Ambalare CURS

Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs
USAMV București
Facultatea de Ingineria și Gestiunea Producțiilor Animaliere
AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI
DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
- Note de curs –
- 2021 -
1
CUPRINS
Generalități 3
Capitolul I. Funcțiile ambalajului și etichetei 4
Capitolul II. Ambalajele din sticlă 36
Capitolul III. Ambalaje din materiale plastice 46
Capitolul IV. Ambalaje din materiale complexe („cartoane”) 62
Capitolul V. Ambalaje celulozice 69
Capitolul VI. Ambalaje metalice 79
Bibliografie 97
2
GENERALITĂȚI
Ambalarea reprezintă o etapă (parte) integrantă în procesul tehnologic de producere și

conservare a produselor alimentare și trebuie tratată ca atare. Astfel, succesul majorității
metodelor de conservare și păstrare a produselor alimentare depinde de modul de realizare a
ambalării, pentru menținerea calității acestora și extinderea termenului de valabilitate, atât a
produselor proaspete (fructe, legume, ouă, carne, pește etc.), cât și a produselor rezultate din
prelucrare (produse de panificație, produse lactate, produse din carne, dulciuri, băuturi alcoolice
etc.)
Primele preocupări legate de încercarea de conservare a alimentelor au fost legate de
nesecitatea de aprovizionare a armatelor, la începutul secolului al XIX-lea, pe vremea lui
Napoleon; principalul scop era supraviețuirea pe teritoriile cucerite, când armata avea nevoie
de alimente ambalate, care să poată fi luate oriunde. Napoleon a oferit un premiu de 12000
franci pentru o metodă de conservare corespunzătoare, premiu câștigat de Nicolas Appert
(1795), pentru un procedeu de conservare în recipiente care, umplute cu produse și închise,
rezistau la căldură și presiune. Procedeul a primit denumirea de apertizare, iar mai tarziu,
sterilizare.
Tot în secolul al XIX-lea, în America a avut loc expansiunea spre vest, iar
supraviețuirea, călătorind în căruțe cu coviltir, a fost mai ușoară pentru cei care s-au
aprovizionat la plecare cu alimente uscate și conservate în cutii.
Așadar, primele utilizări ale alimentelor ambalate au avut ca prim scop supraviețuirea.
Ulterior, ambalarea a fost privită ca având un rol decisiv în realizarea obiectivelor legate
de:
➢ siguranța și protecția alimentelor;
➢ prevenirea deteriorării sub acțiunea factorilor de mediu și a rozătoarelor;
➢ prevenirea acumulării deșeurilor alimentare.
Concurenții nedoriți pe care omul îi are în consumul alimentelor sunt: rozătoarele,
insectele și microorganismele (mucegaiuri, drojdii și bacterii), care produc pagube în diferite
stadii de evoluție ale produselor până la consumator (recoltare, prelucrare, depozitare, transport,
vânzare).
Multă vreme, producătorii de alimente au privit ambalarea ca pe un „adaos” ce trebuie
realizat în modul cel mai ieftin cu putință. Producătorii de ambalaje, în opoziție cu această
3
atitudine, au privit industria alimentară ca principalul consumator de ambalaje de pe piață. În

ultimele decenii s-a ajuns la concluzia că produsul și ambalajul trebuie considerate împreună,
această interpretare fiind în avantajul consumatorilor de produse alimentare ambalate.
Produsele alimentare trebuie să fie disponibile oriunde locuiesc oameni, în societatea
modernă aceasta însemnând rareori acolo unde se obțin materiile prime. De asemenea,
alimentele trebuie să fie disponibile pe tot parcursul anului, indiferent de sezonul de recoltare,
în cazul produselor vegetale și să fie prezentate într-un mod care să convină achiziționării și
consumării, adică, în cele mai frecvente cazuri, ambalate.
Design
Toate produsele alimentare ambalate au făcut obiectul unui studiu de design. În prezent
există necesitatea ca un obiect / produs să fie și frumos, să atragă.
Utilizarea termenului de „design” datează din 1849, când un om de afaceri american (H.
Cole) a promovat ideea că „un design bun” echivalează cu „o afacere bună”.
Oficial, termenul de „design” este întrebuințat în 1913 în America (printr-o
reglementare propusă de Oficiul American de Proprietate).
Așadar, cuvântul englezesc „design” se referă la produsele fabricate în serie mare,
capabile să atragă, să încânte privirea.
„Design” – principala semnificație – proiectare estetică, adică procesul complex de
concepere și proiectare a formelor, culorilor funcționale și frumoase totodată.
Capitolul I. FUNCȚIILE AMBALAJULUI ȘI ETICHETEI
Majoritatea produselor alimentare se comercializează sub formă ambalată, astfel că

aspectul estetic al ambalajului se integrează în noțiunea complexă de calitate a alimentului.
Senzațiile vizuale provocate de un ambalaj determină o aprobare sau o respingere totală a
produsului (de modul cum se prezintă, un ambalaj poate să influențeze puterea de decizie a
consumatorului, acesta acceptând sau respingând un anumit produs).
Funcțiile ambalajului sunt cerute de produsul care se ambalează și de mijloacele și
metodele prin care acesta va fi transportat de la producător la consumator.
După scop, ambalajele se clasifică în:
➢ ambalaje de transport;
➢ ambalaje de desfacere.
4
Funcțiile de bază ale diferitelor tipuri de ambalaje sunt similare, cu deosebirea că la

ambalajul de desfacere se pune accent pe funcția de informare, prezentare și reclamă. Aceste
funcții sunt prezentate în continuare, împreună cu funcțiile etichetei, care preia o bună parte din
funcțiile ambalajului.
1. FUNCȚIA DE A CONȚINE PRODUSUL – această funcție este evidentă, deoarece

orice produs trebuie să fie introdus într-un ambalaj, pentru a putea fi transportat.
2. FUNCȚIA DE PROTECȚIE ȘI CONSERVARE. Această funcție este privită

adesea ca fiind cea mai importantă funcție a ambalajului, aceea de a proteja conținutul față de
efectele mediului înconjurător: apă, gaze, mirosuri, microorganisme, praf, șocuri etc. și de a
proteja mediul față de produs.
Protecția asigurată de ambalaj este o parte esențială a procesului de conservare. De
exemplu, laptele și sucurile ambalate aseptic rămân în această formă numai atâta timp cât
ambalajul este intact; carnea sau produsele din carne vor atinge maximul duratei de valabilitate
numai dacă ambalajul va fi intact și nu va permite pătrunderea oxigenului.
Funcția de conservare și protecție cuprinde mai multe aspecte:

2.1. Protecția mecanică a produsului împotriva solicitărilor mecanice din timpul
transportului, depozitării și desfacerii: tracțiune, compresiune, forfecare, șocuri, vibrații etc.
Alegera materialelor din care se confecționează ambalajul trebuie să țină seama de natura
produsului și de intensitatea solicitărilor la care este supus. Astfel, ambalajele care oferă o bună
protecție mecanică sunt cele confecționate din lemn, materiale metalice, carton, materiale
plastice.
2.2. Protecția chimică a produsului față de procesele chimice și electrochimice care au
loc la suprafața de contact dintre produsul alimentar și mediul înconjurător. Mediul poate
acționa chimic asupra produselor prin conținutul în oxigen, ozon, vapori de apă, substanțe solide
abrazive (urme de praf sau nisip), substanțe poluante care depășesc limitele maxime admise.
De asemenea, între produsele și materialele din care sunt confecționate ambalajelor pot
avea loc interacțiuni care se pot evita prin alegerea corespunzătoare a materialelor de ambalaj
inerte din punct de vedere chimic față de produsele supuse ambalării. Astfel de materiale sunt:
sticla, materialele plastice, tabla cositorită, materialele complexe.
2.3. Protecția împotriva microorganismelor se asigură printr-o etanșeitate perfectă a
ambalajelor și printr-o curățare cât mai ușoară și mai corectă.
5
2.4. Protecția biologică a produsului împotriva insectelor și rozătoarelor este realizată

prin folosirea ambalajelor din sticlă, materiale plastice, carton și a ambalajelor de transport din
lemn, ambalajele din materiale textile sau din hârtie fiind mai puțin protectoare.
2.5. Protecția față de lumină și radiații ultraviolete este necesară datorită modificării
caracteristicilor senzoriale și a reducerii valorii nutritive în cazul mai multor produse alimentare
sub acțiunea acestor factori. Cea mai bună protecție o asigură ambalajele confecționate din
materiale impermebabile la radiații luminoase sau ultraviolete (materiale metalice, cartonul,
lemnul, materiale plastice opace).
O bună protecție asigură și ambalajele din materiale colorate (sticla verde sau brună).
2.6. Protecția și conservarea energiei consumate în timpul procesului tehnologic de
obținere a produsului.
Exemplu:
- pentru a produce, transporta, depozita și vinde 1 kg de pâine este necesară o energie
de 15,8 MJ sub formă de căldură, combustibil de transport, putere electrică pentru
măcinarea grâului, fabricare, comercializare etc.;
- pentru a produce ambalajul din polietilenă necesar ambalării a 1 kg pâine, sunt
necesari 1,4 MJ;
- așadar, fiecare unitate de energie din ambalaj protejează 11 unități de energie din
produs;
- dacă s-ar renunța la ambalare, s-ar economisi 1,4 MJ, dar, în același timp, pâinea ar
putea fi deteriorată prin mucegăire, învechire etc., și ca o consecință, s-ar pierde de
fapt 15,8 MJ.
2.7. Protecția mediului înconjurător este posibilă prin folosirea de ambalaje care
funcționează corect (etanșe, care nu permit pierderi de produs în mediu etc.).
3. FUNCȚIA DE CONFORT
Funcția de confort se referă la:
- producerea unor ambalaje primare ușor de folosit și a unor ambalaje de transport și
desfacere a produselor ambalate care să ușureze operațiile de manipulare, transport,
depozitare și desfacere;
- diversificarea producției de ambalaje din punct de vedere al capacității, formei,
materialului de ambalaj folosit, al destinației.
Ca urmare a modificării stilului de viață (schimbarea rolului femeii în viața de familie,
cupluri cu puțini copii sau deloc, făcuți târziu, pentru a se dedica profesiei etc.) și a ”grabei”
6
continue în care trăim, a apărut necesitatea de a mânca în fugă (din mers) fie sandwich-uri, fie
snacks-uri și nu de a lua mese regulate. Toate acestea au condus la modificări profunde în piața
produselor alimentare și a ambalării acestora. Au apărut astfel produse gata preparate (”ready-
to-heat”), care pot fi gătite în scurt timp sau produse gata de consum (”ready-to-eat”), care
trebuie doar încălzite, în ambele cazuri, de preferat în ambalajul lor original. De asemenea, au
apărut condimente care se aplică direct din ambalaje aerosol, sosuri și dressing-uri gata
preparate, ambalate convenabil pentru utilizare directă.
Se poate afirma, având în vedere cele de mai sus, că ambalarea are un rol deosebit de
important în accentuarea laturii de confort a utilizării produselor ambalate.
La proiectarea ambalajului sunt importante două aspecte ale funcției de confort a
acestuia: porționarea produselor destinate ambalării și, asociată cu aceasta, forma ambalajelor
primare (dimensiuni și capacități).
Porționarea – se referă la funcția ambalajelor de a diziva producția industrială în unități
de consum: de exemplu, conținutul unui butoi cu vin este porționat prin umplerea buteliilor de
sticlă, șarja de unt obținută în bătătorul de unt este porționată prin ambalare în pachete de 200
g sau în doze de 25 g.
Prin urmare, producția la scară mare ce caracterizează o societate modernă nu fi valabilă
fără funcția de porționare a ambalării. Cu cât producția realizată este mai mare, cu atât mai mari
sunt cerințele de găsire a unor metode tot mai eficiente de porționare. Porționarea ajută
consumatorii să cumpere doar cantitatea de care au nevoie.
Forma ambalajelor primare – este asociată cu funcția de porționare și este strâns legată
de confortul utilizării ambalajului de către consumator, exprimat prin ușurința de a deschide un
ambalaj, a golirii acestuia, cât și cu eficiența folosirii ambalajelor secundare, respectiv terțiare
pentru a ușura operațiile de manipulare, depozitare, desfacere.
Astfel, porționarea produselor și ambalarea lor în ambalaje cu dimensiuni optime
permite utilizarea eficientă a ambalajelor secundare. Proiectarea ambalajelor secundare cu
dimensiuni optime permite utilizarea la maximum a spațiului disponibil pe palete.
4. FUNCȚIA DE COMUNICARE
Funcția de comunicare a ambalajului și etichetei se referă la informarea consumatorului
despre produsul conținut de ambalaj și la promovarea vânzării prin reclamă, la care se adaugă
aspectele de educare a consumatorului prin informațiile nutriționale furnizate. Așadar, ”un
ambalaj protejează ceea ce vinde și vinde ceea ce conține și protejează”. Se poate afirma că
ambalajul funcționează ca un ”vânzător tăcut”.
7
Funcția de comunicare include:

4.1. Informarea și educarea consumatorului;
4.2. Promovarea produsului și a vânzării.
4.1. Informarea și educarea consumatorului se realizează prin informațiile cuprinse pe

etichetă.
Eticheta reprezintă elementul esențial al promovării vânzării produselor ambulate, este
principalul (sau singurul) mesager al producătorului la punctul de vânzare sau pe masa
consumatorului.
Ea trebuie să fie văzută, recunoscută și citită într-un timp cât mai scurt, pentru ca decizia
să nu întârzie foarte mult.
Etichetele pot fi:
- simple bucăți de material atașate ambalajului (hârtie de calitate, materiale plastice,
folii de aluminiu) – exemple: etichete pentru butelii de sticlă, cutii de conserve etc.;
- desene complexe și informații care fac parte din ambalaj, imprimate direct pe acestea
(cartoanele pentru lapte, sucuri, paharele termoformate, cutiile de bomboane etc.)
Etichetarea bunurilor alimentare se bazează pe:

- principiul protecției consumatorului;
- principiul liberei circulații a bunurilor alimentare pe piața internă și internațională.
8
Informațiile cuprinse pe etichetă sau ambalaj pot fi grupate în două categorii:

4.1.1. Informații care asigură securitatea produsului ambalat;
4.1.2. Informații care urmăresc asigurarea sănătății consumatorului și contribuie la
educarea acestuia.
4.1.1. Informații care asigură securitatea produsului ambalat

În această categorie, conform H.G. 106/2002, cu modificările și completările ulterioare,
intră următoarele indicații cu caracter obligatoriu:
1. Denumirea sub care este vândut produsul.
2. Firma și adresa producătorului / depozitului en-gros sau comerciantului, respective

un număr de telefon (telefonul consumatorului) sau o adresă web, care să permită
consumatorului să ia legătura cu cel care răspunde de produs.
3. Locul de origine sau de proveniență, dacă omiterea acestora ar putea crea confuzii
în gândirea consumatorului.
Ţara de origine sau locul de provenienţă trebuie să fie menţionate în următoarele cazuri:
➢ când aceasta e obligatorie prin legislaţia UE specifică (exemplu: carne de vită, ulei de
măsline, miere etc);
➢ pentru carnea de porc, carnea de oaie, carnea de capră, carnea de pasăre (proaspată,
refrigerată sau congelată);
9
➢ acolo unde omisiunea menționării țării de origine sau locului de provenienţă poate
induce în eroare consumatorul cu privire la adevărata ţară de origine sau la adevăratul
loc de proveniență al alimentului.
4. Lista cuprinzând ingredientele – reprezintă, într-un fel, rețeta produsului, prin
indicarea compoziției. Ingredientele vor fi specificate în ordine descrescătoare a ponderii lor,
determinate în momentul introducerii în fabricație.
Aditivii alimentari se specifică obligatoriu, prin indicarea numelui specific urmat sau
doar înlocuit de numărul international.
Dacă un produs conține ca ingredient un complex alcătuit din mai multe componente,
iar ponderea acestuia este sub 2%, complexul poate fi indicat fără enumerarea elementelor
componente (exemplu: fructe confiate sau deshidratate, amestec de condimente etc.).
Această regulă nu se respectă dacă un component al ingredientului complex este
cunoscut ca alergen, caz în care, fie se indică toate ingredientele, fie, la sfârșitul listei de
ingrediente, se menționează ”urme de….”, ”poate conține….”, astfel încât consumatorul să
poată vedea clar numele alergenului (exemplu: arahide, gluten, nuci, alune, fistic, soia, semințe
de susan etc.).
Tot în lista de ingrediente trebuie specificat dacă printre acestea există unele care provin
dintr-un organism modificat genetic.
Lista substanțelor sau produselor care cauzează alergii sau intoleranțe:
➢ cereale care conţin gluten, şi anume: grâu, secară, orz, ovăz;
➢ crustacee şi produse derivate;
➢ moluşte şi produse derivate;
➢ peşte şi produse derivate;
➢ ouă şi produse derivate;
➢ arahide şi produse derivate;
➢ soia şi produse derivate;
➢ lapte şi produse derivate (inclusiv lactoza);
➢ fructe cu coaja lemnoasă, adică: migdale, alune de pădure, nuci, fistic;
➢ ţelină şi produse derivate;
➢ muştar şi produse derivate;
➢ seminţe de susan şi produse derivate;
➢ dioxidul de sulf şi sulfiţii în concentraţii mai mari de 10 mg/kg sau 10 mg/litru în
echivalent SO2 total;
➢ lupin şi produse derivate.
10
Substanțele și produsele care cauzează alergii, pe lângă că sunt menționate în lista de

ingrediente, ele trebuie să fie subliniate prin imprimare tipografică, distingându-se astfel din
lista de ingrediente.
Când denumirea produsului se referă clar la substanțele sau produsele care cauzează
alergii sau intoleranțe, nu mai este necesară etichetarea substanței sau produsului în cauză.
Exemple: băutură din soia, făină de grâu, produse lactate, conservă de ton etc.
5. Cantitatea din anumite ingrediente exprimată în procente, determinate în momentul

introducerii acestora în fabricație, în următoarele situații:
➢ când ingredientul apare cu denumirea sub care e vândut produsul;
➢ când ingredientul este accentuat prin cuvinte cheie, desene ori grafice;
➢ când ingredientul conferă caracteristici specifice, care îl diferențiază de alte produse.
6. Cantitatea netă – înscrierea se face în unități de volum pentru lichide (l, cl, ml) și în
unități de masă pentru celelalte produse (g, kg), conform Directivei Consiliului Europei
1169/2011, varianta III/2013.
În cazul alimentelor solide livrate în mediu lichid, se indică pe etichetă și masa netă a
componentei solide. Lichidul are rolul de a asigura mediul de conservare (saramuri, soluții de
oțet, soluții apoase de zahăr, sucuri de fructe sau legume).
Există o serie de produse care sunt scutite de obligația de a se menționa pe etichetă
cantitatea netă, respectiv:
11
➢ produse alimentare vândute la bucată (sau vrac), sau cântărite în prezența

