
n

unde:
P0 = preţul la contractare;
P1 = preţul ajustat;
Ke = coeficientul de escaladare a preţului;
n = numărul de ani între contractare şi încasare.
Având în vedere influenţa acestor clauze asupra nivelului preţului de contract,
în contextul luptei concurenţiale, utilizarea lor presupune discernământ şi prudenţă
în acord direct cu sensul previzibil al mişcării preţurilor şi ritmul acestei mişcări,
precum şi poziţia de pe care se judecă riscul.
Eficienţa exportului pentru furnizor se poate aprecia în final prin raportarea
preţului intern complet de export, în lei, la preţul extern în valută. Se dă o
apreciere pozitivă când valoarea raportului, este egală sau mai mică decât cursul
în vigoare al leului faţă de valuta respectivă.
Modernizarea şi flexibilitatea mecanismului preţurilor în activitatea
economică internaţională presupun şi unele măsuri financiar-valutare pentru
stimularea suplimentară a exporturilor.
Astfel, unele acumulări băneşti cuprinse în preţ sunt utilizate cu rol de
pârghie economică pentru stimularea şi eficientizarea activităţii de export-import a
agenţilor economici.

38
Idem 37, pg. 359.
153
În această direcţie, începând cu 1 ianuarie 1991 agenţii economici pro-
ducători de mărfuri pentru export pot solicita restituirea de la bugetul
administraţiei centrale a impozitului indirect cuprins în preţul plătit pentru
aprovizionările cu materii prime, materiale, semifabricate şi produse ce vor fi
cuprinse, sub forma consumurilor intermediare, în produsele de export.
Această restituire se aprobă în condiţiile în care echivalentul preţului extern
obţinut în lei, la cursul de schimb în vigoare, nu acoperă preţul intern complet de
export.
Cu acelaşi rol poate fi privită utilizarea restituirii taxelor vamale
importatorilor pentru produsele importate ce vor fi prelucrate şi apoi exportate, sau
vor fi cuprinse ca subcomponente în produsele destinate exportului (draw-back).
Odată cu trecerea la TVA, exportatorii au dreptul la restituirea TVA
achitată pentru furnituri necesare realizării operaţiunilor de export.

* Preţurile produselor importate


Preţurile produselor importate sunt, de asemenea, preţuri libere
presupunând o amplă activitate de negociere şi de încadrare în restricţiile de
eficienţă din partea agenţilor importatori.
În acest plan, pentru a obţine cel mai favorabil preţ extern de import,
comparabil cu cele practicate curent pe piaţa mondială se are în vedere
fundamentarea acestuia, prin negocieri purtate pe baza a cel puţin trei oferte
sau organizarea şi participarea la licitaţii internaţionale.
Preţul cu ridicata la intern al mărfurilor din import se formează cu unele
particularităţi, cum sunt:
– Pentru agenţii economici importatori de materii prime şi materiale,
combustibili şi energie destinate producţiei, precum şi de piese de schimb,
ansamble şi subansamble, maşini, utilaje şi instalaţii complexe, preţurile se
formează pe baza preţurilor externe în valută, transformate in lei, la cursul în
vigoare, la care se adaugă, după caz taxele vamale, alte taxe, impozitul indirect şi
comisionul cuvenit societăţii de import-export:

PR = VtxCS + TV + AT + Co + I

Dacă pe parcurs extern se efectuează şi alte cheltuieli necuprinse în preţul


extern, acestea se iau în considerare prin transformarea în lei, conform aceleiaşi
reguli.
– Bunurile de consum presupun folosirea la intern a unor preţuri
cu amănuntul (PA), formate pe baza valorii de tranzacţie (Vt) în valută,
franco-frontieră română transformată în lei la cursul de schimb în vigoare (CS),
la care se adaugă taxele vamale (TV) şi alte taxe, comisionul societăţii de
import-export (Co), adaosul societăţilor comerciale pentru desfacerea cu
amănuntul (adaosul comercial) (AC), impozitul indirect (I):
PA = VtxCS + TV + Co + AC + I
154
Notaţiile din formulă simbolizează:
PR – preţul cu ridicata;
PA – preţul cu amănuntul;
Vt – valoarea de tranzacţie;
CS – cursul de schimb valutar;
TV – taxa vamală;
Co – comisionul societăţii de import-export sau marja importatorului;
AC – adaosul comercial;
I – impozitul indirect.
Mecanismul de funcţionare al impozitului indirect pentru produsele
importate prezintă unele aspecte deosebite în aplicarea sa. Ca regulă generală,
impozitul indirect pentru produsele de import utilizate în producţie se calculează
prin aplicarea cotei legale asupra valorii în vamă, iar pentru produsele din
import revândute la intern, asupra preţului de vânzare.
Pentru produsele importate şi revândute la intern prin mai mulţi agenţi
intermediari, se datorează impozitul indirect, atât de importator, cat şi de
fiecare agent economic revânzător.

1.5.5. Sistemul informaţional al nivelului şi evoluţiei preţurilor

1.5.5.1. Conţinutul sistemului informaţional modern al preţurilor

Rezolvarea problemelor privind previzionarea şi urmărirea preţurilor


impune existenţa unui sistem informaţional complet, care să furnizeze datele
necesare cu privire la evoluţia preţurilor în cadrul unor intervale de timp.
Sistemul informaţional al preţurilor şi tarifelor reprezintă un
ansamblu de date (informaţii), de indicatori, cu ajutorul cărora se prevede şi se
urmăreşte evoluţia (mişcarea) preţurilor nominale, a preţurilor medii ale
grupelor de produse, a nivelului general al preţurilor, în cadrul unor intervale
de timp reprezentative.
Concepţia care stă la baza actualului sistem informaţional al preţurilor
este realizarea unui instrument complex, sensibil şi eficient care să permită
urmărirea nivelului general al preţurilor şi efectele aplicării măsurilor
guvernului pentru restabilirea echilibrului economic, financiar şi social. În
acest sens, prin sistemul informaţional se urmăreşte asigurarea următoarelor
cerinte principale:
– cunoaşterea nivelului, structurii, evoluţiei preţurilor nominale cu
ridicata, de contractare şi de achiziţie, a preţurilor u amănuntul şi a tarifelor,
precum şi a influenţelor provenite din modificarea lor;
– analiza nivelului şi dinamicii preţurilor medii la principalele grupe de
produse şi subgrupe de produse;
155
– obtinerea şi asigurarea, la nivelul fiecarei verigi organizatorice
(intreprindere, departament, minister, organ de sinteză), a unui volum de
informaţii privind nivelul, structura şi evoluţia preţurilor, necesare pentru
adoptarea deciziilor corespunzatoare şi pentru informarea sistematică a
conducerii statului asupra mişcării preţurilor în economie;
– realizarea unei serii de date privind dinamica şi structura preţurilor în
vederea elaborării previziunilor imediate şi prognozelor de preţuri, precum şi
pentru recalcularea în preţuri comparabile a unor indicatori sintetici, exprimaţi
valoric, care arată nivelul de dezvoltare economico-socială a ţării;
– corelarea datelor şi indicatorilor privind structura şi evoluţia
preţurilor cu datele şi indicatorii existenţi, referitori la cost, profit, taxa pe
valoarea adaugată, cuprinse în preţuri;
– asigurarea unor evidente unitare, de urmărire a evoluţiei preţurilor,
astfel încat să răspundă obiectivelor stabilite prin sistemul informaţional şi să
permită prelucrarea automată adatelor.
La baza sistemului informaţional al preţurilor stă evidenţa statistică, cu
instrumentul ei sintetic – dările de seamă – şi cu metodele sale de caracterizare
a dinamicii preţurilor. Un rol important în cadrul acestui sistem informaţional
au, de asemenea, cataloagele şi listele de preţuri, actele normative, în care sunt
publicate preţurile sau limitele de preţuri şi pe baza cărora au loc operaţiunile
de vânzare-cumpărare a mărfurilor, precum şi documentele specifice din
unităti, prin care se stabilec preţurile produselor şi, respectiv, se urmăresc
costurile produselor în fabricaţie, documentelor de negociere a.preţurilor libere
etc.
Elementele cele mai importante ale sistemului informaţional al
preţurilor sunt: indicii de preţuri sau tarife, preţurile sau tarifele medii,
preţurile sau tarifele curente, constante sau comparabile şi influenţele rezultate
din modificările preţurilor.
a) Indicatorii cu cea mai mare eficienţă şi cu un rol recunoscut în
cercetarea evoluţiei preţurilor sunt indicii de preţ. În statistica economică
indicii preţurilor, împreună cu indicii valorii şi ai volumului fizic al producţiei
alcătuiesc un sistem de indici care permit analiza dinamicii producţiei şi
circulaţiei mărfurilor în funcţie de modificarea preţurilor. Acest sistem de
indici poate fi analizat în mod independent sau în interdependenţa cu alte
sisteme de indici ce caracterizează alte laturi ale activităţii economice la
nivelul unei întreprinderi, al unei ramuri sau la nivelul întregii economii
naţionale.
b) Preţurile medii privite comparativ pe mai mulţi ani caracterizează
şi ele dinamica preţurilor dar, spre deosebire de indici, preţurile medii exprimă
o evoluţie dată atât de modificarea unor preţuri nominale, cât şi de
modificările în structura sortimentală a producţiei sau desfacerii mărfurilor
determinate.

156
Preţurile medii ale principalelor grupe de produse, servesc la analiza
corelării nivelului preţurilor cu veniturile populaţiei.
c) Pentru asigurarea comparabilităţii în timp a indicatorilor privind
producţia, este necesară exprimarea lor atât în preţuri curente, cât şi pe baza
unor operaţiuni de recalculare a elementelor componente din preţuri curente
în preţuri constante, utilizandu-se metode sau procedee tehnice specifice. Prin
preţuri constante se înţeleg preţurile unui anumit an, ales ca bază în cadrul
unui interval de timp cu ajutorul cărora se recalculează indicatorii valorici
dintr-o anumită perioadă pentru a se putea compara în timp. Pentru ca preţurile
constante să aibă putere de caracterizare în perioada în care sunt utilizate, este
necesar ca această perioadă să fie cât mai scurtă (cinci sau maxim zece ani).
Utilizarea unui preţ constant pe o perioadă mai mare face ca acesta să-şi piardă
puterea de caracterizare reală a fenomenelor şi proceselor economice. Preţul
constant este deci o unitate convenţională de măsură, cu ajutorul căreia
exprimăm valoric volumul cantitativ al unei activităţi ce poate fi astfel
comparat în timp şi spaţiu.
d) Preţurile comparabile sunt preţurile folosite la stabilirea dinamicii
indicatorilor valorici pe o perioadă mai mare şi în care s-au stabilit mai multe
niveluri de preţuri constante. Exprimarea dinamicii se poate realiza prin
racordarea indicilor, adică prin trecerea dintr-un preţ constant în altul,
creându-se astfel o legătură de comparabilitate pe o perioadă mai îndelungată,
respectiv, între indicatorii din perioada trecută, când s-au calculat cu vechiul
preţ constant şi din perioada curentă, în care s-a folosit noul preţ constant. În
aceste condiţii nu mai există un anumit preţ constant pentru întreaga perioadă,
ci se poate spune că dinamica este calculată în preţuri comparabile.

1.5.5.2. Calculul indicatorilor sistemului informaţional al


preţurilor

* Metode de calcul al indicilor de preţ


Una din problemele cheie ale metodologiei de construire a indicilor
preţurilor o constituie tehnica de ponderare.
În funcţie de ponderile folosite (cantităţile de produse din perioada de
bază sau curentă), precum şi în funcţie de expresia matematică a calculului
indicilor de grup sau sintetici, până în prezent, sunt cunoscute şi aplicate trei
tipuri fundamentale de indici:
a) Indicele Laspeyrse39, care utilizează ca ponderi ale preţurilor
cantităţile de produse vândute sau consumate în perioada de bază (q0).

39
E. Laspeyres, statistician german de origine franceză, care în 1864 propune această tehnică
de ponderare în calculul indicilor de preţ.
157
Esenţial în această concepţie este păstrarea bazei de comparaţie
(cantitate) neschimbată. Laspeyres a construit astfel un indice agregat sau
mediu aritrmetic, cu formula:

p1
∑( p q ⋅ p
0 0 )
I p1 / 0 =
∑p q1 0
⋅ 100
= ⋅ 100
∑p q
0
I p1 / 0 sau
∑p q 0 0
0 0

în care:
Ip1/0 = indicele preţurilor în perioada curentă (1) faţă de perioada de
bază (0);
Σp1.q0 = valoarea cantităţilor de produse vândute în anul de bază, în
preţurile anului curent;
Σp0.q0 = valoarea cantităţilor de produse vândute în anul de bază, în
preţurile anului de bază;
p1/p0= indicii individuali ai preţurilor nominale ale produselor cuprinse
în calcul.
Fiind uşor de calculat, prin simplitatea şi constanta bazei, acest tip de
indice poate avea o aplicabilitate largă. În realitate, procedeul de ponderare
utilizat nu corespunde ritmului actual al modificării rapide a structurii
producţiei şi consumului. Aplicarea aeestui tip de indice ar presupune ca o
parte din ce în ce mai mare de produse să rămână în afara calculelor, iar
rezultatele obţinute prin evoluţia preţurilor nu ar fi reale, nu ar putea servi
scopului pentru care s-au efectuat, determinarea nivelului generalal preţurilor.
Pe de altă parte, tocmai menţinerea neschimbată a ponderilor face ca acest
indice să poată reflecta real nivelul general al preţurilor, creşterea acestora,
pentru produsele cu consumuri relativ constante, adică pentru acelea cu cerere
neelastică, fară de care oamenii nu pot trăi. Pentru determinarea evoluţiei
preţurilor la asemenea bunuri de consum şi servicii trebuie să se folosească
acest tip de indice. Cu ajutorul lui se poate realiza indexarea veniturilor
populaţiei.
În ţara noastră, începând din anul 1990, acest tip de indice este aplicat
la determinarea evoluţiei preţurilor şi tarifelor de consum al populaţiei.
b) Indicele Paasche40 care utilizează ca ponderi cantităţile de produse
din anul curent (q1).
Fiind conceput a se determina cu ajutorul structurii noi a producţiei şi a
consumului, el are o aplicabilitate mai mare, fiind utilizat pe larg în ţara
noastră.
Formula de calcul este:

40
∑q1 p1 care în 1874 propune ca ponderi producţiile din anul
Herman Paasche, economist german,
curent. I p1 / 0 =
1
sau
I p1 / 0 =
q1 p1 ∑

q1 p1 ⋅ 158
ip q p ∑ 1 0
în care:

Σq1.p1 = valoarea cantităţilor de produse din anul curent, exprimată


în preţurile anului curent;
Σq1.p0 = valoarea cantităţilor de produse din anul curent, exprimată
în preţurile anului de bază;
ip= modificarea preţurilor nominale, ale produselor în perioada
curentă (1) fată de cea de bază (0).
Principalul avantaj rezultă din folosirea ponderilor din perioada
curentă, care-i asigură o structura, de consum la zi şi dă posibilitatea calculării
economiilor totale efective sau a plăţilor totale suplimentare pe care le
realizează populaţia ca urmare a reducerii sau majorării preţurilor.
Atât indicele Laspeyres cât şi indicele Paasche au ca dezavantaj faptul
că nu îndeplinesc condiţiile de reversibilitate şi transferabilitate.
Cu ajutorul indicilor de preţ tip Laspeyres şi Paasche se procedează la
transformarea dinamicii veniturilor nominale ale populaţiei în dinamica
veniturilor reale ale acestuia, adică a puterii de cumpărare, exprimată în
indicele volumului fizic al consumului de bunuri şi servicii.
Astfel,, dacă se raportează indicele, veniturilor nominale la
indicele de preţ Laspeyres se obţine indicele veniturilor reale de tip Paasche.
Acest raport reflectă modificarea relativă (creşterea sau descreşterea) a puterii
de cumpărare exprimată în cantităţile de produse şi servicii din perioada
curentă la preţurile curente (ale anului în care se efectuează calculul):

IVR1/0 = VN1/VN0: Σq0p1/ Σq0p0 = Σq1p1/ Σq0p0: Σq0p1/ Σq0p0 =

=(Q1p1/ Q0p0)*( Q0p0/ Q0p1) = Q1p1/ Q0p1 = Iqp

în care:
IVR1/0 = indicele veniturilor reale în perioada 1 faţă de perioada 0;
VN1= veniturile nominale ale perioadei 1 care se cheltuiesc integral
pentru bunuri şi servicii, exprimând cumpărăturile Q 1 la preţurile p1;
VN0 = acelaşi indicator, pentru .anul 0;
Q1p1/ Q0p1 = indicele volumului fizic de bunuri şi servicii, notat IQP
existent în formula Paasche;
Σq0p1/ Σq0p0 = Q0p1/ Q0p0 = indicele de preţ Laspeyres, notat IpL
Prescurtat se poate scrie: IVN/ IpL = IOp,, ceea ce se interpretează astfel:
dacă preţurile cantităţilor bunurilor şi serviciilor consumate în perioada de
bază cresc mai repede în perioada curentă decât cresc veniturile nominale, în
acelaşi interval de timp şi puterea de cumpărare scade şi invers.

159
Raportul dintre indicele veniturilor nominale şi indicele preţurilor de
tip Paasche reprezintă indicele volumului fizic al consumurilor de tip
Laspeyres:

IVR1/0 = Σp1q1/ Σq0p0: Σq1p1/ Σq1p0 = Q1p1/ Q0p0: Q1p1/ Q1p0 =


= Q1p0/ Q0p0 = IQL

Prescurtat se poate scrie: IVN/Ipp = IQL, ceea ce se interpretează astfel:


dacă preţurile bunurilor şi serviciilor consumatorilor în perioada curentă cresc
mai repede decât cresc veniturile nominale, în acelaşi interval de timp, puterea
de cumpărare scade şi invers.
c) Indicele Fischer reprezintă media geometrică a indicelui Laspeyres şi
Paasche41:

I p1 / 0 =
∑q p ⋅ ∑ p q
1 1 1 0

∑p q ∑p q
0 1 0 0

Acesta a fost denumit indicele ideal al preţurilor, având largă utilizare


pe plan mondial. Datorită procesului de determinare, el este cel mai elastic
instrument de comparare, deoarece media geometrică prezintă mai multă
stabilitate reflectând fidel evoluţia reală a fenomenului economic pe intervale
mai mari. Totodată, acest indice asigură condiţiile reversibilităţii şi ale
transferabilităţii.
În ţara noastră acest tip de indice are o aplicabilitate restrânsă.

41
Idem 31, pg. 372.
160
* Calculul indicatorilor subsistemului informaţional al preţurilor cu
ridicata

1) Indicii preţurilor cu ridicata reflectă evoluţia acestor preţuri, ca


urmare a influenţei următorilor factori: comportarnentul liber al agenţilor eco-
nomici; aplicarea prevederilor unor acte normative; modificarea baremelor,
normativelor, costogramelor etc., în situaţia în care preţurile nominale rezultă din
suma elementelor de formare; modificarea structurii de productie (qt).
Indicii preţurilor din perioada curentă (1), fată de perioada precedentă
(0) se stabilesc ca raport între valoarea producţiei marfă vândută şi încasată din
perioada curentă, în preţurile acestei perioade şi valoarea aceleiaşi producţii
corectată cu influenţele valorice rezultate din modificarea preţurilor (q1p1╪∆p1/0):

I p1 / 0 =
∑q p1 1
⋅ 100 =
∑q 1 p1
⋅ 100 sau I p1 / 0 =
∑q p ⋅100
1 1

∑q p1 0 ∑ (q1 p ± ∆p1 / 0) 1 1
1
∑( q p ⋅ i )
p

în care:
Ip1/0 = indicele efectiv (calculat statistic) al preţurilor in perioada curentă
faţă de perioada de bază;
Σp1q1 = valoarea produselor vândute în perioada curentă, exprimată în
preţuri ale perioadei curente;
Σq1p0 = valoarea produselor vândute în perioada curentă, exprimată în
preţuri ale perioadei de bază;
± Δp1/0= influenţe valorice rezultate din modificările de preţuri: (+Δ) se
scade şi ( – Δ) se adună;
p1, p0 = preţurile unitare ale produselor în cele două perioade.

Utilizarea indicilor de preţ previzibili privind creşterea preţurilor în


aplicarea măsurilor de liberalizare a preţurilor în ţara noastră.
2) Volumul influenţelor valorice ale modificărilor preţurilor cu ridicata
se stabileşte ca diferentă între valoarea produselor cu modificări de preţ exprimată
în preţuri modificate (noi) şi valoarea aceloraşi produse exprimată în preţuri
iniţiale (vechi). Influenţele provin atât din modificările de preţuri din anul
curent, cât şi din modificările de preţuri care au avut loc în cursul anului
precedent.
Vp = Vp 1/1 + Vp 1/0
în care:
Vp 1/1 = Σp1q1m – Σp1q1I şi Vp 1/0 = Σq1p0m – Σq1p0I
în care:
Σp1q1m = se obţine ca produs între cantităţile de produse cu preţurile
unitare modificate, livrate şi încasate după data mbdificării preţurilor;

161
Σp1q1I = se obţine ca produs între aceeaşi cantitate de mărfuri şi
preţurile unitare iniţiale (înainte de modificare);
Σq1p0m = exprimă valoarea cantităţilor de produse livrate în anul curent
în preţurile modificate în anul precedent;
Σq1p0i = exprimă valoarea cantităţilor de produse livrate din anul
curent, în preţurile iniţiale în anul precedent
3) Preţurile medii şi indicii preţurilor medii. Preţurile medii se
calculează pentru produsele nominalizate, pentru care se urmăreşte statistic
producţia fabricată atât în expresie naturală, cât şi în expresie valorică, prin
preţurile medii.
Formulele de calcul sunt:

p0 =
∑q p0 0
p1 =
∑q p1 1

∑q 0 ∑q 1

Calculul se efectuează pentru fiecare grupă în parte şi se raportează con-


form periodicităţii indicilor.
* Calculul indicelui general al preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor
serviciilor pentru populaţie

Necesitatea calculului indicelui preţurilor şi tarifelor


consumului populaţiei
În cadrul setului de indicatori generali de apreciere şi caracterizare a
sistemelor economice naţionale, indicele preţurilor si tarifelor consumului populatiei
are un loc bine precizat. Astfel, el este un indice utilizat atât in aprecierea nivelului
general de viaţă al indivizilor, integraţi in cadrul respectivelor economii, în diferite
momente de timp (aspect static), cât şi în unele calcule previzionale (aspect dinamic).
În acest context, este deosebit de important să se aprecieze că nivelul
acestui indice şi previziunile asupra evoluţiei sale se constituie ca principale
argumente în negocierea salariilor, indexarea salariilor, indexarea pensiilor,
fixarea unor bareme de impozitare etc. Având în vedere impactul direct al
aeestui indicator asupra unor elemente vitale ale indivizilor dintr-o economie,
respectiv veniturile şi nivelurile lor de trai, factorul de conducere şi decizie în
materie de supraveghere, dirijare şi coordonare a preţurilor este direct interesat
în corecta determinare, interpretare şi utilizare a acestui instrument.
În cadrul unor economii naţionale caracterizate prin puternica şi
accentuata diviziune socială a muncii, pe fundalul dinamismului şi mobilităţii
în toate domeniile de activitate, angrenarea în spaţiul productiv-social al
indivizilor presupune, pe de o parte, prestarea unei activităţi strict
specializate, iar pe de altă parte, şi ca o consecinţă a celei dintâi, cumpărarea
cvasi-totalităţii bunurilor şi serviciilor de care au nevoie, prin intermediul
pieţei, la diferite niveluri de preţ.
162
Astfel, indivizii în cadrul unei economii moderne nu se pot sustrage
impactului direct al preţurilor bunurilor şi serviciilor de care au nevoie în
existenţa de zi cu zi, nivelul şi mişcarea acestor preţuri determinând mărimea
şi structura consumului individual, nivelul de trai.
Indicele preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei, pentru a se
constitui cu adevărat într-un ,,instrument" operaţional, trebuie să îndeplinească
cumulativ câteva condiţii: să fie, prin modalitatea de calcul, imparţial faţă de
cumpărător şi de vânzător; să reflecte cu fidelitate realitatea; să nu influenţeze
fenomenul cuantificat; corect calculat, să fie utilizabil în orice segment al
domeniului cercetat şi în orice etapă; să nu trezească suspiciuni privind
rezultatele obţinute (cu atât mai mult cu cât este utilizat în procesul de
indexare).
Deosebit de importantă este şi inţelegerea a ceea ce măsoară acest
instrument. Trebuie arătat că acest indice nu măsoară nici costul vieţii, nici
variaţiile acestuia, nici mărimea bugetului pentru consumul populaţiei, ci
variaţia medie a preţurilor. Ca interpretare a rezultatelor, indicele nu măsoară
un nivel al preţurilor din perioadele considerate, ci variaţia acestui nivel între
două perioade. Această variaţie nu este măsurată în valoare absolută, ci în
valoarea relativă. În general, compararea valorii absolute a preţurilor a două
bunuri nu are sens. Astfel, preţul nominal al unui bun, este un determinant
individual al acestuia, legat direct de valoarea sa recunoscută pe piată în
stransă corelare cu: unitatea fizică a bunului, valoarea sa de întrebuinţare,
destinaţia bunului, importanţa şi locul în consumul populaţiei.

Domeniul de definiţie al indicelui preţurilor şi tarifelor consumului


populaţiei
Înţelegerea definiţiei indicelui preţurilor şi tarifelor consumului
populaţiei presupune luarea în considerare a domeniului de definiţie şi a
spaţiului de lucru pentru calculul acestui indicator.
Cunoasterea consumului populaţiei presupune considerarea simultană a
unor aspecte deosebit de complexe: infinitatea bunurilor şi serviciilor din
consumul populaţiei (cu mari diferenţieri sortimentale); multitudinea locurilor
şi modurilor de vânzare (cu diferenţiere pe categorii şi dispunere în spaţiu);
variaţia în timp a preţurilor bunurilor şi serviciilor, precum şi în cadrul
punctelor de vânzare considerate etc.
În încercarea de a găsi calea cea mai corectă de evaluare a variaţiei
relative a preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei, într-un spaţiu de calcul
atât de larg şi complex, o primă soluţie a părut a fi determinarea indicelui
cheltuielilor globale pentru consum ale populaţiei.
Analiza profundă a indicatorului a relevat însă că alături de variaţia
preţului apar şi alţi factori ce determină nemijlocit modificarea indicelui
cheltuielilor globale. Astfel, valoarea sa, pe lăngă variaţia preţurilor, va
reflecta simultan şi unele modificări cu notă cantitativă, cum ar fi: creşterea
163
numerică a populaţiei, creşterea cantităţii globale a consumului, modificarea
consumului mediu pe consumator, modificarea structurală a consumului în
diferite perioade ca urmare a consumului tradiţional pe de o parte, sau a
modificării veniturilor, pe de altă parte (se are în vedere modificarea ponderii
celor trei grupe de bunuri sensitive la venituri: bunuri superioare, bunuri
inferioare şi bunuri normale).
În acelaşi timp, indicele cheltuielilor globale, în contextul unui consum
total neschimbat, nu poate scoate în evidenţă unele aspecte deosebit de
importante cum ar fi: schimbarea repartiţiei cantitative a consumului intre
diferite categorii sociale sau deplasarea consumului de la un produs la altul.
În concluzie, indicele cheltuielilor globale pentru consum ale
populatiei (ICHG) este o combinaţie între indicele de volum al consumului
populatiei (Iv) şi indicele preţurilor bunurilor consumate (Ip)42:

ICHG = I v • I p
Deci, variaţia relativă a mişcării preţurilor nu poate fi sintetic
exprimată cu ajutorul indicelui cheltuielilor globale ale consumului populaţiei
decât în situaţia restrictivă şi ideală în care indicele volumului consumului
populaţiei este egal cu 1.

I CHG
I p = , I p = I CHG când I v = 1
Iv

O altă cale a determinării variaţiei relative a preţurilor, larg


recunoscuta şi acceptată, o reprezintă urmărirea concretă a variaţiei preţurilor
şi tarifelor bunurilor şi serviciilor şi calculul indicelui preţului şi tarifelor
consumului populaţiei.
Determinarea indicelui presupune însă, în prealabil, formularea unor
răspunsuri adecvate la un set de întrebări complexe cum sunt:
– cum să se cunoască nivelul preţurilor şi tarifelor unei infinităţi de
bunuri şi servicii aflate la un moment dat pe piaţă?
– la ce categorie de consumatori se referă calcul indicelui?
– ce bunuri şi servicii sunt avute în vedere în calcul?
– pe ce segment al pieţei şi în ce moment se fac observaţiile pentru
culegerea datelor?
Claritatea, rigoarea, obiectivitatea răspunsului la aceste întrebări
reprezintă de fapt, condiţii hotărâtoare în calculul unui indicator corect,
stiinţific, care să exprime realitatea şi să poată fi un instrument necontestat în
calculele de previziune. În mod concret, practica a formulat următoarele soluţii
pentru întrebările de mai sus.

42
Tatiana Moşteanu (coordonator) – “Preţuri şi concurenţă”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti, 1997, pg.376.
164
Imposibilitatea de a avea în observaţie directă totalitatea bunurilor şi
serviciilor (precum şi a formelor lor alternative) ce fac obiectul consumului
populaţiei a determinat opţiunea pentru folosirea tehnicii sondajului. Această
tehnică presupune: selectarea pentru bservaţie a unui eşantion reprezentativ de
bunuri şi servicii privind consumul populaţiei, mărimea eşantionului să asigure
corectitudinea rezultatelor, determinarea unui număr finit de observaăii care să
exprime însă fidel tendinţa de mişcare reală a preţurilor.
Metode de determinare a coşului de bunuri pentru calculul indicelui
preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei
Eşantionul delimitat pentru calculul indicelui se constituie ca o listă a
bunurilor şi serviciilor ce ocupă în consumul normal al indivizilor o pondere
importantă şi care se remarcă, printr-o cvasi-constanţă de-a lungul perioadei
considerate. El este deseori denumit ,,coşul consumului" pentru calculul
indicelui preţurilor şi tarifelor. În practică se procedează la o structurare a
,,coşului" pe trei mari grupe ce sintetizează eşantionul de bunuri şi servicii
avute în vedere: grupa I – bunuri alimentare; grupa II – produse industriale;
grupa III – servicii şi grupa IV – pe total iar dimensionarea sa poate avea loc
prin mai multe metode.
a) Metoda observaţiilor directe presupune ca într-o perioadă dată să se
efectueze observaţii directe şi riguroase privind natura şi cantitatea bunurilor şi
serviciilor efectiv cumpărate, ca primă grupă de informaţii şi preţurile
corespunzătoare ca a doua grupa de informatii. Ceea ce este caracteristic este
faptul că prima grupă de informaţii se constituie ca un vector constant de
volum, folosit în etapa următoare la observarea preţurilor.
Este o metodă empirică, greoaie, ce presupune un volum mare de
muncă şi costuri mari. Are avantajul obiectivităţii ce decurge dintr-un larg
contact cu realitatea.
b) Metoda normativă porneşte de la definirea de către un grup de experţi
sau reprezentanţi ai diferitelor categorii sociale a unui consum considerat
minim sau decent. În cadrul acestei metode sectorul constant de volum este di-
mensionat subiectiv, normativ, spre deosebire de metoda observărilor directe
în care dimensiunea este dată obiectiv.
Metoda are unele dezavantaje evidente ce implică utilizarea sa cu
prudenţă. Printre acestea cele mai semnificative sunt următoarele: este dificil
de determinat ce este acela ,,un consum decent", chiar dacă se acceptă o listă
de bunuri ce cuprinde ,,consumul minim", apar aproximări cu mari efecte
asupra acurateţei rezultatului, nu se detaliază sortimentul, consumul, nu se au
în vedere unele bunuri nealimentare, nu se asigură reflectarea în timp a
dinamicii sortimentale, se fac calculele pentru o anumită categorie de
populaţie (de exemplu, o familie de muncitori de două persoane având în
îngrijire doi copii etc.).
c) Metoda ,,extrapolărilor obiective" îmbină elementele pozitive ale
metodelor anterioare. Fundamentarea selecţiei elementelor din coş se face pe
165
baza observaţiei empirice extinse. Elementele cantitative cu caracter constant
se extrapolează in etapele urmatoare. În aceste etape ulterioare, observaţiile
empirice restrânse verifică menţinerea nemodificată a elementelor extrapolate
sau aparifia unor eventuale variaţii ce vor fi luate ca bază ale unor corecţii şi
actualizări.
În acelaşi timp se au în vedere liste mai detaliate ale bunurilor din coş,
iar calculele se efectuează la nivelul bugetelor de familie pentru mai multe
categorii sociale reprezentative. Aceasta este o metodă larg utilizată în
fundamentarea calculelor privind protecţia socială şi trebuie să răspundă cu
adevărat unor probleme sociale printre care şi cea privind volumul veniturilor
ce trebuie alocate suplimentar pentru a se asigura acelaşi volum minim al
consumului în condiţiile creşterii preţurilor.
Deosebit de important, în cadrul precizării metodei de calcul al
indicelui preţurilor şi tarifelor, consumului populatiei, este conţinutul noţiunii
de consumator, utilizată în definirea indicatorului.
Astfel, indicele general (total) se calculează pentru unitatea de măsură
– familie, în accepţiunea largă. În acest fel, este surprinsă dimensiunea socială
a consumului individual (consumul unei familii determinat ca o sumă a
consumului calculat pe persoană este diferit de cel calculat pe familie luat ca
un ăntreg). În unele ţări există, de asemenea, precizări referitoare la categoria
socială medie luată ca bază de referinţă în calculul indicelui general mediu. De
exemplu, familiie urbane al cărui cap de familie (susţinătorul de bază) este
funcţionar sau muncitor.
Definirea a ceea ce cuprinde în mod concret consumul familial
presupune, în cadrul sistemului de evidenţă a Conturilor Nationale, multă
rigurozitate, unele precizări fiind însă valabile şi pentru celelalte sisteme de
evidentă.
Există cheltuieli efectuate de familie în practica curentă care nu sunt
luate în calculul indicelui general, nefiind considerate cheltuieli propriu-zise
sau cheltuieli ce privesc consumul.
Astfel de cheltuieli sunt: cheltuielile de funcţionare a micilor
intreprinderi familiale (care sunt făcute ca agent economic şi nu în poziţie de
consumator); investiţii ale familiilor, concretizate în achizitionări de imobile
sau valori mobiliare de tipul acţiunilor sau obligaţiunilor; economiile
familiilor; autoconsumul (produse animale, vegetale, produse consumate în
cadrul gospodăriilor proprii, mici reparaţii efectuate de înşişi membrii
familiei); impozitele directe, contribuţiile sociale, dobânzile la creditele
pentru consum.
De asemenea, exclusă din calculul indicelui este gruparea de cheltuieli
considerată a avea un grad de incertitudine în evaluarea nivelului ei. Ea se
referă la: cheltuieli cu sănătatea facute de familie (nu pot fi cunoscute ca nivel
real în contextul vizitelor particulare la domiciliu sau al cabinetelor
particulare); serviciile de îngrijire şi supraveghere a copiilor mici la domiciliu
166
(se evaluează pe baza de declaraţii ale persoanelor şi au deci un grad mare de
aproximare); cheltuielile notariale, pentru consultanţă financiară, juridică etc.
(sunt aleatorii de la caz la caz, atât ca mărime absolută, cât şi ca nivel de
evaluare); alte cheltuieli aleatorii din viaţa familiei (transportul cu trenul,
avionul, maritim, servicii veterinare, servicii funerare etc.).
În calculul indicelui sunt cuprinse doar bunurile în stare nouă; bunurile
de ocazie (automobile, aparate elecrocasnice, bunuri de folosinţă îndelungată)
se consideră că antrenează o mişcare valorică intermenaje în sens opus, ce, în
ansamblu, nu va influenţa valoarea indicelui (cheltuielile unei familii
cumpărătoare sunt egale cu veniturile familiei vânzătoare).
Se apreciază că în calculul corect al indicelui preţurilor şi tarifelor con-
sumului populaţiei este important de precizat modul de selecţie al punctelor de
vânzare şi momentul de culegere a datelor privind preţurile.
Criteriul reprezentativităţii şi obiectivităţii datelor a impus orientarea
spre locuri de vânzare aparţinând aglomerărilor urbane cele mai reprezentative
(mărimea acestora diferă de la ţară la ţară), iar în cadrul acestora cuprinderea
tuturor formelor de comerţ practicat (mari magazine, magazine specializate,
magazin tip ,,boutique" etc.).
Indicele preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei fiind un indicator
ce se calculează lunar se bazează pe o periodicitate şi regularitate în culegerea
datelor privind nivelul preţului. Astfel, pentru cele mai multe bunuri datele
sunt culese uniform, de-a lungul lunii; pentru produsele sezoniere culegerea
datelor se face la 15 zile, iar pentru cele cu preţuri uşor variabile în timp
(îmbracaminte, mobilier etc.) observaţiile se fac trimestrial.
Pentru unele tarife cu reprezentare uniformă în teritoriu şi timp (tarif
electricitate, tarif transport urban etc.), culegerea datelor se face în momentul
adoptării nivelului acestor tarife de către autorităţile publice.

