I.18.

Anatomia chirurgicală a intestinului subțire

INTESTINUL SUBŢIRE (Intestinum tenue)

- porţiunea canalului alimentar cuprinsă între stomac şi intestinul gros.

- important rol funcţional. Aici se face digestia intestinală, în decursul căreia conţinutul
intestinal suferă acţiunea sucului intestinal, a celui pancreatic şi a bilei. Tot la acest nivel se
efectuează şi fenomenele de absorbţie. Aceste caractere îi imprimă anumite caractere
morfologice: lungimea lui considerabilă şi adaptarea mucoasei la realizarea absorbţiei
(plicaturarea mucoasei şi prezenţa vilozităţilor).
Limitele intestinului subţire sunt reprezentate de orificiul piloric şi de valva ileo-cecală.
Dimensiuni. Datele privind lungimea intestinului subţire la omul viu diferă destul de mult
de la un autor la altul (între 2,5 m şi 9-10 m).
-lungimea medie - 5-6 m şi depinde de starea de contracţie a stratului longitudinal al
tunicii musculare. La cadavru, după pierderea tonusului musculaturii sale, lungimea ajunge la
8-9 m sau chiar mai mult.
- calibrul - 3-4 cm la origine şi 2-3 cm la terminare.
Diviziune - împărţit în trei segmente: duoden, jejun şi ileon. Duodenul este porţiunea fixă,
jejunul şi ileonul constituie împreună porţiunea mobilă.

JEJUNUL ŞI ILEONUL (Jejunum; Ileum)

Jejun-ileonul este porţiunea intestinului subţire cuprinsă între flexura duodeno-jejunală şi

valva ileocecală.
- este legat de peretele abdominal posterior prin mezenter => s.n. şi intestin mezenterial.
Se deosebeşte de duoden prin lungime, prin numărul mai mare al curburilor, al anselor
care îl compun, şi prin mobilitate. Ultimul caracter i-a atras şi denumirea de intestin mobil.
Dpv funcţional, jejun-ileonul secretă sucul intestinal; aici se completează digestia şi se
efectuează absorbţia.
Formă cilindroidă, uşor turtit, cu 2 margini, una liberă, alta aderentă la mezenter şi 2 feţe:
acestea diferă după orientarea şi situaţia anselor.
- descrie 14-16 curburi, de semicercuri, numite anse intestinale.
De la flexura duodenojejunală intestinul se îndreaptă înainte şi spre stânga; mai rareori
coboară vertical de-a lungul porţiunii ascendente a duodenului.
- primele anse, până la nivelul vertebrei L5, se suprapun în sens orizontal;
- de la acest nivel, ansele se succed mai ales în sens vertical.
- ultima ansă este din nou orizontală
Fiecare ansă este formată din 2 ramuri, sensibil egale şi paralele între ele, încadrând o
porţiune de mezenter.
- un segment al ansei se numeşte aferent (orientat spre flexura duodenojejunală) şi altul
eferent (orientat spre valva ileocecală).
Fiecare ramură a unei anse poate prezenta sinuozităţi secundare neregulate, care
formează anse secundare.
- începutul ramurii aferente şi sfârşitul celei eferente constituie piciorul ansei.

Dimensiuni - lungime variabilă, în medie de 5-6 m. Diametrul său este de 3 cm în medie

