Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TOPOGRAFIE – CARTOGRAFIE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ANTON NĂSTASE, GABRIELA OSACI-COSTACHE
Topografie, cartografie: lucrări practice /
România de
Mâine
!
"
# $ % & & $ $
& '
& $
6 7
(
8
)
9
* + , -
:
.
;
/
< =
,
>
0
?
) .
=
1
>
* 2
?
*
:
România de Mâine
= :
3 4 5 5 4
@ A
@ B
@
# # C
B
@ & @ D ' %
×
! @ D E D &
România de Mâine
" F
# D
F
&
- , 0 ANTON NĂSTASE
* ) -
2 + , 0 * ) - GABRIELA OSACI-COSTACHE
TOPOGRAFIE – CARTOGRAFIE
LUCRĂRI PRACTICE
6 6 =
( ) * 1 * . . .
ROMÂNIA DE MÂINE
6 9 6 6
( / (
, , - 2 + * 3 4 5 5 4
CUPRINS
8
I. NOŢIUNI
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
11
Exemplu practic:
XA =5313,77778 km XB = 5314,06060 km
YA = 5278,31313 km YB = 5279,67676 km
∆X = 282,82 m
∆Y = 1363,63 m
Raportul subunitar este ∆X / ∆Y, deci: 282,82 /1363,63 = 0,207402
care reprezintă cotangenta unghiului de orientare θA-B.
Din tabelele de valori naturale, corespunde pentru această cotangentă,
unghiul de 86g 98c 10cc.
Deoarece amândouă ∆-le sunt pozitive, rezultă că orientarea este în
cadranul I.
7.1.3. Calculul suprafeţei unui poligon, cunoscând coordonatele X
şi Y ale vârfurilor poligonului (fig. 6.). Se proiectează vârfurile 1-2-3 ale
poligonului atât pe 0X, cât şi pe 0Y şi se vor obţine trapezele: 1-2-2´-1´,
2-3-3´-2´ şi 1-3-3´-1´.
Suprafaţa triunghiului 1-2-3
rezultă din suma suprafeţelor
trapezelor 1-2-2´-1´ şi 2-3-3´-2´,
din care se scade suprafaţa trape-
zului 1-3-3´-1´.
Fig. 6.
*
A fost stabilit ca meridian origine internaţional în anul 1884, când a avut
loc Conferinţa geografică internaţională de la Washington.
14
8. Sfera. Pentru întocmirea hărţilor la scară mică globul terestru se
poate asimila cu o sferă, deoarece dacă se va considera o sferă cu raza
ecuatorială de 15 cm, raza polară va fi mai mică cu numai 0,5 mm. decât
cea ecuatorială, deci neglijabilă.
Din acest motiv, în problemele practice de cartografie globul terestru
va fi considerat sferă.
Sfera este definită ca fiind corpul mărginit de o suprafaţă curbă închisă,
ale cărei puncte sunt egal depărtate de un punct interior numit centru.
Suprafaţa sferei se calculează cu relaţia:
2
D
S = 4πR2 = 4π
4
Volumul sferei este:
3
D
3 4π 3 3
V=
4πR
=
2 = 4πD = πD
3 3 8x 3 6
8.1. Zona sferică este o porţiune din suprafaţa sferei cuprinsă între
două secţiuni plane, de exemplu, suprafaţa curbă ABCD (fig. 10.). Cele
două secţiuni AB şi CD constituie bazele zonei, iar segmentul BB´ = I
dintre cele două plane este înălţimea.
Suprafaţa zonei sferice este
dată de relaţia: S = 2πR I
Din fig. 10. rezultă:
I = R sinϕ.
Considerând:
ϕΒ = ϕ2 şi ϕD = ϕ1 şi înlo-
cuind în relaţia anterioară, rezultă:
I = R sinϕ2 − R sinϕ1
8.2. Calota sferică este partea din suprafaţa sferei rezultată din
intersecţia unui plan AB cu sfera (fig. 12.). Planul cercului AB este baza
calotei, iar segmentul PnC este înălţimea calotei sferice.
Suprafaţa calotei sferice este dată de relaţia: S = 2πRI, în care:
I = OPn – OC, dar: OPn = R, OC = R sinϕ , deci:
I = R – R sinϕ = R (1 – cos ψ).
I = 2πR sin2ψ/2,
iar:
S = 4πR2 sin2ψ/2,
ψ reprezentând colatitudinea paralelei ce delimitează calota.
Fig. 11. Zona sferică situată în două Fig. 12. Calota sferică
emisfere
16
8.3. Trapezul sferic este porţiunea ABCD de pe sfera terestră
(fig. 13.), delimitată de două meridiane şi două paralele.
17
πRn 0 πR∆ϕ
L= 0
= ,
180 180 0
în care:
∆ϕ reprezintă diferenţa de latitudine dintre cercurile paralele ce
delimitează cercul meridian respectiv.
Când unul dintre cele două cercuri paralele este ecuatorul, ∆ϕ este
tocmai latitudinea celuilalt paralel.
Când arcul de meridian se găseşte de o parte şi de alta a ecuatorului,
atunci ∆ϕ va reprezenta suma latitudinilor celor două paralele ce
delimitează arcul de meridian considerat.
Lungimea unui cerc mic AB (fig. 14.) este:
L = 2πr, iar r = R cosϕ0,
în care:
ϕ0 este latitudinea paralelei
respective.
Deci:
L = 2πR cosϕ0
19
Tabelul 1
Scara 1 : 5 000 1:25 000 1:50 000 1:100000 1:200000
Ps ( m ) ± 2,50 ± 12,5 ± 25,0 ± 50,00 ± 100,00
Rezultă că, cu cât scara este mai mică, cu atât mai mică este şi
precizia grafică a hărţii. Pe hărţi scara este trecută în trei feluri :
numerică, directă şi grafică.
– Scara numerică se exprimă ca o fracţie, în formă generalizată:
1/n sau 1: n, în care numărătorul este egal cu unitatea şi numitorul
arată de câte ori s-a făcut micşorarea, de exemplu 1: 25 000.
– Scara directă se prezintă, de pildă, pentru o hartă la scara 1:
100 000, sub forma :1 cm = 1 000 m.
– Scara grafică este reprezentarea grafică a scării numerice şi
permite determinarea grafică a distanţelor de pe teren. Ea este de forma
unui segment de dreaptă (fig. 15.), divizat din cm în cm. Prima diviziune
se notează cu zero, iar celelalte cu valorile considerate pe teren. În felul
acesta, 1 cm de scară devine unitatea de bază a scării, iar corespondentul
lui de pe teren se numeşte valoarea scării. Primul centimetru din stânga
diviziunii zero se numeşte baza sau talonul scării şi se împarte în
milimetri, trecându-se valorile corespunzătoare pe teren.
– Precizia scării va fi egală cu 1/10 din bază . Talonul poate fi
divizat şi în alte unităţi grafice, de exemplu, din 2 în 2 mm. În acest caz,
dacă baza este de 1 cm înseamnă că precizia scării va fi de o cincime
din bază. În general, dimensiunile talonului scării se iau astfel încât
distanţelor de pe teren să le corespundă valori rotunde. De exemplu,
pentru o scară 1: 40 000 talonul va fi de 2,5 cm, la care corespunde
1 km pe teren, iar pentru scara 1: 50 000 talonul va fi de 2 cm. Scara
grafică liniară se poate reprezenta sub diverse forme (fig.16.).
20
Fig. 16. Diverse scări grafice simple
21
II. PROBLEME PRACTICE DE TOPOGRAFIE
1. TEODOLITUL
Este instrumentul utilizat în ridicările topografice.
Principalele părţi componente ale unui teodolit clasic sunt
prezentate în fig.17.
Fig. 17. Secţiune prin teodolit
1 - lunetă topografică; 2 - cerc vertical;
2 a - cerc vertical gradat; 2 b - cerc
alidad fix cu repere de citire-; 3 - axul
de rotaţie al lunetei; 4 - furcile de
susţinere ale lunetei şi cercului
vertical; 5 - cercul alidad care susţine
suprastructura teodolitului; 6 - cercul
gradat orizontal sau limb; 7 - coloană
plină a axului de rotaţie al teodolitului;
8 - coloană tubulară a axului de rotaţie
al teodolitului; 9 - suportul teodolitului
(ambaza); 10 - trei şuruburi de calare;
11 - placa de tensiune a ambazei;
12 – placa de ambază; 13 - şurub de
prindere şi strângere; 14 - dispozitiv de
prindere a firului cu plumb; 15 - nivela
torică de pe cercul orizontal;
16 - nivela sferică; 17 - nivela torică de
pe cercul vertical; 18 - dispozitive de
mărire a diviziunilor, cercurilor şi a
dispozitivelor de citire; 19 - şurub de
fixare (blocare) a cercului alidad;
20 - şurub de fixare (blocare) a
limbului; 21 - şurub de fixare a lunetei
şi a cercului vertical; 22 - şurub de
calare a nivelei cercului vertical;
23 - capul trepiedului; VV - axa de
rotaţie principală a teodolitului;
OO - axa secundară de rotaţie a
lunetei; NN - directricea nivelei torice
(15); VsVs - axa nivelei sferice (16);
Cv - centru de vizare al teodolitului.
22
1.1. LUNETA
Luneta clasică a unui teodolit (1 fig.17.) se compune din trei tuburi:
tubul ocular, tubul reticul şi tubul obiectiv (fig.18).
Lunetele moderne sunt alcătuite numai din tubul ocular şi tubul obiectiv.
Utilizarea lunetei impune îndeplinirea a două condiţii, şi anume,
claritatea firelor reticule (pentru care se manevrează tubul ocular) şi claritatea
imaginii obiectului vizat (în care scop se acţionează fie un şurub, fie un
manşon numit de focusare). Când sunt realizate aceste două condiţii, se zice
că luneta este pusă la punct, operaţie care se face ori de câte ori este nevoie.
Dacă luneta are pe lângă firele reticule şi fire stadimetrice (fig.19.),
teodolitul poate fi utilizat împreună cu o miră şi pentru măsurarea optică a
distanţelor. În acest caz, se numeşte teodolit tahimetru sau simplu, tahimetru.
23
În practică este necesar să se ştie ce fel de lunetă are teodolitul:
neanalatică sau analatică.
Pentru aceasta se măsoară direct (cu panglica) o distanţă AB de 25m
pe un teren orizontal. Se face staţie cu teodolitul în punctul A, iar în punctul
B se ţine o miră verticală. Se fac citirile pe miră şi se calculează numărul
generator H, care se multiplică cu K1. Dacă rezultatul este egal cu 25, atunci
luneta este analatică, iar dacă există o diferenţă faţă de distanţa măsurată
direct, aceasta reprezintă pe K2 şi deci aparatul are o lunetă neanalatică.
*
Citirile pe cercurile teodolitului se pot face fie separat la fiecare cerc cu
ajutorul dispozitivelor corespunzătoare cercului, fie centralizat, când citirea se
realizează cu ajutorul unui singur dispozitiv.
24
În cazul în care diviziunea zero a vernierului coincide cu o diviziune
de pe limb, citirea se face numai pe limb până la zero al vernierului.
Microscoapele au rolul de a mări diviziunile de pe cercurile gradate şi
ele pot fi cu scăriţă sau micrometru optic. In cazul microscopului cu scăriţă,
întâlnit la aparatele din seria Theo 020 – Zeiss şi altele, imaginile gradaţiilor
celor două cercuri, orizontal şi vertical, sunt aduse în câmpul microscopului.
Un exemplu de citire cu microscopul cu scăriţă este dat în fig.21.
1.3. NIVELELE
Nivelele (15, 16, 17, fig. 17) servesc pentru orizontalizarea sau
calarea aparatului, folosind şuruburile de calare (10, 22, fig.17).
25
acţionând din cele trei şuruburi de calare (10 fig.17.), până când bula
nivelei vine în cercul reper.
Se continuă cu orizontalizarea precisă, cu ajutorul nivelei sau
nivelelor torice. Pentru aceasta se procedează în felul următor:
– se orizontalizează aparatul din cele trei şuruburi de calare;dacă firul
cu plumb se deplasează, se corectează poziţia aparatului pe capul trepiedului.
Calarea sau orizontalizarea teodolitului, se face astfel:
– dacă teodolitul are o singură nivelă pe cercul alidad, se lasă liberă
mişcarea cercului alidad şi se roteşte până când nivela este adusă într-o
poziţie paralelă cu două din şuruburile de calare (fig.22.a.). Se acţionează
asupra acestor două şuruburi, rotindu-le în sens invers, unul faţă de celălalt,
până când bula nivelei este adusă între repere. Apoi se roteşte cercul alidad,
până când nivela este perpendiculară pe prima poziţie şi deci paralelă cu cel
de-al treilea şurub de calare (fig.22.b.).Se manevrează din al treilea şurub,
până când şi în această poziţie bula aste adusă între repere. Dacă nivela este
rectificată, adică în perfectă stare de funcţionare, în orice poziţie s-ar afla
faţă de şuruburile de calare, prin rotire, bula trebuie să rămână între repere;
27
limbului şi se deblochează mişcarea generală. Considerând că trebuie
măsurat unghiul „ω” din fig.25.I. format de direcţiile SA şi SB, se îndreaptă
luneta spre punctul A, vizând semnalul din A. În acest moment, pe limbul
teodolitului se găseşte diviziunea „0”, care corespunde citirii „a”. Apoi se
deblochează cercul alidad de limb şi se roteşte luneta în sensul de la A la B,
vizându-se şi semnalul din punctul B. Citirea „b” pe care o efectuăm pe
limb este, de exemplu, de 48g37c45cc.
Întrucât sensul de divizare a limbului corespunde cu sensul mişcării
acelor de ceasornic, rezultă că ω = b – a, deci unghiul ω este egal cu
diferenţa celor două citiri. Deoarece prima citire „a” este „0”, cea de-a doua
citire „b” reprezintă chiar valoarea unghiului. Pentru verificare este bine să
se execute măsurătoarea şi cu luneta în poziţia a II-a.
Varianta prin diferenţa citirilor este diferită de prima, prin aceea că se
porneşte în măsurătoare cu o valoare diferită de zero. Astfel, dacă spre
exemplu, după ce a fost vizat punctul A, pe limb s-a înregistrat citirea
„a” = 35g42c30cc, iar după viza efectuată spre punctul B s-a înregistrat
citirea „b” = 88g58c60cc, rezultă că unghiul „ω” va fi egal cu diferenţa celor
două citiri: ω = 88g58c60cc – 35g42c30cc = 53g16c30cc (fig. 25.II.).
28
Fig. 26. Vize la înălţimea aparatului şi la înălţimea semnalului
29
În cazul în care citirea a doua „b” este mai mică decât prima citire
„a”, iar măsurătoarea s-a făcut în sens topometric (în sensul acelor de
ceasornic) se vor adăuga la citirea „b” 400g .
Ex. : citirea „a”= 245g 37c 20cc şi citirea „b” = 15g 30c 00cc , unghiul
„ω“ va fi egal cu (15g 30c 00cc + 400g 00c 00cc) - 245g 37c 20cc , adică:
ω = 415g 30c 00cc - 245g 37c 20cc = 174g 92c 80cc .
30
Tabelul 2
31
Toleranţa unghiulară Tu = pc n , în care „p” este precizia
dispozitivului de citire al instrumentului şi „n”, numărul vizelor. În
exemplul de faţă, Tu = 200cc, deci εu < Tu.