Menţinerea reprezentativităţii indicatorului


Pentru a se asigura utilizarea indicelui preţurilor şi tarifelor consumului
populaţiei ca un instrument real operaţional, de necontestat, specialiştii ce au
în sarcină calculul acestui indice trebuie să fie în permanenţă preocupaţi de
menţinerea reprezentativităţii lui. Aceasta are în vedere nu numai stabilirea
judicioasă a limitelor de selecţie precizate anterior, dar şi o permanentă grijă
pentru actualizarea; conform modificărilor din realitatea economică, a
elementelor eşantionate.
,,Duşmanii" reprezentativităţii pot fi nu numai factorii neprevăzuti sau
obiectivi (dinamica economiei, progresul ştiintific, modificări ale practicilor
comercianţilor) care erodează progresiv reprezentativitatea eşantionului
presupunând actualizarea sa periodică ci, uneori, şi cei subiectivi care intervin
deliberat asupra nivelului preţurilor sau în selecţia bunurilor din coş.
De aceea în multe ţări, pentru menţinerea acurateţei şi realităţii
rezultatului unele elemente ale calculului indicelui sunt menţinute secrete.
167
Astfel,lista elementelor din coşul de consum, a aglomerării şi punctelor de
culegere a datelor nu sunt date publicităţii.
Este de reţinut că secretul asupra elementelor de mai sus este strict
respectat şi nu este impus numai în raport cu publicul, ci şi în raport cu
patronatul şi sindicatele, precum şi cu guvernul şi organele administrative cu
sarcini în aplicarea politicii de preţ.

1.5.5.2.1. Calculul indicelui general al preţurilor şi tarifelor de consum în


ţara noastră
A. Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum în formula
Paasche
Se calculează pe ansamblul mărfurilor şi pe componente, prin
raportarea valorii volumului desfacerilor de mărfuri şi al prestărilor de servicii
în perioada curentă, la valoarea aceluiaşi volum de mărfuri exprimat în
preţurile perioadei de bază faţă de care se urmăreşte evoluţia preţurilor:

I p1 / 0 =
∑q p 1 1
×100 =
∑q 1 p1
×100
∑q p 1 0 ∑q 1 p1 − (±∆p )

sau

I p1 / 0 =
∑q 1 p1
×100
i
∑q 1 p1 ×
i p1 / 0

i p1 / 0 =
∑q 1 p1
×100 pentru o grupa de produse
∑q 1 p1 − (±∆p )
sau

p1
i p1 / 0 = ×100 , pentru un produs,
p0

în care:
Ip1/0= indicele general (total) al preţurilor tuturor mărfurilor vândute
populaţiei;
Σp1q1 = volumul valoric al desfacerilor de mărfuri sau al prestărilor de
servicii din perioada curentă, în preţurile perioadei curente;
Σq1p0 = volumul valoric al desfacerilor de mărfuri şi al prestărilor de
servicii din perioada curentă în preţurile perioadei de bază;
168
Indicii preţurilor şi tarifelor practicate la vânzarea mărfurilor către
populaţie de către unităţi de stat, cooperatiste şi private, se calculează pe baza
purtătorilor de informaţii, la perioadele stabilite.
Indicii preţurilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa
ţărănească, cuprinşi în calculul indicelui general se determină pe baza
informaţiilor obţinute din cercetarea selectivă a pieţei ţărăneşti şi din
cercetarea selectivă a bugetelor de familie. În acest scop se înregistrează de 4
ori pe lună preţurile practicate la principalele produse alimentare de către
producătorii particulari sau asociaţiile particulare şi, zilnic, cantităţile vândute
în incinta pieţelor.
Pe baza acestor informaţii, se calculează, săptămânal, lunar, trimestrial,
anual, preţurile medii şi indicii individuali de preţ (ip) care se folosesc la
calculul indicelui general (total) al preţurilor pe piaţa ţărănească, conform
formulei indicelui Paasche armonic.
Indicii tarifelor serviciilor prestate de meseriaşi particulari se calculează
tot pe baza cercetării selective într-un număr important de oraşe. Informaţiile
se culeg de două ori pe an şi reprezintă tarifele serviciilor practicate la un
număr de servicii frecvente, precum şi valoarea veniturilor impozabile ale
meseriaşilor din oraşele respective. Pe baza informaţiilor din cercetarea selec-
tivă, se determină tarifele medii pentru fiecare înregistrare la nivel de ţară, iar
anual şi pe oraşe şi judeţe, folosindu-se formula:

t=
∑t v i i

∑v i

în care:
t = tariful mediu al unui serviciu;
t = tariful practicat într-o localitate, la o înregistrare;
v = venitul impozabil.
Indicele individual de tarif se calculează ca raport între tariful mediu al
serviciului din perioada curentă (t,) şi tariful mediu al aceluiaşi serviciu din pe-
rioada de bază (t0):

t1
it 1 / 0 = ×100
t0

iar pentru calculul indicelui total al tarifelor medii se stabilesc, în prealabil,


indici pe grupe sau subgrupe de servicii, astfel:

169
I t1 / 0 =
∑V t
1 1
×100
∑V t
1 0

Volumul valoric al influenţelor la populaţie, rezultate din modificările


de preţuri şi tarife, se determină ca diferenţă între cheltuielile populaţiei
efectuate cu cumpărarea de mărfuri şi servicii în preţurile perioadei curente
(sau modificate) şi aceleaşi cheltuieli exprimate în preţurile perioadei de bază
(sau iniţiale).
Se calculează:

± ∆C p = ∑q1 p1 − ∑q1 p 0

în care:
±∆C p =volumul valoric al influenţelor asupra cheltuielilor băneşti

rezultate din aplicairea modificărilor de preţuri şi tarife;


Σp1q1 = cheltuielile efectuate de populaţie, în preţurile perioadei curente;
Σp0q1 = cheltuielile efectuate de populaţie, în perioada curentă,
exprimate în preţurile perioadei de bază.
Aceste influenţe se calculează pentru toate structurile pentru care se
stabilesc indicii de preţ.
În economia de piaţă, urmărirea evoluţiei(mişcării) preţurilor libere se
realizează tot pe seama raportărilor statistice privind cantităţile livrate şi
preţurile fixate pentru fiecare tranzacţie, valabile pe anumite intervale de timp,
în anul curent.
Aplicarea formulei lui Paasche, în care ponderile folosite sunt
cantităţile din perioada curentă (q1), indicele agregat se va calcula astfel:

q1i p1i + q1 j p1 j + ... + q1z p1z


I p1 / 0 = ×100
(q1i + q1 j + ... + q1z )
în care:
q1i, q1f,q1z =cantităţi vândute, pe intervale de timp în perioada curentă
(1);
p1i, p1f,p1z = preţurile corespunzătoare acestor cantităţi în perioada
curentă;
p0 = preţul mediu al (grupei) produsului în perioada de bază, care se
calculează pe baza formulei:

170
q 01 p 0 i + q 0 j p 0 j + ... + q 0 z p 0 z
p0 =
(q 0i + q 0 j + ... + q 0 z

în care:
q0i, q0j, q0z = cantităţile vândute, pe intervalul de timp (i-z), perioada de
bază (o);
poi, p0f, p0z = preţurile corespunzătoare acestor cantităţi pe intervale, în
perioada de bază.
B. Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum ale populaţiei în
formula Laspeyres
În cadrul acestui indice, se calculează indicele general prin agregarea
următorilor indici componenţi: indicele preturilor marfurilor alimentare, indicele
preturilor marfurilor nealimentare si indicele tarifelor serviciilor.
1) Indicele preţurilor de consum pe grupe de produse alimentare:
cereale şi produse de morărit şi panificaţie; cartofi; legume şi conserve de legume;
fructe, struguri, citrice; ulei şi grasimi; carne, preparate din carne; peşte şi con-
serve din peşte; lapte, preparate din lapte; ouă; miere de albine; zahăr şi produse
zaharoase; cacao şi cafea; băuturi nealcoolice; bere, vin, băuturi alcoolice; alte
produse alimentare.
2) Indicele preţurilor de consum al populaţiei pe grupe de produse
nealimentare: îmbrăcăminte; încălţăminte (separat din piele naturală şi separat
din înlocuitori, pe feluri ale acestora); produse de uz casnic (din care, mobilă);
articole chimice; produse culturale, sportive; articole de igienă, cosmetice,.
medicale; combustibili, lubrifianţi; tutun, ţigări, chibrituri, accesorii; materiale
de construcţii şi instalaţii.
3) Indicele tarifelor de consum la servicii, care se calculează pe
următoarele grupe: confecţionat, reparat, curăţat îmbrăcăminte, încălţăminte, mo-
bilă; alte servicii cu caracter industrial; manoperă pentru construcţii noi şi
reparaţii; chirii pentru spaţiul locuibil şi spaţiu excedentar; energie electrică;
gaze, încălzire centrală; apă, canal, salubritate; cinema, teatre, muzee, meditaţii;
reparaţii auto, electronice, lucrări foto; îngrijire medicală, igienă şi cosmetică;
transport urban, din care abonamente; alte feluri de transport (calea ferată,
rutier, aerian, fluvial); locuinţe şi alte construcţii; alimentaţie publică şi alte servi-
cii (cazări hoteliere).
Formula de calcul aplicată este:

n
p1 p1
∑C
i =1
p
p0
∑q p ⋅ p 0 0
∑q 0 p1
I pi / 0 = × 100 = 0
× 100 = × 100
∑C
n

p
∑q p 0 0 ∑q
0 p0
i =1
în care:
171
Cp = cheltuieli ale populaţiei efectuate în perioada de bază pentru
procurarea bunurilor şi serviciilor;
p1/p0 = indicii individuali ai preţurilor;
Ip1/0 = indicele preţurilor şi tarifelor de consum în formula Laspeyres.
În calculul indicelui general al preţurilor se folosesc următoarele
nomenclatoare: 2.400 sortimente care acoperă toate grupele de produse şi servicii;
nomenclatorul localităţilor în care se efectuează înregistrarea (marile municipii
şi oraşe) în toate judeţele ţării; nomenclatorul punctelor de vânzare a mărfurilor
şi al unităţilor prestatoare de servicii în care s-a efectuat inregistrarea preţurilor
şi tarifelor. Se înregistrează numai preţurile mărfurilor efectiv vândute şi nu
preţurile mărfurilor expuse.
Indicii preţurilor de consum astfel calculaţi de către Institutul Naţional
de Statistică pe cele trei grupe principale dar şi pe total, se folosesc la
actualizarea diferitelor sume (lei) pe anumite perioade (în funcţie de nevoi).
Prin urmare, vom lua un exemplu în care actualizarea sumelor (lei) se
face în raport cu creşterea gradului de inflaţie (pentru două persoane aflate în
litigiu, în legătură cu plata unui apartament).
a) 1.333.583 lei vechi – avans apartament la data de 6.01.2000;
b) 1.257.198 lei vechi – suma achitată (rate la apartament) în perioada
feb. 2000– 26 aug. 2000;
c) 4.190.660 lei vechi – suma achitată în perioada sept.2000 – feb.2003
(data achitării integrale a apartamentului cu titlu de rate, achitate în timpul
căsătoriei părţilor).
a) Actualizarea sumei de 1.333.583 lei vechi, începând cu l u n a :
f ebruarie 2000:
1.333.583 lei vechi x 1,022 (indicele preţurilor de consum pe luna
februarie 2000 43)=1.362.921,8
,018 = 1.387.454,4
1,048 = 1.454.052,2
1,018 = 1.480.225,1
1,028 = 1.521.671,4
1,043 = 1.587.103,3
1,018 = 1.615.671,2
1,028 = 1.660.910
1,028 = 1.707.415,5
1,028 = 1.755.223,1
1,025 = 1.799.103,7
1,303 (indicele preţurilor de consum pe dec.
2001)=2.344.232,1
1,178=2.761.505,4 1,141=3.150.877,7
1,093=3.443.909,3
1,086=3.740.085,5
43
Site-ul, www.inee.ro
172
1,0487 (indicele preţurilor de consum pe dec. 2006)=3.922.227,7
1,0020 (indicele preţurilor de consum pe ian. 2007)=3.930.072,2
1,0024=3.939.504,4
1,0031 (indicele preţurilor de consum pe luna martie 2007)=3.95 1.716,9
lei vechi.
Suma de 1.333.583 lei vechi actualizată cu indicii coeficienţilor de
inflaţie este de 395,17 lei noi.
b) Actualizarea sumei de 1.257.198 lei vechi, începând cu luna,
septembrie 2000:
1,028=1.292.399,5
1,028=1.328.586,7
1,025=1.361.801,4
1,303 (indicele preţurilor de consum pe dec. 2001)=1.774.427,2
1,178=2.090.275,2
1,141=2.385.004
1,093=2.606.809,4
1,086=2.830.995
1,0487 (indicele preţurilor de consum pe dec.
2006)=2.968.864,5
1,0020 (indicele preţurilor de consum pe ian
2007)=2.974.802,2
1,0024=2981941,7
1,0031 (indicele preţurilor de consum pe l u na martie 2007)=2.99 1.1
85,7
Suma de 1.257.198 lei vechi actualizată cu indicii coeficieţilor de,
inflaţie este de 299,11 lei noi.
c) Actualizarea sumei de 4.190.660 lei vechi, începand cu luna martie
2003:
1,011=4.236.757,3 1,011=4.283.361,6 1,005=4.304.778,4
1,009=4.343.521,4 1,012=4.395.643,7
1,003=4.408.830,6
1,021=4.501.416
1,015=4.568.937,2
1,014=4.632.902,3
1,012=4.688.497,1
1,093=5.124.527,3
1,086=5.565.236,6
1,0487 (indicele preţurilor de consum pe dec.
2006)=5.836.263,6
1,0020 (indicele preţurilor de consum pe ian.
2007)=5.847.936,1
1,0024=5.861.971,1

173
1,0031 (indicele preţurilor de consum pe luna m a r t i e
2007)=5.880.143,2 lei vechi.
Suma de 4.190.660 lei vechi actualizată cu indicii coeficienţilor de ,
injlaţie este de 588,01 lei noi.
In concluzie, cele trei sume actualizate la data de 31 martie 2007 sunt:
395,17 lei noi; 299,11 lei noi; 588,01 lei noi.

1.6. Rolul preţului în evaluarea economică şi financiară a firmei

1.6.1. Conceptul, necesitatea şi esenţa evaluării

Evaluarea prezintă un interes deosebit pentru activitatea economică şi


funcţionarea pieţelor financiare. Totodată, numeroase operaţiuni economice au
la bază evaluarea şi chiar este de neconceput să se realizeze fără evaluare şi
anume: transmiterea sub diferite forme a firmelor, oferta publică de
cumpărare, de vânzare sau de schimb, privatizarea, plasarea titlurilor pe piaţa
financiară, estimarea patrimoniului în vederea determinării anumitor tipuri de
impozite etc., etc.
De asemenea, evaluarea constituie un instrument de gestiune pentru
orice manager de firmă, deoarece el trebuie să descopere sursele potenţiale de
valoare şi să le exploateze în scopul în scopul creşterii valorii acţiunilor şi în
cele din urmă, a bogăţiei acţionarilor.
Operaţiunile de rating şi evaluarea firmelor (de ex.) sunt strâns legate
între ele. Astfel, în rating, cu cât prima de risc al firmei e mai mare, cu atât se
reduce nota favorabilă atribuită acesteia, ori o creştere a riscului se traduce în
evaluare printr-o creştere a ratei de actualizare şi în mod corespunzător printr-
o reducere a valorii.
Prin urmare, evaluarea reprezintă un element important al gestiunii şi
strategiei firmei, atât pentru managerul acesteia cât şi pentru toţi care au
raporturi cu firma şi demonstrează oportunitatea unei lucrări care să permită
metrizarea noţiunilor esenţiale în acest domeniu.
Cu toate că evaluarea are la bază în mod cert principii logice, ea
trebuie să rămână foarte aproape de realitatea economică, care nu se reduce
la un simplu calcul matematic, ci recunoaşterea faptului că fiecare firmă
reprezintă un caz particular într-un mediu economic şi social dat. Toate
acestea conduc la ideea că efectuarea unei analize, prelucrarea şi în final,
pregătirea cifrelor sau informaţiilor introduse într-un model matematic propus
pentru evaluare, să fie mult mai importante decât modelul matematic însuşi.
Într-o lume supusă legilor pieţei unde totul se cumpără şi se vinde într-
un ritm rapid, evaluarea firmei este la loc central în activitatea economică
contemporană.
174
Dimensiunea internaţională a evaluării este pusă în evidenţă de
numeroasele tranzcţii între vânzători şi cumpărători din diferite ţări. Ţinând
seama de influenţa normelor financiare anglo-saxone, practicile de avaluare s-
au inspirat adesea din metodele de evaluare nord-americane sau britanice. În
acelaşi timp, aceste metode necesită folosirea de date omogene, mai ales în ce
priveşte bazele contabile ale evaluării. Deoarece, între diferitele sisteme
contabile bazate pe standardele internaţionale de raportare financiară (IFRS),
standardele americane (emise de FASB), standardele britanice (emise de ASB)
sau standardele naţionale ale altor ţări, există diferenţe şi chiar conflicte,
trebuie să se ţină seama de acestea în aplicarea diferitelor metode de
evaluare44.
De ce este necesară evaluarea unei firme?
Evaluarea unei firme este necesară, deoarece există trei grupe de
factori care-i influenţează permanent valoarea:
– influenţe legate de mişcarea permanentă a preţurilor libere;
– influenţe legate de modificările permanente ale raportului de schimb
al monedei naţionale;
– gestiunea internă a fiecărei firme, mai ales în ce priveşte politicile de
contabilitate sau amortizare;
În fine, pentru orice modificare a preţurilor în piaţă, trebuie
identificate diferenţele faţă de cele pe care managementul unei firme le are la
dispoziţie prin informaţiile interne, contabile sau de altă natură. Toate acestea
se realizează prin tehnicile de evaluare.
Orice modificare a raportului de schimb al monedei naţionale faţă de
oricare valută, are o influenă mai mare sau mai mică, mai devreme sau mai
târziu asupra tuturor bunurilor şi bineânţeles a firmelor din economie. Prin
urmare, este necesară găsirea şi măsurarea impactului acestor modificări
asupra valorii bunurilor din firme şi a fiecărei firme în ansamblul său. Acestea
se rezolvă prin recurgerea la tehnicile de evaluare.
Politicile de amortizare sunt proprii fiecărei firme şi pentru aceasta
trebuie identificate diferenţele dintre acestea şi cele practicate în piaţa din care
face parte firma. Acestea se realizează prin tehnicile de evaluare.
Politicile de contabilitate (mai ales de contabilizare a costurilor de
producţie) au o influenţă directă asupra modului de determinare a
performanţelor financiare ale firmei şi constituie totodată baza evaluării în
multe din metodele de evaluare existente. Trebuie recunoscut faptul că aceste
politici sunt ale firmei, costurile constituie suportul material al secretului
comercial, iar acesta la rândul său stă la baza competiţiei şi concurenţei într-o
economie de piaţă. În consecinţă, este necesară identificarea eventualelor
abateri ale politicilor interne de la standardele de contabilitate recunoscute,
general aplicabile şi acestea se realizează cu ocazia evaluării.
44
Marin Toma – “Iniţiere în evaluarea întreprinderilor”, ediţia a II-a, Ed. CECCAR, Bucurşti,
2007, pg.16.
175
Dacă realitatea ne-a demonstrat că politicile de amortizare şi de
contabilizare au o anumită stabilitate, ele neputându-se modifica decât între
exerciţii, mobilitatea preţurilor şi a raportului de schimb al monedei naţionale
conduc la recurgerea de tehnici specifice de evaluare a firmei.
Cazurile în care se procedează la elaborarea unei evaluări a firmei
sunt numeroase:
– ca instrument de măsurare a calităţii gestiunii firmei;
– în tranzacţiile comerciale;
– ori de câte ori au loc schimbări în mărimea şi structura capitalului
social al firmei;
– ori de câte ori au loc schimbări în numărul şi componenţa
acţionarilor sau asociaţilor;
– determinarea cursului de introducere la bursă;
– calculul parităţii de schimb în cazul fuziunilor şi divizărilor;
– în acţiuni juridice cu scop patrimonial;
– în scopuri fiscale;
– în alte scopuri, precum: evaluarea pentru creditare, evaluarea pentru
asigurare etc.
În concluzie, având în vedere cele prezentate mai sus, se poate spune
că evaluarea este un complex de tehnici, procedee şi metode prin care un bun,
o grupă de bunuri, un activ economic, un activ sau element intangibil, o firmă
în ansamblul său sunt aduse din punct de vedere valoric la nivelul pieţei şi
prin care li se asigură comparabilitatea cu aceasta.
În sens restrâns, prin evaluarea integrală a unei firme sau o parte a
acesteia, se înţelege determinarea zonei celei mai probabile în care s-ar putea
situa preţul la care o tranzacţie se poate încheia în condiţii normale de piaţă.
Datorită diferitelor solicitări din viaţa unei firme, evaluarea este şi un
barometru de orientare al operatorilor economici din piaţă, în spaţiul economic
al ţării şi nu numai.
Ca urmare, evaluarea economică şi financiară este singurul tip de
evaluare bazat pe expertiză şi diagnostic şi care are drept obiectiv
determinarea valorii de piaţă (valorii de circulaţie) a bunurilor, a firmelor
sau a unor valori derivate din valoarea de piaţă.
Numeroasele metode de evaluare cunoscute, se pot grupa în funcţie de
anumite criterii, pentru a identifica modul de abordare a evaluării dar şi a
furnizorului de servicii de evaluare.
Astfel:
* în funcţie de obiect, evaluările pot fi:
– evaluări de bunuri mobile şi imobile independente;
– evaluări de grupe de bunuri şi unităţi generatoare de numerar;
– evaluări de active economice (secţii, fabrici, magazine, părţi ale
firmei etc.);
– evaluări de active şi elemente intangibile;
176
– evaluări de firme în ansamblul lor;
– şi altele;
* în funcţie de metodă, evaluările se pot grupa în:
– evaluări patrimoniale;
– evaluări bazate pe performanţă;
– evaluări combinate, care abordează atât latura cantitativă cât şi cea
calitativă;
– alte metode de evaluare, care au în vedere volumul de activitate, cifra
de afaceri, etc., etc.;
* în funcţie de scop, evaluările se pot grupa în trei categorii:
– evaluări contabile, conform standardelor şi normelor contabile;
– evaluări administrative;
– evaluări economice şi financiare, singurele tipuri de evaluări bazate
pe expertiză şi diagnostic şi care au ca ţintă finală determinarea valorii de
piaţă;
* în funcţie de beneficiar, evaluările pot fi: evaluări pentru asigurare,
evaluări pentru creditare, evaluări pentru impozitare etc.;
* în funcţie de valorile obţinute, evaluările se pot grupa în:
– evaluări care au la bază valoarea de piaţă;
– evaluări care au la bază valori diferite de valoarea de piaţă;
* dintr-un alt unghi, metodele de evaluare pot fi grupate în:
– metode aşa zise clasice, care se aplică la firmele necotate;
– metode bursiere, se aplică, de regulă, la firmele ale căror
titluri sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată.
Având în vedere clasificările prezentate mai sus, se desprinde uşor
faptul că, indiferent de metoda folosită, orice evaluare de activ sau de firmă
abordează fie latura cantitativă – patrimoniul, fie latura calitativă –
performanţele financiare, fie pe ambele deodată – atât petrimoniul cât şi
performanţele.
Instrumentul universal de lucru, potrivit standardelor internaţionale şi
naţionale de contabilitate, în care se găsesc informaţiile cu privire la
patrimoniu şi la performanţe, îl constituie bilanţul contabil, componentă de
bază a situaţiilor financiare pe care orice firmă trebuie să le elaboreze cel puţin
anual.
Bilanţul contabil constituie, punctul de pornire în orice evaluare de
activ sau de firmă, dar numai punctul de pornire.
Evaluarea unui activ sau firme se face pe baza bilanţului economic al
activului sau firmei, un bilanţ teoretic, de calcul, un bilanţ abstract, elaborat de
experţi exclusiv în scopul evaluării. Acest bilanţ cuprinde un patrimoniu
exprimat în valori economice şi nu contabile, precum şi un rezultat finenciar,
profitul net, dar un profit determinat ţinând seama de condiţiile normale ale
pieţei din care face parte firma sau activul.

177
Părăsirea bilanţului contabil şi elaborarea bilanţului economic se
realizează cu ocazia elaborării a două lucrări, indispensabile oricărei evaluări,
determinarea activului net corijat (ANC) al activului sau firmei şi
determinarea capacităţii beneficiare (CB) a activului sau firmei.

1.6.2. Valoarea şi preţul. Diferite tipuri de valori folosite în evaluare

Valoarea şi preţul sunt două categorii economice distincte, uşor


confundabile. Valoarea este un concept ce nu poate fi disociat de calităţile
fizice, intelectuale, morale ale cuiva (în cazul fiinţelor) sau însuşiri fizice,
materiale ale unui bun, iar preţul reprezintă expresia bănească a valorii mărfii.
Cele două categorii economice sunt diferenţiate prin patru criterii:
– ca fel al mărimilor, preţul este o mărime concretă, tangibilă, pe când
valoarea este o mărime convenţională;
– ca număr, preţul în orice tranzacţie este unic, pe când valorile sunt
multiple;
– după locul de formare, preţul se formeză pe piaţă ca punct de
întâlnire între doi actori, un vânzător şi un cumpărător şi este rezultatul artei de
a negocia, diferită de arta de a evalua. Valoarea este rezultatul artei de a
evalua, ea se stabileşte folosind mintea şi imaginaţia evaluatorului şi se găseşte
pe hârtie. Este firesc ca o valoare preluată de actorii negocierii să devină sau
nu preţ;
– caracter obiectiv: preţul este o mărime obiectivă în raport cu
evaluatorul şi subiectivă în raport cu părţile negociatoare reflectând actul lor
de voinţă; valoarea este o mărime obiectivă în raport cu actorii negocierii şi
subiectivă în raport cu evaluatorul, fiind creaţia sa.

În evaluarea unui activ sau a unei firme, în funcţie de scop şi de o serie


de alţi factori, se pot folosi, în general, tipuri de valori, după cum urmeză:
– valoarea de piaţă;
– valori diferite de valoarea de piaţă (recunoscute de Standardele de
Evaluare).
* Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi
schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât,
într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing
corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză,
prudent şi fără constrângere45.
* Valori diferite de valoarea de piaţă, numite şi baze de evaluare:
– valoarea de utilizare este valoarea pe care o anumită proprietate o are
pentru o utilizare specifică şi pentru un anumit utilizator şi de aceea nu este în
relaţie cu piaţa. Acest tip de valoare se referă strict la valoarea cu care o
45
Sorin Stan – “Bazele evaluării”, Modulul I, M 100, Colecţia ANEVAR, 2006, pg.14.
178
anumită proprietate contribuie în firma din care face parte, fără a avea în
vedere cea mai bună utilizare a proprietăţii sau suma de bani ce poate fi
obţinută în urma vânzării sale;
– valoarea de investiţie sau subiectivă este valoarea proprietăţii pentru
un anumit investitor, pentru o categorie de investitori sau pentru obiective
(scopuri) de investiţii identificate;
– valoarea de exploatare continuă este valoarea unei firme în
ansamblul ei. Conceptul de valoare de exploatare continuă poate fi aplicat
numai pentru proprietatea care reprezintă o parte a unei firme sau entităţi;
– valoarea de asigurare este valoarea proprietăţii dată de unele definiţii
conţinute într-o poliţă sau contract de asigurare;
– valoarea de impozitare, de impunere sau valoarea impozabilă este o
valoare care se bazează pe definiţiile conţinute în legile ce se referă la
evaluarea, aprecierea şi/sau impozitarea proprietăţii;
– valoarea de recuperare reprezintă valoarea unei proprietăţi, cu
excepţia terenului, dată mai degrabă de valorile materialelor pe care le conţine
decât de continuarea utilizării, fără a necesita reparaţii sau adaptări speciale;
– valoarea de lichidare sau valoarea de vânzare forţată reprezintă suma
care ar putea fi primită, în mod rezonabil, din vânzarea unei proprietăţi, într-o
perioadă de timp foarte scurtă pentru a fi conformă cu perioada de
comercializare necesară, specificată în definiţia valorii de piaţă;
– valoarea specială este un termen legat de un element extraordinar al
valorii, mai mare decât valoarea de piaţă;
– valoarea de garantare a creditului ipotecar este valoarea proprietăţii,
determinată de un evaluator, printr-o estimare prudentă a vandabilităţii viitoare
a proprietăţii, prin luarea în considere a aspectelor mentenabile pe termen lung
ale proprietăţii, condiţiilor normale şi locale de piaţă, utilizării curente şi
utilizărilor alternative adecvate ale proprietăţii. La estimarea valorii de
garantare a creditului ipotecar nu pot fi luate în considerare elementele
speculative;
– costul de înlocuire net este o metodă utilizată în raportarea
financiară, pentru a determina un surogat al valorii de piaţă a proprietăţilor
specializate şi cu piaţă limitată, pentru care nu sunt disponibile informaţii de
piaţă. Acest tip de valoare poate fi descris atât ca o metodologie de evaluare,
cât şi ca o bază pentru valoare/tip de valoare definită.
Se mai cunosc şi alte tipuri de valoare diferite de valoarea de piaţă,
care sunt folosite în evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor:
– valoarea de licitaţie realizabilă;
– valoarea de reconstituire;
– valoarea de despăgubire.
În cele ce urmeză ne vom referi la alte tipuri de valoare care nu sunt
conţinute de Standardele de Evalure:
– valoarea intrinsecă;
179
– tipuri de valoare din Standardele Internaţionale de Contabilitate.
* Valoarea intrinsecă a acţiunii este o sumă care este justificată pentru
o acţiune atunci când sunt luaţi în considerare factorii primari de influenţă.
Altfel spus, este o valoare a acţiunii, care poate fi diferită de cursul curent de
piaţă al acesteia. Este o valoare subiectivă în sensul că analistul trebuie să
utilizeze propriile sale judecăţi pentru a odetermina şi deoarece estimările
valorii intrinseci vor fi diferite de la un analist la altul. Atributul intrinsec nu
trebuie interpretat că ar fi o valoare obiectivă, reală, un atribut propriu bunului.
* Tipuri de valoare din Standardele Internaţionale de Contabilitate
(IAS):
– valoarea justă reprezintă suma la care poate fi tranzacţionat un activ
sau decontată o datorie, de bună voie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză,
în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv (IAS 16-22). În
IAS 16 se precizează „valoarea justă a terenului şi clădirilor este determinată
de obicei de baza informaţiilor de piaţă printr-o evaluare care este făcută în
mod uzual de evaluatori profesionişti calificaţi”;
– valoarea contabilă este valoarea la care un activ este inclus în bilanţ,
după deducerea oricăror amortizări cumulate şi a oricăror pierderi cumulate
din depreciere (se mai numeşte şi valoarea netă contabilă – IAS 6, 36, 38);
– valoarea amortizabilă reprezintă costul unui activ sau o altă sumă ce
substituie costul în situaţiile financiare, mai puţin valoarea reziduală a
acestuia;
– valoarea realizabilă este valoarea în numerar sau echivalente de
numerar care poate fi obţinută, în prezent, prin valoarea normală a activelor;
– valoarea realizabilă netă reprezintă preţul de vânzare estimat ce ar
putea fi obţinut pe parcursul desfăşurării a activităţii, minus costurile estimate
pentru finalizarea bunului şi minus costurile necesare vânzării (IAS 2);
– valoarea recuperabilă reprezintă maximul dintre preţul net de vânzare
şi valoarea de utilizare (IAS 36);
– valoarea recuperabilă reprezintă valoarea netă pe care o firmă se
aşteaptă să o obţină pentru un activ, la sfârşitul duratei de viaţă utilă a acestuia,
după scăderea costurilor aşteptate de cedare (IAS 16, 38);
– valoarea de utilizare reprezintă valoarea actualizată a fluxurilor
viitoare de numerar estimate, ce se aşteaptă să fie generate din utilizarea
continuă a unui activ şi din cedarea lui la sfârşitul duratei de viaţă utilă.
* Întrebări recapitulative:

– Care sunt elementele caracteristice noţiunii de „preţ”?


– De ce preţul este elementul fundamental în economia de piaţă?
– Statul trebuie să intervină în reglarea mecanismului economiei de
piaţă prin preţ?
– Care sunt strategiile firmelor în fixarea preţurilor produselor sale?
Argumentaţi strategiile folosite la firma la care lucraţi sau la o firmă oarecare.
180
– Cum se stabilesc preţurile în cadrul monopolurilor naturale? Daţi
exemple.
– Cum se procedează, la firma unde vă desfăşuraţi activitatea, la
formarea preţurilor şi apoi negocierea acestora?
– Dacă lucraţi într-o firmă de construcţii, cum se procedează la
întocmirea devizelor de lucrări, la formarea preţului pe întreaga lucrare şi apoi
la negocierea acestora?
– dar dacă lucraţi la o firmă de producerea oţelurilor?
– dar dacă lucraţi la o firmă de producerea pieselor pentru construcţii
de maşini?
– dar dacă lucraţi la firmă în srctorul agricol: producţia de cereale,
producţia de legume sau fructe, sectorul zootehnic sau în industria de
prelucrarea cărnii, de prelucrare a laptelui ş.a.m.d.?
– Când consideraţi că se realizează cartelurile pe o piaţă de tip oligopol
sau de tip monopol? Explicaţi.
– Care sunt comportamentele firmelor ce intră sub incidenţa legislaţiei
în domeniul concurenţial?
– Care vunt operaţiunile de concentrare economică pe piaţa
românească?
– Cunoaşteţi cazuri de practicare a preţurilor de ruinare sau a preţurilor
de dumping a firmelor româneşti? Daţi exemple.
– Preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în
mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei? Argumentaţi.
– În economia de piaţă concurenţială românească există preţuri şi tarife
controlate de stat? Dacă da, argumentaţi. Dacă nu, argumentaţi. Dacă da şi nu,
argumentaţi.
– Care este rolul produsului etalon în determinarea preţului produsului
nou? Daţi exemple.
– Valoarea şi preţul, două categorii economice. Faceţi distincţie între
ele.

* Propuneri de referate şi studii de caz:

– Înţelegeri încheiate între subiecţii economici urmărind restrângerea


libertăţii concurenţilor;
– Necesitatea corelării preţurilor pe piaţa concurenţială;
– Particularităţi ale formării preţurilor în construcţii-montaj. Metode.
Strategii;
– Particularităţi ale formării preţurilor la carburanţi. Metode. Strategii;
– Metode şi tehnici de calcul ale indicatorilor sistemului informaţional
al preţurilor;
– Adaptarea preţurilor la cerinţele pieţei concurenţiale;
– Fundamentarea şi actualizarea preţurilor de ofertă la firma ...;
181
– Inflaţia, factor de influenţă în fundamentarea nivelului preţurilor pe
piaţa concurenţială;
– Politica preţurilor şi strategia globală a firmelor;
– Influenţa preţurilor asupra eficienţei producătorilor şi
consumatorilor;
– Poziţia dominantă pe piaţă. Identificare şi abuz;
– Ajutorul de stat. Rol şi scop;
– Preţurile de discriminare. Preţurile de ruinare;
– Preţurile de revânzare în practicile comerciale.

