I.19.

Anatomia chirurgicală a colonului

INTESTINUL GROS (Intestinum crassum)

- a doua porţiune a intestinului; continuă intestinul subţire şi se deschide la exterior prin

orificiul anal.
Dimensiuni - în medie o lungime de 1,60 m; diametrul - 7 cm la origine şi descreşte spre
porţiunea terminală la 3 - 3,5 cm.
Traiect şi diviziune.
- intestinul gros înconjoară, ca o ramă, intestinul subţire.
- prin dispoziţia pe care o urmează, el formează 3 laturi inegale ale unui patrulater, căruia i
se descriu mai multe segmente.
Anatomic intestinul gros se împarte în cec, colon (cu subdiviziunile: ascendent, transvers,
descendent, sigmoidian) şi rect.
Această împărţire se face după criteriul:
- aşezării topografice
- a schimbării de direcţie a diferitelor sale segmente,
- după modul de comportare a peritoneului care conferă unor segmente mobilitate, iar altora
dimpotrivă fixitate.
Intestinul gros
- începe în FID printr-o porţiune dilatată, saculară, situată sub vărsarea ileonului – s.n. cec şi
are anexat apendicele vermiform.
- urmează a 2-a porţiune, cea mai lungă, numită colon.
- dispoziţia lui în cavitatea abdominală realizează „un cadru colic”, în interiorul căruia se
găseşte masa anselor intestinului mezenterial.
- la început ascendent, colonul se coteşte sub ficat devenind transversal; apoi la nivelul
splinei se coteşte din nou şi coboară în FIS şi apoi în pelvis => cele 4 porţiuni ale colonului:
ascendent, transvers, descendent, sigmoid.
- ultima porţiune a intestinului gros este rectul, care se deschide la exterior prin orificiul anal.
În stabilirea subdiviziunilor intestinului gros - alte criterii: dezvoltarea ontogenetică, activitatea
fiziologică, aplicaţiile chirurgicale.
Criteriile embriologice - intestinul gros se dezvoltă din:
- ramura ascendentă a ansei ombilicale, distal de diverticulul cecal,
- şi din intestinul terminal.
- cecul cu apendicele vermiform, colonul ascendent şi cele 2/3 drepte ale transversului provin
din ansa ombilicală;
- restul colonului transvers, colonul descendent şi sigmoidian provin din intestinul terminal.
- rectul se dezvoltă din cloacă.
Această împărţire ţine seama şi de teritoriile vasculare:
- ansa ombilicală a fost vascularizată de a. mezenterică superioară,
- intestinul terminal de a. mezenterică inferioară.
Din punct de vedere fiziologic, se semnalează pe colonul transvers, după ce încrucişează
porţiunea descendentă a duodenului, un fel de sfincter (descris de Cannon), care ar delimita:
- colonul drept – unde au loc procesele de fermentaţie
- colonul stâng – unde se petrec procesele de putrefacţie.
Împărţire anatomo-chirurgicală a intestinului gros
- în funcție de alternarea segmentelor fixe cu cele mobile
- cecul este de regulă mobil;
- colonul drept este fix şi include ascendentul şi 1/3 dreaptă a transversului;
- urmează un segment mobil format din cele 2/3 stângi ale transversului;
- apoi un segment fix – dat de colonul descendent
- o porţiune mobilă– colonul sigmoidian;
- ultima parte – rectul este din nou fixă.

1
Plecând de la practicarea colectomiilor pentru cancer, intestinul gros este împărţit în colon
drept şi colon stâng - această împărţire:
- este justificată de teritoriile vasculare sangvine şi limfatice
- permite efectuarea unei ablaţii chirurgicale utile, curative.
În cadrul acestei diviziuni:
Colonul drept
- cuprinde întreaga porţiune de intestin gros situată la dreapta liniei de coalescenţă
preduodenală (linia de inserţie a mezenterului)
- irigat de a. mezenterică superioară,
- limfa este drenată spre nodurile mezenterice superioare.
Colonul stâng
- cuprinde restul intestinului gros, până la joncţiunea sigmoidorectală.
- irigat de a. mezenterică inferioară
- limfa se colectează în nodurile mezenterice inferioare.

CONFORMAŢIA EXTERIOARĂ

Diferenţe între intestinul mezenterial şi intestinul gros:

1) intestinul gros este mai scurt;
2) el are un lumen mai larg;
3) are o aşezare şi o direcţie mai fixă.
Intestinul gros are unele particularităţi morfologice absolut caracteristice, care îl deosebesc
de ansele jejun-ileonului: teniile musculare, haustrele separate prin şanţuri transversale şi
apendicele epiploice.
Teniile colonului (Taeniae coli) - 3 benzi musculare, late de aproximativ 0,5 cm.
- pleacă de la inserţia apendicelui vermiform, se desfăşoară de-a lungul cecului şi a colonului
şi îşi pierd individualitatea la nivelul rectului, continuîndu-se cu stratul muscular longitudinal
al acestuia.
- dintre cele trei benzi musculare, una este vizibilă în tot lungul intestinului, la nivelul ei nu se
inseră nici o formaţiune peritoneală şi de aceea se numeşte tenia liberă (Taenia libera).
- a 2-a corespunde inserţiei mezocolonului dorsal primar (embrionar)  tenia mezocolică
(Taenia mesocolica).
- a 3-a dă inserţie omentului mare pe colonul transvers  tenia omentală (Taenia omentalis).
Haustrele sau saculaţiunile colonului [Haustra (sacculationes) coli]
- porţiuni bombate spre exterior, ca nişte emisfere (latineşte haustrum = găleată) ale
peretelui intestinului gros.
- sunt separate prin şanţuri transversale adânci, care proemină în lumenul intestinului sub
forma unor creste falciforme numite plice semilunare.
- spre deosebire de intestinul subţire unde numai mucoasa forma acele plice circulare, în
cazul intestinului gros plicaturarea interesează întreg peretele său.
Incizurile tansversale se datoresc unor inele de contracţie a musculaturii circulare.
- când se scurtează teniile, plicele se adâncesc şi mai mult spre interiorul intestinului, iar
haustrele bombează spre exterior.
- secţionarea teniilor poate duce la dispariţia haustrelor.
- la omul viu, plicaturarea nu este permanentă, şanţurile se deplasează la suprafaţa
intestinului în decursul mişcărilor peristaltice (aşa numita „curgere a haustrelor”) şi poate fi
urmărită sub ecranul radiologic.
Apendicele epiploice sau omentale [Appendices epiploicae (omentales)]
– sunt nişte ciucuri grăsoşi, de culoare galbenă,
- cu forme diferite, simpli sau lobulaţi, sesili sau pediculaţi, cilindroizi sau aplatizaţi.
- formate dintr-un înveliş peritoneal care conţine o masă de grăsime.
- locul de inserţie - la nivelul teniilor intestinului gros.
- se insinuează în depresiunile dintre haustre, în spaţiile dintre intestinul subţire şi cel gros
sau între intestin şi peretele abdominal.

2
- ele ar împiedica erodarea seroasei în timpul mişcărilor intestinului gros.