Dacă εu < Tu se continuă cu calculul corecţiei ce trebuie aplicată, după
formula q u = εu/n = 100cc/4 = 25cc, cantitate ce se aplică valorilor obţinute în
urma vizelor către 101, 501 etc., în progresie aritmetică. Întrucât εu este
pozitivă, corecţia qu va fi negativă (vezi tab. 2)
Unghiurile a, b, c şi d vor rezulta din diferenţa citirilor medii
corectate sau compensate şi, în final, suma lor trebuie să fie egală cu
400g00c00cc.
2. MIRA
MIRA topografică este o riglă de lemn lungă de 2-4m, folosită pentru
măsurarea optică a distanţelor, dar şi pentru lucrări de nivelment (fig. 28).
Este confecţionată din lemn de esenţă moale, pentru a fi uşoară, şi
este gradată în metri, decimetri şi centimetri. De obicei, gradaţiile sunt
colorate în roşu şi negru, iar fondul mirei este alb sau crem. Mirele pot fi
verticale şi orizontale.
Când luneta dă imaginile răsturnate, se utilizează mire pe care
diviziunile sunt scrise invers, iar când luneta dă imaginea normală,
diviziunile pe miră sunt scrise, de asemenea, normal.
Citirea pe miră se face fie până la firele stadimetrice, fie până la firul
reticul orizontal al lunetei şi se compune din patru cifre: metri, decimetri,
centimetri, şi milimetri. Primele trei se citesc direct pe miră, iar cea de-a
patra se aproximează de către operator (fig.29.).
În timpul lucrului mira trebuie ţinută vertical, poziţie care se
realizează fie cu o nivelă sferică montată pe spatele mirei, fie cu o nivelă
sferică independentă.
În cazul determinării distanţelor pe cale optică viza pe miră se face cu
firul reticul orizontal la înălţimea teodolitului instalat în staţie (fig.30,citirea
1667), apoi se efectuează citirile la cele două fire stadimetrice: 1972 şi
1362. Pentru verificare, trebuie ca media citirilor la firele stadimetrice să fie
egală cu citirea la firul reticul orizontal (fig.30.).
32
Fig. 28. Miră Fig. 29. Citire pe miră: Fig. 30. Citiri la firele
topografică verticală 1126 stadimetrice şi la firul
orizontal
33
În cazul măsurării distanţelor tahimetric cu miră verticală se
procedează astfel :
Dacă este de determinat distanţa dintre două puncte A şi B cu un
tahimetru cu lunetă analatică, iar terenul este orizontal, se face staţie cu
tahimetrul în punctul A, iar în punctul B se instalează mira.
Se vizează pe miră cu firul reticul orizontal la înălţimea tahimetrului
instalat în staţie, după care se fac citirile la firele stadimetrice orizontale.
Considerând că la firele stadimetrice s-au înregistrat citirile : 1972 şi
1362 (iar la firul reticul orizontal 1667) D = K1 H, în care K1 = 100, iar
H = numărul generator, care este diferenţa dintre cele două citiri la firele
stadimetrice.
Deci, D = 100 x 0,610m = 61m.
În cazul terenurilor înclinate se vizează pe miră, de asemenea, la
înălţimea tahimetrului instalat în staţie şi apoi se fac citirile la cele două fire
stadimetrice şi D = K1 H cos2 α, în care α este unghiul de pantă al terenului
citit pe cercul vertical şi care este egal de exemplu, cu 7°20'.
K1 = 100 ; H = 0,610 ; cos2 α = 0,983667.
D = 100 x 0,610 x 0,983667 = 60m.
Triunghi
Unghiul
unghiu-
Nr. crt.
rilor
g c cc
0 1 2 3
1 α1 67.74.04
2 γ1 77.18.12 I
3 β1 55.08.02
4 α2 62.84.57
5 γ2 81.95.06 II
6 β2 55.20.49
7 α3 63.15.46
8 γ3 77.30.56 III
9 β3 59.53.80
10 α4 42.19.11 Fig. 31 a. Reţea de triangulaţie locală în
11 γ4 104.97.81 IV formă de poligon cu punct central
12 β4 52.83.06
13 α5 65.16.14
14 γ5 58.58.46 V
15 β5 76.25.25
3.1.1. COMPENSAREA I
Pentru triunghiul I din fig.31 ar trebui ca α1 + β1 +γ1 = 200g, însă,
datorită erorilor ce s-au produs în timpul măsurătorilor, această condiţie
este satisfăcută de relaţia : α1 + β1 + γ1 = 200g ± ε1.
ε1 este eroarea care trebuie să fie mai mică decât toleranţa (Tu = 48cc)
şi ea se repartizează în mod egal celor trei unghiuri.
35
36
Tabelul 4
Suma unghiurilor din triunghiul I este egală cu 200g00c18cc (col.2,
tabelul 4). Aceste 18cc se repartizează în mod egal celor trei unghiuri care,
după aplicarea corecţiei, devin α'1, β'1 şi γ'1, a căror sumă va fi egală
cu 200g00c00cc (col.4, tabelul 4), adică α1=67g 74c04cc,va deveni α'1 =
=67g73c 98cc (col. 4, tabelul 3), β1 = 55g 08c 02cc va deveni β1' = 55 g 07c 96cc
(col.4, tabelul 4), şi γ1 = 77g 18c 12cc va deveni γ'1 = 77g 18c 06cc
(col.4 tabelul 4)
Pentru triunghiul II din fig.31 suma unghiurilor este 200g00c12cc
(col.2, tabelul 4). De asemenea, cele 12cc se împart la numărul unghiu-
rilor (3) şi se aplică în mod egal, iar unghiurile α2, β2,γ2 devin, după
compensare, α'2, β'2, γ'2, .
Se procedează în mod asemănător şi pentru celelalte triunghiuri,
pentru ca, în final, suma unghiurilor în fiecare triunghi să fie egală cu 200g.
39
3.3. CALCULUL ORIENTĂRILOR LATURILOR
DE TRIANGULAŢIE
Pornind de la orientarea laturii AB care este cunoscută, se calculează
orientările celorlalte laturi, după cum urmează.
θ A-B = cunoscută ;
θ B-C = θ A-B + 200g - (α2 + β1)
θ C-F = θ B-C + 200g - β2
θ F -D = θ F-C + γ3
θ D-E = θ F-D + 200g - α4
θ E-A = θ D-E + 200g - (α5 + β4)
θ A -B = θ E-A + 200g - (α1 + β5).
Fig. 31b.
Ultima orientare θ A-B, deşi se cunoaşte, se calculează pentru verificare.
Exemplu practic
Calculul orientărilor laturilor de triangulaţie
θA-B = 65g24c33cc
θB-C = θA-B + 200g – (α2+β1)
θB-C = 65g24c33cc + 200g – (62g84c56cc+55g07c04cc) = 147g31c83cc
θC-F = θB-C + 200g – β2
θC-F = 147g31c83cc + 200g – 55g20c43cc = 292g11c40cc
θF-D = θ F-C + γ3
θF-D = 92g11c40cc + 77g30c62cc = 169g42c02cc
θD-E = θF-D + 200g – α4
θD-E = 169g42c02cc + 200g – 42g19c13cc = 327g22c89cc
θE-A = θD-E + 200g – (α5 + β4)
θE-A = 327g22c89cc + 200g – (65g16c21cc + 52g83c06cc) = 9g23c62cc
θA-B = θE-A + 200g – (α1 + β5)
θA-B = 209g23C62cc – (67g74c01cc + 76g25c28cc) = 65g24c33cc
40
3.4. CALCULUL COORDONATELOR PUNCTELOR
DE TRIANGULAŢIE
O ultimă operaţie de calcul este determinarea coordonatelor rectan-
gulare ale punctelor de triangulaţie, care poate fi urmărită în tabelul 6.
Cunoscând coordonatele X şi Y ale punctului A, va trebui să
calculăm ∆X şi ∆Y de la A la B, de la B la C ş.a.m.d.
Pentru a calcula coordonatele absolute X şi Y ale punctului B, va
trebui să se calculeze mai întâi coordonatele relative ∆X şi ∆Y de la A la B,
după formulele:
∆X = D cos θ şi ∆Y = D sin θ.
Din tabelul 6 se observă că ∆XA-B = +801,33 şi ∆Y = +1318,93
XB = XA +∆ XA-B ; XB = 50.145,91 m + 801,33 m = 50.947,24 m
YB = YA + ∆YA-B ; YB = 45.590,44 m + 1318,93 m = 46.869,37 m.
Pentru coordonatele celorlalte puncte, se poate urmări tabelul 6.
Coordonatele punctului A, deşi se cunosc, se calculează pentru verificare.
4. METODA INTERSECŢIEI
Se aplică pentru îndesirea reţelei de puncte de sprijin, realizată prin
triangulaţie şi este de două feluri: intersecţia înainte şi intersecţia înapoi.
41
Pentru a obţine o precizie mai mare, se recomandă ca direcţiile
către punctele de intersecţie (P) să se intersecteze sub un unghi
apropiat de 100g. Dacă nu se poate respecta această condiţie, direcţiile
respective nu se pot întretăia sub un unghi mai mic de 30g, dar nici
mai mare de 120g.
Coordonatele X şi Y ale punctului P se calculează cu formula ce
utilizează fie tangenta, fie cotangenta orientării. Se va folosi funcţia
trigonometrică a cărei valoare absolută este mai mică.
Y1 − Y2 + X 2 tgβ − X 1 tgα
XP =
tgβ − tgα
sau
Y2 − Y1 + X 1 tgα − X 2 tgβ
XP =
tgα − tgβ
şi
YP = (XP – X1) tg α + Y1
sau
YP = (XP – X2) tg β + Y2.
θ 2 – P = θ1 – P + α şi θ3 – P = θ1 – P + β.
∗
Metoda are mai multe denumiri şi rezolvări, ca de exemplu:
retrointersecţie, procedeul Delambre, procedeul Collins, dispozitivul
Martinian, problema hărţii ş.a.m.d.
43
După calculul orientărilor, se continuă cu calculul coordonatelor
X şi Y ale punctului P, care coordonate se vor calcula din cel puţin
două perechi de coordonate, fie X1Y1 şi X2Y2, fie X2Y2 şi X3Y3.
44
Tabelul 6
45
46
Tabelul 7
θ102-103 = θ101-102 ± 200g + ω102 = 233g 74c 29cc + 200g + 151g 83c 30 cc =
=185g 57c 59cc
θ103-52 = θ102-103 ± 200g + ω103 = 185g 57c 59cc + 200g + 199g 83c 50cc =
= 185g 41c 09cc
θ52-2 = θ103-52 ± 200g + ω52 = 185g 41c 09cc + 200g + 18g 18c 60cc = 3g 59c 69cc
47
Deoarece :
Cx + ∑δx = ∆X
Cy + ∑δy =∆Y
Rezultă că :
Cx =∆X - ∑δx
Cy =∆Y - ∑δy
Cx = (X52 - X2) - ∑δx = - 398,35 – (-398,47) = +0,12
Cy = (Y52 – Y2) - ∑δy = -22,39 – (-22,45) = + 0,06.
Pentru a putea aplica aceste corecţii, trebuie respectată condiţia ca
C < Tc.
Valoarea corecţiei se calculează cu relaţia
C = (Cx) 2 + (Cy) 2
C = (0,122 + 0,062 = 0,13
Şi a toleranţei :
Tc = 0,003 D +D/2600
Tc = 0,003 447,14 + 447,14 / 2600 = 0,23.
Întrucât C < T se aplică la δx şi δy (coloana 10 +2,+5,+3,+2 şi
coloana 11 +1,+3,+1,+1) rezultând δx' şi δ y' (corectate).
De exemplu :
∑ωi = 399g 98c 40cc , deci
s-a făcut o eroare de –1g 60c şi, ca
atare, corecţia va fi + 1g 60cc .
Dacă se încadrează în toleranţă,
se repartizează în mod egal
unghiurilor orizontale;
− calculul corecţiilor Cx
şi Cy se realizează cu relaţiile:
Cx = - ∑δx
Fig. 32 c. Drumuirea închisă pe punctul Cy = - ∑δy
de plecare − orientarea de plecare
se determină pe teren;
Pentru calculul coordonatelor X şi Y ale punctelor de drumuire, se
acordă unui punct, în mod convenţional, o pereche de coordonate suficient
de mari pentru ca toate punctele să aibă coordonate pozitive.
Restul coordonatelor punctelor de drumuire se vor calcula după relaţia:
Xn = X (n-1) ± δ'x (n-1)-n
Yn = Y (n-1) ±δ'y (n-1)-n.
6. METODA RADIERII
RADIERII
Se face staţie într-un punct de drumuire, de exemplu 101
(fig. 32d.) şi se vizează cu zero în aparat către punctul de drumuire
102 (latura de drumuire 101-102 fiind latură de sprijin), apoi către
punctele de radiere 501, 502, 503, măsurându-se astfel unghiurile ω1,
ω2 şi ω3. se măsoară distanţele 101-501 (d1), 101-502 (d2) şi 101-503
(d3), direct în valoarea lor orizontală. Pentru control, se măsoară şi
distanţele 501-502, 502-503.
49
Fig. 32d. Fig. 32e.
Pentru calcularea coordonatelor X, Y ale punctelor de radiere sunt
necesare şi orientările distanţelor 101-501, 101-502 ş.a.m.d.
Orientarea θ101-102 este cunoscută.
θ101-501 = θ101-102 + ω1;
θ101-502 = θ101-501 + ω2;
θ101-503 = θ101-502 + ω3.
Coordonatele relative δx şi δy se vor calcula după formulele de principiu:
δx = d cos θ şi δy = d sin θ
şi în funcţie de cadranul în care se găseşte orientarea, se va acorda şi
semnul corespunzător.
Coordonatele absolute X şi Y ale punctelor de radiere se
calculează în funcţie de coordonatele X şi Y ale punctului 101:
X501 = X101 + δx101-501; Y501 = Y101 + δy101-501;
X502 = X101 – δx101-502; Y502 = Y101 + δy101-502;
X503 = X101 – δx101-503; Y503 = Y101 + δy101-503.
7. METODA ECHERĂRII
Metoda constă în coborârea de perpendiculare din punctele de
detaliu pe laturile de drumuire sau pe axe de sprijin, poziţia punctelor
de detaliu fiind determinată prin X şi Y.
Coordonatele Y se măsoară cumulat de la un punct de drumuire
(fig. 32e.), care constituie originea comună a lor, până la picioarele
perpendicularelor.
Coordonatele X ale punctelor de detaliu sunt tocmai lungimile
perpendicularelor, care se măsoară cu o ruletă. În cazul terenurilor în
pantă, lungimea perpendicularelor se măsoară direct în valoare orizontală.
Pe teren se întocmeşte o schiţă, pe care se trec valorile cumulate
pentru Y şi separate pentru X (fig. 32e.).
50
8. RAPORTAREA PLANIMETRIEI
Pentru raportarea (proiectarea) punctelor de pe suprafaţa topografică,
pe plan, se alege mai întâi scara la care se va executa planul. În general,
scările planurilor topografice variază între 1 : 50 şi 1 : 10 000.
După aceasta, se stabilesc dimensiunile planului, care se obţin din
diferenţele dintre coordonatele cele mai mari şi cele mai mici :
∆X = Xmax – Xmin
∆Y = Ymax – Ymin
După stabilirea dimensiunilor planului, se trasează cadrul.
