AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

CURS 1
1. INTRODUCERE ÎN AMBALARE
1.1. Terminologie. Definiţii
1.2. Clasificarea ambalajelor
2. FUNCŢIILE AMBALAJULUI ŞI ETICHETEI
2.1. Funcția de a conține produsul
2.2. Funcția de protecție și conservare
2.3. Funcția de confort
2.4. Funcția de comunicare
3. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCEREA ŞI UTILIZAREA AMBALAJELOR
3.1. Factori legați de produs
3.2. Factori legaţi de materialele şi maşinile de ambalare
3.3. Factori care influenţează producerea şi utilizarea ambalajelor
4. SPĂLAREA, IGIENIZAREA ŞI STERILIZAREA AMBALAJELOR
4.1. Obiectivele spălării ambalajelor
4.2. Factori care influenţează spălarea ambalajelor
4.3. Sterilizarea ambalajelor. Agenţi de sterilizare

1. INTRODUCERE ÎN AMBALARE
1.1. Terminologie. Definiţii
Ambalarea trebuie privită ca o parte integrantă a producerii şi conservării produselor
alimentare.
Ambalajul reprezintă totalitatea elementelor destinate să cuprindă sau să învelească un
produs sau un ansamblu de produse, pentru asigurarea calităţii şi integrităţii acestora la
manipulare, transport, depozitare şi desfacere până la consum sau până la expirarea
termenului de valabilitate.
Materialul de ambalare este destinat învelirii şi protecţiei temporare a unui produs, fără a
constitui un ambalaj propriu–zis, în timp ce materialul de ambalaj este destinat
confecţionării ambalajelor şi/sau accesoriile de ambalare.
Accesoriile de ambalare sunt materialele, piesele sau dispozitivele destinate să
completeze sau să preia unele funcţii ale ambalajului precum: imobilizarea conţinutului,
amortizarea şocurilor, etanşarea, închiderea etc..
Preambalarea este o ambalare în unități de desfacere, fiind efectuată fie la locul de
producție sau de sortare a produselor, fie înaintea vânzării cu scopul ca, prin prezentarea la
vânzare a produsului în ambalaje de desfacere să se ușureze și să se accelereze servirea
consumatorului.
Ambalarea este operaţia, metoda sau procedeul prin care se asigură, cu ajutorul
ambalajului, protecţia şi conservarea produsului pe parcursul manipulării, depozitării,
distribuţiei, transportului şi comercializării până la utilizare de către consumator.
Produsul ambalat reprezintă unitatea formată din produsul supus ambalării și ambalaj.

1
AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
CURS 1
1.2. Clasificarea ambalajelor
Dezvoltarea spectaculoasă a domeniului producției de ambalaje este strâns legată de
evoluția modului de viață al omului și de consum. Astfel că există mai multe criterii de
clasificare a ambalajelor.
Robertson (1993) face o distincție între diferitele nivele de ambalare, clasificând ambalajele
astfel:
 Ambalajul primar este cel care se află în contact direct cu produsul, asigurând
bariera protectoare nemijlocită (pungi din material plastic, cutii metalice, butelii din
sticlă). Ambalajul primar este achiziționat de către consumator.
 Ambalajul secundar conține un anumit număr de ambalaje primare, reprezentând
mijlocul fizic de transport și distribuție al acestora (cutii de carton, navete din
material plastic). Este folosit la desfacerea cu amănuntul pentru vânzare a
ambalajelor primare.
 Ambalajul terțiar grupează mai multe ambalaje secundare. Cel mai la îndemână
exemplu fiind paleta de uz general (europaleta) pe care sunt stivuite cutii de carton
învelite cu folie termocontractibilă.
 Ambalajul cuaternar este folosit în comerțul internațional pentru a ușura
manipularea ambalajelor terțiare. Acesta este reprezentat de containere metalice,
care pot fi transportate cu trenul, vaporul sau cu autotransportoare de mare
capacitate.
După natura materialului din care sunt confecționate, ambalajele pot fi din: sticlă, materiale
metalice, materiale celulozice (hârtie, carton, lemn), materiale plastice, materiale complexe.
După modul de circulației ambalajele pot fi: refolosibile și nerefolosibile.
După domeniul de utilizare ambalajele se clasifică în: de transport, depozitare și desfacere.