* Teste de evaluare sau autoevaluare

– Probleme rezolvate –

=Problema nr. 1=
Pentru produsele noi executate de către o firmă este necesar să se
determine (formeze) preţurile la care îşi va vinde mărfurile, în condiţii de
concurenţă, cu mijloacele tehnice de care dispune, comparabile cu produsele
existente pe piaţă (considerate etalon), în aşa fel încât să-şi recupereze
costurile de producţie şi să obţină şi un profit (de preferinţă, cel prognozat).
Prin urmare, firma trece la întocmirea unei documentaţii de preţ, care
cuprinde, printre altele, o antecalculaţie de preţ, fişele tehnice privind
consumul de materii prime, materiale, materiale auxiliare, fişele tehnice
privind norma de muncă pentru operaţiile executate de către muncitorii direct
productivi etc. A nu se uita că pentru fabricarea unor produse trebuie
respectate cu stricteţe anumite STAS-uri, NID-uri etc.
Antecalculaţia de preţ pentru un anumit produs, poate cuprinde
următoarele articole (elemente) de calculaţie, de exemplu:
1. Materii prime, materiale, materiale auxiliare (conform fişei de
consum46) = 151,00 lei;
2. Cheltuieli de transport – aprovizionare (2,5 %) = 3,78 lei;
Total = 154,78 lei;
3. Salarii directe (conform fişei privind norma de muncă) = 80,00 lei;
– obligaţii la buget ≈ 35 % (impozit, CAS, şomaj, CASS, ş.a.) = 28,00
lei;
4. Dobânda (pentru creditele primite) = 3,00 lei;
5. Cheltuieli generale ale secţiei (180 %), care se aplică la sal.dir. =
144,00 lei;
Cost de secţie = 409,78 lei;

46
Fişele privind consumurile de materiale şi fişele privind normele de muncă se elaborează de
către compartimentele de specialitate (tehnice şi economice) ale firmelor implicate în
fabricarea produselor, cu respectarea strictă a STAS-urilor, NID-urilor, etc. acolo unde este
cazul.
182
6. Cheltuieli generale ale firmei (15 %), care se aplică la cost. secţie =
61,47 lei;
Cost de producţie = 471,25 lei (TOTAL COSTURI);
7. Rata profitului (16 %), din BVC prognozat, se aplică la cost. prod. =
75,40 lei;
PREŢUL DE PRODUCŢIE = 546,65 LEI.

Se trece la negocierea preţului şi constatăm că acesta s-a stabilit la


nivelul sumei de 525 lei. În acest moment firma trebuie să-şi reanalizeze
antecalculaţia de preţ, procedând la o nouă reîncadrare a tuturor elementelor
de calculaţie, astfel încât produsul să fie realizat şi vândut cu profitul
prognozat.
În aceste condiţii, preţul de producţie (preţul de livrare) al produsului
va fi de 525 lei, fără TVA.
La ieşire produsului pe poarta fabricii, preţul de livrare cuprinde şi
TVA (19 %, după caz) = 525,00•1,19 = 624,75 lei.
sau:
525,00+(525,00•19:100) = 624,75 lei.

=Problema nr.2=
Presupunem că produsul respectiv se trimite la magazinul propriu al
firmei pentru comercializare direct către populaţie.
În aceste condiţii cunoaştem preţul de aprovizionare (P.aprov.) cu TVA
în sumă de 624,75 lei. Mai ştim că magazinul respectiv aplică un adaos
comercial de 5 %. Trebuie să determinăm preţul cu amănuntul (.P.A.) cu TVA,
adică preţul cu care se vinde bunul respectiv la populaţie.
Prima operaţiune:
– se determină TVA-ul aferent preţului de aprovozionare,
TVA p .aprov . = 624,75 • 19: 119 = 99,75 lei;
P.aprov. fără TVA = 624,75 – 99,75 = 525,00 lei;
apoi,
P.A. f .TVA = 525,00 • 1,05 = 551,25 lei;
sau,
P.A. f .TVA = 525,00 + 525,00 • 5: 100 = 551,25 lei;
iar,
P.A. cuTVA = 551,25 • 1,19 = 655,99 lei;
Adaosul comercial în sumă absolută, ∑Ad.c. = 525,00 • 5 % = 26,25
lei;
TVA aferent Ad.c. = 26,25 • 19 % = 4,99 lei.
Pentru a vedea dacă calculele efectuate sunt corecte se face proba:
525,00+26,25+99,75+4,99=655,99 lei, este tocmai preţul de vânzare cu
amănuntul, adică preţul corect determinat.

183
= Problema nr.3=
Presupunem că marfa respectivă are ca destinaţie un comerciant cu
ridicata (C.R., se ştie că aceştia cumpără mărfuri în partizi mari şi le revinde în
partizi mai mici). Pentru revânzarea mărfii respective se aplică un adaos
comercial de 7 %, iar preţul de aprovizionare cu TVA se cunoaşte (624,75 lei).
Prima operaţiune:
– se determină TVA-ul aferent preţului de aprovozionare,
TVA p .aprov . = 624,75 • 19: 119 = 99,75 lei;
P.aprov. fără TVA = 624,75 – 99,75 = 525,00 lei;
Apoi determinăm preţul cu ridicata al C.R. (P.R.), adică preţul de
revânzare către alţi beneficiari:
P.R. f .TVA = 525,00 • 1,07 = 561,75 lei;
sau,
P.R. f .TVA = 525,00 + 525,00•7:100 = 561,75 lei;
P.R. cuTVA = 561,75 • 1,19 = 668,48 lei;
Adaosul comercial în sumă absolută, ∑Ad.c. = 525,00 • 7 % = 36,75
lei;
TVA aferent Ad.c. = 36,75 • 19 % = 6,98 lei.
Pentru a vedea dacă calculele efectuate sunt corecte se face proba:
525,00+36,75+99,75+6,98=668,48 lei, este tocmai preţul de revânzare
cu ridicata al comerciantului cu ridicata către alţi beneficiari , adică preţul
corect determinat.

=Problema nr.4=
Presupunem că acest produs se vinde de către comerciantul cu ridicata
la un comerciant cu amănuntul (cel din urmă are rolul de a desface marfa
direct la populaţie, pentru consum).
Prin urmare, avem:
Preţul de aprovizionare cu TVA = 668,48 lei;
Adaosul comercial practicat de către comerciantul cu amănuntul = 15
%;
Trebuie să determinăm preţul cu amănuntul (P.A.) cu TVA, adică
preţul la care se vinde marfa respectivă direct la populaţie, pentru consum.
Prima operaţiune:
– se determină TVA-ul aferent preţului de aprovozionare,
TVA p .aprov . = 668,48 • 19: 119 = 106,73 lei;
P.aprov. fără TVA = 668,48-106,73 = 561,75 lei;
P.A. fTVA = 561,75 • 1,15 = 646,01 lei;
sau,
P.A. fTVA = 561,75+561,75•15:100 = 646,01 lei;
P.A. cuTVA = 646,01•1,19 = 768,75 lei;

184
Adaosul comercial în sumă absolută, ∑Ad.c. = 646,01 • 15 % = 84,27
lei;
TVA aferent Ad.c. = 84,26 • 19 % = 16,01 lei.
Pentru a vedea dacă calculele efectuate sunt corecte se face proba:
561,75+106,73+84,26+16,01= 768,75 lei, este tocmai preţul cu
amănuntul la care se desface marfa direct la populaţie, pentru consum, adică
preţul corect determinat.

*
Pentru a trece la următorul exemplu, sunt necesare câteva precizări
în legătură cu noţiunile de adaos comercial şi rabat comercial:
– adaosul comercial se adaugă;
– rabatul comercial se scade (din preţul cu amănuntul şi reprezintă
tocmai partea ce se cuvine comerciantului cu amănuntul pentru mărfurile
vândute direct la populaţie);
– adaosul comercial exprimat în procente este mai mare decât
procentul rabatului comercial, deoarece au baze de raportare diferite. Baza
de raportare a adaosului comercial este mai mică decât baza de raportare a
rabatului comercial;
– în sumă absolută, atât adaosul comercial cât şi rabatul comercial
sunt egale;
– atât adaosul comercial cât şi rabatul comercial (în sumă absolută)
reprezintă tocmai diferenţa dintre preţul cu amănuntul (P.A.) şi preţul cu
ridicata (P.R.), adică diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de
aprovizionare.

=Problema nr.5=
Presupunem preţul cu ridicata cu TVA al unui produs (P.R.) vândut de
un comerciant cu ridicata în sumă de 126,00 lei. Ni se spune că avem un rabat
comercial (R.c.) de 17 %. Acesta se cedează comerciantului cu amănuntul
pentru vânzarea bunului.
Trebuie să determinăm preţul cu amănuntul cu TVA (P.A. cuTVA ) şi să
facem proba la calculele efectuate.
Prima operaţiune:
– se determină TVA-ul aferent P.R.,
126 •19
TVA PR = = 20,12 lei;
119
P.R. fTVA = 126,00 – 20,12 = 105,88 lei;
Se ştie că:
P.A. – R.c. = P.R.;
17
P.A. – P.A.• = 105,88;
100

185
P.R. • 100
P.A. fTVA = → Formula sutei micşorate.
100 − % R.c.
105 ,88 •100
P.A. fTVA = = 127,57 lei;
100 −17
P.A. cuTVA = 127,57•1,19 = 151,81 lei;
sau,
P.A. cuTVA = 127,57 + 127,57•19:100 = 151,81 lei;
∑R.c.= 127,57•17 % = 21,69 lei;
sau,
P.R. • % R.c. 105 ,88 •17
∑R.c. = = = 21,69 lei; Conform formulei
100 − % R.c. 100 −17
sutei micşorate;
∑R.c. cuTVA = 21,69•1,19 = 25,81 lei;
TVA R .c . = 21,69•19:100 = 4,12 lei;

Proba:
P.A. – R.c. = P.R.
151,81 – 25,81 = 126, 00 lei;
127,57 – 21,69 = 105,88 lei.

=Problema nr.6=
Presupunem că un comerciant cu amănuntul vinde un produs la preţul
cu amănuntul cu TVA (P.A. cuTVA ) în sumă de 185,00 lei. Se mai cunoaşte, de
data aceasta, adaosul comercial (Ad.c.) de 12 %.
Trebuie să determinăm preţul cu ridicata cu TVA (P.R. cuTVA ) practicat
de comerciantul cu ridicata.
Prima operaţiune:
– se determină TVA-ul aferent preţului cu amănuntul,
TVA PA = P.A.•19:119 = 185•19:119 = 29,54 lei;
P.A. fTVA = 185,00 – 29,54 = 155,46 lei;
Se ştie că:
P.R. + Ad.c. = P.A.
P. A. •100
P.R. = → Formula sutei majorate;
100 + % Ad .c.

12
P.R. + P.R.• = 155,46 ;
100
155 ,46 •100
P.R. = = 138,80 lei;
100 +12
P.R. fTVA = 138,80 lei;
P.R. cuTVA = 138,80•1,19 = 165,17 lei;

186
P. A. • % Ad .c. 155 ,46 •12
∑Ad.c. = = = 16,66 lei; Conform
100 + % Ad .c. 100 +12
formulei sutei majorate;
sau,
∑Ad.c. = 138,80•12 % = 16,66 lei.
TVA Ad .c. = 16,66•19 % = 3,17 lei;
∑Ad.c. cuTVA = 16,66•1,19 = 19,83 lei;

Proba:
P.R. + Ad.c. = P.A.
165,17+19,83 = 185,00 lei;
138,80+16,66 = 155,46 lei.

=Problema nr.7=
(modificarea preţurilor şi reacţiile propagate)
Deoarece piaţa este supusă unor schimbări permanente, iar firmele
(inclusiv cele de pe piaţa românească) trebuie să se adapteze noilor condiţii
economice, sunt necesare modificările de preţuri după o anumită perioadă.
Aceasta atrage după sine reacţii ale cumpărătorilor, ale concurenţilor şi ale
liderului pieţei. Totodată, firma este obligată să reacţioneze şi la modificările
de preţuri efectuate de concurenţi. În acest sens, în funcţie de obiectivele
urmărite şi de situaţiile care apar, o firmă este nevoită să-şi micşoreze sau şă-şi
majoreze preţurile. Spre deosebire de firmele din ţările cu economie de piaţă
dezvoltată, firmele româneşti se află într-o permanentă mişcare din punct
de vedre al preţurilor, datorată în primul rând dificilei perioade de tranziţie
prin care a trecut şi mai trece ţara.
Astfel:
* Reducerea preţurilor (cazuri rare întâlnite în România) poate fi
determinată de mai mulţi factori, între care amintim:
– excesul de capacitate. Acest factor este specific firmelor care nu au
suficiente comenzi şi sunt contrânse să-şi reducă preţurile pentru creşterea
vânzărilor;
– reducerea cotei de piaţă. Fenomenul acesta se poate opri şi apoi mări
prin practicarea unor preţuri mai reduse, de penetrare;
– decizia firmei de a obţine o cotă importantă de piaţă sau chiar poziţia
de lider. Aici se porneşte de la prezumţia că preţurile mai mici asigură o
creştere a volumului vânzărilor, stimulează cererea fără să scadă rentabilitatea
produsului, deoarece scad în mod corespunzător costurile pe produs;
– apariţia unor perioade de criză (recesiune) economică. În acest timp
consumatorii îşi îndreaptă atenţia spre produse mai ieftine.
Reducerile de preţuri sunt însoţite de anumite riscuri, capcane:
– capcana calităţii scăzute, în percepţia consumatorilor, datorită
preţului mai mic;
187
– capcana cotei de piaţă fragile, adică prin practicarea unor preţuri mai
mici poate creşte cota de piaţă, dar nu şi fidelitatea consumatorilor. Aceştia se
pot orienta apoi spre alte firme care vor practica preţuri şi mai mici;
– capcana buzunarelor subţiri. Există şi riscul ca reducerea preţului să
nu fie urmată automat de creşterea vânzărilor, care să determine reducerea
costului produsului şi să menţină rentabilitatea.
* Creşterea preţurilor (operaţiune specifică firmelor din România după
1989, datorită unei creşteri exagerate a cererii şi a unei oferte neputincioase şi
slabă calitativ) este o operaţiune ce tentează multe firme, datorită faptului că o
uşoară majorare poate conduce la o creştere considerabilă a profitului, în
aceleaşi condiţii ale costurilor şi volumului vânzărilor. În acest sens se cuvine
a fi prezentat exemplul de mai jos:

Înainte de majorare: După majorarea preţului:


Preţul produsului (unităţi 1.100 (creşterea preţului cu 10%)
monetare) 1.000
Costul produsului 800 800
Bucăţi vândute 4.000 4.000
Încasări (venituri) totale 4 mil. 4.4 mil.
Costuri totale 3.2 mil. 3.2 mil.
Profitul total 800 mii 1.2 mil. (creşterea profitului la 50%)

Creşterea profitului poate fi determinată de factori ca: cererea


execedentară comparativ cu oferta, concurenţa slabă, inflaţie, creşterea
unor elemente de costuri fără să fie compensată de o creştere a
productivităţii muncii, alte situaţii conjunctuale favorabile etc., situaţie în
care s-au regăsit majoritatea firmelor româneşti după 1990. În general,
pentru a nu reduce credibilitatea firmei, majorările de preţuri trebuie să fie
însoţite de comunicări şi explicaţii.
Creşterea preţului “real” se poate face atât pe căi directe, cât şi pe căi
indirecte, cu impact diferit asupra cumpărătorilor. Deci, pe lângă creşterile de
preţuri directe bruşte sau repetate, măsurabile şi observabile, o firmă mai poate
folosi şi alte variante de mişcare indirectă, deghizată, invizibilă a preţurilor şi
anume:
– adoptarea cu întârziere a preţului. Firmele cu ciclu lung de fabricaţie
a produselor practică asemenea metode în momentul livrării;
– utilizarea clauzei de indexare a preţului în raport cu rata inflaţiei sau
cursul de schimb al monedei;
– separarea şi tarifarea distinctă a elementelor unei oferte-pachet
(servicii, accesorii care însoţesc produsul) faţă de situaţia anterioară, păstrând
neschimbat preţul produsului;
– reducerea cotelor de rabat şi a situaţiilor în care se află;

188
– reducerea gamei sau numărului serviciilor asociate produsului
(montarea, livrarea gratuită sau garantarea pe termen lung);
– reducerea dimensiunilor şi a unor caracteristici ale produsului, cu
menţinerea neschimbată a preţului;
– înlocuirea materialelor, ingredientelor sau ambalajelor mai scumpe
cu altele mai ieftine în vederea reducerii costurilor, dar fără reducerea preţului.
* Reacţii la modificările de preţuri
Modificarea preţurilor este un fenomen ce poate afecta deodată pe
clienţi, concurenţi, distribuitori şi furnizori, uneori poate provoca chiar reacţii
din partea organelor statului.
* Reacţii ale clienţilor
Modul de a reacţiona al clienţilor la modificările de preţuri este
dependent de mai mulţi factori: percepţia cumpărătorului asupra produsului,
puterea lui financiară, statutul social şi cultural, trăsături psihologice şi de
comportament, natura produsului şi condiţiile de vânzare etc. Modificările de
preţuri sunt interpretate în mai multe cazuri în mod eronat. De exemplu, firma
care reduce preţurile poate fi cauzată de scăderea calităţii produsului, de
învechirea sa , urmând să fie înlocuit, sau de dificultăţi economice şi
financiare. În această situaţie clientul poate să-şi amâne decizia de cumpărare
sperând într-o reducere în continuare a preţului sau în apariţia unui nou
produs.
Uneori, majorările de preţuri conduc la descurajarea vânzărilor, dar pot
lăsa unele amprente asupra cumpărătorului, creându-i imaginea unui produs cu
o valoare deosebită, foarte căutat şi care trebuie cumpărat. Alteori, majorările
de preţuri, îi pot inocula cumpărătorului imaginea unui vânzător cu pretenţii de
preţuri exagerate, speculant.
Clienţii sunt sensibili, în general, la preţul produselor care sunt mai
scumpe (de valoare mare) sau sunt achiziţionate în mod frecvent şi observă
mai greu creşterea de preţuri la articolele mai ieftine sau la care le
achiziţionează mai rar. Deşi cumpărătorii sunt interesaţi de preţ, dau o
importanţă mult mai mare costurilor totale ale obţinerii, utilizării şi întreţinerii
produsului.
* Reacţii ale concurenţei la modificările de preţuri
La modificările de preţuri de către o firmă, concurenţa va reacţiona cu
atât mai puternic, cu cât numărul firmelor este mai mic, produsele sunt mai
omogene şi cumpărătorii sunt bine informaţi. Ca urmare, pentru firma în cauză
se pune problema anticipării şi evaluării reacţiilor concurenţei în baza unor
informaţii referitoare la:
– reacţiile concurenţiilor la modificările anterioare de preţuri;
– politicile de preţuri ale concurenţilor şi interesele urmărite;
– situaţia financiară actuală a concurenţilor, vânzările realizate,
capacităţile de producţie, fidelitatea clienţilor lor;

189
– obiective fixate. Dacă o firmă concurentă îşi propune să câştige un
anumit segment de piaţă, se poate aştepta ca ea să reacţioneze tot cu o
modificare a preţului, iar dacă va urmări maximizarea profitului poate
răspunde prin creşterea preţului, intensificarea publicităţii sau îmbunătăţirea
calităţii produsului. Dacă pe piaţă se află mai mulţi concurenţi, atunci firma
respectivă trebuie să aprecieze cât mai exact reacţia probabilă a fiecăruia. Este
posibil ca reacţia lor să fie aceeaşi, iar dacă sunt difeenţe importante (de
mărime, de cotă de piaţă etc.), între ele, nu vor reacţiona în acelaşi mod şi
trebuie analizaţi separat.
* Reacţii ale liderului pieţei
La o reducere agresivă a preţului de către firmele mai mici, care
încearcă să-şi câştige o poziţie pe piaţă, reacţia liderului pieţei constituie o
particularitate în acest sens. Dacă produsul unei firme este asemănător celui al
liderului, prin preţul mai mic firma încearcă să “fure” din cota de piaţă a celui
care domină piaţa. Posibilităţile de reacţie ale liderului pieţei, după opinia lui
Ph. Kotler în acest caz, constituie în următoarele variante:
– menţinerea neschimbată a preţului. Liderul se bazează pe o clientelă
fidelă, considerând că nu va pierde prea mult din cota de piaţă, dar ar putea
câştiga uşor în viitor, în schimb ar putea să piardă prea mult dacă ar reduce
preţul. Sunt şi argumente împotriva menţinerii preţurilor: concurenţii se vor
bucura de o încredere tot mai mare, în lipsa reacţiei liderului, cota de piaţă
(segmentul de piaţă) a acestuia se reduce semnificativ şi va fi greu de
recuperat în viitor, scade încrederea şi fidelitatea clienţiilor săi etc.;
– menţinerea preţului combinată cu îmbunătăţierea nivelului calitativ
perceput al produselor sale faţă de cel al produselor concurenţei. Ar părea o
lipsă mascată de reacţie, dar liderul are puterea de a contracara prin
îmbunătăţirea valorii produslui, serviciilor şi comunicaţiilor. Menţienrea
preţului şi efectuarea unor investiţii pentru a îmbunătăţi calitativ produsul este
o variantă mai puţin costisitoare decât reducerea preţului şi a ratei profitului;
– reducerea preţului său până la cel practicat de concurenţă. Liderul ar
putea face acest lucru bazându-se pe argumentele: crescând volumul
vânzărilor, va scădea nivelul costurilor, iar preţurile se pot reduce: pentru că
cererea este sensibilă la preţ, fără o reducere a acestuia s-ar putea pierde
poziţia ocupată pe piaţă care va fi greu de recâştigat. Nu este recomandată
scăderea calităţii produselor odată cu reducerea preţului, a serviciilor şi a
comunicaţiilor referitoare la produs, în scopul menţinerii constante a nivelului
profitului, deoarece pe termen lung şi-ar reduce poziţia ocupată pe piaţă;
– creşterea preţului şi a calităţii produsului. Odată preţul crescut,
liderul este obligat să îmbunătăţească concomitent şi calitatea produslui sau să
lanseze noi mărci de produse pe piaţă prin care să anihileze atacurile
concurenţilor;
– lansarea unor noi produse sau a unei linii de produse mai ieftine, ori
crearea unei mărci noi de produs cu un preţ mai mic. Varianta poate fi
190
recomandată numai când segementul de cumpărători care se pierde este mai
sensibil la preţ decât la calitatea produsului.
* Reacţii ale firmei la modificările de preţuri ale concurenţilor
În această situaţie trebuie clarificată reacţia firmei la modificările de
preţuri iniţiate de concurenţă. Dacă piaţa se caracterizează printr-o mare
omogenitate a produselor, variante prea multe de ales nu sunt pentru firmă.
Poate să majoreze preţul concomitent cu o creştere a calităţii sau să procedeze
la o reducere a preţului.
Când piaţa se caracterizează printr-o neomogenitate a produselor, firma
are posibilitatea de a reacţiona în mai multe feluri, deoarece sunt mai mulţi
factori care atenuează sensibilitatea cumpărătorilor faţă de diferenţele mici
dintre preţuri.
Reacţia firmei trebuie să se bazeze pe răspunsurile la mai multe
întrebări care s-ar putea pune:
– care este motivaţia modificării preţurilor de către concurenţi:
acapararea pieţei, utilizarea excedentului de capacitate, modificarea costurilor
de producţie, modificarea preţurilor la nivelul întregii ramuri?
– modificarea preţurilor este continuă sau temporară?
– care vor fi efectele asupra vânzărilor, cotei de piaţă şi asupra
profitului firmei dacă nu reacţionează?
– cum reacţionează celelalte firme concurente?
– care sunt reacţiile probabile ale concurenţilor la reacţia firmei în
cauză?
Reacţia cea mai potrivită a firmei diferă de la o situaţie la alta şi ea
trebuie să ţină seama şi de alţi factori: faza în care se află produsul în cadrul
ciclului său de viaţă, ponderea produsului în gama sentimentală a firmei,
evoluţia costurilor în raport cu volumul vânzărilor, calitatea şi imaginea
produsului propriu, fidelitatea clientului, planurile şi resursele concurenţei,
sensibilitatea cererii faţă de preţ şi calitate etc.
Nu întotdeauna este posibil de realizat o fundamentare a reacţiei,
deoarece concurenţa are grijă să pregătească atacul cu mult timp înainte, iar
firma trebuie să reacţioneze hotărât şi în scurt timp. În vederea reducerii
timpului de reacţie la o modificare a preţului iniţiată de un concurent, este
necesar ca firma să anticipeze aceste modificări şi să pregătească un plan
dinainte cu modalităţile în care ea va reacţiona.

=Problema nr.8=
(preţuri stabilite după cerere)
În acest sens am efectuat un studiu (sondaj) în anul 2004 (unde sunt
exprimate preţurile în lei vechi, înainte de denominarea „leului”47) privind
produsul „făină albă”, tip 000 (fabricat de o firmă cu capital privat
47
- Legea nr. 348 din 14 iulie 2004 privind denominarea « leului ».
191
S.C.”MODAN” S.A.), unde au fost chestionate 10000 persoane (la 40 de
magazine din ţară) ce au indicat preţuri cuprinse între: 5000 lei/kg şi 6200
lei/kg (respectiv: 5000, 5200, 5400, 5600, 5800, 6000 şi 6200) după cum se
vede din tabelul de mai jos:

Persoane ce Ponderi Persoane ce Ponderi Procentul


au indicat cumulate (A) au indicat cumulate (B) clienţilor
preţul ca preţul ca potenţiali (B-
limită limită A-1)
maximă (% minimă (%
în total) în total)
1 2 3 4 5
0 0 5 5 5
1 1 25 30 30
5 6* 42 72 71
15 21 18 90* 84
46 67 8 98 77
30 97 2 100 33
3 100 0 100 3

Pe baza datelor din tabel, se poate observa, de exemplu, că în cazul


preţului de 5600 lei/kg, procentajul consumatorilor pentru care acest preţ nu
este prea mic este egal cu 90%, în timp ce procentajul consumatorilor pentru
care preţul este prea ridicat (peste limita maximă) este de 6%. În vederea
aprecierii fiecărui preţ, procentajul potenţialilor cumpărători, în ultima coloană
s-a făcut diferenţa dintre aceste procente. Deci: pentru preţul de 5400 lei/kg →
procentajul potenţialilor cumpărători este de 72 % – 1 % = 71 %; pentru
preţul de 5600 lei/kg → procentajul potenţialilor cumpărători este de 90%-6%
= 84%; pentru preţul de 5800 lei/kg → procentajul potenţialilor cumpărători
este de 98 % – 21 % = 77 %.
Pe baza datelor culese am putut determina zona preţurilor de referinţă
şi zona de preţ optim care permite maximizarea vânzărilor, a cifrei de afaceri
sau/şi a profitului. Folosindu-ne de datele din coloana cinci a tabelului putem
face o reprezentare grafică (curba – clopot a lui Gauss – Laplace) care
sugerează zona preţului favorabil pentru firma luată în studiu.

192
Din graficul de mai sus, putem desprinde uşor faptul că zona preţului
favorabil este cuprinsă între 5400 lei/kg şi 5800 lei/kg, deoarece preţurile de
5400, 5600 şi 5800 lei/kg sunt acceptate de cel puţin 71% din persoanele
chestionate.
Aşa după cum s-a spus, la sondajul efectuat au participat 10.000 de
persoane şi presupunem că fiecare cumpără, până la urmă câte 1kg, la unul din
preţurile de referinţă. Prin urmare, putem estima cifra de afaceri potenţială în
cazul fiecărui nivel de preţ care s-ar putea fixa.
Deci:

Preţul -lei- Nr. cumpărători (nr. Cifra de afaceri(preţ • nr.kg.făină)


kg făină vândute)
5400 10.000 x 71% = 7.100 kg 5.400 x 7.100 = 38.340.000.000
lei vechi, adică 3.834.000 lei noi
5600 10.000 x 84% = 8.400 kg 5.600 x 8.400 = 47.040.000.000
lei vechi, adică 4.704.000 lei noi
5800 10.000 x 77% = 7.700 kg 5.800 x 7.700 = 44.660.000.000
lei vechi, adică 4.466.000 lei noi

193
Din calculul de mai sus, se poate concluziona că firma analizată poate
să opteze pentru preţul de 5800 lei/kg (0,58 lei noi/kg), dacă doreşte să
maximizeze profitul pe termen scurt (încasările sunt destul de mari pentru cele
7700 kg vândute) sau de 5600 lei/kg (0,56 lei noi/kg) dacă doreşte să
maximizeze cifra de afaceri, ori preţul de 5400 lei/kg (0,54 lei noi/kg) dacă
intenţionează să-şi extindă piaţa de desfacere.
Zona preţurilor acceptate de piaţă se poate reda şi grafic, rezultatele din
datele coloanelor 2 şi 4 ale tabelului mai sus prezentat:

Zona cuprinsă între cele două curbe (a preţurilor prea mici şi a


preţurilor excesive, maxime) este zona de acceptabilitate a preţurilor de către
piaţă. Preţul psihologic este preţul care corespunde celui mai mare ecart între
cele două curbe, adică a celei mai largi zone de acceptabilitate de către piaţă.
În cadrul acestui ecart al zonei, firma îşi poate alege o anumită strategie de
preţ, în concordanţă cu obiectivele stabilite prin politica de marketing.
Elasticitatea cererii în raport cu preţul oscilează în funcţie de etapele
ciclului de viaţă al produsului, în sensul că (în general) ea descreşte după

194
lansarea produsului pe piaţă, trece printr-un minim în perioada de maturitate şi
creşte în continuare. Astfel, preţul optim pentru o firmă este o funcţie a
elasticităţii:

e
P= ⋅ f (cm ) 48
1+e

în care:
e – elasticitatea cererii în raport cu preţul ( e ≤ −1 );
cm – costul marginal;
e
=profitul marginal al firmei.
1 +e

În funcţie de elasticitatea cererii, strategiile de preţuri pot să difere de


la o piaţă la alta şi de la o perioadă la alta, chiar în cadrul aceleiaşi pieţe.
Datorită elasticităţii diferite a cererii pe pieţele respective (în diferite etape a
vieţii produsului) se creează posibilitatea practicării unor preţuri ridicate la
unele pieţe şi mai scăzute pe altele. Prin urmare, pot apărea strategii de preţuri
înalte (skimming prices) sau preţuri joase (penetration prices).
Preţurile: 5000; 5200; 5400; 5600 şi 5800 6000 lei vechi, corespund
preţurilor în lei noi astfel: 0,50; 0,52, 0,54; 0,56; 0,58 şi 0,60.

* Bibliografie selectivă:

– Beju, V., „Preţuri”, Ed. Economică, Bucureşti,2000;


– Carmen Comăniciu – “Fiscalitate: valenţe multidimensionale”, Ed.
Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2005;
– Işfănescu, A., Şerban, C., Stănoiu, A. C., „Evaluarea întreprinderii”, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2003;
– Kotler, Ph., „Managementul marketingului”, ediţia a IV-a, Ed. Teora,
Bucureşti, 2006;
– Toma, M., „Iniţiere în evaluarea întreprinderilor”, ediţia a II-a, Ed.
CECCAR, Bucureşi, 2007;
– Moga, I., „Preţuri prin concurenţă. Concurenţa prin preţuri”, Ed. Continent,
Sibiu, 2004;
– Moşteanu, T. (coordonator), „Preţuri şi concurenţă” , Ed. Universitară,
Bucureşti, 2006;
– „Preţuri şi concurenţă”, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997;

48
H. Simon – “Dinamics of Price Elasticity and Branad Life Cyles: An Empirical Study”,
Journal of Marketing Research, 1979, pg. 439-452, citat după P.L. Dubois, A. Lolibert,
“Marketing. Teorie şi practică”, trad. D. Dican şi Sabina Funar, Univ. Şt. Agr. Cluj-Napoca,
1994, pg. 152.
195
– Virgil Nicula – “Tehnica operaţiunilor de turism”, Ed. Alma Mater, Sibiu,
2002, pg. 15;
– Platis, M., „Preţul şi formarea lui”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000;
– Stancu, S., „Competiţia pe piaţă şi echilibrul economic”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2002;
– Marin Toma – “Iniţiere în evaluarea întreprinderilor”, ediţia a II-a, Ed.
CECCAR, Bucurşti, 2007, pg.16.
– *** Legea concurenţei nr. 21/1996, modificată şi completată prin O.U.G. nr.
121/2003, aprobată prin Legea nr. 184/17.05.2004, publicată
în .M.O. nr. 461/24.05.2004;
– *** Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 privind implementarea
regulilor de concurenţă prevăzute în articolele 81 şi 82 ale
Tratatului de la Roma (CE), regulament intrat în vigoare la 1
mai 2004;
– *** Legea ajutorului de stat, O.U.G. nr. 117/21.12.2006 privind procedurile
naţionale în domeniul ajutorului de stat, publicată în M.O. nr.
1042/28.12.2006, aprobată prin Legea nr. 137/2007;
– Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor comerciale de stat, ca
regii autonomie şi societăţi comerciale. H.G. României nr.
1109/1990 privind liberalizarea preţurilor;
– Ordonanţa Guvernului României nr. 3/1992, privind taxa pe valoarea
adăugată şi normele de aplicare. Cadrul general de aşezare a
taxei pe valoarea adăugată este asigurat de O.U.G. nr. 17/2000,
publ. în M.O. nr. 113/2000.
– Alte surse de inspiraţie: site – ul www.competition.ro Consiliul Concurenţei
– România, Rapoartele de activitate ale Consiliului Concurenţei
pe perioada 1997 – 2008, Buletine informative.
– Autoritatea pentru concurenţă, în cazul României, însemnă Consiliul
Concurenţei – la nivel central şi Inspectoratele judeţene pentru
concurenţă – la nivel teritorial.

196
Capitolul II

2. CONCURENŢA

* Obiectivele capitolului:

– însuşirea noţiunilor şi regulilor de bază privind concurenţa;


– însuşirea procedurilor prin care se asigură transpunerea în practică a
reglementărilor în materie de concurenţă;
– prezentarea aspectelor care necesită intervenţia statului în realizarea
protecţiei concurenţei economice;
– rolul ajutorului de stat în menţinerea echilibrului economic.

* Rezumatul pe scurt al capitolului

O economie de piaţă este de neconceput fără concurenţă. Iată de ce, în


Constituţie, în completarea caracterizării conform căreia „Economia României
este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă” (alin.1, art.
135), se apreciază că „Statul trebuie să asigure, …, libertatea comerţului,
protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie” (lit.a, alin.2. art 135).
În cadrul unui sistem bazat pe economia de piaţă, concurenţa este
benefică în primul rând, pentru consumatori, dar şi pentru producători. Primii
au posibilitatea de a-şi satisface necesităţile de consum potrivit, gusturilor şi
posibilităţilor lor financiare, în vreme ce producătorii sunt stimulţi să producă
mai bine şi mai eficient.
Existenţa unui mediu concurenţial normal determină o alocare optimă a
resurselor către firmele cele mai eficiente. De acest fapt poate profita
societatea în ansamblul său. Prin urmare, datorită concurenţei, se realizează o
selecţie naturală a firmelor. În cele din urmă, această selecţie nu se poate lăsa
la voia întâmplării. De-a lungul timpului, s-a simţit nevoia ca statul să
intervină, prin impunerea unor reguli de desfăşurare a concurenţei economice,
reguli de pe urma cărora să beneficieze atât consumatorii cât şi competitorii.
Acesta a fost şi motivul pentru care, chiar într-o economie eminamente
liberală (SUA) afost adoptată legea antitrust încă de la sfârşitul secolului XIX,
apoi Uniunea Europeană prin Tratatul de la Roma elaborează legislaţia privind
protecţia concurenţei bazată pe articolele 85 şi 86, iar România, pentru
armonizarea legislaţiei cu cea europeană în domeniu, adoptă Legea
concurenţei în anul 1996. În acest context, putem spune că politicul joacă un
rol important în economia de piaţă concurenţială. Astfel, în sensul cel mai larg,
prin politica în domeniul concurenţei, se înţelege acel set de instrumente care
197
stau la baza creării, protejării dezvoltării mecanismelor pieţei libere, factor
esenţial pentru buna funcţionale a unor firme eficiente atât pe plan naţional,
cât şi internaţional. Politicile concurenţei încearcă să prevină practicile
anticoncurenţiale, dar şi modificările în structura industrială care facilitează
aceste practici. Impactul substanţial al politicilor în domeniul concurenţei
asupra proceselor de ajustare structurală şi, implicit, asupra eficienţei
economice este recunoscut din ce în ce mai mult de către specialişti. Aceste
politici se bazează pe recunoaşterea faptului că funcţionarea unor pieţe
concurenţiale este mecanismul cel mai potrivit pentru punerea la dispoziţia
firmelor unor informaţii esenţiale necesare în luarea deciziilor economice cele
mai corecte.
Politica de protecţie a concurenţei, de regulă, îşi propune să realizeze
unele obiective foarte clare. Astfel, principalul obiectiv l-ar constitui
promovarea concurenţei, în scopul creşterii eficienţei economice şi a
bunăstării consumatorilor. Nu sunt puţine ţările care promovează, în acest
domeniu, o politică cu obiective multiple, sub denumirea generică de
„promovare a interesului public” (dezvoltare regională, ocuparea mâinii de
lucru, echitatea, pluralismul, difuzarea puterii economice prin promovarea
firmelor mici şi mijlocii ş. a.)
Dezvoltarea economică are nevoie de o politică eficientă în domeniul
protecţiei concurenţei. Distorsiunile din sistemul de preţuri, acţiunile de
împărţire a pieţelor, existenţa unor bariere la intrare, precum şi alte rigidităţi
reprezintă obstacole majore în calea unor obiective legate de eficienţa şi de
dezvoltarea economică. De cele mai multe ori, astfel de obstacole apar în urma
unor acţiuni menite a susţine sau a exercita puterea pe piaţă. O firmă poate să
obţină puterea pe piaţă fie datorită unei eficienţe mai mari a activităţii sale, fie
ca efect al unor politici ale statului în vederea susţinerii unui anumit tip de
dezvoltare industrială, fie – în fine – în urma abordării unor pracici restrictive.
Capitolul întâi îşi propune să elucideze problemele legate de:
– noţiunea de concurenţă;
– concurenţa economică în viziunea abordării strategiilor şi
comportamentelor operatorilor pieţei;
– mediul concurenţial şi aplicarea legislaţiei corespunzătoare.