în porţiunea iniţială şi de 2,5 cm în porţiunea terminală.
Limita între jejun şi ileon nu este netă.
- jejunul cuprinde 2/5, iar ileonul 3/5 din lungimea intestinului mezenterial.
Elemente diferenţiale între cele două segmente.
- Jejunul are plice circulare numeroase, dese; în schimb îi lipsesc plăcile Peyer.
- La ileon plicele circulare sunt mai puţin numeroase iar plăcile Peyer sunt prezente.
- Jejunul are o irigaţie mai bogată; la ileon arcadele vasculare sunt mai rare şi mai joase.
- Musculatura jejunului este mai puternică decât a ileonului.
1
 Imaginea radiologică. Jejun-ileonul poate fi examinat în continuarea unui examen cu
substanţă de contrast a segmentelor superioare (esofag, stomac, duoden).
După opacifiere, imaginea lui se aseamănă cu cea a ultimelor trei porţiuni ale duodenului.
Se distinge flexura duodenojejunală şi ansele intestinale:
- cele jejunale - situate mai ales în stânga coloanei vertebrale şi au orientare orizontală;
- cele ileale coboară în bazin şi au o direcţie adesea verticală.
Dacă ansele sunt pline cu substanţă radioopacă  un contur dinţat; în semiumplere
imaginile de bună calitate permit radiologului să identifice relieful fin al mucoasei, format de
către plicele circulare Kerkring, perpendiculare pe axul lung al intestinului.
Diverticulul ileonului sau diverticulul Meckel (Vestigium ductus vitellini) - un apendice care
se găseşte uneori (1-2%) pe porţiunea terminală a ileonului (la 80-100 cm de valva
ileocecală). Este un rest al ductului omfalo-enteric. Se poate inflama simulând o apendicită,
sau poate determina anumite forme de ileus.
Situaţie.
- Intestinul mezenterial ocupă cea mai mare parte a etajului submezocolic şi a pelvisului.
Se proiectează la suprafaţa abdomenului între 2 linii orizontale:
- una superioară, trece la 4 lăţimi de deget deasupra ombilicului;
- a 2-a, inferioară, prin marginea superioară a simfizei pubiene.
Corespunde zonelor: ombilicală, hipogastrului, flancurilor şi foselor iliace – de topografie
clinică a peretelui anterior al abdomenului.
- 40% din ansele sale se găsesc latero-vertebral în stânga;
- 40% în pelvis
- numai 20% au o situaţie laterovertebrală dreaptă.
Mijloacele de fixare - mezenter cu vasele sale şi presa abdominală.
Mezenterul suspendă masa intestinală de peretele abdominal posterior. O alungire cu
relaxarea mezenterului poate fi cauza descinderii întregii mase intestinale – enteroptoza.
Presa abdominală acţionează prin raportul care se stabileşte între tonusul muşchilor
antero-laterali ai abdomenului şi tensiunea gazelor din intestin.
- în mod obişnuit, cele două forţe se echilibrează.
- în cazul unei plăgi abdominale perforate, ansele vor tinde să se exteriorizeze prin orificiul
de perforaţie.
- dacă peretele abdominal îşi pierde tonicitatea (sarcini multiple, vârstă, cauze morbide
generale), ansele vor forţa anumite puncte slabe ale peretelui => hernii sau chiar eventraţii.
Ansele intestinale au o mobilitate în masă şi o mobilitate individuală.
Cele mai mobile sunt cele care au ramurile mai lungi şi faldul mezenteric mai înalt.

RAPORTURI

Anterior: cu peretele abdominal anterior, de care este separată prin omentul mare.
Posterior:
- peretele abdominal posterior (col. vert. lombară, mm. pătrat al lombelor şi iliopsoas)
- organele aplicate pe acest perete (duodenul, rinichii, ureterele, vasele mari).
În spaţiul mezenterico-colic drept, ansele vin în raport cu:
- segmentul submezocolic,
- flexura inferioară
- porţiunea orizontală ale duodenului;
- capul pancreasului
- extremitatea inferioară a rinichiului stâng.
Prin intermediul peritoneului parietal - raport cu vasele colice, genitale şi cu ureterul drept.
În spaţiul mezenterico-colic stâng - raporturi cu:
- porţiunea ascendentă a duodenului,
- flexura splenică a colonului
- aorta.
Prin intermediul peritoneului parietal posterior - raporturi cu:
- vasele mezenterice inferioare; vasele colice stângi şi vasele genitale; ureterul stâng.

2
 Superior - mezocolonul transvers (separă ansele de organele din etajul supramezocolic).
Lateral, în dreapta şi în stânga - porţiunile ascendentă și descendentă ale colonului.
În jos: coboară până în fosele iliace şi în bazin (în pelvis - raport cu vezica, rectul, uterul).