CONFORMAŢIA INTERIOARĂ

La interior colonul prezintă o dispoziţie inversă conformaţiei exterioare.

- teniile proemină sub forma unor fâşii longitudinale.
- haustrelor le corespund nişte pungi sau celule,
- şanţurilor transversale le corespund plicele semilunare ale colonului (Plicae semilunares
coli) care separă celulele.
Imaginea radiologică
- Intestinul gros - vizibil la examenul Rx simplu, numai pe acele porţiuni care conţin gaze.
- se examinează prin opacifierea lui după ingerarea unei suspensii radioopace, sau prin
administrarea unei clisme baritate.
- se obţine imaginea lui funcţională, de la cec (inclusiv apendicele vermiform) până la ampula
rectală.
- se observă astfel: forma generală, traiectul şi dimensiunile sale; se distinge conturul său
caracteristic, haustrat (ca smochinele pe o sfoară) şi i se urmăreşte dinamica;
- se poate evidenţia şi relieful mucoasei.
- prin examenul radiologic se poate urmări progresia conţinutului şi formarea bolului fecal.
- apariţia substanţei radioopace în cec - la 5-6 ore după ingerare;
- la 7-8 ore ajunge în colonul transvers, care este complet umplut după 10-12 ore;
- după 18-20 ore emulsia baritată se găseşte în colonul descendent.
- la 24 de ore, ea a progresat până în sigmoid, de unde urmează să fie eliminată.

STRUCTURA

Peretele intestinului gros - mai subţire decât al intestinului mezenterial;

- constituit tot din 4 tunici:
Tunica seroasă (Tunica serosa)
- reprezentată la nivelul cecului, colonului şi a primei porţiuni a rectului de către peritoneu;
- la nivelul ultimei porţiuni a rectului avem o adventiţie.
- dedesubt, peritoneul este dublat de o pătură subţire de ţs conjunctiv lax- stratul subseros
(Tela subserosa).
- peritoneul se comportă în mod diferit în funcţie de segmentul de intestin gros.
Tunica musculară (Tunica muscularis)
- constituită tot din 2 straturi musculare.
- stratul extern are fibrele longitudinale (Stratum longitudinale), grupate în cele 3i tenii; între
tenii se găsesc şi alte fibre longitudinale, însă ele sunt extrem de rare şi subţiri.
- stratul intern este continuu, uniform şi are fibrele dispuse circular (Stratum circulare).
S-au descris câteva îngroşări ale musculaturii circulare, un fel de sfinctere, mai mult
funcţionale decât anatomice:
- sfincterul ileo-cecal Keith,
- inelul colonului transvers Cannon-Boehm,
- inelul unghiului splenic Payr,
- inelul sigmoidian Moutier la sfârşitul colonului descendent.
Musculatura peretelui asigură motilitatea intestinului gros.
- mişcările sunt lente, conţinutul intestinal parcurge intestinul gros într-o perioadă relativ
lungă de timp, ceea ce îi conferă în primul rând un rol de rezervor.
- în porţiunea iniţială (cec, colon ascendent şi transvers) se descriu mişcări de amestecare şi
mişcări peristaltice.
- mişcările de amestecare sunt similare cu cele care se petrec în intestinul subţire.
- musculatura circulară se contractă din loc în loc, sub forma unor inele; simultan se produce
şi scurtarea teniilor. Aceste mişcări favorizează absorbţia apei din conţinutul intestinal şi
explică mobilitatea desenului plicelor semilunare şi a haustrelor.

3
- mişcări peristaltice lente şi slabe, cu scurtări şi alungiri ale colonului transvers, care sub
ecranul radiologic seamănă cu mişcările unei armonici. Undele peristaltice au aceleaşi
caractere cu cele ale intestinului subţire.
- periodic, de 2-3 ori pe zi, se desfăşoară mişcări peristaltice „în masă”, care transportă
conţinutul pe o mare distanţă. Unda peristaltică porneşte de la flexura hepatică, trece peste
transvers şi descendent, transportând întreg conţinutul până la sigmoid, unde îl depozitează.
Stratul submucos (Tela submucosa) - conţine vase sangvine şi limfatice, formaţiuni
nervoase, precum şi foliculi limfatici solitari.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa)
- mai groasă decât cea a intestinului subţire. Are culoarea albicioasă-cenuşie.
- nu are nici plice circulare, nici vilozităţi intestinale.
- când intestinul gros e gol, mucoasa formează o serie de cute neregulate care nu sunt
permanente; ele dispar la intestinul plin şi sunt datorate contracţiei fibrelor musculare
circulare.
- are numeroşi foliculi limfatici solitari (mai mari decât cei din intestinul subţire);
- plăcile Peyer lipsesc.
- ormată dintr-un epiteliu cilindric cu numeroase glande de tip Lieberkühn (Glandulae
intestinales) şi dintr-un corion cu infiltraţii limfoide.
Epiteliul de suprafaţă – format din:
- celulele mucoase caliciforme (produc mucusul de lubrifiere, alunecare) - predominante;
- celule absorbante (pt absorbţia apei) şi numeroase celule endocrine (argentafine).
Aparatul glandular - reprezentat prin glandele lui Lierbe-kühn – numeroase, adânci,
ramificate şi lipsite de celule Paneth; au numeroase celule caliciforme, care se înmulţesc tot
mai mult spre segmentul terminal al intestinului gros.
Musculara mucoasei - slab dezvoltată.
Corionul, bogat în celule, conţine foliculi limfoizi mari, solitari, care depăşesc mucoasa şi
pătrund în submucoasa subjacentă.
Absorbţia digestivă este terminată - când chimul ajunge în cec.
La nivelul mucoasei intestinului gros se absoarbe apă, sodiu, unele substanţe minerale şi o
serie de vitamine, îndeosebi cele care iau naştere prin activitatea bacteriilor din colon
(vitaminele din grupul B şi K).
- se mai pot absorbi şi cantităţi mai reduse de glucoză, acizi aminaţi şi alte substanţe nutritive
Ca urmare a absorbţiei apei –are loc mai ales în cec şi colonul ascendent, mai puţin în cel
transvers şi descendent – conţinutul intestinal îşi măreşte treptat consistenţa şi ajunge în
colonul sigmoidian.
- acesta are rol de rezervor. Aici sunt depozitate materiile fecale; ele nu trec în rect decât în
momentul defecării.
În intestinul gros - procese chimice, biologice, de fermentaţie şi putrefacţie.
Procesul de fermentaţie - în porţiunea sa dreaptă şi constă în degradarea resturilor de
glucide sub acţiunea florei bacteriene. Produşii rezultaţi au o reacţie acidă.
În porţiunea stângă a intestinului gros au loc procese de putrefacţie. Sub acţiunea unor bacili
se face degradarea resturilor de proteine nedigerate.
Între cele două procese biologice – fermentaţie şi putrefacţie  echilibru.

CECUL ŞI APENDICELE VERMIFORM

CECUL (Caecum sau Typhlon)

- porţiunea iniţială a intestinului gros.

