Sunteți pe pagina 1din 236

ANTON NĂSTASE GABRIELA OSACI-COSTACHE

TOPOGRAFIE – CARTOGRAFIE
            
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ANTON NĂSTASE, GABRIELA OSACI-COSTACHE
Topografie, cartografie: lucrări practice /
           
 

România de

                                      

Mâine
    

          !


 " 

 #   $ %   &   & $  $


               
 

 &  ' 

 &  $

 6 7
(

8
)

9
* + , -

:
.

;
/

< =
,

>
0

?
) .

=
1

>
* 2

?
*

:
România de Mâine
= :
3 4 5 5 4

       @     A  


          @ B       

 
      @ 
  #      #    C

B       

       @     &            @ D '  %

×
  !   @ D  E  D & 

România de Mâine
        "  F       

#               D          


       F        & 

   F  ' D  '  &     G ' D  D  


 #   C     

UNIVERSITATEA SPIRU HARET


            
  


-    , 0 ANTON NĂSTASE
*   ) - 

2  +  , 0 *   ) -  GABRIELA OSACI-COSTACHE

TOPOGRAFIE – CARTOGRAFIE
LUCRĂRI PRACTICE
6 6 =

( ) * 1 * . . .
ROMÂNIA DE MÂINE
6      9   6 6

( / (

,  , - 2  + * 3 4 5 5 4
CUPRINS

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ............................................................. 9

II. PROBLEME PRACTICE DE TOPOGRAFIE .............................. 22


1. Teodolitul ............................................................................................... 22
1. 1. Luneta ............................................................................................. 23
1. 2. Dispozitivele de citire a unghiurilor .............................................. 24
1. 3. Nivelele ........................................................................................... 25
1. 4. Punerea teodolitului în staţie ......................................................... 25
1. 5. Măsurarea unghiurilor topografice cu teodolitul ......................... 27
1. 6. Compensarea în staţie a unghiurilor orizontale ............................ 30
2. Mira ....................................................................................................... 32
3. Calculul unei triangulaţii locale în formă de poligon cu punct central 34
3. 1. Compensarea triangulaţiei topografice ......................................... 35
3.1.1. Compensarea I ..................................................................... 35
3.1.2. Compensarea a II-a .............................................................. 37
3.1.3. Compensarea a III-a ............................................................. 37
3. 2. Calculul lungimii laturilor de triangulaţie .................................... 38
3. 3. Calculul orientărilor laturilor de triangulaţie ................................ 40
3. 4. Calculul coordonatelor punctelor de triangulaţie ........................ 41
4. Metoda intersecţiei …………………………………………… 41
4.1. Metoda intersecţiei înainte ………………………………. 41
4.1.1. Formulele de calcul cu tangenta orientării ….……… 42
4.1.2. Formulele de calcul cu cotangenta orientării ……… 42
4.2. Metoda intersecţiei înapoi ………………………………... 43
5. Rezolvarea drumuirii planimetrice ....................................................... 44
5
5. 1. Drumuirea sprijinită pe două puncte de coordonate cunoscute . 41
5.1.1. Calculul unghiurilor orizontale .......................................... 41
5.1.2. Calculul orientărilor ............................................................ 44
5.1.3. Calculul coordonatelor relative ......................................... 47
5.1.4. Calculul coordonatelor absolute x şi y ........................... 48
5. 2. Drumuirea închisă pe punctul de plecare ..................................... 49
6. Metoda radierii ……………………………………………….. 49
7. Metoda echerării ……………………………………………… 50
8. Raportarea planimetriei ......................................................................... 51
9. Nivelul ..................................................................................................... 55
10. Rezolvarea drumuirii de nivelment geometric .................................. 56
11. Trasarea curbelor de nivel .................................................................. 59
12. Ridicări expeditive ............................................................................... 62
12. 1. Măsurarea distanţelor ................................................................... 62
12. 2. Determinarea orientării magnetice ............................................ 64
12. 3. Măsurarea altitudinilor ................................................................ 65
12. 4. Determinarea pantei .................................................................... 66
12. 5. Drumuirea expeditivă ................................................................. 66
III. PROBLEME PRACTICE DE CARTOGRAFIE ......................... 70
1. Harta şi elementele ei ............................................................................. 70
1. 1. Cadrul hărţilor ................................................................................ 73
1. 2. Elementele din exteriorul cadrului hărţii ...................................... 75
1. 3. Elementele din interiorul cadrului hărţii ........................................ 81
1. 3. 1. Caroiajul kilometric sau reţeaua geometrică .................... 81
1. 3. 2. Elementele de altimetrie (relieful) .................................... 83
1. 3. 3. Elementele de planimetrie ................................................. 89
1. 3. 4. Culorile ................................................................................ 110
1. 3. 5. Inscripţiile din interiorul cadrului hărţii ............................ 111
2. Proiecţii cartografice .............................................................................. 123
2. 1. Proiecţia stereografică ecuatorială ............................................... 125
2. 2. Proiecţia polară Postel .................................................................. 127
2. 3. Proiecţia cilindrică pătratică .......................................................... 129
3. Metode de reprezentare ......................................................................... 130
3. 1. Metode de reprezentare pe hărţile generale (topografice) .......... 130
3. 2. Metode de reprezentare pe hărţile tematice .................................. 131
3. 2. 1. Metodele statistice .............................................................. 131
6
3. 2. 1. 1. Diagramele .......................................................... 131
3. 2. 1. 2. Cartograma .......................................................... 148
3. 2. 1. 3. Cartodiagrama ..................................................... 150
3. 2. 2. Metodele cartografice ........................................................ 153
3. 2. 2. 1. Metoda semnelor ................................................ 153
3. 2. 2. 2. Metoda arealelor ................................................. 155
3. 2. 2. 3. Metoda fondului calitativ ................................... 157
3. 2. 2. 4. Metoda liniilor de mişcare sau dinamice .......... 159
3. 2. 2. 5. Metoda izoliniilor ............................................... 162
3. 2. 2. 6. Metoda punctului ................................................ 163
3. 2. 3. Scrierea şi amplasarea denumirilor pe hărţi ..................... 165
3. 3. Hărţile în relief ................................................................................. 168
4. Probleme rezolvate pe hărţi .................................................................. 171
4. 1. Orientarea hărţilor .......................................................................... 171
4. 1. 1. Orientarea hărţii pe teren .................................................... 172
4. 1. 1. 1. Determinarea punctului de staţie ....................... 172
4. 1. 1. 2. Orientarea hărţii ........................... ...................... 173
4 .1. 2. Orientarea hărţii în cabinet ................................................. 180
4. 2. Măsurarea distanţelor pe hărţile topografice ............................... 180
4. 2. 1. Măsurarea distanţelor în linie dreaptă ............................... 180
4. 2. 2. Măsurarea distanţelor în linie frântă .................................. 183
4. 2. 3. Măsurarea distanţelor în linie sinuoasă ............................. 184
4. 3. Măsurarea distanţelor pe hărţile la scări mici ............................... 186
4. 3. 1. Metoda analitică ................................................................. 186
4. 3. 2. Metoda grafică .................................................................... 187
4. 4. Determinarea suprafeţelor pe hărţile topografice ........................ 189
4. 4. 1. Metoda analitică ................................................................. 189
4. 4. 2. Metoda grafică .................................................................... 189
4. 4. 2. 1. Metoda descompunerii suprafeţei în figuri
geometrice simple ..…………………………………… 189
4. 4. 2. 2. Metoda pătratelor module .................................. 191
4. 4. 2. 3. Metoda paralelelor module ................................ 191
4. 4. 2. 4. Metoda descompunerii în triunghiuri ................ 192
4. 4. 2. 5. Metoda caroiajului kilometric ............................ 193
4. 4. 3. Metoda mecanică .............................................................. 193
4. 4. 3. 1. Planimetrul polar ................................................ 193
4. 4. 3. 2. Verificarea planimetrului polar .......................... 195
7
4. 4. 3. 3. Măsurarea suprafeţei cu planimetrul ................. 195
4. 5. Determinarea suprafeţelor pe hărţile la scări mici ...................... 202
4. 6. Determinarea coordonatelor .......................................................... 202
4. 6. 1. Determinarea coordonatelor geografice φ şi λ ................ 202
4. 6. 2. Determinarea poziţiei unui punct pe hartă prin φ şi λ ..... 210
4. 6. 3. Determinarea coordonatelor rectangulare pe hărţi ........... 211
4. 6. 4. Determinarea poziţiei unui punct pe hartă prin X şi Y .... 213
4. 7. Determinarea altitudinii punctelor pe hărţi ................................... 214
4. 8. Determinarea pantelor pe hărţi ...................................................... 218
4. 8. 1. Metoda analitică ................................................................. 218
4. 8. 2. Metoda grafică .................................................................... 220
4. 8. 3. Calculul pantei medii ......................................................... 221
4. 9. Calculul volumului ......................................................................... 222
4. 10. Construcţia profilului topografic ................................................. 223
4. 11. Analiza şi interpretarea hărţilor ................................................... 228
Glosar ............................................................................................................. 230
Bibliografie ..................................................................................................... 235

8
I. NOŢIUNI
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Suprafaţa topografică este suprafaţa terestră pe care se execută


măsurători topografice.
2. Unghiurile topografice sunt: orizontale (un unghi orizontal este
un unghi diedru format din intersecţia a două planuri verticale, unghiul „ω”
din fig. 1) şi verticale (unghiul „α ” format de o distanţă înclinată cu
proiecţia ei orizontală, fie unghiul „Z” format de verticala locului şi distanţa
înclinată, numit şi unghi zenital) fig. 2.

Fig. 1. Unghiuri topografice Fig. 2. Distanţă înclinată şi distanţă


redusă la orizont
3. Distanţa înclinată „ L” este distanţa de pe suprafaţa topografică
pe care se prezintă sub un anumit unghi vertical (fig. 2.).
4. Distanţa redusă la orizont „D” reprezintă proiecţia pe un plan
orizontal a distanţei înclinate. Sinonim: distanţă orizontală (fig. 2.).
Relaţiile dintre distanţa redusă la orizont şi distanţa înclinată sunt:
D = L cos ϕ sau D =L sin Z
L=D/cos ϕ sau L= D/sin Z
9
5. Altitudinea unui punct este distanţa măsurată pe verticala
punctului de la o suprafaţă de referinţă până la punct .Se notează cu „H” şi
uneori cu „Z”.
Când suprafaţa de referinţă este suprafaţa de nivel zero este altitudine
absolută şi când suprafaţa de referinţă este una oarecare este altitudine relativă.
Diferenţa între altitudinile a două puncte este diferenţa de nivel.
6. Orientarea unei drepte este unghiul format de o direcţie de refe-
rinţă şi direcţia considerată de pe teren. Se notează de obicei cu „θ” (fig.3.).
Dacă direcţia de referinţă
este nordul magnetic, orientarea
este magnetică, iar dacă este
nordul geografic este geografică.
Unghiul format de cele
două direcţii de referinţă se nu-
meşte declinaţie magnetică şi ea
poate să fie vestică sau negativă,
sau estică sau pozitivă (fig.3.).
Fig. 3. Orientarea unei drepte
7. Sistemele de coordonate utilizate în topografie şi cartografie sunt:
coordonatele rectangulare plane, polare plane, bipolare plane şi coor-
donatele geografice.
7.1. Coordonatele rectangulare permit determinarea poziţiei în plan
a punctelor în raport de două direcţii de referinţă, care se intersectează sub
un unghi drept în punctul „0”, numit originea sistemului de coordonate
(fig. 4.). Pe direcţia meridianului se consideră coordonata X, iar pe direcţia
ecuatorului coordonata Y.

Fig. 4. Coordonate rectangulare Fig. 5.


10
Aceste coordonate permit rezolvarea următoarelor probleme: calculul
distanţei din coordonate, calculul orientării unei drepte şi calculul suprafeţei
unui poligon.
7.1.1. Calculul distanţei. Să se calculeze distanţa „D” (fig. 5.) dintre
punctele A şi B ale căror coordonate sunt:
XA = 5313,77778 km XB = 5314,06060 km
YA = 5278,31313 km YB = 5279,67676 km
Din fig. 5 rezultă:
D2 = ∆X2 + ∆Y2
D = ∆X + ∆Y
2 2

∆X = XB – XA = 5314,06060 km - 5313,77778 km =282,82 m


∆Y = YB – YA = 5279,67676 km – 5278,31313 km =1363,63 m
D = (282,82) 2 + (1363,63) 2
D = 1392,65 m
De asemenea : D = ∆Y/ sin θ şi D = ∆X/ cos θ
7.1.2. Calculul orientării unei drepte. Pentru a calcula orientarea
„θ” a dreptei AB din fig. 5. va trebui mai întâi să se calculeze ∆X şi ∆Y
dintre punctele A şi B cu semnele lor, apoi să se facă raportul subunitar al
∆-lor cu semnul lor.
Dacă acest raport este de forma ∆X / ∆Y şi semnul este pozitiv,
reprezintă cotangenta orientării, dacă semnul este negativ, va fi tangenta
orientării. Dacă raportul subunitar are forma ∆Y / ∆X şi semnul este
pozitiv, va fi tangenta orientării şi dacă semnul este negativ, se va obţine
cotangenta.
Cu ajutorul tabelelor de valori naturale, prin interpolare la secundă, se
va obţine unghiul corespunzător valorii tangentei sau cotangentei. Deoarece
în tabele sunt trecute numai unghiurile cuprinse între 0g – 100g, va trebui ca
în faţa unghiului scos din tabele să se scrie pentru sute:
0 dacă semnele ∆-lor sunt +,+, deci θ este în cadranul I
1 dacă semnele ∆-lor sunt -,+ , deci θ este în cadranul II
2 dacă semnele ∆-lor sunt -,-, deci θ este în cadranul III
3 dacă semnele ∆-lor sunt +,-, deci θ este în cadranul IV

11
Exemplu practic:
XA =5313,77778 km XB = 5314,06060 km
YA = 5278,31313 km YB = 5279,67676 km

∆X = 282,82 m
∆Y = 1363,63 m
Raportul subunitar este ∆X / ∆Y, deci: 282,82 /1363,63 = 0,207402
care reprezintă cotangenta unghiului de orientare θA-B.
Din tabelele de valori naturale, corespunde pentru această cotangentă,
unghiul de 86g 98c 10cc.
Deoarece amândouă ∆-le sunt pozitive, rezultă că orientarea este în
cadranul I.
7.1.3. Calculul suprafeţei unui poligon, cunoscând coordonatele X
şi Y ale vârfurilor poligonului (fig. 6.). Se proiectează vârfurile 1-2-3 ale
poligonului atât pe 0X, cât şi pe 0Y şi se vor obţine trapezele: 1-2-2´-1´,
2-3-3´-2´ şi 1-3-3´-1´.
Suprafaţa triunghiului 1-2-3
rezultă din suma suprafeţelor
trapezelor 1-2-2´-1´ şi 2-3-3´-2´,
din care se scade suprafaţa trape-
zului 1-3-3´-1´.

Fig. 6.

Suprafaţa trapezului 1-2-2´-1´ va fi: S =


(b + B)I = (X1 + X 2 )(Y2 − Y1 ) ;
2 2

Suprafaţa trapezului 2-3-3´-2´ va fi: S =


(b + B)I = (X 3 + X 2 )(Y3 − Y2 ) ;
2 2

Suprafaţa trapezului 1-3-3´-1´ va fi: S =


(b + B)I = (X 3 + X1 )(Y3 − Y1 ) ;
2 2
2S = (X1 + X2) (Y2 – Y1) + (X3 + X2) (Y3 –Y2) – (X3 + X1) (Y3 –Y1);
12
2S = X1Y2 + X2Y2 – X1Y1 –X2Y1 +X3Y3 +X2Y3 – X3Y2 –X2Y2 –
–X3Y3 –X1Y3 +X3Y1 +X1Y1
Reducând termenii asemenea, iar pe cei rămaşi grupându-i după
indicii lui X, apoi după cei ai lui Y, se va obţine:
2S = X1 (Y2 – Y3) + X2 (Y3 – Y1) + X3 (Y1 – Y2)
2S = Y1 (X3 – X2) + Y2 (X1–X3) + Y3 (X2 – X1)
Generalizând rezultă:
2S = ΣXn (Yn+1 – Yn-1) şi 2S = ΣYn (Xn-1 – Xn+1)
A doua formulă generalizată serveşte pentru verificare.
Exemplu practic:
Coordonatele vârfurilor unui triunghi sunt:
Pct. X Y
1 10,00 10,00
2 20,00 20,00
3 15,00 30,00
Introducând aceste valori în formulele de mai sus, se va obţine:
2S = 10,00 (20,00 – 30,00) +20,00 (30,00 – 10,00) +
+15,00 (10,00 – 20,00)
2S = – 100 + 400 – 150 = 150
S = 150 / 2 = 75 m2
sau
2S = 10,00 (15 – 20) + 20 (10 – 15) + 30 (20 – 10)
2S = -50 – 100 + 300 = 150
S = 150 / 2 = 75 m2
7.2. Coordonatele polare plane ale unui punct N sunt unghiul
orizontal „ω”, care se numeşte unghi de orientare sau amplitudinea
punctului N şi raza vector ON (fig. 7.).
7.3. Coordonatele bipolare plane ale unui punct „N” sunt
segmentele AC şi BC şi unghiurile „α” şi „β” (fig. 8.).

Fig. 7. Coordonate polare plane Fig. 8. Coordonate bipolare plane


13
7.4. Coordonatele geografice sunt perechi ordonate de numere
care exprimă poziţia unui punct de pe globul terestru. Ele sunt latitudinea
şi longitudinea.
Latitudinea, notată cu ϕ, se defineşte ca unghiul format de verticala
locului în punctul respectiv cu planul ecuatorului (în cazul în care Pământul
este asimilat cu un elipsoid de rotaţie). Când elipsoidul este înlocuit prin-
tr-o sferă echivalentă, latitudinea se defineşte ca fiind unghiul format de
raza sferei în punctul dat şi planul ecuatorului (fig. 9).
Latitudinea poate fi nordică sau boreală, pentru punctele situate la
nord de ecuator şi se notează cu N sau + şi sudică sau australă, pentru
punctele situate la sud de ecuator şi se notează cu S sau -.
Ca mărime, variază între 00 - 900 sau 0g – 100g.
Longitudinea , notată cu λ - este definită ca unghiul diedru care are
drept muchie axa de rotaţie a Pământului şi ca feţe planul meridianului
origine şi planul meridianului punctului considerat (fig. 9). Ca meridian
origine sau primul meridian este considerat meridianul Greenwich*, care
trece prin Observatorul Astronomic cu acelaşi nume. Ea poate să fie estică,
pentru punctele situate la est de meridianul origine şi se notează cu E sau +
şi vestică, pentru punctele situate la vest de meridianul origine şi se notează
cu V sau -. Ca mărime, variază între 00 – 1800 sau 0g – 200g.
Colatitudinea se notează cu ψ şi este complementul latitudinii. Se
defineşte ca fiind unghiul format de axa polilor cu verticala locului în
punctul considerat (când se utilizează elipsoidul de referinţă), iar în cazul
sferei, unghiul format de axa polilor cu raza sferei în punctul considerat
(fig. 9) ψ = 900 - ϕ, sau ψ = 100g - ϕ.

Fig. 9. Coordonate geografice

*
A fost stabilit ca meridian origine internaţional în anul 1884, când a avut
loc Conferinţa geografică internaţională de la Washington.
14
8. Sfera. Pentru întocmirea hărţilor la scară mică globul terestru se
poate asimila cu o sferă, deoarece dacă se va considera o sferă cu raza
ecuatorială de 15 cm, raza polară va fi mai mică cu numai 0,5 mm. decât
cea ecuatorială, deci neglijabilă.
Din acest motiv, în problemele practice de cartografie globul terestru
va fi considerat sferă.
Sfera este definită ca fiind corpul mărginit de o suprafaţă curbă închisă,
ale cărei puncte sunt egal depărtate de un punct interior numit centru.
Suprafaţa sferei se calculează cu relaţia:
2
D
S = 4πR2 = 4π
4
Volumul sferei este:
3
D
3 4π   3 3
V=
4πR
=
 2  = 4πD = πD
3 3 8x 3 6
8.1. Zona sferică este o porţiune din suprafaţa sferei cuprinsă între
două secţiuni plane, de exemplu, suprafaţa curbă ABCD (fig. 10.). Cele
două secţiuni AB şi CD constituie bazele zonei, iar segmentul BB´ = I
dintre cele două plane este înălţimea.
Suprafaţa zonei sferice este
dată de relaţia: S = 2πR I
Din fig. 10. rezultă:
I = R sinϕ.
Considerând:
ϕΒ = ϕ2 şi ϕD = ϕ1 şi înlo-
cuind în relaţia anterioară, rezultă:
I = R sinϕ2 − R sinϕ1

I = R (sinϕ2 − sinϕ1) Fig. 10. Zona sferică


Deci, suprafaţa zonei sferice va fi:
S = 2πR2 (sinϕ2 − sinϕ1),
în care:
ϕ2 – reprezintă latitudinea cu valoare mai mare
ϕ1 − reprezintă latitudinea cu valoare mai mică
15
Notă:
1. Această relaţie se aplică pentru cazurile în care zona sferică se
găseşte situată într-o singură emisferă, iar paralelele care o mărginesc au
valori diferite de 00 şi 900.
2. Când una din cele două paralele este ecuatorul (ϕ = 00), relaţia va fi:
S = 2πR2 sinϕ, în care ϕ reprezintă latitudinea paralelei care o delimitează.
3. Dacă zona sferică se găseşte în ambele emisfere, adică de o parte
şi alta a ecuatorului (fig. 11.), relaţia va deveni: S = 2πR2 (sinϕ2 + sinϕ1), în
care ϕ2 şi ϕ1 sunt latitudinile celor două cercuri paralele care o definesc.

8.2. Calota sferică este partea din suprafaţa sferei rezultată din
intersecţia unui plan AB cu sfera (fig. 12.). Planul cercului AB este baza
calotei, iar segmentul PnC este înălţimea calotei sferice.
Suprafaţa calotei sferice este dată de relaţia: S = 2πRI, în care:
I = OPn – OC, dar: OPn = R, OC = R sinϕ , deci:
I = R – R sinϕ = R (1 – cos ψ).
I = 2πR sin2ψ/2,
iar:
S = 4πR2 sin2ψ/2,
ψ reprezentând colatitudinea paralelei ce delimitează calota.

Fig. 11. Zona sferică situată în două Fig. 12. Calota sferică
emisfere

16
8.3. Trapezul sferic este porţiunea ABCD de pe sfera terestră
(fig. 13.), delimitată de două meridiane şi două paralele.

Suprafaţa trapezului sferic:


S = 2πR2 (sinϕ2 − sinϕ1) ∆λ/2π
sau:
S = R2 (sinϕ2 − sinϕ1) ∆λ,
în care:
ϕ1 şi ϕ2 sunt latitudinile parale-
lelor ce delimitează trapezul respec-
tiv;
∆λ este diferenţa de longitu-
dine între meridianele ce mărginesc
trapezul. Fig. 13. Trapez sferic
8.4. Cerc mare şi cerc mic pe sferă. Orice plan care taie o sferă este
un plan secant al acesteia. Din intersecţia unui plan cu o sferă rezultă o
secţiune plană în sferă şi este un cerc. Din intersecţia sferei cu un plan care
trece prin centrul sferei rezultă un cerc mare al sferei Pn – G – Ps (fig. 14.).
Pe suprafaţa sferei se poate duce o infinitate de cercuri mari; exemplu
de cercuri mari: meridianele, ecuatorul etc.
Dintre proprietăţile cercurilor mari ale sferei interesează următoarele:
– raza unui cerc mare este egală cu raza sferei;
– orice cerc mare împarte sfera în două părţi egale;
– prin două puncte oarecare de pe suprafaţa unei sfere se poate duce
un singur cerc mare (excepţia fiind cazul când cele două puncte sunt
extremităţile unui diametru şi atunci se poate duce un număr infinit de
cercuri mari);
– un arc de cerc mare este distanţa cea mai scurtă între două puncte
pe sferă.
Din intersecţia sferei cu planuri ce nu trec prin centrul ei rezultă o
serie de cercuri numite cercuri mici. Exemplu de cercuri mici: cercurile
paralele AB, CD etc. (fig. 14.).
Întrucât lungimea unui cerc meridian se obţine cu relaţia 2πR, rezultă
că lungimea unui cerc meridian de 10 va fi:
2πR πR
L= 0
= ,
360 180 0
iar lungimea unui arc de meridian de n0 va fi:

17
πRn 0 πR∆ϕ
L= 0
= ,
180 180 0
în care:
∆ϕ reprezintă diferenţa de latitudine dintre cercurile paralele ce
delimitează cercul meridian respectiv.
Când unul dintre cele două cercuri paralele este ecuatorul, ∆ϕ este
tocmai latitudinea celuilalt paralel.
Când arcul de meridian se găseşte de o parte şi de alta a ecuatorului,
atunci ∆ϕ va reprezenta suma latitudinilor celor două paralele ce
delimitează arcul de meridian considerat.
Lungimea unui cerc mic AB (fig. 14.) este:
L = 2πr, iar r = R cosϕ0,
în care:
ϕ0 este latitudinea paralelei
respective.
Deci:
L = 2πR cosϕ0

Lungimea unui arc de cerc


paralel este:
Fig. 14.
∆λ πR cos ϕ 0 ∆λ
L = 2πR cos ϕ 0 0
= ,
360 180 0
în care:
ϕ0 este latitudinea paralelei;
∆λ - diferenţa de longitudine dintre meridianele între care se consi-
deră arcul de cerc paralel dat.
9. Scara de proporţie. Este raportul constant după care distanţele
orizontale „D” de pe teren sunt micşorate pentru a putea fi reprezentate prin
omoloagele lor „d” pe hartă, cu condiţia ca amândouă să fie exprimate prin
aceleaşi unităţi de măsură.
În funcţie de numitor, o scară poate să fie mare sau mică. Cu cât
numitorul este mai mic în valoare aritmetică, cu atât scara este mai mare şi
invers, cu cât numitorul este mai mare în valoare aritmetică, cu atât scara
este mai mică. De exemplu : 1 : 20 000 este o scară mare, iar 1 : 2 000 000
este o scară mică.
Scara de proporţie constituie unul din criteriile de clasificare a
hărţilor. Astfel, hărţile până la scara 1:200 000 sunt hărţi topografice
18
întocmite la scări mari, cele cu scările cuprinse între 1:200 000 şi
1:1 000 000 sunt hărţi la scări mijlocii, hărţi de ansamblu şi cele cu scările
mai mici de 1 : 1 000 000, de exemplu 1 : 5 000 000 sunt hărţi la scări mici.
Relaţia care exprimă scara este :
d l
= ,
D n
în care :
d = distanţa de pe hartă;
D = distanţa omoloagă de pe teren;
n = numărul care arată de câte ori distanţa „D” de pe teren a fost
micşorată, pentru a putea fi reprezentată pe hartă prin corespondenta „d”.
Cu ajutorul acestei relaţii, se pot rezolva următoarele probleme :
– să se calculeze distanţa „D” de pe teren, când se cunosc distanţa
„d” de pe hartă şi numitorul scării;
– să se calculeze prin ce distanţă „d” va fi reprezentată o distanţă de
pe teren „D”, când se ştie numitorul scării;
– să se calculeze numitorul scării unei hărţi, când se cunosc cele două
distanţe „D” şi „d”.
Astfel D = d x n; d = D/n şi n = D/d
Spre exemplu, d = 20 mm ,D = 200 m şi n = 1 : 10 000
D = 20 mm x 10 000 = 200 000 mm = 200 m
d = 200 m / 10 000 = 200 000 mm / 10 000 = 20 mm
n = 200 m / 20 mm =200 000 mm / 20 mm = 10 000
Transformarea distanţelor „d” de pe hartă în omoloagele lor de pe
teren se poate realiza, aplicând regula lui n / 1 000, după care numitorul
scării se împarte la 1 000 şi rezultatul reprezintă numărul de metri de pe
teren corespunzător unui milimetru de pe hartă ; de exemplu, pe o hartă la
scara 1 : 50 000 s-a măsurat o distanţă „d” egală cu 40 mm ; aşadar,
50 000 / 1000 = 50 m. Deci, D = 50 m x 40 mm = 2 000 m.
De scara de proporţie depinde precizia hărţii.
În mod curent, se estimează că măsurătorile pe planuri şi hărţi se fac
cu o eroare de ±0,2 mm … ±0,5 mm.
Precizia grafică se poate calcula cu relaţia : e / Ps = 1 / n,
– e = eroarea grafică în milimetri ;
– Ps = precizia grafică în metri ;
– n = numitorul scării.
De exemplu, precizia grafică cu care se pot efectua măsurători pe o
hartă la scara 1:100 000, considerând e = ±0,5 mm este:
Ps = ± 0,5 mm x x100 000 = ± 50 m.
Precizia grafică pentru câteva scări poate fi urmărită în tabelul 1:

19
Tabelul 1
Scara 1 : 5 000 1:25 000 1:50 000 1:100000 1:200000
Ps ( m ) ± 2,50 ± 12,5 ± 25,0 ± 50,00 ± 100,00

Rezultă că, cu cât scara este mai mică, cu atât mai mică este şi
precizia grafică a hărţii. Pe hărţi scara este trecută în trei feluri :
numerică, directă şi grafică.
– Scara numerică se exprimă ca o fracţie, în formă generalizată:
1/n sau 1: n, în care numărătorul este egal cu unitatea şi numitorul
arată de câte ori s-a făcut micşorarea, de exemplu 1: 25 000.
– Scara directă se prezintă, de pildă, pentru o hartă la scara 1:
100 000, sub forma :1 cm = 1 000 m.
– Scara grafică este reprezentarea grafică a scării numerice şi
permite determinarea grafică a distanţelor de pe teren. Ea este de forma
unui segment de dreaptă (fig. 15.), divizat din cm în cm. Prima diviziune
se notează cu zero, iar celelalte cu valorile considerate pe teren. În felul
acesta, 1 cm de scară devine unitatea de bază a scării, iar corespondentul
lui de pe teren se numeşte valoarea scării. Primul centimetru din stânga
diviziunii zero se numeşte baza sau talonul scării şi se împarte în
milimetri, trecându-se valorile corespunzătoare pe teren.
– Precizia scării va fi egală cu 1/10 din bază . Talonul poate fi
divizat şi în alte unităţi grafice, de exemplu, din 2 în 2 mm. În acest caz,
dacă baza este de 1 cm înseamnă că precizia scării va fi de o cincime
din bază. În general, dimensiunile talonului scării se iau astfel încât
distanţelor de pe teren să le corespundă valori rotunde. De exemplu,
pentru o scară 1: 40 000 talonul va fi de 2,5 cm, la care corespunde
1 km pe teren, iar pentru scara 1: 50 000 talonul va fi de 2 cm. Scara
grafică liniară se poate reprezenta sub diverse forme (fig.16.).

Fig. 15. Scara grafică simplă


pentru scara 1:25 000

20
Fig. 16. Diverse scări grafice simple

21
II. PROBLEME PRACTICE DE TOPOGRAFIE

1. TEODOLITUL
Este instrumentul utilizat în ridicările topografice.
Principalele părţi componente ale unui teodolit clasic sunt
prezentate în fig.17.
Fig. 17. Secţiune prin teodolit
1 - lunetă topografică; 2 - cerc vertical;
2 a - cerc vertical gradat; 2 b - cerc
alidad fix cu repere de citire-; 3 - axul
de rotaţie al lunetei; 4 - furcile de
susţinere ale lunetei şi cercului
vertical; 5 - cercul alidad care susţine
suprastructura teodolitului; 6 - cercul
gradat orizontal sau limb; 7 - coloană
plină a axului de rotaţie al teodolitului;
8 - coloană tubulară a axului de rotaţie
al teodolitului; 9 - suportul teodolitului
(ambaza); 10 - trei şuruburi de calare;
11 - placa de tensiune a ambazei;
12 – placa de ambază; 13 - şurub de
prindere şi strângere; 14 - dispozitiv de
prindere a firului cu plumb; 15 - nivela
torică de pe cercul orizontal;
16 - nivela sferică; 17 - nivela torică de
pe cercul vertical; 18 - dispozitive de
mărire a diviziunilor, cercurilor şi a
dispozitivelor de citire; 19 - şurub de
fixare (blocare) a cercului alidad;
20 - şurub de fixare (blocare) a
limbului; 21 - şurub de fixare a lunetei
şi a cercului vertical; 22 - şurub de
calare a nivelei cercului vertical;
23 - capul trepiedului; VV - axa de
rotaţie principală a teodolitului;
OO - axa secundară de rotaţie a
lunetei; NN - directricea nivelei torice
(15); VsVs - axa nivelei sferice (16);
Cv - centru de vizare al teodolitului.

22
1.1. LUNETA
Luneta clasică a unui teodolit (1 fig.17.) se compune din trei tuburi:
tubul ocular, tubul reticul şi tubul obiectiv (fig.18).
Lunetele moderne sunt alcătuite numai din tubul ocular şi tubul obiectiv.
Utilizarea lunetei impune îndeplinirea a două condiţii, şi anume,
claritatea firelor reticule (pentru care se manevrează tubul ocular) şi claritatea
imaginii obiectului vizat (în care scop se acţionează fie un şurub, fie un
manşon numit de focusare). Când sunt realizate aceste două condiţii, se zice
că luneta este pusă la punct, operaţie care se face ori de câte ori este nevoie.
Dacă luneta are pe lângă firele reticule şi fire stadimetrice (fig.19.),
teodolitul poate fi utilizat împreună cu o miră şi pentru măsurarea optică a
distanţelor. În acest caz, se numeşte teodolit tahimetru sau simplu, tahimetru.

Fig. 18. Secţiune prin luneta Fig. 19. Fire reticule


topografică
C - centrul reticul; 1-2 - fire reticule;
1 - tub ocular; 2 - tub reticul; 3 - tub 3 - fire stadimetrice orizontale; 4 - fire
obiectiv; 4 - ocularul; 5 - diafragma stadimetrice verticale.
reticulului; 6 - reticulul; 7 - şuruburile
de rectificare a firelor reticule; 8 – mo-
leta de focusare; 9 - obiectivul; 10 - tub
parasolar; x-x axa lunetei.
În etapa actuală există tahimetre electronice care asigură un înalt grad
de automatizare, permiţând măsurarea concomitentă a distanţelor şi a
unghiurilor şi chiar prelucrarea lor imediată.
Luneta stadimetrică poate fi neanalatică şi formula de calcul a
distanţei este D = K1 H + K2 şi analatică (la aceasta s-a introdus o lentilă
analizor) la care formula este D = K1H.
K1= constanta stadimetrică egală cu 50, 100 200;
H = numărul generator care reprezintă diferenţa citirilor efectuate pe
miră la cele două fire stadimetrice ;
K2= constanta adiţională cu valoare subunitară.

23
În practică este necesar să se ştie ce fel de lunetă are teodolitul:
neanalatică sau analatică.
Pentru aceasta se măsoară direct (cu panglica) o distanţă AB de 25m
pe un teren orizontal. Se face staţie cu teodolitul în punctul A, iar în punctul
B se ţine o miră verticală. Se fac citirile pe miră şi se calculează numărul
generator H, care se multiplică cu K1. Dacă rezultatul este egal cu 25, atunci
luneta este analatică, iar dacă există o diferenţă faţă de distanţa măsurată
direct, aceasta reprezintă pe K2 şi deci aparatul are o lunetă neanalatică.

1.2. DISPOZITIVELE DE CITIRE A UNGHIURILOR


Dispozitivele de citire a unghiurilor* sunt, de obicei, vernierele şi
microscoapele, care servesc la citirile fracţiunilor de diviziuni de pe cercul
orizontal sau vertical. În cazul vernierului, citirea se compune din două părţi, şi
anume, prima parte se citeşte direct pe limbul gradat până la zero al vernierului,
iar a doua este dată de diviziunea de pe vernier care coincide cu una oarecare de
pe cerc, înmulţită cu valoarea unei diviziuni a vernierului (fig.20.).

Fig. 20. Citirea la cercul orizontal cu Fig. 21. Citirea centralizată cu


ajutorul vernierului microscop cu scăriţă
Hz: 373g13c. V: 125g78c

*
Citirile pe cercurile teodolitului se pot face fie separat la fiecare cerc cu
ajutorul dispozitivelor corespunzătoare cercului, fie centralizat, când citirea se
realizează cu ajutorul unui singur dispozitiv.
24
În cazul în care diviziunea zero a vernierului coincide cu o diviziune
de pe limb, citirea se face numai pe limb până la zero al vernierului.
Microscoapele au rolul de a mări diviziunile de pe cercurile gradate şi
ele pot fi cu scăriţă sau micrometru optic. In cazul microscopului cu scăriţă,
întâlnit la aparatele din seria Theo 020 – Zeiss şi altele, imaginile gradaţiilor
celor două cercuri, orizontal şi vertical, sunt aduse în câmpul microscopului.
Un exemplu de citire cu microscopul cu scăriţă este dat în fig.21.

1.3. NIVELELE
Nivelele (15, 16, 17, fig. 17) servesc pentru orizontalizarea sau
calarea aparatului, folosind şuruburile de calare (10, 22, fig.17).

1.4. PUNEREA TEODOLITULUI ÎN STAŢIE


Este operaţia prin care teodolitul trebuie să fie astfel aşezat, încât axa
sa verticală să coincidă cu verticala punctului matematic al punctului de
staţie (operaţie care se numeşte centrare) şi să fie orizontalizat.
Centrarea se obţine astfel:
– se aşează trepiedul cu firul cu plumb deasupra punctului de staţie şi cât
mai aproape de acesta, iar capul trepiedului (23 fig.17.) să fie cât mai orizontal;
– se fixează trepiedul prin apăsare pe urechile saboţilor;
– se prinde teodolitul de capul trepiedului cu şurubul de prindere
(13 fig.17.) ;
– se deplasează teodolitul pe capul trepiedului până când firul cu
plumb cade exact peste punctul matematic al punctului de staţie.
Notă: La unele teodolite centrarea se poate realiza pe cale optică, prin
intermediul unei lunete mici, cotită la 90°,a cărei axă de vizare coincide cu
axa verticală VV a teodolitului. De menţionat că o astfel de centrare este
mai precisă.
La alte teodolite firul cu plumb este înlocuit printr-un baston de
centrare, format din două ţevi telescopice.
Centrarea prin ultimele două variante prezintă avantajul că se poate
face pe orice vreme.
Orizontalizarea se realizează în felul următor:
Dacă teodolitul are, pe lângă nivela torică şi nivela sferică, se face
mai întâi orizontalizarea aproximativă cu nivela sferică (16 fig.17.),

25
acţionând din cele trei şuruburi de calare (10 fig.17.), până când bula
nivelei vine în cercul reper.
Se continuă cu orizontalizarea precisă, cu ajutorul nivelei sau
nivelelor torice. Pentru aceasta se procedează în felul următor:
– se orizontalizează aparatul din cele trei şuruburi de calare;dacă firul
cu plumb se deplasează, se corectează poziţia aparatului pe capul trepiedului.
Calarea sau orizontalizarea teodolitului, se face astfel:
– dacă teodolitul are o singură nivelă pe cercul alidad, se lasă liberă
mişcarea cercului alidad şi se roteşte până când nivela este adusă într-o
poziţie paralelă cu două din şuruburile de calare (fig.22.a.). Se acţionează
asupra acestor două şuruburi, rotindu-le în sens invers, unul faţă de celălalt,
până când bula nivelei este adusă între repere. Apoi se roteşte cercul alidad,
până când nivela este perpendiculară pe prima poziţie şi deci paralelă cu cel
de-al treilea şurub de calare (fig.22.b.).Se manevrează din al treilea şurub,
până când şi în această poziţie bula aste adusă între repere. Dacă nivela este
rectificată, adică în perfectă stare de funcţionare, în orice poziţie s-ar afla
faţă de şuruburile de calare, prin rotire, bula trebuie să rămână între repere;

Fig. 22. Orizontalizarea teodolitului cu o nivelă (a);


r1,r 2 – reperele nivelei (b).
– dacă teodolitul are două nivele, prin construcţie ele sunt dispuse
perpendicular una faţă de alta (fig.23). În acest caz, se mişcă cercul alidad,
până când una din nivele este adusă într-o poziţie paralelă cu două din cele
trei şuruburi de calare. Apoi se rotesc cele două şuruburi în sens invers unul
faţă de celălalt, până când bula nivelei respective este adusă între repere. În
continuare, fără a se mai mişca cercul alidad, se acţionează asupra celui
de-al treilea şurub de calare, până când bula de aer a celei de-a doua nivele
26
este adusă între repere. Dacă nivelele sunt în stare de funcţionare, adică sunt
rectificate în urma acestei operaţii, bulele trebuie să fie între repere la
amândouă nivelele de pe cercul orizontal.
Deoarece unghiurile verticale se măsoară faţă de un plan orizontal, este
necesar ca şi cercul vertical, respectiv linia care uneşte diviziunile 0-200 g să
fie adusă în plan orizontal. Acest lucru se realizează cu ajutorul nivelei de la
cercul vertical (17, fig.17.), a cărei bulă se aduce între repere, acţionând
asupra şurubului de orizontalizare al cercului vertical (22, fig.17.).
Dacă la cercul vertical este o nivelă de contact, se manevrează
şurubul respectiv, până când capetele bulei se văd, în prisma respectivă, în
coincidenţă (fig.24.).

Fig. 23. Orizontalizarea teodolitului Fig. 24. Nivela de contact


cu două nivele

După calarea sau orizontalizarea teodolitului, se verifică centrarea pe


punctul de staţie şi apoi se fixează definitiv pe capul trepiedului.

1.5. MĂSURAREA UNGHIURILOR TOPOGRAFICE


CU TEODOLITUL
Pentru măsurarea unghiurilor orizontale, viza se face cu firul reticul
vertical la vârful sabotului jalonului şi vom lua ca exemplu un unghi izolat.
În acest caz, măsurătoarea se poate face pornind fie cu zerourile în
coincidenţă, fie prin diferenţa citirilor.
În primul caz se lasă liberă mişcarea cercului alidad şi se roteşte
acesta, până când diviziunile zero ale vernierelor sunt aduse în coincidenţă
cu diviziunile 0 – 200g de pe limb. În continuare, se blochează mişcarea

27
limbului şi se deblochează mişcarea generală. Considerând că trebuie
măsurat unghiul „ω” din fig.25.I. format de direcţiile SA şi SB, se îndreaptă
luneta spre punctul A, vizând semnalul din A. În acest moment, pe limbul
teodolitului se găseşte diviziunea „0”, care corespunde citirii „a”. Apoi se
deblochează cercul alidad de limb şi se roteşte luneta în sensul de la A la B,
vizându-se şi semnalul din punctul B. Citirea „b” pe care o efectuăm pe
limb este, de exemplu, de 48g37c45cc.
Întrucât sensul de divizare a limbului corespunde cu sensul mişcării
acelor de ceasornic, rezultă că ω = b – a, deci unghiul ω este egal cu
diferenţa celor două citiri. Deoarece prima citire „a” este „0”, cea de-a doua
citire „b” reprezintă chiar valoarea unghiului. Pentru verificare este bine să
se execute măsurătoarea şi cu luneta în poziţia a II-a.
Varianta prin diferenţa citirilor este diferită de prima, prin aceea că se
porneşte în măsurătoare cu o valoare diferită de zero. Astfel, dacă spre
exemplu, după ce a fost vizat punctul A, pe limb s-a înregistrat citirea
„a” = 35g42c30cc, iar după viza efectuată spre punctul B s-a înregistrat
citirea „b” = 88g58c60cc, rezultă că unghiul „ω” va fi egal cu diferenţa celor
două citiri: ω = 88g58c60cc – 35g42c30cc = 53g16c30cc (fig. 25.II.).

Fig. 25. Măsurarea unui unghi orizontal:


I - cu zerourile în coincidenţă şi II - prin diferenţa citirilor.

Pentru măsurarea unghiurilor verticale vizarea se face cu ajutorul


firului reticul orizontal, fie la înălţimea aparatului instalat în staţie
(transmisă pe jalon Ia), fie la înălţimea semnalului Is(fig.26.).

28
Fig. 26. Vize la înălţimea aparatului şi la înălţimea semnalului

În funcţie de felul în care este divizat cercul vertical (fig.27.), se va obţine


unghiul de pantă „α”, când gradaţiile 0 – 200 g coincid cu diametrul orizontal şi
unghiul zenital „Z”, când gradaţiile 0 – 200g coincid cu diametrul vertical.

Fig. 27. Unghi de pantă şi unghi zenital

Măsurătorile de unghiuri orizontale şi verticale trebuie făcute în


ambele poziţii ale lunetei şi calculate mediile citirilor.

29
În cazul în care citirea a doua „b” este mai mică decât prima citire
„a”, iar măsurătoarea s-a făcut în sens topometric (în sensul acelor de
ceasornic) se vor adăuga la citirea „b” 400g .
Ex. : citirea „a”= 245g 37c 20cc şi citirea „b” = 15g 30c 00cc , unghiul
„ω“ va fi egal cu (15g 30c 00cc + 400g 00c 00cc) - 245g 37c 20cc , adică:
ω = 415g 30c 00cc - 245g 37c 20cc = 174g 92c 80cc .

1.6. COMPENSAREA ÎN STAŢIE A UNGHIURILOR


ORIZONTALE
Unghiurile au fost măsurate cu un teodolit prevăzut cu verniere.
După cum rezultă din tabelul 2, s-a făcut staţie în punctul 101 şi
s-au executat vize către punctele 102,501,502,503 şi 102 în poziţiile I şi
II ale lunetei.
Astfel, către punctul 102 s-au înregistrat în poziţia a I-a 124g 14c la
primul vernier şi 124g13c la al doilea vernier. În poziţia a II-a a lunetei s-au
înregistrat 324g13c la primul vernier şi 124g 13c la al II-lea vernier.
Media acestor citiri este dată de media la cele două verniere în poziţia
a I-a a lunetei, respectiv 124g13c50cc şi media la cele două verniere în
poziţia a II-a : 324g13c00cc,adică 124g13c25cc .
Procedându-se în acelaşi mod pentru restul valorilor înregistrărilor, se
constată că spre punctul 501 media este 183g68c00cc, către punctul 502
media este 271g01c75cc ş.a.m.d.
În urma vizei către 102 (după viza spre punctul 503) care închide un
tur de orizont, a rezultat o valoare medie de 124g14c25cc.
Comparând această valoare medie finală (c.m.f.) cu prima valoare
medie sau citirea medie iniţială (c.m.i.), rezultă o eroare εu = 100cc.
Pentru calcularea mediei citirilor către punctul 102, se va lua în
considerare media minutelor şi a secundelor de la cele două verniere, adică
13c50cc + 13c00cc la care se adaugă 124g (gradele citite în poziţia a-I-a a
lunetei), deci media va fi egală cu 124g13c25cc.
În acelaşi mod se procedează şi pentru celelalte vize, aşa cum rezultă
din tabelul 2.
Înainte de a corecta aceste valori eronate, trebuie să se stabilească
dacă eroarea respectivă se încadrează în toleranţă.