CONFORMAŢIA INTERIOARĂ

Suprafaţa interioară a intestinului - elemente de mare importanţă funcţională: plicele

circulare şi vilozităţile intestinale.
Plicele circulare (Plicae circulares) / valvulele conivente Kerkring
- o serie de cute ale mucoasei.
- absente în prima porţiune a duodenului, ele apar în porţiunea descendentă şi devin
foarte numeroase distal de papila mare în duoden şi jejun.
- în ileon numărul lor descreşte, înălţimea lor scade
- dispar aproximativ cu un metru înainte de valva ileocecală.
- sunt dispuse transversal, perpendicular pe axul longitudinal al intestinului.
- unele formează inele complete; cele mai multe descriu doar un segment de cerc.
- înălţime de 7-8 mm; sunt în număr de 800-900 pe tot intestinul.
- formate dintr-o cută a mucoasei şi sunt permanente, nu se şterg când intestinul este plin.
- rolul lor este însă să mărească suprafaţa de absorbţie a intestinului.
Fiecare plică circulară:
- prezintă o margine liberă și una aderentă, o faţă axială şi una parietală.
- este formată dintr-o cută a mucoasei, deci este constituită din două lame mucoase, între
care se află o pătură de ţesut conjunctiv provenit din submucoasă.
Datorită plicelor circulare:
- suprafaţa interioară a intestinului subţire se măreşte cu aproximativ 35%;
- ea atinge, fără a include relieful vilozitar, circa 0,6 - 1 m2 şi 13 m lungime.
Vilozităţile intestinale (Villi intestinales)
- numeroase mici proeminenţe cilindrice sau conice, care acoperă suprafaţa liberă a
mucoasei, (atât plicele circulare, cât şi depresiunile dintre ele)
- de la valvula pilorică până la valva ileocecală.
- înălţimea - 0,3 - 1,5 mm şi datorită numărului mare (5-10 milioane pe toată întinderea
intestinului), dau mucoasei un aspect catifelat.
- sunt mai numeroase, mai înalte şi mai largi, în porţiunea superioară a intestinului subţire
(duoden şi jejun), decât în cea inferioară (ileon).
După formă: lameliforme, conice sau cilindrice şi creste viloase.
Numărul: 12 vilozităţi pe 1 mm2; 1 000 pe cm2 şi 5-10 milioane pe tot intestinul subţire.
- prin acest număr mare al vilozităţilor, suprafaţa interioară creşte cu aproximativ 600%
ajungând la circa 4 m2.
- fără vilozităţi, intestinul ar trebui  L = 30-40 m, pt a realiza o suprafaţă interioară egală.
Vilozităţile sunt formaţiuni ale mucoasei adaptate pentru îndeplinirea funcţiei de absorbţie
– principala atribuţie a intestinului subţire.
Relieful interior al mucoasei este influenţat şi de prezenţa în grosimea peretelui intestinal
a unor formaţiuni limfoide (foliculi limfoizi).

STRUCTURA INTESTINULUI SUBŢIRE

Peretele intestinului subţire – atât al duodenului, cât şi al jejun-ileonului – este relativ

subţire şi este constituit din cele 4 tunici: seroasa, musculara, submucoasa şi mucoasa.
- din întreaga grosime a peretelui, 1/3 este reprezentată de „etajul vilozităţilor”, 1/3 de
mucoasa propriu-zisă şi abia o 1/3 revine celorlalte tunici.
Structura intestinului subţire este adaptată funcţiunilor sale.
În peretele său găsim:
- un aparat motor alcătuit din tunica musculară
- un aparat secretor şi de resorbţie, format din mucoasa intestinului.
- tunica seroasă, peritoneul, îmbracă tubul intestinal şi îi uşurează mişcările.