Apoi se alege un sistem de axe XOY faţă de care se trasează reţeaua
geometrică, de obicei din 10 în 10 cm. Dacă raportarea se face pe hârtie
milimetrică, se poate considera reţeaua geometrică trasată.
Originea axelor de coordonate pe plan poate să nu fie 0, dar trebuie
să aibă valori rotunde (de ordinul sutelor sau miilor de metri, de exemplu)
şi cât mai apropiate de valorile minime ale lui X şi Y (fig. 33.).
Se continuă cu raportarea punctelor, care nu se face la întâmplare, ci
mai întâi se raportează punctele de triangulaţie, apoi cele de intersecţie şi de
drumuire.
Dintre acestea, numai punctele de drumuire se unesc prin linii
continui şi fine, linii care de fapt sunt laturile de drumuire, în funcţie de care
se vor raporta punctele de detalii.
Din unirea punctelor de detalii se obţin corespondentele figurilor de
pe teren, dar trebuie reduse la scară.
Lângă fiecare punct se trece semnul convenţional şi numărul
corespunzător.
O ultimă etapă o constituie definitivarea planului care include
scrierea denumirilor şi trasarea în tuş.
În tabelul 8 sunt coordonatele a o serie de puncte, cu ajutorul cărora
se întocmeşte un sector dintr-un plan, a cărui scară a fost stabilită 1 : 2 000.
∆X = Xmax – Xmin = 5542,50m – 5216,00 = 326,50m
∆Y = Ymax – Ymin = 2576,00m – 2310,00m = 266,00m,
adică 163,25mm şi 133,00mm pe plan la care se adaugă un spaţiu necesar
completării desenului, respectiv 210mm (X) şi 170mm (Y).
În privinţa originii axelor de coordonate, aceasta, în funcţie de
coordonatele minime existente, va fi pentru X = 5200 şi pentru Y = 2300.
În continuare, se va începe transpunerea (proiectarea) punctelor
prin coordonatele lor. Astfel, de exemplu, poziţia punctului 1 va fi
determinată pe plan, prin intersecţia perpendicularelor ridicate de la
diviziunile 5494,50 (X) şi 2319,50 (Y) ş.a.m.d.
51
Tabelul 8
NR. X Y NR. X Y
1. 5490,00 2310,00 32. 5328,50 2467,50
2. 5494,50 2319,50 33. 5339,50 2482,50
3. 5476,50 2331,50 34. 5389,50 2476,00
4. 5470,00 2341,50 35. 5392,50 2480,50
5. 5484,00 2361,50 36. 5383,50 2480,00
6. 5420,50 2404,50 37. 5386,50 2485,00
7. 5407,00 2384,00 38. 5379,50 2475,00
8. 5394,50 2392,50 39. 5389,50 2490,00
9. 5407,00 2413,50 40. 5366,50 2484,00
10. 5370,00 2409,00 41. 5376,50 2499,00
11. 5358,00 2410,00 42. 5366,00 2491,00
12. 5349,50 2415,50 43. 5371,00 2499,00
13. 5351,00 2419,00 44. 5333,50 2512,50
14. 5346,50 2422,00 45. 5339,00 2520,00
15. 5345,00 2418,50 46. 5378,00 2508,50
16. 5360,00 2433,00 47. 5383,50 2516,50
17. 5297,50 2476,50 48. 5346,00 2530,50
18. 5285,50 2458,50 49. 5350,50 2538,00
19. 5280,00 2449,50 50. 5396,50 2510,00
20. 5224,00 2366,00 51. 5402,50 2518,00
21. 5216,00 2372,50 52. 5441,50 2481,00
22. 5319,00 2508,00 53. 5447,00 2489,50
23. 5352,50 2558,00 54. 5406,00 2500,00
24. 5360,00 2570,00 55. 5409,50 2487,00
25. 5350,00 2576,00 56. 5418,00 2481,50
26. 5369,50 2447,00 57. 5423,00 2488,50
27. 5372,50 2451,00 58. 5413,50 2474,50
28. 5360,50 2459,50 59. 5429,50 2463,50
29. 5363,50 2457,00 60. 5400,00 2418,50
30. 5356,50 2447,50 61. 5542,50 2431,00
31. 5367,50 2463,50 62. 5384,00 2466,00
NOTĂ:
Punctele se vor raporta rectangular, pe hârtie milimetrică, la scara 1: 2000.
Unirea punctelor raportate se va face conform schiţei anexate.
52
Fig. 33. Raportarea planimetriei
53
După ce au fost proiectate toate punctele, se vor uni, conform schiţei
întocmite pe teren (fig. 34.).
54
9. NIVELUL
Nivelul (fig. 35) este instrumentul folosit în lucrările de nivelment
geometric împreună cu o miră pentru determinarea diferenţelor de nivel
dintre puncte în scopul calculării altitudinilor acestor puncte.
56
Tabelul 9
57
În cazul în care se execută nivelment geometric simplu de către un
operator şi cu un singur instrument se recomandă ca citirile pe miră să se
facă, pentru control, atât la firele stadimetrice, cât şi la firul nivelor.
Se face citirea pe mira din punctul 101, considerat înapoi, şi s-au
înregistrat la cele două fire stadimetrice 1356 şi 1876, iar la firul nivelor
1616 (care de fapt reprezintă media citirilor la firele stadimetrice), deci
citirile sunt corecte.
Apoi se roteşte instrumentul în plan orizontal şi se vizează pe mira
din punctul 102, înregistrându-se citirile 1233 şi 1679 la firele stadimetrice
şi 1456 la firul nivelor.
În continuare, mira din punctul 101 se mută în punctul 103, mira din
punctul 102 se roteşte cu aproximativ 200g , iar instrumentul se mută între
punctele 102 şi 103, în staţia S2 .
După ce s-au efectuat citirile pe cele două mire, se mută mira din 102
în 104, cea din 103 se roteşte cu aproximativ 200g, iar instrumentul se mută
între 103 şi 104, în staţia S3 ş.a.m.d.
Ultima staţie S5 se face între punctele 105 şi 101, de data aceasta,
punctul 101 este considerat înainte în raport cu prima staţie, când era
considerat înapoi, datorită sensului măsurătorilor efectuate.
Datele se înscriu într-un carnet ca cel din tabelul 9., în coloanele 4 şi
5, pentru citiri pe mirele considerate înapoi şi 8, 9, pentru citirile
considerate înainte.
Diferenţele de nivel δh dintre puncte se calculează cu relaţia:
δh = a –b (a = citirea înapoi şi b = citirea înainte).
Astfel, diferenţa de nivel dintre punctele 101 şi 102 este +0,382,
rezultată din diferenţa dintre 1,616 şi 1,234 şi este înscrisă în coloana a 10-a.
Diferenţa de nivel dintre punctele 102 şi 103 este de + 0,284,
rezultată din diferenţa dintre1,456 şi 1,172, cea dintre punctele 103 şi 104
este de – 0,502, rezultată din diferenţa între 1,667 şi 1,165 şi este înscrisă în
coloana a 11- a. În acelaşi mod se calculează şi diferenţele de nivel dintre
punctele 104 şi 105 şi 105 şi 101.
Întrucât este o drumuire în circuit închis, ar trebui ca :
H101 –H101 = ∆H = ∑δhi = 0.
Dar din cauza erorilor ce s-au produs în timpul măsurătorilor :
∑δh ± εh = 0.
∑δh (+) = + 0,692 m
58
∑δh (-) = - 0,703 m.
Deci, εh = ∑δh = - 11 mm, iar corecţia Ch = Σh = – ∑δh = + 11 mm.
Toleranţa admisă este în cazul de faţă de ≅ 14 mm, deci εh < Th, şi ca
urmare, aceasta se va repartiza ca în coloanele 10 şi 11 : +2, +2, +2 în coloana
10 şi +2 şi +3 în coloana 11, rezultând δh' (corectate) din coloana 12 şi 13, ca
de exemplu 0,384, 0,286 ş.a.m.d..
Calcularea altitudinilor punctelor 102,103,104 şi 105 presupune
cunoscută altitudinea punctului 101 (punct de plecare, dar şi de sosire), care
este egală cu 34,529m (tabelul 9, col.15), după formula :
Hn = H(n-1) ± δh' (n-1) – n.
Prin urmare :
H102 = H101 + δh'101-102
H102 = 34,529m + 0,384m = 34,913m
H103 = H102 +δh102-103
H103 = 34,913m + 0,286m = 35,199m
H104 = H103 - δh103-104
H104 = 35,199m – 0,500m = 34,699m
H105 = H104 - δh104-105
H105 = 34,699m – 0,201m = 34,501m
H101 = H105 + δh105-101
H101 = 34,501m + 0,028m = 34,529m.
Notă: Calcularea altitudinii punctului 101 se face pentru verificare.
60
fiind punctele de pasaj, adică prin care vor trece curbele de nivel cu
echidistanţa normală egală cu 5m.
Din unirea punctelor cu aceeaşi valoare vor rezulta curbele de nivel,
aşa cum sunt în fig. 39, unde este un exemplu practic de modul în care au
fost trasate curbele de nivel pe un sector de plan.
Notă : Trasarea curbelor de nivel printr-o astfel de metodă se bazează
pe principiul că panta între două puncte apropiate se consideră uniformă.
Curbele de nivel se întrerup pentru scrierea valorilor lor (fig. 40.), iar
bazele cifrelor care reprezintă aceste valori vor fi orientate întotdeauna în
sensul de coborâre al pantei.
După ce au fost trasate, curbele de nivel se desenează cu tuş sepia.
61
Tabelul 10
Scara Câmpie Deal Munte
1: 200 0,10 0,20 (0,25) 0,50
1: 500 0,20 (0,25) 0,50 1
1: 1000 0,50 1 2
1: 2000 1 2 (2,50) 4 (5)
1: 5000 2 (2,50) 5 10
1: 10000 5 10 20
1: 25000 5 5 10
1: 50000 10 10 20
1: 100000 20 20 40
63
12.2. DETERMINAREA ORIENTĂRII MAGNETICE
Se poate realiza cu ajutorul busolei. Busola este un instrument
alcătuit dintr-un cadran pe care sunt indicate punctele cardinale, iar în
mijloc are un ac magnetic care, lăsat liber, se aşează pe direcţia nord - sud,
permiţând orientarea pe teren.
Busola se compune din următoarele părţi (fig. 43.):
• corpul busolei, cu un lăcaş cilindric în care este aşezat suportul
acului magnetic;
• cadranul busolei, transparent, de obicei mobil, divizat în sistemul
sexagesimal, centesimal sau în miimi. În cazul divizării în miimi, întregul
cadran are 6000 de miimi (notate 60-00), iar o diviziune are 50 de miimi
(0-50). Pe el sunt înscrise punctele cardinale: nordul, sudul, vestul şi estul,
marcate şi cu semne fosforescente;
• acul magnetic, care se poate roti liber pe un pivot. Un capăt al
acestuia are formă de săgeată şi indică nordul, iar celălalt are formă de cerc
şi arată sudul. Ambele capete sunt fosforescente. La alte busole vârful care
indică nordul poate fi colorat în roşu, negru etc. De obicei, jumătatea acului
care indică sudul are o contragreutate sub formă de manşon sau este
supraîncărcat cu pilitură de fier din construcţie;
• oglinda busolei, fixată pe corpul busolei print-o balama, permite
vizualizarea diviziunilor de pe cadran în acelaşi timp cu reperul din teren
(când este înclinată la 45o-60o şi ţinută la înălţimea ochiului);
• un indice sau reper până la care se efectuează citirile gradaţiilor de
pe cadran;
• dispozitivul de blocare a mişcării acului magnetic, care are rolul de
a preveni uzura prematură a pivotului;
• capacul busolei, prevăzut pe părţile laterale cu câte o fantă pentru
vizare. Pe capac este imprimată o săgeată care indică direcţia de folosire, iar
una din margini este divizată în milimetri.
Busola se utilizează pentru: determinarea punctelor cardinale,
determinarea orientării magnetice a unei direcţii, orientarea hărţii şi
deplasarea în teren după o orientare magnetică dată.
Busola geologică (fig 44.). Poate fi utilizată atât pentru măsurarea
unghiurilor orizontale, cât şi a celor verticale datorită clinometrului.
Cadranul busolelor geologice este divizat în sens invers acelor de ceasornic,
direcţia nord - sud este paralelă cu marginea plăcii dreptunghiulare, iar
vestul (notat W) şi estul sunt inversate. Această inversare permite citirea di-
rectă a orientărilor magnetice; de exemplu, în fig. 44. unghiul θ este 315o W.
Atunci când se lucrează cu orice tip de busolă, este necesar să nu
existe obiecte metalice în apropiere, care denaturează valorile înregistrate.
64
Determinarea orientării magnetice se realizează astfel: se roteşte capacul
busolei până când diviziunea zero de pe capac se suprapune pe vârful
nordic al acului magnetic şi apoi se citeşte valoarea diviziunii aflată în
dreptul indicelui (reperului).
65
12.4. DETERMINAREA PANTEI
Se poate realiza fie cu clinometrul busolei geologice, fie cu eclimetrul.
Eclimetrul (fig. 46.) se poate construi dintr-o bucată de placaj sau de
carton pe care se lipeşte o hârtie. Pe această hârtie se desenează un semicerc al
cărui diametru D-D' este paralel cu marginea placajului. Se divizează
semicercul din grad în grad, iar diviziunea zero trebuie să fie perpendiculară pe
marginea AB a placajului. Din punctul M, ales astfel încât perpendiculara
ridicată din el să treacă prin diviziunea zero, se leagă un fir cu plumb. Un
eclimetru poate fi improvizat şi dintr-o cutie de chibrituri (fig. 47.).
Fig. 46. Eclimetru improvizat din Fig. 47. Eclimetru improvizat din
carton sau placaj cutie de chibrituri
69
III. PROBLEME PRACTICE DE CARTOGRAFIE
1. HARTA ŞI ELEMENTELE EI
Harta este o reprezentare grafică convenţională, precisă micşorată şi
generalizată a suprafeţei terestre pe o suprafaţă plană, care arată interde-
pendenţa dintre fenomenele naturale şi sociale la un moment dat. Con-
ţinutul hărţilor este în raport cu scara de reprezentare şi cu destinaţia acestora.
Deoarece harta cuprinde o parte mare a suprafeţei Pământului sau
întreaga suprafaţă a acestuia, se ţine cont de curbura Pământului, iar pentru
transpunerea punctelor de pe suprafaţa globului pe hartă se foloseşte un
procedeu matematic, numit proiecţie cartografică, ales în funcţie de
destinaţia hărţii.
Pentru clasificarea hărţilor, pot fi luate în considerare mai multe
criterii, dintre care cel mai frecvent este cel al . După
a
a a a
a
1:1 000 000, ca de exemplu: 1: 5 000 000, 1: 10 000 000. Acestea sunt, în
general, hărţi murale şi hărţi din atlase.
Reprezentările grafice, micşorate la scară, ale unor suprafeţe mici de
teren (cu scări de proporţie cuprinse între 1: 20 000 şi 1: 50) se numesc
. În cazul lor, curbura Pământului este neglijată.
a
70
Fig. 51. Sector dintr-o hartă topografică la scara 1: 25 000
(după L.Gagea şi V.Iacobescu)
71
După , hărţile pot fi:
a a
a a a
a a
a a
a
a
a
a a
a
aeriană), hărţi turistice, hărţi ale drumurilor, hărţi militare, hărţi şcolare etc.