30
Tabelul 2

31
Toleranţa unghiulară Tu = pc n , în care „p” este precizia
dispozitivului de citire al instrumentului şi „n”, numărul vizelor. În
exemplul de faţă, Tu = 200cc, deci εu < Tu.
Dacă εu < Tu se continuă cu calculul corecţiei ce trebuie aplicată, după
formula q u = εu/n = 100cc/4 = 25cc, cantitate ce se aplică valorilor obţinute în
urma vizelor către 101, 501 etc., în progresie aritmetică. Întrucât εu este
pozitivă, corecţia qu va fi negativă (vezi tab. 2)
Unghiurile a, b, c şi d vor rezulta din diferenţa citirilor medii
corectate sau compensate şi, în final, suma lor trebuie să fie egală cu
400g00c00cc.

2. MIRA
MIRA topografică este o riglă de lemn lungă de 2-4m, folosită pentru
măsurarea optică a distanţelor, dar şi pentru lucrări de nivelment (fig. 28).
Este confecţionată din lemn de esenţă moale, pentru a fi uşoară, şi
este gradată în metri, decimetri şi centimetri. De obicei, gradaţiile sunt
colorate în roşu şi negru, iar fondul mirei este alb sau crem. Mirele pot fi
verticale şi orizontale.
Când luneta dă imaginile răsturnate, se utilizează mire pe care
diviziunile sunt scrise invers, iar când luneta dă imaginea normală,
diviziunile pe miră sunt scrise, de asemenea, normal.
Citirea pe miră se face fie până la firele stadimetrice, fie până la firul
reticul orizontal al lunetei şi se compune din patru cifre: metri, decimetri,
centimetri, şi milimetri. Primele trei se citesc direct pe miră, iar cea de-a
patra se aproximează de către operator (fig.29.).
În timpul lucrului mira trebuie ţinută vertical, poziţie care se
realizează fie cu o nivelă sferică montată pe spatele mirei, fie cu o nivelă
sferică independentă.
În cazul determinării distanţelor pe cale optică viza pe miră se face cu
firul reticul orizontal la înălţimea teodolitului instalat în staţie (fig.30,citirea
1667), apoi se efectuează citirile la cele două fire stadimetrice: 1972 şi
1362. Pentru verificare, trebuie ca media citirilor la firele stadimetrice să fie
egală cu citirea la firul reticul orizontal (fig.30.).

32
Fig. 28. Miră Fig. 29. Citire pe miră: Fig. 30. Citiri la firele
topografică verticală 1126 stadimetrice şi la firul
orizontal
33
În cazul măsurării distanţelor tahimetric cu miră verticală se
procedează astfel :
Dacă este de determinat distanţa dintre două puncte A şi B cu un
tahimetru cu lunetă analatică, iar terenul este orizontal, se face staţie cu
tahimetrul în punctul A, iar în punctul B se instalează mira.
Se vizează pe miră cu firul reticul orizontal la înălţimea tahimetrului
instalat în staţie, după care se fac citirile la firele stadimetrice orizontale.
Considerând că la firele stadimetrice s-au înregistrat citirile : 1972 şi
1362 (iar la firul reticul orizontal 1667) D = K1 H, în care K1 = 100, iar
H = numărul generator, care este diferenţa dintre cele două citiri la firele
stadimetrice.
Deci, D = 100 x 0,610m = 61m.
În cazul terenurilor înclinate se vizează pe miră, de asemenea, la
înălţimea tahimetrului instalat în staţie şi apoi se fac citirile la cele două fire
stadimetrice şi D = K1 H cos2 α, în care α este unghiul de pantă al terenului
citit pe cercul vertical şi care este egal de exemplu, cu 7°20'.
K1 = 100 ; H = 0,610 ; cos2 α = 0,983667.
D = 100 x 0,610 x 0,983667 = 60m.

3. CALCULUL UNEI TRIANGULAŢII TOPOGRAFICE


TOPOGRAFICE ÎN FORMĂ
DE POLIGON CU PUNCT CENTRAL
Pentru rezolvarea unei triangulaţii topografice (fig.31), trebuie să se
dispună de următoarele elemente:
– lungimea şi orientarea unei laturi;
– unghiurile orizontale din triunghiuri, rezultate în urma compensării
în staţie;
– coordonatele X şi Y ale unui punct.
Considerăm că există următoarele date :
– lungimea laturii AB = 1543,28 m
– orientarea laturii A-B = 65g24c33cc
– coordonatele punctului A sunt : X = 50.145,91m şi Y = 45.550,44 m.
– unghiurile orizontale sunt cuprinse în tabelul 3.
Cu elementele cunoscute, se parcurg următoarele etape:
– compensarea unghiurilor triangulaţiei ;
– calculul lungimilor laturilor de triangulaţie ;
– calculul orientărilor laturilor de triangulaţie ;
– calculul coordonatelor punctelor de triangulaţie.
34
Tabelul 3
Valoarea

Triunghi
Unghiul
unghiu-

Nr. crt.
rilor
g c cc

0 1 2 3
1 α1 67.74.04
2 γ1 77.18.12 I
3 β1 55.08.02
4 α2 62.84.57
5 γ2 81.95.06 II
6 β2 55.20.49
7 α3 63.15.46
8 γ3 77.30.56 III
9 β3 59.53.80
10 α4 42.19.11 Fig. 31 a. Reţea de triangulaţie locală în
11 γ4 104.97.81 IV formă de poligon cu punct central
12 β4 52.83.06
13 α5 65.16.14
14 γ5 58.58.46 V
15 β5 76.25.25

3.1. COMPENSAREA TRIANGULAŢIEI TOPOGRAFICE


În cazul unei reţele de triangulaţie în formă de poligon cu punct
central, compensarea solicită respectarea următoarelor condiţii geometrice :
I. Suma unghiurilor unui triunghi să fie egală cu 200 g ;
II. Suma unghiurilor în jurul unui punct să fie egală cu 400 g ;
III. Între laturile şi sinusurile unghiurilor opuse (într-un triunghi) să
existe raporturi de perfectă egalitate.

3.1.1. COMPENSAREA I
Pentru triunghiul I din fig.31 ar trebui ca α1 + β1 +γ1 = 200g, însă,
datorită erorilor ce s-au produs în timpul măsurătorilor, această condiţie
este satisfăcută de relaţia : α1 + β1 + γ1 = 200g ± ε1.
ε1 este eroarea care trebuie să fie mai mică decât toleranţa (Tu = 48cc)
şi ea se repartizează în mod egal celor trei unghiuri.
35
36
Tabelul 4
Suma unghiurilor din triunghiul I este egală cu 200g00c18cc (col.2,
tabelul 4). Aceste 18cc se repartizează în mod egal celor trei unghiuri care,
după aplicarea corecţiei, devin α'1, β'1 şi γ'1, a căror sumă va fi egală
cu 200g00c00cc (col.4, tabelul 4), adică α1=67g 74c04cc,va deveni α'1 =
=67g73c 98cc (col. 4, tabelul 3), β1 = 55g 08c 02cc va deveni β1' = 55 g 07c 96cc
(col.4, tabelul 4), şi γ1 = 77g 18c 12cc va deveni γ'1 = 77g 18c 06cc
(col.4 tabelul 4)
Pentru triunghiul II din fig.31 suma unghiurilor este 200g00c12cc
(col.2, tabelul 4). De asemenea, cele 12cc se împart la numărul unghiu-
rilor (3) şi se aplică în mod egal, iar unghiurile α2, β2,γ2 devin, după
compensare, α'2, β'2, γ'2, .
Se procedează în mod asemănător şi pentru celelalte triunghiuri,
pentru ca, în final, suma unghiurilor în fiecare triunghi să fie egală cu 200g.

3.1.2. COMPENSAREA A II-A


În acest, caz ar trebui ca : γ '1 + γ '2 + γ '3 + γ '4 + γ '5 = 400g, însă, în
realitate, această condiţie este realizată sub forma : γ '1 + γ '2 + γ '3 + γ '4 +
+γ '5 = 400g + ε2. adică ε γ ' = 400g 00c 03cc. Întrucât ε2 = 03cc este mai mică
decât T2 = 16cc, se trece la corectarea ei. Fiind mai mică decât numărul
unghiurilor, γ se va aplica numai triunghiurilor I, II şi IV, şi anume, câte 1cc
şi astfel unghiul γ '1 = 77g18c06cc devine γ ''1 = 77g18c05cc, unghiul
γ '2 = 81g95c02cc devine γ ''2 = = 81g95c01cc şi γ '4 = 104g97c82cc devine
γ ''4 = 104g97c81cc (col.6, tabelul 4).
Prin această a doua compensare s-a deranjat prima compensare şi
suma unghiurilor din fiecare triunghi nu mai este egală cu 200g, deoarece
unghiurile γ ' ≠ γ ''.
Pentru a asigura şi prima compensare, corecţia ε2 /5 se împarte la doi
şi se aplică unghiurilor α' şi β' din fiecare triunghi.
Deoarece ε2 /10 este foarte mică, corecţia se va aplica numai unghiurilor
α' şi β' din triunghiurile I, II, şi IV, şi în acest caz, α'1 = 67g73c99cc, prin
aplicarea corecţiei +1cc devine α''1= 67g73c98cc , α'2 = 62g84c53cc va deveni
α ''2 = 62g84c54cc şi β'4 = 52g83c07cc va deveni β''4 = 52g83c08cc (col.6, tabelul 4).
3.1.3. COMPENSAREA A III-A
Aceasta solicită ca între laturile şi sinusurile unghiurilor opuse (într-un
triunghi) să existe raporturi de egalitate, adică pornind de la latura
cunoscută, de obicei baza de triangulaţie, şi calculând lungimile celorlalte
37
laturi, trebuie să se obţină prin calcule, pentru latura cunoscută, aceeaşi
valoare cu cea rezultată din măsurători.
Această condiţie va fi realizată, dacă Pα = Pβ.
Pα = produsul sinusurilor unghiurilor α,
Pβ = produsul sinusurilor unghiurilor β.
Deoarece această condiţie nu este îndeplinită decât aproximativ,
unghiurilor α şi β trebuie să li se aplice o corecţie
Pβ − Pα
ε3 = X = ,
Pα Sα + Pβ S β
în care:
Sα = ∆ α / sinα
∆ α = diferenţa tabulară ce reprezintă creşterea sinusului α, când
aceasta creşte cu o secundă.
Sβ = ∆β / sinβ
∆β = diferenţa tabulară ce reprezintă creşterea sinusului unghiului β,
când acesta creşte cu o secundă.
Dacă Pβ >Pα corecţia X se scade din unghiurile β şi se adaugă la
unghiurile α şi invers.
După această compensare, se verifică dacă se încadrează în toleranţă
care este T3 = 8cc
Compensarea a III-a poate fi urmărită în tabelul 4. Verificarea com-
pensării se face luând în considerare sinusurile unghiurilor α''' şi β''' definitive.

3.2. CALCULUL LUNGIMII LATURILOR DE TRIANGULAŢIE


Cunoscând lungimea unei laturi şi unghiurile corectate, se pot calcula
lungimile tuturor laturilor de triangulaţie.
Astfel, considerând cunoscută latura AB din triunghiul I (fig.31.),
prin aplicarea teoremei sinusurilor se pot calcula şi laturile FA şi FB, pe
baza relaţiilor :
AB / sinγ1 = FB / sin α1 = FA / sin β1
AB / sin γ1 = M1 şi FB = M1 sin α1 iar FA = M1 sin β1 .
Calculul lungimii laturilor de triangulaţie poate fi urmărit în tabelul 5.
De exemplu, pentru triunghiul I, modulul M1 = AB / sinγ1 =
= 1543,28 / 0,936442 = 1648,025.
38
Latura FB = M1 sin α1 = 1648,025 x 0,874333 = 1440,92 m .
Latura FA = M1 sin β1= 1648,025 x 0,761215 = 1254,50 m .
În triunghiul II se porneşte de la latura FB, care este comună
triunghiurilor I şi II şi de la sinusul unghiului β2, deci M2 = FB / sin β2 =
=1440,92 / 0,762486 = 1889,766.
Latura BC = M2 sin γ2 = 1889,766 x 0,960075 = 1814,32,
Latura FC = M2 sin α2 = 1889,766 x 0,834473 = 1576,96.
Tabelul 5
Calculul laturilor de triangulaţie
De-
Nr. nu- Unghiuri Sinusul Latura D0 Modulul Tri-
crt. mire definitive unghiului unghi
unghi
0 1 2 3 4 5 (3 x 6) 6 (5/3) 7
1. α1 67.74.01 0,874333 F–B 1440,92
2. γ1 77.18.05 0,936442 A–B 1543,28 1648,025 I
3. β1 55.07.34 0,761215 F–A 1254,50
4. α2 62.84.56 0,834473 F–C 1576,96
5. γ2 81.95.01 0,960075 B–C 1814,32 II
6. β2 55.20.43 0,762486 F–B 1440,92 1889,768
7. α3 63.15.54 0,837145 F–D 1640,47
8. γ3 77.30.62 0,937133 C–D 1836,41 III
9. β3 59.53.84 0,804734 F–C 1576,98 1959,604
10. α4 42.19.13 0,615273 F–E 1367,98
11. γ4 104.97.31 0,996944 D–E 2216,55 IV
12. β4 52.33.06 0,737838 F–D 1640,47 2223,331
13. α5 65.16.21 0,853969 F–A 1254,49
14. γ5 58.58.51 0,795755 A–E 1168,97 V
15. β5 76.25.28 0,931231 F–E 1367,98 1469,003
Verificare: F – A(I)
F – A în triunghiul I = 1254,50 m
F – A(V)
F – A în triunghiul V = 1254,49 m
Se continuă în acest mod pentru toate laturile triunghiurilor şi pentru
verificare se calculează şi lungimea laturii AB, care trebuie să fie egală cu
lungimea iniţială.

39
3.3. CALCULUL ORIENTĂRILOR LATURILOR
DE TRIANGULAŢIE
Pornind de la orientarea laturii AB care este cunoscută, se calculează
orientările celorlalte laturi, după cum urmează.

θ A-B = cunoscută ;
θ B-C = θ A-B + 200g - (α2 + β1)
θ C-F = θ B-C + 200g - β2
θ F -D = θ F-C + γ3
θ D-E = θ F-D + 200g - α4
θ E-A = θ D-E + 200g - (α5 + β4)
θ A -B = θ E-A + 200g - (α1 + β5).

Fig. 31b.
Ultima orientare θ A-B, deşi se cunoaşte, se calculează pentru verificare.

Exemplu practic
Calculul orientărilor laturilor de triangulaţie
θA-B = 65g24c33cc
θB-C = θA-B + 200g – (α2+β1)
θB-C = 65g24c33cc + 200g – (62g84c56cc+55g07c04cc) = 147g31c83cc
θC-F = θB-C + 200g – β2
θC-F = 147g31c83cc + 200g – 55g20c43cc = 292g11c40cc
θF-D = θ F-C + γ3
θF-D = 92g11c40cc + 77g30c62cc = 169g42c02cc
θD-E = θF-D + 200g – α4
θD-E = 169g42c02cc + 200g – 42g19c13cc = 327g22c89cc
θE-A = θD-E + 200g – (α5 + β4)
θE-A = 327g22c89cc + 200g – (65g16c21cc + 52g83c06cc) = 9g23c62cc
θA-B = θE-A + 200g – (α1 + β5)
θA-B = 209g23C62cc – (67g74c01cc + 76g25c28cc) = 65g24c33cc
40
3.4. CALCULUL COORDONATELOR PUNCTELOR
DE TRIANGULAŢIE
O ultimă operaţie de calcul este determinarea coordonatelor rectan-
gulare ale punctelor de triangulaţie, care poate fi urmărită în tabelul 6.
Cunoscând coordonatele X şi Y ale punctului A, va trebui să
calculăm ∆X şi ∆Y de la A la B, de la B la C ş.a.m.d.
Pentru a calcula coordonatele absolute X şi Y ale punctului B, va
trebui să se calculeze mai întâi coordonatele relative ∆X şi ∆Y de la A la B,
după formulele:
∆X = D cos θ şi ∆Y = D sin θ.
Din tabelul 6 se observă că ∆XA-B = +801,33 şi ∆Y = +1318,93
XB = XA +∆ XA-B ; XB = 50.145,91 m + 801,33 m = 50.947,24 m
YB = YA + ∆YA-B ; YB = 45.590,44 m + 1318,93 m = 46.869,37 m.
Pentru coordonatele celorlalte puncte, se poate urmări tabelul 6.
Coordonatele punctului A, deşi se cunosc, se calculează pentru verificare.

4. METODA INTERSECŢIEI
Se aplică pentru îndesirea reţelei de puncte de sprijin, realizată prin
triangulaţie şi este de două feluri: intersecţia înainte şi intersecţia înapoi.

4.1. METODA INTERSECŢIEI ÎNAINTE


Permite determinarea coordonatelor X şi Y ale unui punct P în
funcţie de două puncte 1 şi 2 de coordonate X şi Y, cunoscute şi de
orientările α şi β (fig. 32a.).
Se face staţie în punctele 1 şi 2 şi
se vizează spre punctul P (punct de
intersecţie înainte) pentru a stabili
orientările α şi β ale dreptelor 1 – P şi
2 – P.
Din punct de vedere matematic,
problema se rezolvă prin scrierea
ecuaţiilor unor drepte ce trec prin câte
un punct cunoscut şi au orientări
cunoscute.
Fig. 32a.

41
Pentru a obţine o precizie mai mare, se recomandă ca direcţiile
către punctele de intersecţie (P) să se intersecteze sub un unghi
apropiat de 100g. Dacă nu se poate respecta această condiţie, direcţiile
respective nu se pot întretăia sub un unghi mai mic de 30g, dar nici
mai mare de 120g.
Coordonatele X şi Y ale punctului P se calculează cu formula ce
utilizează fie tangenta, fie cotangenta orientării. Se va folosi funcţia
trigonometrică a cărei valoare absolută este mai mică.

4.1.1. FORMULELE DE CALCUL CU TANGENTA


ORIENTĂRII

Y1 − Y2 + X 2 tgβ − X 1 tgα
XP =
tgβ − tgα
sau
Y2 − Y1 + X 1 tgα − X 2 tgβ
XP =
tgα − tgβ
şi
YP = (XP – X1) tg α + Y1
sau
YP = (XP – X2) tg β + Y2.

4.1.2. FORMULELE DE CALCUL CU COTANGENTA


ORIENTĂRII
Prin înlocuirea tg cu 1/ctg, se vor obţine următoarele relaţii:
X 2 − X 1 + Y1ctgα − Y2 ctgβ
XP =
ctgα − ctgβ
XP = (YP – Y1) ctg α + X1
XP = (YP – Y2) ctg β + X2.
Notă:
1. Pentru verificare, se obişnuieşte ca punctul P să fie vizat din trei
puncte, deci coordonatele acestuia să se calculeze de două ori.
2. Această metodă prezintă avantajul că permite determinarea
coordonatelor şi ale unor puncte inaccesibile.
42
4.2. METODA INTERSECŢIEI ÎNAPOI
Cunoscută şi sub denumirea de problema Pothènot (după numele
celui care a dat soluţia acestei probleme, încă din anul 1692)∗, ea
constă în calcularea coordonatelor X şi Y ale unui punct P, în funcţie
de trei puncte de coordonate cunoscute.
În această metodă se
face staţie în punctul P
(necunoscut) şi se vizează
spre punctele 1, 2 şi 3 de
coordonate cunoscute, pentru
a măsura unghiurile α şi β
(fig. 32b.).
În rezolvarea acestei
probleme sunt două etape, şi
anume, una în care se calcu-
lează orientările θ1, θ2, şi θ3 Fig. 32b.
(fig. 32b) şi o a doua, în care
calculele se referă la coordonatele X şi Y ale punctului P, ca la
intersecţia înainte, utilizând orientările calculate.
Referindu-ne la prima etapă, calculul orientării se face cu
formulele:

(Y2 − Y1 )ctgα + (Y1 − Y3 )ctgβ + X 3 − X 2


tgα = .
(X 2 − X 1 )ctgα + (X 1 − X 3 )ctgβ − Y3 + Y2

Orientarea θ este orientarea dreptei 1–P , adică θ1 – P. Valoarea ei


se scoate din tabelele de valori naturale, prin interpolare la secundă şi
este necesară pentru calculul celorlalte orientări θ2 – P şi θ3 – P:

θ 2 – P = θ1 – P + α şi θ3 – P = θ1 – P + β.


Metoda are mai multe denumiri şi rezolvări, ca de exemplu:
retrointersecţie, procedeul Delambre, procedeul Collins, dispozitivul
Martinian, problema hărţii ş.a.m.d.
43
După calculul orientărilor, se continuă cu calculul coordonatelor
X şi Y ale punctului P, care coordonate se vor calcula din cel puţin
două perechi de coordonate, fie X1Y1 şi X2Y2, fie X2Y2 şi X3Y3.

5. REZOLVAREA DRUMUIRII PLANIMETRICE


5.1. DRUMUIREA SPRIJINITĂ PE DOUĂ PUNCTE
DE COORDONATE CUNOSCUTE
Cu elementele obţinute în urma măsurătorilor executate pe teren, se
trece la calcule care se referă la obţinerea unghiurilor orizontale, a orientării
laturilor, a reducerii distanţelor la orizont a coordonatelor relative şi absolute.

5.1.1. CALCULUL UNGHIURILOR ORIZONTALE


Calculul unghiurilor orizontale se face cu ajutorul valorilor înscrise în
coloana a 6-a, tabelul 7, care reprezintă citirile medii către punctele
respective, iar unghiurile orizontale sunt:
ω2 = C101-C1 = 174 g 56c 00cc
ω 101 = C102 - C2 = 316g 02 c50cc – 34g 87c 50cc = 281g 15c 00cc
ω 102 = C103 – C101 = 226g 42c 50cc –74g 59c 20cc = 151g 83c 30cc
ω 103 = C52 – C102 = 15g 63c 10cc – 215g 79cc 60 = 199g 83c 50cc
ω 52 = C2 – C103 = 254g 40c 90cc – 236g 22c 30cc = 18g 18c 60cc.

5.1.2. CALCULUL ORIENTĂRILOR


În coloana a 7-a din acest tabel 7, sunt trecute orientările laturilor de
drumuire, pornind de la orientarea laturii de triangulaţie 2-1 = 378g 03c 29cc,
considerată orientare de plecare şi până la orientarea θ52-2 = 3g 37c 45cc , ca
orientare de sprijin.
Celelalte orientări ale laturilor se calculează astfel :
θ2-101 = θ2-1 + ω2 = 378g 03c 29cc + 174g 56c 00cc = 152g 59c 29cc
θ101-102 = θ2-101 ± 200g + ω101 = 152g 59c 29cc + 200g + 281g 15c 00cc =
=233g 74c 29cc

44
Tabelul 6

45
46
Tabelul 7
θ102-103 = θ101-102 ± 200g + ω102 = 233g 74c 29cc + 200g + 151g 83c 30 cc =
=185g 57c 59cc
θ103-52 = θ102-103 ± 200g + ω103 = 185g 57c 59cc + 200g + 199g 83c 50cc =
= 185g 41c 09cc
θ52-2 = θ103-52 ± 200g + ω52 = 185g 41c 09cc + 200g + 18g 18c 60cc = 3g 59c 69cc

Notă: În formulele pentru calculul orientărilor se adaugă 200g, când


orientarea anterioară este mai mică de 200g, şi se scad 200g, când orientarea
anterioară este mai mare de 200g.
Din compararea orientării θ52-2 = 3g 37c 45cc (orientare de sprijin, deci
corectă) şi θ52-2 = 3g 59c 69cc se constată o eroare ε = +2c 24cc şi deci o
corecţie C = –2c 24cc.
Deoarece Tu = 3c 38cc, iar corecţia Cu = 2c 24cc, se continuă cu
calculul unui coeficient de repartiţie qu = Cu / n , în care „n“ reprezintă
numărul laturilor de drumuire, coeficient care se va repartiza în progresie
aritmetică (vezi tabelul 7, col. 7) : -45cc, –90cc, –1c 35cc, –2c 24cc. Se obţin
astfel orientările corectate trecute în coloana 7, de exemplu, 152g 58c 84cc,
233g 73c 39cc etc.

5.1.3. CALCULUL COORDONATELOR RELATIVE


În coloana 8 sunt valorile sinusurilor şi cosinusurilor orientărilor
corectate, valori care împreună cu distanţele orizontale din coloana 9 vor
permite calculul coordonatelor relative δx şi δy dintre puncte :
δx2-101 = – d2-101 sinθ2-101 = –59,55m x 0,735260 = – 43,78m
δy2-101 = d2-101 cosθ2-101 = 59,55m x 0,677785 = 40,36m
δx101-102 = –d101-102 cosθ101-102 = –205,57m x 0,862861 = – 177,38m
δy101-102 = –d101-102 sinθ101-102 = –205,57m x 0,505441 = – 103,90m
δx102-103 = –d102-103 sinθ102-103 = –116,58m x 0,974393 = – 113,59m
δy102-103 = d102-103 cosθ102-103 = 116,58m x 0,224852 = 26,21m
δx103-52 = –d103-52 sin θ103-52 = –65,44m x 0,973792 = –63,72m
δy103-52 = d103-52 cos θ103-52 = 65,44m x 0,227438 = 14,88m

47
Deoarece :
Cx + ∑δx = ∆X
Cy + ∑δy =∆Y

Rezultă că :
Cx =∆X - ∑δx
Cy =∆Y - ∑δy
Cx = (X52 - X2) - ∑δx = - 398,35 – (-398,47) = +0,12
Cy = (Y52 – Y2) - ∑δy = -22,39 – (-22,45) = + 0,06.
Pentru a putea aplica aceste corecţii, trebuie respectată condiţia ca
C < Tc.
Valoarea corecţiei se calculează cu relaţia
C = (Cx) 2 + (Cy) 2
C = (0,122 + 0,062 = 0,13
Şi a toleranţei :
Tc = 0,003 D +D/2600
Tc = 0,003 447,14 + 447,14 / 2600 = 0,23.
Întrucât C < T se aplică la δx şi δy (coloana 10 +2,+5,+3,+2 şi
coloana 11 +1,+3,+1,+1) rezultând δx' şi δ y' (corectate).

5.1.4. CALCULUL COORDONATELOR ABSOLUTE X ŞI Y


Calculul coordonatelor X şi Y ale punctelor de drumuire porneşte de
la coordonatele punctului 2 de triangulaţie, cu ajutorul coordonatelor δ'x şi
δ'y, astfel :
X101 = X2 – δ'x2-101 = 7049,22m – 43,76m = 7005,98m
X102 = X101 –δ'x101-102 = 7005,98 m –177,33 m = 6828,65 m
X103 = X102 –δ'x 102-103 = 6828,65m – 113,56m = 6715,09m
X52 = X103 – δ'x103-52 = 6715,09m – 63,70m = 6651,39m
Y101 = Y2 – δ'y2-101 = 7594,22m + 40,37m = 7634,59m
Y102 = Y101 –δ'y101-102 = 7634,59m – 103,87m = 7530,72m
Y103 = Y102 +δ'y102-103 = 7530,72m + 26,22m = 7556,94m
Y52 = Y103 +δ'y103-52 = 7556,94m + 14,89m = 7571,83m
48
5.2. DRUMUIREA ÎNCHISĂ PE PUNCTUL DE PLECARE
În cazul unei astfel de drumuiri (fig.32c), se vor prezenta numai
problemele specifice şi acestea se referă la următoarele :
− se măsoară unghiurile orizontale interioare ωi;
− verificarea rezultatelor măsurătorilor de unghiuri cu ajutorul
formulei : ∑ωi = 200g (n-2), în care n = numărul laturilor.

De exemplu :
∑ωi = 399g 98c 40cc , deci
s-a făcut o eroare de –1g 60c şi, ca
atare, corecţia va fi + 1g 60cc .
Dacă se încadrează în toleranţă,
se repartizează în mod egal
unghiurilor orizontale;
− calculul corecţiilor Cx
şi Cy se realizează cu relaţiile:
Cx = - ∑δx
Fig. 32 c. Drumuirea închisă pe punctul Cy = - ∑δy
de plecare − orientarea de plecare
se determină pe teren;
Pentru calculul coordonatelor X şi Y ale punctelor de drumuire, se
acordă unui punct, în mod convenţional, o pereche de coordonate suficient
de mari pentru ca toate punctele să aibă coordonate pozitive.
Restul coordonatelor punctelor de drumuire se vor calcula după relaţia:
Xn = X (n-1) ± δ'x (n-1)-n
Yn = Y (n-1) ±δ'y (n-1)-n.

6. METODA RADIERII
RADIERII
Se face staţie într-un punct de drumuire, de exemplu 101
(fig. 32d.) şi se vizează cu zero în aparat către punctul de drumuire
102 (latura de drumuire 101-102 fiind latură de sprijin), apoi către
punctele de radiere 501, 502, 503, măsurându-se astfel unghiurile ω1,
ω2 şi ω3. se măsoară distanţele 101-501 (d1), 101-502 (d2) şi 101-503
(d3), direct în valoarea lor orizontală. Pentru control, se măsoară şi
distanţele 501-502, 502-503.
49
Fig. 32d. Fig. 32e.
Pentru calcularea coordonatelor X, Y ale punctelor de radiere sunt
necesare şi orientările distanţelor 101-501, 101-502 ş.a.m.d.
Orientarea θ101-102 este cunoscută.
θ101-501 = θ101-102 + ω1;
θ101-502 = θ101-501 + ω2;
θ101-503 = θ101-502 + ω3.
Coordonatele relative δx şi δy se vor calcula după formulele de principiu:
δx = d cos θ şi δy = d sin θ
şi în funcţie de cadranul în care se găseşte orientarea, se va acorda şi
semnul corespunzător.
Coordonatele absolute X şi Y ale punctelor de radiere se
calculează în funcţie de coordonatele X şi Y ale punctului 101:
X501 = X101 + δx101-501; Y501 = Y101 + δy101-501;
X502 = X101 – δx101-502; Y502 = Y101 + δy101-502;
X503 = X101 – δx101-503; Y503 = Y101 + δy101-503.

7. METODA ECHERĂRII
Metoda constă în coborârea de perpendiculare din punctele de
detaliu pe laturile de drumuire sau pe axe de sprijin, poziţia punctelor
de detaliu fiind determinată prin X şi Y.
Coordonatele Y se măsoară cumulat de la un punct de drumuire
(fig. 32e.), care constituie originea comună a lor, până la picioarele
perpendicularelor.
Coordonatele X ale punctelor de detaliu sunt tocmai lungimile
perpendicularelor, care se măsoară cu o ruletă. În cazul terenurilor în
pantă, lungimea perpendicularelor se măsoară direct în valoare orizontală.
Pe teren se întocmeşte o schiţă, pe care se trec valorile cumulate
pentru Y şi separate pentru X (fig. 32e.).

50
8. RAPORTAREA PLANIMETRIEI
Pentru raportarea (proiectarea) punctelor de pe suprafaţa topografică,
pe plan, se alege mai întâi scara la care se va executa planul. În general,
scările planurilor topografice variază între 1 : 50 şi 1 : 10 000.
După aceasta, se stabilesc dimensiunile planului, care se obţin din
diferenţele dintre coordonatele cele mai mari şi cele mai mici :
∆X = Xmax – Xmin
∆Y = Ymax – Ymin
După stabilirea dimensiunilor planului, se trasează cadrul.
Apoi se alege un sistem de axe XOY faţă de care se trasează reţeaua
geometrică, de obicei din 10 în 10 cm. Dacă raportarea se face pe hârtie
milimetrică, se poate considera reţeaua geometrică trasată.
Originea axelor de coordonate pe plan poate să nu fie 0, dar trebuie
să aibă valori rotunde (de ordinul sutelor sau miilor de metri, de exemplu)
şi cât mai apropiate de valorile minime ale lui X şi Y (fig. 33.).
Se continuă cu raportarea punctelor, care nu se face la întâmplare, ci
mai întâi se raportează punctele de triangulaţie, apoi cele de intersecţie şi de
drumuire.
Dintre acestea, numai punctele de drumuire se unesc prin linii
continui şi fine, linii care de fapt sunt laturile de drumuire, în funcţie de care
se vor raporta punctele de detalii.
Din unirea punctelor de detalii se obţin corespondentele figurilor de
pe teren, dar trebuie reduse la scară.
Lângă fiecare punct se trece semnul convenţional şi numărul
corespunzător.
O ultimă etapă o constituie definitivarea planului care include
scrierea denumirilor şi trasarea în tuş.
În tabelul 8 sunt coordonatele a o serie de puncte, cu ajutorul cărora
se întocmeşte un sector dintr-un plan, a cărui scară a fost stabilită 1 : 2 000.
∆X = Xmax – Xmin = 5542,50m – 5216,00 = 326,50m
∆Y = Ymax – Ymin = 2576,00m – 2310,00m = 266,00m,
adică 163,25mm şi 133,00mm pe plan la care se adaugă un spaţiu necesar
completării desenului, respectiv 210mm (X) şi 170mm (Y).
În privinţa originii axelor de coordonate, aceasta, în funcţie de
coordonatele minime existente, va fi pentru X = 5200 şi pentru Y = 2300.
În continuare, se va începe transpunerea (proiectarea) punctelor
prin coordonatele lor. Astfel, de exemplu, poziţia punctului 1 va fi
determinată pe plan, prin intersecţia perpendicularelor ridicate de la
diviziunile 5494,50 (X) şi 2319,50 (Y) ş.a.m.d.

51
Tabelul 8

NR. X Y NR. X Y
1. 5490,00 2310,00 32. 5328,50 2467,50
2. 5494,50 2319,50 33. 5339,50 2482,50
3. 5476,50 2331,50 34. 5389,50 2476,00
4. 5470,00 2341,50 35. 5392,50 2480,50
5. 5484,00 2361,50 36. 5383,50 2480,00
6. 5420,50 2404,50 37. 5386,50 2485,00
7. 5407,00 2384,00 38. 5379,50 2475,00
8. 5394,50 2392,50 39. 5389,50 2490,00
9. 5407,00 2413,50 40. 5366,50 2484,00
10. 5370,00 2409,00 41. 5376,50 2499,00
11. 5358,00 2410,00 42. 5366,00 2491,00
12. 5349,50 2415,50 43. 5371,00 2499,00
13. 5351,00 2419,00 44. 5333,50 2512,50
14. 5346,50 2422,00 45. 5339,00 2520,00
15. 5345,00 2418,50 46. 5378,00 2508,50
16. 5360,00 2433,00 47. 5383,50 2516,50
17. 5297,50 2476,50 48. 5346,00 2530,50
18. 5285,50 2458,50 49. 5350,50 2538,00
19. 5280,00 2449,50 50. 5396,50 2510,00
20. 5224,00 2366,00 51. 5402,50 2518,00
21. 5216,00 2372,50 52. 5441,50 2481,00
22. 5319,00 2508,00 53. 5447,00 2489,50
23. 5352,50 2558,00 54. 5406,00 2500,00
24. 5360,00 2570,00 55. 5409,50 2487,00
25. 5350,00 2576,00 56. 5418,00 2481,50
26. 5369,50 2447,00 57. 5423,00 2488,50
27. 5372,50 2451,00 58. 5413,50 2474,50
28. 5360,50 2459,50 59. 5429,50 2463,50
29. 5363,50 2457,00 60. 5400,00 2418,50
30. 5356,50 2447,50 61. 5542,50 2431,00
31. 5367,50 2463,50 62. 5384,00 2466,00

NOTĂ:
Punctele se vor raporta rectangular, pe hârtie milimetrică, la scara 1: 2000.
Unirea punctelor raportate se va face conform schiţei anexate.

52
Fig. 33. Raportarea planimetriei

53
După ce au fost proiectate toate punctele, se vor uni, conform schiţei
întocmite pe teren (fig. 34.).

Fig. 34. Schiţa cu ordinea unirii punctelor

54
9. NIVELUL
Nivelul (fig. 35) este instrumentul folosit în lucrările de nivelment
geometric împreună cu o miră pentru determinarea diferenţelor de nivel
dintre puncte în scopul calculării altitudinilor acestor puncte.

Fig. 35. Nivelul Ni 030:


a - vedere dinspre butonul de focusare; b - vedere dinspre nivela torică;
1 - luneta; 2 - nivela torică; 3 - ambaza; 4 - nivela sferică; 5 - şurub de
calare; 6 - placă de tensiune; 7 - clemă de blocare a mişcării orizontale;
8 - şurub de mişcare orizontală fină; 9 - şurub de orizontalizare a lunetei cu
ajutorul nivelei torice 2; 10 - obiectivul lunetei; 11 - ocularul lunetei;
12 - buton de focusare a lunetei; 13 - ocularul microscopului, cu ajutorul
căruia se fac citiri pe cercul orizontal

În ceea ce priveşte modul de lucru, trebuie menţionat faptul că


instrumentul se aşează aproximativ la jumătatea distanţei dintre punctele
între care se calculează diferenţa de nivel, pentru că astfel se micşorează
efectul erorilor instrumentale, al curburii Pământului şi refracţiei atmosferice.
Înainte de a efectua vizele spre mire, este necesar să se orizontalizeze
instrumentul, operaţie care se realizează în două etape (referindu-ne la
nivelul Ni 030): prima, în care se obţine o orizontalizare aproximativă cu
ajutorul nivelei sferice şi a şuruburilor de calare 5 (fig.35) şi a doua, care se
face cu ajutorul nivelei torice de contact (fig. 35), acţionată din şurubul 9
(fig.35) şi care este o orizontalizare precisă.
Mirele trebuie să fie ţinute în poziţia verticală, iar punctele pe care se
sprijină să fie stabile.
55
Citirile pe miră se fac la firul reticul orizontal sau firul nivelor, vizând
mai întâi pe mira ţinută în punctul R (fig.36), considerat înapoi şi s-a
înregistrat citirea „a”, apoi pe mira ţinută în punctul S (fig. 36), considerat
înainte, unde s-a înregistrat citirea „b”, deci ∆H = a – b.
Considerând că R este un punct cu altitudinea HR cunoscută,
HS = HR + ∆H.
Din fig. 37 rezultă că ∆H + a = b şi ∆H = b – a, deci diferenţa de
nivel ∆H este negativă, iar altitudinea punctului D va rezulta din relaţia:
HD = HC - ∆H.

Fig. 36. Determinarea Fig. 37. Determinarea


∆ H pozitivă ∆ H negativă

10. REZOLVAREA DRUMUIRII DE NIVELMENT GEOMETRIC


Pentru obţinerea altitudinilor punctelor prin drumuirea de nivelment
geometric, se deosebesc două etape, şi anume: una de teren şi alta de birou.
Drumuirile de nivelment geometric pot fi clasificate după mai multe
criterii.
În cele ce urmează, ne vom referi la o drumuire în circuit închis sau
închisă pe punctul de plecare (tabelul 9).
În prima etapă de pe teren, se procedează astfel: se face staţia S1 între
punctele 101 şi 102, aproximativ la jumătatea distanţei dintre ele, iar în
punctele 101 şi 102 se aşează câte o miră.

56
Tabelul 9

57
În cazul în care se execută nivelment geometric simplu de către un
operator şi cu un singur instrument se recomandă ca citirile pe miră să se
facă, pentru control, atât la firele stadimetrice, cât şi la firul nivelor.
Se face citirea pe mira din punctul 101, considerat înapoi, şi s-au
înregistrat la cele două fire stadimetrice 1356 şi 1876, iar la firul nivelor
1616 (care de fapt reprezintă media citirilor la firele stadimetrice), deci
citirile sunt corecte.
Apoi se roteşte instrumentul în plan orizontal şi se vizează pe mira
din punctul 102, înregistrându-se citirile 1233 şi 1679 la firele stadimetrice
şi 1456 la firul nivelor.
În continuare, mira din punctul 101 se mută în punctul 103, mira din
punctul 102 se roteşte cu aproximativ 200g , iar instrumentul se mută între
punctele 102 şi 103, în staţia S2 .
După ce s-au efectuat citirile pe cele două mire, se mută mira din 102
în 104, cea din 103 se roteşte cu aproximativ 200g, iar instrumentul se mută
între 103 şi 104, în staţia S3 ş.a.m.d.
Ultima staţie S5 se face între punctele 105 şi 101, de data aceasta,
punctul 101 este considerat înainte în raport cu prima staţie, când era
considerat înapoi, datorită sensului măsurătorilor efectuate.
Datele se înscriu într-un carnet ca cel din tabelul 9., în coloanele 4 şi
5, pentru citiri pe mirele considerate înapoi şi 8, 9, pentru citirile
considerate înainte.
Diferenţele de nivel δh dintre puncte se calculează cu relaţia:
δh = a –b (a = citirea înapoi şi b = citirea înainte).
Astfel, diferenţa de nivel dintre punctele 101 şi 102 este +0,382,
rezultată din diferenţa dintre 1,616 şi 1,234 şi este înscrisă în coloana a 10-a.
Diferenţa de nivel dintre punctele 102 şi 103 este de + 0,284,
rezultată din diferenţa dintre1,456 şi 1,172, cea dintre punctele 103 şi 104
este de – 0,502, rezultată din diferenţa între 1,667 şi 1,165 şi este înscrisă în
coloana a 11- a. În acelaşi mod se calculează şi diferenţele de nivel dintre
punctele 104 şi 105 şi 105 şi 101.
Întrucât este o drumuire în circuit închis, ar trebui ca :
H101 –H101 = ∆H = ∑δhi = 0.
Dar din cauza erorilor ce s-au produs în timpul măsurătorilor :
∑δh ± εh = 0.
∑δh (+) = + 0,692 m
58
∑δh (-) = - 0,703 m.
Deci, εh = ∑δh = - 11 mm, iar corecţia Ch = Σh = – ∑δh = + 11 mm.
Toleranţa admisă este în cazul de faţă de ≅ 14 mm, deci εh < Th, şi ca
urmare, aceasta se va repartiza ca în coloanele 10 şi 11 : +2, +2, +2 în coloana
10 şi +2 şi +3 în coloana 11, rezultând δh' (corectate) din coloana 12 şi 13, ca
de exemplu 0,384, 0,286 ş.a.m.d..
Calcularea altitudinilor punctelor 102,103,104 şi 105 presupune
cunoscută altitudinea punctului 101 (punct de plecare, dar şi de sosire), care
este egală cu 34,529m (tabelul 9, col.15), după formula :
Hn = H(n-1) ± δh' (n-1) – n.
Prin urmare :
H102 = H101 + δh'101-102
H102 = 34,529m + 0,384m = 34,913m
H103 = H102 +δh102-103
H103 = 34,913m + 0,286m = 35,199m
H104 = H103 - δh103-104
H104 = 35,199m – 0,500m = 34,699m
H105 = H104 - δh104-105
H105 = 34,699m – 0,201m = 34,501m
H101 = H105 + δh105-101
H101 = 34,501m + 0,028m = 34,529m.
Notă: Calcularea altitudinii punctului 101 se face pentru verificare.

11. TRASAREA CURBELOR DE NIVEL


Se realizează pe baza unui plan pe care sunt înscrise valorile altitudinilor
a cât mai multor puncte şi cu ajutorul unui izograf (fig. 38.) (o bucată de hârtie
transparentă, de obicei hârtie de calc, pe care sunt trasate linii paralele echidis-
tante, în general la 2 mm).Rezolvarea constă în a determina poziţiile punctelor
pe unde vor trece curbele de nivel între două puncte de cote cunoscute.

Fig. 38. Izograful


59
În funcţie de echidistanţa la care vor fi trasate curbele de nivel pe plan,
se vor numerota şi liniile izografului, de exemplu, dacă echidistanţa normală
va fi de 5m, atunci liniile izografului vor avea ca valori multipli de 5,
începând de la o valoare mai mică decât cea mai mică cotă (altitudine) şi
până la o valoare mai mare decât cea mai mare cotă (altitudine); de exemplu,
dacă punctele de cotă cunoscută sunt A= 212,50m şi B = 252,00 m, liniile
izografului vor fi numerotate din 5 în 5m astfel: 210, 215, 220, 225, 230, 235,
240, 245, 250 şi 255 (fig. 38a.).

Fig. 39. Planul cotat şi trasarea curbelor de nivel

Se suprapune izograful peste latura AB, în aşa fel încât punctul A să


fie situat între liniile notate cu 210 şi 215 (aproximativ la ½ distanţei dintre
ele) şi se fixează izograful cu un ac în punctul A. Apoi se roteşte izograful
astfel ca punctul B să fie adus între liniile cu valorile 250 şi 255
(fig. 38b.).Cu alt ac se înţeapă prin hârtia transparentă toate punctele ce
rezultă din intersecţia dreptei AB de pe plan cu liniile de pe izograf cu
valorile de 250, 245, 240, 235, 230, 225, 220 şi 215. Se ridică izograful şi
punctelor rezultate li se notează valorile corespunzătoare, aceste puncte

60
fiind punctele de pasaj, adică prin care vor trece curbele de nivel cu
echidistanţa normală egală cu 5m.
Din unirea punctelor cu aceeaşi valoare vor rezulta curbele de nivel,
aşa cum sunt în fig. 39, unde este un exemplu practic de modul în care au
fost trasate curbele de nivel pe un sector de plan.
Notă : Trasarea curbelor de nivel printr-o astfel de metodă se bazează
pe principiul că panta între două puncte apropiate se consideră uniformă.
Curbele de nivel se întrerup pentru scrierea valorilor lor (fig. 40.), iar
bazele cifrelor care reprezintă aceste valori vor fi orientate întotdeauna în
sensul de coborâre al pantei.
După ce au fost trasate, curbele de nivel se desenează cu tuş sepia.

Fig. 40. Finisarea trasării curbelor de nivel

În tabelul 10 sunt cuprinse valorile echidistanţelor curbelor de nivel


normale pentru diferite scări şi pe unităţi de relief.