3
 Tunica seroasă (Tunica serosa) este formată din peritoneul visceral.
- la nivelul jejun-ileonului, îl înveleşte aproape complet şi se continuă cu mezenterul.
- pe marginea mezenterială a jejun-ileonului, între cele 2 foiţe ale mezenterului, rămâne o
zonă neperitonizată pe unde vasele şi nervii abordează intestinul.
- peritoneul se aplică pe tunica musculară prin intermediul unei lame de ţesut conjunctiv:
tunica subseroasă (Tela subserosa).
Mezenterul (Mesenterium)
- format din 2 foiţe peritoneale, între care - vasele, nervii şi nodurile limfatice.
- cele 2 foiţe se separă la nivelul intestinului pentru a-l înveli şi apoi se separă din nou la
nivelul peretelui abdominal posterior devenind peritoneu parietal.
- se fixează prin rădăcina sa la peretele abdominal posterior de-a lungul unei linii oblice,
care pleacă de pe flancul stâng al vertebrei L 2 şi ajunge în FID.
Tunica musculară (Tunica muscularis) - aparatul motor activ al intestinului subţire.
- prin mişcările pe care le efectuează pereţii săi, se asigură contactul intim şi amestecarea
conţinutului intestinal (chimul) cu sucurile intestinale şi progresia acestei mase pe lungul
traiect al canalului digestiv.
- alcătuită din 2 straturi musculare netede:
- unul exterior, mai subţire, format din fibre longitudinale (Stratum longitudinale);
- altul interior, mai puternic, format din fibre circulare (Stratum circulare).
- ambele straturi au o dispoziţie helicoidală, spiralată.
Stratul circular e format din inele spiralate foarte strânse de fibre musculare.
- aceste spirale descriu o rotaţie completă pe o distanţă de 0,5-1 mm.
Stratul longitudinal are fibrele dispuse sub forma a 2 spirale care se desfăşoară în sens
invers (una în sensul acelor de ceasornic, cealaltă în sens invers).
- aceste spirale descriu o rotaţie completă pe o distanţă de 30-50 cm.
Între stratul circular şi cel longitudinal se găseşte o pătură subţire de ţesut conjunctiv;
- cele două straturi musculare îşi trimit punţi de legătură.
Schematic, acţiunea independentă a celor două straturi musculare este antagonistă:
- contracţia fibrelor longitudinale scurtează segmentul de intestin şi îi lărgeşte lumenul:
- contracţia fibrelor circulare îl îngustează şi îl alungeşte.
În realitate, acţiunea celor două straturi musculare se îmbină, astfel că intestinul subţire
efectuează mişcări complexe: de segmentare sau de amestecare, pendulare, tonice şi
peristaltice.
Mişcările de segmentare sau de amestecare se datoresc contracţiei energice şi rapide a
musculaturii circulare atunci când un segment intestinal este destins de conţinutul său.
- se produc astfel strangulări simultane în puncte diferite ale unui segment de intestin;
- apoi în timp ce aceste strangulări sunt pe cale de dispariţie, altele apar în puncte
intermediare ale aceluiaşi segment.
Mişcările pendulare sunt unde de contracţie care parcurg în sus şi în jos un segment de
intestin (de circa 5 mm).
- produse prin scurtarea stratului longitudinal într-un segment limitat, urmată de relaxarea
lui pasivă.
- prin asocierea mişcărilor pendulare şi de amestecare se asigură fărâmiţarea de circa
400-500 ori a unei porţiuni de conţinut intestinal.
Mişcările tonice constau în oscilaţii intermitente, neperiodice, ale tonusului intestinal.
- se produc pe toată întinderea intestinului
- favorizează realizarea unui contact cât mai intim între vilozităţi şi chim;
- contribuie la progresarea conţinutului.
Mişcările peristaltice sunt cele care produc progresiunea conţinutului intestinal
- sunt realizate prin acţiunea celor două straturi musculare.
- excitantul natural al peristaltismului - distensia intestinului de către conţinutul său.
- dacă se produce o distensie într-un punct al intestinului, atunci fibrele circulare ale
segmentului suprajacent se contractă, iar ale segmentului subjacent se relaxează.
- concomitent se produce contracţia fibrelor longitudinale cu scurtarea intestinului.
- inelele dilatate şi contractate se succed ritmic de-a lungul tubului intestinal, realizând