După se deosebesc: hărţi în alb-negru şi hărţi
a
a
a
72
împărţită în 60 de fuse sferice a câte 6o longitudine, pentru a nu se depăşi
limita admisibilă a deformării lungimilor prin proiectare.
Din fac parte: elipsoidul de referinţă, punctele
a
a
a a a a
şi .
a
a
a
a a
a a a a
Titlul şi indicativul hărţii (b din figura. 55). Primul lucru care atrage
atenţia la o hartă este . Acesta reprezintă , în cazul hărţilor la scări mici,
75
reprezentat de denumirea localităţii celei mai importante din regiunea cu-
prinsă în hartă. Acesta era precedat de un indicativ, ca de pildă : L-35-98-A-d
(Răteni). Ulterior s-a renunţat la menţionarea titlului, hărţile topografice
având doar
a
de 3ox 2o se notează cu primele patru litere mari ale alfabetului latin, adică
A, B, C şi D. Deci, indicativul unei foi de hartă la scara 1: 500 000 va fi
acela al trapezului de 6ox 4o la care se adaugă una din literele de mai sus, de
exemplu L-35-A.
Dacă se împarte trapezul corespunzător unei foi la scara 1: 1 000 000
în şase părţi în longitudine şi tot atâtea în latitudine, vor rezulta de
face cu cifre romane, iar indicativul unei astfel de foi va fi: L-35-XII.
În continuare, împărţind trapezul în 12 părţi în longitudine şi în 12 în
latitudine se vor obţine trapeze, fiecare având 30' în longitudine şi 20'
77
în latitudine. Un astfel de trapez corespunde unei foi de hartă la scara
. Numerotarea se face cu cifre arabe de la 1 la 144. Deci,
corespunzător unei foi la scara 1: 100 000 în patru părţi de câte 15' în
longitudine şi de câte 10' în latitudine, acestea notându-se cu primele patru
litere ale alfabetului latin (adică A, B, C şi D). Nomenclatura unei hărţi la
scara 1: 50 000 se obţine din aceea a hărţii la scara 1: 100 000, în care se
găseşte foaia de hartă 1: 50 000, la care se adaugă una din cele patru litere,
de exemplu L-35-86-B.
78
Din împărţirea unei foi la scara 1: 50 000 în patru părţi, având în
longitudine 7'30'', iar în latitudine 5', vor rezulta patru foi la scara .
a
a a
a a
a a a a
a
a a
hărţile moderne întocmite în ţara noastră este redată în fig. 55. şi are
următoarea semnificaţie:
a) numele statului şi al instituţiei care a realizat harta;
b) indicativul (nomenclatura) hărţii, care poate fi urmat în paranteză de
titlu, la hărţile realizate înainte de 1975, ca de exemplu: L-34-73-B-c (Paltin);
c) codul pentru evidenţă automatizată, tipărit în culoare maro (sepia);
d) caracterul hărţii (secret, nesecret, hartă pentru învăţământ etc.);
e) valorile declinaţiei magnetice şi ale convergenţei meridianelor,
redate în grade sexagesimale şi în miimi, ca de exemplu: declinaţia
79
magnetică 2o03' (0-34) est, convergenţa medie a meridianelor 1o50' (0-31)
vest. Valorile din paranteză sunt redate în miimi (1 miime = 3',6);
f) schiţa declinaţiei magnetice şi valorile acesteia (fig. 57.);
g) schiţa anomaliilor magnetice (unde este cazul);
h) scara hărţii (grafică, numerică, directă), sistemul de proiecţie,
sistemul de coordonate şi sistemul de referinţă altimetric (De exemplu:
Proiecţia cilindrică transversală conformă Gauss-Krüger; Sistem de
coordonate 1942; Sistem de referinţă altimetric - Marea Baltică);
i) graficele de pantă, cu ajutorul cărora se pot determina valorile
pantelor fără calcule, deci mai rapid, obţinându-se valoarea pantei
exprimată în grade sexagesimale, în funcţie de distanţa pe orizontală dintre
curbele de nivel, de echidistanţă şi de scară. Aceste grafice sunt proprii
fiecărei hărţi şi sunt construite de obicei atât pentru echidistanţa curbelor de
nivel normale, cât şi pentru cea a curbelor de nivel principale. Sub grafice
se notează valoarea echidistanţei pentru curbele de nivel normale (fig.58 );
j) schema frontierelor de stat şi a limitelor administrative de ordinul I
(pentru ţara noastră limitele judeţelor, fig. 59.);
80
1.3. ELEMENTELE DIN INTERIORUL CADRULUI HĂRŢII
Elementele din interiorul cadrului hărţii sunt: caroiajul kilometric sau
reţeaua geometrică, elementele de planimetrie şi altimetrie, inscripţiile şi
culorile care contribuie la definirea semnelor convenţionale.
geografic şi se compun din patru sau cinci cifre. Lângă colţurile hărţii sunt
notate toate cele patru sau cinci cifre, iar între colţuri se trec numai ultimele
două cifre care reprezintă kilometri întregi. ale
a
hărţii, întregul număr format din patru cifre reprezintă numărul de kilometri
de la proiecţia ecuatorului, de exemplu, 4976 (fig. 53.).
81
Deoarece este posibil ca pentru mai multe puncte situate în fuse
diferite să existe aceleaşi coordonate (în fiecare fus existând acelaşi sistem
de referinţă), s-a convenit ca în faţa valorii ordonatei Y (fig. 53.) să se scrie
numărul fusului, numerotarea începând de data aceasta de la meridianul
Greenwich. Astfel, , prima cifră din grupul
a
celor patru (sau primele două din grupul celor cinci) arată numărul fusului
în care se situează regiunea reprezentată în hartă.
În fig. 60. se observă că punctele situate la vest de meridianul axial au
valorile lui Y negative. Pentru a asigura valori pozitive pentru punctele
situate la vest de meridianul axial, s-a translatat originea sistemului de
coordonate cu 500 km spre vest. În felul acesta, întreaga jumătate nordică a
fusului respectiv este în cadranul I şi deci toate coordonatele sunt pozitive:
X = 0 km ; Y = 500,000 km.
În acest fel, toate punctele aflate la est de meridianul axial vor avea
ordonata Y mai mare de 500 km, iar cele de la vest mai mică de 500 km.
Pentru a afla poziţia reală a unui punct faţă de sistemul de coordonate
adoptat, în fiecare fus se vor scădea cei 500 km.
De exemplu, două puncte P1 şi P2 au următoarele coordonate
rectangulare:
P1 X1 = 2465,823 km; P2 X2 = 4397,253 km;
Y1 = 5728,735 km. Y2 = 5401,254 km.
Punctul P1 se află în fusul 5, la o depărtare de ecuator de 2465,823 km şi
la 728,735 km – 500,000 km = 228,735 km de meridianul axial, deci în estul lui.
a
a
a
a - principală; b – nor-
mală; c - ajutătoare; d -
accidentală.
Fig. 61.
a
a
a a
a a
84
este nevoie pentru reprezentarea unor detalii de relief care pot să aibă alte
valori decât a patra parte din echidistanţa curbelor normale. Din acest
motiv, de regulă, pe ele se trec valorile respective.
a a a
• cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai mare şi
invers, cu cât sunt mai rare panta este mai mică (fig. 67.);
• cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât amplitudinea
reliefului este mai mare şi cu cât sunt mai puţine amplitudinea este mai
mică, cu condiţia ca echidistanţa să fie aceeaşi;
• cu cât o curbă de nivel închide în interiorul ei o suprafaţă mai
mare, cu atât valoarea ei este mai mică (valabil pentru formele pozitive de
relief; pentru formele de relief negative este invers);
87
• cifrele care indică valorile curbelor de nivel se scriu cu aceeaşi
culoare ca şi curba (sepia pentru hărţile color şi negru pentru cele în alb -
negru), iar în locul în care se amplasează cifrele, curba de nivel se întrerupe;
• valorile curbelor de nivel se dispun astfel încât baza lor să fie
îndreptată spre piciorul pantei şi, totodată, să se respecte regula ca citirea
hărţii - ţinută în poziţie normală - să se poată face dinspre sud sau est.
88
Pentru a descifra mai uşor relieful, se folosesc şi nişte liniuţe scurte,
perpendiculare pe curbele de nivel ( , sau
a
a
a a
a
ţionale sunt:
• întotdeauna pe hărţi se reprezintă numai proiecţia orizontală a
obiectelor şi a suprafeţelor de pe teren;
• forma semnului să fie cât mai adecvată, mai asemănătaore cu a
obiectului pe care-l reprezintă, pentru ca privind la semn să ne dăm seama
imediat de obiectul din natură;
89
• semnul convenţional să fie ales, astfel încât să se poată desena
uşor, iar desenarea pe hărţi să fie în aşa fel făcută, încât să nu îngreuneze
cititul hărţii, iar semnul să poată fi observat cu uşurinţă, cu ochiul liber;
• toate lucrările în construcţie, precum şi cele din subteran (tuneluri,
galerii etc.) să fie reprezentate prin linii întrerupte;
• cu cât obiectul pe care-l reprezintă semnul convenţional este mai
important, cu atât semnul să fie redat mai pronunţat, prin linii mai groase şi
invers, cu cât obiectul este mai puţin important, să fie redat începând de la
linii normale până la linii întrerupte;
• pentru o mai mare claritate şi uşurinţă în citirea hărţii se utilizează
diferite culori, pentru semnele convenţionale, ca de exemplu: malurile
apelor, mlaştinile, fântânile se reprezintă prin culoare albastră; suprafaţa
apelor prin albastru deschis; relieful - prin cafeniu; suprafeţele acoperite cu
vegetaţie forestieră - prin verde etc.
Semnele convenţionale sunt caracterizate prin trei elemente: ,
a
a a a
91
Tabelul 15 (continuare)
92
Tabelul 15 (continuare)
93
Tabelul 15 (continuare)
94
Tabelul 15 (continuare)
95
Tabelul 15 (continuare)
96
Tabelul 15 (continuare)
97
Tabelul 15 (continuare)
98
Tabelul 15 (continuare)
99
Tabelul 15 (continuare)
100
Tabelul 15 (continuare)
101
Tabelul 15 (continuare)
102
Elementele de planimetrie din această grupă pot fi măsurate pe hartă
(lungime, lăţime, perimetru, suprafaţă).
Semnele convenţionale care nu ţin seama de scară. Se folosesc
pentru desenarea detaliilor de pe teren de dimensiuni mai mici, care nu pot
fi reprezentate la scara hărţii, adică pentru care nu se pot respecta
dimensiunile prevăzute în atlasele de semne convenţionale.
Elementele de pe teren, care au dimensiuni mai mici decât cele
rezultate din transformarea dimensiunilor semnului convenţional în valori
reale, se reprezintă prin semnul convenţional în afara scării prevăzut în
atlasul de semne convenţionale, iar cele care au dimensiuni mai mari se
reprezintă la scară. Din acest motiv, pentru multe elemente există câte două
semne convenţionale (unul de contur şi unul în afara scării hărţii), folosirea
unuia sau altuia fiind determinată de dimensiunile reale ale elementului ce
trebuie reprezentat.
De aceea, mărimea reală a elementelor de planimetrie redate prin
astfel de semne convenţionale nu se poate determina prin măsurare (de
pildă, lăţimea unui râu reprezentat pe hartă printr-o singură linie, lăţimea
unui drum, dimensiunile unei biserici, ale unui monument, ale unui castel
de apă, izvor sau gări etc.).
Numărul şi dimensiunile lor depind de scara hărţii. Astfel, cu cât scara
hărţii este mai mică, cu atât dimensiunile şi numărul lor vor fi mai mici.
Unele semne convenţionale din această categorie îşi păstrează forma
indiferent de scara hărţii, modificându-şi doar dimensiunile (ca de exemplu,
punctele reţelei geodezice de stat cu determinări astronomice, locurile de
aterizare, aeroporturile, drumurile naturale, potecile, intrările în peşteri etc.
Alte semne convenţionale îşi pot schimba aspectul sau pot trece din
categoria semnelor convenţionale de contur în cea a semnelor
convenţionale care nu ţin seama de scară, în funcţie de dimensiunile lor
reale de pe teren sau de scara hărţii: ruinele, cetăţile, cimitirele, serele etc.
Chiar şi suprafeţele mici de pădure sau livezile care nu se pot reprezenta la
scara hărţii se transformă din semne convenţionale de contur în semne
convenţionale care nu ţin sema de scară. Referindu-ne la cvartalele din
localităţile de tip urban, dacă scara hărţii este 1: 25 000 sau 1: 50 000, ele se
pot reprezenta detaliat. Pe aceste hărţi se poate observa felul construcţiilor,
dacă au peste sau sub două etaje etc. Pe hărţile topografice la scări mai mici
103
(de exemplu 1: 100 000) aceleaşi elemente nu mai pot fi puse în evidenţă,
iar pe hărţile la scară mică localităţile se reprezintă doar prin cercuri.
Semnele convenţionale care nu ţin seama de scară au o poziţie foarte
bine stabilită, care poate fi redată corect prin coordonate. Astfel, poziţia
matematică a detaliilor de planimetrie care se reprezintă pe hartă prin
cercuri (fântâni, izvoare, castele de apă etc.), pătrate, romburi, triunghiuri
sau prin alte simboluri simetrice este reprezentată prin centrul geometric al
figurii respective. Poziţia reală a figurilor reprezentate prin linii verticale cu
un unghi drept la bază (asemănător cu litera L majuscul, ca de exemplu,
troiţele sau crucile izolate) este dată de vârful unghiului drept. La semnele
convenţionale redate prin două linii paralele (căi de comunicaţie rutiere,
diguri, canale, râuri care nu se pot reprezenta la scara hărţii) poziţia reală
este determinată de axa semnului convenţional respectiv.
De aceea, atunci cînd se fac măsurători de distanţe pe hartă între două
astfel de semne, distanţa se va măsura între centrele geometrice ale
respectivelor figuri.
Semne convenţionale explicative. Sunt notările convenţionale care
se fac pe hartă şi care sunt folosite întotdeauna împreună cu celelalte semne
de contur şi nu ţin seama de scară. De exemplu, pe o hartă este reprezentată
o pădure care are în interior şi un semn explicativ sub forma unui copac,
care prin forma sa arată felul pădurii: de foioase, de conifere sau mixtă. De
asemenea, pot fi considerate ca semne convenţionale explicative şi
diversele inscripţii şi cifre care însoţesc semnele convenţionale.
În continuare, vor fi prezentate semnele convenţionale pentru harta
topografică actuală a ţării noastre, aşa cum sunt prezentate în
, editat de
a a a a a a a
104
• pentru punctele reţelei geodezice şi topografice, situate pe clădiri
care nu au semn convenţional specific, se foloseşte semnul convenţional al
clădirii proeminente pe care se plasează semnul convenţional al punctului.
Localităţi. Acestea se reprezintă prin elementele topografice
componente (în funcţie de scara hărţii), care trebuie să-şi păstreze poziţia,
forma şi orientarea de pe teren. În cadrul localităţilor se redau următoarele
tipuri de elemente topografice:
• artere de comunicaţie, cu respectarea poziţiei şi orientării din
teren: şosele, drumuri, căi ferate, bulevarde, străzi, pasaje etc.;
• obiectivele economice (fabrici, uzine, unităţi de construcţii etc.),
social-culturale (instituţii administrative, de învăţământ, spitalele, castele de
apă, bisericile), militare. Se scot în evidenţă reperele importante de orien-
tare, cum sunt: clădirile proeminente, turnurile, coşurile unor întreprinderi;
• clădirile cu destinaţie de locuinţe şi anexele gospodăreşti.