cumpărătorului (exemplu: cârnați cruzi, ouă – vândute la bucată sau câte 10, 20,
30 bucăți);
➢ produse cu greutatea mai mică de 5 g sau 5 ml (plicuri de zahăr, îndulcitor, sare,
ketchup, muștar);
➢ produse vândute la bucată (produse de brutărie – pâine, tarte, plăcinte; păstăi de
vanilie; legume, fructe; scoici, melci etc.).
7. Data durabilității minimale sau, în cazul alimentelor care din punct de vedere
microbiologic au un grad înalt de perisabilitate, data limită de consum (data până la care
produsul are garantate proprietățile, în condiții corespunzătoare de depozitare).
Data va fi precedată de mențiunea:
➢ ”a se consuma de preferință înainte de......”, dacă se indică ziua / luna / anul;
➢ ”a se consuma până la sfârșitul.......”, dacă se indică luna / anul.
Data se compune din: indicarea clară a zilei, lunii, anului, după cum urmează:
➢ în cazul alimentelor cu durabilitate mai mică de 3 luni – ziua / luna / anul;
➢ în cazul alimentelor cu durabilitate între 3 luni și 18 luni - luna / anul;
➢ în cazul alimentelor cu durabilitatea mai mare de 18 luni, e suficient să se indice
doar anul. Însă, din rațiuni de a induce sentiment de incredere, producatorii
indică luna/anul.
Pentru produsele cu grad ridicat de perisabilitate, data durabilității minimale este
înlocuită cu data limită de consum, precedată de mențiunea ”expiră la data de......” (ziua / luna
/ anul).
8. Condiții de depozitare sau de folosire – necesare pentru păstrarea sau folosirea

corectă a produselor alimentare.
9. Concentrația alcoolică – pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,2% în
volume, valoare determinată la 20ºC; se înscrie în cifre cu cel mult o zecimală, urmată de
simbolul ”% vol.” și poate fi precedată de cuvântul ”alcool” sau de abrevierea ”alc.”
10. Identificarea lotului – alimentele nu pot fi comercializate dacă nu sunt însoțite de o

indicație care să permită identificarea lotului din care fac parte, indicație esențială pentru a
asigura trasabilitatea produsului.
12
11. Mențiuni suplimentare – acestea sunt necesare pentru anumite grupe de produse:
Exemple:
➢ Lapte și produse din lapte: - mențiunea tratat ”UHT”
- mențiunea ”produs instant”, pentru laptele praf
➢ Carne și produse din carne - menționarea specie din care provine carnea;
- menționarea procedeelor de fabricație sau tratamentelor
utilizate (”produs crud-uscat”, ”produs afumat”,
”produs congelat”, ”produs refrigerat”, ”produs
pasteurizat” etc.)
- menționarea tipului de membrană (”naturală”,
”artificială comestibilă”, ”artificială necomestibilă”)
➢ Cafea și derivați din cafea - varietatea de cafea (”Arabica”, ”Robusta”, ”Liberica”
etc.)
- mențiunea ”produs instant”, unde este cazul etc.
4.1.2. Informații care urmăresc asigurarea sănătății consumatorului și contribuie la

educarea acestuia.
Acestea se referă la etichetarea nutrițională, reglementată prin Regulamentul CE
1169/2011, vresiunea a treia / septembrie 2013.
Informația nutrițională reprezintă declarația nutrițională ce indică:
➢ obligatoriu - în câmpul vizual principal al etichetei, informaţiile nutriţionale pot fi
furnizate pentru:
▪ valoarea energetică;
▪ cantităţile de grăsimi, acizi graşi saturaţi, glucide, zaharuri, proteine
şi sare;
➢ voluntar – cantităţile de acizi graşi nesaturaţi, polioli, amidon, fibre şi/sau anumite
vitamine şi minerale;
➢ pentru băuturile alcoolice, declarația nutrițională se poate limita doar la valoarea
energetică.
Exprimarea valorilor nutriţionale:

➢ exprimarea per 100 g sau 100 ml (obligatoriu pentru valoarea energetică, în kcal
sau kJ);
➢ exprimarea per porţie – este opțională;
13
➢ exprimarea procentuală din consumul de referință (%CR* /100g sau /100ml,

opțională, cu excepția vitaminelor și mineralelor, unde este obligatorie).
*CR reprezintă consumul de referință al unui adult obișnuit și este de 8400 kJ sau 2000
kcal.
Alimente exceptate de la declaraţia nutriţională:

➢ produse neprelucrate care conțin un singur ingredient sau o singură categorie de
ingrediente;
➢ produse prelucrate a căror prelucrare constă numai în maturare și care conțin un
singur ingredient sau o singură categorie de ingrediente;
➢ apă destinată consumului uman;
➢ plante aromatice, condimente sau amestecuri ale acestora;
➢ sare;
➢ îndulcitori pentru masă;
➢ cafea boabe, măcinata și boabe de cafea decafeinizate întregi sau măcinate;
➢ infuzii de plante și de fructe, ceai, ceai decafeinizat, ceai instant sau solubil sau
extract de ceai, ceai instant sau solubil decafeinizat sau extract de ceai decafeinizat,
la care nu s-au adăugat alte ingrediente în afara aromelor;
➢ oțet;
➢ arome;
➢ aditivi alimentari;
➢ enzime alimentare;
➢ gelatină;
➢ drojdie;
➢ gumă de mestecat;
➢ produse alimentare ambalate sau în recipiente la care cea mai mare față prezintă o
suprafață mai mică de 25 cm2.
Factori de conversie în valori energetice

Valoarea energetică se calculează având la bază următorii factori de conversie:
➢ glucide (exceptând polioli): 17 kJ/g – 4,1 kcal/g;
➢ polioli: 10 kJ/g – 2,4 kcal/g, (polioli = îndulcitori naturali, adică alcooli naturali
ai zahărului, exemplu: xylitol, manitol, sorbitol etc.);
➢ proteine: 17 kJ/g – 4,1 kcal/g;
14
➢ grăsimi: 37 kJ/g – 9,3 kcal/g;

➢ alcool etilic (etanol): 29 kJ/g – 7 kcal/g;
➢ acizi organici: 13 kJ/g – 3 kcal/g;
➢ fibre: 8 kJ/g – 2 kcal/g.
Informaţii nutriţionale obligatorii şi voluntare din tabelul nutriţional

Informație nutritională
Per 100g (/per 100 Per portie (/per % consumul de

ml) unitate) referinta (CR) *
Valoare energetica kcal / kJ kcal / kJ %
Grasimi g g %
Din care:
❖ Acizi grasi saturati g g %
❖ Acizi grasi
g g
mononesaturati
❖ Acizi grasi
g g
polinesaturati
Glucide g g %
Din care:
❖ Zaharuri g g %
❖ Polioli g g
❖ Amidon g g
Fibre g g
Proteine g g %
Sare g g %
Vitamine si minerale Unități menționate în Unități menționate în % CR per 100 g

Anexa XIII Anexa XIII (și/sau per portie)
* Obligatoriu
* Voluntar
15
Prezentarea nutrienților
Cantităţile de referinţă pentru declaraţia nutriţională

Valorile CR arătate pe eticheta unui produs alimentar sau băutură ar trebui sa fie cele
pentru un „adult” mediu (1 kcal = 4184 J).
Consumul de referintă
Valoare energetică 8.400kJ / 2.000 kcal
Total grăsimi 70 g
Acizi graşi saturaţi 20 g
Glucide 260 g
Zaharuri 90 g
Proteine 50 g
Sare 6 g 30%
16
Valori ale principalilor nutrienți din consumul de referință (CR = 2000 kcal / 8400 kJ)
Specificare % Kcal g
Glucide 55 – 75 1100 - 1500 275 - 375
Grăsimi < 30 - 60 70
Proteine 10 - 15 - 50 -75
Prezentarea nutrienților obligatorii și opționali:

- amplasarea lor trebuie făcută în același câmp vizual (pot fi citite dintr-un singur
punct vizual);
- prezentarea se face în funcție de spațiul disponibil, sub formă de tabel sau sub formă
liniară.
Lizibilitatea
Informaţia obligatorie despre produsul alimentar trebuie să fie:
➢ usor de văzut, clar lizibilă şi să nu se şteargă (unde este cazul);
➢ afişată cu un caracter a cărui mărime este de minimum 1,2 mm;
➢ pentru ambalajele/recipientele a căror cea mai mare suprafaţă este sub 80 cm2,
dimensiunea caracterului trebuie sa fie de cel puţin 0,9 mm.
Denumirea produsului, cantitatea netă şi, acolo unde este cazul, concentraţia alcoolică,
trebuie furnizate în acelaşi „câmp vizual”.
17
Următoarele cazuri pot avea o etichetare obligatorie mai redusă:

➢ recipientele din sticlă destinate reutilizării, care sunt marcate permanent şi care
nu pot avea etichetă, inel sau guler (de exemplu, butelia de 0,25 l de Pepsi);
➢ ambalajele sau recipientele a căror cea mai mare suprafaţă are mai puţin de 10
cm2.
➢ băuturile alcoolice cu peste 1,2% alcool.
Pe aceste produse, mențiunile obligatorii sunt:

➢ denumirea produsului;
➢ orice ingredient care cauzează alergii sau intoleranțe;
➢ cantitatea netă;
➢ data durabilității minimale sau data limită de consum.
Pentru aceste ambalaje / recipiente mici, restul informațiilor (lista ingredientelor etc.)
trebuie furnizate prin alte mijloace (exemplu: prospect, website, hotline etc.)
Exemple de etichetare nutrițională
Etichetarea vinurilor
Pentru vinul ambalat în butelii, eticheta şi contraeticheta (cea plasată diametral opus)
sunt două elemente foarte importante. Dincolo de latura estetică şi de strategia de marketing,
legea impune ca pe etichetă să figureze clar următoarele informaţii:
➢ numele şi adresa producătorului;
18
➢ numele şi adresa îmbuteliatorului;

➢ soiul din care s-a obţinut vinul;
➢ anul de producţie;
➢ categoria de calitate a vinului;
➢ conţinutul în alcool;
➢ volumul de vin din butelie;
➢ conţinutul de zahăr prin specificarea “sec”, “demisec’, “demidulce” sau “dulce”;
➢ sintagma “conţine sulfiţi”;
➢ numele oenologului (opţional);
➢ podgoria şi eventual anumite date despre vin sau despre istoria cramei de
provenienţă.
Contraeticheta poate conţine:

➢ brand-ul sub care se vinde acel vin;
➢ soiul;
➢ anul de producţie;
➢ categoria de calitate a vinului;
➢ conținutul în alcool;
➢ volumul recipientului.
19
Din punct de vedere comercial, lucrurile stau invers. Aşa se face că eticheta este
reprezentată de contraetichetă şi invers. Mai exact, la raft va fi remarcată contraeticheta
sticlei. Trebuie știut că brandul soiului de vin nu este în mod obligatoriu acelaşi cu numele
cramei. Sunt câteva cazuri în care producătorul foloseşte ca marcă numele sub care firma e
înregistrată la Registrul Comerţului, cum ar fi Cramele Hallewood sau crame mici care au o
istorie în spate, și cu atât mai puțini sunt cei care folosesc ca brand numele podgoriei (Cramele
Recaș, Jidvei, Murfatlar, Cotnari). Prin urmare, mulți producători au brand-uri proprii: Vincon,
Vrancea – Beciul Domnesc, Agricola Stirbey – Prince Stirbey etc.
Tot pe etichetă mai figurează nişte combinaţii de litere: DOC-CMD, DOC-CT, DOC-
CIB, Vin cu Indicaţie Geografică şi Vin de Masă. Acestea sunt categoriile de vin, codificate aşa
încât să le poată recunoaşte specialiştii sau cumpărătorii pasionaţi.
Calitatea vinului
➢ vin de masă – este un vin de calitatea a III-a, cu o tărie alcoolică mai slabă, între 8,5 si
9,5 %, iar pe eticheta lui nu este obligatoriu să se regăsească soiul, anul de producție
sau podgoria. Vânzarea lor este permis să fie efectuată sub orice formă de ambalare
(PET, butelii din sticlă, bag-in-box);
➢ vin de calitate superioară (pe etichetă există mențiunea VS, IG sau VSIG) cu
indicație de proveniență geografică – este un vin de calitatea a II-a, cu tăria alcoolică
de minimum 9,5% vol. Pe etichetă este menționată zona geografică de producere,
denumirea soiului sau a sortimentului;
➢ vin cu denumire de origine controlată (pe etichetă există mențiunea DOC) – este
un vin de calitatea I, tăria alcoolică minimă este de 11% vol, strugurii din care este
produs acest vin au un conținut minim în zaharuri de 190 grame la litru;
20
➢ vin cu denumire de origine controlată cu trepte de calitate (pe etichetă are notația
DOCC) – un vin de calitatea I, tarie alcoolică de peste 11,5%. La rândul sau, vinul
acesta se împarte în:
• cules la maturitate deplină – DOCC – CMD – strugurii au un conținut de
zaharuri de minimum 196 g/l;
• cules târziu – DOCC – CT – strugurii au un conținut de zaharuri de
minimum 220 g/l;
• cules la înnobilare – DOCC – CIB – strugurii au un conținut de zaharuri de
minimum 240 g/l, strugurii au „mucegai nobil“ sau sunt culeși când boabele
se stafidesc.
Aceste indicatii se regăsesc pe etichetele vinurilor din aproape toată lumea, sub diverse
forme. Exemple:
➢ Franța: vinurile de origine controlată au mențiunea AOC, iar cele inferioare au
mențiunea VDQS – Vin delimite de qualite superieure;
➢ Italia: vinurile de origine controlată au mențiunea DOC, cele superioare au
mențiunea DOCG – Denominazione di Origine Controllata e Garantita. Un vin de
regiune cu o calitate inferioară celor DOC sunt IGT – Indicazione geografica tipica;
➢ Spania: vinurile de origine controlată au mențiunea DO – Denominacion de Origen,
cele superioare au mențiunea – DOCa – Denominacion de Origen Calificada;
➢ Portugalia: vinurile de origine controlată au mențiunea DOC – Denominacao de
Origem Controlada, iar mențiunea IPR – Indicacao de Proveniencia
Regulamentada se face pe vinuri din alte locuri de origine, dar nu celor cu DOC;
➢ Germania: vinurile de calitate produse într-o regiune determinată au mențiunea
QbA – Qualitatswein bestimmter Anbaugebiete, iar mențiunea QmP
– Qualitatswein mit Pradicat (QmP) se aplică la vinuri de cea mai bună calitate.
Indicația geografică (IG)

Vinul cu indicație geografică (IG) este la origine un vin DOC care, după producere este
vândut unei alte crame, care-l vinde sub marca proprie, dar specificând zona din care provin
strugurii din care s-a obținut vinul respectiv. Indicația geografică trebuie să apară chiar și în
situația în care producătorul și beneficiarul sunt din aceeași zonă. Vinurile IG se vând
obligatoriu în butelii din sticlă de 0,75 l sau mai mari, fiind interzisă vânzarea în butelii PET.
21
Nivelul de alcool și zahărul

Pe etichetă mai este specificat şi conţinutul în alcool al vinului, care pentru vinurile din
calitatea I şi calitatea a II-a trebuie să fie peste 11% vol. După conţinutul de zahăr nefermentat,
vinurile se clasifică astfel:
➢ sec – cel mult 4 g/l de vin;
➢ demisec – între 4,1 şi 12 g/l;
➢ demidulce – de la 12,1 la 40 g/l;
➢ dulce – conţinut de peste 40 g/l.
Zahărul din vin provine cel mai adesea din struguri şi rămâne nefermentat la capătul
procesului de producţie. Există însă şi cazuri când zahărul este adăugat, sub formă de “must
concentrat rectificat”. Singura condiţie pentru a realiza un asemenea adaos este ca mustul să
fie produs de aceeaşi podgorie, să facă parte din acelaşi soi şi să fie recoltat în acelaşi an.
Anul recoltei – apare întotdeauna pe etichetă. Majoritatea vinurilor de pe rafturile

marilor magazine sunt produse pentru a fi consumate rapid și a savura aromele proaspete. Există
și vinuri vechi, dar care, dacă sunt de calitate, este imposibil să fie și ieftine așa că, un vin vechi
nu poate avea un preț de vin de consum.
Soiul de strugure
Această mențiune se referă la soiul de struguri din care a fost făcut vinul (exemple:
Merlot, Sauvignon, Riesling, Fetească etc.), acest lucru dând certitudina că strugurii din care a
fost produsă băutura aparțin acestui soi, fiecare dintre ele venind cu propria aromă.
Pe etichetă poate fi găsită și mentiunea „cupaj“, care se referă la o îmbinare dintre două
sau mai multe soiuri de struguri, fiecare într-un anumit procent. Exemple de cupaje sunt –
Sauvignon Blanc cu Riesling, Fetească Neagră cu Merlot și Cabernet etc.
22
În cazul în care sunt specificate mai multe soiuri, înseamnă că proporția fiecărui soi este
de peste 15%. Din punct de vedere legislativ, în cazul cupajării a două vinuri, dacă proporția
celui de-al doilea vin este mai mare de 15%, pe etichetă trebuie menționat și numele celui de-
al doilea soi. În caz contrar, se specifică doar numele vinului dominant. În cazul cupajelor,
vinurile trebuie să fie din același an de recoltă.
4.2. Promovarea produsului și a vânzării – se referă la forma, culoarea și grafica

ambalajului și a etichetei. Se recomandă ca un ambalaj să aibă formă cât mai individualizată,
pentru fiecare tip de produs, dimensiunile alese pentru ambalaj să corespundă volumului sau
cantității optime pentru achiziționare.
În ceea ce privește forma etichetei, aceasta este influențată de particularitățile
constructive și tehnologice ale ambalajului și de posibilitatea de utilizare a materialului din care
sunt confecționate atât ambalajul, cât și ea însăși.
Culoarea este un mijloc de atragere a atenției. Ea imprimă ambalajului o impresie de
soliditate, pune în valoare calitățile produsului și subliniază caracterul său specific. Practic,
culoarea trebuie să determine cumpărătorul să achiziționeze rapid produsul ambalat.
Efectul culorilor:
➢ efect de cald: roșu, portocaliu, galben – sunt culori iritante, atrag atenția;
➢ efect de rece: verde, albastru, violet – produc stare de liniște.
Puse alături, culorile calde și reci își sporesc reciproc efectele. Pentru realizarea unei
armonii, este necesară folosirea a trei culori, deoarece întotdeauna două culori o solicită pe a
treia, chiar dacă aceasta este numai culoare de fond, pe care se diferențiază celelalte două.
Se folosesc două tehnici de armonizare a culorilor:
- ton pe ton, folosind culori apropiate;
- armonia policromă, care utilizează o culoare de bază și combinații de culori destul
de independente.
23
Culori și combinații ale acestora pe etichetele produselor alimentare
Culoarea are un important rol psihologic, anumite aranjamente determinând reacții

pozitive la cumpărători.
De exemplu, roșul și galbenul, în anumite nuanțări și păstrând un raport adecvat între
culori favorizează desfacerea produselor alimentare. Aceste constatări sunt exploatate cu
succces de mult timp de firme renumite: Nestlé, Parmalat, Barilla, Knor, Coca-Cola etc.
Nu e necesar ca materialul pe care se aplică culoarea să fie neted, de multe ori un relief
poate face o culoare mai vie, iar neregularitățile pot crea jocuri de lumină și umbră.
Grafica are rolul estetic cel mai important la înlocuirea unei etichete, fiind elementul cu
cel mai mare grad de inventivitate și fantezie.
Grafica unui ambalaj trebuie să stimuleze, să dezvolte imaginația, să prezinte produsul
într-o formă care să atragă și să fie ușor descifrabilă.
Ilustrația unui ambalaj înfățișează produsul și îi sugerează utilizarea și proveniența. Ea
poate fi un desen sau o fotografie, dar fotografia exprimă mai fidel realitatea. Precizia unei
comunicări prin imagini este mai eficientă dacă este completată cu comunicarea verbală, de
aceea, pe un ambalaj textul trebuie subordonat imaginii (imagine completată cu un text
inspirat).
24
Exemple de grafică
Tipurile de grafică utilizate sunt:

➢ comercială, care prezintă produsul și modalitățile de folosire în forme atractive (cea
mai folosită).
➢ intelectuală, cu o largă tendință spre dezvoltare, care este schematică, neîncărcată
cromatic cu simboluri vizuale, foarte simplu de înțeles;
➢ umoristică, atractivă și puțin ironică, recomandată în special produselor destinate
copiilor.
Literele pot reprezenta un element de decor important, dar pot fi și purtătoare de mesaj
optic, prin formă și culoare.
Textul cuprins pe ambalaj trebuie diferențiat grafic, pentru evitarea monotoniei. Între
formă și realizarea grafică trebuie să existe o armonie, desenele și textul să fie dispuse în spațiu,
astfel încât să fie cuprinse dintr-o dată de cumpărător.
Așadar, un ambalaj estetic, cu o grafică corespunzătoare, induce cumpărătorului un
sentiment de încredere, de siguranță asupra produsului ambalat, ea constituind și un mijloc de
reclamă eficient.
25
Simboluri și coduri aplicate pe ambalaj sau etichetă
În afara comunicărilor necesare pentru informarea, educarea și promovarea produsului

și a vânzării, pe etichete, respectiv pe ambalajele imprimate, trebuie să existe diverse alte
precizări, aplicate sub forma unor simboluri și coduri.
Simboluri prezente:
- Recuperarea ambalajului pentru prevenirea poluării mediului înconjurător prin
aruncarea lui la întâmplare – presupune obligativitatea de a-l arunca în locuri special amenajate
în vederea colectării:
- Material reciclabil sau triunghiul reciclării (faptul că materialul din care e

confecționat ambalajul poate fi reciclat):
- Participarea ambalajului reciclabil într-un program organizat la nivel national sau

international de reciclare cum este programul ”Der Grüne Punkt” din Germania:
26
- Simbolul pentru masa netă:
- Simbolul compatibilității materialului de ambalaj cu produsul:
- Simbolul termenului de valabilitate din momentul deschiderii recipientului:
Valabilitatea produsului din momentul deschiderii ambalajului:

3m = 3 luni (month)
- Simboluri pentru produsele de tip Bio, Eco, Organic:
Simboluri pentru produsele de tip Bio, Eco, Organic
27
Pe lângă acestea, pe ambalajele din material plastic este precizat simbolul abreviat sau
codificarea numerică atribuită denumirii materialului de ambalaj (conform Directivelor
Parlamentului European și Consiliului CEE din 1994/12, privind ambalajele și deșeurile).
Simbolul abreviat sau codificarea numerică sunt trecute în triunghiul reciclării sau sub
acesta.
Un alt tip de cod este cel folosit pentru cutiile de conserve confecționate din tablă
cositorită lăcuită și carora li se vor atașa etichetele înaine de livrare; acest cod se aplică prin
ștanțare pe capacul cutiei și permite identificarea produsului conținut și a datei de fabricație.
Importanța acestui cod este deosebit de mare, deoarece cutiile de conserve, după aplicarea
tratamentului termic (pasteurizare/sterilizare) sunt depozitate fără a fi etichetate. Etichetarea se
execute după o spălare prealabilă a cutiilor, abia înainte de livrare, pentru a preveni deteriorarea
etichetei în timpul depozitării datorită agenților de mediu (umezeală, condens).
a)
b)
28
Simboluri pentru materiale plastic (a, b):

1 / PET = polietilen tereftalat;
2 / HDPE = polietilenă de înaltă densitate;
3 / PVC = policlorură de vinil;
4 / LDPE = polietilenă de joasă densitate;
5 / PP = polipropilenă;
6 / PS = polistiren;
7 / Others = altele;
20 / 21 / 22 / PAP = celuloză
40 / Fe = fier;
41 / Al = aluminiu etc.
Exemple de simboluri
Coduri de identificare a mărfurilor
Datorită creșterii productivității comerțului, a diversificării în mare măsură a produselor

alimentare, precum și datorită exploziei informaționale din anii '60, a fost posibilă introducerea
pe piață a unor sisteme de codificare a produselor și în același timp de identificare automată a
codurilor. Acst lucru a dus la contracararea riscului scăderii producțivității vânzării cu
amănuntul datorită diversivității și abundenței produselor de pe piață.
În 1971, în Statele Unite ale Americii s-a creat ”Consiliul Universal pentru Codificarea
Produselor ” (UPC – Universal Product Codes), care a recomandat adoptarea unui simbol de
29
identificare a produselor, denumit simbol UPC și format din 12 semne. În prezent, peste 95%
din produsele de piața SUA sunt marcate cu acest simbol, putând fi scanate automat la casă.
În aceeași perioadă și în Europa au început cercetări similare, separate în Franța
(sistemul GENCOD) și Germania (sistemul BAN-L).
În final, a fost adoptat sistemul unitar de codificare EAN (European Article
Numbering) compatibil cu UPC. În 1977, la Bruxelles a luat ființă Societatea Internațională
pentru Codificare. În 1991, denumirea a fost schimbată (International Article Numbering
Association), dar abrevierea EAN a fost păstrată.
Codul de bare este cel mai simplu și mai ieftin sistem de identificare automată a unui
produs.
El se bazează pe reprezentarea printr-o asociere de bare (închise la culoare) și spații
libere, codificarea folosind un număr de simboluri (cifre), caractere simbolizate împărțite în trei
seturi A, B și C și grupuri de separatoare (caractere auxiliare), constituite din câte două linii
subțiri, paralele și ceva mai lungi, având și un rol de centrare în momentul lecturii codului.
Seturi de caractere A, B și C Cod EAN-13
Codurile EAN pot fi: EAN-13 și EAN-8.

Codul EAN-13 conține 13 simboluri (cifre) și trei grupe de separatoare (caractere
auxiliare). Cifrele trebuie să fie clare pentru a permite și identificarea vizuală, întrucât ele
furnizează următoarele informații:
➢ codul țării, format din primele trei cifre, prin care se identifică organizația locală de
codificare;
➢ codul producătorului, format din următoarele patru cifre, atribuit de organizația locală
de codificare;
➢ codul produsului, alcătuit din următoarele cinci cifre, atribuit de producător;
➢ cifra de control (ulima) - se obține prin calcul utilizând un algoritm.
30
Rolul cifrei de control este major – ea permite aprecierea corectitudinii codului de bare
citit într-un supermarket, bancă sau într-un oricare alt sistem ce folosește codificarea de bare.
Algoritmul definirii cifrei de control al oricarui șir de cifre în sistemul EAN/UPC, poartă
denumirea de „Modulo 10” și constă din următorii pași:
- se scrie șirul de cifre situate sub codul de bare (cele 13 cifre);
- se separă ultima cifră (cifra de control);
- celorlalte 12 cifre, de la dreapta către stânga li se atribuie câte o pondere, astfel:
cifrelor de pe poziție impară li se atribuie ponderea 3, iar celor de pe poziție pară,
poderea 1;
- se înmulțește fiecare cifră cu poderea atribuită, apoi se face suma tuturor produselor;
- valoarea cu care se competează suma obținută până la primul multiplu de 10
reprezintă cifra de control.
a)
b)
Cum se calculează cifra de control (a, b)
31
Citind de la stânga la dreapta, codul EAN-13 trebuie compus astfel:

➢ 1 caracter nesimbolizat;
➢ un separator lateral;
➢ 6 caractere simbolizate în seturile A şi B;
➢ un separator central;
➢ 6 caractere simbolizate în setul C;
➢ un separator lateral.
Codul de bare EAN-13
Citind de la stânga la dreapta, codul EAN-8 trebuie compus astfel:

➢ un separator lateral;
➢ 4 caractere simbolizate în seturile A şi B;
➢ un separator central;
➢ 4 caractere simbolizate în setul C;
➢ un separator lateral.
Codul de bare EAN-8
Codul de bare nu conține nicio informație referitoare la prețul produsului, întrucât acesta
variază de la un vânzător la altul.
Mecanismul este următorul: la fiecare citire de cod casa interoghează calculatorul la
care este legată privind numele produsului și prețul (asociate codului citit), pe care le tipărește
apoi pe bon și le folosește în calculul sumei de încasat.
32
Principalele aplicații ale codurilor cu bare sunt:

➢ clasificarea şi identificarea automată a produselor ambalate;
➢ gestionarea şi urmărirea automată a producţiei;
➢ identificarea producătorilor, distribuitorilor;
➢ urmărirea stocurilor (odată cu citirea și facturarea unui produs, scade automat stocul cu
o unitate);
➢ înregistrarea automată în casele de marcat;
➢ înregistrarea şi urmărirea automată a mărfurilor în depozite etc.
Avantajele aplicării codurilor de bare:

➢ pt. producători:
 rapiditate şi corectitudine în urmărirea vânzărilor, prin accesul la datele colectate
la casele automate din magazine;
 inventarierea şi organizarea uşoară a depozitelor.
➢ în comerţ:
 înregistrarea rapidă şi precisă a produselor;
 creşterea productivităţii în punctele de vânzare;
 eliminarea erorilor de preț;
 scăderea timpului pt. operaţiunile contabile;
 control strict al livrărilor, prin comandarea doar a produselor care se vând.
➢ pt. cumpărători:
 scăderea timpului pierdut la case; dispariţia erorilor de preţ.
Folosirea codului de bare presupune folosirea unor dispositive adecvate:

➢ scannere fixe sau mobile, bazate pe fotocelule pentru citire;
➢ case de marcat speciale cu microprocesor incorporat, care preiau semnalul scanner-
ului, îl decodifică și îl trimit la un calculator, care va returna numele produsului și prețul.
Calculatorul preia datele de la toate casele de marcat, permițând centralizarea datelor
legate de stocuri.
Codul trebuie marcat corect (bare paralele, respectarea grosimii acestora), iar suprafața
ambalajului pe care este înscris să fie perfect netedă, pentru o citire corectă și rapidă.
Introducerea sistemelor de codificare a fost necesară și pentru a împiedica producerea
neautorizată a produselor alimentare. Deoarece pe piață încă mai apar produse total diferite care
au acelați cod de bare, apare necesitatea perfecționării sistemelor de codificare.
33
Identificarea produselor prin codul cu bare (indici pe ţări)

a)
COD ŢARA COD ŢARA

Panama, Guatemala, Costa Rica,
00-09 SUA şi Canada 740-745
Salvador, Honduras, Nicaragua
30-37 Franţa 750 Mexic
380 Bulgaria 759 Venezuela
383 Slovenia 76 Elveţia
385 Croaţia 770 Columbia
387 Bosnia şi Herţegovina 475 Lituania
40-44 Germania 477 Letonia
46 Rusia şi CSI 479 Sri Lanka
471 Taiwan 480 Filipine
474 Estonia 484 Moldova
690-691 China 489 Hong Kong
70 Norvegia 45, 49 Japonia
729 Israel 50 Marea Britanie
73 Suedia 520 Grecia
b)
COD ŢARA COD ŢARA

Panama, Guatemala, Costa Rica,
740-745 780 Chile
Salvador, Honduras, Nicaragua
750 Mexic 784 Paraguay
759 Venezuela 786 Ecuador
76 Elveţia 789 Brazilia
770 Columbia 80-83 Italia
475 Lituania 84 Spania
477 Letonia 850 Cuba
479 Sri Lanka 859 Cehia, Slovacia
480 Filipine 869 Turcia
484 Moldova 87 Olanda
489 Hong Kong 880 Coreea de Sud
45, 49 Japonia 885 Thailanda
34
50 Marea Britanie 888 Singapore

520 Grecia 890 India
64 Finlanda 893 Vietnam
773 Uruguay 899 Indonezia
775 Peru 90-91 Austria
777 Bolivia 93 Australia
779 Argentina 94 Noua Zeelandă
c)
COD ŢARA
ISSN (International Standard Serial Number for periodicals) - Standard
977
internaţional pentru periodice
ISBN (International Standard Book Number) – Standard Internaţional pentru
978
cărţi
ISMN (International Standard Music Number) – Standard Internaţional pentru
979
muzică
35
Capitolul II. AMBALAJELE DIN STICLĂ
1. Generalități
Sticla este un material plastic anorganic, amorf, transparent, insolubil în apă, rezistent
la acțiunea acizilor și bazelor, dar fragil la șoc mecanic sau termic. Se obține prin topirea la
temperatură ridicată (~1500oC) a materiilor prime bogate în siliciu (nisip, silex sau cuarț)
împreună cu piatră de var, carbonat de sodiu sau potasiu și materiale auxiliare (oxizi ai
metalelor, magneziu, aluminiu, plumb, zinc, bor, potasiu, nichel, fier, crom etc.), topire urmată
de răcire până la starea rigidă, fără cristalizare.
Deși este privită ca un material produs de om, sticla s-a format pe cale naturală, din
elemente ale scoarței terestre, cu mult înainte ca globul terestru să fie populat.
Este utilizată ca material de ambalaj datorită următoarelor avantaje:
❖ insolubilă în apă și rezistentă la acțiunea acizilor și bazelor;
❖ inertă chimic la contactul cu produsele alimentare, deci compatibilă cu acestea;
❖ nu are miros și nu reține mirosurile;
❖ este rigidă (își menține formele inițiale);
❖ este transparentă (permite contactul vizual al conținutului);
❖ este igienică (se spală ușor);
❖ poate fi obținută în forme și culori variate;
❖ reutilizabilă;
❖ reciclabilă (economii de materii prime și reducerea costurilor);
❖ rezistentă la temperaturi ridicate (pasteurizare, sterilizare), cu condiția respectării
șocului termic.
Dezavantaje:
❖ fragilitate (crapă sub acțiunea șocurilor mecanice și termice);
❖ are o masă relativ mare (ambalajele din sticlă sunt grele comparativ cu altele);
❖ depozitare dificilă (ocupă același spațiu și goale);
❖ îmbătrânire sub acțiunea agenților atmosferici (formare de depuneri albicioase);
❖ transparență la lumină și UV – pune în pericol produsele cu conținut de lipide sau
vitamine sensibile (lipidele sunt oxidate, vitaminele – denaturate).
36
Originea sticlei se pierde în antichitate și legendă – primele vase din sticlă se pare că au
fost sculptate din blocuri solide, cu cca. 3000 ani î.e.n.
Descoperirea tehnologiei de fabricare a sticlei este atribuită civilizațiilor egiptene și
siriene (contemporane și rivale), pe baza obiectelor ce datează din acele timpuri.
Tehnicile de turnare a sticlei topite s-au dezvoltat cu cca. 1000 ani î.e.n., având ca
rezultat obținerea unor obiecte folositoare din sticlă. Cu cca. 200 ani î.e.n. s-a introdus tubul
metalic de suflare. Materialul topit fierbinte și vâscos aderă la acest tub și se umflă atunci când
se suflă pe la celălalt capăt, permițând obținerea de obiecte goale din sticlă.
În timpul evului mediu (500 e.n. – 1500 e.n.) centru artistic al sticlei a fost Veneția.
Ulterior fabricarea s-a dezvoltat foarte mult și în Franța.
La noi în țară, prima sticlărie a luat ființă în secolul al XV-lea, la poalele vârfului Negoiu
(Munții Făgărașului).
Prelucrarea sticlei s-a efectuat în întregime manual până la sfârșitul secolului al XIX-
lea. Mecanizarea confecționării recipientelor din sticlă a fost introdusă pe scară largă în 1892.
În timp s-a realizat perfecționarea continuă a recipientelor din sticlă (capacitate, dimensiuni,
formă, culoare). Astăzi, ambalajele din sticlă sunt mai ușoare și mai rezistente și continuă să
aibă un rol semnificativ în ambalarea produselor alimentare.
2. Compoziția sticlei
Sticla este un material transparent, a cărei formulă chimică este (SiO2)m(Na2O)n(CaO)n
– în care principalul component este dioxidul de siliciu (68 – 73%), fiind elementul care conferă
transparența sticlei.
Deoarece dioxidul de siliciu este foarte refractar (rezistă la temperaturi înalte, fără a-și
schimba structura, compoziția), iar sticla obținută doar din nisip este ușor alterabilă, putându-
se chiar dizolva în apă, în amestecul supus topirii se mai adaugă:
❖ fondanți – care se topesc și favorizează trecerea dioxidului de siliciu în stare
sticloasă; principalul fondant este oxidul de sodiu, provenit din carbonatul de sodiu
(Na2CO3 – soda de rufe);
❖ stabilizatori – baze alcalino-pământoase, cei mai utilizați fiind carbonații de calciu
și de magneziu (calcarul - CaCO3 și dolomitul - MgCO3) – care previn dizolvarea
sticlei în apă;
❖ alumină – se introduce pentru creșterea rezistenței mecanice și îmbunătățirea
rezistenței chimice la apă, agenți atmosferici și reactivi acizi, alcalini);
37
❖ afânători – produc eliminarea bulelor gazoase conținute în sticla în curs de topire –