- de el este legat apendicele vermiform.
Forma Cecul are o formă saculară.
- este închis în partea inferioară, liberă, şi se continuă în sus cu colonul ascendent.
- pe faţa lui medială se inseră apendicele vermiform.

4
- de la rădăcina apendicelui pleacă cele 3 tenii musculare (reper foarte important pentru
găsirea apendicelui), care diverg şi urcă pe cec şi apoi pe colon.
Nu putem descrie cecului o formă unică:
- la făt şi la nou-născut - formă conică, infundibulară (tipul fetal).
- suprafaţa lui este netedă, lipsită de haustre şi de tenii musculare. Apendicele este situat în
prelungirea cecului.
-de la 2 ani încep să se distingă teniile, să apară şanţurile transversale şi în consecinţă
haustrele (tipul infantil).
- forma cecului se definitivează pe la vârsta de 4-5 ani.
- la adult distingem cecului fundul şi corpul.
- fundul este neted, situat în partea cea mai coborâtă, şi este constituit din haustra cea mai
voluminoasă.
- corpul este brăzdat de o serie de şanţuri transversale adânci, care determină – alături de
tenii – formarea haustrelor, de dimensiuni variabile.
Teniile sunt astfel dispuse: una anterioară, alta postero-laterală şi a treia postero-medială.
Haustrele cuprinse între:
- tenia anterioară şi cea postero-laterală sunt cele mai voluminoase.
- tenia anterioară şi cea postero-medială sunt ceva mai puţin dezvoltate,
- teniile posterioare sunt cele mai mici.
Dimensiuni - aproximativ 7 cm în toate trei dimensiunile sale (înălţime, lăţime, adâncime).
- capacitatea - circa 100 cmc.
- conţinut semilichid şi gazos. La percuţie - sunet timpanic din cauza gazelor conţinute.
- în unele forme de constipaţie, conţinutul său se solidifică şi se acumulează în cantitate atât
de mare, încât poate simula o tumoră.
- poate fi destins de gaze şi să ocupe toată fosa iliacă. Cecul se destinde mai uşor decât
celelalte porţiuni ale intestinului gros, deoarece are pereţii cei mai subţiri.

SITUAŢIE - în FID, pe care nu o ocupă în întregime - în 70-80% din cazuri.

Cecul se poate găsi uneori:
- în poziţie înaltă (1-2%) când urcă în regiunea lombară sau chiar până sub ficat;
- în poziţie joasă sau pelviană (20-30%) când coboară în bazin.
- în poziţie ectopică (foarte rar) - în alte regiuni ale abdomenului (periombilical, în FIS etc.).
Poziţia înaltă este mai frecventă la copii  o apendicită poate simula afecţiunile altor organe
Poziţia joasă este mai frecventă la bătrâni. În general, cecul coboară o dată cu vârsta.
Cecul prezintă în fosa iliacă un grad redus de mobilitate; el se poate deplasa fie prin propria
sa destindere, fie prin compresiunea exercitată de ansele subţiri sau de colonul sigmoidian,
care îl deplasează din situaţia sa obişnuită = deplasări tranzitorii (nu trebuie confundate cu
deplasările definitive).
În poziţie joasă sau pelviană - coboară peste vasele iliace, descinde în bazin şi ajunge uneori
până în fundul de sac Douglas.
În poziţie înaltă, poate fi lombar, prerenal, subhepatic.
În fosa iliacă internă, cecul ocupă o lojă, delimitată:
- înainte, de peretele abdominal anterior;
- înapoi şi în jos, de peretele abdominal posterior (muşchiul iliopsoas).
- loja este închisă în afară prin întâlnirea peretelui anterior cu cel posterior al abdomenului;
- comunică larg, medial şi în sus cu cavitatea peritoneală mare, iar în jos cu cavitatea
pelviană.
Cecul şi apendicele corespund flancului drept şi FID ca topografie clinică a peretelui anterior
al abdomenului.
În majoritatea cazurilor cecul este liber şi relativ mobil în loja sa; el poate fi cu uşurinţă
exteriorizat în diferite intervenţii chirurgicale.
El îşi menţine situaţia în fosa iliacă internă prin continuitatea sa cu colonul și cu ileonul.
La acestea se adaugă rolul jucat de peritoneul înconjurător.

5
RAPORTURILE CECULUI

Faţa anterioară vine în raport cu peretele abdominal anterior; adeseori, când este gol, cecul
este separat de peretele abdominal prin ansele intestinului subţire şi omentul mare.
- prin intermediul peretelui anterior se poate explora cecul (palpare, percuţie).
- datorită situaţiei sale superficiale, cecul poate fi deschis şi fixat chirurgical la perete.
Faţa posterioară repauzează pe planurile fosei iliace interne: m. iliopsoas, acoperit de fascia
iliacă.
Faţa anterioară a m. iliac este străbătută oblic de n. cutanat femural lateral, iar în interstiţiul
dintre psoas şi iliac coboară n. femural.
- mai jos, pe marginea medială a psoasului, se află vasele iliace externe.
Raporturile feţei posterioare a cecului cu aceste elemente diferă după modul de comportare
a peritoneului cecal:
- când cecul este liber, adică învelit în peritoneu, între el şi elementele amintite se interpun 2
foiţe peritoneale care delimitează recesul retrocecal.
- dacă cecul este fixat, la acest nivel va coborâ fascia de coalescenţă retrocolică Toldt.
Faţa laterală răspunde m. iliac şi mai în afară crestei iliace.
Faţa medială răspunde ultimelor anse ileale; pe ea se implantează ileonul, formând cele
două unghiuri: ileo-colic şi ileo-cecal.
Extremitatea superioară se continuă cu colonul ascendent.
Extremitatea sa inferioară sau fundul:
- când cecul este situat în poziţie obişnuită – răspunde unghiului diedru format prin întâlnirea
peretelui abdominal anterior cu fascia iliacă.
- când este în poziţie joasă, coboară în bazin, intrând în raport cu organele pelviene (rect,
vezică, uter, anexe).
- în poziţie înaltă - raporturi cu rinichiul drept sau cu ficatul.