* Cuvinte cheie:
– Concurenţa
– Concurenţa economică comercială
– Concurenţa neloială
– Concurenţa de suprimare
– Definirea pieţei:
– piaţa produsului
– piaţa geografică
– Piaţa relevantă
198
– Mediul concurenţial normal
– Notificarea
– Decizia Consiliului Concurenţei
– Segmentul de piaţă
– Puterea pieţei
– Poziţia dominantă pe piaţă a unei firme
– Abuzul de poziţie dominantă
– Înţelegerea
– Practicile anticoncurenţiale
– Politica de clemenţă
– Coaliţia
– Dumping-ul
– Concesionarea
– Compania de holding
– Fuziunea. Concentrarea economică
– Monopolul natural
– Ajutorul de stat
– Concurenţă şi strategie

* Prezentarea pe scurt a cuvintelor cheie:

Concurenţa este o situaţie pe o piaţă, în care firmele sau vânzătorii


îşi dispută patronajul cumpărătorilor pentru a-şi atinge un anumit obiectiv
de afaceri (de ex. profituri, vânzări şi/sau segment de piaţă). În acest context,
concurenţa este deseori echivalată cu „rivalitatea”. Rivalitatea concurenţială
dintre firme poate apare când există două sau mai multe firme. Această
rivalitate poate avea loc în domeniul preţului, calităţii, serviciului sau o
combinaţie a acestora cu factorii pe care clienţii pot să le evalueze. Concurenţa
este considerată ca un proces important prin care firmele sunt silite să devină
eficiente şi să ofere o gamă mai largă de produse şi servicii, la preţuri mai
mici. Aceasta include conceptul de „eficienţă dinamică” prin care firmele se
angajează în inovare şi sprijină schimbările şi progresul tehnic.
Concurenţa economică comercială este dată de competiţia dintre firme
care desfăşoară activităţi economice identice, similare sau asemănătoare.
Concurenţa neloială reprezintă orice act/fapt contrar uzanţelor cinstite
în activitatea comercială/industrială.
Concurenţa de suprimare. Termenul este cunoscut sub denumirea de
concurenţă destructivă sau de ruinare şi se referă la situaţiile în care
concurenţa se reflectă asupra preţurilor care nu acoperă pe o perioadă
îndelungată costurile de producţie, în special cele fixe. Această situaţie se
poate ivi în industriile în declin, învechite sau „bolnave”, cu un nivel ridicat de
capacităţi excedentare sau când are loc o cerere ciclică sau întâmplătoare.
Concurenţa destructivă este deseori invocată ca argument pentru susţinerea
199
intervenţiei statului sub forma regularizării preţurilor sau a stabilizării şi
regularizării structurale.
Concurenţa de marcă (inter şi intra). Firmele care comercializează
produse diferenţiate (ale căror diferenţe fizice sau atribute pot fi reale sau
percepute de cumpărători, un produs este preferat altui produs al altei firme
rivale) produc şi concurează pe baza mărcilor şi etichetelor. Astfel, firmele
producătoare de băuturi răcoritoare, firmele producătoare de bere, firmele
producătoare de autoturisme, firmele producătoare de avioane ş.a.m.d. sunt
numai câteva exemple de concurenţă între mărci. Concurenţa intra-marcă are
loc între detailişti sau distribuitorii aceleiaşi mărci. De exemplu, o pereche de
Levi Jeans poate fi vândută la un preţ mai mic într-un magazin cu amănuntul
sau într-un magazin de specialitate în comparaţie cu un magazin general, dar
fără facilităţile în servicii pe care le promovează un magazin general.
Facilităţile în servicii constituie concurenţă intra-marcă ce nu se bazează pe
preţ. Unii producători caută să menţină uniforme preţurile cu amănuntul pentru
produsele lor şi să prevină concurenţa de preţ intra-marcă prin practici de
afaceri cum ar fi: menţinerea preţului de revânzare (furnizorul specifică preţul
minim sau maxim la care produsul să fie revândut clienţilor) în scopul de a
stimula concurenţa intra-marcă nebazată pe preţ, dacă aceasta va mării
vânzarea produsului.
Definirea pieţei reprezintă tocmai punctul de pornire în orice tip de
analiză a concurenţei „caracteristice” („relevant” în original). Există două
dimensiuni fundamentale a definirii pieţei:
– piaţa produsului, adică ce produse să grupezi la un loc şi
– piaţa geografică, adică ce zone geografice să grupezi la un loc.
Definiţia pieţei ţine cont de consideraţiile de cerere şi ofertă. Din
punctul de vedere al cererii, produsele trebuie să fie substituibile în ce-l
priveşte pe cumpărător. Din punctul de vedere al ofertei, vânzătorii trebuie să
includă pe cei care produc sau pot să-şi adapteze producţia uşor pentru a
executa produse caracteristice sau înlocuitori apropiaţi ai acestora. Localizarea
cumpărătorilor şi vânzătorilor determină dacă piaţa geografică este locală,
regională, naţională sau internaţională.
O piaţă este definită ca un produs sau grupă de produse şi o arie
geografică pe care acesta se vinde.
Piaţa relevantă reprezintă spaţiul de întâlnire a vânzătorilor şi
cumpărătorilor unui produs şi a substitutelor acestuia, în cadrul căreia se
analizează practicile anticoncurenţiale.
Mediul concurenţial normal reprezintă un ansamblu de condiţii şi de
factori în care se desfăşoară concurenţa pentru a avea efecte pozitive asupra
funcţionării mecanismului pieţei, protecţiei consumatorilor, în scopul
asigurării bunăstării generale.

200
Notificarea este procedura prin care se aduce la cunoştinţa autorităţii
concurenţei (Consiliul Concurenţei) un comportament pe piaţă pentru care
acesta trebuie să acorde aviz sau să certifice nonintervenţia.
Decizia Consiliului Concurenţei este actul emis de această autoritate ca
hotărâre luată în plenul Consiliului în legătură cu un anumit act sau o faptă
privind concurenţa.
Segmentul de piaţă reprezintă măsura mărimii relative a unei firme
într-o industrie sau piaţă în funcţie de dimensiunea totală a producţiei, vânzării
sau capacităţii pe care contează. În afară de profit, unul din cele mai frecvente
obiective de afaceri ale firmelor este de a-şi mări segmentul de piaţă.
Segmentul de piaţă, profiturile şi dimensiunile economice sunt deseori direct
proporţionale în economiile de piaţă. Nivelul ridicat al segmentului de piaţă
poate conferi firmelor putere pe piaţă.
Puterea pieţei reprezintă abilitatea unei firme sau grup de firme de a
ridica şi menţine preţurile deasupra nivelului care ar rezulta în condiţiile
concurenţei.
Poziţia dominantă pe piaţă a unei firme. În această situaţie se regăseşte
o firmă care deţine un segment important dintr-o piaţă dată şi acesta este cu
mult mai mare decât al rivalei imediat următoare. Firme dominante sunt
considerate cele care deţin un segment de cel puţin 40 % dintr-o piaţă (după
unele legislaţii), iar la noi (în România) procentul poate fi şi mai mic. Firmele
dominante pot provoca preocupări concurenţiale când au puterea de a fixa
preţuri în mod independent.
O economie cu o firmă dominantă este, de aceea, deseori un oligopol
în care există un număr mic de firme producătoare. Totuşi, acesta este un
oligopol asimetric deoarece firmele nu sunt de mărime egală. În mod normal,
o firmă dominantă are de înfruntat un număr de mici concurenţi numiţi
„ciorchine concurenţial”. Acest ciorchine ar putea include uneori şi firmele
care eventual ar putea intra pe piaţă. Astfel, firma dominantă poate fi
monopolistă care înfruntă eventualele firme care pot intra pe piaţă.
Ca şi un monopolist, firma dominantă înfruntă o curbă descendentă a
cererii. Totuşi, spre deosebire de monopolist, firma dominantă trebuie să ia în
calcul firmele din ciorchinele concurenţial la stabilirea deciziilor sale de preţ şi
producţie. În mod normal se presupune că firma dominantă are câteva avantaje
concurenţiale (de ex. costuri mai scăzute) comparativ cu ciorchinele. Termenul
de ciorchine concurenţial rezultă din teoria de bază a stabilirii preţurilor de
către firmele dominante. În general se consideră că o firmă dominantă
stabileşte preţul său după atribuirea unei părţi a pieţii ciorchinelui concurenţial
care apoi acceptă preţul său ca fiind dat. Firmele dominante pot fi ţinta
politicii concurenţiale când acestea ating sau îşi menţin poziţia ca rezultat al
unor practici anticoncurenţiale.
Poziţia dominantă pe piaţă nu este interzisă de lege, ci doar folosirea
abuzivă a unei poziţii de către o firmă sau grup de firme.
201
Abuzul de poziţie dominantă este dat de practicile de afaceri
anticoncurenţiale prin care o firmă dominantă poate să se angajeze pentru a-şi
menţine sau consolida poziţia de pe piaţă. Aceste practici, deseori
controversate, pot fi considerate ca „exploatare abuzivă sau
necorespunzătoare” a controlului monopolist al unei pieţe, menită să restrângă
concurenţa. Termenul a fost inclus în mod explicit în legislaţia concurenţei din
ţările Uniunii Europene şi Canada. În SUA, este definită ca o acţiune care se
întreprinde pentru monopolizarea unei pieţe.
În diferite ţări, de la caz la caz, diferă foarte mult tipurile de practici de
afaceri care sunt considerate abuzive. Unele practici pot fi tratate diferit în
diferite jurisdicţii. Totuşi, practicile de afaceri contestate în cazuri reale în
diverse ţări, nu întotdeauna cu succes juridic, includ: solicitarea de preţuri
excesive sau nerezonabile, discriminarea în domeniul preţurilor, stabilirea de
preţuri sub propriile costuri pentru eliminarea concurenţei, limitarea preţurilor
de către firmele integrate, refuzul de a trata (a vinde sau a cumpăra), vânzări
condiţionate.
Înţelegerea (de reducere sau limitare a concurenţei) se referă la un
aranjament explicit sau implicit între firme aflate în mod normal în
concurenţă, spre beneficiul lor reciproc. Înţelegerile de limitare a concurenţei
pot acoperi probleme ca: preţuri, producţie, pieţe şi clienţi. Aceste tipuri de
înţelegeri sunt deseori echivalate cu „formarea de carteluri” sau cu „înţelegeri
secrete” şi sunt tratate, în majoritatea jurisdicţiilor, ca violări ale legislaţiei
concurenţiale din cauza efectelor lor de majorare a preţurilor, a restrângerii
producţiei şi a altor consecinţe economice nefavorabile.
Înţelegerile care se pot realiza pot fi într-o manieră formală având
termenii şi condiţiile scrise de părţile implicate sau pot fi implicite, având
totuşi limitele înţelese şi respectate prin convenţii dintre diferiţi membrii. O
înţelegere explicită poate să nu fie neapărat o înţelegere deschisă, evidentă şi
poate fi respectată deschis de părţile care nu sunt implicate în înţelegere. Într-
adevăr majoritatea înţelegerilor care generează practici neconcurenţiale tind să
fie aranjamente „acoperite” care nu sunt detectate uşor de autoritatea
concurenţei.
Nu toate înţelegerile dintre firme sunt neapărat dăunătoare concurenţei
sau interzise de legile concurenţei. În câteva ţări, legislaţia concurenţei
prevede excepţii pentru unele înţelegeri de cooperare între firme şi care pot
facilita eficienţa şi schimbările dinamice de pe piaţă. De exemplu, înţelegerile
dintre firme pot fi permise pentru a dezvolta standarde de produse uniforme
pentru a promova „economia de scară”, utilizarea mai intensă a produsului şi
difuzarea tehnologiei. În mod similar, se permite firmelor să se angajeze în
cooperări de cercetări şi dezvoltare, schimburi de date statistice sau forme de
„joint venture” (asociaţii în vederea realizării unui scop, afaceri care presupun
un risc mai mare), pentru a-şi împărţi riscurile şi a-şi uni capitalurile pentru
realizarea de proiecte industriale majore. Totuşi, aceste excepţii se fac sub
202
rezerva că înţelegerea sau aranjamentul să nu formeze bazele „fixării
preţurilor” sau a altor practici restrictive ale concurenţei.
Cele mai grave înţelegeri anticoncurenţiale sunt cartelurile – acorduri
secrete încheiate între firme concurente care au ca obiect fixarea de preţuri,
limitarea producţiei, împărţirea pieţelor, alocarea clienţilor şi teritoriilor etc.
Practicile anticoncurenţiale se referă la o gamă largă de practici în
afaceri în care o firmă sau grup de firme se pot angaja pentru a restrânge
concurenţa inter-firme în vederea menţinerii sau întăririi poziţiei lor relative pe
piaţă şi a profiturilor, fără a furniza neapărat mărfuri şi servicii cu costuri mai
mici sau de calitate superioară.
Esenţa concurenţei duce la încercări din partea firmelor de a câştiga un
avantaj asupra rivalilor. Totuşi, limitele acceptabile ale practicilor de afaceri
pot fi depăşite dacă firmele pun la cale limitarea artificială a concurenţei nu
bazat pe avantaje ci pe exploatarea poziţiei lor pe piaţă, în dezavantajul sau în
detrimentul concurenţilor, clienţilor şi furnizorilor, ceea ce poate duce la
practicarea unor preţuri înalte, reducerea producţiei, micşorarea sortimentului,
pierderea eficienţei economice şi alocarea greşită a resurselor (sau combinaţii
de astfel de procedee).
Tipurile de practici de afaceri care sunt calificabile ca anticoncurenţiale
şi violează astfel legea concurenţei, diferă după jurisdicţie şi de la caz la caz.
Anumite practici pot fi examinate ca ilegale „per se” (totdeauna) în timp ce
altele pot fi supuse regulii argumentării (rule of reason). Menţinerea preţului
de revânzare, de exemplu, este considerată în majoritatea jurisdicţiilor ca fiind
„per se” (totdeauna) ilegale în timp ce tranzacţiile exclusive pot fi supuse
regulii argumentării. Diferă, de asemenea, criteriile de determinarea faptului
că o practică de afaceri este sau nu ilegală. În SUA, înţelegerile de fixare a
preţului sunt ilegale întotdeauna în timp ce în Canada aceste înţelegeri trebuie
să acopere o parte substanţială a pieţei. Cu aceste avertizări în minte, legile
concurenţei dintr-un număr mare de ţări examinează şi, în general, caută să
prevină o gamă largă de practici de afaceri care restrâng concurenţa. Aceste
practici sunt clasificate, în mare, în două grupuri: restrângeri ale concurenţei
pe orizontală şi pe verticală. Primul grup include practici specifice ca:
înţelegeri secrete (collusion), carteluri, fuzionări, discriminări de preţuri şi
înţelegeri de fixare a preţurilor. Al doilea include practici ca: tranzacţii
exclusive, restricţii geografice ale pieţei, refuzul de a trata/vinde, menţinerea
preţului de revânzare şi vânzări condiţionate. În general, restricţiile orizontale
ale concurenţei cauzează altor concurenţi de pe piaţă, în timp ce restrângerile
verticale cauzează relaţiilor furnizor-distribuitor. Totuşi, trebuie remarcat
faptul că nu totdeauna distincţia dintre restricţiile orizontale şi verticale este
netă şi practicile de un anumit tip pot avea impact asupra altora. De exemplu,
firmele pot adopta o poziţie strategică de a împiedica concurenţa. Ei pot
încerca să procedeze astfel prin „facilităţi de preemţiune” prin achiziţionarea
unor surse importante de materii prime sau a unor canale de distribuţie,
203
încercând să intre în contracte pe termen lung pentru a achiziţiona input-urile
sau capacitatea disponibilă prin tranzacţii exclusive sau alte practici. Aceste
practici pot ridica bariere la intrare şi consolida poziţia pe piaţă a firmelor
existente şi/sau facilita aranjamente anticoncurenţiale.
Legea concurenţei interzice:
= Practicile anticoncurenţiale:
– înţelegerile anticoncurenţiale;
– abuzul de poziţie dominantă;
= Concentrările economice prin care se creează sau se consolidează o
poziţie dominantă;
= Orice acţiuni ale organelor administraţiei publice centrale sau locale,
care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau
denaturarea concurenţei, în special prin:
– luarea de decizii prin care se limitează libertatea comerţului
sau autonomia firmelor;
– stabilirea de condiţii discriminatorii pentru activitatea
firmelor.
Politica de clemenţă este un ansamblu de reguli (condiţii şi criterii)
adoptate de autoritatea concurenţei pentru a încuraja firmele implicate în
înţelegeri anticoncurenţiale de tip cartel să coopereze cu autoritatea pentru
descoperirea cartelurilor. Firma care informează autoritatea concurenţei cu
privire la existenţa unui cartel beneficiază de imunitate la amendă sau la
reducerea cuantumului amenzii.
Coaliţia. În limbajul legii şi politicii concurenţei, termenul de coaliţie
se referă la firmele organizate împreună pentru a forma un monopol, cartel sau
înţelegere pentru a majora sau stabili preţurile şi pentru a restrânge producţia
în scopul obţinerii unui profit mai mare. Această noţiune s-a folosit
interşanjabil cu „conspiraţie” sau „înţelegere secretă”.
Dumping. Această noţiune se referă la practica firmelor de a-şi vinde
peste graniţe produsele sub costuri sau cu mult sub preţurile de pe piaţa
internă. Vânzarea sub costuri implică stabilirea temporară a unor preţuri foarte
scăzute (până la eliminarea concurenţilor) după care îşi majorează preţurile
obţinând profituri înalte (predatory pricing). Vânzarea la export sub preţurile
de pe piaţa internă implică o discriminare de preţ. Ambele tipuri de dumping
sunt considerate de multe guverne ca „jaf” internaţional („predation”), al căror
efect poate fi de a rupe piaţa internă de concurenţii străini. Economiştii susţin,
totuşi, că dumping-ul de preţ discriminator, în care produsele nu se vând sub
costurile de producţie care asigură totuşi un profit, favorizează consumatorii
din ţările importatoare şi afectează numai producătorii mai puţin eficienţi.
Concesionarea este un tip de relaţie pe verticală între două firme,
relaţii despre care se discută în termeni de „concesionar” şi „concesionant”.
Cele două firme stabilesc o relaţie contractuală în cadrul căreia concesionarul
vinde un produs cunoscut, o marcă comercială şi serviciile auxiliare
204
concesionantului în schimbul redevenţelor şi altor plăţi. Această relaţie
contractuală poate acoperi domeniile ca: preţurile produselor, reclamă, locaţie,
tipuri de distribuţie, zone geografice. Acordurile de concesionare cad sub
incidenţa legilor concurenţiale, în mod special, a acelor prevederi care se
referă la restricţiile pe verticală. Aceste acorduri pot înlesni pătrunderea noilor
firme sau produse şi duc la sporirea beneficiilor. În anumite situaţii acordurile
de concesionare pot duce şi la restrângerea concurenţei.
Compania de holding este un concern financiar pur care îşi foloseşte
capitalul numai pentru a obţine participarea (de regulă, de control) într-un
număr de companii active. Deşi scopul unei companii de holding este în
primul rând de a obţine controlul şi nu de a activa efectiv, aceasta va avea
reprezentanţi în consiliul de administraţie al firmelor. Companiile de holding
asigură mijlocul prin care controlul corporativ poate fi puternic concentrat prin
piramidare. O companie de holding poate asigura controlul asupra unei
companii active care are ea însăşi mai multe filiale.
Fuziunea este o amalgamare sau asociere a două sau mai multe firme
într-o firmă deja existentă sau pentru a forma o nouă firmă. O fuziune este o
metodă prin care firmele îşi pot mări dimensiunile şi să se extindă spre
activităţi economice şi pieţe existente sau noi. Pentru fuziuni pot exista diferite
motive: creşterea eficienţei economice, dobândirea puterii de piaţă,
diversificarea, extinderea pe diferite pieţe geografice, promovarea
mecanismelor financiare şi de cercetare-dezvoltare. Fuziunile sunt clasificate
în trei tipuri: fuziunea orizontală, fuziunea verticală şi fuziunea conglomerată.
Sunt interzise conform legii, concentrările economice care, având ca
efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea
conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a
concurenţei pe piaţă sau pe o parte a acesteia.
Monopolul natural. Un monopol natural există într-o piaţă specifică
dacă o singură firmă poate deservi acea piaţă la costuri mai scăzute decât orice
combinaţie între două sau mai multe firme. Monopolul natural apare din
posesia de tehnologie productivă, deseori asociată cu cererea pieţei şi nu din
activităţile guvernamentale sau concurente (monopsonul). În general,
monopsonurile naturale sunt caracterizate prin curbe ale costurilor medii şi
marginale în declin abrupt pe perioade îndelungate, astfel încât nu există loc
decât pentru o singură firmă să exploateze deplin dimensiunile economice
disponibile şi să aprovizioneze piaţa.
În esenţă, monopolurile naturale există datorită dimensiunilor
economice şi eficienţei domeniului de activitate care sunt semnificative în
relaţie cu cererea pieţei. Monopolurile naturale sunt gândite să existe în unele
sectoare industriale cum ar fi: electricitatea, căile ferate, gazele naturale ş.a.
Deoarece eficienţa în producţie necesită existenţa unei singure firme,
monopolurile naturale sunt un subiect tipic al reglementărilor guvernamentale.
Reglementările pot include preţuri, calitate şi condiţii de intrare.
205
Ajutorul de stat reprezintă orice măsură de sprijin acordată de către stat
sau de către unităţile administrativ-teritoriale, din surse de stat sau resurse ale
unităţilor administrativ-teritoriale, ori de alte organisme care administrează
surse ale statului sau ale colectivităţilor locale, indiferent de formă, care
distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea
anumitor întreprinderi, a producţiei anumitor bunuri, a prestării anumitor
servicii sau care afectează comerţul dintre România şi statele membre ale
Uniunii Europene, fiind considerat incompatibil cu mediul concurenţial
normal. Ajutoarele de stat direcţionate eficient pot acoperi anumite
disfuncţionalităţi ale pieţei şi pot susţine obiective de interes general, precum
protecţia mediului, încurajarea întreprinderilor mici şi mijlocii sau inovaţia.
Dimpotrivă, ajutoarele de stat prost direcţionate reprezintă o frână în calea
dezvoltării pieţei.
Ajutoare de stat considerate compatibile cu mediul concurenţial
normal:
– ajutoarele de stat având caracter social;
– ajutoarele de stat pentru înlăturarea efectelor cauzate de dezastre
naturale sau de evenimente excepţionale.
Ajutoare de stat ce pot fi autorizate de Comisia Europeană (notificate
la Consiliul Concurenţei), în anumite condiţii:
– ajutorul pentru cercetare şi dezvoltate;
– ajutorul pentru întreprinderi mici şi mijlocii;
– ajutor pentru protecţia mediului înconjurător;
– ajutor pentru instruirea angajaţilor şi pentru crearea de noi locuri de
muncă;
– ajutor pentru salvarea şi restructurarea firmelor în dificultate.
Ajutorul pentru menţinerea locurilor de muncă poate fi considerat ajutor de
restructurare;
– ajutor pentru dezvoltare regională;
– ajutor general pentru promovarea exporturilor, prin acţiuni ca:
săptămâni naţionale, târguri internaţionale, magazine de prezentare şi alte
asemenea, cu condiţia ca de acestea să poată beneficia toate întreprinderile
interesate;
– ajutor pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului
cultural;
– ajutor pentru proiecte mari de investiţii;
– orice alt ajutor în condiţiile regulamentelor şi instrucţiunilor privind
ajutorul de stat ce vor fi emise, cu respectarea legislaţiei în vigoare, de către
autoritatea competentă.
Concurenţă şi strategie sunt două concepte fundamentale în economia
de piaţă.
În concluzie, putem spune că fenomenul concurenţă reprezintă o
formă specifică de a se manifesta pe o piaţă a firmelor producătoare si
206
distribuitoare a bunurilor, care fac obiectul pieţei definite din punctul de
vedere al consumatorilor pe o zonă geografică dată.

* Conţinutul capitolului:

2.1. Concurenţa, un concept dinamic;


2.2. Concurenţa economică în viziunea abordării strategiilor şi
comportamentelor operatorilor pieţei;
2.3. Mediul concurenţial românesc;
2.4. Concurenţa în perimetrul politicii economice.

2.1. Concurenţa, un concept dinamic

2.1.1. Conceptul de concurenţă, subiect de analiză în teoria


economică

Din perspectiva originii sale, conceptul de concurenţă s-a format şi


folosit încă din vremuri străvechi. Reglementările juridice moderne l-au
preluat din limbajul uzual, completându-l cu noi caracteristici în scopul
adoptării la cerinţele vieţii economice contemporane. În general, prin
concurenţă se înţelege o confruntare, o luptă între tendinţe adverse care
converg spre acelaşi scop. În plan social, există uneori opoziţie între
interesele individuale şi cele sociale generale, între drepturi şi obligaţii, între
manifestări altruiste sau egoiste. În plan economic, comercial, concurenţa a
fost de la început înţeleasă ca un factor decisiv în activitatea productivă şi de
comerţ. Unii autori moderni49 reduc o parte din rolul şi eficienţa concurenţei,
considerând-o ca un tip de comportament al firmelor şi un mod specific al
activităţii de piaţă.
Din teoria economică se desprinde aproape unanim faptul că forţa
regulatoare cea mai importantă într-o economie de piaţă o reprezintă
concurenţa. Ca o tresătură esenţială a economiei de piaţă, concurenţa
reprezintă o situaţie pe o piaţă, în care firmele producătoare sau vânzătorii
îşi dispută supremaţia cumpărătorilor pentru a-şi atinge un anumit
obiectiv de afaceri (ex: profituri, vânzări şi/sau un segment de piaţă). În acest
context, concurenţa este echivalată cu “rivalitatea”. Prin urmare, rivalitatea
dintre firme poate să apară când există doi sau mai mulţi producători de acelaşi
produs, aceeaşi lucrare sau seviciu. Ea se poate constitui în domeniile:
preţului, calităţii, serviciului sau o combinaţie a acestora cu factorii pe care
clienţii pot să o evalueze.
Orice afacere în societatea capitalistă se conduce în cadrul unei ţesături
complexe de constrângeri legale, instituţionale şi financiare, iar motivaţia
49
D. Flouzal, J. Houssiaux – « Concurrence – Encyclopédie Universalis », vol.4, Paris, 1968.
207
firmelor mai derivă şi din alţi factori: interes personal, obiceiuri, pasiune
pentru o anumită performanţă; factori care nu sunt în toate cazurile congruenţi
cu noţiunea tradiţională de concurenţă. Acestea din urmă vin să explice faptul
că în economia capitalistă se produc evenimente dintre cele mai diversificate.
Tradiţia concurenţială în teoria economică, începând cu Adam Smith,
adună o multitudine de doctrine rivale, dar totodată şovăitoare, curente care se
regăsesc într-o măsură corespunzătoare în strânsoarea “mâinii invizibile”. În
dorinţa de prezentare a doctrinei concurenţei, considerăm că este necesar să
apelăm la teme care se opun doctrinei tradiţionale. Astfel, la doctrina
tradiţională, opoziţia este grupată în două direcţii şi anume:
*“Noul stat industrial” care uneşte trei şcoli de nonconformişti; şi
*“Instituţionaliştii” care se grupează în respingerea radicală a tradiţiei şi
prezintă o gamă mai eterogenă de idei şi concepte.
Nici unul din cazurile de mai sus nu trasează tradiţia competitivă ca un
tot unitar. Acestea abordează în mod distinct problema concurenţei: prima îi
dă o viziune dinamică, clasică, iar a doua o viziune statică, neoclasică. Se
poate reproşa însă că relaţia confuză dintre abordarea clasică şi neoclasică se
datorează influenţei dominante a sintezei marshalliene asupra celor două şcoli,
influenţă care a avut un impact puternic asupra dezvoltării industriei. Sinteza
lui Alfred Marshall încorporează o abordare predominant statică a concurenţei
şi adaugă elemente suficiente de la abordarea dinamică pentru a o face
plauzibilă ca model practic. După opinia unor specialişti, această încercare de
sinteză a fost un eşec cu efecte dăunătoare asupra dezvoltării economiei
industriale.
*Astfel, “Noul stat industrial” reprezintă prima variantă a interpretarii
clasice a concurenţei, iar toate aspectele acestei variante îşi găsesc confirmarea
în lucrarea lui J.K. Galbraith50.
Perspectiva general istorică dezvăluie o evoluţie a dezvoltării
industriale în care concurenţa, echilibrul realizat pe piaţă a fost înlocuit în
secolul XX de “ceva diferit”. Ca urmare, sunt luate în considerare cele trei
şcoli de nonconformişti:
– şcoala capitalismului monopolist;
– şcoala managerială;
– şcoala planificării.
Aceşti înlocuitori pentru analiza bazată pe echilibrul concurenţial se
întrepătrund în mod inevital. Totuşi, după unele afirmaţii, se consideră necesar
a fi separate aceste doctrine, după cum urmează:
– Şcoala capitalismului monopolist. Apariţia pe pieţele lumii în secolul
XX a numeroase firme gigant a fost interpretată ca o mişcare de la o piaţă
concurenţială, la o piaţă cu structură monopolistă. Doctrinele care pun un
accent deosebit pe dezvoltarea monopolurilor se pot grupa sub egida unei şcoli
50
John Kenneth Galbraith – “Ştiinţa economică şi interesul public”, trad., Ed. Politică,
Bucureşti, 1982.
208
capitalist-monopoliste stilizate. O versiune radicală a abordării capitalismului
monopolist a fost combătută de A. Marshall în abordarea sa asupra
concurenţei. O analiză similară a principalelor tendinţe în interpretările asupra
concurenţei a generat dezvoltarea doctrinei concurenţei monopoliste şi a
doctrinelor asociate.
– Şcoala managerială a dezvoltat o “literatură managerială” elaborată.
“Managerialismul” s-a născut după ce a fost acceptat, în principiu, de literatura
de specialitate, asupra structurilor monopoliste ale pieţei, vizând potenţial o
activitate mai subversivă din partea firmelor decât cea dinainte:
comportamentul firmelor era presupus ca fiind afectat de deciziile interne şi
determinat strict de mediul extern. Ulterior, literatura în domeniu a recunoscut
faptul că cele mai multe dintre efectele potenţial nonconformiste ale acestei
doctrine s-au pierdut, iar şcoala managerială a fost integrată în teoria
neoclasică a posibilităţilor de alegere51, concentrându-şi atenţia asupra
conflictelor dintre proprietarii şi administratorii resurselor. În acest sens,
tendinţa dominantă a fost de a trata şcoala managerială ca pe un “lucru rău”,
dar cu un aspect excepţional şi curios, care constă într-o idee care se abate de
la observaţia lui Adam Smith, în sensul că nu de la bunăvoiţa măcelarului sau
brutarului aşteaptăm „cina”, ci de la felul în care îşi concep propriul interes.
După unii managerialişti, nu este necesară a se invoca intervenţia statului sau a
se postula intervenţia unei “mâini invizibile” asupra concurenţei ca protecţie
împotriva manifestării interesulul personal, când se poate conta pe
disponibilitatea managerului modern de a stinge orice conflict între puterea
privată şi interesul public.
– Şcoala planificării a prins contur în cadrul abordării “Noului stat
industrial” şi pune un accent deosebit pe alegerea problemelor interne ale
firmei, între planificare şi piaţă. Forţa acestei şcoli se deduce din studiile
efectuate de Alfred Marshall, care au adus o provocare doctrinelor standard,
impunând ideea relevanţei concurenţei ca element justificabil central în
dezvoltarea structurii industriale a Americii la sfârşitul secolului XX. Scopul
principal a constat în faptul că decizia luată de firmă este de a înlocui piaţa
anonimă cu o “mână văzută” a managementului producţiei şi desfacerii
bunurilor sale. În acest context, concluzionăm că evenimentele hotărâtoare
pentru dezvoltarea societăţii industriale moderne s-au propulsat din interiorul
firmelor, ci nu impuse de un mediu concurenţial.
* Una dintre cele mai vechi şi mai radicale variante a concurenţei a fost
reprezentată de instituţionalişti. Concepţia acestora a avut mulţi adepţi:
instituţionaliştii americani, şcoala germană, behaviorişti, istorici ai economiei
şi multe opinii disidente subterane şi nonacademice afirmate de economişti şi
analişti economiei. Iniţiativa concepţiei s-a făcut din punct de vedere

51
T. Moşteanu şi T. Purcărea – “ Concurenţa, ghidul afacerilor performante”, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999, pg. 54, după A. Auerbach – Competition, The Economics of Industrial
Change, Basie Balchwell Ltd. Oxford, UK, 1998.
209
metodologic, prin opoziţie în termeni naivi la doctrina standard, cu sprijinul
metodelor inductive în locul celor deductive, acceptându-se în acest fel din
perspectiva exterioară, reparaţia tradiţională a teoriei şi faptelor.
Primul aspect al criticii instituţionaliste este o înclinaţie
antiutilitaristă52 o negare a suficienţei interesului personal, ca justificare la
comportamentul economic: “Omul ca fiinţă socială este un copil al civilizaţiei
şi un produs al istoriei. Dorinţele, concepţiile intelectuale, relaţiile cu bunurile
materiale şi relaţia cu alte fiinţe umane nu au fost întotdeuna aceleaşi.
Geografia l-a influenţat, în timp ce progresul educaţiei l-a transformat
complet”.
În forma sa pură, teoria clasică nu elimină influenţa factorilor sociali
asupra preferinţelor, dar consideră că aceştia pot prezenta stabilitate peste
timp; implică faptul că influenţa factorilor respectivi poate fi centralizată în
termenii unui efect unidirecţional asupra preferinţelor şi înzestrării iniţiale a
indivizilor cuprinsă în modelul general de echilibru.
Al doilea element al criticii doctrinei clasice, izvorât din înclinaţia
antiutilitaristă a instituţionalismului, îl reprezintă instituţiile legale, financiare
şi de altă natură. Existenţa instituţiilor, a sistemelor legale şi tradiţiilor
corespunzătoare nu determină cu anticipaţie efectele asupra felului cum este
condusă o afacere. Ca urmare, doctrina economică clasică a pus bazele unei
analize a mulţimilor de instituţii şi structuri legale, evaluându-le după efectele
lor asupra procesului de liber schimb al bunurilor.
Comportarea individului care se aprovizionează de pe piaţă este foarte
simplă: alege. Nu-l afectează existenţa structurilor instituţionale ale statului
sau convenţiile sociale; asemenea structuri au apărut ca o necesitate de a
sprijini tocmai satisfacerea preferinţelor şi nevoilor. Conform acestei variante,
instituţiile statului sunt privite ca nişte canale prin care individul poate să-şi
exprime preferinţele, dar totodată aceste instituţii, nu sunt fundamentale în
formarea rezultatului final.
În contradicţie cu doctrina clasică, majoritatea istoricilor gândirii
economice au susţinut faptul că influenţa continuă şi controlul permanent al
unor familii asupra firmelor a împiedicat dezvoltarea acestora şi
comportamentul raţional. Printre acei istorici şi analişti economici a existat şi
o “teorie subterană”, neexprimată asupra comportamentului economic şi a
concurenţei, considerând firească afirmaţia: “recenta consolidare şi
raţionalizare a industriei a sporit concurenţa”, o afirmaţie care ar impulsiona
mulţi economişti.
Între opiniile istoricilor gândirii economice şi ale analiştilor economici
sunt preferate cele ale susţinătorilor doctrinei clasice în dauna doctrinei
instituţionale. Uneori neînţelegerile dintre susţinătorii celor două doctrine, ne
conduc la concluzia eronată că exponenţii doctrinei clasice au greşit. În ciuda
contribuţiei importante a susţinătorilor doctrinei instituţionaliste privind
52
Idem 48, pg. 55.
210
analiza economiei în general şi a concurenţei în special, succesul acestei şcoli
se află acum pe o poziţie inferioară celei dorite.