2. FUNCŢIILE AMBALAJULUI ŞI ETICHETEI

2.1. Funcţia de a conţine produsul. Funcţia de a conţine produsul este evidentă deoarece
orice produs, pentru a-i putea fi schimbat locul trebuie să fie conţinut într-un ambalaj.

2.2. Funcţia de protecţie şi conservare. Funcţia de protecţie şi conservare este privită

adesea ca funcţia cea mai importantă a ambalajului şi anume, aceea de a proteja conţinutul
acestuia de efectele mediului înconjurător, fie acestea apă, vapori de apă, gaze, mirosuri,
microorganisme, praf, dăunători etc. şi de a proteja mediul faţă de produs. Funcţia de
protecţie şi conservare cuprinde mai multe aspecte:
 Protecţia mecanică a produsului împotriva solicitărilor mecanice din timpul
transportului, depozitării şi desfacerii: tracţiune, compresiune, forfecare, şocuri, vibraţii. La
alegerea materialului din care se confecționează ambalajul trebuie să se țină seama de
natura produsului și de intensitatea solicitărilor la care acesta este supus. Ambalajele care
asigură o bună protecţie mecanică sunt cele confecţionate din materiale celulozice (carton,
lemn), materiale metalice, materiale plastice şi materiale complexe.

2
AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
CURS 1
 Protecţia chimică a produsului faţă de procesele chimice şi electrochimice care au
loc la suprafaţa de contact dintre produse şi mediul înconjurător. Între produse şi
materialele din care sunt confecţionate ambalajele pot avea loc interacţiuni care se pot
evita prin alegerea corespunzătoare a materialelor de ambalaj inerte chimic faţă de
produsele supuse ambalării. Astfel de materiale sunt sticla, materialele plastice, materiale
metalice (tabla cositorită), materialele complexe.
 Protecţia produsului împotriva microorganismelor se asigură printr-o
etanşeitate perfectă a ambalajelor şi printr-o curăţire cât mai uşoară şi mai corectă.
 Protecţia biologică a produsului împotriva insectelor şi rozătoarelor este realizată
prin folosirea ambalajelor din sticlă, materiale plastice, materiale celulozice (carton) şi a
ambalajelor de transport din lemn.
 Protecţia produsului faţă de lumină şi radiaţii UV este necesară datorită
modificării caracteristicilor senzoriale şi reducerii valorii nutritive în cazul multor produse
alimentare sub acţiunea acestor factori. Cea mai bună protecţie o asigură ambalajele
confecţionate din materiale impermeabile la radiaţii luminoase sau UV cum sunt
materialele metalice, materiale celulozice (cartonul, lemnul), materialele plastice opace. O
bună protecţie o pot asigura şi ambalajele din materiale colorate, de exemplu sticla verde
sau brună.
 Protecția și conservarea energiei consumate în timpul procesului tehnologic de
obținere a produsului.
 Protecţia mediului înconjurător este posibilă prin folosirea de ambalaje care
funcţionează corect (etanşe, nu permit pierderi de produs în mediu).

2.3. Funcţia de confort. Funcţia de confort se referă la utilizarea unor ambalaje de

transport şi de desfacere a produselor ambalate care să uşureze operaţiile de manipulare,
transport, depozitare şi distribuire, diversificarea producţiei de ambalaje din punct de
vedere al capacităţii, formei, materialului de ambalaj folosit, destinaţiei. În proiectarea
ambalajelor sunt importante două aspecte ale funcţiei de confort a ambalajelor şi
ambalării:
 Porţionarea ajută consumatorii să cumpere doar cantitatea de care au nevoie, nu
mai mult.
 Forma ambalajelor primare, asociată evident cu funcţia de porţionare este în
strânsă legătură atât cu confortul utilizării ambalajelor de către consumator, exprimat în
uşurinţa procurării, deschiderii şi golirii ambalajului cât şi cu eficienţa folosirii ambalajelor
secundare respectiv terţiare pentru uşurarea operaţiilor de manipulare, transport,
depozitare şi vânzare.

