BIOMECANICA INIMII

Inima este organul dinamic esenţial al sistemului circulator sanguin şi are

funcţia funadamentală de a pompa sângele în artere şi vene. Această funcţie a
fost confirmată
 prin primul transplant de inimă efectuat de Christian Barnard în anul 1967, după
care au urmat peste 3000 de astfel de operaţii, cu perioade de supraveţuire ce au
depăşit 17 ani.
Ca urmare inima poate fi considerată ca un sistem biomecanic perfect şi
complex, o pompă ultraperfecţionată, care nu este cunoscută în totalitate în
special unele detalii de structură şi infrastructură., deşi respectă legile
fundamentale ale fizicii. Aceasta s-a confirmat atunci când s-a încercat să se
realizeze un model artificial pentru a înlocui inima biologică.
Inima este un organ vital al corpului uman, având funcţia de pompare a sângelui către
toate ţesuturile şi celulele componente ale corpului uman. Muşchiul cardiac ocupă o
 poziţie intermediară între tipul de muşchi striat şi cel de muşchi neted.
Histologic vorbind, muşchiul cardiac este striat transversal similar cu muşchiul
sistemului osos, dar se asemănă şi cu muşchiul neted prin proprietatea intrinsecă
că este involuntar, adică nu se află sub controlul voinţei.
Se cunoaşte că muşchiul striat poate dezvolta o anumită forţă, într -un
intereval de timp scurt, dar este un muşchi care oboseşte în timp. Muşchiul
neted se contractă lent şi poate dezvolta forţe moderate pe intervale mari de
timp. Muşchiul cardiac se află în mod continuu în acţiune ritmică şi este format
din fascicule musculare. La inima adultă aceste fascicule se înterpătrund astfel
încât practic nu pot fi dist inse.
Activitatea mecanică a inimi este însoţită de fenomene electrice.
Alternanţa contracţie- relaxare a muşchiului cardiac este consecinţa depolarizării ş
repolarizării electrice ciclice a membranelor părţilor componente. Anumite
ţesuturi ale inimii formează un centru de comandă electrică, care produce
deplolarizarea inimi fără acţiune din exterior. La inima umană centru de comandă
se află plasat în sinusul venos. Modificarea temperaturii centrului electric al
inimii produce modificarea ritmului întregii inimii. Aplicarea de excitanţi rec sau
calzi în alte regiuni ale inimii nu influenţează ritmul cardiac. Centrul de comandă
al inimii nu este punctual, ci reprezintă la un moment dat, acea regiune care are
ritmul cel mai accelerat.
Propagarea acţiunii electrice se face din centrul de comandă în toate direcţiile
cu o viteză de aproximativ 1 m/s. Propagarea depolarizăroii electrice prin întreg
atriul inimii umane se face într-un timp de aproximativ 80 ms şi se numeşte unda P,
iar fenomenul de repolarizare ventriculară se numeşte unda T. Starea de excitaţie
electrică arterială durează aproximativ 150 ms. Excitaţia electrică a inimii se
face cu un sincronism desăvârşit.
Rezumativ se poate spune că există undă electrică de depolarizare, care
trece
 prin miocardul atrial pe care-l menţine depolarizat un anumit interval de timp.
Repolaizarea atriului se produce în timp ce ventriculii se depolarizează. Miocardul
ventricular începe să se depolarizeze la 80 ms după sfârşitul perioadei de
depolarizare atrială şi rămâne în stare d depolarizare circa 300 ms ânainte de a
se întoarce la starea de repaus.
1
 Legătura dintre fenomenele electrice şi mecanice în funcţionarea inimii este
de natură chimică, dar această legătură nu este cunoscută foarte bine.
Recurenţa
 periodică a fenomenelor electrice şi chimice, implică contracţia ritmică a muşchiului
cardiac şi pomparea sîngelui.
Reprezentarea diagramatică a inimi este redată în figurile următoare. În figura
A sunt evidenţiate cavităţile ventriculară şi cea atrială, vena cavă superioară şi
cea inferioară. Nodul sinoatrial este semnalat în stânga sus. Nodul
atrioventricular este
 plasat deasupra valvulelor tricupsidei, în septul interatrial. Fascicolul drept coboară
în ventriculul drept, iar cele două ramuri ale fasciculului stâng pătrund în
ventriculul stâng. În figurile B şi C este redat sistemul de conducere văzut din
partea dreaptă, respectiv stângă.
În B fasciculul drept se termină în apropiere de muşchiul papilar anterior din
 partea dreaptă. În C cele două ramuri ale fasciculului stâng trec în regiunile
muşchilor papilari, anterior şi posterior, din partea stângă.