4
unda peristaltică (ea progresează cu 1-2 cm pe secundă).
Dispoziţia helicoidală a fibrelor musculare
- în spire strânse la nivelul stratului circular
- în spire lungi la nivelul stratului longitudinal,
- face ca unda peristaltică să aibă inelul de contracţie proximal faţă de inelul de dilataţie.
În afara aparatului motor activ, reprezentat prin celulele netede ale tunicii musculare mai
distigem şi un aparat motor pasiv:
- reprezentat printr-o ţesătură de fibre conjunctive şi elastice care formează 2 reţele
spiralate: una în submucoasă, alta în subseroasă.
- ele îşi corelează acţiunea cu cea a musculaturii;
- orientarea lor împiedică efectuarea mişcărilor antiperistaltice.
Stratul submucos (Tela submucosa) este constituită din ţesut conjunctivo-elastic lax,
care permite alunecarea mucoasei pe musculară.
- formează suportul, axul conjunctiv, al plicelor circulare.
- în grosimea ei: vase sangvine, limfatice, nervi, plexul Meissner şi foliculi limfoizi.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) - culoare cenuşie-roşiatică în perioadele de repaus;
devine roşie în timpul digestiei.
- prin complexitatea structurii sale şi mai ales prin rolul deosebit de important pe care îl
are în absorbţie, mucoasa constituie componenta esenţială a intestinului.
- pentru îndeplinirea funcţiei de absorbţie, suprafaţa pe care se efectuează acest fenomen
este mărită prin prezenţa unor formaţiuni caracteristice:
- plicele circulare – la nivel macroscopic;
- vilozităţile intestinale – vizibile cu lupa şi cu microscopul optic;
- microvilozităţile celulelor epiteliale de absorbţie – la nivel electrono-microscopic.
Mucoasa - formată dintr-o componentă epitelială şi un corion (lamina propria).
Componenta epitelială - reprezentată printr-un epiteliu de suprafată şi prin aparatul glandular
(glandele intestinale Lieberkühn, comune întregului intestin).
Corionul - format din ţesut conjunctiv reticular şi lax; conţine:
- numeroase limfocite dispuse difuz, sau grupate în foliculi limfoizi - solitari şi agregaţi,
- alte celule aparţinând sistemului imunitar şi sistemului neuro-endocrin difuz.
Epiteliul de suprafaţă
- acoperă vilozităţile şi la baza lor se înfundă în corion => glandele intestinale Lieberkühn.
- este de tip simplu (unistratificat) cilindric, cu aspect polimorf;
- este format din 2 tipuri fundamentale de celule: - enterocitele sau celulele absorbante
- celulele caliciforme sau mucoase.
- printre acestea se găsesc celule: - endocrine producătoare de hormoni tisulari
- de înlocuire (stem).
Enterocitele (celule absorbante sau celule cu platou striat) sunt înalte, cu structura
adaptată absorbţiei, prelucrării şi trecerii substanţelor spre plasma interstiţială şi apoi spre
reţeaua vasculară.
- caracterul lor esenţial - dat de prezenţa la polul apical al microvilozităţilor a platoului
striat. Platoul striat conţine şi enzime, deci participă şi la procesul de digestie.
Celulele caliciforme sunt răspândite printre enterocite,
- au semnificaţia unor glande unicelulare
- produc mucus care contribuie la lubrifierea conţinutului intestinal şi protejează mucoasa.
- sunt numeroase în pereţii glandelor.
Celulele entero-endocrine (argentafine şi argirofile)
- au unele caracteristici structurale comune cu cele din stomac.
- le vom găsi şi în pereţii glandelor.
- în duoden - celule argirofile S (smaller) - elaborează enteroglucagon şi secretină, conţin
serotonină;
- în duoden şi mai ales în ileon - celule argirofile L (larger) - secretă colecistokinină-
pancreozimină.
Aparatul glandular
- glandele intestinale Lieberkühn comune întregului intestin, inclusiv celui gros,