2.4. Funcţia de comunicare. Funcţia de comunicare a ambalajului şi etichetei se referă la

informarea consumatorului asupra produsului conţinut de ambalaj, la promovarea

3
AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
CURS 1
vânzării, prin reclamă, la care se adaugă aspectele de educare a consumatorului prin
informaţiile nutriţionale oferite.
Informarea consumatorului urmăreşte asigurarea reprezentării clare şi sugestive a
conţinutului, indicarea numelui producătorului şi denumirea produsului, adesea şi
denumirea comercială, indicarea preţului, a cantităţii de produs, a compoziţiei produsului,
a datei de fabricaţie şi a termenului de valabilitate, prezentarea modului de întrebuinţare
sau preparare a produsului.
Promovarea produsului şi a vânzării se referă la forma, culoarea şi grafica ambalajului şi
etichetei. Astfel se recomandă ca un ambalaj să aibă forme cât mai bine individualizate
pentru fiecare tip de produs, dimensiunile alese pentru ambalaj să corespundă volumului
sau cantităţii optime pentru achiziţionare. În ceea ce priveşte forma etichetei, aceasta este
influenţată de particularităţile constructive şi tehnologice ale ambalajului şi de posibilitatea
de utilizare a materialului din care sunt confecţionate atât ambalajul cât şi ea însăşi.
Culoarea este un mijloc de atragere a atenţiei. Culoarea ambalajului şi/sau etichetei
trebuie să determine cumpărătorul să achiziţioneze rapid produsul ambalat. Culorile reci
(verde, albastru, violet) produc o stare de linişte în timp ce culorile calde (roşu, portocaliu,
galben) sunt iritante, atrag atenţia.
Grafica trebuie să stimuleze, să dezvolte imaginaţia, să prezinte produsul într-o formă cât
mai atrăgătoare cu efect imediat, să fie uşor descifrabilă. Tipurile de grafică folosite sunt:
 comercială, care reprezintă produsul şi modalităţile de folosire în forme atractive;
 intelectuală, cu o largă tendinţă de dezvoltare, care este schematică, neîncărcată
cromatic, cu simboluri vizuale, foarte simplu de înţeles;
 umoristică, atractivă şi puţin ironică, recomandată în special produselor destinate
alimentaţiei copiilor.
Educarea consumatorului, constă în indicarea valorii nutritive şi energetice a produsului.
Astfel ambalajul sau/şi eticheta redau conţinutul de proteine, glucide, lipide, vitamine,
săruri minerale al produsului.

3. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCEREA ŞI UTILIZAREA AMBALAJELOR

3.1. Factori legaţi de produs. Factorii de care trebuie să se ţină seama la producerea şi
folosirea ambalajelor pornind de la produsul supus ambalării sunt:
Natura produsului, respectiv materiile prime din care acesta este produs şi modul în care
acestea pot fi deteriorate. Astfel se stabileşte:
 starea fizică a produsului: gaz, lichid, pastă, pudră, granule, tablete;
 natura generală: corosiv, toxic, lipicios, fragil, abraziv, uşor de zgâriat.
Mărimea şi forma produsului: produse pulbere (zahăr pudră, făină), grişate (griş, mălai),
grăunţoase (boabe de orez, arpacaş), mărunte (paste făinoase scurte), bucăţi mari
(preparate din carne, brânzeturi).
Greutatea şi densitatea produsului – sunt specifice fiecărui produs în parte.
Lipsa de rezistenţă a produsului – dacă se îndoaie, se rupe, poate fi zgâriat uşor.

4
AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
CURS 1
Rezistenţa produsului la greutate sau presiune.
Efectul modificării umidităţii şi temperaturii asupra produsului şi dacă acesta absoarbe
umiditate sau se corodează.
Compatibilitatea produsului cu ambalajul – dacă produsul este afectat de materialul de
ambalare, ce produse pot fi ambalate împreună.

3.2. Factori legaţi de materialele şi maşinile de ambalare. Factorii legaţi de materialele

de ambalare şi de ambalaj sunt în strânsă corelaţie cu proprietăţile fizico-chimice şi termice
ale acestor materiale, cu aspectele biologice, chimice şi biochimice care pot apărea, cu
forma ambalajelor etc., în timp ce factorii legaţi de maşinile de ambalare şi manoperă se
referă îndeosebi la aspectele economice legate de productivitate şi costuri.