CONFORMAŢIA INTERIOARĂ

La interior cecul prezintă o dispoziţie anatomică inversă celei exterioare:

- la nivelul teniilor musculare, în loc de depresiuni vom găsi nişte proeminenţe longitudinale;
- haustrelor de la exterior le corespund nişte adâncituri numite celule cecale,
- şanţurilor care separă la exterior haustrele, le corespund crestele falciforme sau plicele
semilunare ale cecului.
- pe peretele medial mai găsim orificiile de deschidere ale ileonului şi apendicelui vermiform.
Valva ileocecală (Valva ileocaecalis) / valva ileală (Valva ilealis) / valvula lui Bauhin.
- extremitatea terminală a ileonului se invaginează în peretele medial al intestinului gros,
imediat înaintea teniei postero-mediale => valva ileocecală:
- formaţiune cu rol de supapă, care închide intestinul gros faţă de cel subţire şi împiedică
refluxul chilului.
La cadavru, privită din interiorul cecului, valva apare formată din două plice sau buze:
- superioară, mai proeminentă (Labium superior valvae ilealis),
- inferioară (Labium inferior valvae ilealis) – care se unesc la extremităţile lor formând 2 frâuri
(Frenulum valvae ilealis) – anterior și posterior.
- fiecare frâu se continuă cu câte o plică semicirculară, care se pierde pe pereţii cecului şi
indică astfel separaţia lui de colon.
- cele 2 buze ale valvei delimitează orificiul valvei ileale (Ostium valvae ilealis), de forma unei
butoniere transversale.
- privită prin ileon valva apare ca o pâlnie, care se cufundă în cavitatea intestinului gros.
La omul viu, examinată printr-un anus artificial practicat în cec, valva ileocecală:
- o proeminenţă ovoidală sau hemisferică, numită papila ileală (Papilla ilealis).
- aceasta este lucioasă, are o culoare roşiatică şi este înconjurată de plice radiare.
- în centrul, având o formă rotundă sau stelată - orificiul papilei ileale (Ostium papillae ilealis).
La nivelul pătrunderii ileonului în colon se produc cele mai frecvente invaginări.
La formarea valvei participă atât ileonul, cât şi cecul:

6
- fiecare buză este formată din 2 lame, una provine din intestinul subţire, alta din cel gros.
- cele două lame se continuă la marginea liberă a buzei.
La acest nivel mucoasa, submucoasa, fibrele musculare circulare şi o parte mai mică a
fibrelor longitudinale din peretele ileonului trec în peretele intestinului gros.
- majoritatea fibrelor musculare longitudinale şi seroasa trec de pe ileon pe intestinul gros, nu
pătrund în buze şi nu iau parte la constituirea valvei.
Mucoasa din componenţa lamei:
- ileale - structura caracteristică mucoasei intestinului subţire şi este prevăzută cu vilozităţi;
- cecale - lipsită de vilozităţi şi posedă numeroase glande largi, proprii intestinului gros.
Stratul muscular circular din peretele ileonului terminal are o dezvoltare mai mare, ceea ce a
făcut pe unii autori să descrie aici un sfincter (sfincterul ileal al lui Keith).
Modul de funcţionare a valvei - nu este complet elucidat.
- orificiul se deschide ritmic, la intervale dese şi permite trecerea chimului din ileon.
Închiderea valvei - diferite modalităţi:
- presiunea intracecală apasă asupra celor 2 buze şi le aplică una pe cealaltă;
- concomitent prin destinderea cecului, frâurile valvei sunt tracţionate => închiderea
orificiului.
Valva se poate comporta şi în mod activ:
- scurtarea musculaturii longitudinale a porţiunii invaginate a ileonului şi a teniei omentale,
determină scurtarea buzelor valvei şi deschiderea orificiului ileocecal.
- contracţia musculaturii circulare a ileonului – bine dezvoltată – şi a cecului  alungirea
proeminenţei buzelor şi închiderea orificiului.
- activitatea valvei poate fi influenţată printr-o acţiune simpatică şi parasimpatică; ea este
menţinută închisă printr-o contracţie tonică a musculaturii sub controlul simpaticului; intervine
şi reflexul gastro-colic.
Orificiul apendicelui vermiform (Ostium appendicis vermiformis) - circular sau ovalar
- la 2-3 cm sub orificiul ileocecal, pe peretele postero-medial al cecului.
- este prevăzut cu o plică falciformă mică, inconstantă (valvula lui Gerlach).

APENDICELE VERMIFORM (Appendix vermiformis)

- un segment rudimentar al intestinului gros, transformat în organ limfoid.

- implantat în cec la 2-3 cm sub vărsarea ileonului
- forma unui tub cilindroido-conic sau fuziform.
- rareori are direcţie rectilinie; de cele mai multe ori descrie o ansă cu concavitatea medială,
este spiralat, flexuos etc.
- lungime variabilă între 6-12 cm şi un diametru de 5-8 mm.
La făt şi nou-născut - prelungeşte în jos fundul cecului
- la vârsta de 4-5 ani dobândeşte forma şi poziţia sa definitivă.
- forma fetală se poate păstra rareori şi la adult (2-3% din cazuri).
Situaţie - în FID, în loja cecală, împreună cu cecul, pe care-l urmează în diferitele lui poziţii
(normală, înaltă, joasă, ectopică).
În afară însă de situaţia lui determinată de poziţia cecului, apendicele poate lua poziţii variate
şi faţă de cec.
Variaţiile de sediu - importanţă dpv al semiologiei apendicitei:
- al explorării punctelor dureroase apendiculare,
- al complicaţiilor posibile ale apendicitei,
- în alegerea inciziei şi a tehnicii operatorii în apendicectomie.
Locul de inserţie a apendicelui se proiectează la nivelul peretelui anterior al abdomenului în:
- punctul lui Mac Burney,
- în punctul lui Lanz (situat la unirea 1/3 drepte cu 1/3 mijlocie a liniei care uneşte cele două
spine iliace antero-superioare) - în realitate aceste „puncte” corespund proiecţiei cutanate a
sensibilităţii apendiculare.