61
Tabelul 10
Scara Câmpie Deal Munte
1: 200 0,10 0,20 (0,25) 0,50
1: 500 0,20 (0,25) 0,50 1
1: 1000 0,50 1 2
1: 2000 1 2 (2,50) 4 (5)
1: 5000 2 (2,50) 5 10
1: 10000 5 10 20
1: 25000 5 5 10
1: 50000 10 10 20
1: 100000 20 20 40

12. RIDICĂRI EXPEDITIVE


12.1. MĂSURAREA DISTANŢELOR
Se poate face cu pasul, care trebuie etalonat. Se măsoară cu panglica
sau cu ruleta o distanţă de 25 m pe o suprafaţă orizontală. Această distanţă
se parcurge în mers normal şi se numără paşii cuprinşi în ea. Distanţa se
parcurge dus - întors de patru ori şi apoi se face media paşilor. De exemplu,
prima dată s-au numărat 45 de paşi la dus şi 44 la întors, adică o medie de
44,5 paşi la 25 m. A doua oară, au fost 43 de paşi la dus şi 44 de paşi la
întors (media de 43,5 paşi la 25m). A treia oară, distanţa s-a parcurs la dus
în 44 de paşi, iar la întors în 45 de paşi (media de 44,5 paşi la 25 m). A
patra oară, au fost număraţi 44 de paşi la dus şi 43 de paşi la întors, deci
media este de 43,5 paşi la 25 m.
Media generală este de 44 paşi la 25 m şi deci lungimea medie a unui
pas este de 0,57 m (25 m : 44 paşi).
Pentru a facilita transformarea numărului de paşi în metri, se
utilizează o scară grafică a paşilor (fig. 41.).

Fig. 41. Scara grafică a paşilor pentru scara numerică 1: 10 000

Când distanţele se măsoară pe terenuri înclinate, este necesar ca


acestea să se reducă la orizont. În acest scop poate fi utilizat tabelul 11, în
care corecţiile sunt date în mm.
62
Tabelul 11

α Lungimea înclinată (m)


10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
1 o 00' 2 3 5 6 8 9 11 12 14 15
1 o 30' 3 7 10 14 17 20 24 27 30 34
2 o 00' 6 12 18 24 30 37 43 49 55 61
2 o 30' 10 19 29 38 48 57 67 76 86 95
3 o 00' 14 27 41 55 69 82 96 110 124 137
3 o 30' 19 37 56 75 94 112 131 149 168 187
4 o 00' 24 49 73 98 122 146 171 195 220 244
4 o 30' 31 62 92 123 154 185 216 246 277 308
5 o 00' 38 76 114 152 190 229 267 305 343 381
5 o 30' 46 92 138 184 230 276 322 368 414 460
6 o 00' 55 110 164 219 274 329 384 438 493 548
De exemplu, la o distanţă de 148,5 m înclinată cu un unghi de 4o, utilizând
tabelul 11, la 100 m se aplică o corecţie de 244 mm; la 40 m o corecţie de
98 mm; la 8 m o corecţie de 19,5 mm (din 195 : 10, iar 195 mm este corecţia
pentru 80 m) şi la 0,5 m o corecţie de 1,22 mm (din 122 : 100, iar 122 mm
este corecţia pentru 50 m). Corecţia totală va fi de 362,72 mm ≈363 mm, iar
distanţa redusă la orizont va fi: 148,50 m – 0,36 m ≈ 148,14 m.
Măsurarea distanţelor în paşi se poate face şi cu podometrul (fig 42.),
care este un instrument ce înregistrează numărul de paşi care au fost făcuţi
pentru a acoperi o anumită distanţă.

Fig. 42. Podometrul Fig. 43. Busola simplă


1- butonul pentru aducerea la zero; 1 - capac; 2 - fante de vizare;
2 - cadran pentru înregistrarea paşilor 3 – corpul busolei; 4 - oglindă
(până la 100); 3 - până la 1000 metalică; 5 – indice; 6 - capac mobil;
ş.a.m.d. 7 - buton de blocare; 8 - ac magnetic.

63
12.2. DETERMINAREA ORIENTĂRII MAGNETICE
Se poate realiza cu ajutorul busolei. Busola este un instrument
alcătuit dintr-un cadran pe care sunt indicate punctele cardinale, iar în
mijloc are un ac magnetic care, lăsat liber, se aşează pe direcţia nord - sud,
permiţând orientarea pe teren.
Busola se compune din următoarele părţi (fig. 43.):
• corpul busolei, cu un lăcaş cilindric în care este aşezat suportul
acului magnetic;
• cadranul busolei, transparent, de obicei mobil, divizat în sistemul
sexagesimal, centesimal sau în miimi. În cazul divizării în miimi, întregul
cadran are 6000 de miimi (notate 60-00), iar o diviziune are 50 de miimi
(0-50). Pe el sunt înscrise punctele cardinale: nordul, sudul, vestul şi estul,
marcate şi cu semne fosforescente;
• acul magnetic, care se poate roti liber pe un pivot. Un capăt al
acestuia are formă de săgeată şi indică nordul, iar celălalt are formă de cerc
şi arată sudul. Ambele capete sunt fosforescente. La alte busole vârful care
indică nordul poate fi colorat în roşu, negru etc. De obicei, jumătatea acului
care indică sudul are o contragreutate sub formă de manşon sau este
supraîncărcat cu pilitură de fier din construcţie;
• oglinda busolei, fixată pe corpul busolei print-o balama, permite
vizualizarea diviziunilor de pe cadran în acelaşi timp cu reperul din teren
(când este înclinată la 45o-60o şi ţinută la înălţimea ochiului);
• un indice sau reper până la care se efectuează citirile gradaţiilor de
pe cadran;
• dispozitivul de blocare a mişcării acului magnetic, care are rolul de
a preveni uzura prematură a pivotului;
• capacul busolei, prevăzut pe părţile laterale cu câte o fantă pentru
vizare. Pe capac este imprimată o săgeată care indică direcţia de folosire, iar
una din margini este divizată în milimetri.
Busola se utilizează pentru: determinarea punctelor cardinale,
determinarea orientării magnetice a unei direcţii, orientarea hărţii şi
deplasarea în teren după o orientare magnetică dată.
Busola geologică (fig 44.). Poate fi utilizată atât pentru măsurarea
unghiurilor orizontale, cât şi a celor verticale datorită clinometrului.
Cadranul busolelor geologice este divizat în sens invers acelor de ceasornic,
direcţia nord - sud este paralelă cu marginea plăcii dreptunghiulare, iar
vestul (notat W) şi estul sunt inversate. Această inversare permite citirea di-
rectă a orientărilor magnetice; de exemplu, în fig. 44. unghiul θ este 315o W.
Atunci când se lucrează cu orice tip de busolă, este necesar să nu
existe obiecte metalice în apropiere, care denaturează valorile înregistrate.
64
Determinarea orientării magnetice se realizează astfel: se roteşte capacul
busolei până când diviziunea zero de pe capac se suprapune pe vârful
nordic al acului magnetic şi apoi se citeşte valoarea diviziunii aflată în
dreptul indicelui (reperului).

12.3. MĂSURAREA ALTITUDINILOR


În acest scop este folosit instrumentul numit altimetru, cu ajutorul
căruia se măsoară altitudinile faţă de o suprafaţă de referinţă. Altimetrul
prezintă două scale, una a presiunilor şi alta a altitudinilor (fig. 45.). O
variantă o constituie altimetrul compensat, la care scala altitudinilor este
reglabilă, ceea ce permite corectarea citirilor într-un punct de cotă cunoscută.

Fig. 44 . Busola geologică Fig. 45. Altimetrul


1 - placa dreptunghiulară construită din
metal neferos; 2 - cutia busolei; 3 – ca-
dranul busolei; 4 - nivela sferică;
5 – acul magnetic; 6 - şurub de
blocare a mişcării acului magnetic;
7 - clinometrul; 8 - buton de blocare
a clinometrului; 9 - cadran pentru
măsurarea unghiurilor verticale.

65
12.4. DETERMINAREA PANTEI
Se poate realiza fie cu clinometrul busolei geologice, fie cu eclimetrul.
Eclimetrul (fig. 46.) se poate construi dintr-o bucată de placaj sau de
carton pe care se lipeşte o hârtie. Pe această hârtie se desenează un semicerc al
cărui diametru D-D' este paralel cu marginea placajului. Se divizează
semicercul din grad în grad, iar diviziunea zero trebuie să fie perpendiculară pe
marginea AB a placajului. Din punctul M, ales astfel încât perpendiculara
ridicată din el să treacă prin diviziunea zero, se leagă un fir cu plumb. Un
eclimetru poate fi improvizat şi dintr-o cutie de chibrituri (fig. 47.).

Fig. 46. Eclimetru improvizat din Fig. 47. Eclimetru improvizat din
carton sau placaj cutie de chibrituri

În timpul măsurării unui


unghi vertical, marginea eclime-
trului M - N (fig. 48.) trebuie
ţinută paralel cu terenul, deci
vizarea se face la înălţimea ope-
ratorului (h). Unghiul vertical se
Fig. 48. Determinarea pantei cu ajutorul citeşte în dreptul firului cu
eclimetrului plumb care se dirijează pe direc-
ţia verticalei.

12.5. DRUMUIREA EXPEDITIVĂ


Cu ajutorul busolei se poate realiza ridicarea unei suprafeţe de teren,
folosind diverse metode, dintre care vom prezenta metoda drumuirii.
66
Se caracterizează printr-o execuţie rapidă, dar printr-o precizie mai
mică. Distanţele se pot măsura cu ruleta, panglica de oţel sau cu pasul, iar
orientările (magnetice) se obţin direct pe teren; unghiurile orizontale se
determină prin diferenţa orientărilor magnetice.

Fig. 49. Metoda drumuirii cu busola

Presupunând că trebuie executată o drumuire închisă pe punctul de


plecare pe o suprafaţă orizontală ca cea din figura 49, se procedează astfel:
se face staţie în punctul 1 şi se vizează spre punctul 2, în care este instalat
un jalon. Se roteşte capacul busolei până când diviziunea zero de pe capac
se suprapune pe vârful nordic al acului magnetic şi apoi se citeşte valoarea
diviziunii aflată în dreptul indicelui (reperului) busolei, care reprezintă
orientarea magnetică θ1-2. Se vizează apoi spre jalonul din punctul 6 şi se
citeşte - procedând în acelaşi mod - orientarea θ1-6. Se face staţie în punctul
2 şi se vizează spre punctul 3 (citindu-se orientarea magnetică θ2-3) şi spre
punctul 1 (obţinându-se orientarea magnetică θ2-1 ş.a.m.d.). Totodată, se mă-
soară cu pasul distanţele între punctele de staţie, parcurgându-le dus - întors şi
făcând media. Considerând că lungimea unui pas este de 0,57 m, distanţele
(în metri) dintre punctele de staţie (d1-2, d2-3, d3-4 etc.) sunt cele din tabelul 12,
coloana 6.
67
Valorile orientărilor magnetice şi ale distanţelor se înscriu într-un
carnet de teren (tabelul 12.), pe care se desenează şi o schiţă cu poziţia
punctelor între care se execută măsurătorile. Din diferenţa orientărilor
magnetice în fiecare punct se obţin unghiurile interioare ω1, ω2, ω3 etc.
(tabelul 12.).
Măsurătorile de orientări magnetice s-au făcut atât direct, cât şi
invers, pentru verificare.
Tabelul 12
Unghiuri Distanţa Distanţa
Punctul Orientarea
Staţia interioare medie medie
vizat magnetică
ω paşi metri
1 2 3 4 5 6
2 68 o
1 70 o 85 48,5
6 138 o
3 116 o
2 132 o 50 28,5
1 248 o
4 184 o
3 112 o 40 22,8
2 296 o
5 236 o
4 128 o 62 35,4
3 4o
6 290 o
5 126 o 31 17,7
4 110 o
1 318 o
6 152 o 63 35,9
5 138 o

Cu elementele culese de pe teren se procedează la raportarea pe plan.


Raportarea se face grafic, de obicei pe hârtie milimetrică, cu ajutorul
raportorului şi riglei. Se fixează, de exemplu, punctul 1' şi direcţia nordului
magnetic în acest punct, în funcţie de orientarea magnetică θ1-2 = 68o şi
distanţa d1-2 = 48,5 m; prin reducerea acesteia la scara stabilită (1:1000), va
rezulta poziţia punctului 2'. Apoi, din punctul 2' se determină poziţia
punctului 3' ş.a.m.d. În final (în cazul unei drumuiri închise pe punctul de
plecare) se constată că poziţia punctului 1 de sosire nu coincide cu aceea a
punctului 1' de plecare (fig. 50.), iar segmentul 1'-1 reprezintă eroarea de
neînchidere; deci, corecţia va fi egală şi de sens contrar şi se aplică
progresiv fiecărui punct. Corecţiile se pot calcula sau determina grafic,
acest ultim procedeu fiind cel mai frecvent utilizat.
68
Pentru determinarea grafică a corecţiilor, se unesc punctele 1' cu 1 şi
se măsoară distanţa 1'-1, care are, de exemplu, 6 mm. Deoarece corecţiile
se aplică în mod progresiv, prima corecţie va avea 1 mm, a doua 2 mm, a
treia 3 mm etc. În continuare, în fiecare punct se trasează câte o paralelă la
segmentul 1'-1 (eroarea de neînchidere) şi pe acestea se măsoară corecţiile
c1, c2, c3 etc., determinate prin calcul sau grafic, rezultând punctele 1, 2, 3,
4, 5, 6 şi, în final, punctul 1' trebuie să coincidă cu punctul 1 (de plecare).

Fig. 50. Raportarea grafică a drumuirii cu busola

69
III. PROBLEME PRACTICE DE CARTOGRAFIE

1. HARTA ŞI ELEMENTELE EI
Harta este o reprezentare grafică convenţională, precisă micşorată şi
generalizată a suprafeţei terestre pe o suprafaţă plană, care arată interde-
pendenţa dintre fenomenele naturale şi sociale la un moment dat. Con-
ţinutul hărţilor este în raport cu scara de reprezentare şi cu destinaţia acestora.
Deoarece harta cuprinde o parte mare a suprafeţei Pământului sau
întreaga suprafaţă a acestuia, se ţine cont de curbura Pământului, iar pentru
transpunerea punctelor de pe suprafaţa globului pe hartă se foloseşte un
procedeu matematic, numit proiecţie cartografică, ales în funcţie de
destinaţia hărţii.
Pentru clasificarea hărţilor, pot fi luate în considerare mai multe
criterii, dintre care cel mai frecvent este cel al . După               

acest criteriu, se deosebesc trei categorii de hărţi:


• hărţi la scări sau hărţi

a , acelea ale căror scări
 


   

a 
  

variază între 1: 25 000 şi 1: 200 000, fig. 51.;


• hărţi la scări sau hărţi , ale căror
   

             


a  a  a


scări variază între 1: 200 000 şi 1: 1 000 000;


• hărţi la scări sau hărţi

, cu scări mai mici de
     

a 
  

1:1 000 000, ca de exemplu: 1: 5 000 000, 1: 10 000 000. Acestea sunt, în
general, hărţi murale şi hărţi din atlase.
Reprezentările grafice, micşorate la scară, ale unor suprafeţe mici de
teren (cu scări de proporţie cuprinse între 1: 20 000 şi 1: 50) se numesc
. În cazul lor, curbura Pământului este neglijată.
 

  

a 

Hărţile mai pot fi clasificate după: conţinut, teritoriul cuprins,


destinaţie şi numărul culorilor.

70
Fig. 51. Sector dintr-o hartă topografică la scara 1: 25 000
(după L.Gagea şi V.Iacobescu)

71
După , hărţile pot fi:


  

 

• hărţi . Din categoria hărţilor geografice




         

a   a

generale fac parte atât hărţile topografice de detaliu, cât şi hărţile


topografice de ansamblu, deci hărţi la scări mari şi mijlocii, care pot fi
utilizate ca materiale de bază pentru întocmirea hărţilor la scări mai mici,
cât şi pentru hărţile speciale;
• hărţi . Hărţile speciale (tematice) sunt hărţi pe
 

        


a a a

care se scoate în evidenţă un anumit element al peisajului geografic. La


rândul lor, ele se pot împărţi în:
– hărţi . Aici se încadrează, printre altele:


               

a  a 

hărţile hipsometrice, hărţile morfologice, hărţi ale energiei reliefului, hărţile


climatice, hărţile pedologice, hărţile biogeografice, hărţile fizico-geografice
complexe etc.;
– hărţi , în care se includ: hărţi ale
 

               

a a 

populaţiei, hărţi economice (hărţi ale repartiţiei industriei, hărţi privind


modul de utilizare a terenului, hărţi cu repartiţia diverselor resurse etc.),
hărţi de sistematizare, hărţi politico-administrative etc.
După , hărţile pot fi: hărţi universale cunoscute
 

           

 a

şi sub denumirea de planisfere şi planigloburi, pe care se reprezintă toată


suprafaţa Pământului, hărţi ale emisferelor, hărţi ale oceanelor şi mărilor,
hărţi ale grupelor de continente, ale continentelor sau ale unor părţi mari din
ele, hărţi ale statelor etc. este reprezentarea pe plan a sferei


  

  

a  

terestre în totalitatea ei, iar ( ) este definit ca fiind


     

     

a  
a a


reprezentarea pe plan a globului sub forma a două emisfere.


După hărţile pot fi: hărţi de navigaţie (maritimă sau
 

 a
  

aeriană), hărţi turistice, hărţi ale drumurilor, hărţi militare, hărţi şcolare etc.
După se deosebesc: hărţi în alb-negru şi hărţi
     

        

policrome (cu două sau mai multe culori).


a hărţilor sunt: proiecţia cartografică,


 

         


  a
a
a

scara, cadrul hărţilor, sistemul de împărţire în foi şi indicativul


(nomenclatura). În ceea ce priveşte hărţile topografice realizate în
proiecţie cilindrică transversală Gauss-Krüger, proiectarea se face pe un
cilindru considerat tangent la un meridian, deci transversal. În această
proiecţie, reprezentarea suprafeţei elipsoidului terestru se face direct pe un
plan, fără trecerea intermediară pe sferă, iar suprafaţa Pământului este

72
împărţită în 60 de fuse sferice a câte 6o longitudine, pentru a nu se depăşi
limita admisibilă a deformării lungimilor prin proiectare.
Din fac parte: elipsoidul de referinţă, punctele
 

             


  a

geodezice de bază (de triangulaţie şi de nivelment) şi sistemul de coordonate.


În raport cu se deosebesc:
   

               

a
 a  a  a a

şi .
        

                   

a
   a

1.1. CADRUL HĂRŢILOR


Cadrul hărţilor este constituit dintr-un sistem complex de linii care
delimitează suprafaţa cartografiată şi pe care se trec anumite date grafice şi
numerice. Cadrul se trasează după anumite reguli, în funcţie de scară.
Planurile şi hărţile topografice la scări mai mici de 1:5000 sunt delimitate de
proiecţia meridianelor şi paralelelor, având forma unor trapeze. Cadrul se
compune din: cadru interior, cadru geografic, cadru exterior sau ornamental.

Cadrul interior (1 din fig. 52.)


la hărţile în proiecţie Gauss este
constituit din arce de meridian (pe
laturile de vest şi de est ale hărţii) şi
arce de paralele (pe laturile de nord şi
de sud ale hărţii) din intersecţia
cărora a rezultat trapezul cores-
punzător scării hărţii. Cadrul interior
delimitează suprafaţa cartografiată. Fig. 52. Cadrul hărţilor topografice
Se trasează cu linie subţire neagră. În şi caroiajul kilometric
cazul hărţilor la scări mari nu se trece 1 - cadrul interior; 2 - cadrul
cu desenul hărţii peste acesta. geografic; 3 - cadrul ornamental;
4 - caroiajul kilometric

La colţurile cadrului interior se scriu valorile coordonatelor


geografice (λ şi φ). Pe laturile de sud şi de nord se înscriu valorile
latitudinii, iar pe laturile de vest şi de est valorile longitudinii (fig. 53.).
Cadrul geografic (2 din fig. 52.) se află în exteriorul cadrului interior,
şi este trasat prin două linii continue paralele (la interval de 1 mm), între
care sunt marcate prin segmente dimensiunile minutelor de latitudine (pe
laturile de vest şi de est) şi de longitudine (pe laturile de nord şi de sud).
73
Segmentele de câte un minut sunt alternativ albe şi negre. La hărţile la
scări mari fiecare segment are un minut. Prin puncte se marchează
fracţiunile de minut (în funcţie de scară şi de ediţie), între cadrul
geografic şi cel ornamental.

Fig. 53. Elementele cadrului


(după L.Gagea şi V.Iacobescu)

Cu ajutorul cadrului geografic se pot determina coordonatele


geografice ale oricărui punct de pe hartă sau se poate raporta pe hartă orice
punct de coordonate geografice cunoscute.
Cadrul ornamental (3 din fig. 52.) se amplasează în exteriorul
cadrului geografic şi este compus din 1-2 sau mai multe linii de grosimi
diferite şi are rolul de a înfrumuseţa harta, deci este un cadru estetic. La
mijlocul celor patru laturi ale hărţii cadrul ornamental este întrerupt pentru
a se amplasa indicativele hărţilor vecine de la nord, sud, vest şi est, necesare
în cazul racordării hărţilor.
Pentru hărţile la scări mici, în special hărţile murale, forma cadrului
este diferită şi variază de la cea dreptunghiulară - care este cea mai frecventă -
şi până la cea circulară, elipsoidală etc. Forma cadrului este determinată în
cele mai multe cazuri de aspectul reţelei cartografice. De exemplu, o hartă a
lumii realizată în proiecţia Mollweide are cadrul de forma unei elipse pentru
că meridianul marginal se reprezintă printr-o elipsă.
În general, peste cadrul hărţii nu se trece cu suprafaţa cartografiată,
adică nu este întrerupt de desene. Se face excepţie în cazul în care forma
74
conturului unei regiuni, a unei ţări, a unui continent etc. nu se poate încadra
în limitele acestui spaţiu, depăşindu-l; în sectorul respectiv nu se mai
desenează cadrul.
Între cadrul interior şi cel geografic sunt prelungirile reţelei
geometrice la intervale corespunzătoare scării hărţii.
Între cadrul interior şi cel geografic se scriu (fig. 54.):
• numele statelor, de o parte şi de alta a frontierei de stat;
• numele judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, de o
parte şi de alta a limitelor acestora;
• numele localităţilor reprezentate pe mai multe foi de hartă,
dacă nu sunt scrise pe foaia respectivă de hartă sau în cazul în care numele
nu reprezintă titlul hărţii; numele acestora este însoţit de prepoziţia „de”;
(exemplu: de Straja, fig. 54.);
• numele localităţilor spre care merg căile de comunicaţii care se
termină în cadrul interior şi distanţa până la aceste localităţi (de exemplu:
Corbeni 2,5 km, fig. 54).

Fig. 54. Exemple de scriere pe cadru


(După L.Gagea şi V.Iacobescu)

1.2. ELEMENTELE DIN EXTERIORUL CADRULUI HĂRŢII


Elementele din afara cadrului sunt:
    

        

 a 
 a a 

şi / sau , , , (fig. 55.).


   

                  

a a a   a

Titlul şi indicativul hărţii (b din figura. 55). Primul lucru care atrage
atenţia la o hartă este . Acesta reprezintă , în cazul hărţilor la scări mici,
  

denumirea teritoriului reprezentat (ţară, grup de ţări, continente etc.). În


cazul hărţilor la scări mari realizate în ţara noastră până în 1975 titlul era

75
reprezentat de denumirea localităţii celei mai importante din regiunea cu-
prinsă în hartă. Acesta era precedat de un indicativ, ca de pildă : L-35-98-A-d
(Răteni). Ulterior s-a renunţat la menţionarea titlului, hărţile topografice
având doar 




, care constă într-o succesiune de cifre şi litere şi care


 

a


se notează pe latura de nord a hărţii, centrat (b din fig. 55.).

Fig. 55. Elementele din exteriorul cadrului


(după L.Gagea şi V.Iacobescu)

În ţara noastră hărţile topografice se întocmesc în proiecţie cilindrică


transversală Gauss – Krüger, în proiecţie stereografică – 1970 şi în proiecţie
UTM. Primele două proiecţii folosesc acelaşi sistem de împărţire şi
nomenclatură care a fost adoptat la noi din anul 1952. Acest sistem are ca bază
de plecare proiecţia folosită pentru harta lumii la scara 1:1 000 000 şi care
constă în proiectarea emisferelor nordică şi sudică, fiecare pe câte un con drept.
Suprafaţa Pământului a fost împărţită în mod unitar în fâşii paralele
cu ecuatorul de câte 4o, în latitudine şi în fuse de câte 6o, în longitudine,
delimitate cu ajutorul meridianelor. Împărţirea în zone sferice se face până
76
în apropierea polilor, mai precis până la paralelele de 88o latitudine sudică
şi nordică. Pentru regiunile polare se întrebuinţează o proiecţie azimutală la
care nu se mai pretează această nomenclatură.
Prin folosirea acestui sistem unitar de împărţire a suprafeţei
Pământului se reuşeşte să nu existe goluri între foile de hartă vecine şi,
totodată, să nu existe suprapuneri. Astfel, pentru fiecare foaie de hartă la
scara 1: 1 000 000 corespunde un trapez ale cărui dimensiuni sunt de 6o, în
longitudine şi 4o, în latitudine şi care are propriul său indicativ, care nu se
mai regăseşte pentru un alt loc pe suprafaţa terestră.
Fusele în longitudine se numerotează cu cifre arabe de la 1 la 60
(360o : 60 = 60 fuse), începând de la meridianul de 180o în sens invers
acelor de ceasornic (fusul 1 între 180o şi 174o longitudine vestică, fusul 2
între 174o şi 168o longitudine vestică ş.a.m.d.).
Zonele sferice de câte 4o în latitudine se notează cu literele majuscule
ale alfabetului latin (de la A la V), începând de la ecuator spre nord şi spre
sud (zona A între ecuator şi 4o latitudine nordică, zona B între 4o şi 8o
latitudine nordică, zona C între 8o şi 12o latitudine nordică ş.a.m.d.).
În acest fel, peste teritoriul ţării noastre se suprapun fusele
34 (18o - 24o) şi 35 (24o- 30o) longitudine estică şi zonele latitudinale
K (40o - 44o), L (44o - 48o), M (48o - 52o), latitudine nordică. De fapt, numai
zona L (44o - 48o) acoperă în întregime ţara noastră; zonele K şi M numai
parţial, prima, sudul ţării, iar a doua, nordul ţării.
Indicativele celorlalte hărţi la scări mai mari decât 1: 1 000 000, adică
1: 500 000, 1: 200 000 şi 1: 100 000 pornesc de la trapezul de 6ox 4o (fig. 56.).
Pentru hărţile la scara    , trapezul de 6ox 4o se împarte în
   

părţi, fiecare având 3 în longitudine şi 2o în latitudine. Fiecare trapez


o


 

de 3ox 2o se notează cu primele patru litere mari ale alfabetului latin, adică
A, B, C şi D. Deci, indicativul unei foi de hartă la scara 1: 500 000 va fi
acela al trapezului de 6ox 4o la care se adaugă una din literele de mai sus, de
exemplu L-35-A.
Dacă se împarte trapezul corespunzător unei foi la scara 1: 1 000 000
în şase părţi în longitudine şi tot atâtea în latitudine, vor rezulta de  

trapeze, cu dimensiunile de 1o, în longitudine şi 40', în latitudine. Un astfel


de trapez corespunde unei foi de hartă la scara . Numărătoarea se
      

face cu cifre romane, iar indicativul unei astfel de foi va fi: L-35-XII.
În continuare, împărţind trapezul în 12 părţi în longitudine şi în 12 în
latitudine se vor obţine   trapeze, fiecare având 30' în longitudine şi 20'
77
în latitudine. Un astfel de trapez corespunde unei foi de hartă la scara
   . Numerotarea se face cu cifre arabe de la 1 la 144. Deci,
  

indicativul pentru o hartă la scara 1: 100 000 va fi: L-35-10.

Fig. 56. Dimensiunile şi indicativul hărţilor


în proiecţia Gauss- Krüger

Hărţile la scara  se obţin prin împărţirea unui trapez


   

corespunzător unei foi la scara 1: 100 000 în patru părţi de câte 15' în
longitudine şi de câte 10' în latitudine, acestea notându-se cu primele patru
litere ale alfabetului latin (adică A, B, C şi D). Nomenclatura unei hărţi la
scara 1: 50 000 se obţine din aceea a hărţii la scara 1: 100 000, în care se
găseşte foaia de hartă 1: 50 000, la care se adaugă una din cele patru litere,
de exemplu L-35-86-B.

78
Din împărţirea unei foi la scara 1: 50 000 în patru părţi, având în
longitudine 7'30'', iar în latitudine 5', vor rezulta patru foi la scara .      

Acestea se notează cu primele patru litere minuscule ale alfabetului latin


(a, b, c şi d). Deci, nomenclatura va fi compusă din nomenclatura hărţii la
scara 1: 50 000 din care derivă, la care se adaugă una din cele patru litere de
mai sus: L-35-86-D-c (fig. 56).
Scările, numărul foilor, dimensiunile în grade ale acestora şi nomen-
clatura lor dintr-un trapez de 6ox 4o sunt cuprinse în figura 56., şi în tabelul 13.
a       


   

 
        


  a    


        


 
a  a 
  a    a



a     a a  a

    

     

        

 a     

 

1: 1 000 000 1 4o 6o N-35


1: 500 000 4 2o 3o N-35-B
1: 200 000 36 40' 1o N-35-XXX
1: 100 000 144 20' 30' N-35-29
1: 50 000 576 10' 15' N-35-29-A
1: 25 000 2304 5' 7'30'' N-35-29-A-a

Pentru identificarea poziţiei unei hărţi, s-a întocmit un grafic general


de racordare, din care se mai pot deduce coordonatele geografice, precum
şi nomenclaturile hărţilor vecine.
În funcţie de ediţia hărţii topografice, unele 


       

 a  a


pot avea diferite poziţii. Amplasarea şi conţinutul acestora pe


  

   

hărţile moderne întocmite în ţara noastră este redată în fig. 55. şi are
următoarea semnificaţie:
a) numele statului şi al instituţiei care a realizat harta;
b) indicativul (nomenclatura) hărţii, care poate fi urmat în paranteză de
titlu, la hărţile realizate înainte de 1975, ca de exemplu: L-34-73-B-c (Paltin);
c) codul pentru evidenţă automatizată, tipărit în culoare maro (sepia);
d) caracterul hărţii (secret, nesecret, hartă pentru învăţământ etc.);
e) valorile declinaţiei magnetice şi ale convergenţei meridianelor,
redate în grade sexagesimale şi în miimi, ca de exemplu: declinaţia

79
magnetică 2o03' (0-34) est, convergenţa medie a meridianelor 1o50' (0-31)
vest. Valorile din paranteză sunt redate în miimi (1 miime = 3',6);
f) schiţa declinaţiei magnetice şi valorile acesteia (fig. 57.);
g) schiţa anomaliilor magnetice (unde este cazul);
h) scara hărţii (grafică, numerică, directă), sistemul de proiecţie,
sistemul de coordonate şi sistemul de referinţă altimetric (De exemplu:
Proiecţia cilindrică transversală conformă Gauss-Krüger; Sistem de
coordonate 1942; Sistem de referinţă altimetric - Marea Baltică);
i) graficele de pantă, cu ajutorul cărora se pot determina valorile
pantelor fără calcule, deci mai rapid, obţinându-se valoarea pantei
exprimată în grade sexagesimale, în funcţie de distanţa pe orizontală dintre
curbele de nivel, de echidistanţă şi de scară. Aceste grafice sunt proprii
fiecărei hărţi şi sunt construite de obicei atât pentru echidistanţa curbelor de
nivel normale, cât şi pentru cea a curbelor de nivel principale. Sub grafice
se notează valoarea echidistanţei pentru curbele de nivel normale (fig.58 );
j) schema frontierelor de stat şi a limitelor administrative de ordinul I
(pentru ţara noastră limitele judeţelor, fig. 59.);

Fig. 57. Schiţa Fig. 58. Graficele de pantă Fig. 59.


declinaţiei magnetice

k) indicaţii redacţionale cu privire la întocmirea hărţii, la anul şi


operaţiile efectuate pentru a se putea deduce actualitatea hărţii (de exemplu:
întocmită în anul 1999 după originalul de teren ediţie 1997);
l) indicativele hărţilor vecine cu care se racordează foaia respectivă.
Deasupra chenarului, pe latura de nord se menţionează următoarele
elemente: a, b, c, d; iar pe latura de sud: e, f, g, h, i, j, k (fig. 55).

80
1.3. ELEMENTELE DIN INTERIORUL CADRULUI HĂRŢII
Elementele din interiorul cadrului hărţii sunt: caroiajul kilometric sau
reţeaua geometrică, elementele de planimetrie şi altimetrie, inscripţiile şi
culorile care contribuie la definirea semnelor convenţionale.

1.3.1. CAROIAJUL KILOMETRIC SAU REŢEAUA


GEOMETRICĂ
Acesta reprezintă un sistem de linii paralele cu axele de coordonate
adoptate. Pe hărţile în proiecţie Gauss aceste axe sunt: proiecţia ecuatorului
şi proiecţia meridianului axial al fiecărui fus. Reţeaua se trasează pe hărţile
la scările 1: 25 000 până la 1: 200 000. Astfel, orice linie orizontală a
caroiajului kilometric este paralelă cu proiecţia ecuatorului şi orice linie
verticală este paralelă cu proiecţia meridianului axial al respectivului fus
(4 din fig. 52.).
a      

Lungimea laturii Lungimea laturii


Scara
pe hartă pe teren
1: 25 000 4 cm 1 km
1: 50 000 2 cm 1 km
1: 100 000 2 cm 2 km
1: 200 000 2 cm 4 km

Din intersectarea liniilor verticale cu cele orizontale pe hartă se


rezultă un sistem de pătrate care formează caroiajul kilometric. Latura
pătratelor variază în funcţie de scară (tabelul 14.).
Această reţea se utilizează pentru:
• determinarea coordonatelor rectangulare ale punctelor de pe hartă;
• fixarea unui punct pe hartă, când i se cunosc coordonatele;
• determinarea aproximativă a distanţelor;
• determinarea aproximativă a suprafeţelor;
• orientarea hărţii cu busola.
sunt înscrise între cadrul interior şi cel


   

                

geografic şi se compun din patru sau cinci cifre. Lângă colţurile hărţii sunt
notate toate cele patru sau cinci cifre, iar între colţuri se trec numai ultimele
două cifre care reprezintă kilometri întregi. ale


  

          

a 

hărţii, întregul număr format din patru cifre reprezintă numărul de kilometri
de la proiecţia ecuatorului, de exemplu, 4976 (fig. 53.).
81
Deoarece este posibil ca pentru mai multe puncte situate în fuse
diferite să existe aceleaşi coordonate (în fiecare fus existând acelaşi sistem
de referinţă), s-a convenit ca în faţa valorii ordonatei Y (fig. 53.) să se scrie
numărul fusului, numerotarea începând de data aceasta de la meridianul
Greenwich. Astfel, , prima cifră din grupul
   

             

a  

celor patru (sau primele două din grupul celor cinci) arată numărul fusului
în care se situează regiunea reprezentată în hartă.
În fig. 60. se observă că punctele situate la vest de meridianul axial au
valorile lui Y negative. Pentru a asigura valori pozitive pentru punctele
situate la vest de meridianul axial, s-a translatat originea sistemului de
coordonate cu 500 km spre vest. În felul acesta, întreaga jumătate nordică a
fusului respectiv este în cadranul I şi deci toate coordonatele sunt pozitive:
X = 0 km ; Y = 500,000 km.
În acest fel, toate punctele aflate la est de meridianul axial vor avea
ordonata Y mai mare de 500 km, iar cele de la vest mai mică de 500 km.
Pentru a afla poziţia reală a unui punct faţă de sistemul de coordonate
adoptat, în fiecare fus se vor scădea cei 500 km.
De exemplu, două puncte P1 şi P2 au următoarele coordonate
rectangulare:
P1 X1 = 2465,823 km; P2 X2 = 4397,253 km;
Y1 = 5728,735 km. Y2 = 5401,254 km.
Punctul P1 se află în fusul 5, la o depărtare de ecuator de 2465,823 km şi
la 728,735 km – 500,000 km = 228,735 km de meridianul axial, deci în estul lui.

Fig. 60. Originea axelor de coor-


donate în cadrul unui fus de 6o, în
longitudine, în proiecţia Gauss-
Krüger

Punctul P2 se află în fusul 5 la 4397,253 km de ecuator şi la 500,000 km


– 401,254 km = 98,746 km faţă de meridianul axial, deci în vestul acestuia.
82
1.3.2. ELEMENTELE DE ALTIMETRIE (RELIEFUL)
se reprezintă prin , la care se adaugă
     

              


a  

semne convenţionale specifice şi puncte cotate. Curbele de nivel se


desenează pe toată suprafaţa hărţii, cu excepţia suprafeţelor acvatice (mări,
lacuri, fluvii), a debleurilor, rambleelor, digurilor, gropilor, carierelor,
stâncilor, râpelor, sărăturilor şi mlaştinilor. Cotele se scriu pentru: punctele
reţelei de bază, punctele caracteristice ale reliefului, elementele de
altimetrie cu caracter permanent etc.
În funcţie de scara de proporţie sau de destinaţia hărţii se utilizează şi
alte

, cum ar fi metoda tentelor hipsometrice, metoda umbririi, metoda



  

haşurilor, metoda profilelor oblice echidistante, metoda stereoscopică.


este cea mai utilizată metodă actuală de


  

           

a  

reprezentare a reliefului, deoarece este sugestivă şi precisă, oferind


posibilitatea rezolvării mai multor probleme, printre care: construirea
profilului topografic, geomorfologic, hidrologic etc., calculul altitudinii
punctelor de pe hartă, calculul volumului unor forme de relief pozitive sau
negative, calculul pantelor.
Dezavantajele metodei constau în aceea că nu se pot reprezenta
suprafeţele orizontale şi nici unele accidente de teren (stânci, râpe etc.),
pentru care se recurge la semne convenţionale speciale.
Curba de nivel reprezintă o linie care uneşte punctele de egală
altitudine sau, altfel spus, este locul geometric al punctelor de aceeaşi cotă.
Pe hartă se reprezintă prin linii curbe închise, de culoare sepia (pe hărţile
colorate) sau neagră (pe hărţile în alb - negru).
Un exemplu de curbă de nivel din natură îl constituie linia după care
apa liniştită a unui lac udă malurile acestuia.
Să ne imaginăm că suprafaţa topografică din figura 61. este
secţionată cu o serie de planuri orizontale şi echidistante (I, II, III). Fiecare
plan intersectează forma de relief după o linie care uneşte toate punctele
situate la acelaşi nivel şi care este de fapt o curbă de nivel.
Pentru ca reprezentarea să fie sistematică, corectă şi obiectivă,
planurile de intersecţie se aleg la distanţe egale între ele. Distanţa măsurată
pe verticală între două curbe de nivel consecutive se numeşte .     

a 


Valoarea echidistanţei pentru curbele de nivel normale este trecută pe harta


topografică sub scară, pe latura de sud sau sub graficul pantelor (în funcţie
de anul editării hărţii).
83
Mărimea echidistanţei este determinată de amplitudinea reliefului, de
scara de reprezentare şi de precizia dorită în reprezentarea reliefului. În
funcţie de valoarea echidistanţei, de scara hărţii şi de pantă, rezultă o
echidistanţă grafică ce reprezintă distanţa măsurată pe hartă între două
curbe de nivel, perpendicular pe acestea. De exemplu, pe harta la scara
1: 25 000 echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5 m în zonele de
câmpie şi deal şi de 10 m în zonele montane, pentru celelalte scări
(1: 50 000, 1: 100 000, 1: 200 000, 1: 500 000), aceste valori dublându-se,
ajungând ca la scara 1: 1 000 000 echidistanţa normală în zonele de câmpie
şi deal să fie de 100 m, iar la munte de 200 m.

Fig. 62. Tipuri de


curbe de nivel

a - principală; b – nor-
mală; c - ajutătoare; d -
accidentală.
Fig. 61.

Curbele de nivel pot fi (fig. 62.):


• , redate pe hărţi prin linii continue mai îngroşate, având


      

 a

echidistanţa multiplu de 5 a echidistanţei curbelor de nivel normale;


• , desenate prin linii continue. Pentru echidistanţa acestora


  


a

s-au adoptat anumite valori în funcţie de scara hărţii şi de relief;


• , reprezentate prin linie subţire întreruptă; au
 

   

a a

echidistanţa jumătate din echidistanţa curbelor de nivel normale;


• , redate tot prin linie subţire întreruptă, dar cu segmente


     

a  a

mai scurte decât la curbele de nivel ajutătoare; au echidistanţa egală de


obicei cu jumătate din cea a curbelor ajutătoare sau un sfert din cea a
curbelor normale. Curbele de nivel accidentale se trasează ori de câte ori

84
este nevoie pentru reprezentarea unor detalii de relief care pot să aibă alte
valori decât a patra parte din echidistanţa curbelor normale. Din acest
motiv, de regulă, pe ele se trec valorile respective.

Fig. 63. Reprezentarea principalelor forme de relief


prin curbe de nivel
85
Relieful este format dintr-o serie de forme caracteristice: mamelonul,
creasta, botul de deal, şaua, pintenul, valea etc. (fig. 63.). Relieful rezultă
din îmbinarea acestor forme de bază (fig. 64.).

Fig. 64. Sector de hartă cu relieful reprezentat prin curbe de nivel


1 – vale cu curs permanent; 2 – vale cu curs temporar; 3 – bot de deal; 4 – vale;
5 – râpă; 6 – confluenţă; 7 – culme (cumpănă de ape); 8 – pinten; 9 – curbă de nivel
normală; 10 – curbă de nivel principală; 11 – obârşia văii; 12 – curbă de nivel
ajutătoare; 13 – cotă; 14 – bergstrich (indicator de pantă); 15 – vârf; 16 – şa; 17 – va-
loare a unei curbe de nivel principale.
86
În interpretarea reliefului de pe hartă trebuie să se ţină seama de
următoarele :
   

                  

a a a  

• deplasându-ne pe o curbă de nivel, nici nu urcăm, nici nu coborâm;


• pe orice drum s-ar merge între două curbe de nivel, se va parcurge
aceeaşi altitudine egală cu echidistanţa (fig. 65a.);
• două curbe de nivel care se opun faţă în faţă sunt egale ca valoare
(fig. 65b.);
• curbele de nivel înaintează pe dealuri (au o formă convexă,
fig. 65c.) şi se retrag spre amonte pe văi (au o formă concavă, fig. 65d.);
• curbele de nivel se pot atinge, dar nu se pot întretăia, excepţie
făcând reprezentarea prin curbe de nivel a stâncilor aplecate, a
surplombelor etc. (fig. 66.);

Fig. 65. Fig. 66. Reprezentarea


prin curbe de nivel a
stâncilor aplecate

• cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai mare şi
invers, cu cât sunt mai rare panta este mai mică (fig. 67.);
• cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât amplitudinea
reliefului este mai mare şi cu cât sunt mai puţine amplitudinea este mai
mică, cu condiţia ca echidistanţa să fie aceeaşi;
• cu cât o curbă de nivel închide în interiorul ei o suprafaţă mai
mare, cu atât valoarea ei este mai mică (valabil pentru formele pozitive de
relief; pentru formele de relief negative este invers);

87
• cifrele care indică valorile curbelor de nivel se scriu cu aceeaşi
culoare ca şi curba (sepia pentru hărţile color şi negru pentru cele în alb -
negru), iar în locul în care se amplasează cifrele, curba de nivel se întrerupe;
• valorile curbelor de nivel se dispun astfel încât baza lor să fie
îndreptată spre piciorul pantei şi, totodată, să se respecte regula ca citirea
hărţii - ţinută în poziţie normală - să se poată face dinspre sud sau est.

Fig. 67 . Fig. 68. Reprezentarea unei viroage

Pe lângă curbele de nivel pe hărţi, se mai folosesc şi cote, care se


reprezintă fie sub formă de cerculeţe, însoţite de un număr care exprimă
altitudinea (în metri), fie sub forma unui număr care însoţeşte unele semne
ca, de exemplu, cele care se referă la punctele de triangulaţie. Pentru
diferite accidente de teren (maluri abrupte, stânci izolate etc.) se mai
utilizează şi semne convenţionale specifice, însoţite de inscripţii explicative
care reprezintă dimensiuni referitoare la altitudinea relativă sau la mărimi
lineare plane.
Semnele convenţionale specifice reliefului se referă la: rupturi de
teren, râpe, viroage (fig. 68.), movile şi excavaţii, care nu se pot reprezenta
la scara hărţii, versanţi şi maluri abrupte, zone cu alunecări de teren, stânci
izolate, zone stâncoase (fig. 69.), cratere de vulcani, cratere de vulcani
noroioşi, torente de lavă, suprafeţe de teren cu crăpături, grohotişuri ş.a.
Lângă aceste semne convenţionale se scriu valorile caracteristice.

88
Pentru a descifra mai uşor relieful, se folosesc şi nişte liniuţe scurte,
perpendiculare pe curbele de nivel ( , sau
 

            

 


  

) care arată sensul în care coboară panta (fig. 70.).


a


a
    

a 


Fig. 69. Reprezentarea unei zone Fig. 70. Bergstrihuri pe curbe


stâncoase de nivel:
1 - curbe de nivel; 2 - bergstrihuri.

În concluzie, în etapa actuală, reprezentarea reliefului pe planuri şi


hărţi prin curbe de nivel este cea mai frecvent utilizată, descifrarea reliefului
de pe astfel de hărţi fiind facilitată de indicatoarele de pantă, de poziţia
cifrelor care indică valorile curbelor de nivel, de indicaţiile referitoare la
echidistanţa curbelor de nivel normale şi principale, de cotele şi forma
curbelor de nivel.

1.3.3. ELEMENTELE DE PLANIMETRIE


Acestea constituie una din părţile importante ale conţinutului hărţii şi
reprezentarea lor pe planuri hărţi se face cu ajutorul semnelor
convenţionale (tabelul 15.), care sunt simboluri grafice stabilite prin
convenţii. Forma, dimensiunile, culoarea şi modul de desenare sunt redate
prin .
  