3.2.1. Proprietăţile fizico-mecanice ale materialelor de ambalaj

Proprietăţi fizice ale materialelor de ambalaj includ:
 transparenţa, proprietate ce permite vizualizarea produsului conţinut în ambalaj,
caracteristică sticlei şi materialelor plastice incolore şi colorate în diferite culori şi
nuanţe.
 culoarea, poate cuprinde toată gama de nuanţe în funcţie de pigmenţii utilizaţi.
 grosimea și microporozitatea, necesară a fi cunoscută în cazul folosirii unor
anumite materiale de ambalaj ca folii de material plastic, de aluminiu, staniu.
Proprietăţi mecanice – cele mai reprezentative sunt:
 rezistenţa la întindere denumită şi rezistenţă de rupere.
 alungire relativă – extensia produsă prin aplicarea unei forţe de rupere.
 rigiditatea încovoierea obţinută prin aplicarea unei forţe cunoscute.
 rezistenţa la îndoiri repetate – numărul de îndoiri pe care le poate suporta un
material de ambalaj înainte de rupere.
 sudabilitatea – temperatura la care un material de ambalaj se lipeşte cu el însuşi.
 duritatea proprietatea corpurilor solide de a se opune la pătrunderea în masa lor a
altor corpuri solide, care tind să le deformeze suprafaţa.

3.2.2. Permeabilitate
1. Permeabilitatea la vapori şi la gaze. Alimentele cu umiditate relativă de echilibru
ridicată tind să piardă apă în atmosferă, având ca rezultat o scădere în greutate şi
deteriorarea aspectului exterior şi a texturii. Produsele cu umiditate relativă de echilibru
mică au tendinţa de a absorbi apă, ceea ce poate cauza de asemenea înrăutăţirea calităţii.
Astfel, pulberile uscate (lapte praf, pudre pentru prăjituri, creme, budinci) se aglomerează,
produsele uscate (biscuiţi şi snacks-uri) pot pierde capacitatea de a fi crocante, iar
produsele deshidratate (fructe, legume) se pot altera dacă indicele de activitate al apei
creşte peste nivelul care permite dezvoltarea microorganismelor. În acest caz pentru
ambalare se pot folosi recipiente metalice, materiale plastice, lemn, carton.

5
AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
CURS 1
2. Permeabilitate la mirosuri şi arome. Pentru reţinerea mirosurilor plăcute, asociate
fiecare anumitor produse este necesară folosirea unui material de ambalaj care să aibă o
permeabilitate scăzută faţă de compuşii volatili care generează aceste mirosuri sau arome.
În acest caz pentru ambalare se pot folosi recipiente metalice sau din sticlă cu închideri
corespunzătoare.

3. Permeabilitatea la lumină şi raze UV. Expunerea la lumină conduce la distrugerea

vitaminelor, atenuarea culorii şi râncezirea grăsimilor. Pentru prevenirea acestor
schimbări se foloseşte un material opac sau acesta se colorează pentru a exclude lumina
(de exemplu sticla galben-brună, verde).

4. Permeabilitatea la grăsimi şi uleiuri. Alimentele cu un conţinut de materii grase pot

ieşi la exterior prin penetrarea materialului de ambalaj, înrăutăţind aspectul ambalajului,
deteriorându-i imprimarea şi decorarea. În acest caz pentru ambalare se folosește hârtia
impermeabilă la grăsimi, hârtia pergament, hârtia parafinată.

5. Permeabilitatea la microoganisme. Aceasta este foarte importantă în cazul alimentelor

tratate termic (pasteurizate sau sterilizate) sau conservate prin uscare, sărare, afumare
când contaminarea ulterioară tratamentului trebuie evitată întrucât este deosebit de
periculoasă. Recipientele din metal şi sticlă închise corect asigură cea mai bună barieră
împotriva contaminării microbiologice.

3.2.3. Comportarea materialelor la temperatură

1. Comportarea materialelor la temperaturi scăzute. Materialele tradiţionale (metalul,
sticla, cartonul) au o bună comportare la rece. Materialele plastice, în schimb, prezintă mari
diferenţe între ele. Astfel, polietilena, polistirenul şi poliamidele (nylon) sunt foarte
rezistente la temperaturi scăzute, în timp ce polipropilena devine casantă la temperaturi
apropiate de temperatura de refrigerare.

2. Comportarea materialelor la temperaturi ridicate. Metalele şi sticla rezistă foarte bine

la temperaturile folosite în industria alimentară. În cazul materialelor plastice rezistenţa la
temperaturi ridicate depinde de natura materialului. Polistirenul şi policlorura de vinil sunt
sensibile la temperaturi ridicate, în timp ce poliamidele, polietilentereftalatul şi
polipropilena suportă cu uşurinţă temperatura de sterilizare.