7
Situaţia apendicelui în raport cu intestinul (cec, ileon), bazinul şi peritoneul sunt supuse unor
variaţii atât de mari, încât cu greu se poate stabili o poziţie zisă „normală”.
Oricare ar fi direcţia apendicelui, punctul lui de inserţie este totdeauna acelaşi: se găseşte la
2-3 cm sub deschiderea ileonului în cec şi este marcat la exterior prin întâlnirea celor 3 tenii
musculare.
Mijloace de fixare - apendicele poate fi liber (mobil) sau fixat.
- legat de ileonul terminal printr-o cută peritoneală – mezoapendicele – care îi permite o
mobilitate destul de mare, uneori poate chiar să se angajeze într-un sac herniar.
- alteori peritoneul îl fixează de organele din jur.
Această fixare se poate datora:
- unei dispoziţii particulare a peritoneului ceco-apendicular;
- imobilizat prin aderenţe, secundare unor procese patologice (inflamaţii) - cel mai des.
Raporturile apendicelui variază după poziţia sa faţă de cec.
Clasificarea poziţiilor apendicelui: descendent, extern, intern şi ascendent.
Apendicele descendent - cel mai frecvent.
- în partea medială a fosei iliace interne, dedesubtul cecului, iar vârful său – când apendicele
are o lungime obişnuită – poate ajunge până la strâmtoarea superioară a pelvisului.
Raporturile:
- înapoi – repauzează pe peritoneul fosei iliace, ţs subperitoneal, fascia iliacă, m. psoas.
Inflamaţia apendicelui se poate propaga la psoas (psoita) şi să constituie un semn pentru
diagnosticul apendicitei (semnul lui Blumberg).
- înainte – cu peretele abdominal anterior şi uneori cu anse ileale.
- medial – cu ansele intestinului subţire.
- lateral – cu fundul cecului.
Vârful - poate veni în contact cu vasele iliace externe şi cu vasele testiculare (sau ovariene)
=> posibilitatea unei flebite, sau chiar a erodării vaselor urmată de hemoragii mari.
Apendicele descendent pelvian - inflamaţia lui se va putea propaga la organele din bazin. Pe
lângă semne care trădează interesarea acestor organe, apendicita este urmată de formarea
unor aderenţe.
Apendicele extern - coboară pe dinapoia fundului cecului, până în unghiul diedru format de
peretele abdominal anterior cu fosa iliacă internă. Vine în raport:
- înapoi – cu m. iliac şi fascia sa;
- înainte – cu fundul cecului şi cu peretele abdominal anterior;
- medial – cu cecul;
- lateral – cu ligamentul inghinal şi spina iliacă antero-superioară.
Apendicele intern
- se îndreaptă spre interiorul cavității peritoneale şi ia contact cu ansele ileale.
- paralel cu ultima ansă ileală, iar mezo-apendicele este foarte scurt sau chiar lipseşte.
Apendicele ascendent sau retrocecal - retrograd, înapoia cecului şi a colonului ascendent.
Raporturile:
- înapoi – cu peritoneul fosei iliace, m. iliac şi fascia iliacă. Raporturile cu aceste formaţiuni
depind de gradul de acolare a cecului la fosa iliacă şi de lungimea apendicelui.
- dacă cecul este liber, neacolat, iar apendicele e scurt sau încolăcit, atunci el se situează în
recesul peritoneal retrocecal.
- dacă cecul este mai puţin mobil sau chiar fixat, atunci apendicele se insinuează în ţesutul
celular extraperitoneal, între fascia iliacă şi fascia de coalescenţă retrocecocolică.
- înainte –cu cecul şi colonul ascendent. Vârful apendicelui urcă în regiunea lombară şi
uneori stabileşte raporturi cu rinichiul drept şi cu ţesutul adiposo-celular perirenal.
Pentru a indica diferitele poziţii pe care apendicele le ocupă faţă de cec, profesorul Gerota
propune o schemă în formă de cadran de ceasornic; baza apendicelui corespunde centrului
cadranului, iar poziţia apendicelui se referă la diferitele ore.
Conformaţia interioară - apendicele are o cavitate canaliculară (cilindrică, moniliformă,
parţial obliterată), ce conţine mucus, chim intestinal, detritusuri celulare, iar la făt meconiu.

8
STRUCTURA CECULUI ŞI A APENDICELUI

Atât cecul, cât şi apendicele prezintă cele 4 tunici constitutive ale intestinului.
Tunica musculară a cecului - aceleași caracterele generale ca la intestinului gros.
Fibrele longitudinale grupate în cele 3 tenii ale cecului, se prelungesc în peretele apendicelui
formând un strat continuu.
Fibrele circulare au dispoziţia obişnuită.
La vârful apendicelui musculatura e mai subţire => cele mai frecvente perforaţii sunt apicale.
Tunica submucoasă – nu are caractere particulare.
Tunica mucoasă a cecului - identică cu cea din intestinul gros.
- mucoasa apendicelui – pe lângă glande Lieberkühn şi numeroase celule argentafine
endocrine –prezenţa unui număr extrem de mare de foliculi limfatici agregaţi (Folliculi
lymphatici aggregati appendicis vermiformis), care, situaţi în corion, se extind şi cuprind
aproape întreaga submucoasă. Caracterul de organ limfoid  „tonsilă abdominală”.
Tunica seroasă, peritoneul ceco-apendicular, dublată de stratul subseros, aderă intim la
cele 2 organe.
- are o dispoziţie complexă, importantă atât dpv al raporturilor cecului şi apendicelui, cât şi
pentru implicaţiile chirurgicale care decurg de aici.
- această dispoziţie complexă rezultă din modul de evoluţie onto-genetică a segmentelor
ileo-ceco-apendiculare, a mezoului lor iniţial şi a fenomenelor de coalescenţă care se produc
în această regiune.
La nivelul deschiderii ileonului în colon, cele 2 foiţe ale extremităţii inferioare a mezenterului
se despart şi trec una pe faţa anterioară, alta pe faţa posterioară a cecului şi a apendicelui,
pe care le învelesc complet.
Peritoneul cecal. În 80-90% din cazuri, peritoneul înveleşte în întregime cecul  se poate
face ocolul lui cu mâna, la fel cum „se poate face ocolul inimii în pericard”.
- uneori cecul are un mezou de lungime variabilă, un mezocec, cum are colonul sigmoidian;
- mai rar este complet acoperit de seroasă – cec retroperitoneal - ca duodenul, colonul
ascendent sau descendent.
Peritoneul apendicular - se comportă ca pe o ansă intestinală. Îl înveleşte complet şi apoi
formează un mezoapendice, care se fixează pe cec şi pe ileon.
- poate avea dispoziţiuni variate, ca şi la cec. Uneori mezoapendicele nu este liber, ci fixat la
peritoneul fosei iliace.
- uneori apendicele este retroperitoneal.
Peritoneul regiunii ileo-ceco-apendiculare formează o serie de plice şi recesuri, cu o mare
variabilitate individuală. Se descriu:
- un reces ileocecal superior, determinat de plica cecală vasculară;
- un reces ileocecal inferior, determinat de mezoapendice şi plica ileocecală;
- unul sau mai multe recesuri retrocecale, delimitate de plicele retrocecale.
Marea variabilitate a dispoziţiei peritoneului ileo-ceco-apendicular se explică prin evoluţia
ontogenetică a acestor organe.
- în timpul vieţii embrionare, intestinul are un mezou dorsal.
- din ansa intestinală se va dezvolta o parte a intestinului gros, iar cecul apare ca un
diverticul al acestei anse şi este lipsit de mezou.
- dacă mezoul intestinal se prelungeşte şi pe diverticulul cecal, atunci cecul adultului va
prezenta şi el un mezocec.
- la nivelul colonului ascendent se produce un fenomen de coalescenţă, care fixează colonul
la peretele abdominal posterior. În mod normal coalescenţa nu interesează cecul, de aceea
el este de regulă liber, mobil.
- dacă procesul de coalescenţă se extinde şi la nivelul cecului => va fi retroperitoneal şi
înapoia lui se găseşte o fascie de coalescenţă retrocecală, analogă cu cea retrocolică Toldt.
- modalităţile diferite, extinderea variabilă a procesului de coalescenţă a colonului, vor duce
la formarea plicelor şi a recesurilor retro- şi latero-cecale.
- în recesurile pericecale se pot insinua anse ale intestinului subţire sau omentul mare, dând
hernii interne şi chiar ocluzii intestinale.

9
VASE ŞI NERVI

Arterele cecului şi apendicelui provin din a. ileocolică (ramură a a. mezenterice superioare).