           

a a
    a

care stau la baza alegerii şi desenării semnelor conven-




       

ţionale sunt:
• întotdeauna pe hărţi se reprezintă numai proiecţia orizontală a
obiectelor şi a suprafeţelor de pe teren;
• forma semnului să fie cât mai adecvată, mai asemănătaore cu a
obiectului pe care-l reprezintă, pentru ca privind la semn să ne dăm seama
imediat de obiectul din natură;

89
• semnul convenţional să fie ales, astfel încât să se poată desena
uşor, iar desenarea pe hărţi să fie în aşa fel făcută, încât să nu îngreuneze
cititul hărţii, iar semnul să poată fi observat cu uşurinţă, cu ochiul liber;
• toate lucrările în construcţie, precum şi cele din subteran (tuneluri,
galerii etc.) să fie reprezentate prin linii întrerupte;
• cu cât obiectul pe care-l reprezintă semnul convenţional este mai
important, cu atât semnul să fie redat mai pronunţat, prin linii mai groase şi
invers, cu cât obiectul este mai puţin important, să fie redat începând de la
linii normale până la linii întrerupte;
• pentru o mai mare claritate şi uşurinţă în citirea hărţii se utilizează
diferite culori, pentru semnele convenţionale, ca de exemplu: malurile
apelor, mlaştinile, fântânile se reprezintă prin culoare albastră; suprafaţa
apelor prin albastru deschis; relieful - prin cafeniu; suprafeţele acoperite cu
vegetaţie forestieră - prin verde etc.
Semnele convenţionale sunt caracterizate prin trei elemente: ,

  

şi . Mărimea arată importanţa obiectului reprezentat, iar


 

      


a

forma şi culoarea, destinaţia acestuia.


Din punctul de vedere al formei, semnele convenţionale pot fi
, adică să amintească prin forma lor obiectul reprezentat,


   

, sub formă de cercuri, pătrate, dreptunghiuri sau pot fi formate





   

(C - canton) sau (mag. - magazie).


  

                

 a  a a

În cadrul semnelor convenţionale de planimetrie se deosebesc trei


grupe: semne convenţionale de contur, semne convenţionale care nu ţin
seama de scară şi semne convenţionale explicative.
Semnele convenţionale de contur. Sunt utilizate pentru a reprezenta
pe hartă detaliile de planimetrie care, datorită dimensiunilor pe care le au
pot fi redate la scara hărţii, ca de exemplu elemente de vegetaţie (păduri,
livezi, vii, fâneţe etc.), elemente de sol (suprafeţe cu nisipuri, cu grohotişuri
ş.a.), elemente de hidrografie (mările, fluviile, râurile, lacurile etc.),
construcţiile care se pot reprezenta la scara hărţii etc. Limitele acestor
elemente de planimetrie se reprezintă pe hartă prin figuri, asemenea cu cele
de pe teren, dar reduse în funcţie de scara hărţii.
Suprafaţa din interiorul conturului se colorează sau se completează
cu semne convenţionale, inscripţii explicative şi date caracteristice, după
caz. În interiorul conturului, semnele convenţionale nu indică poziţia reală a
unui anumit detaliu situat în arealul respectiv (de exemplu, dispunerea
pomilor într-o livadă) şi nici dimensiunile lor reale, ci numai natura şi
existenţa respectivelor elemente.
90
a      

91
Tabelul 15 (continuare)

92
Tabelul 15 (continuare)

93
Tabelul 15 (continuare)

94
Tabelul 15 (continuare)

95
Tabelul 15 (continuare)

96
Tabelul 15 (continuare)

97
Tabelul 15 (continuare)

98
Tabelul 15 (continuare)

99
Tabelul 15 (continuare)

100
Tabelul 15 (continuare)

101
Tabelul 15 (continuare)

102
Elementele de planimetrie din această grupă pot fi măsurate pe hartă
(lungime, lăţime, perimetru, suprafaţă).
Semnele convenţionale care nu ţin seama de scară. Se folosesc
pentru desenarea detaliilor de pe teren de dimensiuni mai mici, care nu pot
fi reprezentate la scara hărţii, adică pentru care nu se pot respecta
dimensiunile prevăzute în atlasele de semne convenţionale.
Elementele de pe teren, care au dimensiuni mai mici decât cele
rezultate din transformarea dimensiunilor semnului convenţional în valori
reale, se reprezintă prin semnul convenţional în afara scării prevăzut în
atlasul de semne convenţionale, iar cele care au dimensiuni mai mari se
reprezintă la scară. Din acest motiv, pentru multe elemente există câte două
semne convenţionale (unul de contur şi unul în afara scării hărţii), folosirea
unuia sau altuia fiind determinată de dimensiunile reale ale elementului ce
trebuie reprezentat.
De aceea, mărimea reală a elementelor de planimetrie redate prin
astfel de semne convenţionale nu se poate determina prin măsurare (de
pildă, lăţimea unui râu reprezentat pe hartă printr-o singură linie, lăţimea
unui drum, dimensiunile unei biserici, ale unui monument, ale unui castel
de apă, izvor sau gări etc.).
Numărul şi dimensiunile lor depind de scara hărţii. Astfel, cu cât scara
hărţii este mai mică, cu atât dimensiunile şi numărul lor vor fi mai mici.
Unele semne convenţionale din această categorie îşi păstrează forma
indiferent de scara hărţii, modificându-şi doar dimensiunile (ca de exemplu,
punctele reţelei geodezice de stat cu determinări astronomice, locurile de
aterizare, aeroporturile, drumurile naturale, potecile, intrările în peşteri etc.
Alte semne convenţionale îşi pot schimba aspectul sau pot trece din
categoria semnelor convenţionale de contur în cea a semnelor
convenţionale care nu ţin seama de scară, în funcţie de dimensiunile lor
reale de pe teren sau de scara hărţii: ruinele, cetăţile, cimitirele, serele etc.
Chiar şi suprafeţele mici de pădure sau livezile care nu se pot reprezenta la
scara hărţii se transformă din semne convenţionale de contur în semne
convenţionale care nu ţin sema de scară. Referindu-ne la cvartalele din
localităţile de tip urban, dacă scara hărţii este 1: 25 000 sau 1: 50 000, ele se
pot reprezenta detaliat. Pe aceste hărţi se poate observa felul construcţiilor,
dacă au peste sau sub două etaje etc. Pe hărţile topografice la scări mai mici

103
(de exemplu 1: 100 000) aceleaşi elemente nu mai pot fi puse în evidenţă,
iar pe hărţile la scară mică localităţile se reprezintă doar prin cercuri.
Semnele convenţionale care nu ţin seama de scară au o poziţie foarte
bine stabilită, care poate fi redată corect prin coordonate. Astfel, poziţia
matematică a detaliilor de planimetrie care se reprezintă pe hartă prin
cercuri (fântâni, izvoare, castele de apă etc.), pătrate, romburi, triunghiuri
sau prin alte simboluri simetrice este reprezentată prin centrul geometric al
figurii respective. Poziţia reală a figurilor reprezentate prin linii verticale cu
un unghi drept la bază (asemănător cu litera L majuscul, ca de exemplu,
troiţele sau crucile izolate) este dată de vârful unghiului drept. La semnele
convenţionale redate prin două linii paralele (căi de comunicaţie rutiere,
diguri, canale, râuri care nu se pot reprezenta la scara hărţii) poziţia reală
este determinată de axa semnului convenţional respectiv.
De aceea, atunci cînd se fac măsurători de distanţe pe hartă între două
astfel de semne, distanţa se va măsura între centrele geometrice ale
respectivelor figuri.
Semne convenţionale explicative. Sunt notările convenţionale care
se fac pe hartă şi care sunt folosite întotdeauna împreună cu celelalte semne
de contur şi nu ţin seama de scară. De exemplu, pe o hartă este reprezentată
o pădure care are în interior şi un semn explicativ sub forma unui copac,
care prin forma sa arată felul pădurii: de foioase, de conifere sau mixtă. De
asemenea, pot fi considerate ca semne convenţionale explicative şi
diversele inscripţii şi cifre care însoţesc semnele convenţionale.
În continuare, vor fi prezentate semnele convenţionale pentru harta
topografică actuală a ţării noastre, aşa cum sunt prezentate în
  

 

, editat de
  

                    


    a  a a a  a a a      

Direcţia Topografică Militară.


Puncte de bază. Pe hărţile topografice se reprezintă reţeaua de bază
prin semne convenţionale specifice, de culoare neagră, astfel:
• punctele reţelei geodezice de stat se reprezintă în totalitate.
Lângă semnul convenţional se notează numele punctului şi cota;
• punctele reţelei topografice se reprezintă în totalitate pe hartă,
notându-se şi cota, de obicei în dreapta;
• punctele reţelei de nivelment se trec prin selecţie, lângă semnul
convenţional menţionându-se cota;

104
• pentru punctele reţelei geodezice şi topografice, situate pe clădiri
care nu au semn convenţional specific, se foloseşte semnul convenţional al
clădirii proeminente pe care se plasează semnul convenţional al punctului.
Localităţi. Acestea se reprezintă prin elementele topografice
componente (în funcţie de scara hărţii), care trebuie să-şi păstreze poziţia,
forma şi orientarea de pe teren. În cadrul localităţilor se redau următoarele
tipuri de elemente topografice:
• artere de comunicaţie, cu respectarea poziţiei şi orientării din
teren: şosele, drumuri, căi ferate, bulevarde, străzi, pasaje etc.;
• obiectivele economice (fabrici, uzine, unităţi de construcţii etc.),
social-culturale (instituţii administrative, de învăţământ, spitalele, castele de
apă, bisericile), militare. Se scot în evidenţă reperele importante de orien-
tare, cum sunt: clădirile proeminente, turnurile, coşurile unor întreprinderi;
• clădirile cu destinaţie de locuinţe şi anexele gospodăreşti.
Clădirile izolate se reprezintă în totalitate.
Cvartalele în care majoritatea clădirilor au peste două etaje se
colorează cu maro - roşcat mai închis, iar cele sub două etaje cu maro -
roşcat mai deschis.
Construcţii industriale, agricole şi social- culturale
– Construcţiile industriale şi agricole situate în afara sau în interiorul
localităţilor se reprezintă în totalitate, utilizând semnele convenţionale ale
elementelor componente (căi de comunicaţie, coşuri, turnuri, conducte,
rezervoare, hale, depozite etc.), la care se adaugă inscripţii explicative.
– Semnele convenţionale pentru galeriile de mină sunt plasate pe locul
intrării în subteran, iar exploatările miniere la suprafaţă se reprezintă prin
semnele convenţionale ale componentelor şi instalaţiilor, însoţite de inscripţii
explicative. Semnele convenţionale pentru sondele de petrol şi de gaze naturale
se reprezintă conform poziţiei reale din teren. Dacă sunt dese, se pot generaliza,
reprezentându-se cele de la margine şi parţial cele din interiorul arealului.
Linii electrice aeriene, de transmisiuni şi conducte
• liniile electrice aeriene din afara localităţilor se reprezintă în
totalitate, diferenţiate după natura stâlpilor de susţinere, însoţite de inscripţii
explicative cu privire la tensiunea curentului. Staţiile de transformare se
reprezintă în totalitate, atât în interiorul, cât şi în afara localităţilor;

105
• liniile de transmisiuni (telefonice, telegrafice etc.) din afara loca-
lităţilor se reprezintă în totalitate, cu excepţia celor situate în lungul căilor
ferate;
• conductele de petrol, de gaze naturale şi de apă situate la
suprafaţă în afara localităţilor se reprezintă în totalitate şi sunt însoţite de
construcţiile aferente, cum sunt staţiile de pompare, cămine de vizitare etc.,
care se reprezintă prin semne convenţionale specifice însoţite de inscripţii
explicative. Pe fiecare conductă se trece inscripţia referitoare la produsul
transportat (petrol, gaze, apă);
• jgheaburile pentru coborârea lemnelor instalate în zonele de
exploatări forestiere cu caracter permanent (cu apă sau uscate) se reprezintă
pe hartă dacă au o lungime mai mare de 250 m pe teren.
Reţeaua de căi de comunicaţii. În această categorie se includ: căile
ferate, şoselele, drumurile, liniile de metrou, de tramvai, de teleferic,
benzile transportoare, funicularele şi construcţiile anexe.
este reprezentată pe hartă prin:


         

a a  a

• liniile de cale ferată, diferenţiate după lăţimea ecartamentului


(distanţa măsurată pe orizontală între feţele interioare ale ciupercilor
şinelor, fig. 71.), deosebindu-se căi ferate normale (în ţara noastră
ecartamentul normal este de 1435 mm) şi înguste. Pe hărţi căile ferate se
deosebesc şi după alte criterii: după numărul liniilor (simple, duble), felul
tracţiunii (electrificate, Diesel sau cu aburi), după starea lor (în construcţie,
în exploatare, dezafectate). Diferenţierea se realizează prin grosimea liniei
folosite, prin numărul şi forma segmentelor transversale. Liniile de cale
ferată se reprezintă conform poziţiei reale de pe teren. Trebuie precizat că
semnele convenţionale folosite în redarea căilor ferate au variat în timp;
• instalaţiile pentru dirijarea circulaţiei (semafoare);
• construcţiile anexe: clădirile staţiilor (gările), haltelor, cantoa-
nelor, magaziilor, depourilor;
• pe traseul căilor ferate se reprezintă şi sectoarele în rambleu
(fig. 72.), în debleu (fig. 73.), cele cu pante mai mari de 20 ‰, cu ziduri de
sprijin şi de consolidare, tunelele, podurile, pasarelele etc. (prin semne
convenţionale, date caracteristice şi inscripţii explicative).
Rambleul este o lucrare de terasament destinată să susţină supra-
structura unei căi ferate sau a unei şosele deasupra nivelului terenului,
având o secţiune transversală trapezoidală.
106
Debleul reprezintă o săpătură deschisă sub nivelul terenului natural,
efectuată în vederea executării platformei unei căi ferate sau a unui drum.

Fig. 71. Secţiune transversală prin calea ferată

Fig. 72. Cale ferată în rambleu: Fig. 73. Cale ferată în debleu:
a - secţiune transversală, pe teren; a - secţiune transversală, pe teren;
b - în plan, pe hartă b - în plan, pe hartă

se reprezintă în funcţie de caracteristicile lor,


    

         

prin semnele convenţionale specifice, amplasându-se axa semnelor


convenţionale de pe hartă pe poziţia reală a axei de pe teren. Se adaugă
date caracteristice şi inscripţii explicative.
Pe hărţile topografice moderne din ţara noastră se disting (conform
) următoarele categorii:
    

           

a
    a   

• autostrăzi - acoperite cu beton sau asfalt, cu lăţimea părţii


carosabile de minimum 14 m, cu două sensuri de circulaţie şi cel puţin
patru benzi, raza de curbură minimă de 150 m, pante sub 4%. Acestea
ocolesc localităţile şi nu se intersectează la acelaşi nivel cu alte căi de
comunicaţie. Permit viteze mari de circulaţie şi un trafic intens;

107
• şosele modernizate - acoperite cu beton, asfalt sau pavele, cu lăţi-
mea părţii carosabile de minimum 6 m, cu raze de curbură mai mari de
50 m şi pante sub 10%;
• şosele - acoperite cu asfalt, pavele, piatră brută, piatră spartă sau
pietriş, cu lăţimea părţii carosabile de peste 4 m;
• drumuri naturale îmbunătăţite - acoperite cu pietriş, piatră spartă etc.;
• drumuri naturale - neprofilate şi neacoperite, bătătorite de
mijloacele de transport, care unesc de obicei localităţile sau constituie ieşiri
din localităţi spre drumurile de categorie superioară;
• drumuri de exploatare permanente - pe care se face circulaţia
mijloacelor de transport pentru lucrările agricole şi exploatările forestiere;
• poteci permanente - pentru transporturi samarizate şi poteci de
picior, existente de obicei în zonele de dealuri şi munte.
De-a lungul şoselelor şi drumurilor se reprezintă sectoarele în
rambleu şi în debleu, sectoarele cu pante mai mari de 10%, curbele cu raza
mai mică de 25 m şi zidurile de consolidare. Podurile se reprezintă în
totalitate, ca şi pentru reţeaua de căi ferate.
Frontiere şi limite. se reprezintă conform poziţiei
 


  

a
 

reale, raportându-se bornele şi stâlpii de frontieră cu o precizie de 0,1 mm.


Reprezentarea trebuie să fie cât mai corectă, astfel încât să rezulte clar cărui
stat îi aparţin elementele topografice de pe frontieră. Elementele
topografice de planimetrie, hidrografia şi relieful de pe traseul frontierei de
stat se reprezintă în totalitate, indiferent de mărimea acestora.
În cadrul ale judeţelor şi a Municipiului
 

          


a
 a

Bucureşti se reprezintă toate punctele de schimbare de orientare cu


poziţia lor reală.
În cazul în care frontiera de stat sau limita adminstrativă sunt de-a
lungul elementelor topografice, acestea sunt trasate astfel:
• pe mijlocul apelor curgătoare sau altor elemente topografice,
dacă respectiva limită trece pe mijlocul lor şi mărimea semnului
convenţional al acestora permite trasarea limitei;
• alternativ, pe ambele părţi ale elementelor topografice, dacă limi-
ta trece pe mijlocul elementului respectiv, dar semnul convenţional nu mai
permite şi trasarea semnului convenţional pentru frontieră sau limită
administrativă;

108
• pe acea parte a elementelor topografice pe care frontiera sau limita
este în realitate, dacă se situează pe marginea elementelor topografice liniare.
Dacă frontiera de stat se suprapune cu limitele de judeţ, atunci se
reprezintă numai frontiera de stat.
se
    

                         



a   a
 a 

reprezintă prin linie continuă de culoare verde (pentru suprafeţele cu


vegetaţie) şi linie punctată de culoare maro (pentru suprafeţele cu nisipuri).
Acolo unde suprafeţele sunt conturate de elemente topografice liniare
(râuri, pâraie, şanţuri, drumuri, limite administrative etc.), limitele
permanente ale elementelor de vegetaţie şi de sol nu se mai trasează.
Reţeaua hidrografică. Elementele prin care se reprezintă sunt:
• liniile prin care sunt desenate malurile mărilor, fluviilor, râurilor
şi lacurilor, în funcţie de caracteristicile lor (de pildă, linii de mal perma-
nente, la nivel mediu, minim, maxim);
• râurile şi pâraiele în funcţie de lăţime, adâncime şi amena-
jarea malurilor;
• izvoarele şi fântânile diferenţiate după felul lor şi după gradul de
amenajare;
• canalurile pentru irigaţii şi desecări;
• construcţiile anexe ale reţelei hidrografice.
Elementele de sol. În cadrul elementelor de sol se reprezintă:
suprafeţele cu nisipuri (uniforme, cu ridicături, cu gropi, nisipurile
mişcătoare), cu pietre, suprafeţele nisipoase cu pietre, terenurile cu sărături,
cele umede, mlaştinile. Vegetaţia specifică acestora se redă prin
combinarea semnelor convenţionale pentru vegetaţie.
Vegetaţia. Pe hărţile moderne tipărite în culori elementele de
vegetaţie se redau cu verde.
Suprafeţele acoperite cu păduri se reprezintă prin linie de contur
verde şi interior verde raster, la care se adaugă semne convenţionale (tot de
culoare verde) şi date caracteristice (cu negru). Nuanţa rasterului variază
după felul pădurii: verde închis pentru păduri cu înălţimea de peste 4 m şi
verde deschis pentru pădurile pitice tinere, pepiniere, lăstăriş (sub 4 m
înălţime). Grupa pădurii (conifere, foioase, mixte) se redă prin semne
convenţionale, iar specia predominantă (stejar, mesteacăn, pin, brad, tei
etc.) se marchează prin inscripţii explicative. Acestora li se adaugă datele
109
caracteristice care se referă la înălţimea medie a copacilor, diametrul mediu
şi distanţa medie între copaci.
Prin semne convenţionale de culoare verde pe fond alb se reprezintă:
pădurile rare (rariştile), suprafeţele mici de pădure care nu se pot reprezenta
la scara hărţii, tufărişurile, doborâturile de vânt, pădurile arse sau tăiate,
suprafeţele cu jnepeni, fâneţele, păşunile, suprafeţele cu stuf, trestie, fâşiile
înguste de pădure, perdelele de protecţie, arborii izolaţi sau în grupuri
izolate, livezile, viile sau pepinierele de pomi fructiferi care nu se pot
reprezenta la scara hărţii, culturile de orez etc.
Livezile care se pot reprezenta la scara hărţii se redau prin linie de
contur verde, interior verde închis raster şi semne convenţionale. Viile (cu
sau fără pomi), culturile de plante tehnice (hamei, coacăz etc.) şi pădurile
tăiate cu lăstăriş se reprezintă prin linie de contur verde, interior verde des-
chis raster, semne convenţionale, inscripţii explicative şi date caracteristice.
Semnele convenţionale pentru vegetaţie se pot combina pentru
redarea cât mai exactă a situaţiei din teren.

1.3.4. CULORILE
Atât în ceea ce priveşte hărţile generale, cât şi hărţile tematice se pot
realiza hărţi în alb - negru, dar şi hărţi în culori. Acestea din urmă sunt mai
expresive, descifrarea şi interpretarea semnelor convenţionale fiind
facilitată de culorile folosite pentru desenarea semnelor convenţionale.
Pentru , culorile variază în funcţie de
 

           

 a a a

   

. De exemplu, pe hărţile topografice prin fond de culoare


 

 a
 

verde se redau suprafeţele acoperite cu păduri, pe când pe hărţile murale


sau pe cele din atlase (dacă este reprezentată hipsometria), verdele redă
câmpiile şi luncile.
După anul 1975, pe hărţile topografice la scara 1: 25 000 se folosesc
doar patru culori: negru, verde, albastru şi maro (sepia):
• - semnele convenţionale, numele şi cotele punctelor din


 

reţeaua geodezică, reţeaua topografică, reţeaua de nivelment; punctele


cotate; elementele de planimetrie, datele caracteristice şi inscripţiile
explicative ale acestora; toponimele referitoare la relief, planimetrie şi
vegetaţie, datele caracteristice şi inscripţiile explicative ale elementelor de
vegetaţie;

110
• - semnele convenţionale şi limitele elementelor de


      

 a

vegetaţie;
• 

- suprafaţa pădurilor pitice, tinere, a


       

a
 

lăstărişului, pepinierele silvice, culturile de plante tehnice, viile;


• 

- suprafaţa pădurilor, livezilor, pepinierelor de


   


  

a
 

pomi fructiferi, cimitire cu arbori;


• - curbele de nivel şi valorile lor, indicatoarele
 

       


a a   a

de pantă, semnele convenţionale şi inscripţiile referitoare la relief;


• - zonele construite care au majoritatea


           


a a  a

clădirilor cu mai puţin de două etaje, fondul limitelor administrative;


• - zonele construite care au majoritatea


          


a a   a

clădirilor mai înalte de două etaje, şoselele;


• - limitele elementelor de hidrografie, semnele con-
  

   

a  a  a

venţionale, datele caracteristice şi inscripţiile explicative referitoare la acestea;


• - suprafeţele acvatice.
 

   

a  a a

Pentru şi , se
  

               

a  a              

folosesc următoarele culori:


• - la fel ca pentru harta 1:25 000;


 

• liniar şi raster - elemente de vegetaţie, la fel ca pe harta 1:25 000;


   


( ) liniar - ca pe harta 1:25 000;
a
    


( ) raster - nu se foloseşte;
a
    

• liniar şi raster - ca pe harta 1:25 000;


 

a  a

• liniar - limite ale rezervaţiilor naturale, autostrăzi, şosele




 

moderniazte, şosele, drumuri naturale îmbunătăţite, cratere de vulcani şi de


vulcani noroioşi;
• raster - cvartale de locuinţe în oraşe;


    

 

• raster - cvartale în localităţi rurale;




     

• raster - frontiere de stat, limite de state federative, limite de judeţe;




  

• liniar - izogone (cu valorile lor), puncte cu anomalii ale




  

declinaţiei magnetice şi valorile acestor anomalii.

1.3.5. INSCRIPŢIILE DIN INTERIORUL CADRULUI HĂRŢII


Se referă la reţeaua hidrografică, la localităţi, la relief, la suprafeţe
acoperite de vegetaţie, la unităţi teritorial-administrative etc., folosindu-se
caractere şi dimensiuni diferite, în funcţie de categoria de elemente pe care
o însoţeşte pentru diferitele elemente din aceeaşi categorie. Totalitatea
111
inscripţiilor formează scrierea hărţii şi are rolul să faciliteze interpretarea
semnelor convenţionale la care se referă, dar să permită şi stabilirea unei
ierarhizări a acestora.
Scrierea hărţilor şi transcrierea denumirilor pe hărţi. Această
problemă a constituit şi constituie o permanentă preocupare pentru
specialişti, în momentul de faţă fiind în atenţia forurilor internaţionale. În
cadrul multor state există comisii de nomenclatură geografică, care
urmăresc să asigure o rezolvare cât mai judicioasă a acestei probleme.
Acest lucru este necesar cu atât mai mult cu cât într-o serie de publicaţii,
una şi aceeaşi denumire apare sub forme diferite.
Un exemplu pozitiv de rezolvare a acestor probleme îl constituie foile
hărţii internaţionale la scara 1: 2 500 000, la a cărei realizare a participat şi
ţara noastră prin Direcţia Topografică Militară şi pentru ale căror denumiri
a fost adoptat principiul ca denumirile din interiorul cadrului să fie scrise în
alfabetul latin şi să se redea sub forma oficială a fiecărui stat. În statele unde
se foloseşte alt alfabet decât cel latin (chirilic, grec etc.) sau o serie de
dialecte, în special pe teritoriul Asiei şi Africii, se utilizează tot alfabetul
latin, prin transliterarea oficială, recunoscută pe plan internaţional. Astfel,
de exemplu, pe foaia " 

 " pe care apar printre altele şi o parte din Grecia




şi Turcia, se întâlnesc denumirile de: Athinai pentru Atena, Hellas pentru


Grecia, Korinthiakos Kolpos pentru Canalul Corint, Türkiye pentru Turcia,
Anadolu pentru Anatolia etc.
În alte cazuri, denumirile apar pe hărţi în forma lor oficială, iar în
paranteză, alături sau sub aceasta, denumirea intrată în uz în limba română,
de exemplu London pe hartă şi în paranteză Londra, sau Marseille şi în
paranteză Marsilia ş.a.
Un rol deosebit de important îl prezintă diferitele caractere de litere
utilizate pentru scrierea denumirilor. În acest sens, se pot deosebi cinci
grupe de denumiri: centre populate, hidrografia, orografia, diviziunile
administrative şi culturile, cotele. Pentru scrierea manuală a hărţilor se
folosesc mai multe tipuri de scriere cartografică desenată: bloc filiform (sau
filiform), cursivă, romană şi bloc, redate în figurile 74, 75, 76 şi 77.
Scrierea toponimelor trebuie să fie corectă atât din punct de vedere al
corespondenţei cu realitatea, cât şi din punct de vedere gramatical, iar în ceea
ce priveşte abrevierile, se folosesc cele stabilite în atlasele de semne
convenţionale şi în instrucţiunile tehnice. În tabelul 16 sunt redate câteva
abrevieri, care au fost extrase din Atlasul de semne convenţionale pentru harta
topografică la scara 1:25 000, ediţia a II-a, editat de M.Ap.N.- DTM în 1975.
112
Fig. 74. Scrierea bloc filiform
(După L.Gagea şi V.Iacobescu)

Fig. 75. Scrierea bloc


(După L.Gagea şi V.Iacobescu)

113
Fig. 76. Scrierea cursivă
(După L.Gagea şi V.Iacobescu)

Fig. 77. Scrierea romană


(După L.Gagea şi V.Iacobescu)

114
a      

Aeroport Aerp.
Argilă (carieră) arg.
Asfalt As.
Atomocentrală electrică at. el.
Baltă (pe lângă numele propriu) B.
Baltă blt.
Baraj (pe lângă numele propriu) brj.
Braţ de râu (pe lângă numele propriu) Br.
Cabană Cab.
Canton de cale ferată, şosea C.
Casă de pădurar c.păd.
Cascadă csd.
Consiliu popular comunal C.P.C
Consiliu popular municipal C.P.M.
Consiliu popular judeţean C.P.J.
Fabrică fbr.
Fântână (pe lângă numele propriu) F.
Haldă hld.
Milă (pe lângă număr) M
Molid mld.
Nisip (carieră) ns.
(După , DTM, 1975)

  a     
      a  

Pe toate tipurile de hărţi tipărite pe care se aplică literele obţinute prin


fotoculegere, denumirile se scriu cu caractere şi corpuri diferite, alese astfel
încât să contribuie la diferenţierea elementelor la care se referă, respectându-
se, şi în acest caz, principiul potrivit căruia cu cât elementul este mai
important, cu atât dimensiunile literelor sunt mai mari (fig. 78, fig. 79).

Fig. 78. Exemple de scriere pe hărţile topografice obţinute prin fotoculegere


(După L.Gagea şi V.Iacobescu)
115
Fig. 79. Exemple de scriere pe hărţile topografice
(După V.Dragomir şi col.)
116
Pe hărţile topografice scrierea cartografică se diferenţiază după
elementele topografice la care se referă. Diferenţierea se obţine prin
şi prin scrierii (înălţimea literelor şi
  

                 

a a
  a

cifrelor), în funcţie de specificul, importanţa şi mărimea elementelor


reprezentate. Astfel, se folosesc:
• Pentru : numele Capitalei României - caracter roman,
 

    

drept, majuscul; municipii reşedinţă de judeţ şi alte oraşe - caracter bloc,


drept, majuscul; comune: bloc, drept, minuscul; sate - bloc, înclinat la
dreapta, minuscul, cartiere şi staţiuni balneoclimaterice - bloc, înclinat la
dreapta, majuscul;
• Pentru denumirile - bloc, înclinat la dreapta,
 

          




minuscul (înainte se folosea scrierea batardă);


• Numele - bloc, drept, minuscul;
 

      

• Denumirile - cursiv, înclinat la dreapta,


   

         


 

majuscul; denumirile lacurilor, râurilor, izvoarelor - cursiv înclinat la


dreapta, minuscul;
• Numele - bloc filiform, drept, majuscul;
 

            


 a

• Cotele punctelor - bloc filiform, drept;




              

 a 

la semnele convenţionale - bloc filiform, înclinat spre dreapta;




     

cotele şi - bloc filiform


        

                      

 a a  

înclinat spre dreapta.


Scrierea toponimelor trebuie să fie corectă, gramaticală. Numele
localităţilor trebuie să fie cele înscrise în documentele oficiale şi actualizate.
Hidronimia, denumirile formaţiunilor vegetale şi ale formelor de relief nu
sunt oficiale şi de aceea se extrag din documentaţia existentă şi se compară
cu denumirile culese de pe teren, de la localnici. Înainte de a fi scrise pe
hartă, toponimele se analizează, din punctul de vedere al semnificaţiei şi
corectitudinii literare, ţinând cont în transcrierea lor de următoarele aspecte:
• Toponimele formate din cuvinte uzuale (substantive comune,
adjective, nume de persoane sau derivate din ele) se transcriu literar,
excluzându-se regionalismele (Piatra nu Chiatra etc.);
• Toponimele cu forme de masculin şi neutru, la cazul nominativ
singular se scriu nearticulat, conform unei practici internaţionale (Omu,
Godeanu, Crişu Alb, Argeşel, Mureş etc);
• În ceea ce priveşte ortografia denumirilor, trebuie menţionat faptul
că scrierea acestora se începe cu literă majusculă numai pentru numele
proprii. Numele generice ca: deal, fluviu, insulă, lac, munte, vale etc., când
nu fac parte din denumire, se scriu cu literă mică. Altfel, apelativele
117
geografice care sunt substantive comune şi indică natura diferitelor
elemente geografice se scriu cu iniţială majusculă (Râul Argeş, Râul
Doamnei, Valea Mare, Pârâul Plopilor, Pădurea Ciora). Numele cursurilor
mari de apă se pot scrie fără apelativ (Ialomiţa, Dunăre, Dâmboviţa);
• Toponimele din limbile minorităţilor naţionale intrate în uz se
redau prin intermediul foneticii româneşti şi se scriu într-un singur cuvânt,
chiar dacă în limba originară sunt alcătuite din mai multe cuvinte
(Adamclisi, Beştepe). Dacă pentru un anumit element geografic circulă în
paralel acelaşi nume în limba română şi în limba unei minorităţi naţionale,
numele se scrie în limba română.
Amplasarea denumirilor pe hărţi. În amplasarea denumirilor pe
hărţi trebuie avute în vedere două aspecte, şi anume:
 

          

a 

şi .
 

                         

 a   a  a a

În general, la trecerea denumirilor pe hărţi se are în vedere ca ele să


nu supraîncarce harta, să fie amplasate pe locurile cele mai libere, să nu
intersecteze desenul sau conturul altor elemente, să nu acopere prea mult
contururile, să se respecte înălţimea literelor şi lungimea inscripţiei.
Este necesar ca toate inscripţiile hărţilor (atât generale, cât şi
tematice) să poată fi citite uşor, fără a roti harta sau capul şi ţinându-le în
poziţie normală (cu nordul în faţă). În figura 80. se ilustrează în manieră
schematică diferitele sensuri şi direcţii pe care le poate avea o inscripţie,
astfel încât citirea să se poată realiza dinspre laturile de sau de ale


 

hărţii. Anumite elemente (cum ar fi oiconimele) se scriu obligatoriu numai


pe direcţie V-E. La scări mari toate inscripţiile orizontale trebuie să fie în
mod riguros paralele cu cadrul de nord sau sud (fig. 81.).

Fig. 80. Orientarea scrierii pe hărţi Fig. 81. Exemple de orientare a


(După R.Couet şi B.Dubuisson) scrierii
118
Inscripţiile trebuie să fie plasate pe orice tip de hartă, astfel încât să se
poată deduce fără nici o greşeală obiectele la care se referă, iar amplasarea
trebuie făcută, astfel încât să nu se acopere cu inscripţia alte elemente
importante din conţinutul hărţii. Pentru a respecta mai uşor această regulă,
scrierea denumirilor se face în acele spaţii de pe hartă care au cât mai puţine
elemente de planimetrie. Inscripţia trebuie plasată cât mai aproape de
semnul convenţional la care se referă.
Amplasarea denumirilor pe hărţi se face după anumite norme la baza
cărora stau citirea uşoară şi comodă a hărţilor şi precizarea obiectului la
care se referă inscripţia.
Astfel,
     

                 


a

situate la graniţă trebuie plasate




  




astfel încât să fie în întregime pe teritoriul


statului căruia îi aparţin. În ceea ce priveşte
orientarea acestora pe hărţile la scări mari,
numele se scriu paralel cu laturile de nord
şi de sud ale cadrului (adică pe direcţie
vest-est), de regulă pe un singur rând, în
partea dreaptă a semnului convenţional, Fig. 82. Amplasarea de-
dar când spaţiul nu permite sau localitatea numirilor de localităţi în
are o configuraţie specifică, la stânga, raport cu semnul conven-
deasupra sau dedesubt. Nu se despart în ţional de localitate, pe
silabe (fig. 82.). hărţile la scări mari

Pentru hărţile la scări mici oiconimele se plasează de preferinţă în


partea dreaptă sus faţă de semnul convenţional respectiv (poziţia 1 din
fig. 83.). Dacă nu se poate plasa în acel loc, se alege una din celelalte soluţii
arătate în fig. 83., în ordinea indicată de cifrele de la 2 la 6.

Fig. 83. Amplasarea denumirilor de localităţi, în raport cu semnul


convenţional de localitate, pe hărţile la scări mici
119
se dispun paralel cu
    

                     


 a  


albia respectivă, fie între liniile ce reprezintă malurile, fie în afara acestora,
în funcţie de lăţimea albiei şi de scară. Dacă lungimea apei este mare,
scrierea poate fi repetată sau cu litere distanţate. Denumirile urmăresc
sinuozităţile cursurilor de apă (fig. 84.a), iar sensul scrierii nu concordă
întotdeauna cu sensul de curgere al apei (fig. 84.b). Exceptând cursurile de
apă care curg de la vest spre est, sau de la sud spre nord, cazuri în care
denumirile vor avea aceeaşi orientare cu sensul de curgere, în rest,
denumirile vor fi amplasate ca în figurile 80 şi 81.

Fig. 84. Scrierea denumirilor cursurilor de apă

Denumirile oceanelor şi mărilor, ca şi cele ale lacurilor mari vor fi


dispuse după o linie uşor curbată şi orientată după axa de cea mai mare
întindere. În funcţie de poziţia pe care o ocupă în cele patru cadrane, sensul
scrierii este ca în figurile 80 şi 81). Dacă numele nu se pot scrie în interior
(din cauza suprafeţei mici), atunci se plasează - de obicei - în dreapta
elementului respectiv, paralel cu laturile de nord şi de sud ale cadrului hărţii.

120
Denumirile de insule mari
şi mijlocii se vor scrie în inte-
riorul conturului acestora, pe
direcţia de întindere, respectând
regulile din figura 85. La insu-
lele mici denumirile se trec în
dreapta acestora, pe direcţia pa-
ralelelor. În cazul unor grupe de
insule, arhipelaguri, scrierea se
face după o linie curbă, deasupra
sau dedesubtul lor (fig. 85.).
În cazul
 

          




, numele mun-
 

        

a a 

ţilor, dealurilor, podişurilor, văi-


lor care ocupă pe hartă o supra-
faţă mare, se scriu pe un rând pe
întreaga suprafaţă ocupată de
forma respectivă de relief, cu
litere apropiate, când suprafaţa
este mică, sau cu litere distan- Fig. 85. Scrierea denumirilor
ţate, când aceasta este mare. bazinelor oceanice, mărilor, insulelor
Denumirile câmpiilor vor fi plasate astfel încât să cuprindă şi să
delimiteze în special lungimea acestora, iar orientarea să concorde cu
direcţia scrierii în cele patru cadrane. Scrierea poate fi în linie dreaptă sau
curbată, urmărind configuraţia formei respective de relief.
Numele formelor de relief care ocupă o suprafaţă mică (de exemplu
înşeuări) se scriu de regulă pe un singur rând, paralel cu laturile de nord şi
de sud ale cadrului. Denumirile vârfurilor se scriu pe direcţie vest - est,
deasupra cotei respective.
(de exemplu păduri) se scriu de
    

          



a  a

preferinţă orizontal, cu negru, în interiorul conturului şi orientate în aşa fel


încât să poată fi citite dinspre laturile de sud şi de est ale hărţii. Dacă supra-
faţa respectivă este mare, scrierea se face în interior, pe direcţie vest - est,
cu litere distanţate, iar dacă suprafaţa este mică, numele se plasează alături,
tot pe direcţie vest - est.

121
se amplasează în poziţie
   

                 


 a
 a

orizontală. Denumirile ţărilor vecine se vor amplasa pe porţiunea cu care se


învecinează (în zona frontierei comune), iar literele nu trebuie să acopere
alte elemente ale hărţii.
Scrierea datelor caracteristice şi explicative. Se realizează după
anumite reguli prevăzute în atlasele de semne convenţionale editate de
M.Ap.N., Direcţia Topografică Militară.
Astfel, cotele punctelor caracteristice se scriu pe direcţie orizontală
lângă semnul convenţional al acestora, deasupra sau dedesubtul semnului,
având grijă să nu acopere alte elemente de pe hartă.
În cazul punctelor reţelei geodezice, topografice sau de nivelment
marcate deasupra solului se scriu două cote, sub formă de fracţie: la
numărător cota marcării, iar la numitor cota la sol.
Unele semne convenţionale sunt însoţite de ,
 

             

a a a

ca de exemplu:
• la elementele de relief: stânci izolate, râpe, maluri abrupte etc. se
indică înălţimea relativă sub forma unui număr de culoare sepia. Unitatea
de măsură (metri) se subînţelege (de exemplu +7);
• la apele curgătoare se redau sub formă de fracţie lăţimea albiei
în metri (la numărător), adâncimea apei tot în metri şi natura fundului -
21
P - piatră, T - tare (la numitor), ca de exemplu: , adâncimea şi
− 3,5P
calitatea apei pentru fântâni şi lacuri, valori pentru adâncimea malurilor şi
dimensiunile digurilor, săgeţi care indică direcţia, sensul şi viteza de
curgere a apei, adâncimea mlaştinilor;
• pentru păduri se scriu cu negru sub formă de fracţie înălţimea
medie a copacilor (la numărător) şi diametrul mediu al acestora, măsurat la
înălţimea de 1,5 m de la sol (la numitor). În dreapta fracţiei se notează
distanţa medie (în metri) între copaci, iar în stânga specia predominantă din
25
pădure (de exemplu pin 6 );
0, 6
• la autostrăzi se menţionează numărul benzilor pe un sens de
circulaţie, lăţimea unei benzi, în metri şi materialul de acoperire (As - asfalt,
B - beton etc.), ca de pildă 3 x 4 B. La şosele se menţionează lăţimea părţii
carosabile, lăţimea totală exprimată în metri (în paranteză) şi materialul de
122
acoperire, ca de exemplu 6 (8) As. Pentru podurile de şosea, se precizează
materialul de construcţie, lungimea şi lăţimea carosabilă, în metri, rezistenţa
la sarcină în tone (tabelul 15);
• pentru liniile electrice aeriene, se menţionează tensiunea curentului
în kilovolţi, ca de pildă 110 kV (tabelul 15).
Reprezentarea construcţiilor industriale şi agricole se completează cu
inscripţii explicative şi date caracteristice care se amplasează paralel cu
laturile de nord şi de sud ale cadrului.
La localităţile urbane se notează sub respectiva denumire numărul de
locuitori, iar la cele rurale numărul de clădiri locuibile. În cazul localităţilor
componente municipiilor şi oraşelor se trece numărul de clădiri locuibile.
Pentru localităţile care îndeplinesc şi funcţia de staţiuni, se noteză şi felul
staţiunii. Pentru hărţile tipărite până în 1990, la localităţile în care se află
consilii populare judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale, după
numărul de locuitori sau de clădiri se scriu respectivele prescurtări, după
caz (CPJ, CPM, CPO, CPC).

2.               
  

Prin  

se înţelege procedeul matematic cu


      

a



 

a 
  

ajutorul căruia se reprezintă suprafaţa curbă a Pământului pe o suprafaţă


plană (harta), în funcţie de destinaţia hărţii.
Proiecţia cartografică asigură corespondenţa între coordonatele
geografice φ şi λ ale punctelor de pe elipsoidul terestru şi coordonatele
rectangulare X şi Y ale aceloraşi puncte de pe hartă.
Denumirea de proiecţie este adoptată în general atât pentru
procedeele care se bazează pe perspectiva geometrică, cât şi pentru cele
care se realizează prin calcule.
La orice proiecţie care se realizează pe principiul perspectivei se
deosebesc următoarele elemente:
• , care este suprafaţa pe care se face proiectarea


  

         

a 

şi care poate fi o suprafaţă plană sau o suprafaţă geometrică desfăşurabilă,


de exemplu, conul şi cilindrul;
• sau punctul de perspectivă, adică punctul din


  

       

care se consideră că pleacă razele proiectante;


• , care este situat de obicei în centrul


    

            

  a a

suprafeţei ce se proiectează;
123
• , care indică raportul dintre elementele de pe


a


a
     


   

elipsoid şi cele de pe planul de proiecţie (hartă);


• , formată din meridianele şi paralelele


       

a a a 

considerate pe glob;
• , rezultată din proiectarea reţelei geografice


        

a a a a 

pe planul de proiecţie;
• , un sistem de drepte paralele la axele
 

         

a a

sistemului de coordonate rectangulare, cu ajutorul cărora se pot stabili


coordonatele X şi Y ale punctelor de pe hartă.
În studiul proiecţiilor cartografice se întâlnesc mai multe   


     

şi, dintre acestea, amintim criteriul deformărilor.




     

a  a

După acest criteriu, proiecţiile cartografice sunt: conforme,


echivalente şi arbitrare sau afilactice.
, cunoscute şi sub denumirea de echiunghiulare,


            

 

ortogonale sau ortomorfe, sunt proiecţiile care păstrează nedeformate


unghiurile. Prin aceste proiecţii, un cerc de pe suprafaţa sferei terestre se va
reprezenta pe planul de proiecţie tot printr-un cerc, însă de suprafaţă mai
mare decât cercul de pe sferă. După suprafeţe, care sunt cele mai
deformate, urmează lungimile.
sau păstrează nedeformate


  

                  

a 
a a 

suprafeţele, iar un cerc de pe suprafaţa sferei terestre se va reprezenta pe


suprafaţa planului de proiecţie printr-o elipsă echivalentă (de aceeaşi
suprafaţă cu a cercului).
sau nu păstrează nedeformate nici


 

                 

a  a a  a

unghiurile, nici suprafeţele.


Dintre aceste proiecţii se detaşează cele care păstrează nedeformate
distanţele pe anumite direcţii, de exemplu, pe direcţia meridianului sau a
paralelei şi care se numesc .             

a 


Cunoaşterea caracteristicilor proiecţiilor cartografice este importantă


pentru că, dacă se doreşte să se întocmească o hartă a densităţii populaţiei,
va trebui să se utilizeze o proiecţie care să nu deformeze suprafeţele, deci o
proiecţie echivalentă.
De asemenea, în funcţie de mărimea teritoriului pentru care se
întocmeşte harta, se va alege şi proiecţia cartografică.
Astfel, în cazul unei hărţi pentru o emisferă în sens latitudinal se va
utiliza o proiecţie polară, pentru o emisferă în sens longitudinal, o proiecţie
ecuatorială, pentru o hartă a întregului glob, o proiecţie cilindrică sau o
proiecţie Grinten, cea mai utilizată pentru hărţile didactice din ţara noastră.

124
În cele ce urmează va fi prezentat modul de realizare a unor reţele în
diverse proiecţii cartografice.