3.2.4. Aspecte biologice, chimice şi biochimice. Ambalarea are şi rolul protejării

alimentelor împotriva infestării cu insecte şi împotriva rozătoarelor. Recipientele din metal
şi sticlă închise ermetic asigură o protecţie completă împotriva rozătoarelor şi insectelor.
În afara acestora ambalajele din filme de materiale plastice, hârtie, carton au rezistenţă
variabilă la insecte şi nu reprezintă o barieră eficientă împotriva rozătoarelor. Materialele
pentru ambalare trebuie să fie compatibile din punct de vedere chimic cu alimentele cu
care vin în contact astfel încât să nu apară nici un pericol de îmbolnăvire din acest contact

6
AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
CURS 1
şi să nu se producă nici o modificare în sens nedorit a calităţii alimentului sau a integrităţii
ambalajului ca rezultat al reacţiei dintre ele.

3.2.5. Forma ambalajelor. Un ambalaj corespunzător trebuie să aibă o formă şi o mărime

care să determine să fie considerat convenabil atât pentru achiziţionare de către
consumator cât şi pentru manipulare şi depozitare. Forma şi mărimea ambalajului trebuie
să fie compatibile din punct de vedere estetic cu conţinutul acestuia. Etichetarea trebuie să
fie clară, fără să reducă aspectul plăcut al ambalajului şi să îndeplinească reglementările
legale existente.

3.3. Factori care influenţează producerea şi utilizarea ambalajelor

3.3.1. Factori legaţi de riscurile transportului
În ceea ce priveşte riscurile pe care transportul le poate avea asupra produsului ambalat
este necesar să se cunoască metoda de transport, condiţiile probabile de depozitare şi
durata transportului şi a depozitării. Principalele riscuri posibile determinate de transport
sunt:
 riscuri mecanice pot surveni în timpul transportului fiind favorizate de loviri,
vibraţii, deformări, comprimări;
 riscuri climaterice întâlnite în timpul transportului: temperatură
necorespunzătoare, presiune scăzută, prezenţa umidităţii, praful din aer;
 alte riscuri posibile la transport pot fi produse de microorganisme, insecte,
rozătoare, contaminare de la conţinutul ambalajelor vecine.

3.3.2. Factori legaţi de piaţa de desfacere

Ambalajul ilustrează produsul pe care îl conţine dar în acelaşi timp reprezintă o imagine a
producătorului produsului astfel că acesta trebuie să acorde cât mai mare atenţie folosirii
de ambalaje corespunzătoare, cu un design adecvat, pentru o reprezentare cât mai fidelă şi
individualizată. Preţul ambalajului este inclus în preţul produsului cu toate că preţul
produsului ambalat nu poate da informaţii asupra preţului ambalajului întrucât
producătorul fixează preţul produsului în funcţie de costul materiei prime, al prelucrării,
amortizarea costului utilajelor, beneficiile pe care vrea să le obţină. În condiţiile
concurenţei de pe piaţă un rol aparte revine şi mijloacelor prin care se face reclamă
produselor şi implicit ambalajelor care le conţin: pagini publicitare în presă, videoclip-uri
pe posturile de televiziune, anunţuri publicitare la radio, postere în magazine, pe stradă.

4. SPĂLAREA, IGIENIZAREA ŞI STERILIZAREA AMBALAJELOR

4.1. Obiectivele spălării ambalajelor
Pregătirea ambalajelor înainte de umplerea lor cu produs este o condiţie esenţială a
asigurării conservabilităţii corespunzătoare a produsului ambalat, termenul său de
valabilitate depinzând foarte mult de starea de igienă a ambalajelor. Pregătirea ambalajelor
se realizează prin intermediul operaţiei de spălare-igienizare-sterilizare ale cărei obiective
principale sunt:

7
AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
CURS 1
 curăţarea mecanică a ambalajelor şi obţinerea de ambalaje perfect curate;
 asigurarea purităţii microbiologice şi/sau a sterilităţii (în cazul ambalajelor
destinate ambalării aseptice).
Condiţia de ambalaj perfect curat este asigurată dacă ambalajele sunt acoperite după
efectuarea operaţiei, cu o peliculă uniformă şi continuă de apă; spălarea insuficientă se
recunoaşte dacă suprafaţa ambalajelor nu este complet umedă şi există asocieri de picături
de apă, vizibile în special la ambalajele de sticlă.