Ea emite, în vecinătatea unghiului ileocolic:
1) artera cecală anterioară, trece prin plica cecală vasculară la faţa anterioară a cecului;
2) artera cecală posterioară, mai voluminoasă, trece înapoia vărsării ileonului în cec şi
vascularizează faţa posterioară şi fundul cecului;
3) artera apendiculară, de obicei unică, rar dublă, coboară înapoia ileonului, apoi în marginea
liberă a mezoapendicelui şi se ramifică în pereţii apendicelui; este supusă unor variaţii, mai
ales în privinţa originii sale.
Venele - sunt satelite arterelor; v. apendiculară însoţeşte în mod constant artera omonimă.
- se strâng în v. ileocolică (tributară v. mezenterice superioare – deci teritoriul port).
Când cecul şi apendicele au o situaţie retroperitoneală - vv lor - comunicări cu cele ale
regiunii lombo-iliace => infecţia de la apendice se poate propaga în spaţiul retroperitoneal.
Limfaticele - iau naştere din reţelele de capilare limfatice situate în tunica submucoasă (sau
musculară).
- la nivelul apendicelui reţeaua limfatică - strânse comunicări cu foliculii limfatici ai organului.
Vasele eferente ale cecului, apendicelui şi ileonului terminal însoţesc vasele sangvine.
3 grupe de vase limfatice:
1. anterioare - converg spre câteva noduri cecale anterioare situate în plica cecală vasculară;
2. posterioare - se îndreaptă spre un grup de noduri cecale posterioare;
3. vasele limfatice ale apendicelui:
- unele se opresc în nodurile situate în baza mezoapendicelui.
- altele, în special cele plecate din foliculii limfatici, stabilesc comunicări cu reţelele
subseroase ale apendicelui, cecului şi ale colonului sau ale unor regiuni mai îndepărtate.
Din cele trei grupe de noduri (cecal anterior, cecal posterior şi apendicular) limfa este
colectată în grupul de noduri ileocolice, situate de-a lungul a. ileocolice, iar de aici în nodurile
mezenterice superioare.
În cazul unui ceco-apendice retroperitoneal, reţeaua limfatică se poate anastomoza cu
limfaticele peretelui abdominal posterior.

Calea de acces chirurgicală - laparotomie iliacă dreaptă.

COLONUL (Colon)

- porţiunea intestinului gros cuprinsă între cec şi rect.

- începe la nivelul valvei ileoce-cale şi se termină la nivelul vertebrei S3.
Traiect şi diviziune.
- plecat de la valva ileo-cecală, din FID, colonul urcă vertical până sub faţa viscerală a
ficatului – este colonul ascendent;
- formează o cotitură bruscă – flexura colică dreaptă;
- urmează colonul transvers care străbate transversal cavitatea abdominală până la nivelul
splinei; aici se coteşte din nou formând flexura colică stângă;
- coboară în regiunea lombară stângă până la nivelul crestei iliace - colon descendent;
- ultima porţiune, colonul sigmoidian, descrie un arc care străbate FIS şi coboară în bazin,
unde la nivelul vertebrei S3 se continuă cu rectul.
Dimensiuni - colonul este segmentul cel mai lung al intestinului gros.
- lungimea - între 1,25 şi 1,50 (în medie 1,40 m).
- diametrul - descreşte de la origine (aprox. 5 cm), spre terminaţie (aprox. 2,5 - 3 cm).
- lungimea diferitelor porţiuni:
- lungimea colonului transvers - aprox. egală cu cea a colonului sigmoidian (~ 50 cm)
- lungimea colonului ascendent - aprox. egală cu cea a colonului descendent (~ 20 cm).
Colonul prezintă porţiuni dilatate şi porţiuni îngustate.

10
 - uneori porţiunile îngustate sunt datorate contracţiilor spastice ale musculaturii circulare şi
pot reduce calibrul intestinului gros sub cel al jejun-ileonului.
- În afara acestor stricturi spastice - şi stenoze de natură inflamatorie sau neoplazică.
- se poate întâlni o alungire anormală a unui segment al colonului; mai frecvent a
sigmoidului (dolicocolon).
Mijloace de fixare:
- presa abdominală.
- peritoneul:
- aplică direct colonul pe peretele post. al abdomenului – colonul ascendent şi descendent
- îl leagă prin intermediul unui mezou – colonul transvers şi sigmoidian.
Colonul ascendent (Colon ascendens)
- direcţie verticală şi se întinde de la planul transversal care trece prin valva ileocecală,
până sub faţa viscerală a ficatului.
- are 12-15 cm lungime.
- extremitatea sa inferioară, care continuă cecul, este mai superficială, pe când
extremitatea superioară este mai profundă.
- cele 3 tenii musculare: anterioară (tenia liberă), postero-medială şi postero-laterală.
- apendicele epiploice - pe 2 rânduri: - lângă tenia anterioară,
- lângă cea postero-medială.
- ocupă partea superioară a FID şi regiunea lombară dreaptă. Are următoarele raporturi:
- înapoi – repauzează pe mm iliac şi pătrat al lombelor şi pe faţa ant. a rinichiului drept.
- colonul - acoperit de peritoneu pe feţele anterioară, laterală şi medială, iar faţa
posterioară - raport cu organele amintite, prin fascia de coalescenţă retrocolică Toldt.
- uneori colonul ascendent poate avea un mezou (persistenţa dispoziţiei embrionare).
Fascia de coalescenţă permite decolarea şi mobilizarea colonului.
- înainte, medial și lateral - raport cu ansele intestinului subţire; acestea pot fi parţial
acoperite de omentul mare. Anterior şi lateral de ele –pereţii abdomenului.
- când este destins de conţinutul său, se pune în raport direct cu peretele abdominal anterior.
- se proiectează pe peretele abdominal posterior de-a lungul unei linii verticale ridicate la
2 cm înapoia mijlocului crestei iliace.
Flexura dreaptă a colonului (Flexura coli dextra) sau unghiul hepatic
- este ascuns în hipocondrul drept şi are forme diferite: obtuz, drept, mai adesea ascuţit.
- lasă pe faţa viscerală a ficatului impresiunea colică.
- se proiectează la nivelul extremităţii anterioare a coastelor 10 şi 11.
Raporturile:
Fața posterioară - răspunde porţiunii descendente a duodenului şi rinichiului drept.
- În caz de rinichi mobil, flexura colonului se deplasează împreună cu el.
Fața anterioară - raport cu faţa viscerală a ficatului (impresiunea colică);
- adeseori şi fundul VB repauzează pe ea.
Colonul transvers (Colon transversum)
- conformaţia exterioară asemănătoare cu restul intestinului gros.
- direcţie oblică, uşor ascendentă de la dreapta spre stânga
- se întinde de la extremitatea anterioară a coastei a 10-a din dr., la extremitatea
anterioară a coastei a 8-a din stg
- răspunde hipocondrului drept, epigastrului şi hipocondrului stâng.
- lungime medie de 50-60 cm (poate atinge şi 90 cm).
- calibrul lui este de obicei mai mic decât al colonului ascendent.
- datorită disproporţiei între lungimea sa (50-60 cm) şi distanţa în linie dreaptă care separă
flexura colică dreaptă de cea stângă (aproximativ 30 cm) colonul transvers nu este rectiliniu.
- lungimea şi mezocolonul – care-i conferă un grad destul de mare de mobilitate – îi
permit să ia forme şi direcţii foarte variate:
- adesea are o formă arcuată, cu concavitatea posterioară.
- alteori este sinuos (în W), sau cu concavitatea orientată în sus sau în jos (în V, în U).