2.1. PROIECŢIA STEREOGRAFICĂ ECUATORIALĂ


Pentru întocmirea unei hărţi a unei emisfere în sens longitudinal, pe
care unghiurile să nu fie deformate, se poate folosi o proiecţie stereografică
ecuatorială. Reţeaua cartografică are un aspect circular, excepţie făcând
ecuatorul şi meridianul central, care sunt reprezentate prin linii drepte
perpendiculare între ele.
Construcţia reţelei se poate realiza pe cale grafică. Se consideră un
cerc cu raza egală cu diametrul sferei terestre redus la scară.
Considerând că raza cercului din figura 86 este de 32 mm, diametrul
sferei terestre D = 12 800 km (datorită faptului că raza medie a Pământului
considerat sferă este de 6371,111 km), rezultă că scara va fi de aproximativ
1: 400 000 000. Se desenează diametrul vertical NS şi orizontal EE´,
acestea reprezentând meridianul central şi, respectiv, jumătate din lungimea
ecuatorului. Densitatea reţelei cartografice este, de exemplu, de 30o.
Pentru trasarea meridianelor în punctul N, în funcţie de diametrul
vertical, se măsoară cu raportorul unghiurile λ egale cu 30o.
Liniile care delimitează unghiurile λ se prelungesc până intersectează
diametrul orizontal sau prelungirea acestuia în punctele C1 şi C2. Aceste puncte
sunt centrele din care se vor descrie cu razele C1-N şi C2-N arcele de cerc ce vor
reprezenta meridianele de la vest de meridianul central. Pentru trasarea
meridianelor la est de meridianul central se vor transpune centrele C1 şi C2 la
vest de diametrul vertical prin C1´ şi C2´. Din aceste centre cu razele C1'-N şi
C2'-N se vor trasa arcele de cerc ce vor reprezenta meridianele amintite.
Pentru trasarea cercurilor paralele, se divizează cercul din figura 86 în
arce de cerc de câte 30o prin punctele A, B, C, D, E, F, G, H şi I.
Spre exemplu, pentru a se trasa arcul de cerc paralel de 60o din emisfera
sudică, punctul E' de pe diametrul orizontal se uneşte cu punctele A şi B şi din
intersecţia acestor drepte cu diametrul vertical sau prelungirea acestuia,
rezultând punctele a şi b. Mijlocul segmentului a-b, materializat prin punctul
"O1" este tocmai centrul din care se va descrie arcul de cerc A-a-B.
Acest centru se poate determina astfel: din punctele a şi b se descrie
de o parte şi de alta a prelungirii diametrului vertical câte un arc de cerc cu
deschiderea compasului puţin mai mare decât jumătatea distanţei a-b.
Intersecţiile M şi M1 ale arcelor de cerc descrise se unesc cu o linie dreaptă,

125
care intersectează prelungirea diametrului vertical în punctul O1, care este
tocmai centrul căutat.

Fig. 86. Construcţia grafică


a reţelei cartografice
în proiecţia stereografică
ecuatorială

Prin acelaşi procedeu se trasează şi celelalte cercuri paralele. În figura 87


este prezentată o reţea cartografică în această proiecţie pentru emisfera estică.

Fig. 87. Reţeaua cartografică în proiecţia stereografică ecuatorială


pentru emisfera estică

126
2.2. PROIECŢIA POLARĂ POSTEL
Aceasta este o proiecţie polară, cu planul de proiecţie tangent în unul
din polii Pământului, iar reţeaua cartografică este formată din cercuri
concentrice cu centrul comun în pol, reprezentând paralelele şi din razele
acestor cercuri care sunt proiecţiile meridianelor. Din punct de vedere al
deformărilor, este o proiecţie echidistantă pe meridian.
Construcţia reţelei cartografice se poate realiza şi grafic, pornind de la
πR
o dreaptă, de exemplu OP = , adică cu lungimea unui sfert de meridian
2
terestru (10 000 km), redus la scară (fig. 88). Dacă dreapta OP considerăm
că are lungimea de 50 mm, scara reprezentării va fi de 1: 200 000 000.

Fig. 88. Principiul construcţiei reţelei cartografice


în proiecţia polară Postel

Deoarece cercurile paralele se reprezintă tot prin cercuri, este necesar


să se determine razele acestor cercuri. Pentru aceasta, considerând că
densitatea reţelei cartografice este de 10o, dreapta OP se împarte în nouă
părţi egale. Pentru aceasta, din punctul O se duce o dreaptă OM cu o
lungime, de exemplu, de 45 mm, care permite o împărţire grafică exactă în
nouă diviziuni, prin punctele a, b, c, d, e, f, g, h în segmente de câte 5mm.
Se uneşte punctul M cu P şi din punctele h, g, f, etc. se vor duce paralelele
127
la MP care vor intersecta pe OM în punctele h', g', f', e', d', c', b' şi a'.
Considerând punctul P ca proiecţia polului, deci de latitudine 90o,
segmentele P-h', P-g', P-f', P-e', P-d', P-c', P-b', P-a' vor fi razele cu care vor
fi desenate cercurile paralele de latitudine 80o, 70o, 60o, 50o, 40o, 30o, 20o,
10o. Dreapta P-O este de fapt raza ecuatorială.
Meridianele sunt raze ale acestor cercuri, care vor fi trasate la aceeaşi
densitate (fig. 89).

Fig. 89. Reţeaua cartografică în proiecţia Fig. 90. Harta emisferei nordice
polară Postel în proiecţia polară Postel

Proiecţia azimutală neperspectivă Postel este utilizată fie pentru hărţi


ale emisferelor latitudinale, fie, cel mai frecvent, pentru hărţi ale regiunilor
circumpolare, sub formă de hărţi auxiliare, hărţi în medalion, în cazul unor
hărţi ale globului, la care din cauza proiecţiei utilizate se produc deformări
foarte mari în zonele cu latitudini mari.
În figura 90 se prezintă o hartă a unei calote sferice din emisfera
nordică în proiecţie polară Postel.

128
2.3. PROIECŢIA CILINDRICĂ PĂTRATICĂ
Suprafaţa pe care se face proiectarea reţelei de meridiane şi paralele
este aceea a unui cilindru care este tangent la sfera terestră la ecuator. Este
deci o proiecţie normală.
Reţeaua cartografică se reprezintă prin linii drepte perpendiculare
între ele şi echidistante, în funcţie de densitatea aleasă, obţinându-se o reţea
de pătrate, laturile acestora reprezentând arcele de meridiane şi de paralele
considerate întinse.
Construcţia reţelei cartografice porneşte de la două drepte
perpendiculare între ele, una reprezentând lungimea ecuatorului redusă la
scară, iar cealaltă lungimea unui meridian.
Dacă scara este de 1: 250 000 000 şi ştiind că ecuatorul este egal cu
40 000 km, iar meridianul cu 20 000 km, lungimile celor două drepte vor fi
de 160 mm (proiecţia ecuatorului) şi 80 mm (proiecţia meridianului).
Densitatea reţelei este de 15o, prin urmare dreapta orizontală va fi
divizată în 24 de segmente egale, iar cea verticală în 12 diviziuni, de
asemenea egale.
Aceste segmente reprezintă laturile pătratelor reţelei cartografice,
care va arăta ca în figura 91.

Fig. 91. Reţeaua cartografică în proiecţia cilindrică pătratică


129
Proiecţia cilindrică pătratică, din punct de vedere al deformărilor, este
echidistantă pe meridian, adică nu deformează distanţele în sensul
meridianelor şi pe ecuator; în schimb, acestea sunt deformate în sensul
paralelelor şi această deformare este cu atât mai mare, cu cât latitudinea
este mai mare. În figura 92 se observă deformarea ce se produce asupra
zonelor circumpolare în cazul continentelor.

Fig. 92. Harta lumii în proiecţia cilindrică pătratică

3. METODE DE
DE REPREZENTARE
În procesul întocmirii hărţilor, un rol important îl are trecerea
elementelor de conţinut ale hărţilor de pe materialele cartografice pe
originalul hărţii. Deosebirile existente între întocmirea hărţilor generale şi a
celor speciale atrag după sine şi deosebiri în privinţa metodelor de
reprezentare a acestor elemente în cadrul celor două categorii de hărţi şi
deci prezentarea acestora se face separat.

3.1. METODE DE REPREZENTARE PE HĂRŢILE GENERALE


(TOPOGRAFICE)
Pe hărţile generale se reprezintă toate elementele, fără a se scoate în
evidenţă un component geografic anume, în sensul că oferă informaţii
despre toate elementele de pe suprafaţa respectivă, nici unul dintre ele

130
nefiind considerat principal. Întocmirea lor presupune un proces tehnologic
care se realizează după anumite instrucţiuni în instituţii de specialitate care
se ocupă cu întocmirea şi editarea acestui tip de hărţi.
Deoarece elementele de conţinut ale hărţilor sunt rezultate ale
ridicărilor topografice şi fotogrammetrice, metodele de reprezentare se pot
grupa în: (vezi Harta
  

                           


 a a
 a 

şi elementele ei) şi
  

                          


 a a
 a

(vezi Harta şi elementele ei).

3.2. METODE DE REPREZENTARE PE HĂRŢILE TEMATICE


3.2.1. METODELE STATISTICE
Prin conţinutul lor, sunt utilizate pentru


        

reprezentarea anumitor indicatori statistici, iar amplasarea lor pe hartă nu


este condiţionată de elementele geografice, ci se poate face în mod arbitrar.
Din această categorie fac parte: diagrama, cartograma şi cartodiagrama.
3.2.1.1. DIAGRAMELE


este o metodă de reprezentare grafică care aparţine, în


a


a
a

primul rând, statisticii, dar larg utilizată şi în geografia fizică, economică,


umană şi care permite compararea simultană a mai multor date şi
desprinderea unor concluzii ştiinţifice cu mai multă operativitate decât în
cazul consultării unor tabele cu date. Pentru întocmirea acesteia se folosesc:
un sistem de coordonate, scări grafice şi figuri geometrice (dreptunghiuri,
pătrate, cercuri, sfere, cuburi etc.).
În ceea ce priveşte , se disting două tipuri
 

          


 a

principale: coordonatele rectangulare (ortogonale sau carteziene, fig. 93a) şi


coordonate polare (fig. 93b). De exemplu, punctul P are unghiul ω de 45o
şi raza ρ = 2,5 cm. Se pot folosi şi coordonatele sferice (fig. 93c).
cele mai utilizate sunt: scara aritmetică, scara


        

a 

logaritmică, scara probabilistică. Scara aritmetică (uniformă sau liniară) se


caracterizează prin uniformitatea intervalelor care împart axele şi care
corespund unei unităţi de lungime (fig. 94a). Scara logaritmică (fig. 94b) are
intervalele inegale, rezultând din utilizarea logaritmului zecimal al numerelor
ce corespund intervalelor (log10 n). Este o scară neuniformă sau neliniară.
Scara probabilistică se construieşte pe baza legii repartiţiei normale (fig. 94c).

131
Centrul de simetrie al scării îl constituie frecvenţa de 50 %. Are o utilizare
mai restrânsă, în special, în testarea normalităţii datelor.
Rezultatul reprezentării grafice a datelor numerice îl constituie
diagramele. Acestea pot folosi fie numai câte un tip de scară pe ambele axe
(de exemplu, diagramele dublu logaritmice, fig. 95a), fie pot combina
două tipuri de scări (câte un tip pentru fiecare axă: diagramă
semilogaritmică fig. 95b).

Fig. 93. Reprezentarea grafică a unui punct P în diferite sisteme de


coordonate: a - rectangulare; b - polare; c - sferice

Fig. 94. Tipuri de scări:


a - scară aritmetică; b - scară logaritmică; c - scară
probabilistică (După Maria Rădoane şi col.)
132
Fig. 95. Tipuri de scări :
a - scară dublu logaritmică; b - scară semilogaritmică

Un element care nu poate lipsi nici unei diagrame este . Ea




  

 a

constă în explicarea culorilor, haşurilor, semnelor folosite şi se amplasează,


de regulă, în afara diagramei, fie sub abscisă, fie în dreapta reprezentării,
urmărindu-se estetica. Trebuie subliniat că ordonarea datelor numerice este
necesară şi ea se poate face în ordine crescândă sau descrescândă.
Haşurarea sau colorarea se face pornind de la principiul conform căruia cu
cât un fenomen este mai important (mai mare) cu atât trebuie să fie
reprezentat mai accentuat. Există însă şi excepţii, ca de pildă, în cazul în
care dorim să subliniem prin desen tocmai slaba reprezentare a unui anumit
fenomen sau element şi atunci acesta se va colora sau haşura mai intens.
diagramei trebuie formulat clar, concis şi complet şi trebuie să
  

concorde cu conţinutul diagramei. Este greşit a menţiona în titlul acesteia:


„Diagrama cu …”, deoarece prin conţinut şi mod de reprezentare ea
exprimă acest lucru.
Datorită faptului că se utilizează date statistice sau rezultate ale unor
măsurători, este obligatoriu ca în titlu sau în legendă să se menţioneze data
la care respectivele date erau valabile.
Diagramele sunt deci reprezentări grafice care se realizează cu
ajutorul figurilor geometrice şi sunt de două tipuri: simple şi complexe.
Diagramele simple se împart în: diagrame în coloane, diagrame în
benzi, cronograme, diagrame prin pătrate şi diagrame prin cercuri
133
proporţionale. Prin adăugarea unor noi informaţii diagramelor simple se
obţin diagramele complexe: diagrama prin sectoare circulare, diagrama
prin dreptunghi, diagrama prin pătrat, diagrama triunghiulară etc.
Diagrama prin coloane este cel mai frecvent utilizată, foarte
sugestivă şi uşor de realizat. Intr-un sistem de coordonate rectangulare
(XOY) pe ordonată se notează scara reprezentării, iar pe abscisă bazele
coloanelor, care trebuie să fie egale.
. Pentru a reprezenta numărul de studenţi înscrişi în anul


 

 

universitar 1991-1992 în principalele patru centre universitare din


ţară scoatem datele statistice din „Anuarul statistic al României”: Bucureşti
- 84 136 studenţi; Iaşi - 30 054 studenţi; Cluj-Napoca - 23 161 studenţi şi
Timişoara - 21 817 studenţi. Pe ordonată (OY) vom considera că la fiecare
5 mm corespund 10 000 studenţi, iar pe abscisă se vor plasa bazele
coloanelor. În această situaţie, pentru Bucureşti va rezulta o coloană cu
înălţimea de 4,2 cm, pentru Iaşi de 1,5 cm, pentru Cluj-Napoca de 1,15 cm,
iar pentru Timişoara de 1,09 cm (fig. 96.).

Fig. 96. Diagrama în coloane:


a - alăturate; b - izolate; c - în aflux
(1 - Timişoara; 2 - Cluj-Napoca; 3 - Iaşi; 4 - Bucureşti)

Coloanele pot fi desenate una lângă alta (alăturate, alipite, fig. 96a),
suprapuse (în aflux, fig. 96c),distanţate (dispuse izolat, fig. 96b). In acest
ultim caz, distanţa dintre coloane trebuie să fie proporţională cu intervalele

134
de ani care le separă, când seriile sunt discontinue, alegându-se în acest
scop o scară corespunzătoare, de exemplu, de 0,5 cm pentru un an. Când
seriile sunt continue, coloanele pot fi alăturate sau la distanţe egale.
Coloanele rezultate se pot colora sau haşura. Când coloanele au
lăţimea mai mică de 0,5 cm, se recomandă înnegrirea lor, iar dacă sunt mai
late se haşurează.
Dispunerea coloanelor în aflux este recomandată pentru a face
comparaţii între fenomene şi mărimi diferite pentru anumite intervale sau
pentru reprezentarea pe grupe de intervale a fenomenelor diferite, dar care
aparţin aceluiaşi grup. Coloanele se suprapun pe jumătatea lăţimii lor,
având grijă ca şi valorile mai mici să fie vizibile (fig.96.c). De exemplu, se
poate reprezenta evoluţia numărului de locuitori în trei ani de referinţă
pentru mai multe comune.

Fig. 97.

Un alt mod de realizare a diagramei în coloane este acela prin care pe


abscisă se trec valorile variabilei care delimitează clasele, iar pe ordonată
valorile frecvenţelor de clasă (fig. 97).
135
Diagrama în benzi se realizează în acelaşi sistem de coordonate
rectangular, dar inversat faţă de diagrama în coloane, adică scara
reprezentării se notează pe abscisă (OX), iar bazele benzilor, pe ordonată
(OY), axă care, de obicei, se plasează în partea stângă.

Fig. 98. Moduri de dispunere a diagramelor în benzi

Fig. 99. Diagrama simplă în benzi

Fig. 100. Diagrama structurală în benzi.


Structura căilor ferate în câteva ţări în anul 1990
(1 - cale ferată electrificată; 2 - cale ferată neelectrificată)
Acest tip de diagramă se poate realiza atât prin dreptunghiuri, cât şi prin
linii, care se pot dispune în diferite moduri (fig. 98). Atât dreptunghiurile, cât şi
intervalele dintre ele sunt mai înguste şi sunt aşezate în poziţie orizontală.
136
Diagrama în benzi se întrebuinţează pentru reprezentarea grafică
a lungimii unor fluvii, râuri, şosele, căi ferate etc. De pildă, putem
reprezenta printr-o diagramă în benzi lungimea unor râuri din ţara noastră:
Argeş - 350 km, Buzău - 302 km, Ialomiţa - 417 km, Olt - 615 km. Pe axa
orizontală (OX) considerăm că la fiecare centimetru corespund 100 km, iar
înălţimea dreptunghiurilor (benzilor) se aşează pe axa verticală (fig. 99).
Dacă în cadrul benzilor indicăm şi structura (fig. 100), obţinem o
diagramă structurală (complexă) în benzi. Metoda se poate aplica şi diagra-
melor simple în coloane şi se realizează diagrame structurale în coloane.
O variantă a diagramei în benzi o constituie . Se
  

        

a
a a

utilizează în geografia umană, pentru reprezentarea grafică a distribuţiei


populaţiei pe vârste sau grupe de vârstă şi sexe
  

              

a
a

, în biogeografie, pentru evidenţierea structurii pe verticală a




        

a
a 

asociaţiilor vegetale (piramida de vegetaţie). În cazul piramidei vârstelor pe


verticală se reprezintă vârstele sau grupele de vârstă (bilateral, pe cele două sexe),
iar pe axa orizontală se utilizează o scară grafică pe care se reprezintă, pornin-
du-se de la punctele de origine spre stânga şi spre dreapta, numărul de persoane.
Pentru a reprezenta structura populaţiei din ţara noastră pe vârste şi sexe
la recensământul din 7 I 1992, putem considera pe scara orizontală 3 mm
pentru 100 000 locuitori, iar pe scara verticală 4 mm pentru 5 ani. Trebuie
menţionat că pe scara verticală se pot reprezenta vârstele din an în an sau
grupele de vârstă, ca de pildă, din 5 în 5 ani (fig. 101). Există şi alte modalităţi
de realizare a piramidei vârstelor: populaţia poate fi exprimată în procente,
vârsta se poate nota pe axa verticală plasată în stânga diagramei etc. (fig. 102).

Fig. 101. Reprezentarea populaţiei Fig.102. Piramida structurală pentru


României pe grupe de vârstă şi sexe Japonia (După J.-P.Allix şi
(7 I 1992) prin piramidă structurală J.Soppelsa)
137
Pe acelaşi grafic se poate figura distribuţia populaţiei pe vârste şi sexe
într-un an sau pe doi ani de referinţă. Dacă se adaugă şi date referitoare la repartiţia
pe medii (urban, rural), piramida devine şi mai completă. Evidenţierea diferitelor
tipuri de informaţii se obţine colorând sau haşurând diferit benzile diagramei.
Cronograma sau historiograma se utilizează pentru reprezentarea
dinamicii fenomenelor, tot într-un sistem de coordonate rectangular. Pe
abscisă (OX) se marchează timpul (perioada sau anii de referinţă), stabilind o
scară convenabilă, în care un anumit număr de milimetri să corespundă unui
interval de timp (de exemplu, un an, cinci ani etc.). Dacă anii pentru care
dispunem de date statistice sunt la intervale egale (de exemplu: 1875, 1900,
1925, 1950, 1975, 2000), axa orizontală se va împărţi în segmente (intervale)
egale. Dacă însă intervalele de timp sunt inegale (de exemplu: 1950, 1960,
1965, 1998, 2000), se va ţine seama de scara grafică stabilită, în acest caz
abscisa urmând a fi împărţită în intervale proporţionale ca lungime cu diferenţa
de timp între anii de referinţă. Pe ordonată se fixează scara reprezentării,
construirea coloanelor realizându-se ca şi la diagrama în coloane.
Cronograma în coloane se poate înlocui cu ,
   

          

  

care se poate construi direct, fără a mai fi nevoie de coloane, prin ridicare
de perpendiculare din dreptul fiecărei diviziuni de pe ordonată şi de pe
abscisă. Punctele rezultate din intersecţia acestor perpendiculare se unesc
printr-o linie care poate avea forme şi grosimi diferite (linii continue,
întrerupte, groase, subţiri etc.), negre sau de alte culori.
Cronogramele pot fi când se exprimă dinamica în timp a unui


   

fenomen (fig. 103) sau  


când reprezintă fenomene corelate, de



 a
 

exemplu, dinamica natalităţii, mortalităţii şi sporul natural în România, în


anii 1971, 1981 şi 1991 (fig. 104).

Fig.103. Cronograma simplă Fig.104. Cronograma combinată


(1 - natalitate; 2 - mortalitate; 3 – spor natural)
138
Dacă intervalele de pe abscisă sunt foarte mici, pentru a se putea
reprezenta dinamica fenomenelor pe un număr mare de ani, unghiurile
liniei frânte se atenuează, linia luând aspectul unei curbe cunoscute sub
numele de sau . O altă variantă o
  

                 

 a    a  

, folosită în geografia umană, în geomorfologie


    

         

  a
a

etc. Aceasta se obţine prin însumarea valorilor frecvenţei relative (a fiecărui


element în parte), rezultând o linie continuă între 0 şi 100 % (fig. 105).

Fig.105. Curba cumulativă a


pantelor pentru patru eşantioane
din Muşcelele Argeşului:
a – Bazinul Văii Danului;
b – Muncelele Râuşorului;
c – Bazinul Văii Turburea;
d – Dealul Lăncioi

Diagrama polară se construieşte într-un sistem de coordonate polare,


scara plasându-se de obicei pe raza orizontală din dreapta sau pe cea
verticală în partea de sus. Raza cercului este egală cu media valorilor seriei
pe care o reprezentăm. Acest tip de diagramă este sugestivă pentru
reprezentarea fenomenelor de variaţie în timp (diurnă, săptămânală, anuală,
pe un şir de ani etc.). In acest caz, cercul de bază se va împărţi în câte
sectoare este necesar (de pildă, pentru o variaţie săptămânală în şapte,
pentru o variaţie anuală în douăsprezece). Se poate folosi şi pentru
reprezentarea fenomenelor care prezintă valori diferite, în funcţie de
punctele cardinale (expoziţia versanţilor cu anumite procese geomor-
fologice, pantele sau pentru reprezentarea gradului de acoperire cu un
anumit tip de vegetaţie). Are o utilizare frecventă în climatologie pentru
reprezentarea frecvenţei şi vitezei vântului (fig. 106).
Diagrama stereografică sau stereograma este foarte sugestivă,
redând o imagine de perspectivă (de vedere în spaţiu). Acest efect este
obţinut datorită faptului că se construieşte prin proiecţie sferică (fig. 107).
139
Fig.106. Diagrama polară: Fig.107. Stereograma
viteza şi frecvenţa vântului la staţia
Curtea de Argeş

Diagramele areolare (areogramele) sunt foarte utile pentru com-


paraţii. Construcţia lor se bazează pe figuri geometrice (cercuri, pătrate),
fără reprezentarea vreunui sistem de coordonate. Când sunt simple, ele se
pot dispune izolate, alipite, parţial suprapuse sau concentrice (înscrise).
Dacă sunt structurale, dispunerea lor se face sub formă izolată (separată)
sau concentrică. În acest ultim caz se va urmări ca distanţa dintre marginile
areogramelor să fie suficient de mare, pentru a se putea distinge structura.
Diagrama prin pătrate se realizează presupunând că fiecare indicator
statistic ce trebuie reprezentat este egal cu suprafaţa unui pătrat. Ştiind că
suprafaţa pătratului este dată de relaţia S = L2, rezultă că latura se
calculează cu formula:
L= S
Acest tip de diagramă se realizează fără un sistem de coordonate şi
permite compararea mărimilor.
Pentru a reprezenta prin această metodă suprafaţa a trei lacuri de acu-
mulare – Vidra -10,5 km2, Vidraru - 8,2 km2, Cinciş - 2,6 km2 – înlocuim,
pentru fiecare în parte, pe S cu suprafaţa lacului şi se obţin următoarele
valori pentru laturile pătratelor:

140
L1 = 10,5 km 2 = 3,24 km
L 2 = 8,2 km 2 = 2,86 km
L 3 = 2,6 km 2 = 1,61 km
Pentru a putea fi reprezentate, aceste dimensiuni se reduc, stabilind,
de pildă, ca la 1 cm de pe hârtie să corespundă 1,5 km de pe teren şi
se obţin următoarele valori pentru laturile pătratelor: l1 = 21,6 mm, l2 =
=19,06 mm şi l3 = 10,73 mm. Pătratele pot fi dispuse în diferite moduri şi se
colorează sau se haşurează. Este necesar să existe o legendă în care să se
explice semnificaţia haşurilor sau culorilor folosite (fig. 108).

Fig.108 Diagrama prin pătrate: Fig.109. Reprezentarea modului de


1 – suprafaţa Lacului Vidra; utilizare a terenurilor în comuna Arefu
2 – suprafaţa Lacului Vidraru; (jud. Argeş) prin pătrat structural:
3 – suprafaţa Lacului Cinciş 1 – păduri; 2 – păşuni şi fâneţe;
3 – arabil; 4 - livezi; 5 - alte suprafeţe

Dacă diagrama prin pătrat se împarte în 100 de părţi egale, fiecare


parte astfel obţinută echivalând cu 1%, se obţine o diagramă complexă
prin pătrat. În figura 109 este redat prin această metodă modul de utilizare
a terenurilor pentru comuna Arefu în anul 1996. Indicatorii statistici pe
baza cărora s-a construit diagrama sunt: păşuni şi fâneţe - 27,44 %, livezi -
0,24 %, păduri - 67, 51 %, alte suprafeţe - 4,45 % şi arabil 0,36%.
141
Diagrama prin cercuri proporţionale este o metodă care se
aseamănă cu diagrama prin pătrate, în sensul că şi ea se bazează pe ideea că
suprafaţa cercurilor este direct proporţională cu valoarea indicatorilor pe
care dorim să-i reprezentăm grafic. Ca urmare, trebuie calculate razele
cercurilor respective, pornind de la formula suprafeţei cercului: Scerc = πR2
şi deci raza va fi:
S
R=
π
De exemplu, să aplicăm această metodă pentru reprezentarea
suprafeţelor unor judeţe: Timiş -8697 km2, Argeş - 6826 km2 şi Sălaj -
3864 km2. Înlocuind pe S cu fiecare din aceste suprafeţe, se obţin
următoarele raze:
8697 km 2
R Timiş = = 52,63 km
3,14
6826 km 2
R Argeş = = 46,62 km
3,14

3864 km 2
R Sãlaj = = 53,08 km
3,14
Pentru fiecare 40 km se vor considera, de pildă 10 mm, astfel încât
razele cercurilor vor avea următoarele valori: rTimiş = 13,15 mm; rArgeş =
=11,65 mm; rSălaj = 8,77 mm. Cercurile desenate cu aceste raze se pot
dispune în mai multe moduri, având grijă ca şi cel mai mic cerc să fie
vizibil. Pentru a şti ce anume reprezintă, cercurile se vor haşura sau colora
diferit şi se va întocmi o legendă (fig. 110), conform principiilor enunţate.

Fig.110. Diagrama prin


cercuri proporţionale:
1 - suprafaţa judeţului Timiş;
2 - suprafaţa judeţului Argeş:
3 - suprafaţa judeţului Sălaj.

142
În cadrul diagramelor areolare structurale se distinge, datorită
sugestivităţii deosebite, diagrama prin sectoare circulare, care are o largă
aplicabilitate în geografie.
De exemplu, pentru a reprezenta printr-o astfel de diagramă modul
de utilizare a terenurilor din comuna Arefu în anul 1996, se extrag datele
statistice necesare: suprafaţa totală - 420,25 km2, arabil - 1,5 km2, păşuni şi
fâneţe - 115,32 km2, livezi - 1,0 km2, păduri 283,72 km2, alte suprafeţe
18,71 km2. Se calculează ponderea fiecărui mod de utilizare a terenului din
suprafaţa totală a comunei, care reprezintă 100 %:
42 025 ha………………………100 %
150 ha (arabil)…………………….x %

150ha ⋅ 100%
x= = 0,36%
42025ha

Se procedează la fel şi pentru celelalte categorii şi se obţin


următoarele valori: păşuni şi fâneţe - 27,44 %, livezi - 0,24 %, păduri -
67, 51 %, alte suprafeţe - 4,45 %. Suprafaţa totală a comunei care este de
100 % se va considera egală cu un cerc, adică cu 3600. Prin aceeaşi regulă
de trei simplă se calculează mărimea în grade sexazecimale
corespunzătoare fiecărui mod de utilizare a terenurilor. De pildă, pentru
sectorul corespunzător terenului arabil:
100 %…………………3600
0,36 %………………...…x0

0,36% ⋅ 360 0
x= = 10 29′ ≈ 10
100%
Pentru păşuni şi fâneţe:
100 %……………………3600
27,44 %………………….…y0

27,44% ⋅ 360 0
y= ≈ 99 0
100%

143
Aplicând aceeaşi metodă, se obţin şi valorile celorlalte sectoare de
cerc: pentru livezi 10, pentru păduri 2430 şi pentru alte utilizări 160. După
efectuarea calculelor, trebuie făcută o verificare, în sensul că însumând
valorile sectoarelor circulare să rezulte 3600. În continuare, se desenează un
cerc în care se delimitează cu raportorul sectoarele (unghiurile) calculate
anterior. De obicei, sectoarele sunt dispuse în ordinea mărimii (în sens
orar), începând cu cel mai mare şi terminând cu cel mai mic. Face excepţie
sectorul corespunzător altor utilizări, care se reprezintă ultimul (fig. 111).

Fig.111. Reprezentarea
modului de utilizare
a terenurilor în comuna
Arefu (jud. Argeş) prin
sectoare circulare:
1 - păduri;
2 - păşuni şi fâneţe;
3 - arabil;
4 - livezi;
5 - alte suprafeţe

Cercul se poate desena cu o rază oarecare sau raza se poate calcula în


funcţie de suprafaţa (mărimea) totală a elementului reprezentat (aşa cum s-a
arătat la diagrama prin cercuri proporţionale), în cazul de faţă, în funcţie de
suprafaţa totală a comunei Arefu.
Fiecare sector se colorează sau se haşurează în funcţie de mărimea sa,
adică haşura va fi cu atât mai deasă sau culoarea mai intensă cu cât sectorul
de cerc respectiv este mai mare. În centrul fiecărui sector se notează
valoarea sa procentuală, iar în acel loc haşura se întrerupe. Se adaugă
obligatoriu o legendă. Modul de dispunere a sectoarelor circulare este
foarte variat (fig. 112, 113).

Fig.112. Diferite moduri de reprezentare prin sectoare circulare


144
Fig.113. Reprezentarea prin
metoda sectoarelor circulare

Diagrama complexă prin dreptunghi se construieşte în mod


asemănător cu aceea a sectoarelor circulare, însă figura de bază este un
dreptunghi şi se realizează într-un sistem de coordonate rectangular. Pe
baza datelor utilizate pentru construirea diagramei prin sectoare circulare, se
porneşte cu desenarea unui dreptunghi cu latura verticală, de exemplu de
5 cm (fig. 114). Paralel cu această latură se desenează o scară verticală pe ca-
re se notează scara reprezentării, în cazul de faţă 1 cm = 20 %, deci 5 cm =
=100 %. Suprafeţele ocupate cu păduri se vor reprezenta în cadrul
dreptunghiului de bază printr-un dreptunghi a cărui înălţime se calculează
astfel:

100 %…………………5 cm
67,51 %……………….x cm
67,51% ⋅ 5cm
x= = 3,37cm ≈ 3,4cm
100%

Procedând la fel în continuare, se vor obţine şi înălţimile celorlalte


dreptunghiuri: pentru păşuni şi fâneţe 1,4 cm, pentru alte utilizări 0,2 cm
(aici au fost incluse şi livezile şi terenul arabil, deoarece având ponderi
foarte mici nu se puteau reprezenta grafic în cadrul dreptunghiului de
bază, fig. 114).

145
Fig.114. Reprezentarea modului
de utilizare a terenurilor în
comuna Arefu (jud. Argeş) prin
dreptunghi structural:
1 - păduri;
2 - păşuni şi fâneţe;
3 - alte suprafeţe

Diagrama triunghiulară este utilizată pentru reprezentarea unor


fenomene cu trei elemente variabile a căror sumă este egală cu 100 %. Are
o largă aplicare, contribuind la stabilirea taxonomiei şi ierarhiei fenome-
nelor, în special în geografia umană (de exemplu, pentru determinarea
tipului funcţional al aşezărilor), dar şi în geografia fizică (mai ales în
pedologie - pentru triunghiul texturii solurilor).

Fig.115. Diagrama triunghiulară


Se construieşte pornind de la un triunghi echilateral, ale cărui laturi se
împart în câte 10 părţi egale. Din fiecare punct se trasează paralele
(fig. 115), împărţind triunghiul ABC în 100 de triunghiuri mai mici.
146
Considerând fiecare diviziune de pe laturile triunghiului egală cu 10 %,
notarea diviziunilor se face în sens invers acelor ceasornicului, pornind de
la vârful A spre punctul C, de la C spre B şi de la B spre A, astfel încât
fiecare paralelă să unească două diviziuni care totalizează 100 %.
Presupunând că un anumit fenomen este compus din trei elemente, acestea
se notează astfel: A pe latura BA, B pe latura CB şi C pe latura AC. Dacă
A = 10 %, B = 30 % şi C = 60 %, punctul de intersecţie al lor va fi O',
depărtat de centrul triunghiului (fig. 115). De altfel, cu cât ponderile sunt
mai diferenţiate, cu atât punctul de intersecţie va fi mai deplasat de centrul
triunghiului şi invers.
Procedând în acest fel, se poate reprezenta o succesiune de
fenomene, pentru fiecare rezultând un punct de intersecţie. Din unirea
acestora va rezulta un areal. După aceasta, reţeaua de triunghiuri se poate
şterge. În acest fel se poate reprezenta textura solului (fig. 116).

Fig.116. Reprezentarea prin diagramă triunghiulară a texturii


unei probe de sol care conţine:
40% nisip; 40% argilă şi 20%pulberi
147
3.2.1.2. CARTOGRAMA
Metoda cartogramei se utilizează pentru transpunerea grafică a valo-
rilor numerice referitoare la o anumită suprafaţă, rezultând un material
grafic, hartă sau schemă, în care colorarea sau haşurarea se face direct
proporţional cu intensitatea mărimii numerice ce caracterizează o anumită
unitate teritorială.
Deşi se pleacă de la date absolute, de obicei, pe cartogramă sunt
redate , care se raportează fie la numărul de locuitori, fie la
 

      

a a

suprafaţa teritoriului cartografiat. Astfel, pe cartogramă se reprezintă de fapt


rezultatul raportului dintre valoarea numerică globală a fenomenului sau
elementului şi suprafaţa la care acesta se referă. De aici rezultă un mare
dezavantaj al metodei, şi anume, acela că ea nu reuşeşte să surprindă
diferenţierile fenomenului în cadrul fiecărei unităţi teritoriale, rezultând o
uniformizare. De aceea, se recomandă ca unităţile teritoriale la care se face
raportarea să fie cât mai mici. Cu cât suprafaţa unităţilor teritoriale este mai
mare, cu atât reprezentarea va fi mai uniformizată.
Unităţile teritoriale pot fi în funcţie de scopul urmărit: comune,
judeţe, ţări, bazine hidrografice de diferite ordine etc.
Baza geografică a reprezentării se simplifică prin reducerea sau
eliminarea elementelor geografice: munţi, ape etc. Se păstrează limitele unită-
ţilor administrative şi denumirile lor, dacă indicatorii statistici se referă la ele.
Pentru a realiza o cartogramă, se extrag indicatorii statistici sau se
calculează anumite valori de pe hartă (în cazul hărţilor geomorfologice) şi
se transformă în indici relativi (prin raportare la suprafaţa aleasă). Aceştia
se grupează ţinând cont că numărul grupelor nu trebuie să fie prea mare
(pentru a putea interpreta cu uşurinţă cartograma), dar nici prea mic, astfel
încât să se uniformizeze nepermis de mult valorile. In această operaţie se
ţine cont de valorile extreme şi de indicele mediu pentru întregul teritoriu
reprezentat. După fixarea grupelor, se stabilesc haşurile sau culorile
corespunzătoare fiecărui interval (fig. 117).
Indicatorii cantitativi (valorile grupelor stabilite) se notează fie în
legendă, fie în cadrul fiecărei unităţi teritoriale.
Cartograma este frecvent utilizată în cartografierea geomorfologică
(pentru întocmirea hărţilor densităţii fragmentării reliefului, ale adâncimii
fragmentării ş.a.), în geografia umană şi economică etc. Această metodă
se poate aplica şi pentru a reprezenta ponderea suprafeţelor ocupate de
diferite asociaţii vegetale, soluri sau complexe geografice în cadrul unor
regiuni naturale.
148
149

Fig.117. Reprezentarea densităţii populaţiei României, pe judeţe, în anul 1992,


prin metoda cartogramei
3.2.1.3. CARTODIAGRAMA
Este rezultatul unei combinaţii între cartogramă şi diagramă. Prin
cartodiagramă se pot reprezenta mărimea absolută, structura şi dinamica unui
fenomen sau ambele. O cartodiagramă are la bază o schiţă de hartă pe care
pot fi delimitate unităţile administrative sau fizico - geografice (cu denumirile
lor) în care se plasează diagramele. Ca şi în cazul cartogramei, pe carto-
diagramă, de obicei, nu se trec elementele de conţinut ale hărţii (fig. 118).

Fig.118. Folosirea
cartodiagramei în
geografia fizică
(După F. Joly)

Un dezavantaj al metodei constă în imposibilitatea localizării cu


exactitate a elementelor sau fenomenelor reprezentate, deoarece dispunerea
diagramelor se face în mod arbitrar, dar în aşa fel încât să nu depăşească
limitele unităţii teritoriale respective. Se impune deci, alegerea unei scări
adecvate pentru diagrame, astfel încât să se poată plasa chiar şi în cea mai
mică unitate teritorială fără să-i depăşească limitele. În cazuri speciale,
coloanele diagramelor se pot întrerupe sau se pot depăşi puţin limitele.
Se pot deosebi mai multe tipuri de cartodiagrame:
  

   

(fig. 119), când se arată, de exemplu, populaţia pe medii (urban şi rural),


sau , când se arată dinamica unui fenomen, de


            

 a


150
exemplu, evoluţia suprafeţelor împădurite în câteva comune din judeţul
Argeş (fig. 120) şi , când redă atât structura, cât şi dinamica unui


    

fenomen, de pildă, pe lângă evoluţia populaţiei într-un anumit interval se


reprezintă şi gruparea pe sexe.

Fig.119. Reprezentarea structurii populaţiei României, pe judeţe şi medii, în


anul 1980, prin cartodiagramă structurală

Fig.120. Reprezentarea ponderii


suprafeţelor împădurite în câteva
comune din judeţul Argeş, în anii
1968 şi 1996, prin cartodiagramă
dinamică

151
152

Fig.121. Reprezentarea densităţii şi structurii populaţiei României, pe judeţe


şi medii (1992), prin metoda cartodiagramei combinată cu cartograma
Pentru reprezentarea mai complexă a unor fenomene se poate
combina cartograma cu cartodiagrama (fig. 121).

3.2.2. METODELE CARTOGRAFICE


Cunoscute şi sub numele de , acestea


   

a



 

a 
    

a 
  

se caracterizează prin aceea că reprezentarea şi amplasarea fenomenelor şi


proceselor se face în mod geografic, cu exactitate şi în dependenţă de o
serie de factori fizico- şi economico-geografici. În cadrul acestor metode se
deosebesc:
3.2.2.1. METODA SEMNELOR

Se foloseşte pentru reprezentarea fenomenelor care nu au o răspândire


continuă şi care nu pot fi reprezentate la scară, permiţând cel mai bine
localizarea unor astfel de elemente, prin centrul semnului respectiv. Elementele
cartografiate pot fi reprezentate prin , care rezultă dintr-o convenţie 





propusă cititorului de către autorul hărţii şi care se regăsesc în .




   

Cerinţele practice ale cartografierii fizico- şi economico-geografice


au impus diversificarea semnelor, în prezent folosindu-se o mare varietate.
În funcţie de caracterele lor specifice, semnele pot fi: (fig. 122.),  


   

în care caz centrul figurii geometrice reprezintă poziţia exactă reală a


obiectului sau fenomenului, , de obicei litera iniţială,
 

        

 

şi , care sugerează obiectul sau fenomenul reprezentat




         

a


(fig. 122.). Unii autori includ în noţiunea de simbol cartografic şi figurile


geometrice, artistice, pictogramele (fig. 123 a) şi ideogramele, ultimele
fiind pictograme referitoare la un concept sau la o idee (fig. 123 b).

Fig.122. Diferite semne geometrice, Fig.123. Pictograme (a)


simbolice şi artistice şi ideograme (b)
153
Diferitele categorii de semne convenţionale se pot combina, de
exemplu, semnele geometrice cu cele sub formă de litere (triunghiuri,
pătrate, cercuri, cu litere în interiorul lor). De asemenea, semnele geome-
trice pot fi folosite în diferite culori sau haşuri.
Semnele artistice, ca şi cele simbolice, deşi prezintă avantajul că sunt
foarte expresive, sunt mai puţin recomandabile pentru hărţile exacte,
deoarece nu indică o localizare precisă.
Din cauza deosebirilor cantitative între elementele şi fenomenele carto-
grafiate, a apărut necesitatea unei reprezentări diferenţiate pe hartă, prin 





sau . Acestea sunt semne cantitative ale căror


 

             

 a
 a a

dimensiuni variază o dată cu valoarea fenomenului reprezentat.


Aceste semne se pot construi în sau . În primul
  

        

a a  a  a

caz (fig. 124 a), între mărimea semnelor şi a obiectelor reprezentate trebuie să
existe o proporţie absolută, iar la legendă se specifică şi valoarea
corespunzătoare. În cel de-al doilea caz (fig. 124 b), când se foloseşte scara
arbitrară, aceasta se face în scopul micşorării diferenţei dintre semnele cu
dimensiuni minime şi maxime, iar raportul dintre diferite semne este arbitrar.
Pentru stabilirea mărimii semnelor (cercuri) în scală absolută, se
calculează mai întâi raza fiecărui cerc şi apoi se stabileşte scara de proporţie
la care vor fi reprezentate acestea, aşa cum s-a arătat la diagrama prin
cercuri sau pătrate proporţionale.
Atât semnele în scală absolută, cât şi acelea în scală arbitrară pot fi re-
prezentate sub formă (fig. 124 c) sau ( , fig. 124 d).


           

  a a 

Fig.124. Semne în scală continuă şi gradată


154
Fig.125. Diverse semne sub formă de semicercuri
cu sectoare circulare

Prin metoda semnelor se pot reprezenta dinamica şi structura feno-


menelor, ultima de obicei prin sectoare circulare şi prin semne de dimensiuni
mari (fig. 125).
3.2.2.2. METODA AREALELOR

Prin se înţelege o suprafaţă, o regiune, în care este răspândit un




 

a a

fenomen, un proces, un element, o specie oarecare. În interiorul arealului


cantitatea sau ponderea elementelor caracteristice poate să varieze,
repartiţia fiind uniformă sau cu zone de concentrare şi de dispersie.
Metoda arealelor se utilizează pentru reprezentarea unor fenomene
sau elemente care nu au o răspândire continuă, ca de exemplu arealul unor
anumite specii de plante sau de animale. În acest caz, arealul are un caracter
. Arealul poate să aibă şi un caracter , ca de exemplu arealul
  

   

a a 

unor zăcăminte de cărbuni, de petrol etc.


În general, limita arealelor, pe teren, nu este o linie, ci o zonă de
interferenţă. Pe hartă, delimitarea arealelor se face unind prin linii (fig. 126)
punctele extreme în care se găseşte fenomenul sau elementul caracteristic.

Fig.126. Linii ce pot fi utilizate pentru delimitarea arealelor


155
Scara hărţii impune detalierea sau
generalizarea arealelor. Astfel, arealele pot fi
 

, când sunt în raport cu scara hărţii şi


   

, când delimitarea se face





a
  

aproximativ (pe hărţi la scară mică). Când limita


în care se încadrează un anumit fenomen este
precisă, delimitarea se face cu linie continuă, iar
când limita nu este precisă, se face cu linie
punctată sau întreruptă (fig. 127). În cazul unor
areale mari, în care se găsesc subareale de
diferite ordine, se poate renunţa la trasarea
Fig.127.
Modalităţi de delimitare limitelor, distincţia între ele rezultând din fondul
a arealelor colorat sau haşurat (fig. 128).

Fig.128. Modalităţi de a reprezenta interferenţa arealelor


(După A.H.Robinson)

După formă, arealele se pot încadra în două categorii principale:


sau şi ( , ). Arealele
   

                    

      a
 a 

continue pot avea diferite forme: circulară, ovală, tentaculară ori sub formă
de fâşie. De exemplu, iepurele arctic ( ) are un areal continuu
 

    

circumpolar, iar capra neagră ( ) are un areal


 

          

a a a a

fragmentat.

156
Interiorul arealelor se poate haşura, colora sau completa cu diferite
semne sau inscripţii, deoarece metoda arealelor se poate combina cu alte
metode, cum ar fi aceea a semnelor sau a fondului calitativ. Este necesar ca
haşura sau culoarea să permită şi folosirea inscripţiilor explicative, iar
semnul convenţional folosit să fie ales astfel încât să apară unitar în cadrul
arealului, indiferent de mărimea acestuia.
Prin metoda arealelor se poate reda şi dinamica unui fenomen, prin
trasarea limitelor stadiilor succesive în evoluţia fenomenului respectiv.
Metoda arealelor se foloseşte la întocmirea hărţilor geologice, paleo-
geografice, floristice, faunistice, geomorfologice, climatologice etc.
3.2.2.3. METODA FONDULUI CALITATIV

Oferă posibilitatea reprezentării calitative a fenomenelor cu o


, în cadrul anumitor .
 