2.1.2. Viziunea clasică şi neoclasică asupra concurenţei

Tradiţia concurenţială are urmatoarele caracteristici:


– interesul personal este prima forţă motrice în acţiunile actorilor
economici, acţiuni care decurg din relaţiile preferenţiale stabile şi bine
definite;
– ca efect al conceptualizării acţiunii umane, evoluţia istorică a
comportamentului economic se explică prin schimbările exogene, prin
constrângerile mediului cu care au avut de-aface participanţii şi nu prin
schimbări în funcţia de utilitate fundamentală;
– rezultatele economice sunt analizate facând abstracţie de
consideraţiile instituţionale. Instituţiile se află, de asemenea, în afara
domeniului teoriei economice. Dar, instituţiile financiare în evoluţia lor
reprezintă o problemă deosebită a doctrinei clasice, făcând din finanţe o
disciplină importantă, ca urmare a insuccesului teoriei economice în problema
timpului şi a incertitudinii;
– un accent deosebit s-a pus in cadul doctrinei clasice pe teoria valorii.
Caracteristicile prezentate mai sus sunt comune tuturor şcolilor din
cadrul doctrinei concurenţei, dar diferenţele care există sunt determinate de
tradiţia însăşi.
În cadrul doctrinei economice clasice sunt dezvoltate două abordări
distincte ale concurenţei: o abordare dinamică, clasică şi o abordare statică,
neoclasică.
Abordarea dinamică, clasică pune accentul pe tendinţa de egalizare a
ratei profitului între diferite activităţi economice, ca rezultat al
comportamentului unor indivizi în obţinerea de profit.
Abordarea statică, neoclasică analizează, într-un mediu concurenţial
determinat, bine definit, setul de caracteristici structurale prezente pe piaţă (în
contextul unui număr mare de participanţi).
Literatura recentă care accentuează această deosebire a comparat
aproape invariabil abordarea statică neoclasică cu teoria clasică timpurie. Dar
absenţa unei abordări dinamice puternice a concurenţei este datorată, în parte,
slăbiciunilor pe care le au în comun abordările tradiţionale clasice şi
neoclasice.
În reconstrucţia problematicilor privind concurenţa, prima discutată
este abordarea statică, neoclasică pură.
După cum se poate vedea din figura de mai jos, rata profitului coboară
mai jos decât cea normală, când piaţa are un număr mare de participanţi (pct.

211
A), iar în situaţia de monopol cu un singur vânzător (pct. B, unde indicele
concentrării este egal cu 1), rata profitului va fi mare.
Datorită cadrului pur static, în care este abordat acest model (timpul
nefiind luat în calcul), ceea ce rezultă este prezumţia unei mişcări
unidirecţionale a evenimentelor: structura pieţei (concentrarea vânzătorilor)
dictează rezultatele pieţei (preţuri şi profituri) pe un comportament strict
determinat. Determinarea strictă a acestui rezultat îi face pe mulţi economişti
foarte nehotărâţi în abandonarea lui în ciuda problemelor şi a lipsei de realism:
teoriile economice contemporane au fost preocupate de a-i surprinde calitatea
dominantă în parametrii mult mai acceptabili.

Rata profitului în preţuri în funcţie de structurile şi concentrarea


53
pieţei

πm
Profituri
de monopol

πn
Profituri
de monopol

– unde, Π– marja profitului pentru piaţă;


– deci relaţia Π = p ⋅ qi − ci ( qi ) – reprezintă funcţia profitului pentru
firma i, în care:
P= preţul de piaţă;
q= producţia firmei;
ci*(qi)= costurile medii ale firmei.
Deoarece scopul fiecărei firme îl reprezintă maximizarea profitului,
atunci ecuaţia de echilibru pe piaţă ca întreg va fi:
H
Π =γ ⋅
E
Unde:

Π= rata profitului pe piaţa analizată;


53
Idem 48, pg. 59
212
E = elasticitatea cererii pe piaţă (definită ca fiind un număr mai mare
decât zero);
H = indicele HERFINDHAL al concentrării producătorilor. El se
calculează ca sumă a pătratelor coeficineţilor de piaţă ale fiecărui participant.
De exemplu:
– pe o piaţă sunt 3 participanţi; primul cu ½ din piaţă, al doilea cu 1/3
din piaţă şi al treilea cu 1/6 din piaţă; rezultă că indicele
2 2 2
1  1 1 
H =   +   +   ≈ 0.39
 2 3 6

– pe o piaţă unde sunt doi participanţi; primul cu 2/3 din piaţă, iar al
doilea cu 1/3 din piaţă; rezultă că indicele
2 2
 2  1
H =   +   ≈ 0.56
3 3

Din cele de mai sus se poate concluziona că indicele H tinde către zero
când numărul firmelor producătoare pe piaţă este mare şi de mărimi egale şi
este egal cu 1 pentru monopol.
Parametrul fundamental este γ , indicele variaţiei conjuncturale. În
cazul firmei reprezentative “I”, acest indice se calculează astfel:

γ = dQ / dq
unde:
q = producţia firmei “I”;
Q = cantitatea produsă pe întreaga piaţă a unui produs.
Să presupunem că firma “I” are indicele varaţiei conjuncturale γ =1,
atunci ea crede că schimbările în producţia sa nu vor corespunde cu
schimbările în producţia altei firme, deci dq =dQ. Faptul că firmele pot
reacţiona în acest fel o demonstrează faimosul postulat a lui Cournot, dar sunt
posibile şi alte situaţii, mai ales dacă se analizează sectorul oligopolului (cu H
ridicat). Într-adevăr, întreaga literatură despre oligopol se bazează pe
argumentaţii în jurul parametrului, iar în vederea simplificării problemei s-a
folosit γ =1, conform situaţiei descrise de Cournot.
Comportamentul prezentat mai sus este unul “naiv”, deoarece s-a
considerat că rata profitului pe o piaţă este continuu şi strict determinată de
gradul concentrării pieţei (H) şi de inversul elasticităţii cererii. Dar practica a
demonstrat că asemenea rezultate nu au revelanţă.
Dat fiind comportamentul firmelor orientate spre maximizarea
profitului (în general), funcţia costurilor firmei şi parametrul comportamental,
cota de piaţă la echilibru a fiecărei firme (deci indicele “H” al concentrării

213
producătorilor) fiind determinate, nu se poate modifica nivelul lui “H” pentru
o funcţie dată a costurilor c ( q ) şi un parametru al variaţiei conjuncturale “ γ
“ dat, pentru că nivelul lui “H” este mic, determinat de aceşti parametri. Nu
sunt motive ca “H” să fie considerat un determinant al cotelor de piaţă al
firmelor.
Eşecul soluţiei lui Cournot, considerat un episod minor în istoria
gândirii economice, privind stabirea unei relaţii precise între concentrarea
pieţei şi profitabilitate, a clarificat totuşi câteva tendinţe fundamentale în teoria
economică. Pentru început, intenţia în formularea modelului a avut în vedere
folosirea indicelui “H” ca un determinant independent şi structural al
comportamentului pe piaţă. Ulterior forma răspunsului comportamental a fost
pasiv, mecanic şi previzibil. Modelul acesta, de forma:

( piaţă) structura (afacere) comportament

a fost şi a rămas ţinta celor mai multe teoretizări academice în doctrina


economică. Atracţia pentru acest model este vizibilă, clară, dar scopul este
lunecos. Din moment ce comportamentul participanţilor este în centrul
atenţiei, nu se poate stabili o legătură simplă cauză-efect, în sensul că firmele
ar prefera să reducă producţia pentru susţinerea preţului, deci înţelegerile între
firme pot avea succes şi nu invers. Cineva trebuie să aibă iniţiativa acţiunii
chiar şi în modelele pur statice: evitarea totală a întrebărilor privind
comportamentul participanţilor este imposibilă.
În pofida acestor obiecţii, modelele asociate abordării statice a
concurenţei sunt foarte puternice şi au un nivel de precizie analitică şi coerenţă
rar întâlnite. În cele din urmă, puţini vor contrazice afirmaţia potrivit căreia o
creştere a concentrării economice va conduce la scăderea concurenţei, dar
problema care trebuie rezolvată este aceea a aplicării în practică a modelelor.
De aici, problema gândirii clasice, timpurii, se va rezuma la o stilizare a logicii
şi tendinţei înglobate în aceasta. Perspectiva clasică asupra concurenţei
accentuează o tendinţă pentru profituri de a deveni egale între diverse activităţi
economice. În contrast cu modelele de tip Cournot-Edgeworth, se pune
problema măsurării profiturilor şi a profitabilităţii în general. În acest context,
al abordării clasice a concurenţei, unde în mod evident „trecerea timpului” este
prezentă, trebuie să se ţină seama de valoarea capitalului investit, investitorul
făcând comparaţie între posibile profituri viitoare şi o angajare prezentă a
capitalului.
În nevoia unei delimitări precise a domeniului relevant al activităţii
concurenţiale, abordarea clasică pare mai puţin pretenţioasă decât cadrul
neoclasic static care identifică nivelul concurenţei cu un anumit grad de
concentrare pe o piaţă determinată, dar, o măsurare exactă a limitelor sale este
o necesitate. Concepţia lui Alfred Marshall conţine dificultăţile ambelor
214
abordări, moştenind problemele legate de timp pe care abordarea statică le
ignoră, dar totodată se impune rezolvarea cerinţelor de exactitate inerente
cadrului static în vederea delimitării pieţelor şi a bunurilor.
Între alte caracteristici ale abordării clasice a concurenţei mai amintim:
– tendinţa de egalizare a ratei profitului nu pune un accent deosebit pe
competiţia preţurilor. Aceasta poate fi totodată o mare slăbiciune dar şi un
mare avantaj. Astfel, modelul dinamic clasic în libertatea lui consideră
investiţiile şi inovaţiile ca modele de concurenţă foarte atrăgătoare, dar
structurile care rezultă sunt lipsite de simplitatea modelului static al
concurenţei preţurilor:
– indicele convergenţei profitabilităţii ar fi putut constitui omologul în
abordarea dinamică clasică a concentrării pieţei, ca măsură a concurenţei.
Moştenirea din abordarea lui Marshall a accentului pus pe concurenţa
preţurilor din concepţia statică a lui Cournot şi pe procesul egalizării profitului
din şcoala clasică au fost obstacolele în calea analizei procesului concurenţial.
Eşecul abordării clasice de a dezvolta o analiză completă a procesului
concurenţial este legat de adoptarea psihologiei utilitariste: un sistem care
presupune că egalizarea perfectă este în mod diferit asociată cu
întreprinzătorul perfect raţional. De aici, problema care se naşte legată de
comportamentul firmelor şi de procesul de egalizare (sau limitare a
consumului) poate fi în totalitate ignorată. Sistemul clasic eşuează în a
dezvolta o teorie a evoluţiei concurenţei care să fie legată de schimbările în
comportament, în ciuda potenţialităţii inerente în structura sa.
În concepţia economistului britanic Alfred Marshall54 (reprezentant al
curentului neoclasic, exponent al şcolii de la Cambridge), privind abordarea
procesului concurenţial se desprind trei elemente:
– înlocuirea echilibrului parţial prin echilibrul general, elementul cel
mai discutat la începutul secolului XX;
– introducerea problemelor legate explicit de trecerea timpului, într-un
cadru static;
– presupunerea că acest model este potrivit să reprezinte în mod corect
chestiunile legate de lumea “practică”, reală. Acest ultim element poate fi
considerat cel mai important aspect legat de abordarea lui A. Marshall, fiind
mai putin concret, dar în strânsă legătură cu primul.
Timpul este introdus în analiza lui A. Marshall prin construirea a două
modele distincte, şi anume:
– un model pe termen scurt, cu un capitol determinat şi
54
Alfred Marshall, a încercat să îmbine teoria obiectivă a determinării preţurilor cu teoria
subiectivă, prin introducerea orizontului de timp (termen scurt şi termen lung), în care este
analizat factorul determinant al formării preţurilor. Lucrări importante: “Principiile economiei
politice”, “Banii, creditul şi comerţul”.
A nu se confunda cu George Catlett Marshall, Şeful Statului Major al armatei americane
(1939-1945), autorul Planului de sprijinire a refacerii şi dezvoltării economiei ţărilor europene
după cel de-al doilea război mondial, aşa-zisul “Plan Marshall”.
215
– un model pe termen lung.
La primul, consideraţiile neoclasice sunt dominante, mai ales cele care
privesc concentrarea economică (numărul participanţilor) într-o piaţă anume şi
modurile de concurenţă adoptate. La cel de-al doilea model, clasic s-a avut în
vedere şi fluxul de capital ce intră sau iese din piaţă. În cele din urmă,
teoreticienii au decis când piaţa poate fi concurenţială, folosindu-se de nişte
scheme mult prea fixe. Astfel, o soluţie care s-a dorit a fost de a defini o
situaţie a concurenţei pe o piaţă ca “pură” unde se află un număr mare de
competitori (producători), deoarece calificativul “perfectă” avea de îndeplinit
condiţia suplimentară a unei intrări libere pe piaţă.
În ultima parte a secolului al XX-lea s-au înregistrat abateri de la
caracteristicile pur neoclasice ale concentrării economice ca indicator cheie al
situaţiei concurenţei. Acum, se pune un accent deosebit pe suficienţa, cel puţin
într-un sens aproximativ, a intrării libere chiar şi în situaţii relativ
monopoliste. Mai delicat pentru abordarea statică o constituie contextul în care
criteriul numărului participanţilor nu reprezintă o condiţie necesară pentru
monopol. În această situaţie, trebuie subliniat rolul ignorant al consumatorilor,
care pot determina intrarea unor noi producători pe piaţă, ca fiind o condiţie
suficientă pentru dobândirea unei poziţii substanţiale pe piaţă, chiar în absenţa
unei concentrări evidente.
Din perspectiva statică, se pune problema capacităţii modelului de a
oferi o viziune realistă, descriptivă a lumii privind includerea în model a
factorilor ca: structura social-industrială şi concurenţa, prin alte forme decât
preţul. Tensiunea între logică şi pragmatism se manifestă chiar în răsturnarea
care a avut loc în teoria lui Marshall. Ulterior, dezvoltarea teoriilor privind
concurenţa monopolistă şi concurenţa imperfectă, nu au luat amploare, datorită
discuţiilor puternice legate de irelevanţa practică a modelului.
Teoria lui Alfred Marshall (cu accent pus pe pragmatism), s-ar fi părut
că nu rămâne pe linia sa directoare în confruntarea cu schimbările care au loc
în structura industrială: apariţia monopolurilor gigant, publicitatea şi
diferenţierea produselor. Subsecvent, toţi atacatorii dinăuntru sau din afară, au
fost respinşi, păstrându-se abordarea tradiţională a monopolului şi a
concurenţei, aşa cum au fost prezentate de A. Marshall însuşi.

2.1.3. Concurenţa, componentă intrinsecă esenţială a economiei

Concurenţa ca o componentă intrinsecă a pieţei libere, reprezintă un


mod de manifestare, în care pentru un bun omogen şi substitutele sale,
existenţa unui singur producător, practic devine irealizabilă. Ea devine
realizabilă prin comportamentul individualizat al firmelor din aceeaşi ramură,
sector sau domeniu de activitate, supus obţinerii unui profit maxim pe seama
capitalului investit.
216
Având în vedere condiţiile in care poate funcţiona o piaţă, asigurate de
transparenţa acesteia, fiecare firmă este preocupată în conducerea activităţii
sale încât să devină cea mai competitivă, iar venitul net să fie cel mai bun.
Concurenţa, ca problemă economică, prezintă interes atât pentru
producători, dar ea se manifestă şi între consumatori. Funcţie de un nivel al
concurenţei, fiecare firmă producătoare îşi organizează producţia prin costurile
de exploatare, cu un permanent simţ al echilibrului dintre resurse şi cheltuieli
pe variante, pe baza costurilor unitare ( care se mai numesc şi preţuri de
revenire) şi a ratei profiturilor unitare. Astfel, studiul cererii se efectuează
numai în condiţiile concurenţei. Aceste condiţii se referă la:
– existenţa pe piaţă a mai multor firme producătoare specializate în
producerea şi livrarea unui anumit bun;
– produsul respectiv să aibă capacitatea de a fi competitiv, performant
pe aceiaşi piaţă;
– fiecare firmă este interesată în exploatarea eficientă a capacităţii de
producţie şi de utilizare raţională a resurselor de care dispune (materiale,
financiare, umane);
– preţul liber, condiţie de bază a conducerii şi gestiunii fiscale;
– devansarea sau, cel puţin echilibrarea cererii cu oferta.
În absenţa concurenţei, orice firmă care ar fi singură pe piaţă ar
proceda la stabilirea în mod liber a preţurilor produselor sale, fără să se
confrunte cu alţi producători şi fără să ţină seama de opţiunile clienţilor.
În economia de piaţă unde un bun este fabricat de mai mulţi
producători, nici unul dintre ei nu poate să influenţeze în mod izolat piaţa, toţi
o influenţează aflându-se în competiţie. În aceste situaţii ei sunt obligaţi să-şi
adapteze preţurile la nivelul preţurilor pieţei. Dacă au în vedere să-şi atragă
mai mulţi clienţi, producătorii pot coborî nivelul preţului. Acest fenomen este
transmisibil şi celorlalţi concurenţi, iar scăderea preţului, ca efect al
concurenţei poate să ducă până la cel mai mic nivel, până la cel de
supravieţuire, în care rata profitului este foarte, foarte mică. În aceste condiţii,
firmele producătoare care vor proceda la majorarea preţului peste nivelul
concurenţei, pot risca să piardă în totalitate clienţii lor şi să dea faliment.
Dacă preţurile se coboară sub incidenţa concurenţei între firmele
producătoare, aceasta ar avea la bază numai posibilităţile fiecăruia dintre rivali
de a reduce corespunzător costul unitar. Astfel nivelul costului de concurenţă
trebuie să fie preţul cu cel mai mic nivel nominal şi să fie deasupra costului
propriu-zis, ca urmare, acţiunea firmelor către o poziţie de lider în competiţie,
trebuie să se sprijine pe baze economice reale.
Aşadar, permanenta presiune asupra scăderii preţurilor de vânzare,
exercitată de concurenţa dintre firme, contribuie la lărgirea pieţei cu noi bunuri
cerute de consumatori, iar acestea pot fi solicitate în cantităţi tot mai mari,
dacă au preturi de vânzare mici.

217
După cum se cunoaşte, preţul de vânzare depinde de punctul de
intersecţie al curbei ofertei cu cea a cererii. În decizia cumpărătorului, preţul
joacă un rol foarte important folosindu-se ca mijloc de orientare a tranzacţiilor,
se consideră că piaţa se echilibrează pentru preţul care permite egalitatea
dintre bunurile cerute de consumator şi bunurile oferite de producător.
După cum remarca Michel Didier Preţul constituie un pol de atracţie
către care converg toate forţele pieţei, el este „un mic nord al busolei
economice”55.
Cunoaşterea concurenţei de către firmele producătoare poate conduce
la identificarea unor tipuri de strategii de atragere a interesului pieţei. Între
acestea putem aminti:
– strategia efortului concentrat care constă în atragerea clientelei
particulare pentru un bun particular, pentru care se pot oferi cele mai bune
servicii;
– strategia diferenţierii bunurilor într-o gamă superioară în vederea
trezirii interesului clienţilor pentru un produs particular care va căpăta trăsături
de unicate prin corelaţia de ansamblu produs – marcă – înfăţişare – servire;
– strategia dominaţiei globale prin costuri , prin care se asigură
concurenţa preţurilor imbatabile, dar nefiind exclusă calitatea produsului şi a
serviciului oferit clientului.
În ce priveşte stabilirea preţurilor şi dinamica acestora, trebuie
cunoscut că legislaţiile pieţei concurenţiale impun respectarea anumitor reguli.
Uneori, producătorii concurenţi practică preţuri de ofertă foarte
apropiate, poate chiar identice, pentru bunurile obişnuite din aceeaşi grupă,
nediferenţiate în aparenţa lor. Concurenţa face ca atunci când preţul de ofertă
al unui producător să crească peste preţul pieţei, vânzările să scadă foarte mult.
În situaţia când preţul producătorului se află sub preţul pieţei, se aşteaptă ca
cei cu care se află în concurenţă să procedeze la fel, dacă nu vor urma această
mişcare de preţ, s-ar putea să piardă din segmentul de piaţă deţinut în favoarea
celui care a iniţiat mişcarea.
Intensitatea presiunii concurenţiale asupra preţurilor, bunurilor unei
firme, depinde în cea mai mare măsură de gradul de diferenţiere al acestui bun.
Când bunul comercializat se individualizează prin elemente ce reprezintă un
plus de valoare pentru consumator (design, prestigiul de marcă, reputaţia
serviciilor asociate), el se „remarcă” şi se desprinde de grupa bunurilor
nediferenţiate, presiunea concurenţială scade şi se recunoaşte pe piaţă chiar la
un preţ mai mare.
Dând la o parte situaţiile excepţionale (costuri prea mari, deficit
temporar şi conjunctural, decizie de ieşire din ramură s.a.), strategia de preţ a
firmelor producătoare este necesar a se fundamenta pe caracteristicile prezente
şi viitoare ale concurenţei. Pentru firmele producătoare dintr-o ramură
55
Michel Didier – “Economia, regulile jocului”, trad. E. Dinga şi alţii, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994, pg. 70.
218
interdependentă, în materie de decizie de preţ face ca politica uneia sa fie
influenţată de strategia şi tactica celorlalte. Privite lucrurile din acest unghi
firmele producătoare pe piaţa concurenţială, pot adopta două strategii:
– în deciziile de preţ pe care le iau se propune să se urmeze tendinţele
previzibile ale preţului de piaţă concurenţială;
– firmele cu o poziţie dominantă pe piaţă sau cu o pondere însemnată
în ramură, îşi propun să iniţieze şi să dirijeze următoarele mişcări ale preţului
pe piaţă.
În acest sens putem sublinia că primele firme sunt preocupate de modul
de anticipare cât mai exact a ceea ce se întâmplă cu preţurile pe piaţă, iar cel
de al doilea grup de firme vor să cunoască reacţia concurenţilor lor la mişcările
de preţ pe care le vor iniţia.
Firmele producătoare care inţiază mişcări de preţuri pe o piaţă
concurenţială, sunt recunoscute ca atare datorită influenţei lor asupra dinamicii
preţurilor pieţei. Puterea de a mişca în sus sau în jos nivelul preţurilor pe piaţă,
face ca firmele cu astfel de iniţiative să contribuie la definitivarea caracterului
pieţei pentru bunul comercializat: stabilă, volatilă, nervoasă, calmă etc.
În acest sens, a nu se confunda rolul lor în stabilirea preţului pieţei, cu
cel al monopolului; de multe ori, al concurenţilor, cu ponderea individuală mai
mică dar numeroşi, „fac preţul pieţei”. Astfel nivelul general al preţurilor
exprimă raportul dintre ofertă şi cerere pe piaţă, dar iniţiatorul mişcarii
preţurilor are capacitate de a oferi noi repere pentru lupta concurenţială dintre
firmele producătoare. Sunt situaţii când rolul acesta de iniţiator al mişcării
preţurilor pe piaţă este tacit atribuit şi recunoscut unuia dintre concurenţi în
virtutea unor merite de necontestat ale acestuia: costuri foarte mici, proces
tehnologic foarte modern, potenţial de concentrare şi înoire a producţiei foarte
mare, reţea puternică de distribuţie, deţinerea unui segment de piaţă important,
programe extensive de publicitate şi promovare a bunurilor comercializate.
Pentru ca o firma să aibă rolul efectiv de inţiator al mişcării preţurilor
pe piaţă, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
– informaţiile pe care le deţine privind fenomenele economice de pe
piaţă, trebuie să aibă o bază foarte puternică, care să-i dea posibilitatea să le
înţeleagă şi să le interpreteze corect şi să reacţioneze cât mai rapid;
– în timp, trebuie să demonstreze un susţinut sens al strategiei de preţ;
– asumarea riscului afirmării performanţelor manageriale pe orizonturi
lungi de timp (această politică de preţ îşi poate arăta modele sub forma unor
profituri mai consistente abia dupa 2-3 ani);
– asemenea rolului şi responsabilităţii de lider (leader) prin decizii în
favoarea şi în interesul întregii ramuri din care face parte.
Tot firmei producătoare inţiatoare de mişcare de preţ îi sunt
caracteristice şi unele elemente ale strategiei de preţ, care sunt uşor de detectat
şi exemplificat pe o ramură cu piaţă de tip oligopol, unde rolul conducător al
unui producător este evident.
219
În acest sens putem afirma că păstrarea pe orizont scurt de timp a
ponderii de piaţă, reprezintă funcţia obiectiv a firmei respective. O creştere a
segmentului de piaţă deţinut, susţinută printr-o politică agresivă, va avea
efecte contrare. Scăderea preţurilor inţiată în acest scop, va antrena mişcarea
de acelaşi sens pentru toţi producătorii din ramură, care vor conduce inevitabil
la scăderea profiturilor totale, la scăderea potenţialului de dezvoltare a ramurii.
În majoritatea situaţiilor, iniţiatorii mişcării de preţuri prin păstrarea
segmentului de piaţă deţinut, iniţiază preţuri mai mari decât cele care ar rezulta
din evidenţa proprie. Ca o consecinţă, apare un nou preţ „umbrela” sub care se
„adăpostesc” concurenţii cu costuri comparative mai mari.
În general se constată tendinţa asigurării echilibrului ramurii, pentru
preţurile pieţei, unde ponderea de piaţă deţinută de firma producătoare este
aceeaşi cu ponderea sa în capacitatea totală de producţie a ramurii. Ca o
consecinţă a acestui fapt, preţul pe piaţă este determinat de firma care are cel
mai puţin favorabil raport dintre ponderea deţinută pe piaţă şi ponderea
capacitaţii sale de producţie în capacitatea totală a ramurii. Firma respectivă va
încerca redresarea prin creşterea volumului vânzărilor ca urmare al reducerilor
de preţuri. Mişcarea făcută îi va obliga pe clienţii concurenţi să-l urmeze,
efect ce va fi transmis nivelului general al preţurilor, dar şi asupra profiturilor
totale din ramură. În vederea prevenirii unor astfel de efecte, în situaţiile de
criză, liderul respectiv poate oferi o parte din piaţa sa concurenţilor cu raport
defavorabil, pondere de piaţă – ponderea capacităţii în raport cu capacitatea
totală. În această situaţie, liderul îşi recuperează partea pierdută printr-o
politică de preţ permanent uşor sub preţul predominant pe piaţă.
În majoritatea situaţiilor, iniţiatorul mişcării de preţ, se află în poziţia
de lider, datorită eforturilor proprii de a avea supremaţia în ramură din punct
de vedere tehnic şi tehnologic. Ca urmare, strategia sa de preţ va avea în
vedere şi plusul de preţ recunoscut de piaţa nevoilor produse în raport cu cele
deja existente. Preţul mai mare pentru recompensarea noutăţii menţine ridicat
nivelul general al preţurilor pentru o gamă de produse importantă, protejează
profiturile celor vechi şi forţează mai puţin firmele concurente de a reduce
preţurile în scopul creşterii volumului vânzărilor. Totodată, firma lider în
ramură ce întăreşte profitul în plus obţinut din preţul mai mare al bunurilor
noi, o va stimula mai departe în vederea dezvoltării şi înnoirii producţiei şi
pentru reducerea costurilor.

2.2. Concurenţa economică în viziunea abordării strategiilor şi


comportamentelor operatorilor pieţei

2.2.1. Obiectivele concurenţei economice

220
Concurenţa nu are o definiţie unanim acceptată; ea capătă semnificaţie
în funcţie de context. Una dintre caracteristicile generale ale concurenţei este
aceea când una sau mai multe persoane se străduiesc să realizeze un anumit
obiectiv şi că realizarea acestuia de către una dintre persoane determină un
grad mai scăzut de realizare a aceluiaşi obiectiv de către cealaltă persoană, dar
nu o exclude din sfera de activitate. Această definiţie este valabilă în multe
domenii ale vieţii economice.
Din punct de vedere economic, concurenţa este în permanenţă legată
de tranzacţii pe piaţă, de cerere şi ofertă şi de procesul schimbului. Concret,
putem efirma că există concurenţă economică, dacă consumatorul poate alege
între mai multe altermnative şi poate astfel să aleagă alternativa cea mai
convenabilă preferinţelor sale. Prin urmare, concurenţa este strâns legată de
libertatea de a alege. Dar, această libertate de a alege este diferenţiată, în
funcţie de existenţa unor grade ale concurenţei efective.
Concurenţa este de asemenea, forma activă a liberei iniţiative, generată
de proprietatea privată, iar aceasta la rândul ei constiutind trăsătura esenţială a
economiei de piaţă, al cărei mecanism este concurenţial. Ea se caracterizează
printr-o confruntare deschisă, rivalitate între firme vânzătoare ofertante, în
vederea atragerii de partea lor a clientelei. Totodată, concurenţa exprimă
comportamentul specific interesat al tuturor subiecţilor de proprietate,
comportament care se realizează în mod diferit, în funcţie de cadrul (mediul)
concurenţial şi particularităţile diverselor pieţe.
Firmele autonome şi specializate vizează profitul, în timp ce
consumatorii îşi manifestă opţiunile lor pentru bunurile şi serviciile oferite de
firmele producătoare, vizând utilitatea lor. Datorită faptului că orientează
firmele spre producerea bunurilor dorite şi cerute de consumatori la costuri cât
mai reduse în condiţiile date, concurenţa asigură producătorilor preţurile şi
profiturile aşteptate, iar consumatorilor satisfacerea nevoilor.
Concurenţa este cea care împinge producătorii spre perfecţionarea şi
eficientizarea producţiei. Ea obligă producătorul să oprească risipa şi să reducă
costurile de producţie, astfel încât să poată vinde la preţuri cât mai mici faţă de
alţii. Concurenţa, deci, elimină producătorii care rămân cu costurile ridicate şi
face în aşa fel încât să concentreze producţia în mâinile acelora ale căror
costuri sunt mai mici.
Concurenţa are loc în situaţiile când există libertatea de a pătrunde pe o
piaţă şi când, în acelaşi timp, pe aceeiaşi piaţă există mai mulţi producători
alternativi. Concurenţa poate să aibă loc între firme mari şi firme mici, firmele
rivale putând intra în competiţie pe pieţele locale, regionale, naţionale sau
chiar pe pieţe internaţionale.
Scopurile cele mai importante ale concurenţei sunt:
– satisfacerea cererii consumatorilor;
– promovarea inovaţiei;
– alocarea eficientă a resurselor;
221
– limitarea puterii economice şi astfel a celei politice;
– justa distribuţie a veniturilor;
Piaţa reprezintă cea mai bună inovaţie în organizarea cererii şi ofertei
şi în întărirea şi stabilirea diferitelor preferinţe ale firmelor – fără folosirea
concurenţei. Concurenţa constituie mijlocul necesar prevenirii şi diminuării
puterii economice concentrate în mâinile statului şi ale persoanelor şi firmelor
private. De aceea, concurenţa reprezintă un mijloc important pentru
organizarea societăţii.
Alocarea este principala cerinţă a oricărei economii care trebuie să-i
facă faţă, într-un mod în care să satisfacă cel mai bine membrii societăţii
respective, atât pe producători cât şi pe consumatori. Ca urmare, trebuie să se
stabilească:
– bunurile şi cantităţile care trebuie produse;
– modul de distribuire a bunurilor produse între membrii societăţii;
– cum trebuie direcţionate resursele în producerea bunurilor şi ce
metode de producţie se vor folosi.
Economia de piaţă consideră întotdeauna acţiunea liberă a mai multor
firme, atât producătoare, dar şi consumatoare (cumpărătoare). Ca urmare,
concurenţa reprezintă unul din factorii importanţi ce acţionează asupra
firmelor, astfel încât aceştia să-şi adapteze oferta la cerere. Pe piaţa liberă,
concurenţa acţionează în strânsă legătură cu preţul. Firmele producătoare pe
piaţa liberă urmăresc prin intermediul concurenţei cu celalţi producători
maximizarea profitului, prin reducerea preţului şi creşterea calităţii producţiei
obţinute.
Economia de piaţă liberă se identifică cu economia de piaţă modernă şi
se bazează pe conservarea principiului libertăţii de concurenţă. Aceasta este
reglementată printr-o serie de acte normative care au ca efect reprimarea
abuzurilor de la regulile normale ale concurenţei.
Concurenţa capătă putere, când preţurile sunt mai mici, iar cererea de
bunuri creşte. Ea se materializează prin comportamentul firmelor din aceeaşi
ramură, care au ca scop maximizarea profitului pe seama capitalului investit.
Fiecare firmă care acţionează pe piaţa liberă este preocupată de propria-i
activitate, astfel încât aceasta să fie cea mai competitivă dintre toate, iar
câştigul net să fie cel mai bun.
Concurenţa este cea care orientează producţia firmelor prin costurile de
exploatare, urmărindu-se în permanenţă raportul existent între resurse şi
cheltuieli. Nici un producător de acelaşi bun de pe o piaţă nu poate influenţa în
mod izolat piaţa acelui bun. Toţi producătorii influenţează piaţa, aflându-se în
concurenţă. Ei o influenţează prin practicarea de preţuri cât mai scăzute,
putând ajunge până la nivelul de supravieţuire. Deci, concurenţa între firmele
producătoare exercită o presiune asupra scăderii preţurilor de vânzare şi
totodată contribuie la lărgirea pieţei în ceea ce priveşte cantitatea cerută de
consumatori, care este cu atât mai mare, cu cât preţul este mai scăzut.
222
Într-o economie de piaţă, concurenţa nu poate fi decât liberă, aceasta
însemnând că firmele acţionează în vederea realizării propriilor interese, iar
economia în ansamblul său este rezultatul acestei acţiuni. Originea intereselor
firmelor se află în mediul economico-concurenţial, unde locul central îl deţine
proprietatea şi piaţa. Ca urmare, libertatea concurenţei exprimă libertatea de
acţiune în economia a cărei funcţionare ia forma pieţei. Putem vorbi de o astfel
de libertate şi în cazurile în care firmele pot decide independent, cu condiţia ca
acastă posibilitate să fie prezervată pentru toate, fără nici o atingere. Orice
soluţie întreprinsă de o firmă în intenţia de a-şi realiza interesele trebuie să
aibă loc în aşa fel, încât, prin ceea ce face ea, să nu afecteze cu nimic libertatea
de acţiune a celorlalte. În consecinţă, libertatea concurenţei este o
caracteristică general aplicabilă tuturor firmelor şi că orice iniţiativă este
considerată normală numai cu respectarea acestei condiţii.
Analiza făcută mai sus vine să demonstreze că deciziile participanţilor
la activitatea economică au caracter interactiv, sunt luate în mod individual,
dar depind de cele pe care le iau celelalte firme. Aceasta face ca să fie
acceptată libertatea concurenţei, într-o manieră globală, ca o formă pe care o
îmbracă relaţiile dintre toate firmele care acţionează pe aceeiaşi piaţă,
indiferent de obiectul de activitate sau de alte scopuri sau criterii.
În condiţiile economiei de piaţă, toate firmele au scopul maximizării
satisfacţiilor, presupunând o concurenţă generală, deoarece resursele la care
apelează sunt limitate şi au întrebuinţări alternative. Concurenţa are un impact
aparte atât asupre pieţei, cât şi asupra entităţilor care acţionează pe piaţă.
Concurenţa este cea care produce schimbări profunde în dinamica sistemului
de valori ale consumatorilor, unde sunt aşteptate modificări în comportamentul
tuturor purtătorilor cererii: producători, prestatori, instituţii, consumatorii
individuali în special, aceasta ca rezultat al schimbărilor de valori, al opţiunilor
pentru noi stiluri de viaţă, în final al conturării tot mai clar a unei personalităţi
proprii, care se răsfrânge asupra conduitei sale. În acest context, se simte o
creştere a exigenţei consumatorului faţă de consum, datorată în principal
preocupării pentru menţinerea formei fizice şi intelectuale, pentru sănătate, dar
şi informării mult mai operative şi cuprinzătoare asupra alternativelor de
consum. În sistemul de valori ale consumatorilor se vor produce mutaţii şi ca
urmare a schimbărilor sociogeografice, a modului de gestionare a timpului
liber, a schimbărilor care se pot avea în vedere pe planul resurselor financiare
(aici putem vorbi probabil şi de apariţia unor tehnici şi acţiuni ale marketing-
ului de lux).
În general, societatea umană se teme de consecinţele concurenţei,
deoarece o parte din oameni îşi pot pierde locurile de muncă, iar creşterea
numărului şomerilor este considerată ca o consecinţă a concurenţei. Într-
adevăr, este o consecinţă directă a teoriilor economice faptul că o concurenţă
de lungă durată este benefică pentru toată societatea şi, mai ales, pentru cei
care par a fi pierdut în prima fază.
223
2.2.2. Funcţiile concurenţei economice