cei mai utilizați sunt anhidrida arsenică, nitratul de potasiu, nitratul de sodiu, sulfatul
de sodiu (aceste substanțe se descompun și degajă un mare volum de gaz,
contribuind la omogenizarea amestecului și la antrenarea și eliminarea tuturor
gazelor);
❖ sticla rebut – provenită din fabricațiile anterioare, care ușurează topirea atunci când
este adăugată (energia necesară pentru topirea rebutului este mult mai mică decât
pentru topirea materiilor prime);
❖ decoloranți – se folosesc în cazul obținerii sticlei incolore, deoarece materialele
utilizate nu sunt prea pure. Printre impurități se numără fierul (aflat în nisip și
calcar), care transmite sticlei, în timpul topirii o tentă ce trebuie neapărat corectată,
dacă se dorește obținerea sticlei incolore. Decoloranți: dioxid de mangan, anhidridă
arsenică, oxizi de nichel, de cobalt, de seleniu;
❖ opacificatori și coloranți, care modifică aspectul și culoarea sticlei (oxid de fier –
culoarea verde, oxid de plumb – claritate și strălucire, oxid de mangan – culoarea
brună, oxid de cobalt – culoare albastră-violet).
3. Proprietățile sticlei
Deși are multe dintre proprietățile unui solid, sticla este de fapt un lichid foarte vâscos.
În timpul răcirii, ea suferă o modificare reversibilă a vâscozității, ceea ce face ca în final să fie
rigidă. Cu toate că la temperatura mediului ambiant are caracteristicile unui solid, sticla este un
lichid suprarăcit și curge extrem de încet, chiar și la această temperatură, în perioade mari de
timp.
A. Proprietăți mecanice
Sticla este casantă – se sparge sub acțiuni interioare sau exterioare, datorită structurii
amorfe.
• rezistența mecanică este o măsură a capacității de a răspunde la acțiunea forțelor
aplicate. Sticla se deformează elastic până la spargere;
• fragilitatea este caracteristica de a crăpa sub acțiunea șocurilor mecanice sau
termice și se exprimă prin:
o rezistența la presiune internă – este foarte importantă în cazul buteliilor
destinate ambalării băuturilor cu conținut de gaze dizolvate (bere, băuturi
răcoritoare, șampanie etc.) sau în cazul borcanelor supuse tratamentului
termic.
38
Sticla este un material satisfăcător pentru astfel de ambalaje. Cele care se sparg în timpul
umplerii, închiderii, tratamentului termic, cedează datorită unui defect microscopic al
recipientului, nedetectabil prin mijloace obișnuite.
Forma buteliei care rezistă cel mai bine la presiune internă este sfera, dar pentru că
aceasta nu e practică, cea mai răspândită e forma cilindrică.
o rezistența la solicitare verticală – sticla nu rezistă la comprimare puternică,
de aceea proiectarea umărului ambalajului de sticlă e importantă pentru
reducerea spargerilor în timpul operațiilor de umplere și închidere;
o rezistența la impact (lovire) este importantă mai ales pe linia de îmbuteliere
– suprafețele care vin în contact cu recipientele din sticlă (transportoare, căi
de ghidare) trebuie să fie prevăzute cu sisteme de reducere a șocurilor (exp.
perne de cauciuc).
Un risc mai deosebit îl reprezintă ciobirea sau fisurarea datorită unui număr mare de
lovituri, dar nu îndeajuns de puternice pentru a produce spargerea. Sunt periculoase mai ale cele
din interior, care sunt greu de detectat și pot produce cioburi în produsul alimentar.
B. Proprietăți termice
• rezistența termică a unei butelii este o măsură a capacității de a suporta o modificare
lentă a temperaturii. Deoarece sticla rezistă la temperaturi de până la 500-600oC,
rezistența sa la temperaturi ridicate este adecvată oricărei utilizări în ambalarea
produselor alimentare.
• rezistența la șoc termic – este cea mai mică în comparație cu alte ambalaje pentru
produsele alimentare. Rezistența maximă la șoc termic (variații de temperatură
bruște) este de aproximativ 35oC și depinde de tipul de sticlă folosit, forma
recipientului și grosimea peretelui (sticla are conductivitate termică redusă, de aceea
are rezistența la șoc termic mică).
Principalele situații în care rezistența termică a recipientelor din sticlă prezintă
importanță sunt:
❖ spălarea recipientelor de sticlă, înainte de utilizare;
❖ umplerea fierbinte cu produs, e necesară atunci când produsul este vâscos la
temperatură normală (exp. unt de arahide), sau când se urmărește realizarea unei
ambalări aseptice (gemuri turnate fierbinți). De obicei, temperaturile nu sunt mai
mari de 100oC. Sticla e un material bun pentru umplere fierbinte;
39
❖ tratamentul termic al produselor ambalate, specific conservării legumelor și

fructelor în borcane de sticlă (pasteurizare sau sterilizare) și pasteurizării berii în
butelii de sticlă.
❖ sterilizarea ambalajelor de sticlă, care se poate face cu abur, apă fierbinte sau căldură
uscată (aer fierbinte), în cazul ambalării aseptice.
Efectul unei modificări bruște de temperatură este neînsemnat dacă ambele suprafețe ale
recipientelor de sticlă (interioară și exterioară) sunt încălzite sau răcite simultan.
S-a constatat că recipientele de sticlă se sparg mai ușor în cazul unei răciri bruște,
comparativ cu o încălzire bruscă (tensiunile apărute sunt de două ori mai mari decât la încălzirea
bruscă, dacă se consideră aceeași schimbare de temperatură în ambele cazuri).
Cu cât pereții sunt mai groși, cu atât tensiunile apărute sunt mai mari, deoarece timpul
necesar căldurii să-i traverseze este mai lung și diferența de temperatură între suprafața
interioară și cea exterioară este mai mare.
Forma ambalajului are un efect important asupra rezistenței la șoc termic, tensiunile
fiind mai mari în apropierea îmbinării dintre bază și peretele lateral. Rezistența la șoc termic se
îmbunătățește prin existența unor curburi blânde la îmbinări și la modificările de secțiune.
4. Tipuri de sticlă – utilizare

În funcție de compoziția chimică, există numeroase tipuri de sticlă, cele mai răspândite
fiind:
❖ sticla silicică - cu un conținut ridicat de dioxid de siliciu, are un punct de topire
foarte ridicat (obținută prin topire la 1723oC), este rezistentă la acizi, fiind folosită
pentru sticlăria de laborator;
❖ sticla calco-sodică - reprezintă aproximativ 90% din întreaga producție globală,
fiind folosită pentru confecționarea recipientelor care nu necesită rezistență termică
și durabilitate chimică excepționale. Se folosește pentru confecționarea buteliilor
(are un conținut ridicat de calcar, elasticitate mărită și este mai puțin fragilă).
❖ sticla boro-silicică (aprox. 6% bor) - se folosește pentru confecționarea recipientelor
termorezistente;
❖ sticla silico-calco-sodică – are rezistența chimică mai mică și este folosită pentru
confecționarea obiectelor de menaj (pahare, farfurii, vaze etc.).
40
5. Ambalaje din sticlă

Ambalajele din sticlă continuă să aibă un rol semnificativ în ambalarea produselor
alimentare, în ultima perioadă fiind din nou privite cu un intres crescut.
Se confecționează diverse ambalaje: baloane, borcane, butelii, flacoane, damigene, însă
cele mai importante din punct de vedere al ambalării sunt borcanele și buteliile din sticlă.
5.1. BORCANELE DIN STICĂ - sunt confecționate din sticlă calco-sodică, având
capacități nominale cuprinse între 125-15000 ml.
Acestea au diferite forme și capacități (obișnuite, triunghiulare, înalte, hexagonale etc.)
și sunt clasificate în special după sistemul de închidere:
a) Borcane cu închidere Omnia (foarte puțin prezente pe piața ambalajelor în prezent,
raspândite în trecut – au pe gât o denivelare circulară).
Notarea acestora se face indicând: categoria, tipul, diametrul nominal al gurii și
capacitatea nominală. Astfel, un borcan obișnuit, tip A, cu diametrul gurii de 83 mm și
capacitate nominală de 820 ml se va nota:
Borcan obișnuit tip A - OMNIA – 83 – 820 – STAS 12498-86
În sistemul de închidere Omnia se folosesc capace din tablă de aluminiu. Operația de
închidere constă în atașarea capacului la gâtul borcanului prin presarea acestuia la anumite
intervale pe periferie și ermeticizarea închiderii datorită depresiunii create în interiorul
recipientului. O garnitură de cauciuc asigură etanșarea închiderii.
b) Borcanele cu închidere Twist-off – cele mai răspândite - create inițial pentru

conservarea produselor care nu se consumă integral la deschiderea recipientului, dar care apoi
au devenit borcanele cu cel mai răspândit sistem de închidere.
Gâtul borcanului este prevăzut cu patru începuturi de filet sau cu șase începuturi de filet,
care permit ca fixarea capacului să se facă printr-o rotire cu 74o, respectiv 48o.
Capacele Twist-off sunt confecționate din tablă cositorită și au pe margine 4 sau 6
proeminențe pentru fixarea pe filet, etanșarea fiind asigurată de o garnitură de cauciuc
interioară.
Derivate și asemănătoare cu acestea sunt cele cu închidere Press Twist-off sau Twist-
off Baby Food, destinate ambalării în special a hranei pentru bebeluși.
41
Închidere Omnia Închidere Twist-off
c) Borcane cu închidere Kilner – sunt caracterizate de un profil al gurii cu filet cu

început și sfârșit. Capacele sunt din tablă de aluminiu și prevăzute la interior cu o garnitură
inelară, în vederea etanșării.
Crearea depresiunii în interiorul recipientului se realizează în funcție de temperatura de

umplere:
❖ Pentru produsele care nu se sterilizează:
➢ În cazul umplerii la rece:
▪ introducerea de abur în spațiul dintre produs și capac, eliminându-se
astfel aerul existent, iar prin condensarea aburului se creează
depresiunea necesară fixării capacului la borcan;
▪ trecerea borcanelor închise printr-o cameră în care se creează
depresiune.
➢ În cazul umplerii la cald, depresiunea se creează prin încălzirea aerului existent între
produs și capac, dilatarea și, deci, eliminarea parțială a lui, iar după răcire se creează
depresiune interioară suficientă pentru a asigura fixarea capacului la borcan.
Depresiunea realizată este în funcție de temperatura conținutului în momentul închiderii
și de mărimea spațiului din recipient (se recomandă ca pentru fiecare 10oC diferență
între temperatura produsului și cea de sterilizare, să se lase cel puțin 0,6% din volumul
recipientului ca spațiu liber. În cazul umplerii la rece, se lasă un spațiu liber de 6% din
volumul recipientului).
❖ Pentru produsele care se sterilizează – depresiunea se creează chiar în momentul
operației de sterilizare, când, datorită presiunii ridicate din interiorul recipientului,
capacul cedează și gazele ies afară. După răcire, datorită de presiunii care se creează,
capacul este lipit de borcan, fiind destul de dificil de deschis. Rezultă că elementul
42
esențial pentru o bună închidere este planeitatea părții superioare a gâtului cu care
vine în contact inelul de cauciuc.
5.2. BUTELIILE DIN STICLĂ – sunt recipiente cu secțiune transversală a corpului

de obicei cilindrică (mai rar de altă formă), cu capacitatea de 25-2000 ml, prevăzute cu accesorii
de închidere, marcare, sigilare.
Buteliile destinate industriei alimentare sunt de mai multe tipuri:
➢ butelii de uz general (au în prezent o mică răspândire):
 butelii obişnuite (1 000 ml);
 butelii tip Euro (500 ml).
Acestea sunt destinate ambalării vinului, oțetului, apei minerale și se închid cu capsulă
coroană, dop de plută sau material plastic, capac cu filet.
Butelie obișnuită Butelie tip Euro
➢ butelii pentru vin:

 butelii obişnuite;
 butelii spec. tip Rhein (750 ml);
 butelii speciale tip Bordeaux (750 ml).
Pentru ambalarea vinurilor obișnuite se utilizează buteliile obișnuite de 1000 ml, iar
pentru cele superioare, buteliile speciale tip Rhein, Bordeaux sau alte tipuri.
43
Butelie tip Rhein Butelie tip Bordeaux
➢ butelii pentru bere:

• butelii tip Euro, care sunt de uz general (500 ml);
• butelii tip NRW (Nord Rhein Westfalia) – butelii germane cu o răspândire largă.
• butelii speciale – exemple: Tuborg, Stella Artois, Heineken, Fischer etc.
Butelie bere Heineken Butelie bere Fischer
➢ alte tipuri de butelii – cu forme și capacități diferite, atât în funcție de produsele

cărora le sunt destinate, cât și în funcție de dorințele producătorului de alimente.
Marii producători folosesc ambalaje din sticlă cu design specific, pentru ca
produsele lor să se diferențieze de cele ale concurenței. În această situație,
ambalajele din sticlă devin de unică folosință, deoarece circuitul invers spre
producător este anevoios și foarte costisitor.
44
Proprietățile specifice buteliilor

Pentru o capacitate dată, dimensiunile buteliilor au influență asupra perpendicularității
și stabilității lor. O butelie anormală în ceea ce privește perpendicularitatea, nu are stabilitate
suficientă și produce o funcționare anormală a mașinilor de îmbuteliat și închis.
Perpendicularitatea – se exprimă prin devierea axei buteliei față de axa verticală.
Devierea este diametrul cercului descris de axa buteliei pe planul orizontal aflat la
înălțimea ei, atunci când butelia se rotește în jurul axei verticale cu 360 o. Această deviere
depinde de înălțimea buteliei. Exemplu: pentru butelia de 230 mm – devierea maximă admisă
este de 4 mm.
Stabilitatea buteliei influențează asupra vitezei transportoarelor care leagă utilajele
secției de îmbuteliere, deci asupra productivității secției.
Coeficientul de stabilitate este raportul dintre înălțime și diametrul buteliei; pentru a
avea o stabilitate bună, acest coeficient nu trebuie să depășească 3,0 – 3,2
45
Capitolul III. AMBALAJE DIN MATERIALE PLASTICE
I. MATERIALE PLASTICE UTILIZATE PENTRU PRODUCEREA AMBALAJELOR
Definiţie.
Materialele plastice sunt substanţe organice cu structură macromoleculară în stare pură
sau sub formă de amestecuri, conţinând diferite materiale de adaos şi umplutură (plastifianţi,
stabilizatori, coloranţi, antioxidanţi, acceleratori de polimerizare sau condensare etc.) capabile
să treacă prin încălzire în stare plastică şi să păstreze după întărire forma dată.
Caracteristica generală este aceea că prin încălzire se înmoaie treptat şi nu deodată în
toată masa, deci nu au un punct de topire fix. Această proprietate face posibilă modelarea lor la
anumite temperaturi şi presiuni, cu păstrarea după răcire a formei primite la cald.
Clasificare:
Există o mare diversitate a materialelor plastice:
➢ după metoda de obţinere a produselor macromoleculare de bază:
o materiale plastice polimerizate (răşini polivinilice, polistirenice, polietilenice
etc.);
o materiale plastice policondensate (răşini fenolice, aminice etc.);
o materiale plastice modificate (transf. chimice – răşini pe bază de celuloză).
➢ după comportarea la deformare:
o plastomeri (materiale care pot suporta deformări permanente, au duritate,
rezistenţă la tensiune şi compresiune);
o elastomeri (materiale cu elasticitate apreciabilă, ce pot suporta deformări
temporare mari – mai ales alungiri).
➢ după comportarea la încălzire:
o produse termoplastice sau temoplaste – care supuse încălzirii se înmoaie şi
pot fi prelucrate prin presare, termoformare, iar după răcire se solidifică,
păstrându-şi forma primită la cald; printr-o nouă încălzire, devin din nou plastice
(procesul poate fi repetat). Exemplu: polietilena, polipropilena, policlorura de
vinil, polistirenul, policarbonaţi etc.;
46
o produse semitermoplastice sau semitermoplaste – care supuse încălzirii se

înmoaie şi se pot prelucra similar cu cele termoplastice, dar care conduc după
răcire la un produs puţin plastic la cald. Exemplu: poliesteri, siliconi, cauciucuri
sintetice etc.;
o produse monoplastice sau termorigide (termoreactive) – care se înmoaie la
încălzire, putând fi prelucrate ca şi în cazurile anterioare. După presare şi răcire,
piesele formate se întăresc ireversibil, nemaiputând suporta repetarea acestuia,
deoarece în timpul presării au suferit reacţii chimice care le-au modificat
proprietăţile. Exemplu: răşini utilizate pentru conf. accesoriilor - bachelita.
A. MATERIALE TERMOPLASTICE
1. POLIETILENA (PE) – se obţine prin polimerizarea etilenei, o hidrocarbură
gazoasă rezultată în cantităţi mari ca subprodus de la rafinarea petrolului.
n CH2 = CH2 → (-CH2 - CH2 -)n
în care n = gradul de polimerizare (numărul variabil de molecule de etilenă polimerizate)

PE produsă comercial este împărţită în următoarele categorii:
- LDPE – polietilenă de joasă densitate, obţinută la presiuni înalte ( 1.000 – 3.000
atm) şi temperaturi de 100 - 350°C şi oxigen ca iniţiator al reacţiei de polimerizare;
- HDPE – polietilenă de înaltă densitate, obţinută la presiuni scăzute (40 atm) şi
temperatura mediului ambiant (în prezenţă de trietilaluminiu şi tetraclorură de titan).
Proprietăţile PE:
• culoarea albă, uşor transparentă, densitatea de 910 – 960 kg/m3;
• stabilitate chimică bună – inertă din punct de vedere chimic faţă de majoritatea
reactivilor chimici până la 60°C (la peste 60°C devine sensibilă la acţiunea unor acizi
concentraţi şi a unor agenţi oxidanţi);
• rezistenţă la umiditate;
• uşor permeabilă la unele gaze, mai ales sub formă de folie (permeabilitatea la CO2 este
de trei ori mai mare ca la O2, HDPE este mai puţin permeabilă la LDPE);
• la temperaturi ridicate şi expunere la lumină şi aer – se oxidează; pentru a preveni se
recomandă:
47
- adaos de antioxidanţi în cantităţi mici (sub 0,1%);

- adaos de negru de fum (2%) – protejează împotriva fotooxidării –
produsă de UV).
• temperatura de înmuiere - 100°C LDPE şi 120°C HDPE;
• temperatura de topire – 110 – 115°C LDPE şi 130 – 140°C HDPE;
• termosudabilitate – foarte bună pentru LDPE;
- mai puţin bună pentru HDPE.
Utilizarea PE:
LDPE → se foloseşte la confecţionarea ambalajelor flexibile.
HDPE → se foloseşte pentru ambalajele semirigide şi rigide.
LDPE este foarte mult utilizată, deoarece poate fi prelucrată sub formă de film sau folie;
folii simple sau stratificate cu folie de aluminiu sau hârtie, ca material complex.
Din LDPE se pot obţine:

- ambalaje flexibile: pungi, pachete pernă, pliculeţe;
- folie – ca atare – pentru ambalare colectivă (foarte termocontractibilă);
- pentru acoperirea alimentelor în ambalaje skin (folie
subţire extensibilă);
- folie subţire, parte componentă a materialelor complexe pentru cartoane, cu
rolul de a proteja cartonul faţă de umiditate, de a asigura închiderea prin termosudare, cât şi de
a nu permite contactul direct dintre aliment şi folia de aluminiu;
- capace aplicate prin presare, accesorii de închidere (dopuri, garnituri de
etanşare pentru capsulă coroană, etc).
Din HDPE – se pot obţine:

- butelii pentru produse lactate fermentate;
- flacoane pentru – ketch – up (de culoare roşie);
- muştar (de culoare galbenă);
- bidoane, butoaie;
- accesorii de închidere – dopuri semirigide;
- capace rigide prefiletate;
- lăzi pentru transport şi depozitare.
HDPE este tot mai mult înlocuită cu PVC şi PET care au proprietăţi la gaze mai bune.
48
2. POLIPROPILENA
Polipropilena (PP) este un polimer al propilenei, obţinut la 100 atm şi 60°C, conform
reacţiei:
Macromolecula de PP este constituită din lanţuri lungi, cristaline, neramificate, care îi

conferă proprietăţi mecanice excelente şi o mare rezistenţă termică.
Proprietăţile PP
- substanţă incoloră, inodoră, cu densitatea de 900 kg/m3 (mai mică decât a PC);
- are luciu şi claritate bună → material ideal pentru imprimare;
- are contracţie mai puţin pronunţată decât PE;
- este polimer insolubil şi inactiv la temperaturi obişnuite faţă de produsele
alimentare;
- permeabilitatea la vapori – scăzută; la gaze - mai mică decât a PC;
- temperatura de înmuiere – 140 – 150°C; temperatura de topire – 165 – 170°C →
rezultă că ambalajele de PP pot fi sterilizate la 115 – 120°C mai uşor ca cele de
HDPE
Utilizarea PP la ambalarea alimentelor