             

  

Această metodă se deosebeşte de prin aceea că, în timp 

a



 

ce pentru reprezentarea cartogramei se folosesc limitele unor unităţi


administrative (comune, judeţe etc.), pentru aplicarea fondului calitativ
limitele sunt ale unei regiuni fizico- sau economico-geografice.
De asemenea, metoda fondului calitativ se deosebeşte şi de metoda
prin aceea că, în timp ce prima se utilizează pentru caracterizarea
 

    

a a

unui teritoriu dintr-un anumit punct de vedere (de exemplu calitativ), cea
de-a doua se întrebuinţează pentru reprezentarea unor elemente care au o
repartiţie neuniformă.
Aplicarea metodei fondului calitativ constă în delimitarea
suprafeţelor pe care se întâlnesc aceleaşi elemente sau procese. Apoi este
necesar să se facă o clasificare a suprafeţelor respective, în funcţie de o
serie de indicatori stabiliţi, în vederea deosebirii acestora (de exemplu, în
funcţie de ponderea ocupată).
În continuare, fiecare suprafaţă se colorează sau se haşurează în mod
diferit. Metoda fondului calitativ se poate realiza în două variante: fie prin
metoda fondului colorat, mai expresivă, care este o reprezentare policromă,
fie prin metoda haşurării calitative, care este, de obicei, o reprezentare în
alb-negru.
În cazul folosirii metodei fondului colorat, este recomandabil ca
alegerea culorilor să fie făcută astfel încât harta să nu pară pestriţă. De
aceea, trebuie să se folosească diferite nuanţe ale unei culori, iar culorile să
fie deschise. În funcţie de conţinutul şi scara hărţii, se pot folosi culori cât
157
mai apropiate de natură: albastru pentru ape, verde pentru câmpii sau
pentru anumite elemente de vegetaţie, galben pentru culturi cerealiere etc.
Când nu se poate aplica metoda fondului colorat, se folosesc haşurile,
care trebuie folosite cu discernământ pentru a nu îngreuna interpretarea
conţinutului hărţii (fig. 129).

Fig.129. Modele de haşuri

Haşurile pot fi folosite în combinaţie cu fondul colorat, ca de


exemplu pentru redarea teraselor (prin fond colorat) într-un culoar de vale
(prin haşuri). Tot pentru redarea prin fond calitativ se pot folosi semne de
fond care să sugereze aspectul elementului cartografiat, ca de exemplu
redarea prin puncte a nisipului.
Deoarece pe o hartă întocmită prin metoda fondului calitativ nu
trebuie să rămână pete albe, aplicarea metodei necesită studii detaliate.
Metoda se poate combina cu metoda semnelor, a liniilor şi a
arealelor, găsindu-şi o largă aplicare atât în geografia fizică, cât şi în
geografia economică (mai ales pentru reprezentarea modului de utilizare a
terenurilor).
Fie că se folosesc culori, fie că se folosesc haşuri este obligatoriu să
se noteze în legendă explicaţiile corespunzătoare acestora. Ordinea redării
în legendă trebuie să corespundă gradării utilizate în cuprinsul hărţii.

158
3.2.2.4. METODA LINIILOR DE MIŞCARE SAU DINAMICE

Se aplică pentru reprezentarea dinamicii fenomenelor şi proceselor


fizico- sau economico-geografice. În general, metoda prezintă un grad
foarte mare de generalizare, care presupune cunoaşterea unor detalii şi
particularităţi ale fenomenelor cartografiate.
Pentru aplicarea metodei, mai întâi se realizează o serie de
măsurători, se prelucrează valorile obţinute şi apoi se generalizează pentru a
fi cartografiate.
Mişcarea sau dinamica se indică prin folosirea şi a
  

         

(fig. 130).

Fig.130. Diferite tipuri de linii dinamice

Liniile arată direcţia fenomenului, iar săgeţile sensul. Se pot adăuga


date caracteristice reprezentate de indicii cantitativi rezultaţi din măsurători
(viteza, intensitatea ş.a.), ca de exemplu viteza de înaintare a unei alunecări
de teren. Pe baza ritmului şi intensităţii de evoluţie a unui proces, se poate
realiza o prognoză.
Liniile de mişcare pot fi  

, când urmăresc exact traseul pe care


  

se face mişcarea (o cale ferată, un fluviu etc.; fig. 131) sau când  


a
   

unesc doar punctul de pornire cu cel de sosire, fără a ţine seama de traseul
real al unui anumit fenomen (fig. 132).
Aceste schematizări sunt foarte utile în cercetarea geografică, cu
condiţia selectării direcţiilor principale de deplasare. De exemplu, se pot
evidenţia zonele cu o dinamică accentuată, prin desenarea liniei care
159
reprezintă frecvenţa şi cantitatea cea mai mare a transportului pe conurile
de grohotiş. Prin redarea liniilor de mişcare, se pot contura areale de
concentrare şi zone de dispersie.

Fig.131. Linii dinamice simple cu traseu precis

Fig.132. Linii dinamice simple schematice


(1 – munţi; 2- dealuri şi podişuri; 3 – câmpii; 4 – foehn)
Pentru a scoate în evidenţă deosebirile ale fenomenelor


   

a a

pentru a căror reprezentare se utilizează liniile dinamice, se folosesc linii


sau săgeţi de mărimi şi culori diferite, care vor fi explicate în legendă.
160
Din punctul de vedere al conţinutului, liniile de mişcare pot fi


  

(fig. 131, 132) şi (fig. 133). În ambele situaţii, este necesar să se


  

   

stabilească un anumit raport de proporţionalitate între ponderea feno-


menului reprezentat şi grosimea liniei. De exemplu, pentru 1000 de turişti
străini sosiţi într-o ţară se poate stabili o grosime a liniei de 1 mm. Dacă li-
nia de mişcare va avea 3 mm grosime, rezultă că reprezintă 3000 de turişti.

Fig.134. Evoluţia unui


meandru prin linii de mişcare
Fig.133. Linii dinamice structurale (După Valeria Velcea)

În cazul liniilor de mişcare , se vor desena mai multe linii


  

   

paralele, iar spaţiile dintre ele vor corespunde cu ponderea fiecărui element
sau fenomen cartografiat. Aceste spaţii se vor colora sau haşura,
respectându-se principiul: cu cât ponderea este mai mare, cu atât haşura va
fi mai deasă (sau culoarea mai intensă) şi invers. Tot linii de mişcare sunt
considerate liniile care arată tendinţa de producere a unui fenomen, de
exemplu, evoluţia unui meandru (fig. 134), regresia limitei pădurilor,
evoluţia liniei ţărmului etc.
De asemenea, tot prin linii de mişcare se consideră că se reprezintă
reţeaua hidrografică.
Metoda liniilor de mişcare îşi găseşte o largă aplicare atât în
geografia fizică, cât şi în geografia economică, în special în geografia
populaţiei şi a transporturilor.

161
3.2.2.5. METODA IZOLINIILOR

Se utilizează pentru reprezentarea unor fenomene care au o răspândire


continuă pe suprafaţa considerată şi care pot fi măsurate. Metoda constă, în
esenţă, în unirea punctelor cu aceleaşi valori. Pentru a putea trasa izoliniile,
este necesar ca pe hartă să existe o serie de puncte a căror valoare este
cunoscută. Din unirea punctelor cu aceeaşi valoare va rezulta o linie sinuoasă,
închisă, care nu este altceva decât o (izos = egal). Întotdeauna o


    

izolinie reprezintă o linie curbă convenţională, care nu există în natură.


De foarte multe ori, din lipsă de puncte suficient de dese, trasarea
izoliniilor se face prin . Acest procedeu se aplică în ideea că


      

 a

între două puncte alăturate fenomenul respectiv are o răspândire uniformă.


De obicei, între izolinii se iau intervale sau valori egale. Având în
vedere acest fapt, rezultă că apropierea izoliniilor arată o modificare pro-
nunţată a fenomenului şi, invers, depărtarea lor indică o modificare lentă.
Metoda îşi găseşte o largă aplicare atât în geografia fizică, cât şi în
geografia economică. Ca exemple de izolinii cităm: ,
 

      

 

 

şi

 

(linii care unesc puncte cu altitudine egală, cu


  

 a
 

temperatură egală şi respectiv, cu presiune egală; primele izobare şi


izoterme au fost trasate de A. Humboldt la începutul secolului al XIX-lea),
 

(linii care unesc puncte cu cantităţi egale de precipitaţii),


 


  


 

a


(linii care unesc puncte cu aceeaşi adâncime a pânzei de apă),    




(linii care unesc puncte de densitate egală, de exemplu, densitatea


fragmentării), (linii prin care se reprezintă mărimea ridicării sau
 

 a


scufundării scoarţei terestre), (linii care unesc punctele în care se     




produce un anumit fenomen în acelaşi timp, fig. 135), (linii care  







unesc puncte cu aceeaşi nebulozitate), (linii care unesc puncte cu  

 a


aceeaşi adâncime), (linii care unesc puncte cu aceeaşi viteză),  

a


 

(linii care unesc puncte cu aceeaşi valoare a declinaţiei magnetice,







(linii care unesc puncte cu aceeaşi salinitate), (linii care




         

a  

unesc puncte cu aceeaşi densitate a apelor oceanice) etc.


În unele cazuri, spaţiile dintre izolinii se pot colora sau haşura. Prin
indici secundari se pot înscrie şi unele valori caracteristice (de exemplu,
valorile extreme sau valorile cu frecvenţa cea mai mare), în punctele în care
acestea au fost determinate. Pe o hartă se pot combina două sau trei sisteme
de izolinii, cu condiţia să apară în culori diferite sau cu linii de grosimi sau

162
forme diferite (linie continuă, linie întreruptă, linie punctată sau combinaţii
între acestea).

Fig.135. Izocrone. Zone la care se ajunge în:


1 – mai puţin de 30 min.;
2 – 1 oră;
3 – 1 oră şi 30 min.
(După F. Joly)

3.2.2.6. METODA PUNCTULUI

Metoda punctului îşi găseşte aplicarea în reprezentarea unor elemente


sau fenomene care nu au o răspândire continuă, putându-se reda repartiţia
geografică şi cantitatea unui fenomen. Deşi mai puţin utilizată în geografia
fizică, are o mare aplicabilitate în cartografia economico-geografică (de
exemplu, pentru reprezentarea densităţii şi structurii populaţiei, a
efectivelor de animale, structura şi frecvenţa culturilor etc.).
Dispunerea punctelor pe hartă poate fi (metoda geografică), ca


  

în figura 136 sau , la intervale egale (fig. 137), variantă care este


   

 

aproximativă, având valoarea cartogramei şi care nu oferă o imagine


corectă a localizării.

Fig.136. Dispunerea reală a Fig.137. Dispunerea uniformă a


punctelor pe o hartă punctelor pe o hartă

163
Varianta cu răspândire reală redă o localizare precisă a fenomenului
cartografiat. Se caracterizează prin faptul că toate punctele sunt egale între
ele ca dimensiune şi fiecare redă aceeaşi valoare pentru o unitate din
fenomenul cartografiat, iar suma lor totală reprezintă valoarea totală a
fenomenului sau elementului respectiv.
Valorile punctelor diferă şi sunt în funcţie de scară: când scara este mare,
valoarea punctului va fi mică şi invers, când scara este mică, valoarea punctului
va fi mare. Dacă scara hărţii este de 1: 100 000, rezultă că unui punct de 1 mm2
îi corespund pe teren 10 000 m2, adică 1 ha, iar pentru o scară de 1: 10 000 000
acestui punct îi va corespunde pe teren o suprafaţă de 100 km2.
Mărimea punctului depinde atât de mărimea fenomenului pe care-l
reprezintă, cât şi de scara hărţii. În cartografie trebuie considerat ca
  

 

un semn mic, rotund, cu diametrul sub 0,5 mm. Peste această dimensiune el
devine cerc. De aici apare situaţia că această metodă se confundă cu
metoda cercurilor proporţionale, pentru că nu se face deosebire, din punct
de vedere cartografic, între noţiunea de punct şi cea de cerc.
În mod practic, este necesar ca punctele să exprime valori rotunde,
care se pot multiplica şi demultiplica, de exemplu: 1, 2, 3, 5, 10, 100, 1000
etc. Pe o hartă punctele vor fi de valori , caz în care numărul lor arată


 

repartiţia cantitativă a fenomenului, sau de valori , când se specifică





   

în legendă. Dacă pe o hartă există 56 de puncte, fiecare având valoarea de


100 ha, rezultă că cele 56 de puncte reprezintă 5600 ha.
Hărţile care se întocmesc prin metoda punctului trebuie să nu fie
încărcate pentru că astfel devin greoaie şi pot produce confuzii.

Metoda punctului îşi găseşte


aplicare în special în geografia
economică, deoarece este simplă şi
sugestivă. Ea se poate combina cu
metoda cercurilor proporţionale, când
unele mărimi depăşesc anumite limite
(fig. 138.), cu metoda semnelor pro-
porţionale (de exemplu, se pot utiliza
sfere proporţionale pentru repre-
zentarea populaţiei oraşelor, fig. 139.),
cu metoda arealelor sau cu metoda
Fig.138. Metoda punctelor combinată
cu metoda cercurilor proporţionale fondului calitativ.

164
De pildă, pentru o zonă cu crovuri mărimea punctelor poate reda
numărul crovurilor, iar culoarea punctelor adâncimea acestora.

Fig.139. Metoda punctelor combinată cu metoda sferelor proporţionale


(După A.H.Robinson)

3.2.3. SCRIEREA ŞI AMPLASAREA DENUMIRILOR


PE HĂRŢI
În scopul definitivării reprezentărilor grafice sau cartografice este
necesară aplicarea inscripţiilor. În afara  

, care
     

a



 

a 
     

 a


solicită multă îndemânare, talent şi răbdare, pentru realizarea unor hărţi


tematice se poate folosi şi scrierea cu . Deşi caracterele de scriere
  

 a  

ale şabloanelor sunt destinate scrierii din desenul tehnic, se pot folosi şi
pentru scrierea cartografică. Dezavantajul constă în faptul că nu se poate
varia tipul de scriere, deoarece şabloanele nu conţin tipurile de scriere
cartografică.
Pentru amplasarea inscripţiilor se respectă aceleaşi reguli ca şi în
cazul hărţilor geografice generale (vezi ).
 

        

a a 


165
Şabloanele sunt confecţionate din material plastic transparent, iar
literele şi cifrele au diferite dimensiuni care sunt înscrise pe şablon şi care
se referă la înălţimea majusculelor, exprimată în milimetri. Aceste valori
reprezintă mărimea (dimensiunea şablonului) şi ele urmăresc, în general,
dimensiunile nominale ale mărimilor de scriere adoptate în standardele
internaţionale cu privire la scrierea în desenul tehnic (2,5 mm, 3,5 mm, 5,0
mm, 7,0mm, 10,0 mm, 14,0 mm, 20,0 mm).
În prezent, pentru , în ţara noastră este în
 

            

a   

vigoare un standard al Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO),


adoptat şi de Institutul Român de Standardizare (IRS), şi anume, STAS
ISO 3098/1-4 din 1993. Printre şabloanele care respectă acest standard se
numără cele Rotring şi Standardgraph.
Scrierea cu şablonul presupune şi utilizarea unor instrumente speciale
de scris, numite rapidografe şi produse de firme ca: Staedtler, Rotring,
Faber-Castell ş.a. Mărimea rapidografului (grosimea liniei lăsată de acesta
pe hârtie, exprimată în milimetri) trebuie să corespundă cu cea a şablonului.
De exemplu, pentru un şablon cu mărimea de 2,5 se foloseşte un rapidograf
de 0,25, pentru un şablon de 5,0 un rapidograf de 0,5 etc. Grosimea liniei
de scriere utilizată pentru literele majuscule este aceeaşi ca pentru
minuscule. Pentru obţinerea unei linii de scriere cu grosime constantă,
rapidograful se ţine cât mai perpendicular pe suportul pe care se scrie, iar
viteza de scriere trebuie să fie constantă.
Pentru a realiza scrierea cu şablonul se trasează mai întâi în creion o
linie subţire care să marcheze baza rândului ce urmează a fi scris. Se supra-
pune şablonul cu baza literelor pe această linie. Şablonul trebuie să fie aşezat
cu latura inferioară pe un echer sau pe o riglă, care va fi ţinută fix în timpul
scrierii. Şablonul se va mişca la stânga şi la dreapta, culisând pe echer, până
când se aduce litera necesară deasupra locului unde trebuie scrisă.
În scrierea cartografică distanţele dintre litere trebuie să pară egale,
nu să fie egale. Ca regulă generală, distanţa ideală dintre două litere
consecutive din cadrul unui cuvânt este de două ori grosimea liniei cu care
se scrie. De exemplu, scriind cu un rapidograf de 0,5 (mm), distanţa ideală
între două litere va fi de 1,0 mm. Distanţa ideală se referă la cazul în care
cele două litere consecutive sunt un oval (de pildă, literele: a, o, c, e, O, Q,
G etc.) şi o bastonată (de pildă, literele: l, i, I, M, t etc.), adică succesiuni de
tipul: oi, ie, la, GH, DM etc. Dacă ambele litere sunt bastonate (de exemplu
M urmat de N), distanţa se măreşte puţin, iar dacă ambele litere sunt ovale
166
(de exemplu o urmat de c), distanţa dintre ele se micşorează puţin. În cazul
anumitor litere, distanţa ideală se micşorează mai mult: după r, înainte şi
după v, V, precum şi în asocierile: AV, VA, TA, LV, LT, rv ş.a.
În tabelul 17 şi în figurile 140 şi 141 sunt redate câteva reguli ce
trebuie respectate în cazul scrierii cu şablonul.

Fig.140. Elementele
scrierii tehnice

Fig.141. Construcţia literelor în scrierea tehnică


.

167
  

a  

Mărimea şablonului 2,5 3,5 5 7 10 14


Înălţimea majusculelor h (mm) 2,5 3,5 5 7 10 14
Grosimea liniei d (mm) 0,25 0,35 0,5 0,7 1 1,4
Distanţa dintre două litere a (mm) 0,5 0,7 1 1,4 2 2,8
Distanţa dintre două cuvinte e (mm) 1,5 2,1 3 4,2 6 8,4
Distanţa dintre două rânduri b (mm) 3,5 5 7 10 14 20

3.3. HĂRŢILE ÎN RELIEF


Reprezentarea tridimensională a suprafeţei topografice este cel mai
sugestiv realizată prin hărţile în relief, a căror construcţie se poate realiza
manual sau mecanic.
Pentru realizarea hărţilor în relief, sunt necesare o serie de materiale,
ca de exemplu: hărţi topografice cu curbe de nivel, hârtie de calc, hârtie
indigo, cartoane, placaj sau plăci de polistiren expandat, instrumente de
decupat (foarfeci, bisturiu, fierăstrău de traforaj, dispozitiv electro-termic de
tăiat plăcile de polistiren etc.), soluţie de lipit, ipsos sau praf de cretă cu clei
ş.a., pentru modelat relieful, materiale pentru modelat şi finisat macheta în
relief (lac transparent, culori, tuş, pensule, spatule etc.).
În cadrul metodelor manuale se practică . dintre


       

a a 
a

acestea constă în executarea a o serie de profile pe liniile caracteristice ale


suprafeţei terestre reprezentate pe hartă. Aceste profile se copiază fie pe
bucăţi de placaje, fie pe bucăţi de carton şi apoi placajul sau cartonul se taie
după linia profilului. Se obţine un număr de planuri verticale care se
montează într-o cutie (fig. 142). Spaţiul dintre profile se umple, se
modelează şi apoi se finisează.

Fig.142. Confecţionarea machetelor în relief cu ajutorul profilelor


168
O hartă în relief se mai poate confecţiona cu ajutorul tijelor pe acelaşi
principiu cu al profilelor, respectiv înălţimea tijelor fiind proporţională cu
înălţimea punctelor caracteristice ale reliefului.
, mai precisă, necesită confecţionarea a o serie de


    

planuri limitate de curbele de nivel şi suprapuse în ordinea valorii acestora.


Pentru aceasta se alege scara verticală a viitoarei hărţi (tabelul 18) şi
se stabilesc curbele de nivel după care se vor decupa planurile ce se vor
suprapune. În continuare, se copiază pe un suport transparent (hârtie de calc
sau material plastic) limita zonei, curbele de nivel alese, precum şi alte
elemente ca: reţeaua hidrografică, cote, drumuri etc. Prin intermediul hârtiei
indigo, se desenează fiecare curbă de nivel pe câte o bucată de carton,
începându-se cu curba de nivel inferioară. Pe fiecare carton se copiază şi
reţeaua hidrografică aferentă lui, elementele de planimetrie, cotele care
trebuie extrase şi se marchează, prin linii întrerupte, curba de nivel imediat
superioară, pentru a indica poziţia cartonului următor (fig. 143.). Pe fiecare
carton în parte se desenează limita zonei (de exemplu, limitele unui bazin
hidrografic, ale unui judeţ etc.).

Fig. 143. Confecţionarea machetelor Fig. 144. Machetă în trepte rezultată


în relief după curbele de nivel prin suprapunerea cartoanelor

169
a      

Rapor- Grosimea

Sc. Oriz.
Echidistanţa în
Forme de tul de Scara foliei în
metri
relief mărire verticală milimetri
pe CN CP CN CP
verticală
Muntos peste 1/1 1:25000 5 25 0,2 1,0
1: 25 000 1000 m 1/2 1:12500 5 25 0,4 2,0
Muntos până 1/2 1:12500 5 25 0,4 2,0
la 1000 m 1/3 1:8333 5 25 0,6 3,0
Deluros sub 1/3 1:8333 5 25 0,6 3,0
500 m 1/4 1:16250 5 25 0,8 4,0
1/1,5 1:33333 10 50 0,3 1,5
Muntos peste
1/2 1:25000 10 50 0,9 2,0
1: 50 000

1000 m
1/3 1:16666 10 50 0,6 3,0
Muntos până 1/3 1:16666 10 50 0,6 3,0
la 1000 m 1/4 1:12500 10 50 0,8 4,0
Deluros sub 1/4 1:12500 10 50 0,8 4,0
500 m 1/5 1:10000 10 50 1,0 5,0
Muntos peste 1/3 1:33333 20 100 0,6 3,0
1: 100 000

1000 m 1/4 1:25000 20 100 0,8 4,0


Muntos până 1/5 1:20000 20 100 1,0 5,0
la 1000 m 1/6 1:16000 20 100 1,2 6,0
Deluros sub 1/6 1:16000 20 100 1,2 6,0
500 m 1/8 1:12500 20 100 1,6 8,0
1/2 1:100000 40 200 0,4 2,0
Muntos peste
1/3 1:66666 40 200 0,6 3,0
1: 200 000

1000 m
1/4 1:50000 40 200 0,8 4,0
Muntos până 1/5 1:40000 40 200 1,0 5,0
la 1000 m 1/6 1:33333 40 200 1,2 6,0
Deluros sub 1/6 1:33333 40 200 1,2 6,0
500 m 1/8 1:12500 40 200 1,6 8,0
Muntos peste 1/4 1:125000 100 500 0,8 4,0
1: 500 000

1000 m 1/5 1:100000 100 500 1,0 5,0


Muntos până 1/6 1:83888 100 500 1,2 6,0
la 1000 m 1/8 1:62500 100 500 1,6 8,0
Deluros sub 1/8 1:62500 100 500 1,6 8,0
500 m 1/10 1:500000 100 500 2,0 10,0
170
Prin decuparea fiecărui carton şi suprapunerea lor în ordinea
crescândă a valorilor lor, se obţine un relief în trepte (fig. 144.). Golurile
dintre trepte se umplu cu un material adeziv (plastilină, chit, amestec de
ipsos cu clei etc., fig. 145.).

Fig. 145. Umplerea golurilor la harta în relief

După uscarea completă a materialului folosit la modelarea reliefului,


macheta poate urma două direcţii. Dacă trebuie multiplicată, atunci pe baza
acestui original se execută un negativ, care constituie matriţa, după care se
poate executa un număr oarecare de exemplare. Dacă macheta rămâne
unicat, se trece la finisarea suprafeţei în ordinea următoare: mai întâi se
colorează cu vopsele de ulei. Apoi se trasează cu tuşuri speciale elementele
de planimetrie, conform şi se execută
    

          

a
    a

scrierea principalelor denumiri. În final, suprafaţa se acoperă cu un strat


subţire de lac incolor. Astfel terminată, macheta se fixează pe un
postament, o placă de lemn spre exemplu, pe care se amplasează şi titlul,
scara lungimilor şi scara înălţimilor, legenda etc.

4. PROBLEME REZOLVATE PE HĂRŢI


4.1. ORIENTAREA HĂRŢILOR
Orientarea hărţilor este necesară şi în cabinet, dar mai ales pe teren,
fiind prima operaţie care se efectuează înainte de utilizarea hărţii, indiferent
în ce scop. Orientarea se face după o direcţie de referinţă, care poate fi
nordul geografic, nordul magnetic sau o direcţie oarecare ce are
corespondent pe hartă.
   

înseamnă a o dispune, astfel încât punctele cardinale


 a a


de pe ea să corespundă cu cele din teren, obţinându-se în acest fel o

171
corespondenţă între detaliile din teren şi semnele convenţionale prin care
acestea se reprezintă pe hartă.
Orientarea este facilitată de faptul că harta, în general, prin
construcţie, prezintă unele informaţii asupra punctelor cardinale. Astfel,
indicativul şi titlul sunt amplasate pe latura de nord a hărţii. De asemenea,
scrierea lor se face pe direcţia vest - est, iar pe latura de sud a hărţilor
topografice există graficul direcţiilor de referinţă (nordul magnetic, nordul
geografic, reţeaua rectangulară).
La hărţile topografice în proiecţie Gauss-
Krüger cadrul interior pe laturile de vest şi de est
reprezintă arce de meridian şi indică nordul
geografic (spre latura de nord a hărţii). În cazul
schiţelor de detaliu (pe care se redă un anumit
element) şi al planurilor la scări mai mari de
Fig. 146. Diferite mo- 1: 2500 (de exemplu 1: 500) se indică nordul
duri de a indica direcţia printr-o săgeată peste care se suprapune litera N
nordului pe planuri (fig. 146.).

4.1.1. ORIENTAREA HĂRŢII PE TEREN


În cadrul orientării hărţii pe teren există două etape: determinarea
punctului de staţie şi orientarea hărţii.
4.1.1.1. DETERMINAREA PUNCTULUI DE STAŢIE

Pentru a putea utiliza corect harta pe teren este necesar ca, în primul
rând, să se determine , adică poziţia corespunzătoare pe
  

     

 a

hartă a punctului în care ne aflăm pe teren.


Cel mai uşor se poate determina punctul de staţie atunci când acesta
se află pe teren lângă un detaliu uşor de identificat pe hartă (un punct de
confluenţă, intersecţia a două drumuri, un pod, un izvor, o fântână, o casă
izolată etc.). În acest caz, se identifică pe hartă semnul convenţional al
elementului respectiv.
Când în jurul punctului de staţie se află trei-patru detalii care pot fi
identificate şi pe hartă, poziţia punctului de staţie se află la intersecţia
direcţiilor spre aceste detalii (fig. 147.). Direcţiile spre detaliile din teren
trebuie să formeze între ele unghiuri cu valori cuprinse între 30o şi 150o.

172
Fig. 147. Determinarea punctului de staţie
(După M.Rotaru şi Gh.Anculete)

Pentru determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei se


procedează astfel:
• se aduce diviziunea zero a cadranului busolei în dreptul
indicelui;
• se ridică busola la înălţimea ochiului, ţinând-o în poziţie
orizontală;
• se roteşte busola până când capătul nordic al acului magnetic se
suprapune pe direcţia nord-sud de pe cadran;
• fără a mişca busola, se vizează prin fante spre un reper de pe
teren, direcţia între punctul de staţie în care ne aflăm şi acel reper fiind
direcţia sud-nord.
4.1.1.2. ORIENTAREA HĂRŢII

Se poate realiza prin mai multe procedee:


Orientarea hărţii cu busola. Necesitatea efectuării unor lucrări direct
pe teren, ca de exemplu cartarea unor elemente geomorfologice, bio-
geografice, pedologice, geologice etc. impune o orientare cât mai precisă a
hărţii care se poate realiza cu ajutorul busolei. Metoda se foloseşte şi atunci
când nu se pot aplica alte metode datorită ceţii, norilor, pe timp de noapte
sau când terenul este lipsit de detalii distincte şi uşor de identificat. În acest
scop se parcurg următoarele etape:
173
• se aşează harta pe o suprafaţă netedă şi orizontală;
• se aduce diviziunea zero a cadranului busolei în dreptul indicelui;
• se aşează busola cu diametrul nord - sud pe cadrul interior de vest
sau de est al hărţii, cu nordul busolei spre nordul hărţii (fig. 148a);
• se roteşte harta cu busolă cu tot până când acul magnetic se
suprapune pe direcţia nord - sud de pe cadran (fig. 148b). În acest moment,
harta este orientată după nordul magnetic. Pentru a realiza orientarea hărţii
după nordul geografic trebuie să se rotească harta până când vârful nordic
al acului magnetic se stabileşte în dreptul gradaţiei de pe cadran
corespunzătoare declinaţiei magnetice. În această situaţie vârful nordic al
acului magnetic indică nordul magnetic, iar cadrul interior, spre nordul
hărţii, indică nordul geografic (fig. 149).

Fig. 148. Orientarea hărţii


cu busola:
a - harta neorientată; Fig. 149. Orientarea hărţii cu busola
b - harta orientată (După M.Rotaru şi Gh.Anculete)

(fig. 150) este unghiul format de direcţiile nord




       

 a a
a 

geografic (Ng) şi nord magnetic (Nmg). Ea poate fi vestică (negativă) sau


estică (pozitivă). Valoarea declinaţiei magnetice se găseşte înscrisă pe
fiecare hartă, în afara cadrului, pe latura de sud şi este exprimată atât în
grade, cât şi în miimi, pentru a da posibilitatea folosirii atât a busolelor
divizate în miimi, cât şi a celor divizate în grade.
174
Uneori, pe hărţi, mai ales pe cele la scări mari, este trasat numai
, iar cadrul interior al hărţii nu coincide cu cel
   

          

a a

geografic. În acest caz, liniile cu direcţia nord - sud, precum şi cadrul de est
şi de vest nu coincid nici cu nordul magnetic şi nici cu cel geografic. Dacă
aşezăm busola pe una din aceste linii verticale, trebuie să luăm în
consideraţie . În figura 151., ∆ este
    

                

   a
a 

unghiul de declinaţie magnetică, γ este unghiul de convergenţă, iar D este


unghiul de orientare după direcţia caroiajului rectangular. Se observă că
D = γ + ∆ sau D = γ – ∆ (după poziţia liniei de caroiaj faţă de meridianul
axial al fusului vecin din care face parte harta).

Fig. 150. Declinaţia magnetică: Fig. 151. Orientarea hărţii ţinând


a - declinaţie vestică (-); cont de unghiul de convergenţă
b - declinaţia estică (+) meridiană

În cazul în care unghiul de declinaţie magnetică sau unghiul de


orientare după direcţia caroiajului rectangular au valori mai mici decât cea
mai mică diviziune de pe cadranul busolei, nu se ţine seama de acestea.
Harta este considerată orientată când vârful nordic al acului magnetic se
stabileşte în dreptul gradaţiei zero a cadranului.
Orientarea hărţii după direcţii corespondente. Deplasarea în teren
după un anumit traseu necesită o orientare expeditivă. În acest caz, ne
folosim de unele , existente atât în teren, cât şi pe hartă. Astfel de      

repere pot fi: un drum important, un sector de vale mai rectiliniu, o lizieră, o
fântână, o râpă etc.
Pentru a orienta harta după direcţii corespondente, ne aşezăm cu
harta, în aşa fel încât poziţia pe hartă a elementului luat drept reper să
175
corespundă cu situaţia lui reală de pe teren. De exemplu, orientarea după o
cale de comunicaţie (drum, cale ferată etc.) se realizează când sensul şi
direcţia traseului de pe hartă corespund cu cele din teren.
Dacă în sectorul în care ne aflăm lipsesc astfel de elemente liniare ca
cele amintite, atunci putem orienta harta după două repere cât mai stabile,
distincte şi vizibile atât pe teren, cât şi pe hartă (un pom izolat, o movilă, o
casă izolată, o intersecţie de drumuri etc.). În acest caz, se procedează astfel:
• ne aşezăm cu harta în apropierea sau chiar într-unul din cele două
repere şi vizăm spre cel de-al doilea. Pentru mai multă precizie, se trasează
pe hartă o linie dreaptă între cele două puncte sau se aşează între ele un
creion sau riglă triunghiulară, apoi ne rotim cu harta, în aşa fel încât să
poată fi văzut al doilea reper din teren în prelungirea riglei (creionului) de
pe hartă (fig. 152, 153);
• se verifică corectitudinea orientării prin vizarea spre un al treilea
reper existent atât pe teren, cât şi pe hartă, menţinând poziţia hărţii rezultată
din orientarea după reperul anterior.

Fig. 152. Orientarea aproximativă Fig. 153. Orientarea aproximativă


după direcţii corespondente după detalii din teren

176
Orientarea hărţii pe teren cu ceasul. Nu întotdeauna avem la
îndemână instrumentele necesare pentru o orientare precisă a hărţii pe
teren. În aceste împrejurări, ne putem folosi de diferite mijloace, adecvate
pentru timp de zi sau pentru timp de noapte.
În timpul zilei, o orientare aproximativă se poate face cu ajutorul
. Pentru aceasta se orientează ceasul - ţinut în poziţie orizontală - cu
  

  

acul orar spre Soare. Bisectoarea unghiului format de acul orar cu linia care
uneşte centrul cadranului cu diviziunea 12 indică direcţia sudului. Deci,
nordul este dat de prelungirea bisectoarei în sens opus (fig. 154). Vizând cu
precauţie după această direcţie un reper din teren, se poate materializa
care este dată de direcţia dinspre punctul de
      

              

a
a 

staţie şi reperul vizat. Nu ne rămâne decât să identificăm această direcţie şi


pe hartă, după care, prin rotirea hărţii, o dirijăm către reperul vizat din teren.
În figura 155 este redată poziţia ceasului pentru orientarea după amiază.

Fig. 154. Orientarea cu ceasul Fig. 155. Orientarea cu ceasul


înainte de amiază după amiază

Orientarea hărţii pe teren după Steaua Polară. Pe timp de noapte,


această orientare se poate face cu ajutorul Stelei Polare, cu condiţia ca cerul
să fie senin.
Poziţia Stelei Polare se determină astfel: se ştie că ea face parte din
constelaţia Ursa Mică (Carul Mic), care se găseşte în vecinătatea
constelaţiei Ursa Mare (Carul Mare), constelaţie uşor vizibilă pe timp senin.
Astfel, se identifică mai întâi Carul Mare, care este alcătuit dintr-un
grup de şapte stele (fig. 156). Distanţa dintre stelele α şi β se prelungeşte
imaginar de cinci ori în sensul stelei α. La capătul acestei distanţe se găseşte
Steaua Polară. Vizând către Steaua Polară, ţinem harta în poziţie normală
de lucru, astfel ca un meridian de pe hartă sau cadrul vertical să fie

177
îndreptate pe direcţia Stelei Polare şi orientăm harta cu oarecare precizie pe
direcţia nord.

Fig. 156. Orientarea după Steaua Polară: Fig. 157. Determinarea nordului
OO' - linia orizontului; cu ajutorul gnomonului:
P - punctul de staţie a - după umbra cea mai scurtă;
b - cu ajutorul umbrelor egale

Pentru mai mare exactitate, se poate determina mai întâi direcţia


- aşezându-ne cu faţa către Steaua Polară - şi apoi
      

        

a 

vizăm un punct proeminent din teren situat pe această direcţie. Steaua


Polară trece prin dreptul meridianului locului când se află pe verticala ce
trece prin dreptul stelei a doua din capătul oiştii Carului Mare (fig. 156).
Materializăm astfel meridianul locului pe care îl identificăm şi pe hartă.
Suprapunându-le, se realizează orientarea hărţii cu ajutorul Stelei Polare.
Determinarea meridianului locului cu ajutorul gnomonului. Pentru
aceasta, pe un teren plat, cât mai orizontal, se fixează un baston în poziţie
verticală. Se ştie că datorită mişcării diurne aparente a Soarelui umbra
lăsată de un corp pe sol variază ca lungime. În timpul amiezii, când Soarele
trece la , umbra are cea mai mică lungime. Deci, direcţia
     

       


a 

umbrei celei mai scurte pe care o lasă gnomonul pe sol indică      

(fig. 157a). Suprapunând harta cu această direcţie, cu


      

        

a 

nordul în sensul căderii umbrei, o orientăm pe direcţia nordului geografic.


178
a
 

a  a acestei metode constă în determinarea






a
      

lungimii umbrei lăsată de gnomon, la un moment dat, înainte ca Soarele să


treacă la meridian şi apoi se aşteaptă până când se obţine o umbră egală
după trecerea Soarelui la meridian (fig. 157b). Bisectoarea unghiului dintre
cele două umbre indică, de asemenea, direcţia nordului. În ambele cazuri,
direcţia meridianului locului se poate materializa uşor pe teren, putându-se
astfel păstra mai mult timp.
Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul Lunii. Datorită
poziţiei ţării noastre pe Glob, Luna poate oferi anumite indicii asupra
punctelor cardinale (fig. 158).

Fig. 158. Fazele Lunii

Astfel, în faza de , la orele 18, poziţia Lunii pe bolta


  

   

 

cerească indică estul, la orele 24 indică sudul, iar la orele 6 indică vestul.
În faza , când colţurile Lunii sunt
   

              

 a
a 

îndreptate la stânga, la orele 18 indică sudul, iar la orele 24 indică vestul.


În faza de , când are colţurile îndreptate
    

            


a 

spre dreapta, la orele 24 indică direcţia est, iar dimineaţa la ora 6 indică
direcţia sud.
Orientarea după alte detalii. În cazul în care cerul este acoperit, atât
ziua, cât şi noaptea, posibilităţile de orientare după Soare sau după Lună
sunt reduse. În funcţie de locul şi situaţia în care ne aflăm, în localităţi, în
pădure, pe timp de vară, pe timp de iarnă, mai pot fi utilizate diferite
observaţii şi asupra unor fenomene şi elemente din natură:
• pe partea nordică arborii au scoarţa mai crăpată, mai umedă şi
uneori acoperită cu o pătură de muşchi mai consistentă decât în alte părţi;
• inelele de creştere anuală ale copacilor, observate în secţiune
transversală, sunt mai îndepărtate între ele în partea dinspre sud a
trunchiului;
• coroana copacilor izolaţi sau a celor situaţi pe marginea pădurilor
este mai dezvoltată (mai deasă) spre sud;

179
• stâncile, pietrele mari şi zidurile sunt uneori mai umezite şi, în
general, acoperite cu o pătură de muşchi pe laturile orientate spre nord;
• zăpada se menţine un timp mai îndelungat pe versanţii nordici, pe
partea nordică a clădirilor, gardurilor, arborilor etc.;
• bisericile ortodoxe au altarele amplasate spre est;
• în regiunile deluroase, de regulă, viile sunt plantate pe versanţii
sudici şi sud-vestici.
Astfel, odată stabilită poziţia punctelor cardinale, se poate apoi
orienta şi harta printr-unul din procedeele amintite.

4.1.2. ORIENTAREA HĂRŢII ÎN CABINET


Se poate face cu . Poziţia normală de lucru a hărţii este
 

 a

întotdeauna cu nordul în faţă. Dacă este necesară o orientare precisă a hărţii


(de exemplu pentru trasarea unei direcţii după un unghi) aceasta se face cu
ajutorul busolei şi procedeul a fost descris la orientarea hărţii pe teren cu
busola.

4.2. MĂSURAREA DISTANŢELOR PE HĂRŢILE TOPOGRAFICE


Procedeele şi mijloacele de executare a măsurătorilor sunt variate şi
se folosesc în funcţie de aspectul distanţei (dacă este în linie dreaptă, frântă,
curbă), de precizia cerută, de tipul de scară notat pe hartă etc.

4.2.1. MĂSURAREA DISTANŢELOR ÎN LINIE DREAPTĂ


Pentru măsurători de distanţe în linie dreaptă se folosesc diferite
variante.
Metoda cu ajutorul caroiajului kilometric. Când harta are trasat
caroiajul kilometric, se ia distanţa respectivă între vârfurile unui compas
distanţier şi se suprapune pe o direcţie a caroiajului. Lungimea distanţei va
fi evaluată prin numărul laturilor caroiajului (valoarea unei laturi fiind
cunoscută, de obicei, egală cu 1 km, 2 km, 4 km), în funcţie de scară. În
cazul în care distanţa luată nu coincide cu un număr întreg de laturi,
segmentul respectiv se poate aproxima sau determina cu ajutorul scării. De
exemplu, măsurăm distanţa AB (fig.159) ştiind că latura caroiajului este de
2 km. Suprapunând distanţa AB peste linia orizontală a caroiajului, se
constată că este mai mare decât două laturi ale caroiajului. Prin urmare,
180
distanţa AB de pe hartă are valoarea de 4 km (exact) la care se adaugă, prin
aproximare, segmentul ce depăşeşte cele două laturi ale caroiajului şi care
în cazul de faţă este de aproximativ ¾ din latură, adică aB = 1,5. Deci,
distanţa AB = 4km + 1,5 km = 5,5 km.

Fig. 159. Măsurarea distanţelor cu


ajutorul caroiajului

Metoda cu ajutorul scării numerice. Pe o hartă la scară 1:25 000


s-a măsurat o distanţă AB de 67 mm. Pentru a calcula lungimea
corespunzătoare de pe teren, din formula scării rezultă: D = d·n, adică:
D = 67 mm × 25 000 = 1 675 000 mm = 1,675 km
Măsurarea distanţelor cu ajutorul scării grafice simple. Dacă
distanţa nu este prea mare, aceasta se ia în deschiderea compasului distanţier,
care apoi se suprapune pe scară, cu un vârf pe diviziunea 0, iar cu celălalt în
lungul scării spre dreapta. Dacă vârful din dreapta diviziunii 0 se suprapune
exact pe o diviziune de pe scară, atunci diviziunea respectivă ne indică direct
valoarea corespunzătoare de pe teren a distanţei de pe hartă (fig. 160)

Fig. 160. Măsurarea distanţelor cu scara


grafică simplă

Distanţa AB, de exemplu, de pe hartă, cuprinsă între vârfurile


distanţierului, se suprapune exact cu un capăt pe diviziunea 0, iar celălalt pe
diviziunea 70. Deci, valoarea reală a distanţei măsurate este D = 70 km.
Dacă însă vârful din dreapta diviziunii 0 este situat între două
diviziuni (fig161-poziţia I), atunci se deplasează compasul distanţier în
lungul scării spre stânga până când vârful din dreapta se opreşte pe o
diviziune a scării. Celălalt vârf, care iniţial era pe diviziunea 0, s-a deplasat
181
în interiorul talonului şi se suprapune pe una din diviziunile acestuia.
Această subdiviziune indică mărimea de pe teren a distanţei cu o precizie
1/10 din baza scării. În acest caz, D = 56 km (figura 161– poziţia a II-a).
Se mai poate întâmpla ca vârful compasului distanţier să fie situat
între două subdiviziuni ale bazei (fig. 162). În acest caz, se poate aprecia
distanţa respectivă, AB cu o precizie de 1/20 din bază. În figură, distanţa
D = 33,5 km.

Fig. 161. Măsurarea distanţelor Fig. 162. Măsurarea distanţelor cu


cu scara grafică scara grafică simplă

Când distanţa de pe hartă depăşeşte lungimea scării grafice, atunci se


ia în deschiderea compasului scara respectivă trasată pe hartă şi se
suprapune peste distanţa ce o avem de măsurat. Se numără de câte ori
lungimea scării se cuprinde în lungimea distanţei şi se înmulţeşte cu
valoarea scării, rezultând valoarea totală a distanţei în unităţi reale de pe
teren. Dacă, procedând asftel, mai rămâne din distanţa de pe hartă un
fragment mai mic decât lungimea scării, aceasta se determină cu ajutorul
scării grafice şi se adaugă la valoarea obţinută mai înainte.
De exemplu, este de măsurat o distanţă de 12,5 cm pe o hartă la scara
1:25 000. Harta prezintă o scară grafică simplă de 5 cm lungime,
corespunzătoare la o valoare de 1250 m pe teren (fig. 163). Transpusă pe
distanţa de măsurat, scara se cuprinde în aceasta de două ori şi mai rămâne
segmentul , a cărui valoare determinată pe scară este de 625 m. Deci,


valoarea totală a distanţei date este egală cu de două ori valoarea scării, plus
valoarea segmentului : D este egal cu (2 ×1250 m) + 625m = 3125m.


Aceasta este o situaţie întâlnită frecvent, deoarece, de cele mai multe ori,
distanţele ce trebuie măsurate sunt mai lungi decât scara grafică de pe hărţi.

Fig. 163. Măsurarea distanţelor cu scara grafică simplă,


când distanţa este mai mare decât scara grafică

182
4.2.2. MĂSURAREA DISTANŢELOR ÎN LINIE FRÂNTĂ
Deoarece o linie frântă este alcătuită din mai multe segmente de linii
drepte, se determină pe rând valoarea fiecărui segment cu ajutorul tipului de
scară notat pe hartă, după care aceste valori se însumează, rezultând
valoarea totală de pe teren.
Fie distanţa AB alcătuită din trei segmente (fig. 164). Măsurate la scara
hărţii (1: 200 000), acestea au următoarele valori: Ac = 7 km, cd = 2 km şi dB
= 11,4 km. Deci, distanţa totală va fi: D = 7 km + 2 km + 11,4 km = =20,4
km. Mai simplu, se pot însuma lungimile grafice ale celor trei segmente şi
apoi se transformă cu ajutorul scării hărţii. De exemplu, lungimea totală a
distanţei este de 102 mm; deoarece la1 mm de pe hartă corespund 200 m, la
102 mm corespund 20 400 m, deci 20,4 km.

Fig. 164. Măsurarea unei distanţe frânte

O altă variantă de determinare a distanţelor în linie frântă se poate


realiza prin metoda cu compasul cu deschidere crescândă, care se bazează
pe principiul cumulării segmentelor ce alcătuiesc distanţa de măsurat pentru
a o transforma într-o linie dreaptă. De exemplu, dacă avem de măsurat
şoseaua AB de pe o hartă la scara 1: 50 000 (fig.165), aceasta se
descompune în segmentele a şi

Apoi se ia în deschiderea
a 



     

compasului primul segment (Aa) şi, ţinând compasul cu vârful ascuţit în


punctul a, prin deschiderea arcului A-1 se aduce acest segment în
prelungirea segmentului obţinându-se dreapta b-1 egală ca lungime cu
a 


suma celor două segmente care o compun.


În continuare, se mută compasul cu vârful ascuţit în punctul şi, cu 

o deschidere egală cu , se desenează arcul 1-2; în felul acesta, segmentul





b-1 se aduce în prelungirea segmentului c-b. Procedându-se în continuare


în acelaşi mod, se obţine, în final, dreapta A′B = 73 mm. Deci, distanţa de
pe teren va fi: 73 mm ×50m = 3650 m = 3,65 km.

