Mitul etnogenezei - Traian și Dochia

Un mit ce simbolizează geneza însăşi a poporului român este „Traian și Dochia”.

Legenda populară a fost versificată de către Gheorghe Asachi, acesta elaborând un text cuprins
din cinci strofe. În acest mit este reprezentat împăratul care s-a acoperit de glorie la Roma,
cucerind bogata țară a dacilor și Dochia pe care Maica Domnului o salveaza, prefăcând-o
împreună cu turma ei într-o formațiune stâncoasă , fiind în legendă, fata regelui dac Decebal,
care, învins, s-a sinucis, spre a nu cădea în mâinile cuceritorilor țării sale. Această formă a
legendei a avut răsunet şi mitul a luat consistenţă şi stăpâneşte conştiinţele.Nimic nu este mai
actual,mai ideologizant decât un început, iar miturile fondatoare condensează conștiința însăși a
comunității.1 În ceea ce privește mitul etnogenezei sau, așa cum a fost numit, mitul lui Traian și
al Dochiei, se remarcă nevoia poporului român de a se raporta la anumiți eroi întemeietori.
Textul lui Asachi contribuie la dezvoltarea acestui mit prin îmbinarea aspectelor istorice cu
mijloacele expresive specifice literaturii și oferirea unei perspective în care jertfa de sine este
rezultatul făuririi unui nou popor. Aceste elemente alcătuiesc un text în care mitul etnogenezei se
reflectă într-un mod pe cât de simplu, pe atât de sugestiv, oferind o poveste ce merită
rememorată ori de câte ori se dorește amintirea originii glorioase a poporului la făurirea căruia au
contribuit Traian și Dochia. Rolurile Dochiei și al lui Traian sunt deosebit de importante, curajul
lor și capacitatea de a înfrunta destinul fiind elemente care vor duce, în mod indirect, la formarea
unui nou popor, prin mijlocirea lor. Dochia reprezintă Dacia, iar Traian Roma.
Muntele este considerat sacru la daci, poate din această cauză Dochia alege să se
refugieze în acest spațiu protector, împreună cu turma sa de mioare. Dochia era frumoasă,
înțeleaptă La frumusețe și la minte / Nici o giună-i samana, / Vrednică de-a ei părinte, / De
Decebal, ea era și dă dovadă de un puternic sentiment patriotic, ea dorește să rămână în țara ei,
având statutul de păstoriță, decât să meargă la Roma, în calitate de soție a împăratului Traian. De
la statutul de prințesă A ei haină aurită / O preface în șăiag, / Tronu-i iarba înverzită / Schiptru-i
este un toiag trece la cel de păstoriță, neacceptând să devină soția celui care i-a distrus familia și
i-a cotropit țara. Dacii erau legați de pământul strămoșesc, așa cum sunt munții si pietrele,
refugierea ei în mijlocul naturii scoate în evidență comuniunea om-natură, care e o trăsătură
definitorie a poporului român. Interesul lui Traian pentru Dochia este ridicat la nivel exponențial,
dezvăluind interesul Romei pentru Dacia. Eroul civilizator este fascinat de natura neîmblânzită,
sălbatică a Dochiei, ce definește atributele poporului dac: dragostea pentru pământul natal,

1
Lucian Boia,„Istorie și mit în conștiința românească”,Ed. Humanitas,București,1997,p.127
dorința de libertate și spiritul de sacrificiu, moartea preferată sclaviei. Deși Fiul Romei cel mărit
e obișnuit să fie învingător, el se închină frumuseții Dochiei Frumuseței ei se-nchină, dar
dragostea nu-i este împărtășită. Traian o găsește pe Dochia pe munte, dorind să o îmbrățișeze și
să-și exprime dragostea față de ea. Dochia, văzând că nu mai are scăpare și nu este nimeni care s-
o ajute, strigă către Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor Zamolxis, o, zeu, striga, / Te
giur pe al meu părinte, / Astăzi rog nu mă lăsa! cu dorința ca acesta să o metamorfozeze pe ea și
pe oițele ei, în stânci. Invocarea lui Zamolxis are atribute profetice și ocrotitoare pentru Dochia.
Zeu celest, Zamolxe este mai presus de orice simbolul esențial al modului de existență a unui
popor. Rugăciunea Dochiei este ascultată de către Zamolxis, prefăcând-o atât pe tânără, cât și pe
oițele sale, care erau risipite pe stânci, în stane de piatră. Și astăzi se pot vedea aceste stânci pe
muntele Ceahlău. Pentru că Traian s-a îndrăgostit de Dochia reprezintă sensul vizibil, adică
narațiunea trădează lumea și îi cere ajutor lui Zamolxis, reprezentând sensul ascuns.
Pincipalele simboluri întâlnite aici sunt: muntele care ține de ideea de axă și de centru de
lume, înalt, apropiat de cer, acesta se înscrie în simbolistica transcendenșei fiind punctual de
întâlnire a cerului cu pământul. Piatra este simbolul pământului și imortalizează procesul
nașterii al unor zei și eroi mitici, pietrele Doamnei din Ceahlău sunt legate de geneza poporului
român și sunt vizate de legenda lui Asachi. Codrul este topos al unor forte amenințătoare,
alteori, labirintic fiind, un spațiu al unor încercări grele, arată o lume neașsezată, haosul, infernal
care ăși așteapă geneza.
Deși Dochia nu mai exista ca ființă umană, Traian nu-ncetează a iubi / petroasa ei
icoană, acest gest relevă persistența iubirii lui Traian pentru Dochia- etnogeneza este rezumată
așadar de Gheorghe Asachi ca un gest de iubire.
După mitologia moldoveană, închipuirea Babei Dochia, împietrită cu oile sale, este dovada
pedepsei că a sfidat puterea dezlănţuirii naturii declanşate de zeul fenomenelor naturii. Legenda e
însoţită de tradiţia străveche a sărbătorii primăverii prin cele 7 zile ale babelor.