Din granulele PP furnizate de industria chimică se obţin filme şi folii de diferite tipuri
şi grosimi din care se confecţionează diverse ambalaje.
1) ambalaje flexibile din folie:
- pungi şi pachete pernă transparente, colorate sau imprimate folosite pentru produse
alimentare păstrate la temperatura mediului ambiant: pâine, produse de panificaţie
(cornuri, rulade), produse făinoase (biscuiţi, pufuleţi), dulciuri (batoane, dropsuri),
cereale (orez, porumb de floricele), etc.;
- pungi şi pachete pernă obţinute din PP metalizată, atunci când e necesară protecţie
faţă de lumină (produse cu conţinut ridicat de lipide: cornuri tip croissant, biscuiţi
cu cremă, alune, etc.
49
2) ambalaje semirigide – obţinute prin termosuflare din folie groasă:

- barchete pentru unt, gem, miere, ketch-up, muştar în porţii mici;
- suporturi alveolare pentru biscuiţi, bomboane, tablete mici de ciocolată;
- pahare pentru produse lactate fermentate: iaurt, sana, lapte bătut, kefir, smântână,
budinci, etc;
- cutii pentru margarină, creme de unt, brânzeturi, etc;
- tăvi pentru preparate din carne proaspătă.
3) ambalaje rigide şi semirigide, confecţionate prin extrudare sau injecţie: flacoane

ketch-up, muştar, butelii.
4) accesorii de închidere: capace filetate Pilferproof preconfecţionate (capace
prevăzute cu un inel de siguranţă predecupat care rămâne pe gâtul buteliei la
deschidere).
3. POLICLORURA DE VINIL
- se obţine prin polimerizarea monomerului gazos „clorură de vinil”, fiind un amestec
de macromolecule cu număr n variabil.
Proprietăţile PVC
- este insolubilă, inertă şi netoxică dacă este pură;
- permeabilitate mai mare la vaporii de apă şi mai mică la gaze decât în cazul PE şi
PP;
- rezistenţa termică este cuprinsă în intervalul 30 – 80°C.
Utilizarea PVC
Confecţionarea ambalajelor din PVC este mai dificilă decât în cazul PE, densitatea fiind
de 1400 kg/m3.
50
PVC se poate obţine în două variante:

- PVC neplastifiată – este dură, se prelucrează la rece sau ajutorul căldurii şi presiunii,
prin tratamente asemănătoareca prelucrarea metalelor uşoare: tăiere, strunjire, găurire, pliere,
modelare, ambutisare (ultimele trei tratamente se fac la căldură).
Prin aceste metode se obţin:
➢ conducte pentru transportul lichidelor alimentare;
➢ ambalaje termoformate: cutii, suporturi cu alveole, tăviţe.
- PVC plastifiată – prin adaos de plastifianţi de natură organică: esteri ai acizilor
organici: citraţi, stearaţi, etc. (plastifianţi netoxici) – se prelucrează prin extrudare, laminare,
injectare, matriţare şi se obţine o gamă variată de ambalaje. Exemplu de ambalaje:
➢ folii utilizate pentru învelirea tăvilor cu carne proaspătă sau ambalaje skin –
deoarece permeabilitatea relativ mare la vaporii de apă previne condensarea
acestora pe faţa interioară a filmului;
➢ pungi;
➢ ţevi şi tuburi flexibile;
➢ cutii cu pereţi subţiri, ambutisate sau confecţionate sub depresiune.
4. POLISTIREN
Polistirenul (PS) se obţine prin polimerizarea stirenului (reacţia fiind accelerată de
căldură, lumină şi catalizatori (peroxizi).
Proprietăţi
➢
rigid, transparent, strălucitor, densitate - rigid – 1050 kg/m3; expandat – 32 – 160 kg/m3
➢ la cădere pe o suprafaţă dură scoate un sunet clar, aproape metalic, este uşor de
identificat;
➢ amorf (inelele benzenice împiedică apropierea lanţurilor);
➢ PS expandat are densitate mică, ceea ce amortizează şocurile, protejând obiectele pe
care le conţine;
51
➢ rezistenţa la căldură – 70 - 80°C;

➢ PS expandat are conductivitate termică scăzută, datorită aerului imobilizat în interiorul
celulelor sale, este un izolator excelent.
Utilizare în industria alimentară

- din PS – prin termoformare sub depresiune recipientele foarte uşoare (cu pereţii de 0,1
– 0,2 mm): pahare, suporturi alveolare, tăviţe;
- din folii de PS expandat (grosimea de 0,13 – 0,64 mm) – se confecţionează ambalaje
de unică folosinţă: tăvi pentru carne şi produse din carne, cofraje pentru ouă, tăviţe pentru
fructe, legume, etc.
B. MATERIALE SEMITERMOPLASTICE – POLIESTERI

1. POLIETILEN PEREFTALAT (PET)
PET – este un poliester obţinut prin policondensarea etilenglicolului cu esterul dimetilic
al tereftalatului – PET + metanol
n(H3COOH – C6H4 – COOCH3) + n[HO(CH2)2OH] →
dimetil tereftalat etilenglicol
→ [- OOC – C6H4 – COOCH2 – CH2O -]n + 2n[CH3OH]

polietilen tereftalat metanol
Proprietăţi:
➢ uşor şi elastic;
➢ rezistenţă mare la întindere;
➢ rezistenţă chimică mare;
➢ stabil în domeniul - 60°C ...+ 220°C;
➢ temperatura de topire 245 – 265°C;
➢ este puţin permeabil la O2 şi CO2, impermeabil la lichide (pentru a deveni impermeabil
la gaze se acoperă cu LDPE sau cu SiO2 la exterior sau se fabrică multistrat).
Utilizarea PET în industria alimentară:
➢ tăvi obţinute prin termoformare (utilizate pentru produsele congelate sau care se
introduc în cuptor pentru decongelare);
➢ pungi care se pot introduce în cuptorul cu microunde;
➢ filme termosudabile de PET metalizat (folosite ca strat intrior pentru snack – uri);
52
➢ butelii şi borcane: - butelii folosite pe gamă largă (apă plată, minerală, băuturi carbonate
şi necarbonate, ceai, ulei, alcool, alcool medicinal, oţet, bere, produse lactate fluide,
sucuri de fructe, etc.);
➢ borcane – pentru ketchup, bulion.
Buteliile sunt standard, de unică folosinţă, iar cele destinate produselor sensibile la
acţiunea O2 şi/sau care conţin gaze dizolvate, se confecţionează butelii multistrat (până la 7
straturi) sau se acoperă „barieră” cu LDPE sau SiO2. Protecţia faţă de lumină se asigură prin
colorare sau utilizare de aditivi de opacifiere.
Obţinerea ambalajelor din materiale plastice şi complexe:

Ambalajele din materiale plastice sau complexe se pot obţine prin una din următoarele
metode:
➢ formarea sub depresiune (termoformare) – presupune derularea foliei de pe o bobină,
încălzirea ei prin contact, până la domeniul de înmuiere, apoi, cu ajutorul depresiunii,
aceasta este obligată să ia forma unor matriţe (aerul este extras din interiorul matriţei,
iar folie copiază forma acesteia); o variantă a acestei metode o reprezintă suflarea de aer
de sus în jos, peste folia înmuiată, ce va fi forţată să copieze forma matriţei. În acest fel
se obţin ambalajele alveolare, paharele din plastic, tavile etc;
➢ formarea prin suflare – pornind de la tuburi sau preforme, ce se încălzesc, sunt
introduse în matriţe formatoare şi se suflă aer sub presiune în ele, acestea luând forma
matriţei. Prin această metodă se obţin buteliile din plastic, tuburile deformabile etc.;
➢ sudarea (termosudare) presupune îmbinarea cu ajutorul unor dispozitive de
termosudare a foliilor, filmelor din material plastic. Se utilizează materiale ce au
termosudabilitate bună. Astfel se obţin pungile, pachetele pernă, pachete pliculeţ – cu
sau fără adaos de material;
➢ lipirea – se foloseşte pentru foliile, filmele care nu au termosudabilitate bună (se
folosesc diverşi adezivi: răşini, soluţii de răşini).
Materiale plastice – abrevieri

 polietilenă – PE
 polietilenă de joasă densitate sau de înaltă presiune – LDPE
 polietilenă de înaltă densitate – HDPE
 polipropilenă – PP
53
 policlorură de vinil – PVC

 policlorură de viniliden – PVdC
 polistiren – PS
 poliacetat de vinil – PVA
 alcool polivinilic – PVOH
 politetrafluoretilenă –PTFE (teflon)
 copolimerul „etilenă-vinil-acetat” – EVA
 copolimerul „etilenă-vinil-alcool” – EVOH
 poliacrilonitril –PAN
 stirenacrilonitril – SAN
 acrilonitril-butadienă-stiren – ABS
 acrilonitril-stiren – ANS
 acrilonitril-metilacrilat – ANMA
 acetat de celuloză – CA
 poliacrilat de metil (plexiglas)
 policarbonaţi – PC
Materiale semitermoplastice:
 polietilen tereftalat – PET
 polibutilen tereftalat - PBT
II. Tipuri de ambalaje din materiale plastice sau complexe
1. Pungi, sacoşe şi saci de plastic – pentru confecționarea acestora se folosesc folii din
materiale termoplastice (PE şi PVC).
Din folii LDPE se pot confecționa: pungi, sacoșe, saci subțiri – destinate ambalării
produselor alimentare sau huse pentru protecția produselor paletizate. Pot fi imprimate sau nu,
cu sau fără pliuri, perforate sau nu.
Utilizare: alimente granulare, pulverulente şi bucăţi: sare, zahăr, mălai, griş, paste
făinoase, mazăre congelată, carne sub depresiune etc.
54
2. Folii termocontractibile –folii etirate (întinse) în momentul fabricării, cu tensiunile

interne fixate prin răcire şi care, în momentul încălzirii, revin la forma iniţială.
Ambalarea în folii termocontractibile constă în înfășurarea produsului sau a grupului de
produse de ambalat cu un film contractibil care, sub efectul căldurii, ia forma acestuia.
Foliile termocontractibile sunt în prezent considerate cele mai dinamice și cu
dezvoltarea cea mai rapidă, succesul datorându-se unor avantaje de netăgăduit:
➢ operația de ambalare este simplă, automatizată;
➢ instalațiile de ambalare în folii termocontractibile lucrează la capacități care depășesc
capacitatea de ambalare a altor utilaje;
➢ greutatea ambalajului – scăzută;
➢ cheltuielile cu materialulul de ambalaj sunt reduse;
➢ ambalajul obținut este estetic, fiind ambalaj de prezentare (expus direct în magazin);
➢ integritatea și calitatea produselor ambalate este bine asigurată, permițând prelungirea
termenului de valabilitate;
➢ spaţiu de depozitare al produselor ambalate este redus;
➢ produsele pot avea dimensiuni şi forme variate.
Ambalarea în folii termocontractibile se realizează în mai multe variante, cu mai multe

scopuri:
➢ pentru conservare/prezentare – poartă denumirea de ambalare skin (VSP – vacuum
skin packaging, sau SP - skin packaging) – aceasta poate fi făcută în două variante:
o introducerea produsului într-un ambalaj impermeabil și punerea acestuia
sub depresiune (vid, VSP) (utilizând una din cele două variante: punere
sun vid la presiune atmosferică sau în incintă).
o punerea produsului într-o tăviță și acoperirea cu folie termocontractibilă
(produsul reprezintă matrița formatoare, SP).
55
➢ ambalare secundară în folii termocontractibile – este un procedeu de ambalare pentru

transport și desfacere și este destinat grupării mai multor ambalaje primare, cu scopul
protejării, rigidizării încărcaturilor pe palete, dar și pentru manipularea ușoară a acestora
(exemplu: 6-24 butelii de material plastic, 2-12 cartoane, 6-24 cutii de bere etc.).
Ambalarea secundară poate fi totală (completă – atunci când ambalajele primare sunt
complet acoperite de folie înainte de a intra în tumelul de contracție), sau parțială (când
folia se strânge doar pe capetele ambalajelor primare.
Materialele folosite pentru ambalarea prin depresiune trebuie să îndeplinească

următoarele condiții:
➢ să fie flexibile și rezistente mecanic la frecare, înțepare, îndoire etc.
➢ să aibă proprietăți barieră bune;
➢ să aibă termosudabilitate bună;
➢ să fie lucioase și transparente;
➢ să poată fi imprimate.
56
Pentru a putea respecta aceste condiții, este necesară folosirea de materiale complexe
multistratificate (exemplu: PE, PP, PET etc.).
3. Ambalaje tip pachet pernă

Pungile perne cu aripioare la capete și o sudură longitudinală se confecționează astfel:
a) din materialul derulat de pe bobină se taie o bucată în formă dreptunghiulară, care
se termosudează longitudinal (ca o aripiară), apoi aripioara este culcată și se face
termosudarea pe capete, care rămân ca niște aripioare;
b) din materialul derulat de pe bobină se taie o bucată în formă dreptunghiulară, care
se termosudează longitudinal pe zona suprapunerii marginii exterioare peste
marginea interioară, fără a se mai forma aripiară, apoi se face termosudarea pe
capete.
Acestea se confecționează din folii, filme, sau laminate din materiale flexibile (hârtie
acoperită cu plastic, materiale plasice stratificare (PE, PP, mat. complexe).
Utilizări: dulciuri, paste făinoase, biscuiţi, halva, croissant, napolitane, alune, lapte,
lapte bătut, frişcă praf etc.
Conservarea poate fi prelungită prin injectare de gaz neutru sau inert în pachet, cel mai
des folosindu-se CO2 sau N2, condiția fiind ca sudura să fie etanșă la gaze.
4. Ambalaje tip pachet săculeţ sau pliculeţ

Acestea au trei sau patru suduri obținute prin îndoire pe lungime și îmbinarea în unghi
drept. Îndoirea se poate face cu sau fără formare de pliu.
57
Sunt confecționate din aceleași materiale ca și pachetele pernă și sunt utilizate pentru
produse granulare și pulverulente: supe instant, cacao măcinată, cafea măcinată, deserturi
instant, condimente, zahăr, drojdie uscată etc.
5. Tuburi deformabile din plastic – sunt ambalaje cu secțiune transversală circulară,

care se aplatizează spre fund; sunt prevăzute cu orificii de golire cu capac filetat sau alt
dispozitiv de închidere și utilizate pentru produse vâscoase, fluide etc., care se evacuează prin
presiunea ușoară a corpului tubului.
Pot fi umplute complet cu produs și datorită sistemului de închidere, conținutul este
izolat perfect față de aer. Tuburile deformabile sunt opace, împiedicând pătrunderea luminii și
adesea sunt colorate în diverse nuanțe de roșu, galben, prtocaliu – în funcție de produsul ce se
ambalează.
Se confecționează din HDPE, care se colorează, iar capacele din PS, PVC, PC, HDPE
(opace).
Se utilizează pentru: muştar, maioneze, ketchup etc.
58
6. Butelii din plastic – sunt utilizate pentru produsele alimentare cu vâscozitate mică
(apă minerală, lapte pasteurizat, ulei, băuturi răcoritoare carbonatate și necarbonatate, băuturi
alcoolice etc.) sau cu vâscozitate mare (nectar, concentrat de fructe, produse lactate acide etc.)
Se utilizează de mulți ani ca o alternativă mai ieftină a sticlei. La început se utilizau
frecvent PE, PP, PVC, ulterior s-a impus PET-ul.
Buteliile PET – se obțin prin injecție – suflare, pornind de la granule PET albe sau
divers colorate, în funție de destinație, care se încălzesc pâna la plasticizare și din care se obțin
preformele (lungimea, grosimea și greutatea acestora sunt în funcție de volumul buteliei finale).
Profilul gurii viitoarei butelii este realizat în stadiul de obținerea preformei. Preformele se
realizează prin injecție (cu ajutorul presei de injecție) – maxim 28 000 preforme/oră, grosimea
preformei = 2,8-4 mm, volumul acestora = 12-96 ml.
Granule PET Preforme
Pentru obținerea buteliei din preformă se parcurg următoarele etape:

➢ încălzirea preformelor suspendate pe un lanț transportor (̴ 105oC);
➢ introducerea fiecărei preforme într-o matriță alcătuită din două părți care se închid;
➢ suflarea de aer comprimat în preformă, care va lua forma matriței (matrițele au sistem
de răcire cu apă la temperatura de 10-12 oC).
Cca. 80% din producția mondială de PET-uri se realizează în două etape:

1. injectarea pentru obținerea preformei la producătorul de ambalaje;
2. obținerea buteliei din preformă – la utilizator, datorită prețului ridicat al instalației
complete.
Mari producători preforme - la nivel mondial:

▪ SIDEL – Franţa;
▪ SIPA – Italia;
59
▪ KRONES – Germania;
▪ TETRA PAK – Suedia.
7. Ambalaje termoformate
Ambalarea prin termoformare constă în confecționarea de diferite recipiente: tăvi
termoformate adânci, suporturi alveolare, cutii, pahare etc., pornind de la o bobină de material
plastic sau un laminat din mai multe materiale plastice.
Se utilizează pentru ambalarea produselor semipăstoase: produse lactate (iaurt, creme,
brânză, îngheţată), sau a produselor semipreparate (maioneză, creme).
Termoformarea reprezintă încălzirea prin contact a foliei derulate de pe bobină (și
sterilizarea prin trecerea printr-o baie de H2O2), urmată de deformarea acesteia în matrițe,
datorită presării mecanice sau a aerului comprimat suflat.
Materialele folosite pentru ambalajele termoformate sunt laminate din PP, PET, PVC,
LDPE, PS.
Închiderea lor se face folosind capace din materiale complexe (aluminiu + folie PE)
lipite la cald sau capace din același material (exemplu: caserole pentru unt, margarină).
Paharele de plastic se clasifică după modul de obţinere:

a) pahare preformate – sunt cele mai răspândite și sunt utilizate pentru umplerea
aseptică.
Deși sunt considerate sterile imediat după obținere, se face sterilizarea lor și la utilizator
(producătorul de alimente), prin pulverizarea în interior de apă oxigenată, care se îndepărtează
după cca. 3 secunde prin folosirea de aer cald comprimat (t = 400 oC). Suprafața interioară a
paharelor ajunge la aprox. 70 oC.
Închiderea se face cu folie de aluminiu acoperită cu un strat subțire de material
termoplastic.
În majoritatea cazurilor, paharele termoformate sunt și imprimate de la producător.
60
b) pahare termoformate – umplute – închise.