Dintre funcţiile concurenţei economice amintim:


– În toate domeniile activităţii economice, facilitează ajustarea
autonomă a cererii şi ofertei. Concurenţa stimulează preocupările pentru
creşterea, diversificarea, îmbunătăţirea calităţii ofertei de mărfuri, pentru
adaptarea ei la dinamica cerinţelor cererii. Pe pieţele dominate de cumpărători
(piaţa ofertanţilor), strategia competiţională determină firmele să se
particularizeze faţă de rivali. Pe pieţele dominate de vânzători (piaţa cererii),
în relaţiile cu potenţialii clienţi, se urmăreşte specializarea într-un sector
individualizat al cererii.
– În accepţiunea sa generală, dar mai ales a progresului tehnico-
economic, stimulează realizarea progresului ca atare.
În economia de piaţă, concurenţa motivează firmele de a obţine
produse performante şi de a descoperi metode pentru realizarea produselor cu
costuri cât mai reduse. Nimeni nu poate şti cu precizie care vor fi noile dorinţe
ale consumatorilor sau care tehnologie de fabricaţie va conduce la
minimalizarea costurilor pentru unitatea de produs. Întreprinzătorii au
libertatea introducerii în fabricaţie a unor produse mai promiţătoare decât cele
utilizate până în prezent, dar au nevoie de sprijinul investitorilor care doresc să
le pună la dispoziţie fondurile necesare. Deci, în economia de piaţă
funcţionează principiul conform căruia atât intreprinzătorul cât şi investitorul
au posibilitatea de a alege. Prin urmare, întreprinzătorii şi investitorii sunt
conştientizaţi de concurenţă că trebuie să-şi asume responsabilitatea aducerii
pe piaţă a produselor respective şi de a le oferi la preţul fundamentat de ofertă,
în raport cu cerinţele reale ale pieţei.
Noile idei puse în practică trebuie să înfrunte realitatea, impusă de
consumatori. Atunci când consumatorii preţuiesc destul de mult noutatea pe
care o va aduce respectiva idee, atât cât să acopere costul bunului sau
serviciului propus de firmă, noua afacere va prospera şi va avea succes. În caz
contrar va fi sortită eşecului.
Firmele producătoare care doresc să supravieţuiască într-un mediu
concurenţial nu se pot mulţumi cu succesul prezent. Este posibil ca bunul sau
serviciul care se bucură de o apreciere favorabilă în prezent să nu treacă testul
competitivităţii pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp.
Pentru o firmă producătoare, condiţia de a reuşi pe o piaţă
concurenţială o cnstituie anticiparea, identificarea şi rapida adaptare la ideile
novatoare.
Concurenţa este fenomenul economic ce participă la primenirea
continuă a firmelor ce acţionează pe piaţă. Prin această competiţie
permanentă între firme, concurenţa deschide perspective în realizarea de
224
profituri pentru toţi participanţii la jocul pieţei, favorizându-i pe cei buni şi
foarte abili şi ignorându-i pe cei slabi, pe cei neadaptabili la cerinţele pieţei.
Împiedicarea obţinerii unor profituri de monopol de către unele firme,
asigurând o alocare raţională a resurselor între variantele utilizării lor solicitate
de piaţă şi statornicind o repartizare a profiturilor proporţional cu contribuţia
efectivă a firmelor în procesul de producţie şi distribuţie a mărfurilor.
Prin concurenţa între firme se descoperă totodată mărimea şi structura
optimă a activităţii desfăşurate, elemente care contribuie la menţinerea
costului unitar pe produs sau serviciile la un nivel cât mai mic. În comparaţie
cu alte sisteme economice, economia de piaţă nu mandatează şi nu limitează
tipurile de firme cărora li se permite să intre în competiţie. Este permis a se
efectua orice formă legală de organizare a activităţii economice, condiţia
reuşitei pentru orice firmă fiind eficienţa în raport cu costurile de producţie.
– Fenomenul concurenţial contribuie din plin la reducerea preţurilor
de vânzare, asigurând plasarea lor la niveluri reale, favorizând raţionalizarea
costurilor ca mijloc de sporire a profiturilor. Astfel, raporturile ce se stabilesc
între cantităţile de bunuri vândute şi preţurile de vânzare aplicate relevă faptul
că profitul mai mare rezultă din creşterea volumului desfacerilor şi mai puţin
din preţurile mari stabilite. Preţurile rezonabile atrag marea masă a clienţilor,
ajungându-se la un volum mare al desfacerii, aceasta conducând la obţinerea
de profituri egale cu cele obţinute în eventualitatea creşterii preţurilor, în
condţiile îndepărtării foarte mult de costuri. Preţurile mici, accesibile tuturor,
sporesc cererea şi creează condiţiile producţiei de serie mare.
– Concurenţa are un rol direct asupra psihologiei firmelor, alimentând
totodată optimismul acestora, stimulându-le creativitatea, obligându-le să se
preocupe în permanenţă de eficienţă, de maximizarea profitului şi implicit de
satisfacerea în condiţii cât mai bune a nevoilor consumatorilor.

2.2.3. Tipuri ale concurenţei economice

În vederea prezentării complete a tipurilor (formelor) de concurenţă


care sunt variate şi diversificate, este bine pentru început să ne oprim asupra
factorilor şi condiţiilor ce determină existenţa acestora.
Astfel, unul din factorii care contribuie la diferenţierea concurenţei este
numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii. Dacă numărul
participanţilor la tranzacţii este mare şi de putere aproximativ egală, atunci pe
piaţă se conturează tipul de concurenţă perfectă. Dacă numărul lor este mic sau
numai unul, fie pe latura ofertei, fie pe latura cererii, apar situaţii de monopol
sau monopson, când sunt avantajaţi fie numai producătorii, fie numai
cumpărătorii.
Gradul de diferenţiere a bunurilor care satisfac o anumită nevoie
umană, reprezintă un alt factor de departajare a concurenţei. Dacă marfa
225
oferită pieţei este omogenă, consumatorilor le este aproape indiferent de unde
se aprovizionează. Diferenţierea bunurilor are ca efect însă creşterea
concurenţei între producători, fiecare dintre aceştia dorind să atragă un număr
cât mai mare de clienţi.
Facilităţile acordate sau restricţiile în calea celor care intenţionează să
intre într-o ramură, pe o anumită piaţă, influenţează de asemenea modul de
realizare a concurenţei. Dacă accesul într-o anumită ramură a economiei
naţionale sau pe o anumită piaţă a unei firme se realizează mai uşor, creşte
gradul de competitivitate în acea ramură sau pe acea piaţă, creându-se
condiţiile satisfacerii nevoilor consumatorilor la un nivel cât mai ridicat.
Gradul de transparenţă a pieţei, este alt factor important care
determină diferenţierea concurenţei. Acesta se referă la posibilităţile de acces
la informaţiile care rezultă din funcţionarea pieţei:
– bunurile oferite sau cerute de piaţă;
– preţurile aplicate;
– cantităţile vândute (sau oferite desfacerii);
– condiţiile de tranzacţionare,
acces care poate fi liber pentru toţi participanţii de pe piaţă sau poate fi
îngrădit de unii dintre aceştia în scopul sporirii propriilor avantaje.
Trebuie subliniat că economia de piaţă mai cunoaşte şi alţi factori şi
condiţii, în funcţie de care se conturează mai multe tipuri sau forme ale
concurenţei şi anume:
– raportul dintre cererea şi oferta de bunuri, care se manifestă logic,
fundamental;
– complexitatea şi funcţionarea reţelei de pieţe dintr-o ţară sau alta sau
pe o piaţă unică;
– conjunctura politică internă şi internaţională.
Avându-se în vedere factorii prezentaţi mai sus şi ţinând cont de
variantele de combinare a lor, teoria economică a concurenţei a stabilit că
există următoarele tipuri de concurenţă 56 între firmele producătoare
(vânzătoare):
– concurenţa perfectă;
– concurenţa imperfectă, cu formele:
– concurenţa monopolistică;
– monopolul;
– oligopolul.
Vom prezenta în continuare, sub forma unui tabel, aceste tipuri de
concurenţă cu principalele lor caracteristici:

Caracteristici Concurenţa Concurenţa imperfectă


ale perfectă Concurenţa Oligopolul Monopolul
firmelor monopolistică
56
Philip Kotler – “Managementul marketingului”, Ed. Teora, Bucureşti, 1997, pg. 298.
226
concurente
Număr firme Mare Mare Mic Una singură
Posibilitatea
Considerabil
stabilirii Inexistentă Limitată Redusă
ă
preţurilor
Barierele Există Sisteme
la intrarea Inexistente Inexistente anumite complete
pe piaţă bariere de bariere

Literatura de specialitate mai pomeneşte şi de concurenţa directă şi de


cea indirectă.
În situaţiile când firmele aflate în competiţie se adresează aceleiaşi
nevoi, cu bunuri identice sau similare, ne aflăm în faza unei concurenţe
directe. Iar concurenţa indirectă apare când firmele se adresează clienţilor prin
oferirea de bunuri diferite aceloraşi nevoi sau unor nevoi diferite.
Din punctul de vedere al dreptului comercial, concurenţa economică
poate avea următoarele forme:
– concurenţa loială, considerată licită, deoarece este admisă prin
reglementări;
– concurenţa neloială, considerată ilicită, deoarece este reprimată prin
reglementări.
Concurenţa loială (corectă) constă în folosirea nediscriminatorie a
instrumentelor luptei de concurenţă, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi a
deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor de
vânzare-cumpărare.
Concurenţa neloială (incorectă) se caracterizează prin folosirea unor
mijloace incorecte: acordarea unor stimulente deosebite firmelor, utilizarea
unor mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă, în scopul
acoperirii pieţei şi consolidarea unei poziţii net avantajoase pe piaţă.
Într-o economie de piaţă, firmele concurente procedează la adoptarea
unor strategii de adaptare a preţurilor la cerinţele pieţei în funcţie de tipul (sau
forma) de concurenţă. Vom prezenta mai jos, sub forma unui tabel,
diversitatea strategiilor de adaptare a preţurilor în cadrul concurenţei:

Tipuri de
Perfectă Monopolistică Monopol Oligopol
concurenţă
Strategii de Mulţi Un singur Câţiva
adoptare a vânzători de Mulţi vânzători producător vânzători
preţurilor produse de care sensibili
identice produse stabileşte fiecare la
(nediferen- diferenţiabile preţul unui preţul
ţiabile) produs unic celorlalţi
Concurenţa Aproape că O oarecare Nu există O oarecare
227
prin preţ nu există concurenţă concurenţă. concurenţă.
Piaţa prin gama de Sigurul Preţ al
stabileşte preţuri vânzător liderului sau
preţul stabileşte preţuri
preţul apropiate ale
concurenţilor
Diferenţiere Inexistentă. Anumită Nu există. Variabilă. În
între Produsele diferenţiere Nu se poate funcţie de
produse sunt identice faţă de face pentru ramură.
produsele că nu sunt
concurenţei alte produse
Extinderea Redusă. Mare. Obiectul Redusă. Se Într-o
reclamei Obiectul îl îl reprezintă face cu oarecare
constituie diferenţierea scopul măsură.
informarea produselor faţă creşterii Scopul este
clienţilor că de cele ale pentru clasa informarea şi
produsele concurenţei de produs eliminarea
sunt concurenţei
disponibile. preţurilor.

Comportamentul firmelor implicate de procedeul formării preţurilor


diferă în ceea ce priveşte strategia de adaptare la cerinţele concrete ale pieţei,
în principal, cu cantitatea, cu un cuplu preţ-calitate sau cu produse diferenţiate,
de marcă, cu folosirea reclamei.

2.2.4. Strategii concurenţiale

Concurenţa este bună pentru populaţie (consumator) deoarece ea


stimulează şi constrânge producătorii, aduce bunăstarea. Încă în urmă cu două
secole, Adam Smith a sesizat această contradicţie de interese şi
comportamentul obişnuit al vânzătorilor. „Interesul particular al celor care
prestează o activitate de comerţ sau manufactură este întotdeauna diferit sau
chiar contrar celui al publicului. Interesul negustorului este întotdeauna de a-şi
mări piaţa şi de a restrânge concurenţa vânzătorilor. Lărgirea pieţei poate fi
benefică pentru interesul general, dar restrângerea concurenţei vânzătorilor îi
este potrivnică şi nu poate servi la nimic decât de a-i face pe negustori să-şi
urce profitul deasupra a ceea ce ar fi fost natural şi a obţine, în folosul lor, un
tribut incorect de la cetăţeni”57.

57
Adam Smith – “Avuţia naţiunilor”, vol.2, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962.
228
Obiectivul oricărei firme îl constituie realizarea profitului prognozat.
Ori, concurenţa erodează permanent profitul. Iată de ce firma trebuie să se
adapteze pieţei pentru a exploata toate căile posibile ale profitului58.
Michael Porter a studiat sistematic strategiile firmei în raport cu
concurenţa. Punerea la punct a unei strategii faţă de concurenţă constă în
esenţă în dezvoltarea unei linii de ansamblu, care va indica modul în care o
firmă va lupta împotriva concurenţilor, care vor fi obiectele sale şi ce măsuri
vor trebui luate pentru a-şi atinge obiectivele.
„Concurenţă şi strategie” sunt concepte fundamentale în opinia lui
M. Porter59. Randamentul unei firme care operează într-un domeniu de
activitate poate fi împărţit în două: o parte care poate fi atribuită
randamentului mediu al tuturor concurenţilor şi alta care poate fi atribuită
răspunsului la întrebarea „este firma la nivelul mediu al randamentului din
domeniul respectiv sau sub acesta?”. Conform principiului „teoriei celor cinci
factori”: puterea de negociere a cumpărătorilor, puterea de negociere a
furnizorilor, ameninţarea reprezentată de un nou-venit, ameninţarea
reprezentată de substituenţi şi intensitatea concurenţei, profitabilitatea
firmelor pe termen lung este influenţată de aceşti factori. Apoi, strategia – a
doua componentă a ecuaţiei profitabilităţii, conduce la determinarea
diferenţelor de profitabilitate dintre concurenţi.
O firmă realizează o profitabilitate superioară în domeniul său de
activitate dacă reuşeşte să aibă preţuri mai mari sau costuri mai mici decât ale
rivalilor. Diferenţele de preţ sau de cost între concurenţi pot fi la rândul lor
împărţite în două categorii:
– unele datorate diferenţelor de eficacitate operaţională sau de utilizare
a celei mai bune practici;
– altele datorate diferenţelor de poziţionare strategică.
Astfel, pe măsură ce teoria şi practica planificării strategice s-au
dezvoltat, majoritatea firmelor au ajuns să recunoască două tipuri de strategie:
strategia unităţii de activitate şi strategia corporaţiei60.
Strategia de activitate reprezintă cursul activităţilor firmei în anumite
ramuri, în timp ce strategia corporaţiei abordează compoziţia portofoliului de
unităţi de activitate ale unei firme. Totodată, strategia corporaţiei a început să
fie din ce în ce mai mult considerată ca fiind un management de portofoliu,
folosind tipic o variaţie a tehnicilor de planificare de portofoliu care au fost
adoptate pe scară largă încă din ultima parte a secolului XX.
Deoarece profitul reprezintă ţinta finală a oricărei firme, el este
ameninţat de mai mulţi factori:
– clienţi, când reuşesc să obţină o scădere a preţurilor;

58
Idem 55, pg.74.
59
Michael Porter – “Despre concurenţă”, Ed. Meteor Business, Bucureşti, 2008, pg.39.
60
Michael Porter – “Avantajul concurenţial”, Ed. Teora, Bucureşti, 2001, pg.300.
229
– furnizori, când aceştia reuşesc o creştere a preţurilor la produsele
vândute;
– proprii salariaţi, când aceştia reuşesc să obţină majorări salariale;
– concurenţi, când aceştia „pun mâna” pe o parte a pieţei;
– noii întraprinzători, dacă aceştia se impun pe piaţă;
– inventatori, dacă reuşesc să obţină alte produse similare cu cele
existente şi la preţuri mai mici faţă de concurenţă.
Prin urmare, profitul este ameninţat din toate direcţiile şi în acest
context, firma procedează la elaborarea unei strategii care să formeze un
blindaj astfel încât pătrunderea oricărei ameninţări să fie împiedicată.
În acest sens, Michael Porter identifică trei strategii coerente ce dau
posibilitatea unei firme de a-şi învinge concurenţii cel puţin într-un domeniu.
* Strategia efortului concentrat. Prin această strategie se încearcă
concentrarea eforturilor unor firme asupra unei clientele, a unui produs şi a
unei regiuni, toate particulare.Ideea este că focalizarea pe un scop unic va oferi
clientelei cel mai bun serviciu şi va îndepărta concurenţii. Firma „Michelin”
prin comportamentul său, dă un exemplu de „concentrare strategică”.
* Strategia diferenţierii (distincţiei). Într-o lume concurenţială, a
globalizării, nu poţi să fi singurul producător de automobile (de ex.), dar poţi fi
singurul producător „cap de serie”, ca Mercedes şi să cucereşti astfel amatorii
de automobile de acest tip. Diferenţierea este dată de crearea unui ansamblu
produs-marcă-imagine-service, astfel încât clienţii să-l perceapă ca „unic”
pentru respectiva categorie de bunuri.
* Strategia dominaţiei globale prin costuri. Această strategie constă în
a produce acelaşi bun ca şi concurenţii, dar la preţuri „fără concurenţă”
(imbatabile), putând în acest fel să-i elimini de pe piaţă. Japonezii şi nemţii
sunt cei mai recunoscuţi (mai ales în domeniul construcţiilor de maşini), ca
maeştri ai acestei strategii pe care o combină abil cu exigenţa strictă asupra
calităţii produsului şi a service-lui prestat. Strategia dominaţiei globale prin
costuri se pretează unei pieţe vaste, fiind necesară o putere comercială
adaptată acesteia.
Cele trei strategii sunt distincte şi alternative. Fiecare strategie necesită
moduri diferite de organizare, de control şi stimulare. Alegerea uneia sau alteia
trebuie să se facă cu multă claritate, pentru că alegerea incorectă a strategiei
conduce firma spre o profitabilitate cât mai scăzută.
Conceptul concurenţei de piaţă creează un ansamblu vast şi divers de
concurenţi efectivi şi potenţiali. După identificarea principalilor concurenţi,
firma trebuie să le determine caracteristicile (strategiile) şi modul în care
obişnuiesc să reacţioneze.
Un grup de firme care aplică aceeaşi strategie pe o anumită piaţă-ţintă
poartă denumirea de grup strategic61. P. Kotler presupune că o firmă vrea să
61
Philip Kotler – “Managementul marketingului”, ediţia a IV-a, Ed. Teora, Bucureşti, 2006,
pg.315, după M. Porter, “Competitive Strategy”, capitolul 7.
230
intre în industria aparatelor electrocasnice mari. Apoi se pune întrebarea: care
este grupul ei strategic? Firma trasează diagrama (prezentată mai jos) şi
descoperă patru grupuri strategice definite după nivelul calităţii şi gradul de
integrare verticală:

Grupul A
– Linie îngustă
– Cost de producţie scăzut
– Serviciu foarte bun
– Preţ ridicat
– Calitate ridicată
– Integrare verticală mare

Grupul C
– Linie de amploare moderată
– Cost de producţie mediu
– Serviciu mediu
– Preţ mediu
– Integrare verticală mică

Grupul B
– Linie completă
– Cost de producţie scăzut
– Serviciu bun
– Preţ mediu
– Integrare verticală mare

Grupul D
– Linie amplă
– Costuri de producţie medii
– Serviciu slab
– Preţ scăzut
– Calitate scăzută
– Integrare verticală mică

În grupul A există numai un singur concurent, grupul B are trei


concurenţi, grupul C are patru, iar grupul D are doi concurenţi. După
identificarea concurenţilor, se pot trage câteva concluzii importante. În primul
rând, faptul că înălţimea barierelor de intrare este alta pentru fiecare grup, iar
în al doilea rând, dacă firma analizată reuşeşte să pătrundă în oricare din
grupuri, membrii grupului respectiv pot deveni principalii săi concurenţi. Prin
urmare, orice firmă este obligată să supravegheze în continuare (în
permanenţă) strategiile concurenţilor săi. Dacă o firmă consideră că a atins
231
performanţa economică la un moment dat, la o studiere atentă a concurenţilor
săi constată că unii au trecut deja la implementarea unor programe mult mai
perfecţionate care să ducă la îmbunătăţirea calităţii produselor sale.
În consecinţă, după ce firma şi-a identificat principalii săi concurenţi şi
le cunoaşte strategiile, este interesată să vadă ce caută să obţină fiecare
concurent de pe piaţă şi care este forţa motrice a comportamentului
concurenţial. Acestea ar fi principalele obiective de urmărit de către o firmă
faţă de concurenţii săi. De asemenea, mai sunt şi alte obiective care trebuie
urmărite: mărimea firmei, experienţa trecută, managementul curent şi situaţia
finenciară, dacă firma concurentă este o filială sau sucursală a unei companii
mai mari şi ce scopuri are firma mamă (de creştere a producţiei, a profitului
sau de exploatare).
O ipoteză iniţială pertinentă este că toţi concurenţii au ca scop
maximizarea profiturilor, cu deosebirea că unii îşi concentrează eforturile
pentru obţinerea de profituri pe termen scurt iar alţii pe termen lung.
De exemplu, majoritatea firmelor din SUA62 urmeză un model de
maximizare a profitului pe termen scurt, în mare parte fiindcă performanţa lor
curentă face obiectul atenţiei acţionarilor, iar la o pierdere a încrederii,
acţionarii vor proceda la vânzarea acţiunilor, care la rândul său va provoca o
creştere a costului capitalului pentru companie. Firmele japoneze acţionează în
cea mai mare parte, pe baza unui model de maximizare a cotei de piaţă. O
porţiune importantă din fondurile pe care le utilizează este asigurată, la
dobânzi scăzute, de băncile japoneze, care în trecut au acceptat fără probleme
şi profituri mai mici.
O ipoteză alternativă ar putea fi aceea că fiecare concurent urmăreşte o
combinaţie de obiective: profitabilitate curentă, creşterea cotei de piaţă, flux
de numerar pozitiv, supremaţie tehnologică, supremaţie în materie de serviciu.
În concluzie, putem afirma că firmele sunt obligate (pentru a se
menţine în nota „echilibrului concurenţial”) să ţină sub observaţie planurile de
expansiune ale concurenţilor lor.
De asemenea, pentru menţinerea în „echilibrul concurenţial”, firmele
trebuie să culeagă informaţii despre atuurile şi slăbiciunile concurenţilor lor.
Pentru aceasta, o firmă poate să ocupe una din cele şase poziţii concurenţiale
pe piaţa-ţintă63:
1. Poziţie dominantă. Firma controlează comportamentul celorlalţi
concurenţi şi dispune de o gamă largă de opţiuni strategice;
2. Poziţie puternică (de forţă). Firma poate să acţioneze independent,
fără a-şi pune în pericol poziţia pe termen lung, menţinându-şi această poziţie,
indiferent de acţiunile concurenţilor;

62
Idem 60, pg.316.
63
Idem 60, pg.317, după Robert V.L. Wright, “System managing Diversity” (Cambridge, MA:
Arthur D. Little, 1974).
232
3. Poziţie favorabilă. Firma deţine un atu exploatabil şi posibilităţi
peste medie de a-şi îmbunătăţi poziţia;
4. Poziţie „tenabilă”. Firma are o performanţă suficient de bună pentru
a putea să-şi continue existenţa pe piaţă, dar faptul că îşi continuă existenţa
este în dauna firmei dominante, iar posibilităţile de a-şi îmbunătăţi poziţia sunt
sub medie;
5. Poziţie slabă. Firma are o performanţă nesatisfăcătoare, dar există
posibilităţi de îmbunătăţire;
6. Poziţie neviabilă. Firma are o performanţă nesatisfăcătoare şi nu
există nici o posibilitate de îmbunătăţire.
O firmă, în general, când îşi analizează concurenţii, trebuie să
monitorizeze trei variabile:
1. Cota de piaţă este cota deţinută de concurent din totalul pieţei-ţintă;
2. Cota raţională reprezintă procentajul de clienţi care l-au desemnat
pe concurent atunci când au răspuns la întrebarea: „Care este prima firmă care
vă vine în minte, atunci când se menţionează „un” sector de activitate?”;
3. Cota afectivă este dată de procentajul de clienţi care l-au desemnat
pe concurent atunci când au răspuns la întrebarea: „De la ce firmă a-ţi prefera
să cumpăraţi „acel” produs?”.
În final putem spune că firmele care realizează creşteri constante ale
cotei raţionale şi cotei afective vor ajunge inevitabil la creşteri ale cotei de
piaţă şi ale profitabilităţii.
În vederea îmbunătăţirii cotei de piaţă, multe firme procedează la
evaluarea comparativă (arta de a învăţa de la firmele care execută unele
activităţi mai bine decât altele) a celor mai buni concurenţi, precum şi a
performerilor de clasă mondială.
Dacă managerii dispun de informaţii bune de supraveghere a
concurenţei, atunci le este mai uşor să-şi formuleze strategiile concurenţiale.
Primul pas care trebuie făcut este de a adopta o tehnică de lucru denumită
analiza valorii pentru client.
Valoarea pentru client este dată de formula:
Valoarea pentru client = Avantajele pentru client – Costurile pentru
client
Avantajele pentru client sunt: avantajele produsului, avantajele
serviciului, avantajele de personal şi avantajele de imagine.
În majoritatea cazurilor, managerii efectuează o analiză a valorii
pentru client pentru a revela (descoperi) atuurile şi slăbiciunile firmei în
comparaţie cu diverşi concurenţi.
După efectuarea analizei valorii pentru client, firma îşi poate concentra
atacul asupra unui concurent care aparţine oricăreia dintre următoarele
perechi de clase antonimice: concurenţi puternici faţă de concurenţi slabi;
concurenţi apropiaţi faţă de concurenţi depărtaţi şi concurenţi „buni” faţă de
concurenţi „răi”.
233
Pentru a ne face o idee mai clară în ce priveşte conceperea strategiilor
concurenţiale, trebuie să trecem la împărţirea firmelor pe categorii în funcţie
de rolul pe care îl joacă pe piaţa-ţintă:
– rol de lider;
– rol de şalanger;
– rol de imitator;
– rol de specialist de nişă.
Firma cu rol de lider are cea mai mare cotă de pe piaţa produsului
(unui produs) în cauză şi, de regulă, ia iniţiativa înaintea celorlalte firme, din
punctul de vedere al schimbărilor aduse produsului, al introducerii de produse
noi, al amplorii distribuţiei şi al intensităţii promoţionale. Firma dominantă nu
are deloc o viaţă uşoară, ea trebuie să fie într-o permanentă vigilenţă.
Pentru a rămâne pe primul loc, firma „lider” trebuie să acţioneze pe trei
fronturi:
– trebuie să găsească modalităţi de extindere a cererii totale de pe
piaţă;
– trebuie să-şi protejeze cota curentă de piaţă prin acţiuni judicioase,
atât defensive, cât şi ofensive;
– firma poate încerca să-şi majoreze cota, chiar dacă mărimea pieţei
rămâne constantă.
Firma cu rol de şalanger ocupă locul al doilea, al treilea şi cele imediat
următoare în ierarhia unui sector de activitate, sunt denumitea adesea „firme
urmăritoare” sau „firme de pluton”. În definirea obiectivului strategic, un
şalanger ţinteşte către majorarea cotei de piaţă şi apoi decide pe cine să atace.
Dacă decide să atace liderul de piaţă, aplică o strategie foarte riscantă,
dar care poate aduce mari câştiguri şi are sens atunci când liderul nu
deserveşte bine piaţa. Şalangerul poate să atace firme de aceeaşi mărime cu el,
dar care nu-şi fac bine treaba şi sunt insuficient finanţate. Aceste firme, ori au
produse îmbătrânite, ori practică preţuri mai mari, ori nu reuşesc să-i
mulţumească în alte moduri pe clienţi. De asemenea, şalangerul poate ataca
micile firme locale sau regionale, precum proverbul „peştele cel mare înghite
pe cel mic”.
După stabilirea clară a adversarilor şi a obiectivelor, şalangerul poate
să apeleze al una din cele cinci strategii de atac: atac frontal, atac lateral (pe
flanc), atac prin încercuire, atac prin ocolire şi atac de gherilă. Practica ne-a
demonstrat că mai există şi alte modalităţi (strategii) de atac: rabaturi de preţ;
bunuri mai ieftine; bunuri de prestigiu, proliferarea produsului; inovare în
materie de produse; servicii îmbunătăţite; inovare în materie de distribuţie;
reducerea costurilor de producţie; promovare publicitară intensivă.

Firma cu rol de imitator

234
Cu câţiva ani în urmă, Theodore Levitt, în lucrarea „Imitarea
inovatoare”64, susţinea că o strategie de imitare a produsului se poate dovedi
tot atât de profitabilă ca o strategie de inovare a produsului. Inovatorul suportă
cheltuielile de dezvoltare a produsului, de punere în funcţiune a canalelor de
distribuţie, de informare şi educare a pieţei. Recompensa pentru toată această
muncă şi toate aceste riscuri este, de regulă, poziţia de lider pe piaţă. Dar se
poate întâmpla să apară o firmă concurentă care să copieze sau să
îmbunătăţească produsul. Chiar dacă nu-l va depăşi, probabil, pe lider,
imitatorul poate să realizeze profituri mari, fiindcă nu a suportat nici una dintre
cheltuielile de inovare. Multe firme preferă să-l imite pe liderul de piaţă, decât
să-l atace. Atitudinile de „paralelism conştient” sunt ceva obişnuit în cadrul
ramurilor de produse omogene şi consum mare de capital, cum ar fi siderurgie,
producţia de îngrăşăminte, producţia de chimicale.
Imitatorul ştie cum să-şi păstreze clienţii curenţi şi să câştige o
proporţie acceptabilă de clienţi noi. De asemenea, îşi face loc pe diverse pieţe
accesibile. Firma „imitator” îşi defineşte calea sa de dezvoltare, fără
dclanşarea represaliilor concurenţiale. În acest sens, ptem deosebi patru
strategii generale: imitatorul prin contrafacere („falsificatorul”); imitatorul prin
clonare; imitatorul propriu-zis; imitatorul prin adaptare.
Strategia specialistului de nişă
O alternativă la poziţia de imitator pe o piaţă mare este calitatea de
lider pe o piaţă mică sau pe o nişă de piaţă. În mod normal, firmele mai mici
evită să concureze cu firmele mari, abordând pieţe mici sau care prezintă prea
puţin interes, dacă nu deloc, pentru firmele mai mari.
Uneori şi firmele mari îşi înfiinţează unităţi de activitate pentru
servirea nişelor de piaţă. Astfel, prin specializare inteligentă de nişă, firmele
cu cote mici din piaţa totală pot să devină extrem de profitabile.
Specialiştii de nişă au în faţă trei sarcini: să-şi creeze nişe de piaţă, să
le extindă şi să le protejeze. Specializarea de nişă este o strategie extrem de
riscantă, fiindcă nişa se poate epuiza destul de repede sau poate fi atacată, iar
firma care o serveşte se va trezi împovărată cu resurse extrem de specializate,
pe care nu e sigur că le poate folosi la altceva.

2.2.5. Necesitatea intervenţiei statului în realizarea protecţiei


concurenţei economice

În economia de piaţă, intervenţia statului este, după cum s-a mai spus,
ilustrată şi de politica sa în domeniul protecţiei concurenţei, în vederea
atenuării carenţelor pieţei într-un mediu economic caracterizat a fi imperfect.

64
Idem 60, pg.344, după Theodore Levitt, “Innovative Imitasion”, Hrvard Business Review,
septembrie-octombrie 1966, pg. 63.
235
Numai din punct de vedere teoretic – în condiţii de concurenţă perfectă
– echilibrul concurenţial garantează că fiecare producător de bunuri îşi
dezvoltă producţia până în punctul unde preţul este egal cu costul marginal,
rezultând un avantaj marginal social ce va fi egal cu costul marginal social, iar
orice altă alocare a resurselor nu poate îmbunătăţi situaţia consumatorilor.
Dacă o ramură se caracterizează prin concurenţă imperfectă, fiecare
firmă poate dispune în acest caz de o anumită putere de monopol.
Cele mai importante forme ale concurenţei imperfecte sunt: concurenţa
monopolistă, oligopolul şi monopolul pur.
În continuare vom face câteva referiri asupra monopolului natural sau
monopolului pur, când într-o ramură există un singur producător:

unde: P = preţ,
Cm = cost marginal,
CM = cost mediu,
TL = termen lung,
Rm = curba cererii.

În condiţiile concurenţei perfecte, o firmă poate să producă o cantitate


egală cu QC la preţul PC, corespunzând punctului B, unde se realizează
egalitatea preţ = cost marginal.
În condiţiile monopolului, maximizarea profitului este legată de
încasarea marginală care trebuie sa fie egală cu costul marginal (Rm=Cm),
producându-se numai o cantitate egală cu QM la preţul PM, corespunzând cu
punctul C. Monopolul obţine un supraprofit care este egal cu suprafaţa
cuprinsă în patrulaterul PMACPC, determinând un cost social cuprins în
236
triunghiul ABC. Între QM şi QC avantajul marginal social depăşeşte costul
marginal social, iar societatea poate câştiga când producţia creşte şi se apropie
de QC. Pe ansamblu, la nivelul întregii economii, costul social al puterii de
monopol se ralizează din suma triunghiurilor de tipul ABC.
Politica statului în domeniul concurenţei este strâns legată de nivelul
de dezvoltare al economiei şi acţionează în concordanţă cu politica
industrială promovată de ţara respectivă.
În vederea menţinerii unui mediu concurenţial adecvat, implicarea
statului constituie un domeniu marcat de controverse economice şi politice.
Opiniile specialiştilor sunt diverse:
– unii susţin că nu este oportun ca statul să se implice în lupta
împotriva monopolurilor pentru că aceste eforturi sunt zadarnice;
– alţii merg pe ideea că implicarea statului ar fi necesară din cel puţin
două puncte de vedere şi anume:
– costul social al puterii de monopol;
– necesitatea arbitrării conflictului între morala managerială(care are ca
scop final profitul) şi morala publică (care urmăreşte minimizarea costului
social şi maximizarea avantajelor pentru societate în ansamblul său).
În vederea justificării necesităţii intervenţiei statului de contracarare a
activităţii structurilor economice de tip monopolist, economiştii motivează
ineficienţa monopolurilor în repartizarea resurselor în economie. Pentru
obţinerea şi menţinerea poziţiei, monopolul consumă foarte multe resurse.
Oligopolurile, de exemplu, sunt tentate să efectueze cheltuieli excesive de
publicitate nu pentru a oferi consumatorilor o cât mai bună informare ci, mai
ales, pentru a atinge un dublu obiectiv:
– a face dificilă intrarea noilor firme în ramura respectivă;
– sporirea costului menţinerii în ramură pentru un alt concurent.
Astfel de structuri economice generează risipă de resurse pentru
societate şi datorită faptului că se orientează către anumite practici cum sunt:
– folosirea unor resurse în scopul influenţării guvernelor pentru
obţinerea deciziilor favorabile care să le întărească poziţia lor economică.
Firmele mari sunt capabile să exercite o puternică presiune politică pentru
obţinerea unor profituri considerabile;
– întreţinerea în mod deliberat a unor capacităţi de producţie
excedentare pentru a putea fi folosite în scopul contracarării intenţiei unor noi
firme de a intra în ramură.
O abordare pragmatică exclude conferirea unei valori de postulat
enunţului că însăşi existenţa monopolului este dăunătoare interesului general şi
ţine cont de faptul că un monopol are posibilitatea de a reduce costurile de
producţie datorită economiilor de scară, ajungându-se la o compensare a
costului social al existenţei monopolului cu economiile de costuri înregistrate
de acesta.