5
 - glandele Brunner - caracteristice duodenului.
Glandele intestinale (Glandulae intestinales) / criptele lui Lieberkühn
- provin din invaginarea epiteliului de suprafaţă şi sunt de tip tubular, simple;
- situate în corion şi ajung până la musculara mucoasei.
- peretele lor arată un mare polimorfism celular:
1) celule caliciforme, numeroase, producătoare de mucus;
2) celule absorbante sau simple, în segmentele profunde ale criptelor;
3) celule endocrine, mai numeroase decât la nivelul epiteliului de suprafaţă;
4) celule Paneth, sunt elementele secretorii specifice ale glandelor intestinale.
- grupate în număr de câte 5-8, ele sunt dispuse în regiunea profundă a glandelor.
- asemănătoare cu celulele parietale ale glandelor gastrice, ele fiind elementele sero-
zimogenice.
Natura şi funcţia secreţiei celulelor Paneth nu este cunoscută în mod sigur; prezintă
granule mari, acidofile, în citoplasmă, iar investigaţiile histochimice au evidenţiat existenţa
unor peptidaze.
Regenerarea epiteliului de suprafaţă şi glandular - la mai puţin de 2 zile interval, prin
celule de înlocuire situate în porţiunea mijlocie şi superficială a glandelor.
Corionul mucoasei ocupă spaţiul dintre epiteliul de suprafaţă şi musculara mucoasei.
- conţine glandele intestinale
- pătrunde în vilozităţi, cărora le formează un ax conjunctivo-elastic.
- aici se găsesc arteriole, capilare, venule, vase limfatice şi fibre nervoase provenite din
plexul submucos.
- componenta lui celulară - bogată şi polimorfă. Dintre variatele categorii celulare, găsim
în mod constant numeroase limfocite dispuse difuz sau grupate în foliculi.
Ţesutul limfoid difuz se găseşte intraepitelial şi în corion; conţine limfocite T şi B.
Foliculii limfatici solitari sau izolați (Folliculi lymphatici solitarii)
- aspectul unor corpusculi albicioşi, hemisferici sau ovoidali.
- diametrul între 0,5-2 mm şi sunt uneori vizibili cu ochiul liber.
- absenţi în duoden, ei sunt răspândiţi pe toată suprafaţa mucoasei intestinului
mezenterial, fiind de obicei mai numeroşi în porţiunea terminală a ileonului.
- în dreptul foliculilor vilozităţile sunt mai rare sau chiar lipsesc.
- formaţi din ţesut limfatic dens
- sunt înconjuraţi de un sistem de vase limfatice.
- situaţi strict în mucoasă (numai rareori pătrund şi în submucoasă).

Foliculii limfatici agregați sau aglomerați (plăcile Peyer),

- formaţi dintr-un număr de foliculi izolaţi alăturaţi, aglutinaţi.
- situaţi în corion dar pătrund şi în submucoasă.
- forme variabile: circulari sau eliptici, cu axul mare în lungul intestinului.
- dimensiunile variabile; lungimea oscilează de la 1 cm la 12 cm, iar lăţimea între 0,8 -1 cm.
- în număr de 20-30, se găsesc în ileonul terminal şi ocupă marginea liberă şi feţele
intestinului (niciodată marginea mezenterică).
- la nivelul plăcilor, mucoasa este uneori netedă, alteori cutată. Vilozităţile pot fi reduse.
- sunt sediul leziunilor caracteristice din febra tifoidă (pericol de perforaţie!).
În corion - un infiltrat bogat de granulocite şi mai ales de limfocite
- reprezintă o reacţie inflamatorie cronică;
- se dezvoltă progresiv după naştere
- este determinată de conţinutul intestinal infectat în mod constant.
Structurile limfoide ale intestinului formează limfocite timus-independente - reprezintă
substratul celular al imunităţii umorale (anticorpi circulanţi).
Musculara mucoasei (Lamina muscularis mucosae) - o pătură de musculatură netedă
- separată corionul de submucoasă
- fibrele musculare ale acestui strat au aceeaşi dispoziţie de dublă spirală, una răsucită
spre dreapta, alta spre stânga, ca şi fibrele stratului longitudinal al tunicii musculare.
- ele se ancorează în mucoasă şi prin aceasta intervin în modificările reliefului fin, interior,