Materialul plastic este alimentat de pe o bobină, se derulează în mașina de formare –
umplere - închidere.
Metoda prezintă următoarele avantaje:
- preț favorabil;
- productivitatea mai mare (nu trebuie aprovizionată zona de alimentare cu
ambalaje preformate);
- spațiu de depozitare redus;
- sterilitate maximă pentru pahare și capace;
- etichetare în matriță.
8. Bidoane şi butoaie din material plastic – sunt confecționate din HDPE, iar
capacitatea lor este variabilă: 5, 10, 20, 30, 40 l etc. Acestea sunt puțin folosite în industria
alimentară.
61
Capitolul IV. MATERIALELE COMPLEXE

AMBALAJE DIN MATERIALE COMPLEXE = „CARTOANE”
Materialele complexe au fost create ca o alternativă a buteliilor din sticlă și sunt obținute
prin asocierea dintre două sau mai multe straturi de materiale din același grup sau din grupuri
diferite, asociere utilizată pentru realizarea unor obiective diverse:
➢ îmbunătățirea rezistenței mecanice și termice;
➢ protecția împotriva coroziunii;
➢ impermeabilizarea materialelor permeabile la lichide și vapori ( exp. hârtie, carton);
➢ îmbunătățirea proprietăților barieră, în special la gaze, vapori, arome;
➢ asigurarea realizării închiderii prin termosudare.
Istoricul materialelor complexe

În anul 1943, dr. Ruben Rausing (antreprenor și inovator suedez, fondatorul TetraPak)
a creat un ambalaj pentru lapte, care să asigure o igienă corespunzătoare – acesta a stat la baza
ambalajului tertaedric denumit Tetra classic, însă au trecut 10 ani până când ideea a fost pusă
în practică.
Practic, în 1951 a fost înființată firma TetraPak (Suedia), iar în 1952 a fost pusă în
funcțiune prima mașină de ambalare în cartoane tertraedrice de 100 ml, pentru smântână. Un
an mai târziu, pentru acoperirea cartonului a fost introdusă polietilena, care a înlocuit parafina
plastifiată, permițând o flexibilitate mai bună și o siguranță mai mare a închiderii prin
termosudare.
În 1956 au început cercetările pentru ambalarea aseptică.
În prezent se confecționează o gamă variată de cartoane, unele fiind destinate ambalării
în condiții obișnuite, altele ambalării aseptice.
Deși cea mai largă utilizare a cartoanelor se remarcă la ambalarea laptelui și a sucurilor
de fructe, printre produsele ambalate în cartoane, menționăm:
➢ laptele de consum integral, parțial degresat, pasteurizat sau sterilizat;
➢ băuturi pe bază de lapte: lapte cu cacao, ciocolată, cu arome etc.;
➢ smântână dulce sau fermentată;
➢ produse lactate acide (iaurt, lapte bătut etc.);
➢ sucuri de fructe, nectaruri, sucuri concentrate;
62
➢ băuturi pe bază de tomate (suc);

➢ băuturi alcoolice (vin, votcă etc.);
➢ ceai, cafea;
➢ melanj de ouă;
➢ lapte vegetal (de soia) etc.
O mare parte dintre acestea sunt ambalate aseptic, pentru creșterea termenului de
valabilitate, ceea ce presupune ca și ambalajul să fie sterilizat înainte de umplere cu produs.
a) Materiale complexe pentru ambalaje obișnuite

Din mulțimea de date existente în literatura de specialitate, se pare că materialul cel mai
ieftin și cel mai eficient ca barieră la lumină este cartonul. Pentru a-i îmbunătăți calitatea,
cartonul a fost acoperit cu PE, care asigură termosudabilitate și impermeabilitate.
Structura cartoanelor simple folosite la ambalarea produselor alimentare – 4 straturi:
1. strat PE exterior (protejează cerneala și permite sudarea clapelor ambalajului);
2. hârtie albită (suport pentru imprimare);
3. hârtie nealbită (de obicei Kraft – oferă ambalajului rigiditatea mecanică
necesară);
4. strat interior PE – asigură proprietăți barieră față de lichide și permite confecționarea
efectivă a ambalajului, prin îmbinarea marginilor prin termosudare.
Din acest material complex se obțin atât cartoane preconfecționate, cât și cartoane
confecționate direct în mașina de ambalare, caz în care alimentarea mașinii se realizează cu
material sub formă de bobină.
b) Materiale complexe pentru ambalaje aseptice

Specificul ambalajelor aseptice este prezența în structura materialului complex a unui
strat de folie de aluminiu, ceea ce asigură ambalajului o îmbunătățire a efectului de barieră față
de lumină și oxigen, făcând posibilă astfel mărirea termenului de valabilitate al produselor
ambalate aseptic.
63
S-au făcut experimente, comparându-se proprietățile laptelui UHT ambalat în cartoane

acoperite cu PE, cu sau fără strat de folie de aluminiu și s-a constatat:
Ambalaje complexe cu strat de folie de Ambalaje complexe fără strat de folie de

aluminiu aluminiu
• nu pierd în greutate deloc timp de 44 • pierd până la 1%;
zile (la temperaturi de 4-38oc; • după două – trei zile, laptele este
• concentrația oxigenului din lapte saturat în oxigen ( 8-9 ppm);
rămâne nemodificată (1 ppm); • laptele este acceptat senzorial doar
• laptele este acceptat senzorial până la trei săptămâni.
două luni.
Structura tipică a materialului complex folosit la ambalarea aseptică – 7 straturi:

1. strat PE exterior (protejează cerneala și permite sudarea clapelor ambalajului);
2. hârtie albită (suport pentru imprimare);
3. hârtie nealbită (de obicei Kraft – oferă ambalajului rigiditatea mecanică necesară);
4. strat PE intermediar (liant între hârtie şi folia de aluminiu);
5. folie aluminiu (acționează ca barieră pentru gaze, lumină);
6. strat interior PE oxidată;
7. strat interior PE neoxidată. Ambele straturi de PE asigură proprietăți barieră față de
lichide, permit confecționarea efectivă a ambalajului, prin termosudare și previn contactul
direct al aluminiului cu produsul alimentar.
Ambalaje din materiale complexe
1. Cartoane confecţionate continuu – în acest caz, materialul complex deja imprimat

este alimentat în mașina de ambalare sub formă de bobină.
Indiferent că este vorba de ambalare aseptică sau nu, materialul derulat de pe bobină
este sterilizat prin umezire sau prin imersare într-o baie cu soluție de apă oxigenată 12-35%, la
78oC. Îndepărtarea peliculei de apă oxigenată formată pe ambele fețe ale materialului se
realizează prin presare la trecerea printre două role de cauciuc, apoi cu aer cald cu temperatura
de 125 oC.
Apoi, materialul de ambalaj sterilizat este alimentat într-o mașină de ambalare (formare
- umplere - închidere), în care primește forma unui cilindru, marginile sale fiind îmbinate
longitudinal de un dispozitiv de termosudare. În cazul anumitor ambalaje, se aplică o banda de
PE pentru întărirea îmbinării.
64
Produsul supus ambalării este alimentat în interiorul cilindrului de material de ambalaj,

iar delimitarea ambalajelor individuale se face cu ajutorul unor dispozitive de termosudare
transversale, care realizează închiderea sub nivelul produsului. În acest fel se asigură umplerea
completă a ambalajului cu produs, deci lipsa aerului din ambalaj, respectiv protecția produsului
față de acțiunea defavorabilă a oxigenului din aer. Se poate lăsa 20% din volum liber și
introduce în acest spațiu aer steril sau gaz inert.
Exemple de cartoane confecționate continuu:

a) cartoane de formă tetraedrică:
• Tetra Classic (25, 180, 200, 250, 500, 1000, 1136 ml),
• Tetra Classic Aseptic (180 ml – lapte UHT, 20 ml – smântână, sucuri).
b) cartoane de formă paralelipipedică:

• Tetra Brik (200-1000 ml);
• Tetra Brik Aseptic (200-1500 ml) – lapte, smântână, brânză Feta etc.
65
c) cartoane cu forme derivate de la forma paralelipipedică:

• Tetra Wedge (250-500 ml) – renunţarea la pliere în partea superioară)
• Tetra Prisma Aseptic (ştanţare laterală – muchii suplimentare).
2. Cartoane preconfecționate – sunt obținute de către constructorul mașinii de

ambalare sau producătorul specializat de ambalaje pentru mașina respectivă prin: ștanțare,
predecupare, îndoire, îmbinare longitudinală și pliere.
Principalele avantaje ale folosirii cartoanelor preconfecționate sunt:
➢ integritate foarte bună a îmbinării longitudinale (ce poate fi făcută prin sudare cu
flacără);
➢ posibilitatea folosirii aceleiași mașini pentru cartoane de diferite capacități, cu condiția
să aibă aceeași secțiune transversală, ceea ce înseamnă că trebuie ajustată doar
înălțimea.
Cartoanele sunt alimentate în instalație sub formă pliată și după ce se realizează
închiderea la partea inferioară, sunt umplute cu produs, apoi închise și primesc forma finală.
Cartoanele parțial asamblate sunt transportate la consumatorul de ambalaje și alimentate
în instalația de umplere – închidere, de unde sunt preluate individual prin aspirație, deschise
sub formă rectangulară, introduse pe un dorn (mandrin) și închise la partea inferioară.
Apoi se face sterilizarea interioară cu soluție de apă oxigenată 35% pulverizată sau cu
vapori de apă oxigenată, care condensează pe suprafață și apoi este înlăturată cu un jet de aer
cald (170 - 200oC). O altă modalitate de sterilizare: pulverizarea cu soluție de apă oxigenată 1-
66
2%, urmată de iradiere cu UV timp de 10 sec. și apoi îndepărtarea acesteia ca în primul caz.
Astfel, se utilizează o cantitate de 20-30 ori mai mică decât în prima metodă (mai puțină poluare
– apa oxigenată reziduuală, ce ajunge în mediu).
Următoarea etapă este umplerea; se recomandă un spațiu liber deasupra produsului,
astfel încât produsul să fie turnat fără pierderi. Atunci când conținutul necesită agitare (suc de
pulpă cu fructe), spațiul de deasupra este esențial.
După umplere, partea superioară a cartoanelor este pliată și închisă prin încălzire sau cu
ultrasunete.
a) cartoane paralelipipedice cu partea superioară „acoperiş”:

• Tetra Pak - Tetra Rex
• Pure Pak (ELOPAK – Norvegia)
67
b) cartoane paralelipipedice cu partea superioară sub formă plată:

• Combibloc (SIG – Combibloc – Elveţia)
Utilizarea conţinutului se face prin:

➢ tăierea unui colţ predecupat;
➢ deschiderea unui capac filetat, prevăzut cu inel de siguranţă;
➢ deschiderea unui capac filetat, prevăzut cu limbă de rupere;
➢ perforarea cu ajutorul unui pai a materialului plastic corespunzător unui orificiu etc.
68
Capitolul V. AMBALAJE CELULOZICE
A) MATERIALE CELULOZICE
1. Lemnul este unul din cele mai vechi materiale folosite pentru confecționarea
ambalajelor.
În prezent, deoarece pe plan mondial este material deficitar, utilizarea lui este în
descreștere, dar rămâne o necesitate pentru unele sectoare.
Specii utilizate: foioase tari (fag, stejar, salcâm, ulm, carpen); foioase moi (plop, tei,
arin); rășinoase (molid, brad, pin). Se mai folosesc: placaj, plăci fibrolemnoase (PFL), plăci
aglomerati din lemn (PAL).
Proprietăţi fizico-mecanice ale lemnului:

a) densitate aparentă – depinde de specia de lemn;
b) umiditatea – este dată de apa din lemn, care se prezintă sub trei forme: apa liberă –
aflată în spațiile celulare și intercelulare; apa de impregnare – care îmbibă pereții celulari și
apa de constituție chimic legată inseparabil de materialul lemons.
Umiditatea lemnului verde este 35% pentru foioase și 55% pentru conifere. Pentru a
putea fi prelucrat, lemnul trebuie să fie uscat, proces care începe cu pierdera apei libere. După
eliminarea completă a apei libere, lemnul are fibrele în stare de saturație și umiditatea de 20-
35%, în condițiile climei țării noastre.
La continuarea uscării, se pierde treptat apa de impregnare și în consecință, lemnul se
contractă. Dacă lemnul uscat este udat, el absoarbe apă și se umflă pâna la saturația fibrelor.
Conform standardelor, umiditatea lemnului din care se confecționează ambalaje trebuie
să fie: 12-18% - pentru depozitare în magazii și 18-25% - pentru depozitare în spații deschise.
c) modificarea formei și volumului – apare ca urmare a variației conținutului de
umiditate – este dependentă de direcția fibrelor: dacă direcția este longitudinală, contracția și
umflarea sunt reduse (maxim 1%); dacă direcția este transversală – contracția și umflarea sunt
însemnate (acțiune defavorabilă) – ceea ce conduce la deformare.
d) rezistența la deformare și solicitare – scad pe măsură ce crește umiditatea.
e) mirosul – se dorește ca ambalajele din lemn să fie lipsite de miros și incapabile să
transmită alimentelor mirosuri.
69
Se știe că unele specii lemnoase au un miros caaracteristic, datorat substanțelor volatile

conținute. Aceste substanțe nu sunt nocive și nu sunt reținute de legume și fructe.
În schimb, unele specii sunt căutate tocmai pentru mirosul lor. De exemplu:
➢ lemnul de cedru – pentru ambalarea țigărilor de foi de calitate superioară;
➢ lemnul de brad (coaja de brad) – pentru maturarea brânzeturilor;
➢ lemnul de stejar, dud, salcâm – pentru confecționarea butoaielor destinate maturării
(învechirii) băuturilor distilate (coniac, whiskey etc).
Lemnul de stejar, salcâm, dud – conține taninuri, compuși aromatici, uleiuri volatile.
Taninurile sunt puternic solubile în alcool, iar prima modificare notabilă este schimbarea
culorii, datorită extracției și oxidării taninurilor.
Pentru obținerea unui produs de calitate, maturarea trebuie să decurgă lent, butoiul să
fie vechi (coniacul maturat într-un butoi nou – se colorează repede și exagerat). În butoiul vechi,
gustul nu devine amar, ci rămâne ușor astringent, culoarea evoluează treptat, de la incolor –
galben pai – chihlimbariu, băutura rămâne limpede și clară.
2. Hârtia și cartonul – sunt aglomerări de fibre celulozice, rezultate din prelucrarea

materiei prime vegetale: lemn, stuf, trestie, papură, paie de cereale, deșeuri de la prelucrarea
lemnului, maculatură etc.
Hârtia - reprezintă un material plan și subțire, care se obține din fibre de celuloză
amestecate, care se mențin împreună fără alt liant, cu excepția legăturilor de hidrogen și a
împletirii firelor.
Numele hârtiei provine de la papirus – numele plantei din care se obținea aceasta și pe
care egiptenii scriau cu câteva mii de ani în urmă (paper – engleză, papier – franceză).
Deși există presupuneri că se folosea cu mult timp înainte, prima descoperire datează
din anul 100 e.n. și este atribuită unui chinez care a amestecat fire de bambus cu coajă de lemn
de dud (stratul interior) cu apă și a turnat amestecul pe suprafața unui material textil, lăsându-
l la uscat – a obținut un material subțire, ușor, cu suprafața netedă, pe care se putea scrie, care
ulterior a fost perfecționat, înlocuind pieile de animale, mătasea și papirusul, pentru redactarea
documentelor și scrierea cărților. Se pare ca s-a inspirat de la viespi și gărgăuni, observând cum
acestea mestecă lemnul, producând un material asemănător hârtiei, din care-și făceau cuibul.
În prezent, cca. 95% din hârtia produsă în lume se obține din lemn, iar din aceasta, cca.
85% este reprezentat de conifere (molid, brad, pin).
Influența materiei prime asupra calității hârtiei și cartonului este atribuită mai degrabă
lungimii fibrelor și grosimii pereților celulari, decât compoziției chimice a acestora.
70
Principalii constituenți ai peretelui celulei lemnoase sunt: celuloza, hemicelulozele și

lignina.
Celuloza este un polimer liniar constituit din molecule de glucoza cu grad de
polimerizare de 8000 – 10000, este componentul cel mai abundent. Fibrele de celuloză sunt
lungi, relativ drepte și au tendința de a se orienta paralel unul față de celălalt.
Hemicelulozele sunt poliglucide mixte, cu grad de polimerizare de 100 – 200 (xiloză,
manoză, arabinoză, galactoză etc.). Ele determină proprietățile hârtiei mai degrabă prin
cantitate, decât prin natura chimică.
Lignina ete un polimer alchiloaromatic, puternic ramificat, lipsit de proprietatea de a
forma fibre; ea determină culoarea brută a hârtiei sau cartonului și se înmoaie la 160oC.
Etapele obținerii hârtiei
1. Obținerea pastei – reprezintă transformarea materialului celulozic în pastă și

urmărește separarea fibrelor microscopice, fără a fi deteriorate, pentru a se putea obține apoi
hârtie din ele.
Substanța intercelulară (lignina) trebuie dizolvată cu obținerea de fibre individuale
libere (din pasta cu lignină multă rezultă hârtie de proastă calitate).
Fibrele se extrag:
- mecanic – prin măcinarea talașului între două pietre rotative și prin producerea de
căldură de înmoaie lignina, iar fibrele se separă ușor;
- chimic – prin tratarea materialului celulozic cu compuși chimici care separă lignina
(sodă, sulfiți, sulfați); procedeul chimic este mai scump decât cel mecanic, dar cu
toate acestea este mai folosit, pentru că rezultă o calitate mai bună a produsului final
(fibrele rămân la lungimea inițială, nu sunt rupte).
- mixt.
Cele două mari categorii de pastă din care se obține hârtia sunt:
- pasta brună, nealbită (pasta Kraft), folosită pentru obținerea hârtiei Kraft, cu o
bună rezistență mecanică;
- pasta albă sau albită, obținută prin delignificarea completă și folosită pentru
obținerea hârtiei cu aspect plăcut, dar cu o rezistență mecanică mai mică (pentru
albire se folosește frecvent apa oxigenată).
71
2. Baterea sau rafinarea, reprezintă un tratament mecanic aplicat pastei, pentru a mări
suprafața fibrelor. Aceasta se realizează într-un cilindru în care se învîrt cuțite peste o placă
orizontală, ce conține și ea cuțite; pasta e bătută între aceste seturi de cuțite.
3. Obținerea hârtiei din pasta rafinată – se face în mașini speciale care transformă pasta
în hârtie. Mașina constă într-o sită deasă și lungă, pe care se depune o suspensie foarte diluată
de fibre (peste 99% apă), obținută din pasta rafinată. Peste 95% din apă se scurge prin sită, iar
fibrele rămân parte a mediului de filtrare. Stratul de fibre este preluat de o pâslă fibrele sunt
consolidate împreună.
4. Presarea și uscarea. După ce părăsește mașina de formare, coala de hârtie cu UR%

de 75-90% trece prin secțiunile de presare și uscare, UR% finală fiind de 4-10%.
Calandarea reprezintă un proces de reorientare a firelor, prin folosirea presiunii, cu
scopul îmbunătățirii unor caracteristici (netezire, aspect lucios etc.)
Sortimente de hârtie
Hârtia este împărțită în două mari categorii:
- hârtie aspră – obținută din pastă Kraft nealbită, din lemn moale și folosită în special
pentru ambalare;
- hârtie fină – obținută din pastă albită și folosită pentru papetărie, cărți și ca material
de acoperire.
Tipuri de hârtie:
1. Hârtia Kraft (denumită și hârtie rezistentă de tip sulfat) este aspră, deosebit de
rezistentă și are culoare naturală (cenușie, maronie etc., în funcție de materia primă). Ea poate
fi și albită, obținută prin adaos de decoloranți, sau colorată. Se folosește pentru confecționarea
de saci simpli, multistratificați, pentru ambalarea alimentelor, sau ca strat component pentru
ambalajele coplexe (“cartoane”).
Când e folosită pentru confecționarea sacilor, este important să fie cât mai aspră, pentru
a preveni alunecarea acestrora la depozitare.
2. Hârtia albă (sau de tip sulfit) se obține din pulpă albă, astfel că e curată, strălucitoare
și moale, putând fi imprimată foarte bine. Rezistența mecanică este bună, iar aspectul este mai
plăcut decât cel al hârtiei Kraft, față de care este mai scumpă.
Se folosește la fabricarea de saci mici, pungi, plicuri, etichete etc.
72
3. Hârtia pergament este o hârtie translucidă, pentru a fi rezistentă la contactul cu apa