237
În aceste condiţii trebuie reţinut că problema morală continuă să existe
şi cere intervenţia statului pentru a asigura şi societăţii o parte din avantajele
obţinute de monopol. În acest sens, intervenţia statului poate fi folosită prin
intermediul politicii fiscale. Deciziile monopolului legate de producţie vor fi
influenţate însă de introducerea de către stat a unui impozit asupra profitului
acestuia. Oricât ar fi cota de impozitare (sub 100%), cea mai bună metodă
pentru monopol de maximizare a profiturilor după impozitare constă în
maximizarea profiturilor înainte de impunere. Astfel, monopolul confruntat cu
aceeaşi curbă a cererii, va produce aceeaşi cantitate ca în absenţa impozitului
suplimentar.
În vederea justificării necesităţii intervenţiei statului de a contracara
activităţile structurilor economice de tip monopolist, economiştii pornesc de la
ideea ineficienţei monopolurilor în repartizarea resurselor în economie. Prin
urmare, monopolul consumă multe resurse pentru a obţine şi a-şi menţine
poziţia. Oligopolurile sunt tentate să efectueze cheltuieli excesive de
publicitate (de ex.), nu pentru a oferi consumatorilor o cât mai bună informare
ci, mai ales, pentru a atrage un dublu obiectiv:
– a face mai dificilă intrarea noilor firme, deci un alt concurent;
– a spori costurile menţinerii în ramură pentru un alt concurent.
Astfel de structuri economice apelează şi la alte practici care, în ultimă
instanţă, înseamnă risipă de resurse pentru societate şi anume:
– folosirea unor resurse în vederea influenţării guvernelor în scopul
obţinerii deciziilor favorabile intăririi poziţiei lor economice;
– întreţinerea în mod deliberat a unei capacităţi de producţie
excedentare pentru a putea fi folosite în scopul contracarări intenţiei unui
anume nou venit de a intra în ramură.
Totodată, trebuie reţinute argumentele care ţin de dimensiunea
presiunii politice pe care marile firme sunt capabile să o exercite şi importanţa
supraprofiturilor pe care le obţin.
Din cele prezentate mai sus se poate uşor desprinde ideea că politicile
concurenţiale joacă un rol foarte important, ori datorită faptului că previn
apariţia puterii economice prin controlarea fuzionărilor şi interzicerea
cartelurilor, ori datorită faptului că supraveghează şi controlează formele
inevitabile ale puterii de piaţă, ca oligopolurile specifice şi monopolurile
naturale.
În cele din urmă, scopul tuturor activităţilor economice îl reprezintă
creşterea bunăstării, iar măsurile cu caracter politic care se iau trebuie
evaluate, avându-se în vedere acest obiectiv major.
Dacă abordăm concurenţa, putem spune că scopul ei este de a realiza o
alocare eficientă a factorilor de producţie. Împotriva acestei idei se poate
obiecta perspectiva limitată care rezultă din faptul că se realizează implicit o
economie închisă în cadrul static şi câteva supoziţii de tip neoclasic. Ca
urmare a unor dezvoltări recente în teoria economică, argumentele legate de o
238
politică industrială activă, construiesc teoria noii dezvoltări, teoria comerţului
strategic şi noua geografie economică. Modelele acestea au în comun faptul
că un anumit tip de indivizibilităţi dau naştere la unele câştiguri din
concentrări. În vederea ţinerii pasului cu concurenţa internaţională este astfel
necesară o politică industrială activă.
Totuşi, aceste modele neglijează efectele dinamice ale concurenţei, în
special procesul de inovaţie. Dacă politica economică sprijină anumite ramuri
ale industriei, fie direct prin intermediul subvenţiilor, fie indirect prin
obţinerea de profituri mai mari cu ajutorul puterii de piaţă, ea împinge
întotdeauna resursele în afara altor ramuri ale industriei. Luând în considerare
procesul de lobby, e foarte posibil ca ramurile industriei noi şi avansate din
punct de vedere tehnologic să fie prejudiciate.
În plus, statul trebuie să fie capabil să anticipeze evoluţia dezvoltării
tehnologice internaţionale, în vederea protejării ramurilor industriei
profitabile. Cu toate acestea, este foarte puţin probabil ca informaţiile deţinute
de stat să fie mai corecte decât cele deţinute de firmele economice private.

* Impactul ajutoarelor de stat asupra concurenţei

Un impact deosebit asupra concurenţei îl reprezintă ajutoarele de stat.


Având în vedere principiul concurenţei potrivit căruia toţi competitorii au
şanse egale, acestea sunt interzise. Prin urmare, legea acţionează numai asupra
ajutoarelor directe, cele indirecte sau deghizate nu sunt luate în calcul decât
atunci când se poate demonstra că sub aspect juridic, este vorba, de fapt despre
un ajutor de stat.
Prin natura sa, ajutorul de stat distorsionează sensul major al
concurenţei pentru că:
– nu exercită un efect pozitiv asupra mediului economic şi în special
asupra beneficiarilor, nici prin stimulare, nici prin coerciţie;
– are efect inhibitor asupra firmelor nesubvenţionate, întrucât
contribuţia acestora la progresul economico-social nu mai poate fi
recompensată proporţional;
– susţine uneori activităţi şi firme care lucrează cu pierderi, ceea ce în
cele din urmă dezavantajează consumatorii;
– generează sau accelerează inegalităţile dintre firme pe criterii
concurenţiale, administrative;
– realizează redistribuirea veniturilor şi a proprietăţii, prin faptul că
ajutoarele de stat îşi au sursa în veniturile preluate de stat de la alte firme;
– încalcă principiul concurenţei economice pentru că , astfel,
activităţile firmelor nu mai au loc în condiţii de egalitate între aceştia.

2.3. Mediul concurenţial românesc


239
2.3.1. Autoritatea concurenţei, element determinant al creării
structurii economice de piaţă din ţara noastră

În Constituţia României se prevede că „nimeni nu este mai presus de


lege” şi se stabilesc nişte necesităţi şi corelaţii: libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea factorilor de
producţie, protejarea intereselor naţionale. Este evident imperativul punerii în
practică al necesităţilor şi corelaţiilor amintite.
Principiul libertăţii de concurenţă, consacrat cu peste 200 ani în urmă
în Franţa, a beneficiat constant de noi impulsuri; evoluţia economico-socială
generând o diversificare a conţinutului noţiunii de concurenţă. Astfel, în U.E.
politica activă a Concurenţei a fost considerată de la bun început un element
determinant al progresului ţărilor membre. Chiar in Preambulul Tratatului de
la Roma au fost consacrate principiile comerţului echilibrat şi concurenţa
cinstită.
După cum se cunoaşte România a devenit la 1 feb. 1995 ţară deplin
asociată la Uniunea Europeana, iar la data de 22 iunie a aceluiaşi an şi-a depus
oficial cererea de aderare la această uniune. Ca urmare, integrarea în Uniunea
Europeană înseamnă integrarea într-o piaţă cu dimensiune socială în care este
încurajată concurenţa activă, iar regulile concurenţei reglementează totodată
comportamentul firmelor, dar şi al statelor. O politică activă a concurenţei
duce la formarea unei structuri sănătoase a economiei şi la evitarea unor
profituri exagerate. Este evident că pentru aplicarea acestei politici se solicită
un efort continuu pentru a fi cunoscută şi acceptată.
La data de 1 feb. 1997 a intrat în vigoare Legea concurenţei nr.
21/1996, care are scopul de a proteja , menţine si stimula concurenţa si de a
crea un mediu concurenţial normal pentru promovarea intereselor
consumatorilor. Acesta a constituit principalul act normativ care a contribiut
la îmbunătăţirea legislaţiei României în domeniu, armonizându-se cu cea a
Uniunii Europene, cu legislaţia ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată.
Conform legii au fost înfiinţate cele două organisme (autorităţi):
Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei (care mai târziu avea să dispară
conform O.U.G. nr.121/2003). Ambele, de la înfiinţare au avut în vedere ideea
fundamentală în teoria concurenţei potrivit căruia aplicarea efectiva ă legii este
substanţial facilitată atunci când publicul şi subiecţii economici sprijină efectiv
atât ideea cât şi autorităţile concurenţei.

2.3.2. Caracterizare generală a mediului concurenţial

240
O economie de piaţă este de neconceput fără concurenţă. Prin urmare,
în Constituţia ţării se prevede că „economia României este economie de piaţă”
iar articolul 134, aliniatul 2 precizează că „Statul trebuie să asigure... libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie”.
În sistemul social bazat pe economia de piaţă , concurenţa este
profitabilă mai întâi pentru consumatori, dar si pentru producători. Primilor li
se dă posibilitatea să-şi satisfacă necesităţile de consum potrivit gusturilor şi
posibilităţilor lor financiare, iar ceilalţi sunt stimulaţi în a produce mai bine şi
mai eficient. Totodată, alocarea resurselor într-un cadru concurenţial se face
către operatorii economici cu activitatea cea mai eficientă, fapt de care
beneficiază societatea în întregul ei.
Istoria ne-a demonstrat că s-a simţit nevoia intervenţiei statului prin
stabilirea unor reguli de desfăşurare a concurenţei economice, reguli care să
protejeze atât consumatorii cât şi producătorii, aflaţi în competiţie.
Hotărâtă să se alinieze standardelor impuse de dorinţa sa de a accede la
Uniunea Europeană, România a adoptat Legea concurenţei nr. 21/1996, pe
care o modifică şi o completează mai târziu..
Experienţa acumulată până în anul 2003 în România şi, mai ales,
necesitatea preluării integrale a acquis-ului comunitar în domeniul concurenţei
au condus la reformarea legislativă şi a sistemului administrativ – instituţional.
Amendarea Legii concurenţei nr. 21/1996 prin O.U.G. nr. 121/dec.
2003 a generat efecte majore pe parcursul anului 2004.
Prin urmare, aplicarea legislaţiei în domeniul concurenţei a fost
încredinţată unei singure autorităţi, Consiliul Concurenţei, care a rezultat din
fuziunea celor două instituţii care administrau domeniul (Consiliul
Concurenţei, ca autoritate autonomă şi Oficiul Concurenţei, ca autoritate
subordonată Guvernului României).
În scopul eficientizării activităţii Consiliului Concurenţei, ca autoritate
autonomă şi cu rol jurisdicţional, a fost reorganizat prin reducerea numărului
de membrii de la zece la şapte şi schimbarea criteriilor de numire în funcţie.
Experienţa acumulată din 1996 de personalul de specialitate a fost conservată
şi perfecţionată.
Reforma instituţională a avut în vedere asigurarea unei reale
independenţe în activitatea de decizie, analiză şi investigare, precum şi
reducerea posibilităţilor de apariţie a faptelor de corupţie şi de conflict de
interese. Astfel, activităţile jurisdicţionale au fost separate de cele de
conducere şi execuţie, respectiv de investigare şi de supraveghere a pieţelor,
precum şi cele de analiză a notificărilor, monitorizare şi inventariere a
ajutoarelor de stat.
Plenul Consiliului Concurenţei, organism colegial în care fiecare
membru dispune de un vot, ia decizii privind cazurile de încălcare a legii.
Membrii Consilului sunt independenţi în luarea deciziilor şi nu reprezintă
241
autoritatea care i-a numit, iar deciziile adoptate sunt supuse controlului
instanţelor de judecată.
Consiliul Concurenţei îşi are asigurată prezenţa în teritoriu prin
Inspectoratele Judeţene de Concurenţă.
Cu ajutorul aparatului de la nivelul judeţelor se are în vedere
monitorizarea şi respectarea prevederilor legale şi a deciziilor Consiliului
Concurenţei în teritoriu. Totodată Inspectoratele Judeţene de Concurenţă
înregistrează permanent starea de fapt a pieţei şi tendinţele regionale, oferind
suportul informaţional necesar perceperii unei imagini concrete şi pertinente a
mediului de afaceri concurenţial.
Deci, Consiliul Concurenţei este o instituţie autonomă modernă care
răspunde în totalitate exigenţelor Uniunii Europene.
Legislaţiile primară şi secundară au preluat cele mai noi evoluţii
comunitare în domeniu, încă înainte de semnarea Tratatului de Aderare la
Uniunea Europeană (25 apr. 2005).
Actualmente, se poate vorbi de o armonizare completă cu acquis-
ului comunitar, ceea ce permite îndeplinirea angajamentelor asumate de
România faţă de cerinţele Uniunii Europene.
România a aplicat noile reguli comunitare din decembrie 2003,
chiar înaintea ţărilor membre ale Uniunii Europene.
Amendamentele aplicate, într-o primă etapă, începând cu anul
2004, se referă la:
– eliminarea obligaţiei de notificare a înţelegerilor şi practicilor
concertate care se pot încadra în exceptările pe categorii şi a obligaţiei
obţinerii exceptării prin decizie a Consiliului Concurenţei, pentru a da
posibilitate Autorităţii pentru concurenţă să-şi direcţioneze resursele către
cazurile grave de distorsionare a concurenţei pe piaţă;
– întărirea politicii de sancţionare prin majorarea substanţială a
amenzilor prevăzute pentru încălcarea prevederilor legislaţiei în domeniul
concurenţei, acestea fiind calculate ca procent din cifra de afaceri a
contravenienţilor (se poate ajunge până la 10 % din cifra de afaceri);
– stabilirea unor termene clare de prescriere a dreptului la acţiune
(prescripţia extinctivă), în conformitate cu cele prevăzute în legislaţia
comunitară, astfel: de 3 ani, în cazul încălcărilor privind furnizarea
informaţiilor, documentelor, înregistrărilor, evidenţelor şi refuzul de a se
supune inspecţiei prevăzută de lege, şi de 5 ani, în cazul încălcării celorlalte
prevederi ale legii.

Cea de-a doua etapă65, începând cu anul 2005 a avut ca scop


modificarea legislativă care prelua recomandările formulate de Comisia
Europenă, pentru armonizarea deplină cu legislaţia europeană. Astfel, prin
65
Legea nr. 538/25.11.2004 privind modificarea şi completarea Legii concurenţei, publicată
în M.O. nr. 1130 din 30.11.2004.
242
abrogarea art. 6 lit. e) şi art. 7 alin. (4) şi (6), din lege, s-a eliminat tratamentul
diferenţiat pentru regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital
majoritar de stat, faţă de ceilalţi agenţi economici.
Prin adoptarea actul normativ respectiv, legislaţia de bază a fost
considerată armonizată cu legislaţia comunitară în domeniu.
În ce priveşte legislaţia secundară, în vederea armonizării depline cu
legislaţia comunitară, Consiliul Concurenţei a adoptat un set important de
regulamente şi instrucţiuni noi şi a amendat sau, după caz, a abrogat unele
dintre regulamentele şi instrucţiunile existente (18 regulamente şi 10
instrucţiuni).

* În oricare economie de piaţă funcţională, Autoritatea pentru


concurenţă are menirea de a fi „gardianul” funcţionării normale a
mecanismelor de piaţă.
În consecinţă, Consiliul Concurenţei este obligat să-şi afirme
credibilitatea şi vizibilitatea, mai ales în mediul de afaceri şi pentru
consumatori, şi să-şi întărească poziţia de autoritate independentă, care
acţionează strict în limitele stabilite de lege. Deciziile sale trebuie să fie
rezultatul analizei şi cercetărilor proprii, fără nici un fel de imixtiuni politice
asupra funcţionării şi hotărârilor sale.
* Pornind de la analiza situaţiei actuale şi a tendinţelor comunitare în
domeniu, cărora trebuie să ne aliniem continuu, operatorii economici
naţionali vor fi supuşi unor presiuni concurenţiale sensibil mai mari în
anii care urmează.
În domeniul ajutorului de stat însă, Consiliul Concurenţei a trebuit şi
trebuie să facă faţă în continuare unor provocări reale de ordin cantitativ şi
calitativ: activitatea de analiză a notificărilor prin prisma noilor regulamente
adoptate în domeniul ajutorului de stat; monitorizarea ajutoarelor de stat
existente şi compatibilizarea acestora cu noile reguli instituite; realizarea
inventarului ajutoarelor de stat pe anii 2004, 2005, 2006, înainte de aderarea
ţării la U.E.
De la data aderării, competenţa Consiliului Concurenţei privind
autorizarea ajutoarelor de stat a fost preluată de Comisia Europeană, iar
legislaţia comunitară în domeniul ajutorului de stat a devenit direct aplicabilă
în România.
În acest context, România a adoptat o legislaţie corespunzătoare66
potrivit căreia, începând cu 1 ianuarie 2007, Consiuliul Concurenţei reprezintă
66
O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană - 1 ian. 2007 - competenţele Consiliului
Concurenţei în domeniul ajutorului de stat s-au schimbat, iar Legea nr. 143/1999 privind
ajutorul de stat (valabilă până la 31 dec. 2006) a fost abrogată, intrând în vigoare O.U.G.
nr.117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat (aprobată prin Legea
nr. 137/2007).
Regulamentul (CE) nr. 1998/2006 al Comisiei din 15 dec. 2006 privind aplicarea articolelor
87 şi 88 din Tratatul de la Roma-1957, pentru ajutoarele de minimis.
243
România în faţa Comisiei Europene în procedurile comunitare privind ajutorul
de stat, îndeplinind rolul de autoritate de contact în raporturile dintre Comisia
Europeană, pe de o parte şi autorităţile, instituţiile publice, furnizorii şi
beneficiarii de ajutor de stat din România, pe de altă parte. Totodată, în
concordanţă cu reglementările comunitare în domeniu şi noul cadru legal
instituit, Consiliul Concurenţei a adoptat două noi regulamente67 privind
procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat şi transparenţa relaţiilor
financiare dintre autorităţile publice şi întreprinderile publice.
Prin urmare, în anul 2007, Consiliului Concurenţei revenindu-i, în
principal, sarcina îndeplinirii angajamentelor în domeniul ajutorului de stat,
asumate de România prin semnarea Tratatului de aderare. Astfel, în prima
parte a anului 2007, conform prevederilor din tratat, Consiliul Concurenţei a
elaborat două rapoarte de monitorizare, respectiv „Raportul privind ajutoarele
de stat acordate în zonele defavorizate” şi „Raportul privind ajutoarele de stat
acordate în zonele libere”.
De asemenea, Consiliul Concurenţei a oferit asistenţă tehnică
autorităţilor responsabile pentru întocmirea listei ajutoarelor de stat acordate în
sectorul transporturilor înainte de data aderării şi aplicabile după această dată,
conform angajamentelor asumate de România. Ulterior, această listă a fost
transmisă Comisiei Europene. Tot în cursul anului 2007, Consiliul
Concurenţei, conform angajamentelor asumate, a mai elaborat încă două
rapoarte care se referă la monitorizarea ajutoarelor de stat acordate firmelor
din sectorul autovehiculelor, care îşi desfăşoară activitatea în zonele libere şi
defavorizate. Toate aceste lucrări au putut fi realizate prin centralizarea a peste
1000 fişe de rapoarte transmise de aproximativ 170 furnizori, din care 110
autorităţi ale administraţiei publice locale, respectiv primării, consilii locale şi
judeţene68. Prin analizele efectuate s-a verificat veridicitatea datelor transmise,
exactitatea cuantumului ajutoarelor de stat acordate, natura şi modalitatea de
acordare precum şi baza legală a acordării acestora. Acţiunea respectivă s-a
încheiat printr-o analiză riguroasă a unui număr de peste 140 de acte
normative prin care s-au instituit măsuri de ajutor de stat.
Un loc aparte în cadrul domeniului analizat îl constituie notificările
ajutoarelor de stat ce se intenţionează a fi implementate de către autorităţile
române, cât şi informările privind măsurile de ajutor de stat care sunt exceptate
de la obligaţia de notificare, transmise Consiliului Concurenţei. Acesta, ca
autoritate competentă în statul român, efectuează o analiză preliminară şi
formulează propuneri de completare şi (sau) modificare a notificării
(informării), astfel încât aceasta să conţină toate informaţiile şi documentele pe
baza cărora Comisia Europeană să poată analiza compatibilitatea ajutorului cu
67
Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat; Regulamentul
pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind transparenţa relaţiilor financiare
dintre autorităţile publice şi întreprinderile publice, precum şi transparenţa financiară în cadrul
anumitor întreprinderi.
68
Site-ul, www.consiliulconcurentei.ro
244
prevederile legislaţiei comunitare relevante. Ulterior desfăşurării acestei
activităţi, Consiliul Concurenţei transmite notificarea şi (sau) informarea la
Comisia Europeană prin intermediul Reprezentanţei permanente a României
şi, dacă este cazul, susţine notificarea în faţa forului comunitar, fiind asistat de
către autoritatea care a elaborat-o.
În acest sens, spre exemplu,Consiliul Concurenţei a avizat favorabil (în
anul 2007), cu propuneri de modificări şi completări privind notificarea
ajutorului de stat în favoarea Companiei Naţionale a Huilei S.A. Petroşani,
înaintată de către Ministerul Economiei şi Finanţelor69.De asemenea, s-au
avizat favorabil, cu observaţiile şi propunerile de rigoare, 15 informări privind
scheme de ajutor de stat, exceptate de la obligaţia de a fi notificate către
Comisia Europeană. Acestea au fost transmise apoi către Comisia Europeană
prin intermediul Reprezentanţei Permanente a României la Bruxelles.
Tot în această perioadă, Consiliul Concurenţei a primit spre informare
un număr de 23 de scheme de ajutoare de minimis din partea iniţiatorilor
(furnizorilor) de ajutor de stat, a căror durată este eşalonată, diferenţiat, pe
perioada 2007-2013.
Sunt situaţii când furnizorii se confruntă cu o problemă atipică în
legătură cu acordarea ajutoarelor de stat, adică nu se poate realiza o încadrare
perfectă în regulile comunitare în domeniu. Prin urmare, există posibilitatea
stabilirii unor discuţii informale (pre-notification meetings) cu structurile
specializate din cadrul Comisiei Europene, pe baza unor documente transmise
în prealabil, în care sunt prezentate informaţiile relevante cu privire la cazurile
respective, inclusiv o evaluare preliminară a părţii române.
Mai trebuie precizat că autorităţile concurenţei din România, potrivit
legislaţiei în vigoare70, acordă asistenţă de specialitate autorităţilor, altor
furnizori şi beneficiarilor de ajutor de stat, inclusiv în cadrul procesului de
elaborare a actelor normative sau administrative prin care se instituie măsuri
de natura ajutorului. O astfel de activitate are un caracter permanent. În acest
sens, spre exemplu, în anul 2007 au avut loc şase reuniuni ale Grupului
Interministerial şi aproximativ 161 de întâlniri în cadrul cărora inspectorii de
concurenţă au acordat consultanţă de specialitate în domeniul ajutorului de
stat.
Un alt aspect care trebuie reţinut este acela al elaborării, de către
Consiliul Concurenţei, a programelor operaţionale pentru accesarea fondurilor
structurale, fapt ce a determinat întâlnirea în repetate rânduri ale experţilor
consiliului cu reprezentanţi ai autorităţii de management şi (sau) ai
organismelor intermediare responsabile cu implementarea acestor programe.
Obiectivul urmărit l-a constituit realizarea schemelor de ajutor de stat cuprinse
în programele operaţionale.

69
Site-ul, www.consiliulconcurentei.ro – Raportul Consiliului Concurenţei pe anul 2007.
70
Art. 7, alin. (2) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul
ajutorului de stat.
245
Astfel, întâlnirea experţilor de o parte şi de alta a avut ca scop
identificarea măsurilor incluse în programul operaţional menţionat care pot
constitui ajutor de stat şi bineînţeles găsirea celor mai bune soluţii de elaborare
a măsurilor respective. În acest context, acolo unde a fost posibil, s-au furnizat
soluţii alternative de încadrare a măsurilor din punct de vedere al
reglementărilor comunitare în domeniul ajutorului de stat, precum şi condiţiile
implicite respectivelor tipuri de ajutor de stat.
Un rol important în domeniul concurenţei îl joacă politicul, cel care
elaborează setul de instrumente ce stă la baza creării, protejării şi dezvoltării
mecanismelor pieţei libere. Acesta reprezintă factorul primordial al bunei
funcţionări a unor firme atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional.
Politicile în domeniul concurenţei se străduiesc să prevină practicile
anticoncurenţiale şi totodată modificările în structura producţiei şi schimbului
care ar facilita asemenea practică. Cei mai mulţi specialişti recunosc faptul că
impactul politicilor în domeniul concurenţei asupra procesului de ajustare
structurală , cât şi asupra eficienţei economice este determinant. Deci,
politicile concurenţiale se bazează pe recunoaşterea faptului că funcţionarea
unor pieţe concurenţiale este mecanismul cel mai potrivit pentru punerea la
dispoziţia firmelor a unor informaţii esenţiale necesare în luarea unor decizii
economice corecte.
Politicile de protecţie a concurenţei au în vedere în primul rând
realizarea unor obiective foarte clare. Prin urmare, principalul obiectiv îl
reprezintă promovarea concurenţei, în scopul creşterii eficienţei economice şi
a bunăstării consumatorilor. Majoritatea ţărilor cu economie de piaţă,
promovează în domeniul concurenţei o politică cu obiective multiple, sub
denumirea generică de „promovare a interesului public” (dezvoltarea
regională, ocuparea forţei de muncă, echitatea, pluralismul, difuzarea puterii
economice prin promovarea firmelor mici şi mijlocii etc.) Existenţa
obiectivelor multiple provoacă practicarea unui lobby susţinut în economie şi
conduce la o aplicare lipsită de consistenţă şi inconsecvenţă a reglementărilor
în domeniul concurenţei, cum ar fi normal .Pentru un singur obiectiv şi anume
cel al eficienţei economice, optează numai ţările cu o administraţie puţin
flexibilă , anchilozată.
Dezvoltarea unei economii este strâns legată de o politică eficientă în
domeniul protecţiei concurenţei. Distorsiunile din sistemul de preţuri, acţiunile
de împărţire a pieţelor, existenţa unor bariere la intrare, precum şi orice alte
rigidităţi reprezintă obstacole majore în calea unor obiective legate de eficienţa
şi de dezvoltarea economică. În majoritatea cazurilor, asemenea obstacole apar
în urma unor acţiuni care au rolul de a susţine sau a exercita putere pe piaţă.
Ca urmare, o firmă poate obţine o putere pe piaţă fie datorită unei eficienţe
mai mari a activităţii sale, fie ca efect al unor politici ale statului în vederea
susţinerii unui anumit tip de dezvoltare industrială, fie în cele din urmă,
abordarea unor practici restrictive.
246
În dorinţa de a stimula dezvoltarea economică, uneori, autorităţile pot
să adopte o atitudine binevoitoare sau chiar favorabilă firmelor ce îşi
construiesc o anumită putere pe piaţă. Privind astfel lucrurile, statul, în diverse
situaţii, poate fi tentat să încurajeze formarea şi consolidarea unor firme de
mari dimensiuni, să protejeze acele activităţi aflate în expansiune sau să
permită firmelor să-şi coordoneze acţiunile pe care le întreprind.
În aceste condiţii, puterea de piaţă astfel construită conduce la
săvârşirea unor abuzuri care intră în limitele de competenţă ale autorităţilor de
concurenţă. Pentru aceasta, în domeniul concurenţei trebuie aplicată o politică
eficientă, unde se presupune o analiză atentă a criteriilor ce sunt avute în
vedere atunci când se recurge la diverse forme de protecţie, a justificării şi
efectelor acestora, precum şi stabilirea unei durate optime de aplicare.
Aplicabilitatea reglementărilor în domeniul concurenţei se poate
realiza în două moduri .
O primă modalitate o constituie cea structurală, caracterizată prin
focalizarea pe cota de piaţă şi pe concentrarea industrială.
A doua modalitate este una comportamentală, concentrându-se, în
principal, pe combaterea practicilor anticoncurenţiale şi pe politica de preţuri.
Pe de o parte trebuie subliniat faptul că teoria economică, dar şi
evidenţa empirică, sugerează că structura dată a industriei are o importanţă
majoră în determinarea comportamentului şi performanţelor firmelor.
Operatorii economici de dimensiuni mari ce acţionează în ramuri cu numai
câţiva competitori, vor ajunge mult mai uşor să se angajeze în practici
concurenţiale. Există şi contraargumente la această opinie: deşi are dimensiuni
mari, dar nu înseamnă, în mod automat, că acea firmă deţine şi puterea pe
piaţă. Dacă nu există bariere la intrare, piaţa va fi „ contestată „ de apariţia
unor noi concurenţe , ori de câte ori firmele existente vor încerca să crească
preţurile sau să reducă producţia , în scopul de a-şi mări profiturile. La limită,
mulţi specialişti consideră că liberalizarea comerţului şi procesul de
reglementare ar fi suficiente pentru promovarea concurenţei, lucru nu tocmai
adevărat. Aceasta deoarece un procent din ce în ce mai mare al activităţii
economice se realizează în sectorul de bunuri şi servicii „necomercializabile”
(unde concurenţa unor intrări potenţiale nu se face simţită ).
Pe de altă parte, abordarea comportamentală se concentrează pe modul
cum funcţionează concret mediul de afaceri. Din această perspectivă, unele
practici: înţelegerile de preţ, de limitare a producţiei sau de împărţire a pieţei
între concurenţi, sunt în mod clar anticoncurenţiale şi de aceea, sunt ilegale „în
sine“. Altele, cum ar fi: distribuţia exclusivă, cooperarea între firme în
domeniul cercetării-dezvoltării, al stabilirii unor standarde etc., sunt examinate
de la caz la caz. Aranjamentele structurale: concentrări, fuziuni, achiziţii de
firme, societăţi de tip joint-venture sunt, de asemenea analizate de la caz la
caz.

247
În aplicarea concretă a legislaţiei de protecţie a concurenţei, după unii
specialişti, trebuie realizat un echilibru între cele două tipuri de abordări. Ca
urmare, abordarea structurală trebuie aplicată cu foarte multă atenţie, în
special în ţările cu o piaţă internă de dimensiuni reduse. În asemenea ţări, este
foarte posibil să existe grade înalte de concentrare industrială; aplicarea
mecanică a legii concurenţei ar putea împiedica firmele din ţările respective să
atingă o dimensiune care să le permită să concureze pe piaţa internaţională sau
chiar pe cea naţională, dar cu firme străine.
După alţi specialişti în domeniu, în teoria şi practica privind protecţia
concurenţei se consideră că cel mai bun instrument de aplicare a legislaţiei îl
constituie o agenţie independentă, care să adopte o abordare echilibrată a
politicilor structurale şi comportamentale. Astfel privite lucrurile, această
agenţie ar trebui să clarifice câteva aspecte foarte importante:
– adoptarea unor criterii clare de pornire sau de respingere a unei
investigaţii, dacă aceste criterii sunt prea lungi, există pericolul apariţiei unor
monopoluri, iar dacă sunt prea riguroase, acest fapt poate provoca creşterea
economică;
– indicarea clară a pragului deasupra căruia va fi aplicată legea;
– definirea a ceea ce se înţelege prin monopol sau poziţie dominantă;
– identificarea practicilor interzise „în sine” şi a celor analizate „de la
caz la caz”;
– separarea funcţiilor de investigaţie de cele de decizie;
– posibilitatea de intervenţie în cazul unor politici sau practici
guvernamentale ce afectează concurenţa.
În această perioadă, pe plan mondial, se remarcă o convergenţă tot mai
accentuată a părerilor referitoare la rolul şi efectele intervenţiei statului în viaţa
economică. Cauzele acestui proces se rezumă la două. Prima se referă la
transformările economice suferite după 1989 de fostele ţări comuniste din
centrul şi estul Europei; deşi procesul de reformă diferă semnificativ şi se
găseşte în faze diferite de la ţară la ţară, totuşi unul dintre elementele comune
îl constituie trecerea de la planificarea centralizată la utilizarea mecanismelor
pieţei în alocarea resurselor. A doua cauză se referă la nevoia urgentă de
armonizare a politicilor economice, determinată de accelerarea procesului de
globalizare a pieţelor. Liberalizarea progresivă a comerţului la scară mondială
este greu de alăturat oricărei forme de intervenţie guvernamentală. În plus,
fenomenul de globalizare face ca eficienţa unor politici industriale destinate
pieţei interne să îşi piardă mare parte din eficienţa pe care a avut-o până nu de
mult. În cele din urmă, importanţa actuală acordată constrângerilor bugetare,
determină cântărirea foarte atentă a câştigurilor şi costurilor asociate oricărei
intervenţii a statului în economie.
Totodată, nu sunt puţine vocile care susţin că politica în domeniul
concurenţei suferă de un exces de reglementare. În realitate, în esenţa lor,
regulile aplicate de autorităţile concurenţei nu sunt reglementări prin care
248
statul intervine în economie, ci, dimpotrivă, ele ajută tocmai la minimizarea
implicării acestuia în viaţa economică. Aceasta deoarece, în prezenţa unor
diferite grupuri de presiune ( în sensul creşterii intervenţiei statului ) devine
ineficientă.
Aşa după cum am mai precizat, S.U.A. a fost prima ţară care la
sfârşitul secolului trecut, a adoptat reglementări în domeniul protecţiei
concurenţei. În acest moment, legislaţia americană în domeniu se bazează pe
trei acte normative:
– Legea Sherman – 1890;
– Legea Klayton –1914;
– Legea Comisiei Federale de Comerţ –1914. De-a lungul anilor,
aceste legi au fost supuse multor îmbunătăţiri şi amendamente.
În Uniunea Europeană, legislaţia privind protecţia concurenţei se
bazează pe articolele 81 şi 82 ale Tratatului de la Roma (1957) , iar practica în
domeniu a fost dezvoltată prin deciziile Comisiei Europene şi prin hotărârile
Curţii Europene de Justiţie. Văzute din acest unghi, atât S.U.A. cât şi Uniunea
Europeană au o aplicare paralelă a legislaţiei în domeniul concurenţei, atât la
nivel naţional (statal), cât şi la nivel internaţional (federal).
În România , politica în domeniul protecţiei concurenţei a avut rolul,
pentru început, de a ajuta soluţionarea câtorva probleme majore moştenite de
pe urma fostului sistem de conducere a economiei: înalta concentrare existentă
în diverse ramuri industriale, predominanţa sectorului de stat şi funcţionarea
ineficientă a multor întreprinderi, mare parte dintre ele acţionând pe pieţe
restrânse, de mici dimensiuni, izolate fiind de exterior prin diverse bariere
comerciale.
După cum s-a mai amintit, legislaţia românească în acest domeniu este
armonizată cu cea a Uniunii Europene: astfel, articolul 5 din legea noastră
este similar articolului 81 din Tratatul de la Roma, articolul 6 corespunde
articolului 82, iar capitolul III (concentrarea economică) este armonizat cu
prevederile reglementării Consiliului Uniunii Europene nr.4064/1994 şi cu
cele ale Reglementării Comisiei nr. 3384/1994.
Legislaţia concurenţei în România cuprinde, pe lângă Legea
nr.21/1996 republicată cu modificările şi completările ulterioare71 şi aşa-
numita legislaţie secundară, compusă din regulamentele şi instrucţiunile
elaborate de Consiliul Concurenţei:
– Regulamentul privind aplicarea art. 5, alin. (2) din Legea concurenţei
nr.21/1996, în cazul înţelegerilor verticale;

71
- Legea concurenţei nr. 21/1996, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 121/2003,
aprobată prin Legea nr. 184/17.05.2004, publicată în .M.O. nr. 461/24.05.2004 şi prin Legea
nr. 538/25.11.2004, publicată în M.O. nr. 1130 din 30.11.2004.
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 privind implementarea regulilor de concurenţă
prevăzute în articolele 81 şi 82 ale Tratatului de la Roma (CE), regulament intrat în vigoare la
1 mai 2004;
249
– Regulamentul privind acordarea exceptărilor acordurilor de
cercetare-dezvoltare de la interdicţia prevăzută de art. 5, alin. (1) din Legea
concurenţei nr. 21/1996;
– Regulamentul privind acordarea exceptării acordurilor de
specializare de la interdicţia prevăzută la art. 5. alin. (1) din Legea concurenţei
nr. 21/1996;
– Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice;
– Instrucţiuni privind aplicarea art. 5. din Legea concurenţei nr.
21/1996, în cazul acordurilor de cooperare pe orizontală;
– Instrucţiuni privind aplicarea art. 5. din Legea concurenţei nr.
21/1996 în cazul înţelegerilor verticale;
– Instrucţiuni cu privire la calculul cifrei de afaceri, în cazurile de
comportament anticoncurenţial prevăzute la art.5 şi 6 şi în cazurile de
concentrare economică ;
– Ordonanţa de Urgenţă nr.3/1997 privind produsele şi serviciile
regiilor autonome, ale activităţilor cu caracter de monopol natural, precum şi
ale activităţilor economice supuse unui regim special pentru care preţurile şi
tarifele se vor stabili cu avizul diferitelor ministere;
– Regulament privind personalul de control şi investigaţie, precum şi
constatarea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea concurenţei;
– Regulament privind stabilirea şi perceperea tarifelor ( care se
actualizează în funcţie de coeficientul de inflaţie ) pentru procedurile şi
serviciile prevăzute de Legea concurenţei şi de regulamentele emise pentru
aplicarea acesteia;
– Ordinul ( anual ) al Preşedintelui Consiliului Concurenţei prin care se
stabileşte plafonul ( cifra de afaceri ) prevăzut la art.8, aliniat 1 din Legea
Concurenţei;
– Ordinul nr. 103/2002 privind punerea în aplicare a regulamentelor şi
instrucţiunilor Consiliului Concurenţei.
Având în vedere cele subliniate mai sus, se poate concluziona că prin
politica în domeniul concurenţei se înţelege acel set de instrumente care
stau la baza creării, a protejării şi a dezvoltării mecanismelor pieţei libere,
factor esenţial pentru buna funcţionare a unor firme eficiente atât pe plan
naţional, cât şi internaţional. Prin urmare, politicile concurenţiale încearcă să
prevină practicile anticoncurenţiale, dar şi modificările în structura industrială,
care facilitează asemenea practici. Totodată, cei mai mulţi specialişti recunosc
impactul pe care-l produce politicul în domeniul concurenţei asupra proceselor
de ajustare structurală şi implicit, asupra eficienţei economice.