Clădirile izolate se reprezintă în totalitate.
Cvartalele în care majoritatea clădirilor au peste două etaje se
colorează cu maro - roşcat mai închis, iar cele sub două etaje cu maro -
roşcat mai deschis.
Construcţii industriale, agricole şi social- culturale
– Construcţiile industriale şi agricole situate în afara sau în interiorul
localităţilor se reprezintă în totalitate, utilizând semnele convenţionale ale
elementelor componente (căi de comunicaţie, coşuri, turnuri, conducte,
rezervoare, hale, depozite etc.), la care se adaugă inscripţii explicative.
– Semnele convenţionale pentru galeriile de mină sunt plasate pe locul
intrării în subteran, iar exploatările miniere la suprafaţă se reprezintă prin
semnele convenţionale ale componentelor şi instalaţiilor, însoţite de inscripţii
explicative. Semnele convenţionale pentru sondele de petrol şi de gaze naturale
se reprezintă conform poziţiei reale din teren. Dacă sunt dese, se pot generaliza,
reprezentându-se cele de la margine şi parţial cele din interiorul arealului.
Linii electrice aeriene, de transmisiuni şi conducte
• liniile electrice aeriene din afara localităţilor se reprezintă în
totalitate, diferenţiate după natura stâlpilor de susţinere, însoţite de inscripţii
explicative cu privire la tensiunea curentului. Staţiile de transformare se
reprezintă în totalitate, atât în interiorul, cât şi în afara localităţilor;
105
• liniile de transmisiuni (telefonice, telegrafice etc.) din afara loca-
lităţilor se reprezintă în totalitate, cu excepţia celor situate în lungul căilor
ferate;
• conductele de petrol, de gaze naturale şi de apă situate la
suprafaţă în afara localităţilor se reprezintă în totalitate şi sunt însoţite de
construcţiile aferente, cum sunt staţiile de pompare, cămine de vizitare etc.,
care se reprezintă prin semne convenţionale specifice însoţite de inscripţii
explicative. Pe fiecare conductă se trece inscripţia referitoare la produsul
transportat (petrol, gaze, apă);
• jgheaburile pentru coborârea lemnelor instalate în zonele de
exploatări forestiere cu caracter permanent (cu apă sau uscate) se reprezintă
pe hartă dacă au o lungime mai mare de 250 m pe teren.
Reţeaua de căi de comunicaţii. În această categorie se includ: căile
ferate, şoselele, drumurile, liniile de metrou, de tramvai, de teleferic,
benzile transportoare, funicularele şi construcţiile anexe.
este reprezentată pe hartă prin:
a a a
Fig. 72. Cale ferată în rambleu: Fig. 73. Cale ferată în debleu:
a - secţiune transversală, pe teren; a - secţiune transversală, pe teren;
b - în plan, pe hartă b - în plan, pe hartă
a
a
107
• şosele modernizate - acoperite cu beton, asfalt sau pavele, cu lăţi-
mea părţii carosabile de minimum 6 m, cu raze de curbură mai mari de
50 m şi pante sub 10%;
• şosele - acoperite cu asfalt, pavele, piatră brută, piatră spartă sau
pietriş, cu lăţimea părţii carosabile de peste 4 m;
• drumuri naturale îmbunătăţite - acoperite cu pietriş, piatră spartă etc.;
• drumuri naturale - neprofilate şi neacoperite, bătătorite de
mijloacele de transport, care unesc de obicei localităţile sau constituie ieşiri
din localităţi spre drumurile de categorie superioară;
• drumuri de exploatare permanente - pe care se face circulaţia
mijloacelor de transport pentru lucrările agricole şi exploatările forestiere;
• poteci permanente - pentru transporturi samarizate şi poteci de
picior, existente de obicei în zonele de dealuri şi munte.
De-a lungul şoselelor şi drumurilor se reprezintă sectoarele în
rambleu şi în debleu, sectoarele cu pante mai mari de 10%, curbele cu raza
mai mică de 25 m şi zidurile de consolidare. Podurile se reprezintă în
totalitate, ca şi pentru reţeaua de căi ferate.
Frontiere şi limite. se reprezintă conform poziţiei
a
a
a
108
• pe acea parte a elementelor topografice pe care frontiera sau limita
este în realitate, dacă se situează pe marginea elementelor topografice liniare.
Dacă frontiera de stat se suprapune cu limitele de judeţ, atunci se
reprezintă numai frontiera de stat.
se
a a
a
1.3.4. CULORILE
Atât în ceea ce priveşte hărţile generale, cât şi hărţile tematice se pot
realiza hărţi în alb - negru, dar şi hărţi în culori. Acestea din urmă sunt mai
expresive, descifrarea şi interpretarea semnelor convenţionale fiind
facilitată de culorile folosite pentru desenarea semnelor convenţionale.
Pentru , culorile variază în funcţie de
a a a
a
110
• - semnele convenţionale şi limitele elementelor de
a
vegetaţie;
•
a
a
a a a
a a a
a a a
a a a
a a a
Pentru şi , se
a a
•
( ) liniar - ca pe harta 1:25 000;
a
•
( ) raster - nu se foloseşte;
a
a a
113
Fig. 76. Scrierea cursivă
(După L.Gagea şi V.Iacobescu)
114
a
Aeroport Aerp.
Argilă (carieră) arg.
Asfalt As.
Atomocentrală electrică at. el.
Baltă (pe lângă numele propriu) B.
Baltă blt.
Baraj (pe lângă numele propriu) brj.
Braţ de râu (pe lângă numele propriu) Br.
Cabană Cab.
Canton de cale ferată, şosea C.
Casă de pădurar c.păd.
Cascadă csd.
Consiliu popular comunal C.P.C
Consiliu popular municipal C.P.M.
Consiliu popular judeţean C.P.J.
Fabrică fbr.
Fântână (pe lângă numele propriu) F.
Haldă hld.
Milă (pe lângă număr) M
Molid mld.
Nisip (carieră) ns.
(După , DTM, 1975)
a
a
a a
a
a
a
a a
a
şi .
a a a a
a
a
albia respectivă, fie între liniile ce reprezintă malurile, fie în afara acestora,
în funcţie de lăţimea albiei şi de scară. Dacă lungimea apei este mare,
scrierea poate fi repetată sau cu litere distanţate. Denumirile urmăresc
sinuozităţile cursurilor de apă (fig. 84.a), iar sensul scrierii nu concordă
întotdeauna cu sensul de curgere al apei (fig. 84.b). Exceptând cursurile de
apă care curg de la vest spre est, sau de la sud spre nord, cazuri în care
denumirile vor avea aceeaşi orientare cu sensul de curgere, în rest,
denumirile vor fi amplasate ca în figurile 80 şi 81.
120
Denumirile de insule mari
şi mijlocii se vor scrie în inte-
riorul conturului acestora, pe
direcţia de întindere, respectând
regulile din figura 85. La insu-
lele mici denumirile se trec în
dreapta acestora, pe direcţia pa-
ralelelor. În cazul unor grupe de
insule, arhipelaguri, scrierea se
face după o linie curbă, deasupra
sau dedesubtul lor (fig. 85.).
În cazul
, numele mun-
a a
a a
121
se amplasează în poziţie
a
a
a a a
ca de exemplu:
• la elementele de relief: stânci izolate, râpe, maluri abrupte etc. se
indică înălţimea relativă sub forma unui număr de culoare sepia. Unitatea
de măsură (metri) se subînţelege (de exemplu +7);
• la apele curgătoare se redau sub formă de fracţie lăţimea albiei
în metri (la numărător), adâncimea apei tot în metri şi natura fundului -
21
P - piatră, T - tare (la numitor), ca de exemplu: , adâncimea şi
− 3,5P
calitatea apei pentru fântâni şi lacuri, valori pentru adâncimea malurilor şi
dimensiunile digurilor, săgeţi care indică direcţia, sensul şi viteza de
curgere a apei, adâncimea mlaştinilor;
• pentru păduri se scriu cu negru sub formă de fracţie înălţimea
medie a copacilor (la numărător) şi diametrul mediu al acestora, măsurat la
înălţimea de 1,5 m de la sol (la numitor). În dreapta fracţiei se notează
distanţa medie (în metri) între copaci, iar în stânga specia predominantă din
25
pădure (de exemplu pin 6 );
0, 6
• la autostrăzi se menţionează numărul benzilor pe un sens de
circulaţie, lăţimea unei benzi, în metri şi materialul de acoperire (As - asfalt,
B - beton etc.), ca de pildă 3 x 4 B. La şosele se menţionează lăţimea părţii
carosabile, lăţimea totală exprimată în metri (în paranteză) şi materialul de
122
acoperire, ca de exemplu 6 (8) As. Pentru podurile de şosea, se precizează
materialul de construcţie, lungimea şi lăţimea carosabilă, în metri, rezistenţa
la sarcină în tone (tabelul 15);
• pentru liniile electrice aeriene, se menţionează tensiunea curentului
în kilovolţi, ca de pildă 110 kV (tabelul 15).
Reprezentarea construcţiilor industriale şi agricole se completează cu
inscripţii explicative şi date caracteristice care se amplasează paralel cu
laturile de nord şi de sud ale cadrului.
La localităţile urbane se notează sub respectiva denumire numărul de
locuitori, iar la cele rurale numărul de clădiri locuibile. În cazul localităţilor
componente municipiilor şi oraşelor se trece numărul de clădiri locuibile.
Pentru localităţile care îndeplinesc şi funcţia de staţiuni, se noteză şi felul
staţiunii. Pentru hărţile tipărite până în 1990, la localităţile în care se află
consilii populare judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale, după
numărul de locuitori sau de clădiri se scriu respectivele prescurtări, după
caz (CPJ, CPM, CPO, CPC).
2.
Prin
a
a
a
a a
suprafeţei ce se proiectează;
123
• , care indică raportul dintre elementele de pe
a
a
a a a
considerate pe glob;
• , rezultată din proiectarea reţelei geografice
a a a a
pe planul de proiecţie;
• , un sistem de drepte paralele la axele
a a
a a
a
a a
a a a a
a
124
În cele ce urmează va fi prezentat modul de realizare a unor reţele în
diverse proiecţii cartografice.
125
care intersectează prelungirea diametrului vertical în punctul O1, care este
tocmai centrul căutat.
126
2.2. PROIECŢIA POLARĂ POSTEL
Aceasta este o proiecţie polară, cu planul de proiecţie tangent în unul
din polii Pământului, iar reţeaua cartografică este formată din cercuri
concentrice cu centrul comun în pol, reprezentând paralelele şi din razele
acestor cercuri care sunt proiecţiile meridianelor. Din punct de vedere al
deformărilor, este o proiecţie echidistantă pe meridian.
Construcţia reţelei cartografice se poate realiza şi grafic, pornind de la
πR
o dreaptă, de exemplu OP = , adică cu lungimea unui sfert de meridian
2
terestru (10 000 km), redus la scară (fig. 88). Dacă dreapta OP considerăm
că are lungimea de 50 mm, scara reprezentării va fi de 1: 200 000 000.
Fig. 89. Reţeaua cartografică în proiecţia Fig. 90. Harta emisferei nordice
polară Postel în proiecţia polară Postel
128
2.3. PROIECŢIA CILINDRICĂ PĂTRATICĂ
Suprafaţa pe care se face proiectarea reţelei de meridiane şi paralele
este aceea a unui cilindru care este tangent la sfera terestră la ecuator. Este
deci o proiecţie normală.
Reţeaua cartografică se reprezintă prin linii drepte perpendiculare
între ele şi echidistante, în funcţie de densitatea aleasă, obţinându-se o reţea
de pătrate, laturile acestora reprezentând arcele de meridiane şi de paralele
considerate întinse.
Construcţia reţelei cartografice porneşte de la două drepte
perpendiculare între ele, una reprezentând lungimea ecuatorului redusă la
scară, iar cealaltă lungimea unui meridian.
Dacă scara este de 1: 250 000 000 şi ştiind că ecuatorul este egal cu
40 000 km, iar meridianul cu 20 000 km, lungimile celor două drepte vor fi
de 160 mm (proiecţia ecuatorului) şi 80 mm (proiecţia meridianului).
Densitatea reţelei este de 15o, prin urmare dreapta orizontală va fi
divizată în 24 de segmente egale, iar cea verticală în 12 diviziuni, de
asemenea egale.
Aceste segmente reprezintă laturile pătratelor reţelei cartografice,
care va arăta ca în figura 91.
3. METODE DE
DE REPREZENTARE
În procesul întocmirii hărţilor, un rol important îl are trecerea
elementelor de conţinut ale hărţilor de pe materialele cartografice pe
originalul hărţii. Deosebirile existente între întocmirea hărţilor generale şi a
celor speciale atrag după sine şi deosebiri în privinţa metodelor de
reprezentare a acestor elemente în cadrul celor două categorii de hărţi şi
deci prezentarea acestora se face separat.
130
nefiind considerat principal. Întocmirea lor presupune un proces tehnologic
care se realizează după anumite instrucţiuni în instituţii de specialitate care
se ocupă cu întocmirea şi editarea acestui tip de hărţi.
Deoarece elementele de conţinut ale hărţilor sunt rezultate ale
ridicărilor topografice şi fotogrammetrice, metodele de reprezentare se pot
grupa în: (vezi Harta
a a
a
şi elementele ei) şi
a a
a
a
a
a
a
131
Centrul de simetrie al scării îl constituie frecvenţa de 50 %. Are o utilizare
mai restrânsă, în special, în testarea normalităţii datelor.
Rezultatul reprezentării grafice a datelor numerice îl constituie
diagramele. Acestea pot folosi fie numai câte un tip de scară pe ambele axe
(de exemplu, diagramele dublu logaritmice, fig. 95a), fie pot combina
două tipuri de scări (câte un tip pentru fiecare axă: diagramă
semilogaritmică fig. 95b).
a
Coloanele pot fi desenate una lângă alta (alăturate, alipite, fig. 96a),
suprapuse (în aflux, fig. 96c),distanţate (dispuse izolat, fig. 96b). In acest
ultim caz, distanţa dintre coloane trebuie să fie proporţională cu intervalele
134
de ani care le separă, când seriile sunt discontinue, alegându-se în acest
scop o scară corespunzătoare, de exemplu, de 0,5 cm pentru un an. Când
seriile sunt continue, coloanele pot fi alăturate sau la distanţe egale.
Coloanele rezultate se pot colora sau haşura. Când coloanele au
lăţimea mai mică de 0,5 cm, se recomandă înnegrirea lor, iar dacă sunt mai
late se haşurează.
Dispunerea coloanelor în aflux este recomandată pentru a face
comparaţii între fenomene şi mărimi diferite pentru anumite intervale sau
pentru reprezentarea pe grupe de intervale a fenomenelor diferite, dar care
aparţin aceluiaşi grup. Coloanele se suprapun pe jumătatea lăţimii lor,
având grijă ca şi valorile mai mici să fie vizibile (fig.96.c). De exemplu, se
poate reprezenta evoluţia numărului de locuitori în trei ani de referinţă
pentru mai multe comune.