Caracteristicile mecanice ale inimii

Presiunile produse de inima umană sunt exprimate ca diferenţe faţă de
presiunea atmosferică care considerată convenţional egală cu zero. Exprimarea
acestor presiuni se face încă în milimetri coloană de mercur (mmHg), adică în
Torri. Conform sistemului internaţional de unităţii de măsură va fi necesar să se
exprime presiunea
sângelui, ca şi orice altă presiune în N/m2 adică Pa.
Presiunea diferenţială a atriului drept 5-6 Torr;
Presiunea diferenţială a atriului stâng 7-8 Torr;
Presiunea sistolică intraventriculară dreaptă  25 Torr;
Presiunea diastolică este practic presiunea atmosferică;
Presiunea sistolică ventriculară stângă  125 Torr;
Presiunea sistolică maximă în aortă 120 Torr normal
Presiunea sistolică maximă în artera pulmonară 25 Torr normal;
Presiunea diastolică din aortă 80 Torr normal;
Presiunea diastolică din artera pulmonară 7 Torr normal
Presiunea diastolică inraventriculară scade aproapae de
zero.

Ventriculul drept pompează sângele, revenit din circulaţia generală, în artera

 pulmonară. Acest ventricul funcţionează ca o pompă de volum, in raport cu pompă de
 presiune şi poate pompa volume mari de sânge la presiuni mici.
Ventriculul stâng se comportă practic ca pompă de presiune având funcţia de
a
 pompa în aortă sângele oxigentat reântors din plămăni.
Partea dreaptă a inimi se adaptează uşor funcţie de modificările debitului
sistolic, iar ce stîngă funcţie de cerinţele de creştere a presiunii. Atriul şi
ventriculul din fiecare parte a inimii sunt separate prin valve care se mişcă sub
influenţa modificărilor de presiune ale fluxului sanguin. O parte din sîngele
pompat în aorta şi în artera  pulmonară, în timpul sistolei, produce o dilatare a
pereţilor elastici ai acestor vase care înmagazinează energie potenţială de
deformaţie şi care este eliberată în timpul diastolei. Presiunile arteriale aortică
şi pulmonară ajung maxime în timpul contr acţiei ventriculare, dar aceste presiuni

2
nu scad la zero în intervalul dintre pulsaţii, nici în mica sau marea circulaţie a
sângelui.
Fenomenele electrice care preced fenomenele mecanice ale inimii, sunt
înregistrate, vizualizate şi interpretate pe electro  cardiogramă.
Zgomotele cardiace sunt produse prin activitatea mecanică a inimii şi pot
fi auzite cu urechea lipită de suprafaţa corpului, prin intermediul stetoscopului
sau

3
 printr-un sistem electronic microfon-amplificator-oscilograf. Aceste zgomotele sunt
 produse de peretele inimii, ale valvelor şi de curgerea turbulentă a sângelui.
Zgomotele cardiace se aud cu intensităţii diferite în funcţie de modul de
amplasare a senzorului faţă de inimă, Tabelul 1. Unele investigaţii experimentale se
fac folosind microfoane sau catetere plasate în interiorul cavităţilor cardiace.