* Restricţiile prevăzute de Legea concurenţei:


Capitolul II al legii intitulat "Practici anticoncurenţiale", interzice orice
"înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici", decizii de asociere,
care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea , împiedicarea, sau
250
denaturarea concurenţei pe piaţa (pieţele) ţării noastre, sau pe o parte a
acesteia, cu excepţia acelora care contribuie în mod semnificativ la:
ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse; promovarea progresului
tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor, a
gradului de competitivitate a acestora (piaţa internă şi externă); întărirea
poziţiilor concurenţiale ale firmelor mici si mijlocii. Dacă se are în vedere
deţinerea unei poziţii dominante pe piaţa românească, trebuie subliniat că
numai dacă se abuzează de poziţia sa dominantă recurgând la anumite fapte
anticoncurenţiale prin afectarea comerţului ori prejudicierea consumatorilor,
intră sub incidenţa legii.
O concentrare economică, posibilă a se realiza prin respectarea
normelor judiciare operând pe terenul transferului proprietăţii sau al folosinţei
asupra bunurilor drepturilor si obligaţiilor unui operator economic pe calea
furnizării ori a dobândirii direct sau indirect a controlului asupra uneia sau mai
multor firme, este interzisă de lege numai dacă are ca efect crearea sau
consolidarea unei poziţii dominante şi ar afecta concurenţa pe piaţa
românească sau pe o parte a acesteia. O astfel de concentrare poate fi admisă,
dacă în urma unor analize efectuate pe baza unor criterii stabilite de lege, se
apreciază că nu este afectat climatul concurenţial normal, iar firmele implicate
dovedesc ca sunt îndeplinite cumulativ condiţiile: creşterea eficientei
economice şi a competitivităţii produselor la export, de o asemenea
concentrare să beneficieze si consumatorii prin preţuri reale mai reduse iar
efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale
restrângerii concurenţei.
Autoritatea concurenţei nu se implică în fenomene care sunt legate de
litigiile dintre firme, când acestea nu produc un impact asupra funcţionării
pieţei. Ea intervine numai în situaţiile când piaţa este perturbată sau riscă să fie
perturbată prin comportamente, practici, acte, fapte ale firmelor (de natura
înţelegerilor anticoncurenţiale, abuzului de poziţie dominantă sau a
concentrărilor neadmise) sau ale organelor administraţiei publice centrale sau
locale (prin deciziile si reglementările adoptate).
Aşadar Consiliul Concurenţei (conform Legii nr. 21/1996, republicată
cu modificările şi completările ulterioare) previne sau sancţionează practicile
anticoncurenţiale, în urma efectuării unui studiu corespunzător al pieţei
relevante, cu identificarea produselor firmelor care se află în concurenţă
directă.
Mai trebuie subliniat ca prevederile Legii concurenţei nu reprezintă un
obstacol în menţinerea si adoptarea de măsuri de reglementare în domeniul
serviciilor de interes naţional, unde se manifestă tendinţe de deschidere spre
concurenţă (poşta, telecomunicaţiile, transporturile, producţia si distribuţia
energiei electrice ş.a.).
Având în vedere fazele premergătoare procesului de negociere a
aderării ţării noastre la Uniunea Europeană, în cadrul delegaţiei sectoriale a
251
fost elaborat documentul de poziţie complementar II pentru capitolul 6
“Politica în domeniul concurenţei”, aprobat de Guvern în octombrie 2002,
Consiliul Concurenţei revenindu-i calitatea de integrator al acestui capitol,
beneficiind de sprijin permanent şi competent din partea Ministerului
Integrării Europene.
In “Raportul de ţară 2002” al Comisiei Europene s-a subliniat
necesitatea întăririi legislaţiei atât în domeniul concurenţei cât şi al ajutorului
de stat, lucru care s-a efectuat, după cum s-a arătat în paragrafele de mai sus.

2.3.3. Mediul concurenţial normal şi rolul acestuia în echilibrarea


pieţei prin intermediul preţurilor

Determinarea preţurilor este legată de procesul schimbului, iar piaţa


este condiţie sine quo non a formarii acestora. Preţul este rezultanta acţiunii
conjugate a cererii şi ofertei pe piaţă, în condiţiile concurenţei. Ca urmare,
preţul se stabileşte prin negociere şi consens, tinzând către un preţ de echilibru
al celor două mărimi complexe care se confruntă permanent pe piaţă: cererea
şi oferta.

Determinarea liberă a preţurilor:

252
Urmare studiului preventiv al pieţei, actul stabilirii preţului vine să
confirme utilitatea produselor folosite sau a celor care se vor produce. Studiul
pieţei este recunoscut în momentul consimţirii coordonatelor tranzacţiei:
cantitate, preţ unitar, condiţii de vânzare. Acţiunile întreprinse care preced
stabilirea cererii propriu-zisă a preţului, privesc transparenţa pieţei (studierea
cererii şi ofertei), a informaţiilor emise de piaţă cât şi a tendinţelor şi evoluţiei
preţului însuşi . Cu asemenea elemente cunoscute, contractantul îşi poate
fundamenta decizia proprie privind strategia şi nivelul preţului care să fie
acceptat la următoarele tranzacţii.
Funcţionarea normală a mecanismului pieţei este legată de două
componente importante:
– Operatori economici producători (vânzători), prestatori, distribuitori,
cumpărători, ca entităţi care participă nemijlocit la acest mecanism;
– Politica statului, reflectată în conţinutul reglementărilor legale
privind preţurile şi concurenţa, politica bugetară şi fiscală, politica vamală,
protecţia socială.
După opinia majorităţii specialiştilor, stabilirea liberă a preţurilor este
unul din privilegiile fundamentale ale economiei de piaţă, însă pot apărea
multe întrebări de genul:
– toate preţurile pot fi libere?
– mai este necesară intervenţia statului în stabilirea nivelului şi
evoluţiei preţurilor?
– mai supraveghează statul nivelul preţurilor şi când?etc.
Urmare principiului fundamental mai sus prezentat, întrebările îşi
găsesc răspunsul în sensul că preţurile sunt libere, iar libertatea poate fi
deplină într-o economie al cărui mecanism funcţionează normal, cu
autoreglare şi echilibru dinamic permanent, adaptat la noile cerinţe şi influenţe
în dezvoltarea umanităţii. Datorită faptului că o economie de piaţă reală nu
poate fi perfectă, confruntându-se deseori cu diferite stări de dezechilibru,
crize, etc., preţurile nu mai reuşesc în totalitate realizarea echilibrului. În acest
caz efectele negative se propagă şi în alte domenii de activitate, iar cel mai
afectat priveşte protecţia consumatorilor, protecţie ce poate fi degradată de
nivelul general al preţurilor în creştere excesivă, depăşind cu mult nivelul
veniturilor.
Intervenţia statului este justificată numai în situaţiile:
– penuria accentuată de surse de materii prime, energie;
– ofertă scăzută repetată la unele produse prelucrate;
– creşterea excesivă a preţurilor (nivel greu de determinat) la unele
bunuri de consum şi influenţa negativă a lor asupra satisfacerii cererii şi asupra
nivelului de viaţă al consumatorilor finali;
– ruinarea unor producători interni datorită concurenţei străine;

253
– apariţia unor situaţii de monopol sau oligopol sau diferite forme de
organizare a preţurilor sau de concentrare care exprimă poziţii dominante,
folosind în mod abuziv preţurile.
Deci, statul intervine asupra preţurilor nu ca o regulă, ci numai în
situaţii de criză, de dezechilibru economic, influenţându-le indirect şi
acţionând numai asupra cauzelor. În loc de concluzie, se poate spune că
preţurile se stabilesc în mod liber prin acţiunea conjugată a cererii şi ofertei de
produse pe piaţă.
După cum se ştie, autonomia firmelor conferă acestora posibilitatea
liberă în plasarea capitalului într-un anume domeniu economic, strategia de
dezvoltare privind producţia şi desfacerea produselor sau serviciilor,
managementul financiar, etc. Totodată, mai trebuie subliniat că proprietatea
privată consolidează poziţia pe piaţă a firmelor şi mobilizează toate resursele
pentru eficientizarea întregii activităţi, în vederea atingerii obiectivului final
(fundamental): maximizarea profitului şi apoi a valorii firmei.
Într-o economie de piaţă modernă, firmele care produc acelaşi bun sau
execută aceeaşi lucrare, se află permanent într-o liberă concurenţă. În măsura
în care practicile utilizate de competitori sunt cinstite şi respectă un minim de
moralitate, putem afirma că concurenţa se manifestă în mod liber. Încălcarea
acestor reguli ( limite ) atrage după sine răspunderea pentru imprimarea
caracterului neloial al activităţii desfăşurate.
Datorită apariţiei tot mai accentuate a formelor de manifestare
anticoncurenţiale a unor firme, s-a impus necesitatea instituirii unor
reglementări legale care să sancţioneze şi să stopeze abuzurile de la normele
legale.
Mecanismul economiei de piaţă funcţionează pe baza cererii şi ofertei,
rolul central avându-l preţul, cel care asigură autoreglarea echilibrului
pieţei. Pentru îndeplinirea acestui rol, determinarea şi stabilirea lui, trebuie să
se facă într-un mediu concurenţial normal.
Prin urmare, mediul concurenţial normal, după unii specialişti, poate fi
definit de mai multe coordonate:
– obligatoriu, existenţa pe piaţă a mai multor producători (vânzători) şi
totodată a mai multor cumpărători (consumatori), eliminând posibilitatea
existenţei unor forme de poziţie dominantă, a unui monopol, pe piaţa bunurilor
sau serviciilor;
– existenţa pe piaţă a unor sortimente diversificate, care să ofere
posibilitatea intrării în contact a tuturor agenţilor economici participanţi la
competiţie, fie în amonte, fie în aval;
– agenţii economici competitori sunt consideraţi a fi raţionali, în aşa fel
încât fiecare să fie preocupat de managementul său de producţie sau desfacere
în scopul maximizării profitului şi apoi a valorii firmei;
– decizia pentru stabilirea preţului aparţine în exclusivitate firmelor
competitoare, fără intervenţia statului;
254
– decizia de preţ trebuie să se fundamenteze pe cerinţele dezvoltării
durabile a firmei, prin implicarea în obiectivele prezente şi viitoare în mediul
concurenţial;
– statul trebuie să aibă numai rolul de supraveghere a
comportamentelor competitorilor, prin adoptarea de legi privind disciplina
agenţilor economici, în vederea eliminării manifestărilor anticoncurenţiale;
– statul să intervină în economie prin alte instrumente decât preţul şi
dacă totuşi o face, să opereze prin pârghiile de elasticitate a preţurilor
controlate. În acest caz firmele au posibilitatea aplicării unor preţuri mai mici
în limita maximă admisă, dacă piaţa o permite;
– pieţele de desfacere a bunurilor sau serviciilor să aibă ca obiectiv
principal o îmbunătăţire a organizării prestărilor către consumatori, bazată pe
criterii de eficienţă şi pe o comportare loială faţă de concurenţi;
– stabilirea preţurilor să fie o rezultantă a acţiunii conjugate a celor
două laturi ale pieţei: cererea şi oferta în condiţii de concurenţă, permiţând
echilibrarea lor prin intermediul preţului, care este în acest caz preţul de
echilibru;
– existenţa pe piaţă a bunurilor la cantitatea şi calitatea solicitată,
constituie asigurarea bunăstării consumatorilor finali, în condiţiile când
acestea au preţuri ce pot fi absorbite de veniturile realizate.
Toate aceste coordonate, care definesc mediul concurenţial normal, se
regăsesc în cele din urmă, în bunăstarea consumatorilor, care reprezintă
obiectivul final al funcţionării pieţei libere şi al implicării statului ca
supraveghetor al comportamentelor participanţilor la tranzacţii în cadrul
pieţei.
Prin urmare, economia de piaţă ( liberă ) ne dă posibilitatea să abordăm
conceptul de preţ de concurenţă, care reprezintă preţul minim de vânzare al
bunurilor pe o piaţă. Cum firmele sunt preocupate permanent de reducerea
preţurilor, concurenţa contribuie la lărgirea pieţei prin creşterea cantităţii de
bunuri cerute, căpătând o putere mai mare când preţurile sunt mai mici: Nu
întotdeauna concurenţa finalizează cu efecte pozitive pentru competitori,
uneori dusă la absurd, ea poate deveni periculoasă atât pentru vânzători cât şi
pentru cumpărători, degenerând în încălcarea regulilor: alegerea preferenţială a
clienţilor, atragerea unor intermediari pentru vânzare, reclamă falsă ş.a.
Preţul de concurenţă nu trebuie să fie un preţ de ruinare şi să nu
acţioneze în aşa fel încât să constituie o barieră la intrarea în ramură a altor
producători. El trebuie să fie un acoperitor al costului şi a marjei de profit
rezonabile.
Efectele concurenţei asupra nivelului preţurilor, consumului şi
câştigurilor se pot observa din schema de mai jos:
• Un singur producător => preţuri de vânzare foarte mari
=> consum mic ( limitat )
=> câştiguri foarte mari
255
• Mai mulţi producători => preţuri de vânzare mici
=> consum mare
=> câştiguri decente
• Un singur consumator => preţuri de cumpărare mici
=> consum ridicat
=> cheltuieli mici
• Mai mulţi consumatori => preţuri de cumpărare mari
=> consum mic
=> cheltuieli mari
Aşadar, preţurile joacă un rol foarte important în deciziile
cumpărătorilor. De altfel cum se foloseşte preţul, putem afirma că piaţa se
echilibrează pentru acea mărime a preţului care îi permite egalitatea cantităţii
cerute de către consumatori şi cantitatea oferită de către producători. Preţul
care defineşte în permanenţă această stare poartă numele de preţ de
echilibru. Acesta nu este un preţ fix. El se află într-o continuă mişcare, în sus
sau în jos, în funcţie de factorii de influenţă (oferta şi cererea).
Uneori, intervenţia autorităţii statului se adaugă jocului liber al
concurenţei în vederea dirijării nivelului producţiei, al preţului şi cu scopul
bine definit de a contribui la restabilirea echilibrului pieţei cu ajutorul preţului,
al impozitului ori al subvenţiei.
Autoritatea statală este interesată în a interveni asupra preţurilor în
dublă calitate:
– ca reprezentant al tuturor membrilor societăţii, statul, fiind investit ca
autoritate publică, poate lua măsuri de orientare a activităţilor destinate
schimbului la piaţă, în scopul asigurării necesităţilor tuturor consumatorilor, în
funcţie de câştigurile fiecăruia;
– în vederea finanţării diferitelor obiective cu caracter economic sau
social, statul are nevoie de resurse. Ca urmare, atât resursele cât şi cheltuielile
publice sunt influenţate de preţuri sub incidenţa impozitelor şi subvenţiilor.
Deci, preţurile reprezintă atât polul de atracţie spre care converg forţele
specifice ale pieţei, cât şi pârghii economice şi financiare supuse în
permanenţă observării şi dirijării lor de către stat.
Într-o economie de piaţă, unde proprietatea şi iniţiativa particulară
predomină, autorităţile statului trebuie să se folosească de metode economice
simple şi elastice, care să contribuie la dezvoltarea liberă a activităţilor, la
diversificarea lor, ci nu la frânarea şi reducerea acestora.
Intervenţia autorităţii statale asupra mecanismului de determinare a
preţurilor ar trebui să fie aproape inexistentă şi să nu se manifeste direct prin
stabilirea preţului. Statul poate interveni asupra preţului numai în anumite
limite şi situaţii (crize, dezechilibre), considerate trecătoare, corectabile pe
intervale de timp foarte scurte ( 3-6 luni).
Statul, prin organele abilitate, supraveghează preţurile, practicând
formele:
256
– limitarea nivelului preţurilor, în scopul stopării creşterii excesive a
acestora;
– avizarea nivelului preţurilor, ajustat pe perioade scurte de timp, la
diferite categorii de bunuri, în vederea controlării şi stăpânirii procesului
inflaţionist propagat prin preţuri.
Măsurile întreprinse de stat în acest domeniu au eficienţa scontată când
acţionează pe intervale scurte de timp (3-6 luni), iar prelungirea acestora
conform reglementărilor legale au drept scop restabilirea echilibrului şi
stoparea creşterii preţurilor.
Principiile pe baza cărora funcţionează mecanismul pieţei privind
formarea preţurilor şi intervenţia Guvernului român în cadrul acestui proces
sunt precizate în art. 4 din Legea concurenţei. Conform acestui articol, se
desprind principiile:
– Respectarea criteriului fundamental al economiei de piaţă: „Preţurile
produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin
concurenţă, pe baza cererii şi ofertei”;
Următoarele trei principii se referă la aspecte excepţionale care pot
apare temporar în cadrul pieţei:
– „Preţurile şi tarifele practicate de regiile autonome, precum şi cele
practicate în cadrul activităţilor cu caracter de monopol natural sau al unor
activităţi economice supuse prin lege unui regim special se stabilesc cu avizul
organelor competente”. Ca urmare, preţurile determinate de producători
trebuie să fie avizate de un organism specializat din cadrul Guvernului, în
scopul evitării abuzurilor şi al stabilirii unor preţuri exagerat de mari. Avizarea
va ţine cont de faptul că firmele respective trebuie să realizeze un profit
rezonabil, iar preţurile acestea să ţină pasul cu ritmul inflaţiei;
– „În sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă
sau substanţial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită unei poziţii de
monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de
control al preţurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate fi
prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au
justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe”.
– Limitarea preţurilor. „Pentru sectoare economice determinate şi în
împrejurări excepţionale, precum situaţii de criză, dezechilibru major între
cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune
măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor
sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi luate prin hotărâre pe o
perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel
mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea
respectivei hotărâri.”
Intervenţia autorităţilor statului (Guvernului) în ultimele 3 cazuri este
posibilă numai cu avizul Consiliului Concurenţei, autoritatea autorizată în
domeniul concurenţei.
257
Potrivit precizărilor din legea concurenţei, Consiliului Concurenţei îi
revine sarcina fundamentală de supraveghere a funcţionării normale a
concurenţei şi de avizare a formelor de intervenţie a Guvernului în economia
românească în materie de preţuri. Astfel, Consiliul Concurenţei îşi exercită
atribuţiile privind aplicarea legislaţiei în domeniu respectând în totalitate litera
şi spiritul ei.

2.4. Concurenţa în perimetrul politicii economice

2.4.1. Principii şi norme ale politicii concurenţei

Regulile exigente ale abordǎrii proceselor supuse clarificǎrii


comportamentelor identificate pe piaţǎ, sugerate de teoria economicǎ a
concurenţei, se fundamenteaza pe structurile pieţei şi strategiile manageriale
de adaptare corectǎ sau incorectǎ la condiţiile acesteia.
Aplicarea regulilor respective trebuie sǎ se facǎ pentru fiecare caz în
parte. Practica ne-a demonstrat cǎ existǎ adesea o legaturǎ între presiunea
concurenţei, pe de o parte şi economiile de scarǎ, pe de altǎ parte. In condiţii
diferite, aceleaşi afaceri pot fi vǎzute ca pro sau anticoncurenţiale. De
asemenea, implicaţiile structurii pieţei asupra inovaţiei sunt ambigue, iar lista
cu astfel de probleme poate continua.
Cei care propagǎ teoria concurenţei, dar şi cei care se regǎsesc în
aplicarea practicǎ a acesteia îşi pun fireasca intrebare: – existǎ concluzii
generale care sǎ fie recunoscute şi care sǎ se regǎseascǎ corect în
reglementǎri?
Inaintea tratării în detaliu a fiecǎrui caz în parte, trebuie să se ţină
seama de aceastǎ întrebare. De aceea, ne vom opri în continuare asupra unei
probleme de strictǎ actualitate:
Înţelegerile între firme pentru restricţionarea concurenţei
Pentru început este important a se face distincţia între înţelegerile
orizontale şi cele verticale.
Inţelegerile orizontale se încheie între douǎ sau mai multe firme din
acelaşi stadiu al producţiei sau al circuitului valorii adǎugate. Firmele
respective pot sǎ se inţeleagă în fixarea aceloraşi preţuri pentru produsele lor,
pentru limitarea vieţii prea lungi a produsului, fǎrǎ a oferi servicii similare,
deci sǎ nu încerce sǎ concureze pentru vânzări, la fiecare alte cheltuieli.
Reglementǎrile împotriva înţelegerilor acestui tip sunt mai frecvent tacite
decât explicite. Alte aparent necunoscute înţelegeri, cum este cea referitoare la
schimbul de informaţii, pot ridica opoziţia din partea autoritǎţilor concurenţei,
deoarece ele faciliteazǎ aplicarea şi consolidarea înţelegerii clandestine, tacite
sau pasive.
258
Teoria economicǎ sprijinǎ condamnarea generalǎ a înţelegerilor
orizontale. Când douǎ sau mai multe firme fuzioneazǎ într-una pentru a
permite o decizie unitǎ, aceasta poate crea sau întǎri dominaţia pe piaţǎ.
Totodată, ea poate fi beneficǎ pentru consumatori şi bunăstare generalǎ,
datoritǎ economiilor de scarǎ, eficienţei mai mari sau a utilizarii mai mari a
inovaţiei la nivelul acesta. O înţelegere între firme pentru a exploata o
colectivitate prizonierǎ a pieţei, cu neraţionalitatea activitǎţilor şi oferǎ mai
puţine posibilitǎţi de compensare a avantajelor bunǎstǎrii, este interzisǎ.
Sigur cǎ existǎ şi excepţii. Se pot obţine avantaje potenţiale ale
înţelegerilor pentru activitǎţi de cercetare-dezvoltare, şi anume când părţile în
cauzǎ reprezintǎ numai o parte a pieţei sau când activitatea comunǎ este
restricţionatǎ pentru cercetarea pe baza, mai de grabǎ, a mai multor stadii,
decât la produsul desemnat. Asemenea înţelegeri de cercetare pot evita
utilizarea duplicatului necesar şi diluarea resurselor de cercetare rare.
Economiile de scară pot urmǎri, prin înţelegerile între firme, specializarea în
diferite sectoare ale producţiei. Aceasta ar fi un avantaj prin care înţelegerile în
cauzǎ sǎ nu fie considerate ca diminuatoare ale concurenţei. Politicile
concurenţei admit asemenea exceptii, sub anumite restricţii, dar, ca principiu
general, înţelegerile orizontale sunt presupuse a fi incorecte, fiind actualmente
prohibite.
Inţelegerile verticale se încheie între firmele aflate în diferte stadii ale
procesului creǎrii valorii adǎugate. Exemplul cel mai elocvent şi des întâlnit îl
constituie înţelegerile de distribuţie exclusivǎ, prin care firma producătoare
vinde alteia distribuitoare, numai dacǎ aceasta din urmă agreazǎ să nu
distribuie produse concurente şi/sau firma distribuitoare solicitǎ celei
producătoare sǎ nu vândă deloc concurentei sale. Pentru început suntem tentaţi
sǎ credem cǎ aceasta pare a fi o simplă înţelegere anticoncurenţialǎ cu rol de a
pune bariera la intrarea pe piaţǎ, fiind astfel incriminată de lege ca prohibitǎ.
Deşi aceasta poate fi realmente cauza, se poate ca asemenea înţelegeri sǎ fie
vǎzute ca proconcurenţiale. Unii producǎtori mici specializaţi în echipamente
video, de exemplu, contestǎ supremaţia rivalilor lor mai mari pentru obiectivul
calitaţii extra şi al încrederii, susţinutǎ prin nivelul înalt al standardului
service-lui ante şi dupâ vânzǎri, pentru distribuitori. Cu o strategie
competitivǎ, ei vor vinde numai acelor distribuitori cu un nivel necesar al
competenţei tehnice, încredinţându-le astfel produsul. In acest caz,
distribuitorul interesat investeşte expertiza referitoare la aranjarea produsului
desemnat şi poate primi o garanţie cǎ asemenea investiţie va fi recunoscutǎ
prin valabilitatea ei, în fixarea preţurilor.
Consecinţele referitoare la prosperitatea netǎ a înţelegerilor verticale
între firme prin restricţionarea concurenţei, depind de importanţa relativǎ a
efectelor intra şi inter-marcă. Concurenţa intra-marcă este aceea între
producǎtori sau distribuitori din aval în procesarea sau revânzarea viitoare a
mǎrcii date „A” spre exemplu. Normal, înţelegerile de distribuţie exclusivǎ sau
259
impunerea unui preţ minim de revânzare distorsioneazǎ şi reduce concurenţa
intra-marcă. Dacǎ un asemenea aranjament dǎ posibilitatea marcii „A” sǎ
concureze efectiv mai mult cu alte mǎrci, el sporeşte, evident, concurenţa
inter-marcă.
Astfel, tratamentul aplicat restrictiilor verticale în ultimii ani, a fost
unul din cele mai controversate divergenţe (probleme) afectând politica
concurenţei.
Teoria economicǎ nu sprijinǎ câtuşi de puţin o condamnare generalǎ a
unor astfel de înţelegeri verticale, cerând evaluarea caz cu caz. Limitând
concurenţa intra-marcǎ, restricţiile verticale pot reprezenta partea unei largi
înţelegeri de restrângere a concurenţei între mǎrci. Menţinerea preţului de
vânzare, spre exemplu, sporeşte transparenţa şi poate ajuta „politic” la
înţelegerea tacitǎ în preţuri. Ca urmare, vânzarea exclusivǎ ar putea forma o
parte a strategiei comune în vederea limitǎrii intrǎrii pe piaţǎ, atunci când
exclusivitatea este reciprocǎ: firma producatoare „A” va vinde numai firmei
distribuitoare „B”, iar „B” va cumpǎra exclusiv de la „A”.
Dacǎ o restricţie pe verticalǎ este impusǎ în mod colectiv de cǎtre un
grup de firme producǎtoare, este puţin probabil ca acest procedeu sǎ încurajeze
concurenţa între firmele acestea. Ea poate fi, într-adevǎr, mai mult probabil
parte a unei strategii anticoncurenţiale.
Sǎ presupunem cǎ un grup de firme furnizoare de produse substituibile
impune o înţelegere colectivǎ a vânzǎrii exclusive prin distribuitori, astfel
încât oricare distribuitor care procurǎ produse de la furnizori din afara grupului
ar putea fi subiectul blocajului colectiv. Apriori se aşteaptǎ ca aceastǎ îţelegere
să fie un proiect de excludere a concurenţei existente sau potenţiale din afara
grupului şi probabil sǎ fie partea unei înţelegeri de exploatare colectivǎ a
puterii de piaţǎ, ca de exemplu: fixarea preţului, limitarea calitǎţii sau
deprimarea distribuitorilor marginali. Dar înţelegerea poate avea un motiv mai
favorabil: de exemplu, achiziţionarea de cǎtre grup a suportului tehnic colectiv
al distribuitorului, ceea ce reprezintǎ un avantaj net tehnic şi economic al
distribuţiei.
In mod obişnuit, legile concurenţei admit considerarea unor astfel de
motive favorabile privind restricţionǎrile verticale impuse colectiv, dar ele ar
trebui luate ca excepţie faţǎ de presupunerea generalǎ cǎ asemenea restricţii
sunt anticoncurenţiale.
Atât politicile naţionale, cât şi cele ale Uniunii Europene, ca principiu
general, presupun restricţionǎrile verticale impuse colectiv a fi dǎunǎtoare, în
afara situaţiilor când se dovedesc avantajoase. Altminteri, restricţiile verticale
impuse de firme producǎtoare individuale (fǎcând excepţie numai cele
referitoare la preţurile de vânzare) primesc o consideraţie mai favorabilǎ72.

72
European Commision – MERGER CONTROL LAW IN THE EUROPEAN UNION
Bruxelles, Luxembourg, 1996. Material M.F.
260
Incepând cu mijlocul anilor `70, când restricţiile verticale de orice
natură au devenit efectiv ilegale, a avut loc o mişcare progresivǎ în aplicarea
legii bazatǎ pe presupunerea cǎ toate asemenea restrângeri sunt dǎunoare.
Numai restricţionările preţurilor pe verticală (preţurile de revânzare) rǎmân
„per se” ilegale şi chiar aceastǎ excepţie a fost pe larg dezbǎtutǎ.

2.4.2.Rolul “ motor” al concurenţei în economia de piaţă

Ecoul cel mai important al câştigurilor teoriei economice a concurenţei


a fost cel al recunoaşterii influenţei pe care concurenţa reală o are asupra
eficienţei şi echilibrului pieţei.
Folosirea paradigmelor teoretice de către entităţile care pot fi
identificate ca agenţi sau operatori economici pe piaţă sau ca supervizori ai
mecanismului acesteia, bazată pe principii şi metode strategice, considerarea şi
reconsiderarea efectelor obţinute sau obtenabile reprezintă, în ansamblu,
politica concurenţei.
Principalul scop al politicii concurenţei este (conform punctului de
vedere al adepţilor acesteia) promovarea şi menţinerea unui proces al
concurenţei efectiv, astfel încât să se obţină o mai mare eficienţă a alocării
resurselor. Acest lucru implică necesitatea concurenţei ca o condiţie a alocării
eficiente a resurselor atrase în mecanismul pieţei. Accentul tot mai mare care
s-a pus pe politica concurenţei de către marea majoritate a statelor lumii,
rezultă cel puţin parţial, orientarea tot mai mult înspre încrederea în
mecanismul preţurilor libere, prin renunţarea la planificarea şi intervenţia
guvernului în economie.
Deşi poate părea a fi aproape un truism, concurenţa este esenţială
funcţionării normale a pieţelor, considerarea acestei afirmaţii introduce un
număr de factori conflictuali pe care trebuie să-i balanseze cei care fac
politica.
Pentru început, în vederea tratării cu atenţie şi în mod global a acestor
factori, trebuie făcută abstracţie de existenţa externalităţilor (beneficiile şi
costurile care afectează indivizii şi unităţile economice sau neeconomice din
afara tranzacţiilor), precum şi de oricare dintre efectele bunăstării provocate de
distribuirea veniturilor. Se presupune de asemenea ca fiind posibilă folosirea
completă a forţei de muncă prin ajustarea ratei reale a salariului la evoluţia
raportului dintre oferta şi cererea pentru muncă în diferitele sectoare de
activitate. Chiar dacă lista presupunerilor este lungă şi pare a fi uneori absurdă,
scopul urmărit în demonstraţie este de fapt o afirmaţie care, din punctul de
vedere al unor economişti, tinde să fie acceptată cu satisfacţie.
Asemenea presupuneri fiind date, preţul aduce testul obiectiv al valorii
băneşti în utilizarea resurselor. În general, o unitate a produsului este oferită

261
(furnizată), numai dacă preţul ei este cel puţin egal cu creşterea costului
variabil sau cu costul marginal al producerii acesteia.
Pe termen scurt, firmele pot să vândă produse la preţuri sub costul
marginal din raţiunii multiple: fie pentru a alege clienţii să le cumpere pentru
primul moment sau pur şi simplu să le cumpere împreună cu alte produse
oferite simultan; fie pentru a câştiga sau a-şi menţine o poziţie concurenţială.
Pe termen lung însă, preţul este destul de ridicat în raport cu costul
pentru a-i aduce profit. În acelaşi timp, clienţii vor cumpăra un produs numai
dacă preţul este mai mic sau egal cu valoarea atribuită de ei acesteia.
Rezumarea simbolizată a acestor cheltuieli principale de orientare a
comportamentelor pe piaţă se prezintă astfel:

Valoarea
Costul
atribuită
marginal al
produsului de
produsului
≤ Preţul
≤ client

Furnizorul Piaţa Clientul

Corelaţia afirmată mai sus suscită întrebări, probleme pentru cei care ar
trebui să o respecte, conştienţi fiind de tendinţa continuă necesară a
echilibrului şi eficienţei:
1) Cât de mult poate depăşi preţul costul marginal?
Dacă nu există concurenţă, cererea pentru un produs nu poate fi
elastică la un preţ, dacă acesta este stabilit fix la nivelul costului marginal.
Atunci firma producătoare poate să ridice preţul până când descreşterea
vânzărilor rezultată din mărimea preţului, egal cu nivelul costului producţiei
vândute. Deci firma furnizoare va fi profitabilă la mărimea preţului, până când
concurenţa ar face-o mai departe neprofitabilă. Prin urmare, dacă preţul
excede semnificativ costul marginal, aceasta înseamnă că beneficiarii care sunt
pregătiţi să plătească costul aprovizionării produsului furnizat, refuză
oportunitatea datorită existenţei sau apariţiei unei oportunităţi mai bune.
Aceasta implică manifestarea reală a concurenţei.

262
2) Ce se poate întâmpla dacă nu există concurenţă între consumatori,
deoarece există doar un singur cumpărător sau un cumpărător dominant?
Cumpărătorul dominant îşi poate folosi puterea câştigată pentru
împingerea apreciabilă a preţului sub cel pe care ar fi fost pregătit să-l
plătească pentru un produs, dacă nu ar fi avut această putere. În această
situaţie, bunurile nu pot fi produse deoarece nivelul costului ridicat îl
depăşeşte cu mult pe cel al preţului dacă el ar fi mai mic decât valoarea de
piaţă (competitivă) a produsului. Aceasta conduce la o pierdere absolută
pentru producători în condiţiile monopolului (cumpărător dominant) ca
imaginea – oglindă a cumpărătorilor afectaţi, în condiţiile monopolului.
3) Puterea de a influenţa preţul, de a-l urca în cazul producătorilor
dominanţi şi de a-l coborî în cazul cumpărătorilor dominanţi, reprezintă polul
de atracţie al preocupărilor economiştilor structurii pieţei. Efectul net al
pierderii absolute este descris ca efectul static al puterii pieţei, deoarece el este
bazat pe cererea dată şi condiţiile costului pe termen scurt. În acest sens, el
este frecvent prezentat comportând o comparaţie cu o situaţie naţională a
”concurenţei perfecte” unde numărul mare de firme producătoare în condiţiile
permanentei intrări libere în ramură a altora, obţine suficient profit pentru a
supravieţui rivalităţii.
Concluziile care s-au tras pornind de la modelul concurenţei perfecte s-
au răspândit cu repeziciune, generând totodată multiple analize în domeniul
politicii concurenţei.
Efectul static al puterii de piaţă, este cât se poate de clar. El implică
totdeauna clar că, cu orice cerere dată şi în condiţiile costului, concurenţa este
bună. Dar de fapt, acest argument nu a putut fi folosit suficient pentru a
justifica corect condamnarea monopolului sau absenţa concurenţei, deoarece
presupusele condiţii ale cererii date şi ale costului sunt evident nerealiste.
În vederea susţinerii acestei afirmaţii putem considera mai întâi
costurile î