Fig. 97.
a
a a
a
a
a
a
care se poate construi direct, fără a mai fi nevoie de coloane, prin ridicare
de perpendiculare din dreptul fiecărei diviziuni de pe ordonată şi de pe
abscisă. Punctele rezultate din intersecţia acestor perpendiculare se unesc
printr-o linie care poate avea forme şi grosimi diferite (linii continue,
întrerupte, groase, subţiri etc.), negre sau de alte culori.
Cronogramele pot fi când se exprimă dinamica în timp a unui
când reprezintă fenomene corelate, de
a
a a
a
a
140
L1 = 10,5 km 2 = 3,24 km
L 2 = 8,2 km 2 = 2,86 km
L 3 = 2,6 km 2 = 1,61 km
Pentru a putea fi reprezentate, aceste dimensiuni se reduc, stabilind,
de pildă, ca la 1 cm de pe hârtie să corespundă 1,5 km de pe teren şi
se obţin următoarele valori pentru laturile pătratelor: l1 = 21,6 mm, l2 =
=19,06 mm şi l3 = 10,73 mm. Pătratele pot fi dispuse în diferite moduri şi se
colorează sau se haşurează. Este necesar să existe o legendă în care să se
explice semnificaţia haşurilor sau culorilor folosite (fig. 108).
3864 km 2
R Sãlaj = = 53,08 km
3,14
Pentru fiecare 40 km se vor considera, de pildă 10 mm, astfel încât
razele cercurilor vor avea următoarele valori: rTimiş = 13,15 mm; rArgeş =
=11,65 mm; rSălaj = 8,77 mm. Cercurile desenate cu aceste raze se pot
dispune în mai multe moduri, având grijă ca şi cel mai mic cerc să fie
vizibil. Pentru a şti ce anume reprezintă, cercurile se vor haşura sau colora
diferit şi se va întocmi o legendă (fig. 110), conform principiilor enunţate.
142
În cadrul diagramelor areolare structurale se distinge, datorită
sugestivităţii deosebite, diagrama prin sectoare circulare, care are o largă
aplicabilitate în geografie.
De exemplu, pentru a reprezenta printr-o astfel de diagramă modul
de utilizare a terenurilor din comuna Arefu în anul 1996, se extrag datele
statistice necesare: suprafaţa totală - 420,25 km2, arabil - 1,5 km2, păşuni şi
fâneţe - 115,32 km2, livezi - 1,0 km2, păduri 283,72 km2, alte suprafeţe
18,71 km2. Se calculează ponderea fiecărui mod de utilizare a terenului din
suprafaţa totală a comunei, care reprezintă 100 %:
42 025 ha………………………100 %
150 ha (arabil)…………………….x %
150ha ⋅ 100%
x= = 0,36%
42025ha
0,36% ⋅ 360 0
x= = 10 29′ ≈ 10
100%
Pentru păşuni şi fâneţe:
100 %……………………3600
27,44 %………………….…y0
27,44% ⋅ 360 0
y= ≈ 99 0
100%
143
Aplicând aceeaşi metodă, se obţin şi valorile celorlalte sectoare de
cerc: pentru livezi 10, pentru păduri 2430 şi pentru alte utilizări 160. După
efectuarea calculelor, trebuie făcută o verificare, în sensul că însumând
valorile sectoarelor circulare să rezulte 3600. În continuare, se desenează un
cerc în care se delimitează cu raportorul sectoarele (unghiurile) calculate
anterior. De obicei, sectoarele sunt dispuse în ordinea mărimii (în sens
orar), începând cu cel mai mare şi terminând cu cel mai mic. Face excepţie
sectorul corespunzător altor utilizări, care se reprezintă ultimul (fig. 111).
Fig.111. Reprezentarea
modului de utilizare
a terenurilor în comuna
Arefu (jud. Argeş) prin
sectoare circulare:
1 - păduri;
2 - păşuni şi fâneţe;
3 - arabil;
4 - livezi;
5 - alte suprafeţe
100 %…………………5 cm
67,51 %……………….x cm
67,51% ⋅ 5cm
x= = 3,37cm ≈ 3,4cm
100%
145
Fig.114. Reprezentarea modului
de utilizare a terenurilor în
comuna Arefu (jud. Argeş) prin
dreptunghi structural:
1 - păduri;
2 - păşuni şi fâneţe;
3 - alte suprafeţe
a a
Fig.118. Folosirea
cartodiagramei în
geografia fizică
(După F. Joly)
a
150
exemplu, evoluţia suprafeţelor împădurite în câteva comune din judeţul
Argeş (fig. 120) şi , când redă atât structura, cât şi dinamica unui
151
152
a
a
a
a
a
a a
a a a a
caz (fig. 124 a), între mărimea semnelor şi a obiectelor reprezentate trebuie să
existe o proporţie absolută, iar la legendă se specifică şi valoarea
corespunzătoare. În cel de-al doilea caz (fig. 124 b), când se foloseşte scara
arbitrară, aceasta se face în scopul micşorării diferenţei dintre semnele cu
dimensiuni minime şi maxime, iar raportul dintre diferite semne este arbitrar.
Pentru stabilirea mărimii semnelor (cercuri) în scală absolută, se
calculează mai întâi raza fiecărui cerc şi apoi se stabileşte scara de proporţie
la care vor fi reprezentate acestea, aşa cum s-a arătat la diagrama prin
cercuri sau pătrate proporţionale.
Atât semnele în scală absolută, cât şi acelea în scală arbitrară pot fi re-
prezentate sub formă (fig. 124 c) sau ( , fig. 124 d).
a a
a a
a a
a
a
a
continue pot avea diferite forme: circulară, ovală, tentaculară ori sub formă
de fâşie. De exemplu, iepurele arctic ( ) are un areal continuu
a a a a
fragmentat.
156
Interiorul arealelor se poate haşura, colora sau completa cu diferite
semne sau inscripţii, deoarece metoda arealelor se poate combina cu alte
metode, cum ar fi aceea a semnelor sau a fondului calitativ. Este necesar ca
haşura sau culoarea să permită şi folosirea inscripţiilor explicative, iar
semnul convenţional folosit să fie ales astfel încât să apară unitar în cadrul
arealului, indiferent de mărimea acestuia.
Prin metoda arealelor se poate reda şi dinamica unui fenomen, prin
trasarea limitelor stadiilor succesive în evoluţia fenomenului respectiv.
Metoda arealelor se foloseşte la întocmirea hărţilor geologice, paleo-
geografice, floristice, faunistice, geomorfologice, climatologice etc.
3.2.2.3. METODA FONDULUI CALITATIV
a
a a
unui teritoriu dintr-un anumit punct de vedere (de exemplu calitativ), cea
de-a doua se întrebuinţează pentru reprezentarea unor elemente care au o
repartiţie neuniformă.
Aplicarea metodei fondului calitativ constă în delimitarea
suprafeţelor pe care se întâlnesc aceleaşi elemente sau procese. Apoi este
necesar să se facă o clasificare a suprafeţelor respective, în funcţie de o
serie de indicatori stabiliţi, în vederea deosebirii acestora (de exemplu, în
funcţie de ponderea ocupată).
În continuare, fiecare suprafaţă se colorează sau se haşurează în mod
diferit. Metoda fondului calitativ se poate realiza în două variante: fie prin
metoda fondului colorat, mai expresivă, care este o reprezentare policromă,
fie prin metoda haşurării calitative, care este, de obicei, o reprezentare în
alb-negru.
În cazul folosirii metodei fondului colorat, este recomandabil ca
alegerea culorilor să fie făcută astfel încât harta să nu pară pestriţă. De
aceea, trebuie să se folosească diferite nuanţe ale unei culori, iar culorile să
fie deschise. În funcţie de conţinutul şi scara hărţii, se pot folosi culori cât
157
mai apropiate de natură: albastru pentru ape, verde pentru câmpii sau
pentru anumite elemente de vegetaţie, galben pentru culturi cerealiere etc.
Când nu se poate aplica metoda fondului colorat, se folosesc haşurile,
care trebuie folosite cu discernământ pentru a nu îngreuna interpretarea
conţinutului hărţii (fig. 129).
158
3.2.2.4. METODA LINIILOR DE MIŞCARE SAU DINAMICE
(fig. 130).
se face mişcarea (o cale ferată, un fluviu etc.; fig. 131) sau când
a
unesc doar punctul de pornire cu cel de sosire, fără a ţine seama de traseul
real al unui anumit fenomen (fig. 132).
Aceste schematizări sunt foarte utile în cercetarea geografică, cu
condiţia selectării direcţiilor principale de deplasare. De exemplu, se pot
evidenţia zonele cu o dinamică accentuată, prin desenarea liniei care
159
reprezintă frecvenţa şi cantitatea cea mai mare a transportului pe conurile
de grohotiş. Prin redarea liniilor de mişcare, se pot contura areale de
concentrare şi zone de dispersie.
a a
paralele, iar spaţiile dintre ele vor corespunde cu ponderea fiecărui element
sau fenomen cartografiat. Aceste spaţii se vor colora sau haşura,
respectându-se principiul: cu cât ponderea este mai mare, cu atât haşura va
fi mai deasă (sau culoarea mai intensă) şi invers. Tot linii de mişcare sunt
considerate liniile care arată tendinţa de producere a unui fenomen, de
exemplu, evoluţia unui meandru (fig. 134), regresia limitei pădurilor,
evoluţia liniei ţărmului etc.
De asemenea, tot prin linii de mişcare se consideră că se reprezintă
reţeaua hidrografică.
Metoda liniilor de mişcare îşi găseşte o largă aplicare atât în
geografia fizică, cât şi în geografia economică, în special în geografia
populaţiei şi a transporturilor.
161
3.2.2.5. METODA IZOLINIILOR
a
şi
a
a
a
a
a
a
162
forme diferite (linie continuă, linie întreruptă, linie punctată sau combinaţii
între acestea).
în figura 136 sau , la intervale egale (fig. 137), variantă care este
163
Varianta cu răspândire reală redă o localizare precisă a fenomenului
cartografiat. Se caracterizează prin faptul că toate punctele sunt egale între
ele ca dimensiune şi fiecare redă aceeaşi valoare pentru o unitate din
fenomenul cartografiat, iar suma lor totală reprezintă valoarea totală a
fenomenului sau elementului respectiv.
Valorile punctelor diferă şi sunt în funcţie de scară: când scara este mare,
valoarea punctului va fi mică şi invers, când scara este mică, valoarea punctului
va fi mare. Dacă scara hărţii este de 1: 100 000, rezultă că unui punct de 1 mm2
îi corespund pe teren 10 000 m2, adică 1 ha, iar pentru o scară de 1: 10 000 000
acestui punct îi va corespunde pe teren o suprafaţă de 100 km2.
Mărimea punctului depinde atât de mărimea fenomenului pe care-l
reprezintă, cât şi de scara hărţii. În cartografie trebuie considerat ca
un semn mic, rotund, cu diametrul sub 0,5 mm. Peste această dimensiune el
devine cerc. De aici apare situaţia că această metodă se confundă cu
metoda cercurilor proporţionale, pentru că nu se face deosebire, din punct
de vedere cartografic, între noţiunea de punct şi cea de cerc.
În mod practic, este necesar ca punctele să exprime valori rotunde,
care se pot multiplica şi demultiplica, de exemplu: 1, 2, 3, 5, 10, 100, 1000
etc. Pe o hartă punctele vor fi de valori , caz în care numărul lor arată
164
De pildă, pentru o zonă cu crovuri mărimea punctelor poate reda
numărul crovurilor, iar culoarea punctelor adâncimea acestora.
, care
a
a
a
a
ale şabloanelor sunt destinate scrierii din desenul tehnic, se pot folosi şi
pentru scrierea cartografică. Dezavantajul constă în faptul că nu se poate
varia tipul de scriere, deoarece şabloanele nu conţin tipurile de scriere
cartografică.
Pentru amplasarea inscripţiilor se respectă aceleaşi reguli ca şi în
cazul hărţilor geografice generale (vezi ).
a a
165
Şabloanele sunt confecţionate din material plastic transparent, iar
literele şi cifrele au diferite dimensiuni care sunt înscrise pe şablon şi care
se referă la înălţimea majusculelor, exprimată în milimetri. Aceste valori
reprezintă mărimea (dimensiunea şablonului) şi ele urmăresc, în general,
dimensiunile nominale ale mărimilor de scriere adoptate în standardele
internaţionale cu privire la scrierea în desenul tehnic (2,5 mm, 3,5 mm, 5,0
mm, 7,0mm, 10,0 mm, 14,0 mm, 20,0 mm).
În prezent, pentru , în ţara noastră este în
a
Fig.140. Elementele
scrierii tehnice
167
a
a a
a
169
a
Rapor- Grosimea
Sc. Oriz.
Echidistanţa în
Forme de tul de Scara foliei în
metri
relief mărire verticală milimetri
pe CN CP CN CP
verticală
Muntos peste 1/1 1:25000 5 25 0,2 1,0
1: 25 000 1000 m 1/2 1:12500 5 25 0,4 2,0
Muntos până 1/2 1:12500 5 25 0,4 2,0
la 1000 m 1/3 1:8333 5 25 0,6 3,0
Deluros sub 1/3 1:8333 5 25 0,6 3,0
500 m 1/4 1:16250 5 25 0,8 4,0
1/1,5 1:33333 10 50 0,3 1,5
Muntos peste
1/2 1:25000 10 50 0,9 2,0
1: 50 000
1000 m
1/3 1:16666 10 50 0,6 3,0
Muntos până 1/3 1:16666 10 50 0,6 3,0
la 1000 m 1/4 1:12500 10 50 0,8 4,0
Deluros sub 1/4 1:12500 10 50 0,8 4,0
500 m 1/5 1:10000 10 50 1,0 5,0
Muntos peste 1/3 1:33333 20 100 0,6 3,0
1: 100 000
1000 m
1/4 1:50000 40 200 0,8 4,0
Muntos până 1/5 1:40000 40 200 1,0 5,0
la 1000 m 1/6 1:33333 40 200 1,2 6,0
Deluros sub 1/6 1:33333 40 200 1,2 6,0
500 m 1/8 1:12500 40 200 1,6 8,0
Muntos peste 1/4 1:125000 100 500 0,8 4,0
1: 500 000
a
a
171
corespondenţă între detaliile din teren şi semnele convenţionale prin care
acestea se reprezintă pe hartă.
Orientarea este facilitată de faptul că harta, în general, prin
construcţie, prezintă unele informaţii asupra punctelor cardinale. Astfel,
indicativul şi titlul sunt amplasate pe latura de nord a hărţii. De asemenea,
scrierea lor se face pe direcţia vest - est, iar pe latura de sud a hărţilor
topografice există graficul direcţiilor de referinţă (nordul magnetic, nordul
geografic, reţeaua rectangulară).
La hărţile topografice în proiecţie Gauss-
Krüger cadrul interior pe laturile de vest şi de est
reprezintă arce de meridian şi indică nordul
geografic (spre latura de nord a hărţii). În cazul
schiţelor de detaliu (pe care se redă un anumit
element) şi al planurilor la scări mai mari de
Fig. 146. Diferite mo- 1: 2500 (de exemplu 1: 500) se indică nordul
duri de a indica direcţia printr-o săgeată peste care se suprapune litera N
nordului pe planuri (fig. 146.).