Zgomotele inimii
 Nr. Specificaţii Detalii
crt
.
1 Primul Este un zgomot fiziologic, apare odată cu instalarea
zgomot contracţiilor ventriculare, fizic este creat de vibraţia valvelor şi a
cardiac pereţilor atrial şi ventricular ai inimii. Înaintea contracţiei
ventriculare valvele atrioventriculare precum mitrală şi
tricuspidă sunt deschise şi pe măsură ce presiunea ventriculară
creşte, datorită contracţiei sângele este împins spre atriu.
Ca rezultat valvele menţionate se închid.
Fenomenele mecanice precum mişcarea iniţială a sângelui,
închiderea valvelor şi încetarea bruscă a mişcării sângelui în
atriu produc primul zgomot cardiac. Componenta primului
zgomot care provine de la circulaţia sîngelui, mai ales atunci
când este percepută din exterior, se numeşte suflu. La
unele
 persoane, valvele mitrală şi tricuspidă se ânchid uşor asincron,
2 Al doilea astfel încât se poate auzii o dedublare a primului zgomot.
zgomot Apare în mod logic după primul zgomot. După ce s-a transmis
cardiac fluxul sanguin din ventricul în aortă, valvele fiind deschise,
nu se mai aude nici un zgomot până la instalarea fazei de
relaxare. Când presiunea ventriculară scade sub cea aortică,
apare o tendinţă de mişcare în sens invers a sângelui care
închide valva aortică şi ce pulmonară.
Acest grup de mişcării ale sângelui şi valvelor produc un
zgomot numit al doilea zgomot cardiac şi cuprinde predominant
componente de frecvenţe joase. Dacă diferenţa de pr esiune
dintre aortă şi ventricul este anormal de mare, închiderea
valvelor se face rapid şi al doilea zgomot cardiac creşte în
intensitate. Dedublarea poate să apără şi în acest caz
deoarece sistola ventriculară dreaptă este succesivă sistolei
ventricular e stângi. Această dedublare este mai marcantă în
cursul inspiraţiei.

3 Al 4 Al patrulea zgomot cardiac

treilea
zgomot
cardiac

4
 Incepe odată numeşte şi zgomot atrial. Este imperceptibil prin ascultare
cu relaxarea directă.
ventriculilor,
după ce
presiunea în
aceste spaţii
scade sub cea
din atriu.
Valvele atriu-
ventriculare
se deschid şi
sângele intră
în cavităţile
ventriculare
relaxate.
Această
mişcare are o
fază iniţială
rapidă,
urmată de
alta mai
lentă.
Mişcarea
sângelui în
ventricului
produce
vibraţiile
 pereţiilor
respectivi, ceea ce
constituie al
treilea zgomot
cardiac,
care este practic
imperce ptibil
prin ascultare
directă.
Este produs de
mişcarea sângelui
prin valvele
atrio-
ventriculare
 parţial
deschise, în
ventriculii
complet
deschişi. Este
un zgomot de
frecvenţă
joasă, de tip
alternant al
sângelui şi se

5
 Zgomotele cardiace se aud cu intensitate maximă în anumite locuri alezonei din
apropierea inimii. Practic, cu un stetoscop se aud în mod normal numai primele două
zgomote cardiace. Aceste două se pot înregistra grafic cu ajutorul unei
fonocardiograme, care include de regulă şi electrocardiograma.
Primul are o tonalitate mai joasă 30-100 Hz şi o durată de 50-100 ms,
fiind un zgomot de tip detunător şi lung. Al doilea zgomot cardiac are o
frecvenţă mai mare, dar este mai slab după intensitate şi are o durată de 25 -50
ms.
Ascultarea directă cu urechea implică obţinerea unor informaţii limitate după
 proprietăţile urechii. Astfel, nu vor fi percepute infrasunetele sub 20 Hz şi nici
cele aflate sub limita audibilitate după presiune şi intensitate. Prin folosirea
aparatelor speciale şi sensibile de ascultare se obţin informaţii suplimentare foarte
utile pentru un diagnostic corect, tehnica fiind cunoscută sub numele de
fonocardiografie.
Sunt sisteme biomecatronice de ascultare care amplifică şi reprezintă sunetul
într-o scară logaritmică după intensitate. Dispozitivul numit sonvelograf este
utilizat
 pentru identificarea zgomotelor dedublate şi a suflurilor produse prin curgerea
turbulentă a sângelui prin vase cu diametre variabile şi cu defecte de
configuraţie.
Aritmiile inimii reprezintă tulburări ale frecvenţei cardiace, ale ritmului
cardiac şi succesiunile în care sunt excitate cavităţile inimii. Cauzele aritmiilor
sunt tulburările de formare a impulsurilor electrice, precum şi cele legate de
conducerea acestor impulsuri.

6
7