și lichidele și se obține prin hidratare puternică (porii fiind astupați), realizată prin batere
prelungită, astfel încât fibrele de celuloză absorb apă și devin lipicioase și gelatinizate
superficial. Rezistența la uleiuri și grăsimi nu este totală, astfel încât, după un anume timp,
acestea vor penetra hârtia.
Hârtia pergament se folosește pentru ambalarea produselor coapte (de panificație și
cofetărie), a alimentelor cu conținut ridicat de grăsimi.
4. Hârtia transparentă (pergaminată) – are suprafața netedă și lucioasă, transparentă
în limite variabile. Este produsă prin tratarea hârtiei pergament într-un supracalandru (cilindru)
umezit cu grijă cu apă și uscarea acestei hârtii prin trecerea printr-o baterie de role încălzite cu
abur. Aceasta are ca rezultat formarea de legături de hidrogen între fibre, astfel încât rămân
foarte puțini pori care să permită pătrunderea lichidelor.
Se utilizează ca barieră împotriva substanțelor odorante, în confecționarea sacilor,
pungilor, cutiilor și pentru ambalarea alimentelor cu conținut de grăsimi.
5. Hârtia sulfurizată (pergament vegetal) – se obține prin tratarea hârtiei simple cu
acid sulfuric concentrat (trecerea printr-o baie). Rezultatul este că fibrele celulozice se înmoaie
și se dizolvă parțial. După uscare, rezultă o hârtie rezistentă, impermeabilă la apă și grăsimi,
rezistentă chiar și la fierbere (mai rezistentă în stare umedă decât uscată).
Se utilizează pentru ambalarea produselor cu conținut mare de apă și grăsimi (unt,
margarină, carne), sau ca strat intermediar între feliile de carne sau bucățile de aluat.
6. Hârtia siliconată pe ambele fețe, cu scopul de a rezista la temperaturi mari – 220oC,
pentru coacerea unor produse.
Sortimente de carton
Cartonul se obține prin îmbinarea a cel puțin două straturi de hârtie, pentru a rezulta un
material de ambalaj cu rezistența mecanică mărită față de hârtie. Îmbinarea se realizează prin
suprapunere și presare în stare umedă sau lipire, folosind diferite tipuri de adezivi.
Cele mai folosite tipuri de carton sunt:
- cartonul duplex, format din două straturi identice sau diferite de material fibros,
unite în stare umedă, prin presare;
73
- cartonul triplex, format din trei straturi identice sau diferite de material fibros, unite
în stare umedă, prin presare;
- cartonul ondulat, format din unul până la patru straturi netede și unul, până la trei
straturi ondulate, unite între ele printr-un adeziv;
- mucavaua se obține din pastă de maculatură, este un produs mai ieftin, folosit uneori
în locul cartonului, pentru confecționarea de ambalaje.
B) AMBALAJE DIN MATERIALE CELULOZICE
1. Ambalaje din lemn – sunt cele mai vechi ambalaje. În acest grup sunt cuprinse
ambalajele rigide reutilizabile, în general de capacitate mare, care participă la realizarea
transportului, depozitării și desfacerii produselor alimentare.
În ultimul secol au pierdut teren în favoarea ambalajelor din material plastic.
Deși în trecut erau numeroase (lăzi de foarte multe tipuri – pentru unt, margarină vrac,
pentru butelii de stică, palete, butoaie, coșuri, containere), în prezent se folosesc:
- lăzi din lemn pentru ambalarea vinului destinat exportului;
74
- lădițe pentru colectarea, transportul și desfacea legumelor și fructelor proaspete;
- butoaie din lemn – pentru producerea, transportul și depozitarea vinurilor, băuturilor

distilate. Butoaiele pentru maturarea distilatelor au, în general, volum de 250 l și
trebuie să fie vechi, uscate în aer liber și expuse cel puțin timp de trei ani la condiții
aspre ale vremii (maturarea se face 1-5 ani, iar în unele cazuri, chiar zeci de ani);
- paletele plane – chiar dacă nu sunt ambalaje propriu-zise, sunt indispensabile în

operațiunile de depozitare, manipulare și transport. Paleta de uz general poartă
denumirea de paletă Euro, este din lemn de esență tare, cu două rânduri de plăci și
patru intrări și este folosită ca paletă de schimb în rețeaua internă și internațională.
75
2. Ambalajele din hârtie

Hârtia este folosită pentru:
- învelirea sau împachetarea unor produse alimentare;
- confecționarea de pungi, saci, pachete pernă, pachete pliculeț etc. În funcție de
formă, pungile pot fi: cu sau fără burduf, cu fund de diverse forme, cu sau fără
mâner, acoperite sau nu cu strat de PE. Sacii sunt destinați produselor alimentare
solide, sub formă pulverulentă sau granulară și pot fi simpli sau complecși (mai
multe starturi de hartie), lipiți sau cusuți etc.
3. Ambalajele din carton – sunt reprezentate de cutii și lăzi de cele mai variate forme
și dimensiuni, suporturi alveolare etc.
- cutiile din carton sunt ambalaje de dimensiuni mici, ce pot fi asamblate cu clame,
benzi adezive, adezivi sau manual;
76
- lăzile de carton – sunt ambalaje de dimensiuni mari, folosite la protecția produselor în

timpul depozitării, manipulării și transportului. Exemple: ladă pliantă, cu clape, cu
capac dublu, telescopică etc;
77
- suporturile alveolare – sunt destinate ouălor, putând avea capacități diferite (6, 10, 20,
30 ouă).
78
Capitolul VI. AMBALAJE METALICE
Coroziunea este fenomenul de distrugere parţială sau totală a materialelor în urma unor
reacţii chimice sau electrolitice (oxidare). În funcţie de mecanismul de desfăşurare, se
deosebesc două tipuri de coroziune: chimică şi electrochimică (în urma unei reacţii eterogene
ce se desfăşoară la suprafaţa acestora, în contact cu un gaz coroziv sau în prezenţa unui
electrolit). Produsele de coroziune (în special oxizii) ce rămân pe suprafaţa metalului sub formă
de pelicule reduc viteza de înaintare a procesului de coroziune, dacă sunt continue (sunt
protectoare).
Materiale metalice utilizate în industria ambalajelor:

1. Tabla cositorită;
2. Aluminiul;
3. Oțelul inoxidabil;
4. Staniul.
1. Tabla cositorită – este obținută prin acoperirea tablei de oţel moale cu staniu (cositor)
pe ambele feţe, operaţie numită cositorire. Cositorirea poate fi făcută:
- la cald - procedeu mai vechi, ce constă în introducerea foii de tablă într-o baie de staniu
topit; cositorirea poate fi obişnuită (24 g staniu/mp) sau superioară (30 g staniu/mp)
Utilizare: recipiente cu ambutisare adâncă, capace cu sau fără filet, capsule coroană, cutii cu
diametru mare etc.
- electolitică, procedeu ce constă în derularea tablei de oţel şi a foii de staniu şi sudarea
lor una de cealaltă, la trecerea prin baia electrolitică, apoi tabla rezultată este încălzită timp scurt
şi temperatură mare, pentru ca staniu să se topească şi aderenţa să crească. Grosimea stratului
de staniu este mai mică (5,6 – 22,4 g/mp. Se poate obţine şi o cositorire diferenţiată (straturi de
grosimi diferite pe cele două feţe).
În urma cositoririi, rezultă o structură stratificată:
➢ 1 – strat de ulei (0,004 µm)
➢ 2 – strat de oxid de staniu (0,002 µm)
➢ 3 – strat de staniu, cu grosimea de 0,3-0,7 µm
➢ 4 - strat de aliaj Fe-Sn, cu grosimea de 0,08 µm
➢ 5 – strat de tablă de oţel.
79
Între cele două suprafeţe de contact se formează stratul de aliaj Fe-Sn, care are rolul
unei suduri. Stratul de Sn asigură protecţia fierului împotriva atacului de către agenţii corozivi.
În cutiile de conserve, pH-ul este scăzut (dat de conţinutul de acizi organici: acetic,
citric, lactic, malic, oxalic); în această situaţie, staniul protejează fierul împotriva coroziunii.
Staniul se dizolvă primul şi ionii de hidrogen formaţi din reacţia dintre Sn şi mediul acid se
descarcă pe fier, formând în jurul acestuia un strat protector (sărurile de staniu sunt inhibitori
de coroziune ai fierului).
La suprafaţă se formează un strat de oxid de staniu (SnO2), care măreşte rezistenţa la
oxidare.
Lăcuirea tablei cositorite
Protecţia tablei cositorite faţă de agenţii corozivi se realizează prin lăcuire (evitând astfel
contactul dintre produsul ambalat şi stratul de cositor şi împiedicând fenomenul de sulfurare
sau modificările de culoare şi îmbunătăţind prezentarea produselor conservate).
Lăcuirea este strict necesară pe suprafaţa interioară, dar se face frecvent şi lăcuirea
exterioară, pentru evitarea coroziunii produse de factorii de mediu (vapori de apă, condens,
oxigen etc.) mai ales pentru produsele cu termen mare de valabilitate.
2. Aluminiul – este un metal de culoare argintie, uşor, maleabil, se estimează că este cel
mai abundent metal (cca. 8,8% în scoarţa terestră, valori mai mari având doar nemetalele oxigen
şi siliciu). Cel mai răspândit minereu care conţine alumuniu este bauxita. Aluminiu se obţine
prin electroliza, la 950oC a aluminei pure, iar aceasta provine din bauxită (pentru obţinerea unei
tone de Al, sunt necesare 1,9 to alumină).
Produsele de coroziune sunt albe, nu sunt toxice, nu influenţează gustul, nu distrug
vitaminele, apără produsele alimentare de microorganisme şi le păstrează aroma şi prospeţimea.
Rezistenţa la coroziune este cu atât mai bună, cu cât puritatea este mai mare (poate fi impurificat
cu siliciu, fier, cupru, zinc, titan, care provin din bauxită).
Toxicologie şi imunitate
Aluminiu se găseşte în multe produse alimentare în cantităţi mici (cireşe – 35 mg/kg,
ceapă - 43 mg/kg, carne – 2-10 mg/kg, ouă – 1 mg/kg, cel mai mare conţinut avându-l ceaiul -
2 g/kg).
Doza de aluminiu ingerată din materii prime alimentare este de 10-30 mg/kg aliment. În
realitate, pot fi ingerate cantităţi mult mai mari, datorită posibilităţii de dizolvare a aluminiului
în alimente, la contactul lor cu recipiente culinare sau ambalaje din aluminiu.
80
Pentru a preveni trecerea ionilor metalici în produsul ambalat, aluminiu este supus unor
tratamente de suprafaţă, astfel încât cantitatea de aluminiu din aliment să fie mai mică de 50
mg/kg (aceasta fiind limita de percepţie a gustului metalic şi de modificare a culorii
alimentului).
Tratamentele de suprafaţă constau în aplicarea pe suprafaţa aluminiului sau a aliajelor
sale de: lacuri (sintetice, pe bază de cauciuc, răşini), materiale plastice (PE, PP), cauciuc în
film subţire. Astfel, cantitatea de metal ce poate să ajungă în aliment este redusă aproape
complet.
Absorbtia mare de aluminiu poate provoca anemie, osteomalacie (oasele moi sau
sfărâmicioase, din cauza tulburărilor profunde în metabolismul fosforului și al calciului din
masa osoasă), infarcte. Aluminiul este asociat și altor boli serioase care afectează sistemul
nervos, precum maladiile Lou Gehrig si Parkinson. Dar cele mai de temut sunt demența
presenilă, tulburările mentale, îmbătrânirea precoce și Alzheimer.
3. Oţelul inoxidabil – este obţinut din oţel-carbon, cu un conţinut mai redus de carbon
şi un conţinut mare de metale de aliere (nichel, crom, titan, mangan, cupru – ce asigură
rezistenţă la coroziune).
În industria alimentară este foarte răspândit, mai ales la construcţia utilajelor. Este greu
de atacat de constituenţii produselor alimentare – este inert chimic. Se prelucrează mai greu
decât tabla cositorită şi aluminiu.
Este utilizat pentru butoaie de bere:
➢ clasice;
➢ cilindrice – care au montate permanent armăturile necesare pentru umplere, golire,
curăţare, sterilizare şi se numesc keg-uri;
Keg Keggy
➢ keggy sau party keg-uri – butoiaşe mici, de 5 l, de unică folosinţă sau reutilizabile,
prevăzute în interior cu o cameră specială de CO2 (manta de răcire) şi sunt utilizate
la anumite ocazii (picnicuri, petreceri), putând fi păstrate la rece fără frigider.
81
4. Staniul – metal cunoscut încă din antichitate, când era folosit pentru diferite
recipiente sau pentru obţinerea bronzului. Este un metal puţin răspândit pe glob, puţin folosit şi
scump.
Prezentarea ambalajelor metalice

1. Folii metalice;
2. Tuburi metalice;
3. Cutii metalice;
4. Ambalaje aerosol;
5. Butoaie metalice.
1. Folii metalice:
a) Folii din plumb şi staniu – au fost foarte utilizate în primul sfert al secolului al XX-
lea, pentru confecţionarea de ambalaje. Datorită faptului că sunt toxice, treptat s-a renunţat la
ele.
b) Foliile laminate din staniu - sunt suple, maleabile, etanşe, nu sunt toxice. Au fost
folosite mult timp pentru ambalarea brânzeturilor, ciocolatei şi specialităţilor din ciocolată, însă
datorită preţului ridicat, au fost înlocuite în majoritatea aplicaţiilor cu folia de aluminiu.
Totuşi, este indispensabilă la ambalarea brânzeturilor topite destinate exportului în ţările
calde, ambalarea pateului de ficat, ambalarea brânzei Roquefort, pentru că aderă bine la
suprafaţa formelor şi rezistă la atacul sării şi a substanţelor produse de Penicillium roqueforti şi
nu transmite nici gust, nici miros, nici culoare.
Folia de staniu nu e toxică, cu condiţia să fie obţinută din staniu cu puritatea de minimum
97% şi maximum 0,5% plumb, respectiv 0,03% arsen.
Nu se recomandă în cazul produselor care conţin sulf, datorită formării unei pelicule
negricioase de sulfură de staniu.
c) Folii de aluminiu – s-au impus la sfârşitul celui de-al dolea război mondial. Se obţin
din bandă de aluminiu cu grosimea de 0,7 mm, laminată în mai multe etape, în funcţie de
grosimea finală dorită (până la 9 µm, după 5 etape de laminare).
Folia cu grosimea mai mare de 25 µm este complet impermeabilă la radiaţii luminoase,
lichide, vapori şi gaze. Pentru corectarea microporozităţii (datorită prezenţei impurităţilor – fier
şi siliciu) şi a prafului în timpul laminării, se poate acoperi cu lacuri (nitrocelulozice sau
vinilice).
Poate fi netedă sau gofrată, simplă, colorată sau imprimată.
82
Calităţi:
➢ impermeabilă la gaze şi arome;
➢ opacitate la UV, lumină;
➢ putere de reflexie ridicată – protecţie bună faţă de căldură.
Utilizări – sub formă de material complex, obţinut prin lăcuire sau laminare cu hârtie
Kraft, parafină, hârtie muselină, pentru ambalarea diverselor produse: unt, ciocolată, produse
zaharoase (nuga, halviţă, drajeuri, bomboane etc.), biscuiţi, ţigări, confecţionare de etichete,
supraînchiderea buteliilor din sticlă (aplicarea unei folii de aluminiu peste capsula coroană şi
gâtul buteliei, operaţie denumită impropriu staniolare).
Folia de aluminiu protejează produsele grase faţă de apariţia aromei de oxidare. De

exemplu, untul de calitate superioară ambalat în hârtie pergaminată, degajă mirosuri neplăcute
după câteva ore de expunere în raft la supermarket, în schimb cel ambalat în folie de aluminiu,
este corespunzător şi după 48 zile de expunere continuă.
Brânza topită se ambalează în formă de porţii triunghiulare de 15 – 30 g, în folie de
aluminiu lăcuită, de 12-15 µm. Pentru a uşura deschiderea, pe marginea interioară a materialului
de ambalare se termosudează, înainte de formare, o bandă îngustă confecţionată din film de
celuloză regenerată sau PET, care este mai lungă cu câţiva mm decât banda de folie de aluminiu
(de obicei se colorează în roşu, pentru a atrage atenţia).
83
Din materialele complexe pe bază de folie de aluminiu se obţin variate tipuri de ambalaje:
pungi, pachete pernă, pliculeţe, capace termosudate cu limbă de rupere, „cartoane” aseptice,
cutii etc.
2. Tuburi metalice – sunt confecţionate în proporţie de 90% din aluminiu şi pot fi

deformabile sau nedeformabile, ca rezultat al prezenţei sau absenţei operaţiei de recoacere, în
tehnologia de obţinere.
a) Tuburile deformabile – sunt obţinute prin deformare plastică, iar prin apăsare laterală
în vederea eliminării conţinutului, îşi păstrează forma, fără a reveni la forma iniţială. Prezintă
avantajul că nu aspiră aer, care ar putea produce modificări senzoriale. Produsul ocupă tot
volumul disponibil, ceea ce oferă o excelentă protecţie. Orificiul de golire este mic, protejat cu
strat metalic, ce se perforează la folosirea produsului, cu ajutorul unui perforator existent pe
buşonul tubului. Fundul ambalajului este perfect etanş, obţinut prin plierea de mai multe ori a
extremităţii şi strângerea pliurilor, sau prin folosirea unui adeziv şi pliere.
Procedeul de obţinere poartă denumirea de filare prin impact – o bucată de aluminiu
sub formă de disc, cu diametrul şi grosimea corespunzătoare tubului ce trebuie fabricat, este
presată într-o matriţă cu ajutorul unui poanson,astfel încît materialul este obligat să „curgă” în
spaţiul dintre matriţă şi poanson, luând formă de tub.
84
Pentru a permite o deformare uşoară la folosire (pentru a elimina regiditatea), tuburile

de aluminiu suferă după obţinere, o recoacere câteva secunde, la 500oC. Interiorul este lăcuit
cu răşini, pentru a elimina riscul unei acţiuni a produsului asupra metalului, iar la exterior se
aplică lac de fond, apoi decorul (desen, text) şi lac incolor. Închiderea se face cu capac filetat.
Utilizare – restrânsă (pastă de peşte, diverse sosuri).
b) Tuburile nedeformabile (rigide) sunt asemănătoare cu primele, dar obţinute fără

recoacere.
3. Cutii metalice – sunt recipiente metalice rigide, confecţionate din material cu o

grosime maximă de 0,49 mm.
Alegerea cutiilor pentru ambalarea produselor alimentare se face după:
➢ formă şi dimensiuni;
85
➢ modul de confecţionare;
➢ materialele folosite;
➢ metodele de protejare suplimentară;
➢ agresivitatea produsului ambalat;
➢ metoda de deschidere.
Clasificarea cutiilor metalice