183
Fig. 165. Măsurarea distanţei cu Fig. 166. Măsurarea unei distanţe
compasul cu deschidere sinuoase
crescândă

4.2.3. MĂSURAREA DISTANŢELOR SINUOASE


Măsurarea acestor distanţe se poate face prin metode precise şi prin
metode aproximative.
Metodele precise. Folosesc compasul distanţier şi curbimetrul.
Compasul distanţier poate fi utilizat cu deschidere constantă şi cu
deschidere crescândă. Pentru a măsura o distanţă sinuoasă, ca aceea din fig.
166, cu compasul distanţier cu deschidere constantă, se suprapune
distanţierul peste această linie, mutându-l mereu şi sprijinindu-l când pe un
vârf, când pe celălalt, până când se parcurge întreaga distanţă. Se
însumează numărul deschiderilor, se înmulţeşte cu valoarea deschiderii
(3mm) şi se află astfel lungimea grafică în mm a distanţei. Aceasta se
înmulţeşte apoi cu valoarea corespunzătoare de pe teren a unui mm de pe
hartă şi se obţine lungimea de pe teren a distanţei respective.
În exemplul dat, distanţierul are o deschidere de 3 mm. Parcurgând
distanţa sinuoasă dintre A şi B, s-au însumat 34 de deschideri. Rezultă că
distanţa grafică parcursă cu compasul este de 102 mm. Presupunând că
scara hărţii este de 1: 25 000, înseamnă că la 1mm de pe hartă corespund
25 m de pe teren. Ca atare, valoarea reală a distanţei măsurate este de:
102 mm × 25 m = 2550m = 2,55 km.
De obicei, deschiderea se ia de 2-3 mm. Cu cât aceasta este mai
mică, cu atât precizia măsurătorilor va fi mai mare.

184
(fig.167) este un instru-
  

   

ment care dă posibilitatea să se citească


direct în kilometri valoarea distanţei
măsurată pe hartă şi se compune din: o rotiţă
(1) pusă în legătură printr-un angrenaj cu ac
înregistrator (2) ce se deplasează pe un
cadran gradat (3). Pe suprafaţa cadranului
sunt notate mai multe scări. Unele
curbimetre au acest cadran numai pe o
singură faţă, altele pe ambele feţe, însă
pentru alte scări. Pentru a se putea manevra,
curbimetrul este prevăzut cu un mâner (4).
Înainte de a începe măsurarea unei distanţe,
este absolut necesar ca acul înregistrator al
curbimetrului să fie adus în dreptul diviziunii
Fig.167. Curbimetrul
zero de pe cadran (diviziunea zero este
comună tuturor scărilor).
Pentru executarea măsurătorii, instrumentul se aşează cu rotiţa într-un
capăt al distanţei de măsurat şi într-o poziţie pe cât posibil verticală. Apoi se
parcurge cu rotiţa distanţa de măsurat. Mişcarea rotiţei se transmite acului
indicator care se roteşte pe cadran, înregistrând şi indicând în final valoarea
de pe teren, în kilometri, a distanţei parcurse pe hartă. Deplasarea
instrumentului pe hartă se face întotdeauna în aşa fel ca să avem în faţă
permanent cadranul, iar acul să se învârtească conform săgeţii indicate pe
acesta. Pentru o mai mare precizie, se recomandă ca aceeaşi distanţa să se
măsoare de 3-4 ori şi să se facă media aritmetică.
De asemenea, este indicat ca la citirea pe curbimetru raza vizuală să
cadă perpendicular pe cadran.
Metoda aproximativă. Aceasta se poate face cu ajutorul unei benzi
de hârtie. De exemplu, măsurarea distanţei sinuoase dintre A şi B (fig.168).
Se ia o bandă de hârtie suficient de lungă şi cu marginile drepte, care se
suprapune cu un capăt în punctul A. Apoi se urmăresc, treptat, cu banda de
hârtie, sinuozităţile liniei şi se notează cu creionul atât pe hartă, cât şi pe
bandă orice schimbare de direcţie (orientând mereu banda de hârtie după
noua direcţie a distanţei).
Se continuă operaţia până se ajunge la punctul B. În felul acesta,
transpunem linia sinuoasă de pe hartă sub forma unei linii drepte pe banda
185
de hârtie. Valoarea de pe teren a distanţei sinuoase de pe hartă, se poate
determina cu scara numerică a hărţii pe care s-a efectuat măsurătoarea. De
exemplu, în figura 168 distanţa sinuoasă AB transpusă pe banda de hârtie
are 100 mm. Presupunând că scara hărţii este de 1:25 000, rezultă că:
D = 100 mm × 25 000 = 2 500 000 mm = 2,5 km.

Fig. 168. Măsurarea


distanţelor cu o bandă de
hârtie

4.3. MĂSURAREA DISTANŢELOR PE HĂRŢILE


LA SCĂRI MICI
Metodele utilizate pentru măsurarea distanţelor pe hărţile la scări
mici pot fi grupate în două:
• metoda analitică
• metoda grafică

4.3.1. METODA ANALITICĂ


Este o metodă precisă care se referă de fapt la calculul unui arc de
cerc mare, utilizând relaţia:
cos AB = (cos ψAcosψB) + (sin ψAsinψB) cos ∆ λA-B
: pentru a calcula distanţa dintre punctele A şi B, se


 

 

determină coordonatele geografice ale acestor puncte B : (φ = 44º27´


şi λ = 26º 05´) şi A: (φ = 37º57´ şi λ = 23º45´). Colatitudinea celor
două puncte va fi: ψB = 90º- 44º27´ = 45º33´ iar ψA= 90º - 37º57´ =
=52º03´. Se calculează diferenţa de longitudine între cele două puncte
∆λ = 26º05´ - 23º45´ = 2º20´.
186
Din tabelele de valori naturale ale funcţiilor trigonometrice se extrag
valorile pentru funcţiile cerute de relaţia anterioară şi va rezulta:
cos AB = (0,7003 × 0, 6150) + (0,7139 × 0, 7885) × 0,9992 = 0,9928
Unghiul corespunzător cosinusului de 0,9928 este de 6º52´30´´, care
reprezintă valoarea în grade a distanţei considerate.
Ştiind că un arc de 1º = 111, 116 km, 1´ = 1,852 km şi 1´´ = 0,035 km,
distanţa dintre cele două puncte va fi:
6º × 111,116 km = 666,696 km
52´ × 1, 852 km = 96,304 km
30´´× 0,035 km = 1,050 km
Total 764,050 km

4.3.2. METODA GRAFICĂ


Se poate realiza cu scara grafică variabilă şi cu ajutorul lungimii unui
arc de meridian sau de paralel de un grad.
Cu scara grafică variabilă. Se utilizează numai pentru determinarea
unor distanţe situate aproximativ în lungul paralelelor şi când harta are
desenată scara variabilă. Se ia în deschiderea compasului distanţier
lungimea AB de pe hartă şi se suprapune pe scară în lungul paralelei
corespunzătoare latitudinii celor două puncte A şi B, de exemplu 40º
(aceasta în ideea că variaţia scării între paralele apropiate este proporţională
cu variaţia latitudinii, fig.169) şi rezultă o distanţă de 520 km.
Măsurarea cu ajutorul lungimii unui arc de un grad de meridian
sau paralel. Se utilizează când distanţa de măsurat este situată pe direcţia
unui cerc meridian sau cerc paralel (vezi tabelul 19).

Fig. 169. Măsurarea distanţelor


cu scara grafică variabilă Fig. 170.

187
Pentru aceasta se determină fie latitudinea φ (în primul caz), fie
longitudinea λ (în al doilea caz), a punctelor care delimitează distanţa
respectivă. Se calculează diferenţa de latitudine sau longitudine care se
înmulţeşte apoi cu valoarea în km a arcului de 1º de meridian sau de
paralel, corespunzătoare latitudinii medii la care se găseşte distanţa.
Considerând că distanţa AB, (figura 170), situată aproximativ pe direcţia
meridianului, este de 7º şi că valoarea în km a unui arc de meridian situat la
aproximativ 46º (latitudinea medie a distanţei respective) este de
111,2 km va rezulta: 111,2 km ×7º = 778,4 km.
a      


 a        
   a             a  a    
   a  

(După „Geograficeskii Atlas GUGC”, Moskva, 1956)

188
Pentru distanţa CD (fig.170), situată aproximativ de-a lungul
paralelei de 44º şi care se desfăşoară pe 8º de longitudine, ştiind că un arc
de cerc de 1º situat pe paralela de 40º este egal cu 85,4 km, lungimea va fi:
85,4 km ×8 º = 683,2 km.

4.4. DETERMINAREA SUPRAFEŢELOR PE HĂRŢILE


TOPOGRAFICE
Suprafeţele pe hărţile topografice se determină prin următoarele
metode: analitică, grafică şi mecanică.

4.4.1. METODA ANALITICĂ (VEZI 7.1.3)


4.4.2. METODA GRAFICĂ
Această metodă are mai multe variante: descompunerea în figuri
geometrice simple, pătrate şi paralele module şi descopunerea în triunghiuri.
4.4.2.1. METODA DESCOMPUNERII SUPRAFEŢEI ÎN FIGURI GEOMETRICE
SIMPLE

Se aplică în cazul unei suprafeţe cu contur poligonal sau asimilat


unui poligon. Figurile geometrice se obţin unind vârfurile unei drepte
trasate în interiorul poligonului (ca în fig.171). Când poligonul are un
aspect alungit este indicat să se traseze o dreaptă care să unească vârfurile
cele mai îndepărtate; pe această dreaptă se coboară apoi perpendiculare din
toate celelalte vârfuri. Se obţin astfel o serie de figuri geometrice
(triunghiuri, dreptunghiuri, trapeze etc.), cărora li se determină aria după
formulele cunoscute. Poligonul din figura 171 a fost împărţit în cinci figuri
geometrice simple ale căror suprafeţe sunt:

B× I B× I
S1 = ; S 2 = B × I; S3 = ;
2 2
( B + b)I ( B × I)
S4 = ; S5 = ,
2 2
iar suprafaţa totală a poligonului va fi : S t = S1 + S 2 + S3 + S 4 + S5 .

189
În urma măsurătorilor efectuate au rezultat:
31mm × 15mm 465mm 2
S1 = = = 232,5mm 2
2 2
S 2 = 95mm × 31mm = 2945,5mm 2
56mm × 35mm 1960mm 2
S3 = = = 980,0mm 2
2 2
(56mm + 49mm) × 46mm 4830mm 2
S4 = = = 2415,0mm 2
2 2
2
49 × 27 1323
5 = = = 661,5 2


2 2
2
S t = 7234,0mm .

Fig. 171

Ştiind că scara este de 1: 2 000, înseamnă că la 1 mm2 de pe hartă


corespund 4m2 pe teren. Prin urmare, suprafaţa poligonului este de:
7234mm2 × 4m2 = 28 936 m2
Pentru verificare, se va împărţi suprafaţa în alte figuri geometrice, de
exemplu, unind vârfurile 1 cu 5 şi coborând perpendiculare pe această
dreaptă.

190
4.4.2.2.METODA PĂTRATELOR MODULE

Constă în acoperirea suprafeţei cu o reţea de pătrate de latură


constantă, de obicei de 0,5 sau 1 cm* (fig. 172).
Se numerotează mai întâi, pătratele întregi şi se însumează, apoi se
determină şi fracţiunile de pătrat care apar de obicei la marginile suprafeţei
şi se adaugă la suma pătratelor întregi. Metoda se utilizează pentru
suprafeţe cu diferite contururi.
Suprafaţa astfel obţinută (în cm2) se transformă, în funcţie de scara
hărţii, în km2 de pe teren.
Referindu-ne la figura 172, aceasta este acoperită de 61 de pătrate
întregi, deci de 61 cm2. Suprafaţa cuprinsă în fracţiunile de pătrat este de
11 cm2.

Fig. 172. Calculul suprafeţelor prin Fig. 173. Calculul suprafeţelor prin
metoda pătratelor module metoda paralelelor module
Suprafaţa totală de pe hartă va fi de 61 cm2+11cm2 = 72 cm2.
Transformând această suprafaţă în funcţie de scara planului, care este
1:2 000, rezultă că 1 cm de pe plan = 20 m de pe teren şi 1 cm2 = 400 m2.
Deci, suprafaţa de pe teren va fi : 79 cm2× 400 m2 = 28 800 m2.
4.4.2.3.METODA PARALELELOR MODULE

Constă în acoperirea suprafeţei de măsurat cu o reţea de paralele


echidistante (fig.173). De obicei, echidistanţa este de 0,5 sau 1 cm.

* Reţeaua de pătrate se poate obţine fie direct pe figura respectivă, fie cu o


hârtie de calc care se suprapune pe hartă. Când dispunem de hârtie de calc
milimetrică, aceasta se suprapune pe figură şi se copiază conturul respectiv.
191
Suprafaţa dintre două linii apropiate se asimilează cu un trapez.
B+b
Formula suprafeţei trapezului fiind: S = × I, iar înălţimea tuturor
2
trapezelor egală (prin trasarea paralelelor echidistante) rezultă că pentru a
calcula suprafaţa respectivă din fig.173 este suficient să se măsoare
lungimile l1 l 2 l 3 ...l11 , care reprezintă semisuma bazelor, iar suma acestora
se va înmulţi cu înălţimea.
Formula pentru calculul suprafeţei va fi:
S = li × I . ∑
În urma măsurătorilor efectuate, a rezultat că: ∑l i = 744mm .
Înălţimea I = 10 mm şi va rezulta:
S = ∑ l i × I = 744mm × 10mm = 7440mm 2 .
Scara hărţii fiind de 1: 2 000, înseamnă ca 1 mm2 de pe plan = 4m2
de pe teren, iar suprafaţa de pe teren a poligonului va fi:
S = 7440mm2 × 4 m2 = 29 760 m2.

4.4.2.4. METODA DESCOMPUNERII ÎN TRIUNGHIURI

O altă variantă a metodei grafice se utilizează în cazul suprafeţelor


poligonale ce pot fi descompuse în triunghiuri, aplicând formula lui Heron
pentru calculul suprafeţei unui triunghi din lungimile laturilor:
S = p(p − a )(p − b)(p − c),
în care: a,b şi c sunt laturile triunghiului.
a+b+c
p= =
     

            

2
Pentru calculul suprafeţei poligonului 1-2-3-4-5 din fig.174, se procedează
astfel: se împarte poligonul în triunghiurile I, II, III, se măsoară lungimile laturilor
tuturor triunghiurilor şi se introduc aceste valori în formula de mai sus.
Suprafaţa poligonului va rezulta din însumarea suprafeţelor celor
trei triunghiuri. în urma măsurătorilor pe hartă şi a


  

     





calculelor respective, au rezultat următoarele valori:


S I = 775mm 2 , S II = 762mm 2 şi S III = 481mm 2 .
Deci, suprafaţa poligonului va fi egală cu 2018 mm2.

192
Considerând că poligonul respectiv este pe un plan la scara 1: 10 000,
suprafaţa corespunzătoare de pe teren va fi:
2018mm2 × 100m 2 = 201 800 m2.

Fig. 174. Calcularea suprafeţelor prin


descompunerea în triunghiuri

4.4.2.5. METODA CAROIAJULUI KILOMETRIC

Pe hărţile topografice care au trasată reţeaua kilometrică, suprafeţele


pot fi evaluate şi cu ajutorul pătratelor ce alcătuiesc reţeaua.
a      

Latura Latura Suprafaţa unui


Nr.
Scara hărţii pătratului pătratului pătrat pe
crt.
pe hartă pe teren teren
1. 1: 25 000 4 cm 1 km 1 km2
2. 1: 50 000 2 cm 1 km 1 km2
3. 1: 100 000 2 cm 2 km 4 km2
4. 1: 200 000 2 cm 4 km 16 km2

Pentru determinarea unei suprafeţe cu contur sinuos, principiul este


asemănător cu cel utilizat la metoda pătratelor module, ţinând seama de
valoarea în m2 sau km2 a unui pătrat din reţeaua kilometrică a hărţii.

4.4.3 METODA MECANICĂ


Se utilizează atât pentru verificarea metodei analitice, cât şi pentru
determinarea suprafeţelor cu contururi sinuoase. Instrumentul folosit în această
metodă este
  

    

a 

4.4.3.1. PLANIMETRUL POLAR

(fig.175) se compune din: braţul polar (A), braţul




   

     

a 
a

port-cărucior (B) şi căruciorul (C). Braţul polar (A) este prevăzut la un


193
capăt cu un pivot (1), prin intermediul căruia se articulează căruciorul (C).
La celălalt capăt se găseşte un ac (2), care fixează braţul pe planşetă cu
ajutorul unei greutăţi (3). Braţul port-cărucior (B) este prevăzut la unul din
capete cu un stilet (4) cu care se urmăreşte conturul suprafeţei de măsurat.
Acul este manevrat cu ajutorul unei palete (5). Braţul port-cărucior se
sprijină pe hartă prin pintenul cu cap rotund (6) montat lângă stiletul (4),
mai lung decât acesta pentru a nu zgâria harta, discul vertical (7) şi
marginea ruletei (8) din dispozitivul de înregistrare şi citire.
Pe acest braţ (B) există o serie de diviziuni numerotate, necesare
pentru fixarea căruciorului, în funcţie de scara la care se lucrează cu
planimetrul. Căruciorul (C) este montat pe braţul (B) şi poate culisa sau
poate fi fix (cazul planimetrelor de construcţie mai modernă).
În cazul căruciorului glisant, acesta poate fi fixat pe braţ cu ajutorul
şuruburilor S1 şi S2 la poziţia corespunzătoare scării alese pentru
planimetrare. Pe căruciorul (C) se găseşte dispozitivul de înregistrare şi
citire compus din : o ruletă (8) care se roteşte în plan vertical, divizată în
100 de părţi, lângă care se află un vernier curbiliniu (9), cu ajutorul căruia
se fac citiri de fracţiuni de diviziuni de pe ruletă. Rotirile ruletei sunt
înregistrate pe discul contor (10), divizat în 10 părţi, care este în legătură cu
ruleta, printr-un şurub cu filet fără sfârşit.

Fig. 175. Planimetrul polar

Tot pe cărucior mai este montat un vernier rectiliniu (11), care


permite fixarea cu precizie a căruciorului pe braţ în poziţie corespunzătoare
scării planimetrului, acţionând şurubul S3 de mişcare fină (micrometrică).
194
4.4.3.2. VERIFICAREA PLANIMETRULUI POLAR

Înainte de a fi utilizat, planimetrul polar trebuie verificat. În acest scop se


foloseşte rigleta de control, cu care se pot descrie cercuri cu raze de 2, 4 şi 8 cm
şi care la unul din capete are un ac cu care aceasta se fixează pe planşetă. Se
aşează stiletul braţului port-cărucior sau al braţului trasor la un orificiu de pe
rigletă, de exemplu, cel notat cu 6. Se execută prima citire la planimetru şi după
descrierea cercului de rază egală cu 6 cm se face a doua citire.
Cu aceste valori se determină suprafaţa cercului planimetrat cu
ajutorul relaţiei:
S = V · Ks,
în care: Ks este constanta de scară, care reprezintă valoarea în m2 a unei
unităţi de vernier la scara planimetrului; V este diferenţa dintre a doua citire
(C2) şi prima citire (C1).
Dacă suprafaţa cercului rezultată din planimetrare este egală sau
diferită de suprafaţa reală a cercului în limitele toleranţei, înseamnă că
planimetrul poate fi utilizat.
În caz contrar, va trebui determinată o altă valoare pentru constanta de
scara Ks, prin modificarea poziţiei căruciorului pe braţul său până când se
obţine pentru Ks o valoare corespunzătoare care să satisfacă relaţia S = V · Ks
Determinarea constantei Ks se deduce din relaţia de mai sus astfel:
S
K =
s C −C
2 1

4.4.3.3. MĂSURAREA SUPRAFEŢEI CU PLANIMETRUL


Pentru măsurarea unei suprafeţe cu planimetrul polar, se aşează
harta, pe care se execută măsurătoarea, pe o suprafaţă care trebuie să
fie perfect plană şi omogenă pentru ca frecarea ruletei (8) de suprafaţa
pe care se deplasează să fie aceeaşi. Se fixează poziţia căruciorului pe
braţul port-cărucior (B) la diviziunea corespunzătoare scării alese
pentru planimetrare. De exemplu, pentru scara 1: 1000 căruciorul
trebuie fixat la diviziunea 100 (la planimetrul Reiss-6792). Pentru
aceasta, se slăbesc şuruburile S1 şi S2 (fig.175) şi se aduce căruciorul
în apropierea diviziunii 100. Valorile diviziunilor la care trebuie fixat
căruciorul pe braţ sunt trecute într-un tabel din cutia planimetrului*.
*
În tabel mai sunt trecute: valoarea în m2 a unei unităţi de vernier (curbiliniu)
cu ajutorul căruia se execută citirea şi constanta K a planimetrului ( în situaţia în care
polul se găseşte în interiorul suprafeţei), constantă care reprezintă suprafaţa în m2 a
cercului zero descris de către stilet în jurul polului care este fix şi deci centrul acestui
cerc, iar ruleta nu înregistrează nici o mişcare.
195
În continuare, se aşează planimetrul, în aşa fel, încât în timpul
lucrului cele două braţe A şi B să formeze între ele un unghi de 30º şi 150º.
În acest scop, se urmăreşte perimetrul suprafeţei de măsurat şi se observă
unghiul dintre cele două braţe. Dacă nu se respectă condiţia de mai sus, se
schimbă poziţia polului până la îndeplinirea ei. După această planimetrare
de probă, se fixează stiletul în punctul R (fig.175) şi se execută prima citire.
Citirea la planimetru este formată din patru cifre: prima se ia după
discul contor şi anume, cea mică dintre cele două între care se găseşte acul
indicator al discului; a doua cifră o citim pe ruletă şi anume, cea mai mică
diviziune numerotată faţă de zero al vernierului (9), a treia cifră se ia tot de
pe ruletă şi reprezintă numărul de diviziuni întregi de la a doua cifră a citirii
şi până înaintea diviziunii zero a vernierului. Ultima cifră este egală cu a
câta diviziune de pe vernier coincide cu o diviziune oarecare de pe ruletă;
de exemplu, în fig.176, citirea este: 1323.
După ce s-a efectuat prima citire, se urmăreşte atent, cu stiletul,
conturul suprafeţei respective în sensul acelor ceasornicului până când se
ajunge la punctul de plecare (R).

Fig. 176. Citirea pe planimetrul polar

Se recomandă ca planimetrarea să se facă de cel puţin de două ori şi


să se ia media.
În determinarea suprafeţei cu planimetrul sunt două variante:
• când polul planimetrului este exterior suprafeţei (fig.177);
• când polul planimetrului se găseşte în interiorul suprafeţei de
planimetrat (fig.178).
În primul caz, suprafaţa se calculează cu ajutorul formulei:
S = V· Ks,
în care: Ks este constanta de scară, ce reprezintă valoarea în m2 a unei
unităţi de vernier la scara planimetrului; V – diferenţa dintre a doua citire
(C2) şi prima citirea (C1).
196
Fig. 177. Polul planimetrului în Fig. 178. Polul planimetrului în
exteriorul suprafeţei interiorul suprafeţei

În al doilea caz, formula este :


S = (K±V)Ks,
în care:
K, este constanta planimetrului, care reprezintă suprafaţa cercului
zero descris de stilet în jurul polului (cercul zero se descrie când ruleta nu
înregistrează nici o mişcare);
V, este diferenţa celor două citiri;
Ks, constanta de scară, care reprezintă valoarea în m2 a unei unităţi de
vernier la scara planimetrului.
La constanta K a planimetrului se va adăuga V, când citirea a doua
la planimetru este mai mare decât prima (ceea ce înseamnă că suprafaţa de
măsurat este mai mare decât suprafaţa cercului zero) şi se va scădea V,
când a doua citire este mai mică decât prima (deci, suprafaţa de măsurat
este mai mică decât suprafaţa cercului zero).
Cu ajutorul formulelor de mai sus (pentru ambele cazuri) se poate
determina suprafaţa numai când scara hărţii pe care s-a făcut planimetrarea
este egală cu scara planimetrului. De cele mai multe ori însă, scara
planimetrului diferă de scara hărţii, iar formulele devin:
S = VKsR2
S = (K±V)KsR2 ,
2
în care R reprezintă raportul dintre numitorul scării hărţii şi al scării
planimetrului, ridicat la pătrat.
Transformarea suprafeţelor de la scara planimetrului la scara hărţii se
poate face uşor cu ajutorul tabelului 21, în care sunt trecute cele mai uzuale
scări.

197
a      

1
=


n1 n2 R2 V Ks S
2
1: 500 1: 1 000 0,5 0,25 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 2 000 1: 1 000 2 4 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 1 000 1: 1 000 1 1 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 5 000 1: 1 000 5 25 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 10 000 1: 1 000 10 100 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 25 000 1: 1 000 25 625 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 50 000 1: 1 000 50 2 500 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 100 000 1: 1 000 100 10 000 n 10 m2 (V·Ks) R2
1: 200 000 1: 1 000 200 40 000 n 10 m2 (V·Ks) R2
n1 = numitorul scării hărţii pe care se planimetrează
n2 = numitorul scării planimetrului

Întrucât scara planului pe care se găseşte poligonul din figura 171,


este de 1: 2 000, căruciorul a fost fixat pe braţul port-cărucior pentru scara
1: 2 000, iar Ks (constanta de scară) este egală cu 32 mp. Pentru mai multă
exactitate s-au făcut patru măsurători. S-a pornit din vârful 1 al poligonului.
Prima citire înainte de planimetrare a fost: 5168.
După planimetrare, s-a obţinut citirea 6089. La a doua măsurătoare,
ultima citire (6089) devine prima, iar a doua a fost 7016. A treia oară s-a
pornit de la 7016, iar citirea finală are valoarea 7939. În ultima măsurătoare
s-a considerat 7939 ca fiind prima citire, iar după planimetrare a rezultat
8864. Deci, valorile diferenţelor citirilor obţinute sunt:
I V1 = C2 – C1 = 6089 – 5168 = 921;
II V2 = C2 – C1 = 7016 – 6089 = 927;
III V3 = C2 – C1 = 7939 – 7016 = 923;
IV V4= C2 – C1 = 8864 – 7939 = 925.
Valoarea medie:
921 + 927 + 923 + 925
Vm = = 924.
4
Introducând această valoare în formula S = V·Ks, rezultă:
S = 924 · 32 m2 = 29568m2.

198
a     

Suprafeţele trapezelor de diferite dimensiuni în grade

199


a         a  

200


a         a  

201
În urma planimetrării aceleiaşi suprafeţe, dar cu scara planimetrului
1: 1 000 şi cu Ks = 10 m2, au rezultat următoarele valori:
I V1 = C2 – C1 = 4278 – 3558 = 740;
II V2 = C2 – C1 = 5016-4278 = 738;
III V3 = C2 – C1 = 5757-5016 = 741;
IV V4 = C2 – C1 = 6494- 5757= 737;
740 + 738 + 741 + 737
Vm = = 739 .
4
Deoarece scara planimetrului (1: 1 000) diferă de scara hărţii
(1: 2 000), suprafaţa va fi: S = 739 · 10 m2 · 4 = 29 560 m2.
Unele planimetre sunt prevăzute cu un dispozitiv prin a cărui
acţionare se aduc toate diviziunile la zero. În acest caz, citirea a două
reprezintă chiar valoarea V.

4.5. DETERMINAREA SUPRAFEŢELOR PE HĂRŢILE


LA SCĂRI MICI
Pe hărţile la scări mici care au trasată reţeaua cartografică, suprafeţele
pot fi evaluate cu ajutorul trapezelor rezultate din intersecţia meridianelor şi
paralelelor, ale căror suprafeţe sunt cuprinse în tabelul 22.

4.6. DETERMINAREA COORDONATELOR


4.6.1. DETERMINAREA COORDONATELOR GEOGRAFICE φ ŞI λ
Pe hărţile care au cadru geografic, cadru interior sau reţea
cartografică se pot efectua atât determinări de coordonate geografice pentru
orice punct de pe hartă, cât şi fixarea unui punct pe hartă, când i se cunosc
coordonatele geografice.
a) Determinarea coordonatelor geografice pe hărţile care au
cadru geografic la scările 1: 25 000 - 1: 200 000. Există două metode de
lucru, care vor fi prezentate în continuare.
Metoda 1. Pentru determinarea coordonatelor geografice se proce-
dează astfel:
1. Se trasează (cu rigla şi creionul) pe hartă meridianele şi paralelele
care încadrează punctul dat (prin unirea extremităţii segmentelor albe sau
negre de pe laturile opuse ale cadrului geografic). Se obţine în acest fel un
202
(toate laturile au câte un minut, deoarece şi cadrul geografic


    

a
 a

este divizat în acest fel).


2. Se determină coordonatele φ′ şi λ′ ale colţului din stânga jos al trape-
zului minutar, prin citire pe cadrul geografic (mergând din minut în minut).
Pentru aflarea se citeşte mai întâi valoarea de pe cadrul
 

     

a 

interior pe latura de sud (care este de fapt un arc din paralela care
delimitează la sud respectiva hartă), apoi se adaugă câte un minut pentru
fiecare segment alb (sau negru) până la paralela care constituie latura de
sud a trapezului minutar.
Pentru aflarea se citeşte valoarea meridianului care
 

       

 

delimitează harta la vest (cadrul interior de vest) şi se adaugă câte un minut


pentru fiecare segment al cadrului geografic până la meridianul care
constituie latura de vest a trapezului minutar.

Fig. 179. Determinarea coordonatelor geografice


prin construirea trapezului minutar

203
3. În cadrul trapezului minutar, calculul coordonatelor punctului
P (φP şi λP) se realizează astfel:
se face cu formula:


           

        

a a   

φP = φ′ + δφ.
De aceea, este necesar ca în cadrul trapezului minutar să se determine
coordonata δφ. In acest scop, se trasează arcul de meridian AB (fig. 179.)
care trece prin punctul P (segmentul AB trebuie să fie perpendicular pe
laturile trapezului minutar).
Se măsoară lungimea unui minut de meridian (în mm), adică
segmentul AB, precum şi lungimea segmentului AP (care este de fapt δφ).
Prin aplicarea regulii de trei simplă se determină valoarea în secunde pentru
δφ. Aceasta se adaugă apoi la valoarea lui φ′.
se obţine cu formula:


           

          

a    

λP λ′ δλ.


Se trasează arcul de paralel CD care trece prin punctul P,


perpendicular pe laturile trapezului minutar (fig. 179.) şi i se determină
lungimea în milimetri. Se măsoară pe hartă şi segmentul CP. Ştiind că arcul
de paralel CD are un grad, se poate afla valoarea în secunde pentru δλ, care
se adaugă la valoarea lui λ′.

Fig. 180. Divizarea cadrului geografic la


hărţile topografice actuale şi determinarea
coordonatelor geografice ale punctului A
204


. La hărţile topografice editate după anul 1970 fiecare segment





de un minut de pe cadrul geografic este împărţit în şase diviziuni de câte


10″ (fig. 180). În acest fel, punctul căruia trebuie să-i determinăm
coordonatele geografice se poate încadra într-un trapez al cărui colţ din
stânga jos dă valorile φ′ şi λ′, citite cu o precizie de 10″. Laturile trapezului
vor avea în acest caz valoarea unghiulară de zece secunde.
Se citesc coordonatele φ′ şi λ′ (φ′ = 45o13′, iar


  

      

o
λ′ = 24 53′). Se măsoară lungimea unui arc de un grad de meridian
(AB = 37 mm) şi de paralel (CD = 26 mm), precum şi lungimea
segmentelor corespunzătoare lui δφ (AP = 24 mm) şi lui δλ (CP = 22 mm).
Pentru aflarea latitudinii punctului P (fig. 179):
37 mm……………………60″
24 mm………………….. δφ″
24 ⋅ 60′′
δϕ = ≈ 39′′
37
φP = φ′ + δφ = 45o13′00″ +39″ = 45o13′39″, care este valoarea
paralelei care trece prin punctul P.
Pentru aflarea longitudinii punctului P (fig. 179):

26 mm………………………60″
22 mm……………………… δλ″
⋅ 60′′
 

22
δλ = ≈ 51′′  

26

λP λ′ δλ = 24o53′00″ + 51″ = 24o53′51″, care este valoarea




meridianului care trece prin punctul P.


Metoda 2. Pentru determinarea coordonatelor geografice se duc două
segmente de dreaptă perpendiculare pe cadrul geografic: QA perpendiculară pe
arcul de paralel şi QB perpendiculară pe arcul de meridian (fig. 181).
. Valorile latitudinii sunt notate la colţurile
 

          


 a a a 

cadrului interior şi deducem că la sud harta este delimitată de paralela de


45o10′ latitudine nordică, teritoriul reprezentat pe hartă aflându-se în
emisfera nordică. Deoarece cadrul geografic este divizat în segmente
205
alternativ albe şi negre de câte un minut, înseamnă că latitudinea punctului
Q este cuprinsă între 45o12′ şi 45o13′ (fig. 182). Este deci necesar să
calculăm, în secunde, valoarea segmentului δφ, adică cu câte secunde se
află punctul Q mai la nord faţă de φ′ = 45o12′.

Fig. 181. Determinarea coordonatelor geografice


prin trasarea de perpendiculare pe cadrul geografic

Fig. 182. Determinarea latitudinii prin trasarea


unei perpendiculare pe cadrul geografic

206
Se măsoară cu rigla pe hartă lungimea în milimetri a unui minut de
latitudine: MN = 74 mm, căruia ştim că-i corespunde o valoare unghiulară
de un minut, adică 60″, precum şi segmentul MB (sau δφ): MB = 28 mm,
apoi aflăm valoarea unghiulară δφ:
74 mm…………………..60″
28 mm………………….. δφ″
⋅ 60′′
 

28
δϕ = ≈ 23′′  

74

Latitudinea punctului Q va fi:


φQ = φ′ + δφ = 45o12′00″ + 23″ = 45o12′23″.
. Valorile longitudinii sunt notate şi ele la
 

            


 a a  

colţurile cadrului interior, schiţa din fig. 181 fiind delimitată la vest de
meridianul de 25o00′ longitudine estică, teritoriul reprezentat în hartă se află
în emisfera estică. Cadrul geografic pe latura de sud (sau nord) a hărţii este
împărţit tot în segmente de câte un minut, deci longitudinea punctului Q
(λP) este cuprinsă între 25o26′ şi 25o27′. Ca urmare, trebuie calculat cu câte
secunde se află mai la est faţă de meridianul de 25o26′ meridianul care trece
prin punctul Q (fig. 183). Se măsoară cu rigla lungimea în milimetri a unui
minut de longitudine: PR = 52 mm, precum şi segmentul PA (sau δλ),
obţinându-se 18 mm. În continuare, se aplică tot regula de trei simplă, ca şi
la aflarea latitudinii:

52 mm…………………..60″
18 mm………………….. δλ″
⋅ 60′′
 

18
δλ = ≈ 21′′  

52

Longitudinea punctului Q va fi:

λP λ′ δλ = 25o26′00″ + 21″ = 25o26′21″




207
Fig. 183. Determinarea longitudinii prin trasarea
unei perpendiculare pe cadrul geografic

b) Pe hărţile topografice care nu au cadru geografic, dar au


cadru interior (hărţi şi planuri mai vechi în diferite proiecţii: Bonne,
Lambert, Gauss-Krüger – ediţia 1960). Deoarece cadrul nu mai este divizat
în minute, este necesar să ne raportăm la valorile meridianelor şi paralelelor
care încadrează harta, fără a mai putea delimita (forma) trapezul minutar.
Astfel, se trasează în interiorul hărţii arcele de meridian MN şi de paralel OP
care trec prin punctul R (fig. 184) şi li se determină valoarea în milimetri. Se
măsoară şi segmentele MR şi OR. Se face diferenţa între valorile paralelelor
şi meridianelor care delimitează harta, pentru a afla valorile arcelor MN şi OP
în minute şi secunde şi apoi se transformă în secunde.

Fig. 184. Determinarea coordonatelor geografice


pe hărţile topografice fără cadru geografic
208


  

     





MN = 370 mm ; MR = 160 mm
OP = 392 mm ; OR = 133 mm
∆λ = 24o30′00″ ─ 24o22′30″ = 00o07′30″
07′ · 60″ = 420″
420″ + 30″ = 450″, deci cele 7′30″ totalizează 450″
∆φ = 45o10′00″ ─ 45o05′00″ = 00o05′00″
05′ · 60″ = 300″, deci cele 5′ totalizează 300″
Pentru δφ:
370 mm…………………300″
160 mm ………………… δφ″
⋅ 300′′
 

160
δϕ = ≈ 130′′ = 02′10′′  

370

φR= φ′ + δφ = 45o05′00″ + 02′10″ = 45o07′10″

Pentru δλ:
392 mm…………………450″
133 mm ..………………… δλ″

⋅ 450′′
 

133
δλ = ≈ 153′′ = 02′33′′  

392

λR λ′ δλ = 24o22′30″ + 02′33″ = 24o25′03″




c) Determinarea coordonatelor φ şi λ pe hărţile geografice care au


cadru geografic (hărţi murale, hărţi din atlase) se realizează cu o precizie
mai mică, impusă de scara materialului cartografic. Principiul constă în
trasarea pe hartă a meridianelor şi paralelelor care trec prin punctul dat, într-un
mod asemănător cu cel descris la metoda 2. Unirea diviziunilor de pe laturile
opuse se poate face cu rigla doar dacă meridianele şi paralelele se
reprezintă prin linii drepte. Dacă se reprezintă prin arce de cerc, este
necesar ca şi liniile trasate de noi să aibă aceeaşi formă. Laturile trapezului
astfel format au valori unghiulare de zeci de minute până la câteva grade.

209
d) Determinarea coordonatelor geografice ale unor teritorii
(continente, ţări, regiuni fizico-geografice, oraşe etc.) se face printr-una
din metodele prezentate anterior, cu precizarea că trebuie să menţionăm
coordonatele punctelor extreme ale respectivei suprafeţe. De exemplu,
teritoriul României este situat între 43o37′07″ şi 48o15′06″latitudine nordică
şi între 20o15′44″şi 29o41′24″ longitudine estică. Dacă un teritoriu este
străbătut de ecuator, atunci latitudinea sa va fi nordică şi sudică. De
exemplu, Kenya se extinde în emisfera sudică, dar şi în cea nordică, între
4o15′ latitudine sudică şi 4o20′ latitudine nordică. Dacă meridianul de 0o
(Greenwich) străbate un teritoriu, acesta se va desfăşura atât în emisfera
vestică, cât şi în cea estică, ca de pildă Algeria, situată între 8o38′
longitudine vestică şi 11o20′ longitudine estică.
e) Determinarea coordonatelor geografice pe globurile geogra-
fice. Pentru determinarea unui punct de pe Glob se roteşte globul
 

    

a 

geografic până când punctul vine în dreptul cercului meridian exterior


globului, construit din plastic sau metal, care este gradat şi pe care se citeşte
valoarea latitudinii. Pentru determinarea se suprapune cercul
 

     

 

meridian exterior al globului pe punctul care interesează şi, urmărind acest


cerc spre sud, citim valoarea longitudinii pe ecuator în punctul în care
acesta se intersectează cu cercul meridian exterior al globului. Precizia
determinărilor este mică, datorită scărilor mici la care sunt realizate
globurile geografice.

4.6.2. DETERMINAREA POZIŢIEI UNUI PUNCT


PE HARTĂ PRIN φ ŞI λ
Dacă este necesar să se fixeze poziţia unui punct pe hartă ale cărui
coordonate geografice sunt: φP = 45o13′39″ şi λP 24o53′51″ (pentru o mai 

uşoară înţelegere a problemei s-au luat coordonatele determinate prin   

) se procedează astfel:
  

Se descompun coordonatele φP şi λP : φP = φ′ + δφ şi λP λ′ δλ,




φ′ şi λ′ reprezentând, ca şi în exemplele anterioare (fig. 179), coordonatele


colţului din stânga jos ale trapezului minutar în care se găseşte punctul
P (φ′ = 45o13′ şi λ′ = 24o53′), iar δφ şi δλ au valorile: δφ =39″ şi δλ = 51″.
Se unesc diviziunile de 45o13′ şi 45o14′ ale cadrului geografic de pe laturile
de vest şi de est, precum şi diviziunile de 24o53′ şi 24o54′ de pe laturile de
nord şi de sud, rezultând trapezul minutar al punctului P.
210
Se măsoară lungimea (în milimetri) unui minut de latitudine şi de
longitudine de pe hartă, apoi se calculează lungimea în milimetri
corespunzătoare lui δφ (x) şi δλ (y):
60″…………………………37 mm
39″………………………….x mm

39′′ ⋅ 37
 

   

= = 24,05 ≈ 24
60′′
60″…………………………26 mm
51″………………………….y mm

51′′ ⋅ 26
 

   

= = 22,1 ≈ 22
60′′
În continuare, pornind din colţul din stânga jos al trapezului minutar,
se trec segmentele OC = x = δφ = 24 mm şi OA = y = δλ = 22 mm. Din
punctele A şi C se ridică perpendiculare în interiorul trapezului. Punctul P
căutat se va afla la intersecţia acestor perpendiculare.

4.6.3. DETERMINAREA COORDONATELOR


RECTANGULARE PE HĂRŢI
Pe hărţile topografice care au trasată reţeaua geometrică sau caroiajul
kilometric se pot calcula coordonatele X şi Y ale unui punct. Totodată, este
posibilă şi fixarea sau raportarea unui punct pe hartă, când se cunosc
coordonatele rectangulare.
Axele acestui sistem de coordonate nu sunt paralele cu cadrul interior
(proiecţia arcelor de meridian şi de paralel care încadrează harta), ci cu
proiecţia meridianului axial al fiecărui fus sferic (pentru liniile verticale) şi
cu proiecţia ecuatorului (pentru liniile orizontale).
Deoarece în proiecţia Gauss – Krűger cilindrul pe care se face
proiecţia este tangent la meridian, deci aşezat transversal, pe hartă axa OX
este orientată pe verticală şi axa OY pe orizontală.
Calcularea coordonatelor rectangulare X şi Y ale unui punct. Se
rezolvă cu relaţiile: XM = X′+δx ; YM = Y′+δy; în care X′ şi Y′ sunt
coordonatele colţului din stânga jos ale pătratului, în care se găseşte
punctul, iar δx şi δy sunt distanţele de la colţul amintit al pătratului până la
punct, segmente rezultate prin coborârea de perpendiculare din punctul dat
pe laturile pătratului (fig. 185). X′ şi Y′ se obţin prin citire de pe marginile
211
hărţii (valorile sunt notate între cadrul interior şi cel geografic, pentru
fiecare linie a caroiajului).



 

 a. Prin citire se obţine valoarea


 

a
     

 a
 

coordonatei X′ (X′ =5013 km). Se observă că XM are valoarea cuprinsă


între 5013 km şi 5014 km. Este necesară aflarea distanţei verticale δx (între
X′ şi punctul M, fig. 186).

Fig. 185. Determinarea coordonatelor Fig. 186. Determinarea


rectangulare pe hărţile topografice coordonatei rectangulare X

Se măsoară cu rigla pe hartă latura pătratului (D), valoarea acesteia


variind în funcţie de scara hărţii şi se transformă în valoarea corespunzătoare
de pe teren (în metri). Se măsoară şi segmentul OA cu rigla, apoi se aplică
regula de trei simplă. Dacă pe o hartă la scara 1:25 000 D = 40 mm (acestei
distanţe îi corespund pe teren 1 km, adică 1000 m), iar OA = 31 mm:
40 mm……………………..1000 m
31 mm……………………….. δx m
  

31 ⋅ 1000  

δ = = 775 = 0,775


 

40
XM = X′+δx =5013 km + 0,775 km = 5013,775 km
212



 

 . Tot prin citire se determină şi valoarea


a
 

a
     

 a
 

coordonatei Y′ care este 6290 km. Fiind situat între liniile 6290 şi 6291 km,
YM , va avea o valoare cuprinsă între acestea. Se procedează ca şi pentru
aflarea coordonatei X. Să presupunem că pe hartă distanţa OB (δy) are
valoarea de 14 mm (fig. 187). În acest caz:
40 mm…………………..1000 m
14 mm…………………….. δy m
  

14 ⋅ 1000  

δ = = 350 = 0,35


 

40

YM = Y′+δy = 6290 km + 0,35 km = 6290,35 km.

Fig. 187. Determinarea


coordonatei rectangulare Y

4.6.4. DETERMINAREA POZIŢIEI UNUI PUNCT


PE HARTĂ PRIN X ŞI Y
Pentru a fixa poziţia unui punct N pe hartă (fig. 185) când i se cunosc
coordonatele rectangulare, se procedează invers. De exemplu, YN = 6 289,8 km
şi XN = 5015,25 km. Aceste valori se descompun astfel:
YN = Y′+δy = 6 289 km + 0,8 km = 6 289 km + 800 m ;
XN = X′+δx = 5 015 km + 0,25 km = 5 015 km + 250 m.
Se identifică pătratul al cărui colţ din stânga jos are coordonatele
Y′ = 6 289 şi X′ = 5 015, deoarece punctul căutat se va afla în interiorul
acestuia. În continuare, se transformă valorile δy şi δx de pe teren în
milimetri pe hartă, în funcţie de scara hărţii. Dacă lucrăm pe o hartă la scara
1:25 000, se va obţine δy = 32 mm şi δx =10 mm.
Aceste valori se transpun (prin măsurare cu rigla) pe laturile verticală
(pentru δx) şi orizontală (pentru δy), obţinându-se punctele C şi D (fig. 185)
213
din care se ridică perpendiculare spre interiorul pătratului. Punctul N căutat
(de coordonate YN şi XN ) se află la intersecţia acestor perpendiculare.