4.2. Factori care influenţează spălarea ambalajelor

Principalii factori de care trebuie să se ţină seama pentru obţinerea unui efect de curăţare
corespunzător sunt:

1. Înmuierea. Efectul înmuierii. Înmuierea, realizată prin imersia ambalajelor supuse

spălării în soluţia alcalină din baia de înmuiere, este faza cu durata cea mai lungă dintr-un
ciclu de spălare. Efectul de spălare este cu atât mai bun cu cât durata de contact dintre
ambalaje şi soluţia alcalină este mai mare. Întrucât un ambalaj este imersat în baia de
soluţie alcalină apoi este scos deasupra nivelului soluţiei, suprafaţa sa murdară este supusă
la două mecanisme de curăţare-separare, distincte:
 primul mecanism este dependent de timp, fiind raportat numai la durata de timp în
care ambalajele sunt imersate în soluţia alcalină fierbinte;
 cel de al II-lea mecanism, umplerea şi golirea ambalajului cu soluţie alcalină,
independent de timp, este asociat cu numărul de umpleri şi de goliri, depinzând de câte ori
se formează o interfaţa aer-lichid pe suprafaţa murdară a ambalajului.

2. Stropirea. Efectul stropirii. Stropirea ambalajelor se efectuează în scopul preîncălzirii

imediat după introducere în maşina de spălat, al clătirii pentru îndepărtarea urmelor de
soluţie alcalină şi răcire la temperatura de evacuare, dar şi al îndepărtării impurităţilor în
compartimentele de spălare cu soluţie alcalină. Se aplică atât la interiorul cât şi la
exteriorul ambalajelor aflate cu gura în jos în compartimentele de stropire, astfel încât
soluţia de spălare/apa să se scurgă, antrenând impurităţile/urmele de soluţie alcalină.

3. Temperatura de spălare. În timpul spălării, ambalajele sunt încălzite până la

temperatura soluţiei de spălare din compartimentul cu temperatură maximă, apoi sunt
răcite la temperatura de evacuare din maşina de spălat. Temperatura mai ridicată a soluţiei
de spălare accelerează procesul de curăţare, deci eficienţa agenţilor de curăţire creşte cu
creşterea temperaturii pentru aceeaşi concentraţie. Pentru aceeaşi eficienţă, concentraţia
soluţiei de spălare poate fi redusă cu creşterea temperaturii. De asemenea, este necesară o
temperatură ridicată pentru a obţine efectul de sterilizare a ambalajelor, microorganismele
fiind uşor distruse la temperatura de circa 80ºC de soluţia alcalină ca agent de spălare.

4. Agentul de spălare. Soluţia de spălare se prepară din sodă caustică (hidroxid de sodiu:
1-3%) şi aditivi; toate substanţele sunt amestecate împreună cu apa pentru a se obţine

8
AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
CURS 1
soluţia cu concentraţia stabilită, care este apoi încălzită la temperatura corespunzătoare
conform diagramei de spălare a maşinii de spălat. Adaosul concentratelor de aditivi
comerciali (0.06-2%) în soluţia de spălare măreşte eficienţa de curăţare a acesteia. Pentru
obţinerea efectului de spălare dorit este esenţială folosirea unei soluţii de spălare cu
proprietăţi de înmuiere şi de clătire bune. Puterea de curăţare variază cu concentraţia
soluţiei şi cu temperatura de lucru. Cele mai importante cerinţe pentru o soluţie de spălare
sunt:
 să aibă un efect de spălare ridicat;
 să nu fie otrăvitoare şi să nu introducă substanţe toxice în apa reziduală;
 să nu formeze depuneri de crustă;
 să nu spumeze;
 să nu aibă acţiune agresivă asupra materialului ambalajului;
 să fie uşor de dozat;
 să fie cât mai ieftină posibil.

4.3. Sterilizarea ambalajelor. Agenţi de sterilizare

Una dintre cerinţele ambalării aseptice a produselor alimentare este sterilizarea
recipientului sau a părţii care vine în contact cu produsul şi a accesoriului de închidere
utilizat. Pentru atingerea acestui obiectiv, în afara efectului de sterilizare asigurat de soluţia
alcalină cu temperatura de 80-90ºC, se mai utilizează metode chimice (sterilizare cu apă
oxigenată sau acid peracetic), metode termice (sterilizare cu abur sau cu aer cald), metode
neconvenţionale (sterilizare prin iradiere cu radiaţii UV, IR, ionizante şi IUL) sau metode
combinate (sterilizare cu aer cald şi abur sau cu apă oxigenată şi radiaţii UV).

