Lucrare de licență

Jurnalul feminin în literatura secolului XX

(Virginia Woolf, Sylvia Plath, Alice Voinescu, Lena Constante)

CUPRINS

INTRODUCERE .......................................................................................................................................... 1
CAPITOLUL I: VIRGINIA WOOLF, ÎNTRE INTELECT ȘI FRAGILITATE ......................................... 5
1.1. Virginia Woolf, reacția duală față de soră și comuniunea cu soțul ei .................................................... 6
1.2 Literatura ca încercare de terapie a sinuciderii ....................................................................................... 8
CAPITOLUL II: UNIVERSUL NEVROTIC AL SYLVIEI PLATH ........................................................ 11
2.1 Copilăria și adolescența ........................................................................................................................ 11
2.2 Clopotul de sticlă .................................................................................................................................. 14
2.3 Suicidul ca metodă de evadare .............................................................................................................. 21
CAPITOLUL III: ALICE VOINESCU, REZISTENȚA PRIN IUBIRE .................................................... 30
3.1 Iubirea pentru Dumnezeu ...................................................................................................................... 32
3.2 Iubirea terestră ..................................................................................................................................... 34
CAPITOLUL IV: LENA CONSTANTE, EVADAREA SPIRITUALĂ ................................................... 37
4.1 Evadarea tăcută .................................................................................................................................... 37
4.2 Evadarea imposibilă ............................................................................................................................. 42
CAPITOLUL V: CONCLUZII ................................................................................................................... 47
CAPITOLUL VI: BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................... 50
INTRODUCERE
Termenul jurnal provine din limba franceza (journal) și face referire la „însemnări zilnice
ale unei persoane despre anumite evenimente legate de viața sa”1. Jurnalul este o subspecie a
genului autobiografic și memorialistic, funcționând în literatură de sute de ani. Primele jurnale au
fost scrise în limba japoneză, cel mai cunoscut fiind acela al lui Sei Shonagon- Însemnările de
căpătâi2, apărut în anul 1002.

În România, cel care a adus în atenția publicului cititor modern termenul de jurnal este
Eugen Simion. Acesta a redactat un studiu de caz sub forma unei trilogii despre jurnal: Există o
poetică a jurnalului, Intimismul european şi Diarismul românesc. Toate cele trei volume se
concentrează pe descoperirea și expunerea ideii de jurnal în literatură. În cel de-al doilea volum
apar idei despre una dintre scriitoarele pe care le voi analiza în lucrarea mea de licență, Virginia
Woolf. Iar cel de-al treilea volum scris de Eugen Simion aduce în atenția cititorilor autori români
de jurnal, printre care și una din scriitoarele de care mă ocup în această cercetare, Alice
Voinescu.

Eugen Simion afirmă în pledoaria sa pentru memorialistică și jurnal că “Jurnalul

european apare atunci când individul ia act de prezenţa lui în lume şi de caracterul unic şi
irepetabil al persoanei sale.” 3
Autorul semnalează problema veridicității unui jurnal, afirmând
ideea de non-ficțiune: „chiar dacă aceste evenimente nu ar fi redate întocmai, ceea ce
particularizează tipologic aceste opere e aparenţa de absenţă a oricărei ficţiuni.”4

După cum afirmă Bianca Burța-Cernat într-un studiu recent, literatura feminină este „un
caz aparte al marginalității literare”5. Acesta este principalul argument datorită căruia am decis să
redactez o teză de licență care să cuprindă exclusiv câteva jurnale feminine. Fiind eu însămi o
feminista convinsă, am considerat că trebuie să aprofundez ideea de feminin și feminism.

1
Conform DOOM2.
2
Sei Shonagon, Însemnări de căpătâi, traducere și prefaţă de Stanca Cionca, Editura Rao, București, 2004.
3
Eugen Simion, Ficțiunea jurnalului intim, vol. I: Există o poetică a jurnalului, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2005, p. 16.
4
Ibidem.
5
Bianca Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Cartea Românească,
Iași, 2011, p. 5.

1
 Intitulată Jurnalul feminin în literatura secolului XX, lucrarea mea de licență va
conspecta și analiza viața a patru autoare și parcursul scriitoresc al acestora. De asemenea,
cercetarea mea va însuma și o comparație între lumea celor patru, căci fiecare dintre autoarele
analizate provine din alt mediu, atât din punct de vedere financiar cât și cultural.