4.7. DETERMINAREA ALTITUDINII PUNCTELOR PE HĂRŢI


Pe hărţile pe care relieful este reprezentat prin alte metode decât
metoda curbelor de nivel (metoda umbririi, a haşurilor etc.) determinarea
altitudinii se poate face doar pentru punctele cotate.
Pe hărţile pe care relieful este reprezentat
 

            


a 

în determinarea altitudinii punctelor se întâlnesc două situaţii, în




 

funcţie de poziţia respectivului punct.


a) În cazul în care acesta coincide cu o cotă altimetrică absolută
marcată (punct cotat, punct al reţelei geodezice de stat, punct al reţelei
topografice, punct de nivelment din reţeaua de stat), determinarea altitudinii
se face prin citire directă. De exemplu, altitudinea punctului Q (fig. 188)
este de 677,8 m. Acelaşi procedeu se aplică şi în cazul situării punctului
respectiv pe o curbă de nivel, altitudinea punctului fiind dată de valoarea
curbei de nivel pe care se află.
b) Dacă punctul este situat între două curbe de nivel, determinarea
altitudinii acestuia se poate face prin metoda precisă sau prin cea grafică.

Fig. 188. Calculul altitudinii


unui punct situat pe versant
prin metoda precisă

Metoda precisă. Se consideră că altitudinea creşte sau descreşte


între două curbe de nivel succesive.


  

 

Se pot întâlni două situaţii: prima, în care punctul este situat între
două curbe de nivel (fig. 188) şi a doua, în care punctul este


   

 a 

214
situat între două puncte (fig. 189a). În acest ultim caz
   

      

a 

linia de cea mai mare pantă se trasează prin unirea punctelor de maximă
inflexiune a curbelor de nivel care intersectează talvegul, ca în fig. 189.
Modul de lucru este acelaşi în ambele cazuri.

Fig. 189. Determinarea altitudinii unui punct


situat pe talvegul unei văi: a – metoda precisă;
b – prin aproximare.

Pentru determinarea altitudinii absolute a unui punct P, situat între


două curbe de nivel pe un versant (de exemplu cu valorile de 640 m şi
660 m, fig. 188.) se procedează în felul următor:
1. Se trasează prin punctul P , adică linia


          

 a a
a
a a 

cea mai scurtă între cele două curbe de nivel. Aceasta se materializează
printr-un segment de dreaptă AB, care să fie perpendicular pe cele două
curbe de nivel (fig. 188).
2. Se măsoară segmentul AB şi se obţine, de pildă, o lungime a
acestuia D = 18 mm.
3. Se măsoară şi distanţa de la curba de nivel inferioară până la
punctul P, adică segmentul AP şi se obţine AP = d = 4,5 mm.
4. Pentru a afla altitudinea relativă a punctului P (în funcţie de nivelul de
referinţă utilizat, în cazul de faţă raportat la valoarea curbei de nivel inferioare
(care are altitudinea absolută de 640 m) se aplică regula de trei simplă, ştiind că
echidistanţa este în acest caz de 20 m (660 m – 640 m = 20 m):

215
18 mm……………………20 m
4,5 mm…………………...δh m
  

4,5 ⋅ 20 

δ =   =5 ,
18

deci, punctul P are o altitudine relativă de 5 m faţă de curba de nivel de 640 m.


Altitudinea absolută a punctului P, va fi egală cu altitudinea curbei de
nivel inferioare (640 m), la care se adaugă altitudinea relativă δh a
punctului P, adică:
HP = HA + δh = 640 m + 5 m = 645 m.
Acest lucru se poate demonstra prin asemănarea celor două
triunghiuri dreptunghice (fig. 188). In punctul A altitudinea absolută este
dată de valoarea curbei de nivel inferioare (640 m), în punctul B altitudinea
absolută are valoarea de 660 m (altitudinea curbei de nivel superioare);
B′ este proiecţia în plan orizontal a punctului B; E este echidistanţa (20 m);
P reprezintă punctul căruia trebuie să i se determine altitudinea ; P′ este
proiecţia în plan orizontal a punctului P; δh este altitudinea relativă a
punctului P; d - distanţa în plan de la curba de nivel inferioară până la punct
măsurată pe hartă şi D - distanţa în plan dintre cele două curbe de nivel, cu
trecere prin punctul P, distanţă măsurată pe hartă.
Din asemănarea triunghiului ABB′ cu triunghiul APP′ rezultă:
δ



= 
; δ = 


.
Înlocuind cu valorile din exemplul de mai sus se obţine:
 

4,5  

δ =   ⋅ 20 =5 ,
18
adică altitudinea relativă a punctului P este de 5 m.
Altitudinea absolută va fi:
HP = HA + δh = 640 m + 5 m = 645 m.
Metoda grafică este o metodă , dar mai rapidă. Se a
   


a
 

poate aplica acolo unde distanţa în plan măsurată pe hartă între cele două
curbe de nivel succesive este mai mare de 5 mm, deoarece se realizează

216
prin metoda zecimilor care presupune împărţirea liniei de cea mai mare
pantă în zece părţi egale, iar la distanţe mici acest lucru devine dificil.

Fig. 190. Determinarea


altitudinii unui punct
situat pe versant prin
metoda zecimilor

De exemplu, pentru a determina altitudinea punctului R (fig.190) prin


metoda grafică, se trasează prin punctul R un segment de dreaptă CD
perpendicular pe curbele de nivel de 555 m şi 560 m. Segmentul CD se
împarte în zece părţi egale. În acest caz, echidistanţa curbelor de nivel este
de 5 m. Deoarece segmentul CD a fost împărţit în zece părţi egale,
înseamnă că fiecare diviziune (zecime) are o valoare de 0,5 m. Se numără
câte zecimi sunt de la curba de nivel inferioară (cea de 555 m) până la
punctul R (de exemplu 7 diviziuni). In continuare, pentru calcularea
altitudinii relative δh a punctului R se foloseşte regula de trei simplă:
1 diviziune……………………….0,5 m
7 diviziuni……………………….. δh m
δh = 7 diviziuni · 0,5 m = 3,5 m.

Altitudinea absolută a punctului R (HR) se obţine prin adunarea


altitudinii relative δh la valoarea curbei de nivel inferioare, care este de fapt
o altitudine absolută:
HR = HA + δh = 555 m + 3,5 m = 558,5 m.
Pentru distanţe foarte mici între cele două curbe de nivel sau pentru
rapiditate, se poate aprecia din ochi valoarea segmentului d în raport cu D.
De exemplu (fig. 189b), apreciem că d (segmentul ES) reprezintă 1/4 din D
(segmentul EF). Dacă echidistanţa este de 10 m, înseamnă că altitudinea
relativă a punctului S este de 2,5 m. Altitudinea absolută a punctului S este :
HS = 110 m + 2,5 m = 112,5 m.

217
4.8. DETERMINAREA PANTELOR PE HĂRŢI
Prin 

a se înţelege unghiul sub care înclină o suprafaţă





topografică faţă de un plan orizontal. Calcularea valorii pantelor este


posibilă pe hărţile şi planurile topografice pe care relieful este reprezentat
prin curbe de nivel. Panta se poate exprima în grade (sexagesimale sau
centesimale), procente (%) şi promile (‰).
Metodele utilizate pentru determinarea pantei de pe hărţi sunt:

4.8.1. METODA ANALITICĂ


Panta între două puncte A şi B (fig. 191) se poate calcula cu ajutorul
tangentei sau cotangentei, folosind relaţiile:
∆H HB − HA
tg α = =
D D
D D
ctgα = = ,
∆H HB − HA
în care ∆H reprezintă diferenţa de nivel între punctele A şi B, iar D este
distanţa măsurată pe hartă între punctele A şi B şi transformată în
corespondenta sa de pe teren, în funcţie de scara hărţii.

Fig. 191. Determinarea


pantei

Pentru a afla valoarea ∆H, se determină mai întâi altitudinile absolute


ale punctelor A şi B (HA şi HB, uşor de calculat, deoarece se cunoaşte
valoarea echidistanţei) şi apoi se scade valoarea mai mică din cea mai mare.

218
După obţinerea valorii tangentei sau cotangentei corespunzătoare
unghiului de pantă (cu ajutorul tabelelor de valori naturale ale funcţiilor
trigonometrice), se obţine panta exprimată în grade, minute şi secunde.
Pentru a reda panta în procente, se utilizează formula:


%= α ⋅ 100 = ⋅ 100


 

În scopul exprimării pantei la mie sau în promile se înmulţeşte


tangenta cu 1000:
∆H
P 0 00 = tgα ⋅ 1000 = ⋅ 1000
D
Panta exprimată în procente arată cu câţi metri se urcă sau se
coboară în altitudine la 100 m pe orizontală, iar exprimarea în promile se
raportează la 1000 m pe orizontală
Pentru a determina cu aproximaţie panta în grade, atunci când nu
dispunem de tabele cu valori ale funcţiilor trigonometrice se procedează astfel:
1. Se calculează tg α cu formula menţionată;
2. Se calculează P %;
3. Se reprezintă grafic panta în
procente, trasând un segment de dreaptă
orizontal AB egal cu 100 de unităţi (de
exemplu mm). Din punctul B se ridică o
perpendiculară BC egală cu valoarea lui P
(mm), apoi se uneşte punctul A cu C Fig. 192. Reprezentarea
grafică a pantei
(fig. 192);
exprimată în procente
4. În triunghiul format se măsoară
cu raportorul unghiul α.
Pe o hartă topografică la scara 1: 25 000 (fig. 191),


 

  

altitudinile absolute ale punctelor A şi B sunt: HA = 600 m şi HB = 800 m.


Distanţa pe hartă (d) între punctele date este de 35 mm, iar distanţa
corespunzătoare de pe teren va fi: D = 25 000 · 35 mm = 875 000 mm = 875 m
Introducând aceste valori în formula tangentei obţinem:
  

∆ − 800 − 600
 

200


α= = = = = 0,22857
 

 

875 875
 

219
Din tabelele cu valori naturale ale funcţiilor trigonometrice rezultă că
acestei valori a tangentei îi corespunde un unghi de 12o 50′ (în sistem
sexagesimal).
Panta % = 0,22857 · 100 = 22,857 % ≈ 23 %
Panta ‰ = 0,22857 · 1000 = 228,57 ‰ ≈ 229 ‰

4.8.2. METODA GRAFICĂ


Metoda grafică (determinarea unghiului de pantă cu ajutorul
graficului de pantă). Această metodă permite determinarea rapidă a pantei,
în grade sexagesimale, cu ajutorul unei reprezentări grafice numite 

a 
 

  

, care există pe hărţile topografice moderne pe latura de sud, sub


a 


cadrul ornamental (fig. 193).

Fig. 193. Determinarea pantelor


cu ajutorul graficului de pantă

Graficul de pantă este propriu fiecărei hărţi, deoarece construcţia sa


se bazează pe calcule matematice, în care se ţine cont de scara hărţii şi de
echidistanţa curbelor de nivel normale şi principale. Segmentele verticale
corespunzătoare fiecărei valori unghiulare întregi (pentru 1o,2o,3o etc.) se
calculează cu formula:
∆H
D tgα ∆H
d= = = ,
n n n ⋅ tgα
în care reprezintă echidistanţa, reprezintă valoarea tangentei


unghiului pentru care dorim să aflăm lungimea segmentului vertical, este


distanţa corespunzătoare de pe teren, iar este numitorul scării hărţii.


220
Pentru determinarea pantei, cu ajutorul graficului se compară
lungimea segmentului de dreaptă (d) dintre cele două curbe de nivel între
care dorim să aflăm panta cu distanţele verticale de pe grafic. În acest scop,
se suprapune compasul distanţier cu deschiderea respectivă (fig. 193) cu un
vârf pe linia orizontală a graficului şi se deplasează de la dreapta spre
stânga până când celălalt vârf intersectează linia curbă a graficului. Dacă
distanţa luată în compas nu corespunde exact unei lungimi de pe grafic, 

valoarea pantei se determină prin interpolare (fig. 193).


Transformarea unghiului de pantă din grade în procente se poate
realiza uşor cu ajutorul tabelului 23.
a      

GRADE PROCEN- GRADE PROCEN- GRADE PRO-


TE TE CENTE
10 1,75 160 28,67 310 60,07
20 3,49 170 30,57 320 52,07
30 5,24 180 32,49 330 64,94
40 6,99 190 34,43 340 67,45
50 8,75 200 36,40 350 70,02
60 10,51 210 38,39 360 72,65
70 12,28 220 40,40 370 75,36
80 14,05 230 42,45 380 78,13
90 15,84 240 44,52 380 80,98
100 17,63 250 46,63 400 83,91
110 19,44 260 48,80 410 86,93
120 21,26 270 50,95 420 90,04
130 23,09 280 53,17 430 93,25
140 24,93 290 55,43 440 96,57
150 26,79 300 57,74 450 100,00
(După J. Tricart)

4.8.3. CALCULUL PANTEI MEDII


Se poate realiza prin intermediul tangentei unghiului de pantă, după
relaţia:
∆H ⋅ ∑ l
tgα = ,
S0
221
în care:
este echidistanţa curbelor de nivel
este suma lungimii curbelor de nivel


 este suprafaţa.
. Pentru a deter-


  

     

mina panta medie pentru sectorul de


hartă topografică la scara 1:25000 din
figura 194, aplicăm această formulă în
care cunoaştem: echidistanţa curbelor de
nivel = 10 m, suma lungimii
curbelor de nivel = 17 100 m şi


suprafaţa = 1 km2 = 1 000 000m2:




 

10 ⋅ 17100
α= = 0,171
 

Fig. 194. Sector de hartă la scara


1000000 2


1:25 000 pentru care se


calculează panta medie Panta medie este: α = 9o45'.

4.9. CALCULUL VOLUMULUI


Calculul volumului de apă al unui lac sau volumul unei forme
pozitive de relief se pot realiza pe o hartă în curbe batimetrice sau în curbe
de nivel. De exemplu, pentru a calcula volumul de apă al unui lac trebuie
determinate suprafeţele luate două câte două, respectiv suprafaţa propriu-
zisă (totală) a lacului şi suprafaţa cuprinsă în interiorul izobatei cu cea mai
mică adâncime (de exemplu 2 m); apoi suprafaţa cuprinsă în interiorul
izobatei de 2 m cu cea cuprinsă în interiorul izobatei de 3 m ş.a.m.d. Aceste
suprafeţe luate două câte două se introduc în formula:
+ 2
 

1
1 = ∆ ,
 

2
în care: +
este volumul de apă cuprins între două curbe batimetrice;
 

reprezintă suprafaţa cuprinsă în interiorul curbei batimetrice cu




valoarea cea mai mică;


reprezintă suprafaţa cuprinsă în interiorul curbei batimetrice cu


valoarea cea mai mare ;


este echidistanţa curbelor batimetrice.

222
În cazul calculării volumului unei forme pozitive de relief se
procedează în acelaşi mod: se calculează suprafaţa cuprinsă în interiorul
curbei de nivel cu valoarea cea mai mică (care delimitează la bază forma de
relief respectivă, împreună cu suprafaţa cuprinsă în interiorul curbei
următoare ş.a.m.d., înaintând spre altitudini mai mari.
Volumul total se va obţine prin însumarea volumelor parţiale:
Vt = V1+V2+V3+…+Vn

: să se calculeze volumul unui lac, echidistanţa




  

     

curbelor batimetrice fiind de 2m.


37800m 2 + 33400m 2
V1 = ⋅ 2m = 71200m 3
2
33400m + 28200m 2
2
V2 = ⋅ 2m = 61600m 3
2
28200m 2 + 18600m 2
V3 = ⋅ 2m = 46800m 3
2
18600m + 3200m 2
2
V4 = ⋅ 2m = 21800m 3
2
Volumul total va fi:
V = 71200m3+61600m3+46800m3+21800m3= 201 400 m3

4.10. CONSTRUCŢIA PROFILULUI TOPOGRAFIC


este o reprezentare grafică bidimensională a


  

        

 a 

reliefului (suprafeţei terestre) printr-o linie de contur. Se obţine din


intersecţia unui plan vertical imaginar cu suprafaţa terestră (a hărţii).
Construcţia acestuia este posibilă numai pe hărţile care folosesc pentru
reprezentarea reliefului metoda curbelor de nivel.
Spre deosebire de hartă care reprezintă numai două dimensiuni
orizontale, profilul combină dimensiunea orizontală cu cea verticală. Deşi
este o reprezentare grafică schematică, este deosebit de sugestiv şi util în
studiul geografic.

223
Fig. 195. Realizarea profilului topografic:
a - sector de hartă topografică cu traseul liniei de profil;
b - transpunerea pe hârtie milimetrică a punctelor de
intersecţie a liniei de profil cu curbele de nivel

224
Pentru a construi un profil topografic, se procedează în felul următor:
1. Se stabilesc pe hartă punctele între care dorim să realizăm profilul
(fig. 195a) şi li se determină altitudinile, în cazul în care nu sunt puncte de
cotă cunoscută (de exemplu, HA= 480,00m; HB = 522,00m).
2. Punctele A şi B se unesc printr-o linie subţire trasată cu rigla şi
creionul şi care este de fapt direcţia după care se va realiza profilul. Profilele
se pot executa şi după linii frânte sau sinuoase. In funcţie de poziţia planului
de secţionare, se obţin profile longitudinale, transversale, complexe.
3. Pe o fâşie de hârtie lată de 1-2 cm, suficient de lungă, care se
suprapune peste linia AB se trec (prin linii scurte, perpendiculare pe
marginea fâşiei) toate punctele de intersecţie ale curbelor de nivel cu linia
de profil, apele, alte puncte de cotă.
4. În dreptul punctelor de intersecţie scoase anterior se notează
valoarea curbelor de nivel, iar altitudinea punctului (punctelor) de
intersecţie cu apele se calculează.
5. Se stabileşte orientarea cardinală a profilului şi se notează pe fâşie.
6. Se mai pot nota şi alte elemente de pe hartă care sunt intersectate
de linia de profil, cum ar fi: limita unei păduri, localităţi etc. (prin semnele
convenţionale corespunzătoare).
7. Se trec pe fâşia de hârtie toponimele (denumirile vârfurilor,
dealurilor, râurilor intersectate).
8. Pe hârtie milimetrică se ia un sistem de referinţă XOY. Pe
ordonată (OY) se notează scara verticală sau scara înălţimilor (care va fi
aleasă în funcţie de amplitudinea reliefului şi de scara hărţii), iar pe abscisă
(OX) scara lungimilor, care este de fapt scara hărţii respective.
Scara înălţimilor poate să fie egală cu scara hărţii şi, în acest caz, se
spune că profilul este executat cu , sau să difere,
  

          

a a 

a

în sensul că poate fi mai mare decât scara hărţii. In acest caz, profilul este
construit cu
 

            

a a 
a a

În primul caz, pe scara înălţimilor se trec valorile echidistanţelor


grafice, care rezultă din reducerea la scara hărţii a echidistanţei naturale
(dintre curbele de nivel de pe hartă), adică:


= ,

în care este echidistanţa naturală, iar este numitorul scării hărţii.




225
De exemplu, pe un plan la scara 1: 20 000, echidistanţa curbelor de nivel
normale este de 20 m. Prin reducerea acesteia la scara hărţii se obţine o valoare
de 1mm, adică pentru fiecare milimetru de pe scara înălţimilor corespund 10 m
în altitudine. Astfel, scara înălţimilor profilului este o scară . Dacă însă


  


a

în loc de 1 mm pentru 10 m în altitudine vom lua 2 mm, scara înălţimilor va fi


exagerată de două ori, iar dacă pentru aceeaşi echidistanţă de 10 m se vor lua
5 mm, scara înălţimilor va fi exagerată de 5 ori.
Sunt însă situaţii când, prin reducerea echidistanţei naturale la scara
hărţii rezultă o echidistanţă grafică a cărei valoare este mai mică de 1 mm,
ceea ce face imposibilă reprezentarea cu scara înălţimilor normală,
impunându-se 

a


. De exemplu, pe o hartă la scara 1: 25 000,




a
 

echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5 m. Prin reducerea acestei


echidistanţe la scara 1: 25 000 se obţine o valoare de 0,2 mm. Deci, la fiecare
milimetru de pe scara înălţimilor corespund 25 de metri în altitudine.
Dacă respectăm această scară de proporţie, ne-ar fi imposibil ca la
fiecare mm de pe scara verticală să marcăm cinci echidistanţe grafice
(valorile a cinci curbe de nivel) şi, în plus, nu ar mai apărea o serie de
detalii existente pe teren de-a lungul liniei de profil. Se impune, deci,
exagerarea scării verticale. Dacă pentru echidistanţa de 5m vom considera
pe scara înălţimilor 1 mm şi nu 0,2 mm, adică de cinci ori mai mult,
înseamnă că am exagerat scara înălţimilor de cinci ori. Dacă se vor lua
2 mm pe scara înălţimilor pentru aceeaşi echidistanţă de 5m, înseamnă că
echidistanţa grafică de 0,2 mm a fost exagerată de zece ori.
Când profilul prezintă scări diferite pentru înălţimi şi pentru distanţe,
mărimea exagerării scării verticale rezultă din raportul scărilor înălţimii şi
hărţii. De exemplu, dacă scara înălţimii este de 1:5000, iar scara hărţii este
de 1.25 000, exagerarea va fi dată de relaţia:
1
5000 = 25000 = 5 ,
1 5000
25000
adică exagerarea s-a făcut de cinci ori.
În principiu, scara verticală începe de la o valoare apropiată şi
inferioară celei mai mici valori de pe profil, iar limita sa superioară poate

226
corespunde cu valoarea cea mai mare de pe profil sau poate fi o valoare
imediat superioară acesteia.
9. Se suprapune fâşia de hârtie de-a lungul axei OX şi fiecare punct de
pe fâşia de hârtie (rezultat din intersecţia liniei de profil cu curbele de nivel)
se proiectează pe verticală până la o linie orizontală a hârtiei milimetrice ce
corespunde cu valoarea altimetrică a curbei de nivel respective, ghidându-ne
după scara verticală (fig. 195b). Suprapunerea fâşiei se poate face fie astfel
încât punctul de începere al profilului să coincidă cu axa OY (fig. 196), fie
lăsând un spaţiu de 0,5-1 cm între axa OY şi primul punct al profilului
(fig. 197), spaţiu util pentru scrierea toponimelor.

Fig. 196. Profil topografic cu Fig. 197. Profil topografic cu scara


scara înălţimilor normală înălţimilor exagerată de patru ori

10. Se unesc punctele astfel obţinute printr-o linie continuă trasată cu


mâna liberă.
11. Pe profilul astfel obţinut se trec şi celelalte elemente – dacă ele au
fost extrase de pe hartă - prin semnele lor convenţionale.
12. Se notează toponimele, deasupra unei linii verticale întrerupte
(fig. 196 şi 197)
13. Se definitivează profilul prin menţionarea titlului, care se referă la
tipul de profil topografic (longitudinal, transversal etc.) şi a orientării. Se
întocmeşte o legendă, care trebuie să cuprindă explicaţia semnelor
convenţionale utilizate. Se adaugă indicaţiile asupra exagerării scării
înălţimilor şi asupra scării hărţii. Scara orizontală se poate nota sub formă
numerică (fig. 196 şi 197) sau sub formă grafică (fig. 197). În cazul în care
profilul are o scară verticală normală, scara înălţimilor fiind aceeaşi cu cea a
lungimilor, această valoare se poate nota o singură dată pe profil sub formă
de scară numerică (de exemplu, 1:10 000), aşa cum se observă în figura 196.
227
4.11. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA HĂRŢILOR
presupune identificarea şi citirea semnelor


           

 a a

convenţionale în scopul stabilirii relaţiilor de reciprocitate existente între


procesele şi fenomenele reprezentate pe hărţi (de exemplu relaţia dintre re-
ţeaua hidrografică şi relief sau dintre localităţi şi reţeaua de căi de comunicaţie).
Prin conţinutul lor, hărţile constituie instrumente deosebit de
importante în cercetarea ştiinţifică, care permit nu numai inventarierea unor
elemente geografice, ci şi stabilirea unor relaţii de reciprocitate între
acestea. Pentru aceasta trebuie să se cunoască semnele convenţionale.
Pentru a folosi cu eficienţă hărţile, este necesară analiza lor, analiză
care trebuie să atingă următoarele aspecte:
Acestea se referă la: denumirea hărţii, teri-


            

a  a a

toriul cuprins pe hartă, destinaţie, scară, autor sau redactor, proiecţia utilizată.
În această privinţă, pe o hartă generală se
  

      

 

analizează elementele matematice şi geodezice: care este scara, proiecţia


cartografică utilizată, ce valori au segmentele cadrului geografic, densitatea
reţelei cartografice şi a bazei geodezice (punctele de sprijin, pe categorii).
Se analizează elementele de altimetrie şi de planimetrie: relieful,
reţeaua hidrografică, vegetaţia, reţeaua de localităţi, căile de comunicaţie,
utilizarea terenurilor. Pentru toate aceste elemente de conţinut ale hărţii se
vor observa: metodele de reprezentare, culorile şi semnele convenţionale
utilizate, semnificaţia inscripţiilor explicative şi a datelor caracteristice.
În cadrul analizei reliefului se vor mai urmări: categoriile de curbe de
nivel utilizate, echidistanţa, altitudinile maxime şi minime şi situarea lor,
amplitudinea reliefului, unele aspecte legate de pante (valorile maxime şi
minime, situarea zonelor cu astfel de valori), semnificaţia datelor caracteristice
care însoţesc semnele convenţionale specifice reliefului, relieful antropic etc.
Analiza reţelei hidrografice va mai cuprinde: semnificaţia datelor
caracteristice care însoţesc semnele convenţionale pentru reţeaua
hidrografică permanentă şi temporară. Pentru reţeaua hidrografică
permanentă, se va stabili lungimea,precum şi existenţa şi felul afluenţilor
etc. Pentru reţeaua hidrografică cu caracter intermitent, se vor stabili
regiunile cu densitate minimă şi maximă, corelate cu caracteristicile
reliefului. Se vor analiza, de asemenea, lacurile, mlaştinile şi izvoarele.
Din analiza vegetaţiei nu trebuie omise menţiunile referitoare la tipul
de vegetaţie predominant, ponderea suprafeţelor ocupate de păduri (precum

228
şi felul şi starea acestora) din suprafaţa totală, care sunt zonele cu pondere
minimă şi maximă.
În cadrul analizei reţelei de aşezări umane se va menţiona numărul,
tipul, structura şi textura acestora, care este localitatea cea mai importantă,
unde sunt situate localităţile în raport cu relieful, căile de comunicaţie,
reţeaua hidrografică, frecvenţa de apariţie a gospodăriilor izolate.
Pentru căile de comunicaţie se vor analiza: semnificaţia datelor
caracteristice, categoriile de căi de comunicaţie care apar pe hartă,
elementele care se conturează de-a lungul lor (ramblee, deblee, poduri),
zonele cu densitate mai mare a potecilor şi drumurilor naturale.
În ceea ce priveşte modul de utilizare a terenurilor, se vor face precizări
referitoare la: categoriile de utilizare a terenurilor, care este predominantă şi
unde, ce corelaţii există între modurile de utilizare a terenurilor şi relief etc.
Se vor mai analiza: exploatarea resurselor naturale (mine în exploatare
sau părăsite, cariere, sonde, exploatări la suprafaţă de turbă etc.), centrele de
prelucrare (fabrici, uzine, mori, gatere etc.), existenţa şi felul transporturilor
speciale (conducte de petrol, funiculare, linii electrice aeriene etc.).
Pentru a putea stabili unei hărţi, este necesar ca pe ea să
 

  

a a a a

fie indicat anul editării şi, mai ales, anul în care au fost efectuate ridicările
topografice sau aerofotogrammetrice, deoarece harta reflectă peisajul
geografic la acea dată. Data reambulării (actualizării) conţinutului hărţii
este menţionată pe hartă. Trebuie stabilite şi materialele folosite pentru
întocmirea hărţii, mai ales în cazul hărţilor speciale.
De aceasta trebuie să se ţină seama mai ales la


            

hărţile la scară mare (hărţile topografice), utilizate pentru măsurători de


precizie. În acest sens, trebuie acordată atenţie specială preciziei cu care
sunt trecute semnele convenţionale cu conţinut special în ceea ce priveşte
elementele bazei cartografice (reţeaua hidrografică, localităţile, cotele etc.).
Execuţia tehnică a hărţii se referă la claritatea hărţii, dacă semnele
convenţionale sunt suficient de clare pentru a putea fi identificate rapid şi dacă
harta poate fi citită uşor. Când este cazul, se menţionează numărul culorilor
folosite, coincidenţa culorilor utilizate în conţinutul hărţii şi în legendă,
omogenitatea lor etc. Este necesar să se facă o comparaţie cu hărţi analoage.
Orice analiză a unei hărţi trebuie să se încheie cu concluzii generale
privind atât importanţa ei intrinsecă, cât şi relevanţa acesteia în plan
geostrategic, social şi economic.

229
GLOSAR

Atlas, colecţie de hărţi întocmite şi sistematizate după o concepţie şi un


program unitar. Prima colecţie de hărţi sub formă de a. aparţine lui Claudiu
Ptolemeu (sec. al II-lea e.n.). Termenul de a. a fost propus pentru prima dată de
cartograful olandez Gerhardt Kremer Mercator în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea. Prima operă cartografică românească denumită a. a fost realizată de
Gheorghe R. Golescu în limba greacă şi tipărită la Viena în 1800. Primul atlas editat
în limba română este al lui Gh. Asachi tipărit la Iaşi (1832-1842)- A. pot fi de mai
multe feluri: a. de buzunar, de obicei a. de de dimensiuni mici;
  
a       a  

conţine planşe şi date asupra reţelei hidrografice pe bazine,




a.
a  a      a     

asupra modului de folosinţă şi a resurselor de apă; a. cuprinde planşe


 

a     

cu principalele caracteristici climatice ale unui teritoriu; a. (a. şcolar) este


 
  a 

un a. general, care conţine hărţi de toate tipurile; a. format din planşe cu



     a 

hărţi fizico-geografice, economico-geografice şi social-politice, pe care sunt


reprezentate diferite fenomene ce caracterizează un anumit teritoriu; a. cu

  

planşe şi hărţi ce cuprind evenimente istorice dintr-o anumită perioadă; a.


       


conţine planşe cu hărţi fizice, economice pentru fiecare judeţ; a. întocmit


 

pentru suprafaţa întregului glob terestru; a. , cu hărţi ale suprafeţei Lunii;




a. , a. geografic fundamental, complex al unei ţări.


a   a 

Primul a.n. este cel al Finlandei, publicat în 1899 din iniţiativa Societăţii de
Geografie din Finlanda şi cuprindea 32 de planşe. Comisia a.n. recomandă în privinţa
conţinutului a.n. ca acestea să fie alcătuite din următoarele serii de hărţi: hărţi fizi-
co-geografice, hărţi ale populaţiei, hărţi economico-geografice, hărţi cu probleme
culturale şi hărţi politico-administrative. A.n. al României a fost realizat sub egida
Academiei Române, de către Institutul de Geografie, perioada 1969-1979.
A. cuprinde 487 de hărţi în 76 de planşe, cu o suprafaţă de 31 m.p. Hărţile
sunt întocmite la scări diferite; hărţile principale la scara 1:1 000 000 (în număr de
16), ca de ex: harta generală, harta administrativă, harta hipsometrică, geologică,
geomorfologică, hidrogeografică etc., care este o scară convenabilă şi pentru
întocmirea unui viitor atlas general al lumii care va folosi scara 1:2 000 000).
Celelalte hărţi sunt întocmite la scările 1:1 5000 000 (29 de hărţi), 1:2 000 000
(62 de hărţi), iar restul hărţilor la scări mai mici. La sfârşit are un index cu 10 300 de
termeni.

230
La realizarea a. au colaborat 192 de autori, aparţinând Institutului de
Geografie, centrelor universitare din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Craiova,
precum şi unor institute de cercetări din domeniile geologiei, pedologiei,
climatologiei, hidrologiei, biologiei, demografiei şi statisticii, istoriei, etnografiei,
lingvisticii etc. Imprimarea s-a realizat de către Direcţia Topografică Militară şi
Institutul de Geologie şi Geofizică, după originalele executate de către Institutul de
Geodezie, Fotogrametrie, Cartografie şi Organizarea Teritoriului.
cu hărţi ale dinamicii şi proprietăţilor chimice ale apei din
 

a.
  a    a 

mare sau ocean; a. , a. cu hărţi pe care este reprezentată împărţirea politi-



   

co-administrativă a unei ţări, continent sau a globului întreg: a. regional,



a  

dintr-un stat, dintr-un continent; a. rutier,


 
        a              a  

element principal fiind


     
a              a  a      
 a 

drumurile. Între diferite localităţi sunt notate distanţele în km. sau mile; a. şcolar,
a. utilizat în învăţământ; a. tematic, a. care cuprinde hărţi tematice; (ex. de a. t.:
a.cl., a. industriei, a. istoric etc.). 

colecţie de planşe cu semne convenţionale




a.
  
      a  

utilizate pentru reprezentarea elementelor de planimetrie şi altimetrie pe hărţi la


diferite scări.
Bază altimetrică (a hărţilor) este constituită din cotele punctelor
determinate faţă de o suprafaţă de nivel de referinţă. Pentru cotele punctelor de pe
hărţile topografice ale României, construite în proiecţie Gauss-Krüger, suprafaţa de
nivel este suprafaţa Mării Baltice în punctul zero Kronstadt; pentru cele construite
în proiecţia stereografică 1970, suprafaţa de nivel este suprafaţa Mării Negre în
punctul zero Constanţa.
Bază geografică (a hărţilor) reprezintă totalitatea elementelor de
hidrografie, relief, localităţi, căi de comunicaţie etc. de pe o hartă.
Bază matematică (a hărţilor) se compune din: elipsoidul de referinţă,
proiecţia cartografică, punctele de bază, sistemul de coordonate, scară, cadrul
hărţilor şi sistemul de împărţire pe foi şi nomenclatură. În România este folosit
elipsoidul de referinţă Krasovski 1940, ca proiecţie cartografică, pentru hărţile
topografice, este utilizată Proiecţia Gauss-Krüger, iar pentru hărţile utilizate pentru
lucrări cadastrale, de sistematizare etc. se foloseşte Proiecţia stereografică 1970,
punctele de bază sunt puncte fixe de pe suprafaţă elipsoidului a căror poziţie este
precis determinată prin coordonate geografice sau rectangulare şi cote faţă de
nivelul mării.
Bază planimetrică (a hărţilor) vizează totalitatea punctelor astronomice,
de triangulaţie şi ale reţelei de ridicare, determinate prin coordonate geografice şi
rectangulare.
Blocdiagrama este reprezentarea grafică tridimensională, în perspectivă, a
unei porţiuni din scoarţa terestră, în care sunt redate simultan principalele
caracteristici ale reliefului şi structura geologică. Ideea aparţine lui Grove Karl
Gilbert (la sfârşitul secolului al XIX-lea). În anul 1875, W. Holmes foloseşte
231
desenul în perspectivă cu o singură secţiune frontală, în care plasează structura
geologică. A utilizat acest desen în primele rapoarte ale consiliilor de exploatare a
vestului SUA.
W.M. Davis (în jurul anului 1890) foloseşte blocdiagrama ca o metodă de
reprezentare a reliefului şi a evoluţiei în timp a acestuia. În anul 1912, P.Dufour a
realizat un perspectograf foarte simplu cu care se obţinea direct, de pe harta
topografică cu curbe de nivel, perspectiva reliefului şi plasarea spaţială (în înălţime)
a curbelor de nivel.
Informaţii mai precise asupra modului de executare a blocdiagramei au fost
furnizate de către A. Lobeck (1924). După modul de construcţie sau după
proprietăţile proiecţiilor geometrice, se deosebesc: blocdiagramă cu un punct de
perspectivă; blocdiagramă cu două puncte de perspectivă, care permit reprezentarea
simetrică a formelor de relief şi blocdiagramă axometrică, când reprezentarea se
raportează la un sistem de trei axe de coordonate cu poziţii dependente de variaţiile
unghiurilor cuprinse între ele. După precizia sau gradul de identitate, sunt
blocdiagrame exacte (reale sau identice), care se realizează pe baza hărţilor sau
produselor fotogrametrice şi blocdiagrame ipotetice (imaginare) construite cu
ochiul liber, fără a folosi harta topografică, având mai mult rol orientativ; după
dimensiunile suprafeţei de teren pot fi blocdiagrame regionale sau de ansamblu şi
blocdiagrame locale.
Comensurabilitate (a hărţii) proprietate a hărţii care permite efectuarea de
măsurători, asigurată de utilizarea unei proiecţii cartografice şi a scării de proporţie.
Comisia Atlaselor Naţionale înfiinţată la 19 august 1956 de către Uniunea
Geografică Internaţională (U.G.I.), cu ocazia celui de-al XVIII-lea Congres
Internaţional de Geografie ţinut la Rio de Janeiro. C.A.N. are ca scop să contribuie
la unificarea atlaselor naţionale şi să ajute la realizarea şi perfecţionarea acestora.
Ulterior şi-a extins domeniul de activitate şi asupra atlaselor regionale complexe,
ajungând astfel să funcţioneze ca o comisie permanentă a Uniunii Geografice
Internaţionale (U.G.I.).
Deformare (în proiecţiile cartografice) exprimă schimbarea dimensiunilor
sau valorilor prin proiectarea unei suprafeţe curbe pe o suprafaţă plană. D. se
produce asupra lungimilor, suprafeţelor şi unghiurilor; d. lungimilor reprezintă
diferenţa între lungimea unui arc infinit mic de pe planul de proiecţie şi lungimea
arcului corespunzător de pe elipsoid; d. suprafeţelor este diferenţa între o suprafaţă
de pe planul de proiecţie şi corespondenta sa de pe elipsoidul de referinţă;
d. unghiurilor este diferenţa între unghiul format de două direcţii pe planul de
proiecţie şi unghiul format de corespondentele lor de pe elipsoidul de referinţă.
Ecuaţia hărţii reprezintă o pereche de funcţii continui şi derivabile care
asigură corespondenţa între punctele de pe suprafaţa elipsoidului şi cele de pe
suprafaţa hărţii şi se prezintă sub forma: x = f1 (Φ, λ), y = f2 (Φ, λ); în care x şi y
sunt coordonatele rectangulare ale punctelor de pe hartă şi Φ şi λ sunt coordonatele
geografice ale aceluiaşi punct de pe suprafaţa elipsoidului.
232
Fond cartografic este totalitatea produselor cartografice ale unei instituţii,
ale unei ţări.
Fond geodezic cuprinde totalitatea documentelor privind reţeaua punctelor
geodezice şi topografice pentru un teritoriu administrativ (judeţ, ţară); sin. f.g. republican.
Glob geografic indică reprezentarea micşorată a globului terestru pe o sferă;
primul g.g. a fost construit de Krates (sec. al II-lea î.e.n.), pe care două oceane se
întretaie sub unghi drept, împărţind uscatul în patru părţi. Indicaţii asupra întocmirii
g.g. a dat Strabon (58 î.e.n. – 21-25 e.n.). Cel mai mare g. construit a fost cel expus la
expoziţia de la Paris (1906) şi avea un diametru de 12,5 m. G.g. utilizate în
învăţământ se construiesc de dimensiuni mici. G.g. pot fi: generale, tematice, în relief.
Inscripţii pe hărţi vizează totalitatea denumirilor şi a notaţiilor prin litere
şi cifre; i.p.h. se pot grupa după categoriile de elemente la care se referă în:
toponime, (denumiri de locuri), oiconime, (denumiri de localităţi), hidronime,
(denumiri de ape), oronime, (denumiri de unităţi de relief) etc. După importanţă şi
sens, i. pot fi grupate în trei categorii: denumiri proprii, care se referă la obiectul
determinat, nomenclaturi, care se referă la un gen de obiecte, munţi, ape, insule etc.
şi i. explicative, care au scopul să completeze sau să înlocuiască semnele grafice,
ex. i. referitoare la viteza unui râu, adâncimea unui vad, natura fundului vadului etc.
Interpretare (a unei hărţi) se referă la identificarea şi citirea semnelor
convenţionale, în scopul stabilirii relaţiilor reciproce existente între procesele şi
fenomenele reprezentate pe planuri şi hărţi (de ex.: relaţia între reţeaua hidrografică
şi relief sau între localităţi şi reţeaua de căi de comunicaţii).
Izolinie (la pl.) este o linie care uneşte puncte cu aceeaşi valoare. Dintre
acestea se menţionează: linie care, pe hărţile climatice, uneşte
 a
     

punctele cu aceeaşi amplitudine a temperaturii medii sau extreme a aerului, dintr-o


perioadă de timp determinată; linie care uneşte punctele cu aceeaşi
 a a  a 

intensitate a mişcării de ridicare a scoarţei terestre; linie care uneşte puncte


  a   

cu aceeaşi presiune atmosferică; ( =la fel, egal, =adâncime), curbă


  a     a  

batimetrică; linie care uneşte punctele unde se aude pentru prima dată,
     

tunetul, primăvara; sin. homobronte; linie care uneşte puncte cu aceeaşi



  

înclinaţie magnetică; , linie care uneşte puncte cu deformări egale (în



   

proiecţiile cartografice); linie care uneşte punctele în care se produce în



   

acelaşi timp un anumit fenomen, în raport de un punct de staţie; , linie care


    a  

uneşte puncte cu aceeaşi adâncime a pânzei freatice; linie care delimitează


    

(pe hartă) răspândirea unui fenomen fonetic, lexical sau morfologic; ,


    

( =egal, =unghi), linie care uneşte puncte cu aceeaşi valoare a declinaţiei


   

 

magnetice; linie care uneşte puncte cu aceeaşi salinitate (a apei);


 a      

1
Primele izobare şi izoterme au fost trasate de geograful german
Al. Humbbold, în sec. al XIX-lea.
2
Primele izogone au fost trasate de fizicianul şi astronomul englez
Edmund Halley, în 1702.
233


linie care uneşte puncte cu aceeaşi cantitate de precipitaţii; , curbă de nivel;


  

linie care uneşte puncte cu aceeaşi nebulozitate; ( =egal,


         

=umezeală), linie care uneşte puncte cu acelaşi indice de umezeală;


    a  

( =egal, =ghiaţă, linie care uneşte punctele (de pe cursurile apelor), care au
  a  

aceeaşi durată a podului de ghiaţă; linie care uneşte punctele în care



    

îngheţul apei se produce în aceeaşi zi; , linie care uneşte puncte cu aceeaşi

  

densitate a apelor oceanice; linie care uneşte porturile atinse în acelaşi


  a 

timp de flux, sin. linie coditală; linie care uneşte punctele cu aceeaşi
   

 

intensitate a unui seism; ( =egal, =viteză), linie care uneşte punct



  a    a 

cu aceeaşi viteză (a apelor), într-o secţiune transversală; , ( =egal,


   
 

=cald), linie care uneşte punctele cu aceeaşi temperatură (a aerului, solului,


  


a apei). Prin izt. se poate reprezenta pe hartă repartiţia temperaturilor medii-minime


sau maxime, într-o perioadă de timp (lună, an, pe o anumită suprafaţă).
Legendă (a hărţii) exprimă totalitatea informaţiilor privind semnele
convenţionale, culorile etc. care permit interpretarea hărţii.
Lizibilitate (a hărţii) este proprietatea hărţilor prin care se asigură claritatea
semnelor convenţionale, în scopul descifrării şi interpretării lor uşoare.
Ortografia oficială a numelor geografice vizează normele după care se
stabileşte scrierea corectă a denumirilor de pe hărţile unei ţări.
Plan de bază este un plan topografic întocmit pentru un teritoriu dat (de
ex. o ţară) la scară mare şi într-un singur sistem de proiecţie, care trebuie să
satisfacă, prin conţinut, majoritatea sectoarelor economiei naţionale. În România
p.d.b. sunt p. la scara 1:5000. Sin.: p. fundamental.
Reambulare a planurilor şi hărţilor constă într-o operaţie executată prin
ridicări topografice, fotogrametrice sau documente cartografice pentru ca un plan
sau hartă să fie completate cu modificări şi elemente noi, apărute de la data
întocmirii sau de la ultima r. R. se face periodic sau ori de câte ori este cazul.
Sin.: aducerea la zi a planurilor şi hărţilor.

234
BIBLIOGRAFIE

Allix J.-P., Soppelsa J. (1981), , Ed. Belin,



a      a         



Paris.
Costăchel A. (1951), , Ed. Institutului de Construcţii, Bucureşti.
     a  

Couet R., Dubuisson B. (1982), , Editions Eyrolles,


             a    

Paris.
Cristescu N., Neamţu M., Ursea, V., Sebastian-Taub Margareta (1980),
, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
     a  

Cuenin R. (1972), , tome 1, Editions Eyrolles, Paris.


a      a       a  

Dragu Gh. (1975), , Centrul de Multiplicare


  
a      a     a   
       a  

al Universităţii din Bucureşti.




Gagea L., Iacobescu V. (1993), , Ed. Didactică şi


 
a      a      a      a 

Pedagogică, Bucureşti.
Grigore M. (1979), , Ed.
  
      a   a   a    a      a   a   
          

Academiei, Bucureşti.


Iacobescu V.R., Iacobescu V.V. (1989), , Ed. Tehnică,


  
 a    a    

Bucureşti.


Joly F. (1985), , Press Universitaires de France, Paris.



a a      a  

Năstase A. (1958), , Bucureşti.



  a   
      a  

Năstase A. (1998), , Ed. Fundaţiei , Bucureşti.


a      a   
 a     

 

Năstase A. (1998), , Ed. Fundaţiei , Bucureşti.


     a   
 a     

Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2001), , Ed. Fundaţiei


     a    a      a  

, Bucureşti.

 a     

Posea Gr., Popescu N. (1964), , AUB - Geol.-



a   a   
            a  

Geogr., 1.
 

Robinson A. H. (1963), , John Wiley and Sons Inc., New-



 
    a      a 

York - London.

235
Rotaru M., Anculete Gh. (1993), , vol. I, Secţia
        
  a  
    

Asigurare Tehnico-Economică a Presei şi Tipăriturilor; M.Ap.N.,


Bucureşti.
Rotaru M., Anculete Gh., Paraschiva I. (1989),
  
     a           

, D.T.M., Bucureşti.

  a    
 a

Rusu A., Boş N., Kiss A. (1982), , Ed. Didactică şi


     a        

Pedagogică, Bucureşti.
Săndulache Al., Buz V., (1982),

     a       a      
           a  

, Cluj-Napoca.


             

Velcea Valeria (1976), , Tipografia Universităţii


 
a      a     a         a  

din Bucureşti.
* * * (1996), , Ed. Universităţii „Al.I.Cuza”,
 
a  a a   a          a  a  

Iaşi.


* * * (1975),
  
  a   
      a        a   a       a    a a  a

, ediţia a II-a, D.T.M., Bucureşti.


    

* * * (1988),
  
  a   
      a                   a    a    

,
                                         

D.T.M., Bucureşti.
* * * (1970), , D.T.M., Bucureşti.
     a  
  a  

236