➢ după formă: cilindrică, tronconică;
➢ după tipul constructiv:

▪ cutie din trei piese (corp, capac, fund) – este cutia fălţuită - capacul şi/sau
fundul sunt închise prin fălţuire (roluire dublă);
▪ cutie din două piese – ambutisată (corp + fund).
86
➢ după secţiunea transversală: rotundă, rectangulară (dreptunghi sau pătrat), ovală,

trapezoidală;
➢ în funcţie de dimensiunile deschiderii:

▪ cu deschidere totală;
▪ cu deschidere parţială.
➢ după execuţia corpului:

▪ cutii cu corp fălţuit şi lipit;
▪ cutii cu corp lipit prin suprapunere;
▪ cutii cu corp ambutisat.
87
➢ după felul protecţiei interioare:

▪ nelăcuite;
▪ lăcuite parţial (corpul - nu, capacul şi fundul – da);
▪ lăcuite comple.
Cutiile pot avea si caracteristici specifice:

➢ gâtuire sau gâtuiri;
➢ deschidere lărgită;
➢ cutie nervurată
Cutiile metalice folosite în industria alimentară sunt confecţionate din tablă de aluminiu
(din două piese, dintre care una obţinută prin ambutisare), sau din tablă cositorită (din două sau
trei piese), tabla este lăcuită, iar îmbinările sunt protejate prin aplicarea unor benzi adezive sau
prin lăcuire.
Pentru a asigura o protecţie superioară, cutiile pot fi:
➢ revernisate – după confecţionarea din tablă cositorită lăcuită, se aplică la interior un
alt strat de lac pe întreaga suprafaţă;
➢ rectificate - după confecţionarea din tablă cositorită lăcuită, se aplică lacul doar pe
falţul longitudinal, unde acesta se distruge datorită îndoirii tablei şi temperaturii
ridicate din timpul topirii.
88
Alegerea tipului de cutie se face în funcţie de agresivitatea produsului ambalat:

➢ pentru produsele puţin agresive – cutii nelăcuite, lăcuite parţial sau complet (fructe
– caise, pere, mere, gutui, cireşe albe, piersici albe; gem, dulceaţă din fructe puţin
acide, lipsite de pigmenţi antocianici, tomate, ciuperci, fasole verde, spanac,
sparanghel. Pentru produsele sensibile la acţiunea staniului, se folosesc doar cutii
lăcuite complet;
➢ pentru produsele acide agresive – care pot sta în contact cu staniu, cutii nelăcuite
sau parţial lăcuite (fructe şi sucuri de fructe acide, produse devenite agresive în urma
procesului tehnologic – peşte marinat). Pentru produsele sensibile la acţiunea
staniului, se folosesc cutii revernisate sau rectificate (cireşe, căpşune, coacăze,
legume cu pigmenţi – sfecă roşie, varză roşie);
➢ pentru produsele care eliberează hidrogen sulfurat – cutii revernisate (mazăre
verde, fasole albă, varză, peşte în ulei, carne în suc propriu, pateuri, crustacee, peşte
de apă sărată).
Metode de confecţionare a cutiilor:
➢ prin ambutisare - metodă folosită mai ales când înălţimea este mai mică decât
diametrul (ambutisare = prelucrarea prin deformare plastică a unui semifabricat din
tablă sau folie).
Tabla destinată ambutisării este adusă între matriţă şi o piesă de presiune (poanson), ce
presează asupra tablei. Poansonul realizează forma interioară, matriţa pe cea exterioară. Dacă
se confecţionează din tablă de aluminiu, înainte de ambutisare, tabla se recoace timp de 20 min
la 160oC.
89
Cutiile din aluminiu se confecţionează prin ambutisarea tablei lăcuite în prealabil. Cu

cât raportul înălţime cutie/diametru cutie este mai mare, cu atât integritatea lacului este mai
expusă.
➢ prin sudare – fălţuire – metodă folosită mai ales pentru cutiile din tablă cositorită,
când înălţimea este mai mică sau mai mare decât diametrul.
Tabla pentru corp se decupează în dreptunghi, din care se face corpul cutiei, astfel încât
direcţia de laminare să fie perpendiculară pe înălţimea cutiei. Astfel, la formarea bordurii şi
apoi la închidere nu se produc fisuri, asigurându-se rezistenţa falţului.
Urmează operaţia de fexibilizare, apoi decupare a şliţurilor şi a colţurilor, apoi îndoirea,
sudarea plată sau prin fălţuire.
90
Se folosesc aliaje de lipit (de staniu şi plumb), decapanţi pentru înlăturarea oxizilor şi a
altor impurităţi (soluţie alcoolică) şi materiale de etanşare (asigură etanşarea între capac şi
corpul cutiei, în interiorul falţului – soluţii de cauciuc natural în solvenţi organici).
Bordurarea – îndoirea marginii în afara corpului cutiei, astfel încât să se formeze o
bordură care împreună cu bordura capacului să formeze falţul. Tabla pentru capace se taie mai
întâi în fâşii numite ştraifuri, a căror înălţime şi formă depinde de modul de aşezare a capacelor
şi de numărul de capace pe fiecare ştraif. Capacele sunt supuse roluirii, pentru formarea unei
margini rotunjite.
Aplicarea fundului se realizează prin fălţuirea dintre capac şi corpul cutiei, formând
falţul în dispozitivul de fălţuire.
Tipuri de cutii:
➢ cutii pentru conserve alimentare (rotunde, dreptunghiulare, ovale) – utilizate pentru
carne, produse din carne, peşte, produse din peşte – obţinute prin sudare – fălţuire
sau ambutisare;
➢ cutii pentru bere sau alte băuturi (alcoolice sau răcoritoare) – sunt confecţionate din
tablă de aluminiu şi lăcuite la interior, alcătuite din două piese, respectiv corp
monobloc, obţinut prin ambutisare şi capac, închis prin fălţuire.
Avantaje:
▪ incasabile, uşoare faţă de buteliile din sticlă;
▪ nereturnabile;
▪ se deschid uşor (fără instrument de deschidere);
▪ utilizare bună a spaţiului de depozitare sau din frigider;
91
▪ impermeabilitate la lumină;
▪ pot fi pasteurizate;
▪ pot fi imprimate cu reclame atractive;
▪ sunt cele mai economice ambalaje de unică folosinţă .
➢ cutii metalice cilindrice cu capac presat – destinate produselor granulare,

pulverulente (cafea, cacao, ness);
➢ cutii metalice închise prin termosudare – sunt din tablă subţire de aluminiu, obţinute
prin ambutisare. Închiderea lor se face cu folie de aluminiu acoperită cu PP, care se
termosudează şi sunt utilizate pentru semipreparatele care se termosudează (porţii
de produse semipreparate în diverse sosuri pe bază de tomate); cutiile trebuie să
asigure realizarea tratamentului termic prin sterilizare, de aceea se acoperă cu PP,
care are rezistenţă termică ridicată (150-160oC)
92
Sisteme de deschidere a cutiilor:

➢ deschidere clasică – cu ajutorul unui instrument de deschidere:
▪ cutii cu capace clasice, închise prin fălţuire – deschidere cu instrument;
▪ cutii cu capace clasice, care au din fabricaţie o limbă de rupere, iar în
continuarea ei se subţiază metalul corpului cutiei pe întreaga circumferinţă
pe două direcţii paralele, distanţate la 3-5 mm. Cu o cheiţă se prinde limba
de rupere şi prin răsucire se rupe fâşia de corp încadrată între cele două
direcţii paralele, unde tabla este subţiată;
▪ cutii cu capac fălţuit, care are tabla capacului subţiată pe margine şi o limbă
de rupere care, prinsă cu o cheiţă, produce prin răsucire ruperea capacului
după perimetru subţiat (sistem norvegian).
➢ deschidere fără instrument – se practică în următoarele condiţii:

▪ cutii metalice pentru bere – se închid cu capace care au posibilitatea de a se
rupe parţial, deoarece pe o suprafaţă ce reprezintă cca. 1/10 din suprafaţa
capacului este subţiată (după un anumit perimetru). De această porţiune este
nituită o limbă de rupere (inel), care prin tragere produce ruperea tablei
capacului după perimetrul subţiat şi, deci, deschiderea cutiei;
▪ în cazul cutiilor metalice destinate ambalării produselor păstoase, perimetrul

de rupere este situat pe marginea capacului, pentru a asigura o evacuare
93
uşoară a produsului. Limba este nituită pe una din extremităţi, iar

deschiderea se face prin simpla tragere a limbii de rupere.
4. Ambalaje aerosol
Ambalajul aerosol este un recipient în care produsul activ (produsul ambalat) este
introdus împreună cu un gaz propulsor sub presiune. Gazul exercită asupra produsului o
presiune datorită căreia, la deschiderea orificiului de evacuare, produsul ambalat este expulzat
sub formă dispersată, în picături fine sau spumă.
Sunt utilizate la ambalarea diferitelor creme, maioneze, condimente, preparate pentru
decorare în cofetărie, ciocolată lichidă, miere, frişcă etc.
Ambalajul aerosol se compune din:

- recipient;
- valva cu butonul dispersor şi tubul plonjor;
- produsul activ ambalat.
Principiul de funcţionare – se bazează pe diferenţa de presiune dintre presiunea

interioară a propulsorului şi presiunea atmosferică, diferenţă ce asigură energia necesară, la
deschiderea valvei prin apăsarea butonului dispersor, pentru forţarea produsului să urce prin
tubul plonjor şi să fie eliberat la exterior. Gazul propulsor trebuie să fie ales pentru fiecare
94
produs şi dozat cu grijă pentru obţinerea eficacităţii dorite. El poate fi solubil (dioxid de carbon)
sau insolubil (azot) în produs, în stare lichidă sau gazoasă.
Dioxidul de carbon este solubil în multe lichide, nu este influenţat de temperatură, are
şi rol conservant şi previne coroziunea metalică.
Azotul gaz este cel mai utilizat gaz insolubil, datorită proprietăţilor sale: incolor, inodor,
insipid, netoxic, nu se dizolvă, nu se amestecă cu produsul activ, este puţin sensibil la ridicarea
temperaturii.
5. Butoaie metalice – au apărut ca o alternativă a butoaielor din lemn; ele pot fi bombate
(prevăzute cu două inele de cauciuc, pentru a fi rostogolite uşor) sau cilindrice.
Sunt confecţionate din aluminiu, oţel inoxidabil, tablă de oţel sau tablă decapată.
a) Butoaiele din aluminiu – se confecţionează din tablă de aliaje de aluminiu cu

grosimea de 4 mm, placată la interior cu aluminiu pur. Se obţin două semicochilii care se
asamblează prin sudură electrică în atmosferă de argon. Apoi butoaiele suferă un tratament
termic de revenire şi anodizare (oxidare anodică), cu scopul de a îmbunătăţi caracteristicile
mecanice ale metalului, pentru că sunt supuse la solicitări în timpul manipulării.
Durata de utilizare a butoaielor tratate termic este de 8-10 ani. Anodizarea are scopul de
a crea la suprafaţa metalului un strat de oxid de aluminiu rezistent d.p.d.v. chimic, care
împiedică coroziunea.
Operaţia de anodizare a butoaielor de bere constă în legarea acestora la anodul unei băi
de electroliză ce conţine soluţie de 15% acid sulfuric, după care oxidul anhidru format trece în
oxid monohidrat compact.
Oxidarea poate fi înlocuită cu acoperirea interioară cu răşini epoxidice.
În SUA se folosesc ceruri microcristaline sau parafină care se aplică pe suprafaţa
interioară, în Germania se folosesc butoaie anodizate sau lăcuite pentru vin şi anodizate, pentru
bere.
b) Butoaie din oţel inoxidabil – acestea pot fi:

- bombate, protejate cu o manta poliuretanică şi prevăzute cu două inele, pentru
rostogolire uşoară;
- cilindrice, denumite internaţional keg-uri - sunt recipiente standardizate, confecţionate
prin ambutisare şi sudare în atmosferă de argon, urmat de tratament de suprafaţă prin decapare
95
şi pasivizare. Ele pot fi prevăzute cu o cameră gazoasă interioară şi au permanent montate

armăturile pentru umplere, golire, igienizare şi sterilizare.
Greutatea keg-urilor este de 7,9-12,5 kg pentru 30 l şi 10-15 kg pentru 50 l, iar grosimea
pereţilor este de 1-2 mm.
Avantaje ale utilizării keg-urilor:

- toate operațiunile de transport, depozitare, igienizare, umplere, sterilizare pot fi
automatizate;
- sunt recipiente închise, cu detectare automată a oricărei scurgeri;
- permit o manipulare uşoară pentru consumul berii conţinute, inclusiv golirea
parţială;
- după golire au încă suprapresiune în interior şi nu sunt deschise în afara fabricii,
astfel încât contaminarea din exterior este evitată.
c) Butoiaşe din oţel inoxidabil – denumite keggy sunt considerate recipiente speciale
pentru bere. Ele sunt prevăzute cu o cameră de CO2 interioară, un regulator de presiune şi
armături speciale (necesare umplerii, golirii, spălării, sterilizării). La exterior sunt protejate cu
o carcasă elastică, care uşurează şi transportul.
96
BIBLIOGRAFIE
1. Banu, C., Popa, C., Turtoi, Maria şi Turtoi, Gh. - Materiale utilizate în industria
alimentară. Ambalaje, cap. 4 (p. 177-260) în Manualul inginerului de industrie alimentară,
vol. II; Editura Tehnică, Bucureşti. 1998;
2. Turtoi, Maria - Materiale de ambalaj şi ambalaje pentru industria alimentară, Editura
Alma, Galaţi; 2000;
3. Turtoi, Maria - Tehnici de ambalare a produselor alimentare, Editura Academica, Galaţi,
2004;
4. * * * Capitolele referitoare la ambalarea produselor alimentare din cărţi de specialitate
(Tehnologia cărnii şi a preparatelor din carne, Tehnologia laptelui şi produselor lactate,
Tehnologia conservelor, Tehnologia produselor apicole);
5. * * * Reviste de specialitate;
* * * Standarde pentru ambalaje; legislaţia în vigoare privind ambalarea şi etichetarea
alimentelor.
97

Ambalare CURS

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ambalare CURS

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs

Facultatea de Ingineria și Gestiunea Producțiilor Animaliere

Ambalarea reprezintă o etapă (parte) integrantă în procesul tehnologic de producere și

atitudine, au privit industria alimentară ca principalul consumator de ambalaje de pe piață. În

Capitolul I. FUNCȚIILE AMBALAJULUI ȘI ETICHETEI

Majoritatea produselor alimentare se comercializează sub formă ambalată, astfel că

Funcțiile de bază ale diferitelor tipuri de ambalaje sunt similare, cu deosebirea că la

1. FUNCȚIA DE A CONȚINE PRODUSUL – această funcție este evidentă, deoarece

2. FUNCȚIA DE PROTECȚIE ȘI CONSERVARE. Această funcție este privită

Funcția de conservare și protecție cuprinde mai multe aspecte:

2.4. Protecția biologică a produsului împotriva insectelor și rozătoarelor este realizată

Funcția de comunicare include:

4.1. Informarea și educarea consumatorului se realizează prin informațiile cuprinse pe

Etichetarea bunurilor alimentare se bazează pe:

Informațiile cuprinse pe etichetă sau ambalaj pot fi grupate în două categorii:

4.1.1. Informații care asigură securitatea produsului ambalat

2. Firma și adresa producătorului / depozitului en-gros sau comerciantului, respective

Substanțele și produsele care cauzează alergii, pe lângă că sunt menționate în lista de

5. Cantitatea din anumite ingrediente exprimată în procente, determinate în momentul

➢ produse alimentare vândute la bucată (sau vrac), sau cântărite în prezența

8. Condiții de depozitare sau de folosire – necesare pentru păstrarea sau folosirea

10. Identificarea lotului – alimentele nu pot fi comercializate dacă nu sunt însoțite de o

4.1.2. Informații care urmăresc asigurarea sănătății consumatorului și contribuie la

Exprimarea valorilor nutriţionale:

➢ exprimarea procentuală din consumul de referință (%CR* /100g sau /100ml,

Alimente exceptate de la declaraţia nutriţională:

Factori de conversie în valori energetice

➢ grăsimi: 37 kJ/g – 9,3 kcal/g;

Informaţii nutriţionale obligatorii şi voluntare din tabelul nutriţional

Per 100g (/per 100 Per portie (/per % consumul de

Vitamine si minerale Unități menționate în Unități menționate în % CR per 100 g

Cantităţile de referinţă pentru declaraţia nutriţională

Prezentarea nutrienților obligatorii și opționali:

Următoarele cazuri pot avea o etichetare obligatorie mai redusă:

Pe aceste produse, mențiunile obligatorii sunt:

Exemple de etichetare nutrițională

➢ numele şi adresa îmbuteliatorului;

Contraeticheta poate conţine:

Indicația geografică (IG)

Nivelul de alcool și zahărul

Anul recoltei – apare întotdeauna pe etichetă. Majoritatea vinurilor de pe rafturile

4.2. Promovarea produsului și a vânzării – se referă la forma, culoarea și grafica

Culori și combinații ale acestora pe etichetele produselor alimentare

Culoarea are un important rol psihologic, anumite aranjamente determinând reacții

Tipurile de grafică utilizate sunt:

Simboluri și coduri aplicate pe ambalaj sau etichetă

În afara comunicărilor necesare pentru informarea, educarea și promovarea produsului

- Material reciclabil sau triunghiul reciclării (faptul că materialul din care e

- Participarea ambalajului reciclabil într-un program organizat la nivel national sau

- Simbolul pentru masa netă:

- Simbolul compatibilității materialului de ambalaj cu produsul:

- Simbolul termenului de valabilitate din momentul deschiderii recipientului:

Valabilitatea produsului din momentul deschiderii ambalajului:

- Simboluri pentru produsele de tip Bio, Eco, Organic:

Simboluri pentru produsele de tip Bio, Eco, Organic

Simboluri pentru materiale plastic (a, b):

Coduri de identificare a mărfurilor

Datorită creșterii productivității comerțului, a diversificării în mare măsură a produselor

Seturi de caractere A, B și C Cod EAN-13

Codurile EAN pot fi: EAN-13 și EAN-8.

Citind de la stânga la dreapta, codul EAN-13 trebuie compus astfel:

Codul de bare EAN-13

Citind de la stânga la dreapta, codul EAN-8 trebuie compus astfel:

Codul de bare EAN-8