6
al tubului intestinal. În acest fel, mucoasa se adaptează mereu la conţinutul său, contribuie la
amestecarea lui şi pune în contact intim chimul cu suprafaţa activă intestinală.
Vilozităţile intestinale
- formaţiuni ale mucoasei intestinale adaptate funcţiei de absorbţie.
- formate dintr-un ax central conjunctivo-vascular provenit din corion, acoperit de epiteliul
de suprafaţă.
Epiteliul vilozității - format preponderent din enterocite; celelalte tipuri de celule
(caliciforme, endocrine) sunt foarte rare, practic absente.
- stroma vilozităţii - formată dintr-o reţea de reticulină, fibre colagene şi elastice, în
ochiurile căreia se găseşte o bogată şi polimorfă populaţie celulară.
În stroma vilozităţii se află un „aparat vascular”:
- acesta este format din 1 sau 2 artere, care se ridică de la baza până la vârful vilozităţii,
fără să emită ramificaţii,
La vârful vilozității dau 2 categorii de ramificaţii:
- canalele preferenţiale (Sperrarterien), care se încurbează ca un arc la nivelul vârfului
vilozităţii – formează nişte bucle marginale – şi se continuă cu venele vilozităţii, care la
rândul lor se varsă în plexul din corionul subjacent.
- celelalte ramificaţii dau naştere unei reţele capilare adevărate, situată subepitelial şi se
deschide în venele vilozităţii.
- în perioadele de digestie-absorbţie, canalele preferenţiale sunt închise şi sângele este
dirijat prin reţeaua capilară;
- în perioadele de repaus - invers.
În axul vilozităţii se găseşte un vas limfatic (uneori 2-3 vase în vilozităţile largi ale
duodenului), numit vas chilifer sau sinusul vilozităţii.
Vasele chilifere culeg limfa intestinului sau chilul şi o conduc în plexul submucos;
- de aici este drenată în vasele chilifere mezenteriale (acestea iau o culoare albicioasă,
lactescentă, în urma absorbţiei grăsimilor emulsionate).
În stromă se găsesc şi fibre musculare netede provenite din musculara mucoasei
(mușchiul lui Brücke), orientate mai ales în lungul vilozităţii,
- determină prin contracţie ritmică o scurtare a vilozităţii cu expulzarea sângelui din
„aparatul vascular” şi a limfei din chiliferul central.
- relaxarea fibrelor musculare este urmată de alungirea vilozităţii cu mărirea suprafeţei de
absorbţie, iar sângele umple reţeaua vasculară.
- =>, dispozitivul muscular realizează un „aparat propulsor” sau „pompa vilozităţii”.
- prin activitatea muşchilor vilozităţilor, acestea „bat” ritmic conţinutul intestinal, favorizând
amestecarea chimului.

VASELE ŞI NERVII JEJUN – ILEONULUI

Arterele - provin din a. mezenterică superioară:

- ea descrie în grosimea mezenterului o curbă cu convexitatea îndreptată la stânga.
- irigă tot intestinul subţire şi partea dreaptă a intestinului gros (cec, colon ascendent, 2/3
ale colonului transvers).
Arterele jejunale şi ileale - număr 12-18,
- origine din marginea convexă a a. mezenterice.
- fiecare ramură se bifurcă în 2 ramuri, una ascendentă, alta descendentă.
- aceste ramuri se anastomozează cu bifurcaţiile ramurii învecinate => arcade vasculare.
- din aceste arcade primare pleacă alte ramuri mai mici, care anastomozându-se în mod
similar formează arcade de ordinul al 2-lea.
- dispoziţia în arcade se continuă şi cu arteriolele născute din aceste arcade secundare =>
arcade terţiare şi cvaternare.
- la cele două extremităţi ale jejun-ileonului se găseşte doar câte un singur rând de arcade.
- din ultimele arcade - vase terminale, arteriole drepte Dwight (Vasa recta) - irigă intestinul.
- porţiunea de intestin dintre foiţele mezenterului este hrănită de artere retrograde, ramuri din
arterele drepte.