11
 Situaţia - nu este fixă, ci în raport cu:
- starea sa de umplere,
- cu poziţia şi starea de umplere a organelor din jur.
Aceste particularităţi  variaţii foarte mari privind forma şi situaţia colonului transvers,
unele sunt individuale, altele legate de momentele funcţionale: poate fi găsit aproape în orice
parte a cavităţii peritoneale.
- un colon transvers gol sau umplut cu gaze se ridică (frecvent înapoia stomacului);
- un colon plin, coboară, adeseori până în pelvis.
- tipuri de colon lung cu inflexiunile în jos însoţesc de obicei pereţii abdominali cu
tonicitatea scăzută, frecvent la femei.
- inflexiunile în sus - mai frecvente la bărbaţi, care au pereţii abdominali puternici.
Teniile musculare - dispuse astfel:
- anterioar, dă inserţie omentului mare – tenia omentală (Taenia omentalis);
- postero-superioar pe care se inseră mezocolonul transvers - tenia mezocolică (Taenia
mesocolica);
- postero-inferior - tenia liberă (Taenia libera).
Apendicele epiploice - aşezate pe un singur rând.
Colonul transvers are două segmente:
- drept, mai scurt, relativ fix datorită mezocolonului foarte scurt;
- se întinde de la flexura colică dr. până la încrucişarea cu vasele mezenterice superioare;
- stâng, mai lung, cu o mare mobilitate dată de porţiunea bine dezvoltată, mai înaltă, a
mezocolonului transvers – restul colonului transvers.
Raporturi:
- înainte - raport cu peretele abdominal anterior; pe faţa sa anterioară se inseră omentul
mare (semn distinctiv, de mare importanţă pentru identificarea colonului transvers).
- în sus: - segmentul fix vine în raport cu faţa viscerală a ficatului (impresiunea colică),
- segmentul mobil urmează curbura mare a stomacului de care este legat prin ligamentul
gastro-colic.
- în jos: raport cu flexura duodenojejunală şi cu ansele intestinului subţire.
- înapoi: - segmentul fix este aplicat pe rinichiul drept şi încrucişează porţiunea
descendentă a duodenului;
- segmentul mobil, legat de peretele abdominal posterior prin mezoul său înalt; răspunde
capului şi corpului pancreasului.
- pe această faţă, de la o extremitate la cealaltă, se inseră mezocolonul transvers. În
acest fel colonul transvers şi mezocolonul său separă etajul superior (supramezocolic) de cel
inferior (submezocolic) al cavităţii peritoneale.
Flexura stângă a colonului (Flexura coli sinistra) sau unghiul splenic – formă de unghi
mai ascuţit decât cea dreaptă, şi este situată mai sus şi mai profund decât aceasta din urmă.
Situaţia - mult mai constantă decât a flexurii drepte.
Raport: - posterior - cu rinichiul stâng şi glanda suprarenală stângă;
- în sus şi în afară - cu faţa viscerală a splinei (feţişoara colică a ei).
- răspunde hipocondrului stâng.
- este partea cea mai greu de abordat a colonului transvers.
Se proiectează pe peretele antero-lateral al bazei hemitoracelui stâng, la nivelul
extremităţii anterioare a coastei a 8-a sau a 9-a.
Colonul descendent (Colon descendens) - coboară până la creasta iliacă
- măsoară 14 - 20 cm (este mai lung decât cel ascendent).
- are aceleaşi caractere şi stabileşte raporturi similare ca și colonul ascendent.
- diametru mai redus, este mai fix şi este mai profund situat decât acesta.
Raporturile: - înapoi –peretele posterior al abdomenului (m. pătrat al lombelor) şi marginea
laterală a rinichiului stâng. Deoarece flexura colică stângă este mai sus situată decât flexura
dreaptă, are raporturi mai întinse cu rinichiul decât cel ascendent.
- faţa posterioară - încrucişată de numeroase elemente anatomice: nervul şi vasele
subcostale, nn. ilio-hipogastric şi ilio-inghinal.
- feţele anterioară, medială și laterală - acoperite de peritoneu; ele vin în raport cu ansele

12
jejunale superioare.
Colonul sigmoidian (Colon sigmoideum) se numeşte şi colon ilio-pelvian, colon terminal
sau sigma.
- începe la nivelul crestei iliace stângi, de unde urmează colonului descendent;
- trece prin FIS şi coboară apoi arcuindu-se în pelvis, unde, la nivelul vertebrei S3, se
continuă cu rectul.
- descrie forma literei „S” (S romanum sau litera grecească sigma).
- la nivelul său, caracterele morfologice ale intestinului gros se modifică:
- calibrul este mai uniform decât al porţiunilor precedente,
- haustrele şi şanţurile dintre ele sunt mai şterse,
- plicele semilunare mai puţin proeminente;
- teniile musculare se reduc la 2;
- apendicele epiploice, foarte numeroase, sunt dispuse pe două rânduri;
- are numeroşi diverticuli.
- are mezou (Mesocolon sigmoideum), care îi conferă o mare mobilitate.
- prezintă numeroase variante privind dispoziţia generală, lungimea, mobilitatea şi
raporturile – caractere legate de dimensiunile şi forma mezoului său. La rândul lor, acestea
depind de modul în care s-a produs coalescenţa rădăcinii mezocolonului sigmoidian primar.
Lungimea - foarte variabilă; în medie 35-45 cm (de la 12 cm până la 85 cm).
- i se descriu două porţiuni: iliacă şi pelviană.
Porţiunea sau ansa iliacă
- fixă şi scurtă, descrie o uşoară curbă cu concavitatea orientată în sus şi medial.
- repauzează în FIS şi continuă colonul descendent – de la creasta iliacă până la
marginea medială a m. psoas stâng.
- lungimea - între 7-15 cm.
Aspectul său exterior diferă în oarecare măsură de al celorlalte segmente ale colonului:
- teniile sunt mai puţin nete, fibrele musculare longitudinale care le formează se împrăştie
în suprafaţă;
- haustrele şi şanţurile transversale sunt mai şterse.
- este fixată în marea majoritate a cazurilor (90%), datorită coalescenţei mezoului său
primar la peritoneul parietal al FIS.
Raporturi:
- înapoi - cu m. iliopsoas acoperit de fascia iliacă şi de fascia de coalescenţă retro-colică
Toldt, cu vasele iliace externe, cu vasele testiculare (sau ovariene) şi cu n. genitofemural;
- înainte - cu peretele abdominal anterior;
- când este goală cu ansele intestinului subţire.
- când este plină, mai ales la indivizii constipaţi şi cu un perete abdominal mai slab, ea se
poate palpa.
Porţiunea sau ansa pelviană - caracterizată prin prezenţa unui mezou => foarte mobilă.
- se întinde de la marginea medială a m. psoas stâng până la S3.
- descrie o buclă variabilă ca situaţie, raporturi şi mobilitate, în funcţie de lungimea sa şi a
mezocolonului cu care e prevăzută.
- pe această porţiune benzile musculare longitudinale neregulate de pe ansa iliacă, se
reunesc şi formează două tenii: una anterioară şi alta posterioară.
- acestea, pe măsură ce coboară spre rect, îşi pierd individualitatea şi se pierd în stratul
muscular longitudinal al lui.
- haustrele şi şanţurile transversale lipsesc => ansa ia o formă aproape cilindrică.
- apendicele epiploice sunt mai numeroase decât pe alte segmente ale intestinului gros.
- lungimea - 25-40 cm, posedă un mezou lung care îi permite o mobilitate mare şi descrie
o curbură cu concavitatea îndreptată în jos şi înapoi.
- de la marginea medială a m. psoas stâng, porţiunea pelviană ia o direcţie transversală,
uşor sinuoasă, până în partea dreaptă a strâmtorii superioare a pelvisului,
- după care se arcuieşte în jos, medial şi înapoi spre linia mediană (vertebra S3) pentru a
se continuia cu rectul.
Raporturi: - în jos și înainte - cu vezica urinară, iar la femeie cu uterul şi anexele lui,