a) Agenţi de sterilizare convenţionali

a1. Apa oxigenată. Întrucât soluţiile de apă oxigenată, chiar concentrate, au un efect
distructiv insuficient la temperatura camerei, este necesară o temperatură minimă de 80ºC
şi o concentraţie minimă de 30% pentru a obţine distrugerea în timp de câteva secunde a
celor mai rezistenţi spori de pe materialele de ambalaj. Deoarece soluţia de apă oxigenată
nu este capabilă să sterilizeze singură materialul de ambalaj s-au introdus o serie de
metode pentru creşterea eficienţei tratamentului prin combinarea cu căldură şi/sau
energie radiantă sau iradiată: imersie în apă oxigenată, pulverizare cu apă oxigenată și
tratament combinat: apă oxigenată cu radiaţii UV şi căldură

a2. Acidul peracetic. Acidul peracetic este un lichid sterilizant produs prin oxidarea
acidului acetic cu apă oxigenată. Soluţia conţinând acid peracetic şi apă oxigenată este
eficientă împotriva sporilor bacterieni rezistenţi chiar la 20ºC. Temperatura maximă de
lucru este 40ºC, pentru aceasta durata sterilizării fiind de circa 5 ori mai scurtă.

a3. Aburul saturat şi supraîncălzit. Aburul saturat sub presiune este folosit pentru
sterilizarea ambalajelor/recipientelor din materiale plastice. Pentru limitarea efectului
încălzirii asupra suprafeţei interioare a paharelor, exteriorul lor este răcit simultan. Aburul

9
AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
CURS 1
supraîncălzit este folosit pentru sterilizarea cutiilor metalice din tablă cositorită şi
aluminiu.

a4. Aerul cald. Aerul cald la o temperatură de 315ºC a fost folosit pentru sterilizarea
cartoanelor aseptice confecţionate din mucava/folie de aluminiu/material plastic, caz în
care, la suprafaţa materialului se obţine o temperatură de 145ºC timp de 180 s. Pentru
sterilizarea suprafeţei interioare a paharelor şi a capacelor confecţionate din polipropilenă,
care sunt stabile până la 160ºC, se poate folosi şi un amestec de aer cald şi abur. În acest
proces aerul cald este suflat în interiorul paharelor printr-o duză astfel încât baza şi pereţii
sunt încălziţi uniform.

b) Agenţi de sterilizare neconvenţionali

b1. Radiaţii UV. Radiaţiile UV au o lungime de undă de 200-315 nm dar pentru distrugerea
microbiană sunt mai eficiente la λ = 250-280 nm cu o valoare optimă de 253.7 nm. Este
important ca intensitatea iradierii să fie uniformă şi adecvată pentru sterilizarea întregului
recipient care poate avea o formă complexă. Este folosită în general numai comercial în
combinaţie cu apă oxigenată.

b2. Radiaţii IR. Radiaţiile IR sunt transformate în căldură sensibilă la contactul cu

suprafaţa absorbantă realizând o creştere a temperaturii suprafeţei. Ca şi iradierea cu UV,
iradierea cu IR este folosită numai pentru suprafeţe netede şi regulate. Radiaţiile IR au fost
folosite pentru tratarea interiorului capacelor din aluminiu acoperite cu un lac din material
plastic. Datorită posibilităţii de înmuiere a lacului, temperatura maximă nu trebuie să
depăşească 140ºC.

b3. Radiaţii ionizante. Tehnicile de iradiere care folosesc radiaţii γ au fost utilizate pentru
sterilizarea interiorului recipientelor închise dar goale, în special a celor confecţionate din
materiale care nu rezistă la temperatura necesară pentru sterilizare sau care, datorită
formei lor, nu pot fi sterilizate convenabil prin alte mijloace. Aşa sunt pungile cofecţionate
din materiale plastice laminate folosite la ambalarea aseptică de tip pungă în cutie (bag-in-
box).

b4. IUL. IUL sunt produse de o lampă „flash”, efectul lor fiind suficient pentru distrugerea
microorganismelor de pe suprafaţa ambalajului. Pentru sterilizarea materialelor de
ambalaj lampa flash este introdusă în interiorul tubului ce se formează într-o maşină de
ambalare prin formare-umplere-închidere în ambalaje din materiale complexe de tip
pachet pernă (pillow pack).

10