Pentru a putea utiliza corect harta pe teren este necesar ca, în primul
rând, să se determine , adică poziţia corespunzătoare pe
a
172
Fig. 147. Determinarea punctului de staţie
(După M.Rotaru şi Gh.Anculete)
a a
a
a a
geografic. În acest caz, liniile cu direcţia nord - sud, precum şi cadrul de est
şi de vest nu coincid nici cu nordul magnetic şi nici cu cel geografic. Dacă
aşezăm busola pe una din aceste linii verticale, trebuie să luăm în
consideraţie . În figura 151., ∆ este
a
a
repere pot fi: un drum important, un sector de vale mai rectiliniu, o lizieră, o
fântână, o râpă etc.
Pentru a orienta harta după direcţii corespondente, ne aşezăm cu
harta, în aşa fel încât poziţia pe hartă a elementului luat drept reper să
175
corespundă cu situaţia lui reală de pe teren. De exemplu, orientarea după o
cale de comunicaţie (drum, cale ferată etc.) se realizează când sensul şi
direcţia traseului de pe hartă corespund cu cele din teren.
Dacă în sectorul în care ne aflăm lipsesc astfel de elemente liniare ca
cele amintite, atunci putem orienta harta după două repere cât mai stabile,
distincte şi vizibile atât pe teren, cât şi pe hartă (un pom izolat, o movilă, o
casă izolată, o intersecţie de drumuri etc.). În acest caz, se procedează astfel:
• ne aşezăm cu harta în apropierea sau chiar într-unul din cele două
repere şi vizăm spre cel de-al doilea. Pentru mai multă precizie, se trasează
pe hartă o linie dreaptă între cele două puncte sau se aşează între ele un
creion sau riglă triunghiulară, apoi ne rotim cu harta, în aşa fel încât să
poată fi văzut al doilea reper din teren în prelungirea riglei (creionului) de
pe hartă (fig. 152, 153);
• se verifică corectitudinea orientării prin vizarea spre un al treilea
reper existent atât pe teren, cât şi pe hartă, menţinând poziţia hărţii rezultată
din orientarea după reperul anterior.
176
Orientarea hărţii pe teren cu ceasul. Nu întotdeauna avem la
îndemână instrumentele necesare pentru o orientare precisă a hărţii pe
teren. În aceste împrejurări, ne putem folosi de diferite mijloace, adecvate
pentru timp de zi sau pentru timp de noapte.
În timpul zilei, o orientare aproximativă se poate face cu ajutorul
. Pentru aceasta se orientează ceasul - ţinut în poziţie orizontală - cu
acul orar spre Soare. Bisectoarea unghiului format de acul orar cu linia care
uneşte centrul cadranului cu diviziunea 12 indică direcţia sudului. Deci,
nordul este dat de prelungirea bisectoarei în sens opus (fig. 154). Vizând cu
precauţie după această direcţie un reper din teren, se poate materializa
care este dată de direcţia dinspre punctul de
a
a
177
îndreptate pe direcţia Stelei Polare şi orientăm harta cu oarecare precizie pe
direcţia nord.
Fig. 156. Orientarea după Steaua Polară: Fig. 157. Determinarea nordului
OO' - linia orizontului; cu ajutorul gnomonului:
P - punctul de staţie a - după umbra cea mai scurtă;
b - cu ajutorul umbrelor egale
a
a
a
a
cerească indică estul, la orele 24 indică sudul, iar la orele 6 indică vestul.
În faza , când colţurile Lunii sunt
a
a
a
spre dreapta, la orele 24 indică direcţia est, iar dimineaţa la ora 6 indică
direcţia sud.
Orientarea după alte detalii. În cazul în care cerul este acoperit, atât
ziua, cât şi noaptea, posibilităţile de orientare după Soare sau după Lună
sunt reduse. În funcţie de locul şi situaţia în care ne aflăm, în localităţi, în
pădure, pe timp de vară, pe timp de iarnă, mai pot fi utilizate diferite
observaţii şi asupra unor fenomene şi elemente din natură:
• pe partea nordică arborii au scoarţa mai crăpată, mai umedă şi
uneori acoperită cu o pătură de muşchi mai consistentă decât în alte părţi;
• inelele de creştere anuală ale copacilor, observate în secţiune
transversală, sunt mai îndepărtate între ele în partea dinspre sud a
trunchiului;
• coroana copacilor izolaţi sau a celor situaţi pe marginea pădurilor
este mai dezvoltată (mai deasă) spre sud;
179
• stâncile, pietrele mari şi zidurile sunt uneori mai umezite şi, în
general, acoperite cu o pătură de muşchi pe laturile orientate spre nord;
• zăpada se menţine un timp mai îndelungat pe versanţii nordici, pe
partea nordică a clădirilor, gardurilor, arborilor etc.;
• bisericile ortodoxe au altarele amplasate spre est;
• în regiunile deluroase, de regulă, viile sunt plantate pe versanţii
sudici şi sud-vestici.
Astfel, odată stabilită poziţia punctelor cardinale, se poate apoi
orienta şi harta printr-unul din procedeele amintite.
a
valoarea totală a distanţei date este egală cu de două ori valoarea scării, plus
valoarea segmentului : D este egal cu (2 ×1250 m) + 625m = 3125m.
Aceasta este o situaţie întâlnită frecvent, deoarece, de cele mai multe ori,
distanţele ce trebuie măsurate sunt mai lungi decât scara grafică de pe hărţi.
182
4.2.2. MĂSURAREA DISTANŢELOR ÎN LINIE FRÂNTĂ
Deoarece o linie frântă este alcătuită din mai multe segmente de linii
drepte, se determină pe rând valoarea fiecărui segment cu ajutorul tipului de
scară notat pe hartă, după care aceste valori se însumează, rezultând
valoarea totală de pe teren.
Fie distanţa AB alcătuită din trei segmente (fig. 164). Măsurate la scara
hărţii (1: 200 000), acestea au următoarele valori: Ac = 7 km, cd = 2 km şi dB
= 11,4 km. Deci, distanţa totală va fi: D = 7 km + 2 km + 11,4 km = =20,4
km. Mai simplu, se pot însuma lungimile grafice ale celor trei segmente şi
apoi se transformă cu ajutorul scării hărţii. De exemplu, lungimea totală a
distanţei este de 102 mm; deoarece la1 mm de pe hartă corespund 200 m, la
102 mm corespund 20 400 m, deci 20,4 km.
Apoi se ia în deschiderea
a
183
Fig. 165. Măsurarea distanţei cu Fig. 166. Măsurarea unei distanţe
compasul cu deschidere sinuoase
crescândă
184
(fig.167) este un instru-
187
Pentru aceasta se determină fie latitudinea φ (în primul caz), fie
longitudinea λ (în al doilea caz), a punctelor care delimitează distanţa
respectivă. Se calculează diferenţa de latitudine sau longitudine care se
înmulţeşte apoi cu valoarea în km a arcului de 1º de meridian sau de
paralel, corespunzătoare latitudinii medii la care se găseşte distanţa.
Considerând că distanţa AB, (figura 170), situată aproximativ pe direcţia
meridianului, este de 7º şi că valoarea în km a unui arc de meridian situat la
aproximativ 46º (latitudinea medie a distanţei respective) este de
111,2 km va rezulta: 111,2 km ×7º = 778,4 km.
a
a
a a a
a
188
Pentru distanţa CD (fig.170), situată aproximativ de-a lungul
paralelei de 44º şi care se desfăşoară pe 8º de longitudine, ştiind că un arc
de cerc de 1º situat pe paralela de 40º este egal cu 85,4 km, lungimea va fi:
85,4 km ×8 º = 683,2 km.
B× I B× I
S1 = ; S 2 = B × I; S3 = ;
2 2
( B + b)I ( B × I)
S4 = ; S5 = ,
2 2
iar suprafaţa totală a poligonului va fi : S t = S1 + S 2 + S3 + S 4 + S5 .
189
În urma măsurătorilor efectuate au rezultat:
31mm × 15mm 465mm 2
S1 = = = 232,5mm 2
2 2
S 2 = 95mm × 31mm = 2945,5mm 2
56mm × 35mm 1960mm 2
S3 = = = 980,0mm 2
2 2
(56mm + 49mm) × 46mm 4830mm 2
S4 = = = 2415,0mm 2
2 2
2
49 × 27 1323
5 = = = 661,5 2
2 2
2
S t = 7234,0mm .
Fig. 171
190
4.4.2.2.METODA PĂTRATELOR MODULE
Fig. 172. Calculul suprafeţelor prin Fig. 173. Calculul suprafeţelor prin
metoda pătratelor module metoda paralelelor module
Suprafaţa totală de pe hartă va fi de 61 cm2+11cm2 = 72 cm2.
Transformând această suprafaţă în funcţie de scara planului, care este
1:2 000, rezultă că 1 cm de pe plan = 20 m de pe teren şi 1 cm2 = 400 m2.
Deci, suprafaţa de pe teren va fi : 79 cm2× 400 m2 = 28 800 m2.
4.4.2.3.METODA PARALELELOR MODULE
2
Pentru calculul suprafeţei poligonului 1-2-3-4-5 din fig.174, se procedează
astfel: se împarte poligonul în triunghiurile I, II, III, se măsoară lungimile laturilor
tuturor triunghiurilor şi se introduc aceste valori în formula de mai sus.
Suprafaţa poligonului va rezulta din însumarea suprafeţelor celor
trei triunghiuri. în urma măsurătorilor pe hartă şi a
192
Considerând că poligonul respectiv este pe un plan la scara 1: 10 000,
suprafaţa corespunzătoare de pe teren va fi:
2018mm2 × 100m 2 = 201 800 m2.
a
a
a
197
a
1
=
n1 n2 R2 V Ks S
2
1: 500 1: 1 000 0,5 0,25 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 2 000 1: 1 000 2 4 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 1 000 1: 1 000 1 1 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 5 000 1: 1 000 5 25 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 10 000 1: 1 000 10 100 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 25 000 1: 1 000 25 625 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 50 000 1: 1 000 50 2 500 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 100 000 1: 1 000 100 10 000 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 200 000 1: 1 000 200 40 000 n 10 m2 (V·Ks) R2
n1 = numitorul scării hărţii pe care se planimetrează
n2 = numitorul scării planimetrului
198
a
199
a a
200
a a
201
În urma planimetrării aceleiaşi suprafeţe, dar cu scara planimetrului
1: 1 000 şi cu Ks = 10 m2, au rezultat următoarele valori:
I V1 = C2 – C1 = 4278 – 3558 = 740;
II V2 = C2 – C1 = 5016-4278 = 738;
III V3 = C2 – C1 = 5757-5016 = 741;
IV V4 = C2 – C1 = 6494- 5757= 737;
740 + 738 + 741 + 737
Vm = = 739 .
4
Deoarece scara planimetrului (1: 1 000) diferă de scara hărţii
(1: 2 000), suprafaţa va fi: S = 739 · 10 m2 · 4 = 29 560 m2.
Unele planimetre sunt prevăzute cu un dispozitiv prin a cărui
acţionare se aduc toate diviziunile la zero. În acest caz, citirea a două
reprezintă chiar valoarea V.
a
a
a
interior pe latura de sud (care este de fapt un arc din paralela care
delimitează la sud respectiva hartă), apoi se adaugă câte un minut pentru
fiecare segment alb (sau negru) până la paralela care constituie latura de
sud a trapezului minutar.
Pentru aflarea se citeşte valoarea meridianului care
203
3. În cadrul trapezului minutar, calculul coordonatelor punctului
P (φP şi λP) se realizează astfel:
se face cu formula:
a a
φP = φ′ + δφ.
De aceea, este necesar ca în cadrul trapezului minutar să se determine
coordonata δφ. In acest scop, se trasează arcul de meridian AB (fig. 179.)
care trece prin punctul P (segmentul AB trebuie să fie perpendicular pe
laturile trapezului minutar).
Se măsoară lungimea unui minut de meridian (în mm), adică
segmentul AB, precum şi lungimea segmentului AP (care este de fapt δφ).
Prin aplicarea regulii de trei simplă se determină valoarea în secunde pentru
δφ. Aceasta se adaugă apoi la valoarea lui φ′.
se obţine cu formula:
a
λP λ′ δλ.
o
λ′ = 24 53′). Se măsoară lungimea unui arc de un grad de meridian
(AB = 37 mm) şi de paralel (CD = 26 mm), precum şi lungimea
segmentelor corespunzătoare lui δφ (AP = 24 mm) şi lui δλ (CP = 22 mm).
Pentru aflarea latitudinii punctului P (fig. 179):
37 mm……………………60″
24 mm………………….. δφ″
24 ⋅ 60′′
δϕ = ≈ 39′′
37
φP = φ′ + δφ = 45o13′00″ +39″ = 45o13′39″, care este valoarea
paralelei care trece prin punctul P.
Pentru aflarea longitudinii punctului P (fig. 179):
26 mm………………………60″
22 mm……………………… δλ″
⋅ 60′′
22
δλ = ≈ 51′′
26
a a a
206
Se măsoară cu rigla pe hartă lungimea în milimetri a unui minut de
latitudine: MN = 74 mm, căruia ştim că-i corespunde o valoare unghiulară
de un minut, adică 60″, precum şi segmentul MB (sau δφ): MB = 28 mm,
apoi aflăm valoarea unghiulară δφ:
74 mm…………………..60″
28 mm………………….. δφ″
⋅ 60′′
28
δϕ = ≈ 23′′
74
a a
colţurile cadrului interior, schiţa din fig. 181 fiind delimitată la vest de
meridianul de 25o00′ longitudine estică, teritoriul reprezentat în hartă se află
în emisfera estică. Cadrul geografic pe latura de sud (sau nord) a hărţii este
împărţit tot în segmente de câte un minut, deci longitudinea punctului Q
(λP) este cuprinsă între 25o26′ şi 25o27′. Ca urmare, trebuie calculat cu câte
secunde se află mai la est faţă de meridianul de 25o26′ meridianul care trece
prin punctul Q (fig. 183). Se măsoară cu rigla lungimea în milimetri a unui
minut de longitudine: PR = 52 mm, precum şi segmentul PA (sau δλ),
obţinându-se 18 mm. În continuare, se aplică tot regula de trei simplă, ca şi
la aflarea latitudinii:
52 mm…………………..60″
18 mm………………….. δλ″
⋅ 60′′
18
δλ = ≈ 21′′
52
207
Fig. 183. Determinarea longitudinii prin trasarea
unei perpendiculare pe cadrul geografic
MN = 370 mm ; MR = 160 mm
OP = 392 mm ; OR = 133 mm
∆λ = 24o30′00″ ─ 24o22′30″ = 00o07′30″
07′ · 60″ = 420″
420″ + 30″ = 450″, deci cele 7′30″ totalizează 450″
∆φ = 45o10′00″ ─ 45o05′00″ = 00o05′00″
05′ · 60″ = 300″, deci cele 5′ totalizează 300″
Pentru δφ:
370 mm…………………300″
160 mm ………………… δφ″
⋅ 300′′
160
δϕ = ≈ 130′′ = 02′10′′
370
Pentru δλ:
392 mm…………………450″
133 mm ..………………… δλ″
⋅ 450′′
133
δλ = ≈ 153′′ = 02′33′′
392
209
d) Determinarea coordonatelor geografice ale unor teritorii
(continente, ţări, regiuni fizico-geografice, oraşe etc.) se face printr-una
din metodele prezentate anterior, cu precizarea că trebuie să menţionăm
coordonatele punctelor extreme ale respectivei suprafeţe. De exemplu,
teritoriul României este situat între 43o37′07″ şi 48o15′06″latitudine nordică
şi între 20o15′44″şi 29o41′24″ longitudine estică. Dacă un teritoriu este
străbătut de ecuator, atunci latitudinea sa va fi nordică şi sudică. De
exemplu, Kenya se extinde în emisfera sudică, dar şi în cea nordică, între
4o15′ latitudine sudică şi 4o20′ latitudine nordică. Dacă meridianul de 0o
(Greenwich) străbate un teritoriu, acesta se va desfăşura atât în emisfera
vestică, cât şi în cea estică, ca de pildă Algeria, situată între 8o38′
longitudine vestică şi 11o20′ longitudine estică.