13
coborând adesea până în fundul de sac Douglas;
- înapoi - cu ampula rectală;
- în sus - cu ansele ileale.
Ansa pelviană poate fi împinsă afară din pelvis când vezica urinară sau ampula rectală
sunt pline, sau când uterul este mult mărit de volum.
- uneori este foarte lungă, putând ajunge la 80 cm.
- în acest caz, ansa colică concavă în jos, urcă în cavitatea peritoneală înaintea anselor
subţiri şi se aşază în diferite regiuni ale cavităţii (fosele iliace interne, epigastrul etc.) și se
pune în raport cu unele segmente ale tubului digestiv din etajul submezocolic: jejun-ileon,
cec şi apendice, colon.
- alteori este scurtă şi coboară pe peretele postero-lateral al pelvisului descriind un traiect
sinuos. Este prevăzută cu un mezou foarte scurt şi prezintă o mobilitate foarte redusă.

Structura colonului

- cele 4 tunici: seroasa, musculara, submucoasa şi mucoasa. Ultimele trei nu prezintă

caracteristici deosebite.
Seroasa se comportă diferit la nivelul celor 4 porţiuni ale colonului. Aceste deosebiri ţin de
modul diferit în care s-a produs evoluţia ontogenetică a intestinului primitiv şi a mezoului său.
La nivelul colonului ascendent şi a celui descendent au luat naştere fasciile de coalescenţă
retrocolice Toldt dreaptă și stângă.
- colonul ascendent şi cel descendent sunt parțial retroperitoneale.
- în 30% din cazuri la colonul ascendent, 10-15% la colonul descendent, se poate găsi un
mezocolon, fapt care aminteşte dispoziţia embrionară.
Colonul transvers şi cel sigmoidian au câte un mezou – mezocolonul transvers şi
mezocolonul sigmoidian.
Mezocolonul transvers - leagă colonul transvers de peretele abdominal posterior.
- se fixează pe colon la nivelul teniei mezocolice (postero-superioară);
- rădăcina sa trece peste extremitatea inferioară a rinichiului drept, porţiunea descendentă
a duodenului şi capul pancreasului, marginea anterioară a corpului pancreasului până la
rinichiul stâng.
- conţine nervi, vase sangvine şi limfatice ale colonului transvers;
- închide în jos bursa omentală.
Mezocolonul sigmoidian - leagă colonul sigmoid de peretele pelvian.
- marginea sa anterioară se fixează pe colonul sigmoidian, iar marginea sa posterioară
(rădăcina) descrie o linie complexă de forma literei N, care încrucişează m. psoas, vasele
iliace comune şi apoi coboară în pelvis.

Vase şi nervi

Arterele - din a. mezenterică superioară (a. ileocolică, a. colică dreaptă, a. unghiului drept şi
a. colică mijlocie)
- şi din a. mezenterică inferioară (a. colică stângă şi aa. sigmoidiene).
- aceste numeroase artere colice ajunse în apropierea cadrului colic se anastomozează între
ele şi dau naştere unei arcade para-colice.
- în unele regiuni ale colonului se dezvoltă arcade accesorii, cu mare importanţă chirurgicală
deoarece în anumite împrejurări pot constitui căi anastomotice suplimentare.
- din arcada para-colică nasc aa. drepte – lungi şi scurte – care abordează colonul pe cele 2
feţe, anterioară şi posterioară.
- aa. drepte par a fi de tip terminal;
- ele irigă arii de formă triunghiulară din suprafaţa peretelui colic.
- din ele se formează reţele subseroase, din care pornesc apoi ramuscule pentru tunicile
intestinului gros.
Venele - se formează din reţele dispuse la nivelul tunicii mucoase şi musculare.
- de aici venele însoţesc arterele omonime şi se varsă în cele 2 mezenterice – superioară

14
şi inferioară – ambele tributare ale venei porte.
Limfaticele - iau naştere în tunica mucoasă;
- edifică apoi o reţea musculară şi alta subseroasă, după care se adună într-o arcadă de
noduri para-colice (ileocolice; colice drepte, mijlocii şi stângi).
- din acestea pornesc vase limfatice care se varsă în nodurile mezenterice superioare şi
inferioare.
- limfa ceco-apendiculară, a colonului ascendent şi transvers se varsă în nodurile
mezenterice superioare;
- cea a colonului descendent şi sigmoidian în nodurile mezenterice inferioare.
Nervii - sunt de natură vegetativă şi provin din simpatic şi parasimpatic.
- ceco-apendicele, colonul ascendent şi 2/3 drepte din colonul transvers primesc fibrele
simpatice din ganglionii celiaci şi mezenterici superiori, iar fibrele parasimpatice din nn. vagi.
- aceste fibre formează plexuri în jurul ramurilor arterei mezenterice superioare.
- 1/3 stângă a colonului transvers, colonul descendent şi cel sigmoidian primesc inervaţia
simpatică prin intermediul plexului mezenteric inferior, iar cea parasimpatică prin nn.
splanhnici pelvieni (nervii erectori).
- fibrele provenite din aceştia trec prin plexul hipogastric inferior, apoi prin plexul
hipogastric superior şi pe traiectul a. mezenterice inferioare ajung la această porţiune a
colonului.
- independent de acestea - fibre din nn. splanhnici pelvieni, care urcă retro-peritoneal
până la flexura colică stângă.
Simpaticul - acţiune vasomotoare.
În peretele colonului - cele 2 plexuri – mienteric Auerbach şi submucos Meisner.
Explorare şi căi de acces.
Explorarea clinică - prin inspecţie, palpare, percuţie, endoscopie recto-colică, dar mai ales
prin examen radiologic şi ecografie
Căile de acces chirurgicale - prin laparotomii.
- când vrem să abordăm colonul în totalitate - laparotomie mediană supra- şi
subombilicală (xifo-suprapubiană);
- după deschiderea cavităţii peritoneale se trage în sus omentul mare şi se pun în
evidenţă succesiv diferitele segmente ale colonului.
- accesul asupra fiecărei porţiuni - prin laparotomii adecvate segmentului respectiv (oblice,
paramediane, transversale).

15