7
- în intestin arteriolele irigă tunica musculară, apoi formează o reţea submucoasă şi o reţea
mucoasă din care pleacă ramuri foarte fine pentru toate structurile acestor tunici (plice
circulare, vilozităţi, foliculi etc.).
- ligatura vaselor drepte împiedică nutriţia porţiunii respective a ansei intestinale => o
necroză a ansei.

Venele
- plecate de la mucoasa intestinală se adună  o primă şi largă reţea submucoasă.
- vv. plecate din reţeaua submucoasă străbat tunica musculară  o reţea subseroasă.
- ajunse la nivelul marginii mezenterice, venulele provenite din această reţea sunt
colectate de vv. jejunale şi ileale, tributare ale v. mezenterice superioare.
- reţelele submucoasă şi subseroasă - capacitate mare şi pot cuprinde un mare volum de
sânge.
Limfatice
- pleacă din chiliferele centrale ale vilozităţilor.
- ajung în corion unde formează o reţea mucoasă.
- din această reţea pleacă vase limfatice care străbat submucoasa,  formeză în partea
profundă a acesteia reţeaua submucoasă.
- cele două reţele stabilesc conexiuni cu formaţiunile limfoide ale intestinului (foliculi izolaţi
şi agregaţi).
- vasele următoare străbat primul strat muscular şi edifică o reţea intramusculară, din care
pornesc alte limfatice, care străbat stratul superficial muscular, formând o reţea subseroasă.
- de aici vasele se colectează către marginea mezenterică a intestinului, de unde pornesc
vasele limfatice ale mezenterului (chilifere)  străbat succesiv staţiile de noduri limfatice
(100-200) răspândite în mezenter, se strâng în nodurile mezenterice superioare, situate în
rădăcina mezenterului şi prin trunchiurile intestinale se varsă în cisterna chilului Pecquet.
Nervii
- inervaţia instestinului subţire - de natură vegetativă şi provine din plexul celiac.
- din partea inferioară a acestuia se desprinde plexul mezenteric superior - înconjoară
artera omonimă.
- pe traiectul ramurilor arterei, filetele nervoase ajung la intestin, pătrund în pereţii lui şi
formează cele 2 plexuri intramurale:
- mienteric Auerbach, situat între stratul circular şi cel longitudinal al tunicii musculare şi
- submucos Meissner.
Fiecare dintre plexuri conţine mici ganglioni nervoşi; sunt unite prin anastomoze.
Din plexul submucos - fibrele care asigură inervaţia mucoasei şi a formaţiunilor sale
(glande, vilozităţi, musculara mucoasei),
Din cel mienteric - fibrele care controlează motilitatea intestinului.
Fibrele din componenţa plexului mezenteric superior sunt:
1) postganglionare (simpatice); ele au făcut sinapsă în:
- ggl lanţului simpatic latero-vertebral
- ggl celiaci şi mezenterici sup. (centrii simpatici medulari corespunzători - între T6 şi L2);
2) preganglionare (parasimpatice) provenite preponderent din trunchiul vagal posterior,
fără să facă sinapsă în ganglionii celiaci;
3) aferente sau senzitive, unele sunt vagale, altele simpatice (pe calea nn. splanhnici).
Ca acţiune:
- parasimpaticul - excitomotor şi relaxează sfincterele;
- simpaticul - inhibă peristaltismul şi contractă sfincterele.

Explorarea jejun-ileonului - prin palpare, auscultaţie, examen radiologic.

Căi de acces - printr-o laparotomie mediană (supra - / sub-ombilicală).
Enterectomia - rezecţia unei porţiuni de intestin (fără pericol vital, până la 3 m de intestin).

8
9