e) Determinarea coordonatelor geografice pe globurile geogra-
fice. Pentru determinarea unui punct de pe Glob se roteşte globul
a
) se procedează astfel:
39′′ ⋅ 37
= = 24,05 ≈ 24
60′′
60″…………………………26 mm
51″………………………….y mm
51′′ ⋅ 26
= = 22,1 ≈ 22
60′′
În continuare, pornind din colţul din stânga jos al trapezului minutar,
se trec segmentele OC = x = δφ = 24 mm şi OA = y = δλ = 22 mm. Din
punctele A şi C se ridică perpendiculare în interiorul trapezului. Punctul P
căutat se va afla la intersecţia acestor perpendiculare.
a
a
31 ⋅ 1000
δ = = 775 = 0,775
40
XM = X′+δx =5013 km + 0,775 km = 5013,775 km
212
a
a
coordonatei Y′ care este 6290 km. Fiind situat între liniile 6290 şi 6291 km,
YM , va avea o valoare cuprinsă între acestea. Se procedează ca şi pentru
aflarea coordonatei X. Să presupunem că pe hartă distanţa OB (δy) are
valoarea de 14 mm (fig. 187). În acest caz:
40 mm…………………..1000 m
14 mm…………………….. δy m
14 ⋅ 1000
δ = = 350 = 0,35
40
a
Se pot întâlni două situaţii: prima, în care punctul este situat între
două curbe de nivel (fig. 188) şi a doua, în care punctul este
a
214
situat între două puncte (fig. 189a). În acest ultim caz
a
linia de cea mai mare pantă se trasează prin unirea punctelor de maximă
inflexiune a curbelor de nivel care intersectează talvegul, ca în fig. 189.
Modul de lucru este acelaşi în ambele cazuri.
a a
a
a a
cea mai scurtă între cele două curbe de nivel. Aceasta se materializează
printr-un segment de dreaptă AB, care să fie perpendicular pe cele două
curbe de nivel (fig. 188).
2. Se măsoară segmentul AB şi se obţine, de pildă, o lungime a
acestuia D = 18 mm.
3. Se măsoară şi distanţa de la curba de nivel inferioară până la
punctul P, adică segmentul AP şi se obţine AP = d = 4,5 mm.
4. Pentru a afla altitudinea relativă a punctului P (în funcţie de nivelul de
referinţă utilizat, în cazul de faţă raportat la valoarea curbei de nivel inferioare
(care are altitudinea absolută de 640 m) se aplică regula de trei simplă, ştiind că
echidistanţa este în acest caz de 20 m (660 m – 640 m = 20 m):
215
18 mm……………………20 m
4,5 mm…………………...δh m
4,5 ⋅ 20
δ = =5 ,
18
=
; δ =
.
Înlocuind cu valorile din exemplul de mai sus se obţine:
4,5
δ = ⋅ 20 =5 ,
18
adică altitudinea relativă a punctului P este de 5 m.
Altitudinea absolută va fi:
HP = HA + δh = 640 m + 5 m = 645 m.
Metoda grafică este o metodă , dar mai rapidă. Se a
a
poate aplica acolo unde distanţa în plan măsurată pe hartă între cele două
curbe de nivel succesive este mai mare de 5 mm, deoarece se realizează
216
prin metoda zecimilor care presupune împărţirea liniei de cea mai mare
pantă în zece părţi egale, iar la distanţe mici acest lucru devine dificil.
217
4.8. DETERMINAREA PANTELOR PE HĂRŢI
Prin
218
După obţinerea valorii tangentei sau cotangentei corespunzătoare
unghiului de pantă (cu ajutorul tabelelor de valori naturale ale funcţiilor
trigonometrice), se obţine panta exprimată în grade, minute şi secunde.
Pentru a reda panta în procente, se utilizează formula:
∆
%= α ⋅ 100 = ⋅ 100
∆ − 800 − 600
200
α= = = = = 0,22857
875 875
219
Din tabelele cu valori naturale ale funcţiilor trigonometrice rezultă că
acestei valori a tangentei îi corespunde un unghi de 12o 50′ (în sistem
sexagesimal).
Panta % = 0,22857 · 100 = 22,857 % ≈ 23 %
Panta ‰ = 0,22857 · 1000 = 228,57 ‰ ≈ 229 ‰
a
220
Pentru determinarea pantei, cu ajutorul graficului se compară
lungimea segmentului de dreaptă (d) dintre cele două curbe de nivel între
care dorim să aflăm panta cu distanţele verticale de pe grafic. În acest scop,
se suprapune compasul distanţier cu deschiderea respectivă (fig. 193) cu un
vârf pe linia orizontală a graficului şi se deplasează de la dreapta spre
stânga până când celălalt vârf intersectează linia curbă a graficului. Dacă
distanţa luată în compas nu corespunde exact unei lungimi de pe grafic,
este suprafaţa.
. Pentru a deter-
10 ⋅ 17100
α= = 0,171
1
1 = ∆ ,
2
în care: +
este volumul de apă cuprins între două curbe batimetrice;
222
În cazul calculării volumului unei forme pozitive de relief se
procedează în acelaşi mod: se calculează suprafaţa cuprinsă în interiorul
curbei de nivel cu valoarea cea mai mică (care delimitează la bază forma de
relief respectivă, împreună cu suprafaţa cuprinsă în interiorul curbei
următoare ş.a.m.d., înaintând spre altitudini mai mari.
Volumul total se va obţine prin însumarea volumelor parţiale:
Vt = V1+V2+V3+…+Vn
a
223
Fig. 195. Realizarea profilului topografic:
a - sector de hartă topografică cu traseul liniei de profil;
b - transpunerea pe hârtie milimetrică a punctelor de
intersecţie a liniei de profil cu curbele de nivel
224
Pentru a construi un profil topografic, se procedează în felul următor:
1. Se stabilesc pe hartă punctele între care dorim să realizăm profilul
(fig. 195a) şi li se determină altitudinile, în cazul în care nu sunt puncte de
cotă cunoscută (de exemplu, HA= 480,00m; HB = 522,00m).
2. Punctele A şi B se unesc printr-o linie subţire trasată cu rigla şi
creionul şi care este de fapt direcţia după care se va realiza profilul. Profilele
se pot executa şi după linii frânte sau sinuoase. In funcţie de poziţia planului
de secţionare, se obţin profile longitudinale, transversale, complexe.
3. Pe o fâşie de hârtie lată de 1-2 cm, suficient de lungă, care se
suprapune peste linia AB se trec (prin linii scurte, perpendiculare pe
marginea fâşiei) toate punctele de intersecţie ale curbelor de nivel cu linia
de profil, apele, alte puncte de cotă.
4. În dreptul punctelor de intersecţie scoase anterior se notează
valoarea curbelor de nivel, iar altitudinea punctului (punctelor) de
intersecţie cu apele se calculează.
5. Se stabileşte orientarea cardinală a profilului şi se notează pe fâşie.
6. Se mai pot nota şi alte elemente de pe hartă care sunt intersectate
de linia de profil, cum ar fi: limita unei păduri, localităţi etc. (prin semnele
convenţionale corespunzătoare).
7. Se trec pe fâşia de hârtie toponimele (denumirile vârfurilor,
dealurilor, râurilor intersectate).
8. Pe hârtie milimetrică se ia un sistem de referinţă XOY. Pe
ordonată (OY) se notează scara verticală sau scara înălţimilor (care va fi
aleasă în funcţie de amplitudinea reliefului şi de scara hărţii), iar pe abscisă
(OX) scara lungimilor, care este de fapt scara hărţii respective.
Scara înălţimilor poate să fie egală cu scara hărţii şi, în acest caz, se
spune că profilul este executat cu , sau să difere,
a a
a
în sensul că poate fi mai mare decât scara hărţii. In acest caz, profilul este
construit cu
a a
a a
= ,
225
De exemplu, pe un plan la scara 1: 20 000, echidistanţa curbelor de nivel
normale este de 20 m. Prin reducerea acesteia la scara hărţii se obţine o valoare
de 1mm, adică pentru fiecare milimetru de pe scara înălţimilor corespund 10 m
în altitudine. Astfel, scara înălţimilor profilului este o scară . Dacă însă
a
a
a
226
corespunde cu valoarea cea mai mare de pe profil sau poate fi o valoare
imediat superioară acesteia.
9. Se suprapune fâşia de hârtie de-a lungul axei OX şi fiecare punct de
pe fâşia de hârtie (rezultat din intersecţia liniei de profil cu curbele de nivel)
se proiectează pe verticală până la o linie orizontală a hârtiei milimetrice ce
corespunde cu valoarea altimetrică a curbei de nivel respective, ghidându-ne
după scara verticală (fig. 195b). Suprapunerea fâşiei se poate face fie astfel
încât punctul de începere al profilului să coincidă cu axa OY (fig. 196), fie
lăsând un spaţiu de 0,5-1 cm între axa OY şi primul punct al profilului
(fig. 197), spaţiu util pentru scrierea toponimelor.
a a
a a a
toriul cuprins pe hartă, destinaţie, scară, autor sau redactor, proiecţia utilizată.
În această privinţă, pe o hartă generală se
228
şi felul şi starea acestora) din suprafaţa totală, care sunt zonele cu pondere
minimă şi maximă.
În cadrul analizei reţelei de aşezări umane se va menţiona numărul,
tipul, structura şi textura acestora, care este localitatea cea mai importantă,
unde sunt situate localităţile în raport cu relieful, căile de comunicaţie,
reţeaua hidrografică, frecvenţa de apariţie a gospodăriilor izolate.
Pentru căile de comunicaţie se vor analiza: semnificaţia datelor
caracteristice, categoriile de căi de comunicaţie care apar pe hartă,
elementele care se conturează de-a lungul lor (ramblee, deblee, poduri),
zonele cu densitate mai mare a potecilor şi drumurilor naturale.
În ceea ce priveşte modul de utilizare a terenurilor, se vor face precizări
referitoare la: categoriile de utilizare a terenurilor, care este predominantă şi
unde, ce corelaţii există între modurile de utilizare a terenurilor şi relief etc.
Se vor mai analiza: exploatarea resurselor naturale (mine în exploatare
sau părăsite, cariere, sonde, exploatări la suprafaţă de turbă etc.), centrele de
prelucrare (fabrici, uzine, mori, gatere etc.), existenţa şi felul transporturilor
speciale (conducte de petrol, funiculare, linii electrice aeriene etc.).
Pentru a putea stabili unei hărţi, este necesar ca pe ea să
a a a a
fie indicat anul editării şi, mai ales, anul în care au fost efectuate ridicările
topografice sau aerofotogrammetrice, deoarece harta reflectă peisajul
geografic la acea dată. Data reambulării (actualizării) conţinutului hărţii
este menţionată pe hartă. Trebuie stabilite şi materialele folosite pentru
întocmirea hărţii, mai ales în cazul hărţilor speciale.
De aceasta trebuie să se ţină seama mai ales la
229
GLOSAR
a.
a a a
Primul a.n. este cel al Finlandei, publicat în 1899 din iniţiativa Societăţii de
Geografie din Finlanda şi cuprindea 32 de planşe. Comisia a.n. recomandă în privinţa
conţinutului a.n. ca acestea să fie alcătuite din următoarele serii de hărţi: hărţi fizi-
co-geografice, hărţi ale populaţiei, hărţi economico-geografice, hărţi cu probleme
culturale şi hărţi politico-administrative. A.n. al României a fost realizat sub egida
Academiei Române, de către Institutul de Geografie, perioada 1969-1979.
A. cuprinde 487 de hărţi în 76 de planşe, cu o suprafaţă de 31 m.p. Hărţile
sunt întocmite la scări diferite; hărţile principale la scara 1:1 000 000 (în număr de
16), ca de ex: harta generală, harta administrativă, harta hipsometrică, geologică,
geomorfologică, hidrogeografică etc., care este o scară convenabilă şi pentru
întocmirea unui viitor atlas general al lumii care va folosi scara 1:2 000 000).
Celelalte hărţi sunt întocmite la scările 1:1 5000 000 (29 de hărţi), 1:2 000 000
(62 de hărţi), iar restul hărţilor la scări mai mici. La sfârşit are un index cu 10 300 de
termeni.
230
La realizarea a. au colaborat 192 de autori, aparţinând Institutului de
Geografie, centrelor universitare din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Craiova,
precum şi unor institute de cercetări din domeniile geologiei, pedologiei,
climatologiei, hidrologiei, biologiei, demografiei şi statisticii, istoriei, etnografiei,
lingvisticii etc. Imprimarea s-a realizat de către Direcţia Topografică Militară şi
Institutul de Geologie şi Geofizică, după originalele executate de către Institutul de
Geodezie, Fotogrametrie, Cartografie şi Organizarea Teritoriului.
cu hărţi ale dinamicii şi proprietăţilor chimice ale apei din
a.
a a
drumurile. Între diferite localităţi sunt notate distanţele în km. sau mile; a. şcolar,
a. utilizat în învăţământ; a. tematic, a. care cuprinde hărţi tematice; (ex. de a. t.:
a.cl., a. industriei, a. istoric etc.).
a.
a
batimetrică; linie care uneşte punctele unde se aude pentru prima dată,
1
Primele izobare şi izoterme au fost trasate de geograful german
Al. Humbbold, în sec. al XIX-lea.
2
Primele izogone au fost trasate de fizicianul şi astronomul englez
Edmund Halley, în 1702.
233
( =egal, =ghiaţă, linie care uneşte punctele (de pe cursurile apelor), care au
a
îngheţul apei se produce în aceeaşi zi; , linie care uneşte puncte cu aceeaşi
timp de flux, sin. linie coditală; linie care uneşte punctele cu aceeaşi
234
BIBLIOGRAFIE
Paris.
Costăchel A. (1951), , Ed. Institutului de Construcţii, Bucureşti.
a
Paris.
Cristescu N., Neamţu M., Ursea, V., Sebastian-Taub Margareta (1980),
, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
a
Pedagogică, Bucureşti.
Grigore M. (1979), , Ed.
a a a a a a
Academiei, Bucureşti.
Bucureşti.
, Bucureşti.
a
Geogr., 1.
York - London.
235
Rotaru M., Anculete Gh. (1993), , vol. I, Secţia
a
, D.T.M., Bucureşti.
a
a
Pedagogică, Bucureşti.
Săndulache Al., Buz V., (1982),
a a
a
, Cluj-Napoca.
din Bucureşti.
* * * (1996), , Ed. Universităţii „Al.I.Cuza”,
a a a a a a
Iaşi.
* * * (1975),
a
a a a a a a a
* * * (1988),
a
a a a
,
D.T.M., Bucureşti.
* * * (1970), , D.T.M., Bucureşti.
a
a
236