Cele patru autoare pe care le-am ales pentru a le radiografia viața și scriitura sunt
Virginia Woolf, Sylvia Plath, Alice Voinescu și Lena Constante. Am urmărit viața acestor
scriitoare, încercările pe care au trebuit să le depășească, precum și motivele care le-au îndemnat
să-și decidă destinul sau să facă față modalității în care acesta le-a fost decis de alte instanțe.
Cele patru se diferențiază, evident, prin diferitele decizii luate și prin întâmplările pe care le-au
trăit.

Cărțile pe care le-am ales pentru susținerea acestei lucrări de licență sunt următoarele:
Jurnalul unei scriitoare de Virginia Woolf, Clopotul de sticla de Sylvia Plath, Jurnal (volumele I
și II) de Alice Voinescu, Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă de Lena Constante. Fiecare
dintre aceste autoare și-a expus perspectiva și povestea vieții, iar misiunea mea este aceea de a
explora aceste vieți. Voi evidenția similitudinile și diferențele între modul în care au copilărit
cele patru autoare, amprenta pe care și-au lăsat-o familia și părinții asupra psihicului lor și asupra
perspectivei de a căuta un sens al vieții, precum și impactul pe care despărțirea și îndepărtarea de
familii l-au avut asupra scriitoarelor.

Din punctul meu de vedere, cele patru doamne au reușit să ofere o altă latură (intimă a)
literaturii, chiar dacă una dintre ele, Lena Constante, se consideră ca nefiind o scriitoare,
motivându-și decizia de a scrie jurnal prin următoarele cuvinte: „[…]pentru ca suferinţele
îndurate în demnitate să nu poată fi uitate[…].”6

Lucrarea de licență va asuma o scurtă introducere în lumea jurnalului, explorând

termenul de jurnal, începuturile acestuia și cum a evoluat de-a lungul vremurilor. De asemenea,
voi face o scurtă prezentare a ceea ce înseamnă păstrarea unui jurnal pentru un viață de om și
care este efectul de recitire a unui jurnal după mult timp.

6
Lena Constante, Evadarea imposibilă: penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc,1957- 1961) îngrijire ed.,
note, cuvânt înainte: Ioana Both, Editura Humanitas, București, 2013.

2
 Primul capitol va fi dedicat scriitoarei engleze Virginia Woolf. Aceasta a fost marcată de
timpuriu de depresie. Abuzurile sexuale din partea fraților vitregi, George și Gerald Duckworth,
asupra ei și asupra surorii sale, Vanessa, au măcinat-o pe Virginia Woolf. Toate acestea au fost
mărturisite de către Woolf în autobiografiile sale O schiță a trecutului și Park Gate. Voi analiza
trecerea Virginiei Woolf de la o viață normală și fericită alături de cei dragi la exasperarea
psihică și măcinarea lăuntrului, apoi la încercări ritualice de vindecare, ca în final autoarea să
aleagă calea morții, nemaiputând suporta problemele psihice și considerând că, astfel, prin
sinucidere, va reuși să le elimine pentru totdeauna.

Cel de-al doilea va fi dedicat Sylviei Plath; voi explora lumea și viața pe care aceasta a
avut-o înainte de declanșarea neliniștilor interioare care au dus la depresie. După pierderea tatălui
său la o vârstă fragedă, 8 ani, viața viitoarei autoare a fost luată în stăpânire de depresia care a
măcinat-o mulți ani; a reușit să o învingă, temporar, cu ajutorul unui psihiatru, Ruth Beuscher.
Tot în acest capitol voi face o paralelă între Sylvia Plath și protagonista din romanul său,
Clopotul de sticlă. Cu ajutorul lui Esther Greenwood, personajul principal al romanului, diarista
a reușit să își transpună întâmplările, opiniile și sentimentele în cele 262 de pagini de jurnal.

Cel de-al treilea capitol va fi dedicat Alicei Voinescu. Cea dintâi femeie cu doctorat din
România, Alice Voinescu avea o viață aparent perfectă, alături de soțul pe care îl admira nespus
și pe care a ajuns să îl idolatrizeze. Capitolul dedicat Alicei Voinescu va scoate la iveală relația
dintre cei doi soți. De asemenea, în mod marcant, jurnalul Alicei Voinescu e o cronică a
regimului totalitar comunist și a impactului acestuia în viața sa.

Cel de-al patrulea capitol va fi dedicat Lenei Constante. Lena Constante nu a fost o
scriitoare, ea afirmând că manuscrisele sale sub formă de roman au apărut ca un semnal de
alarmă pentru cei care ar fi putut uita ororile petrecute în Gulagul românesc. Cele două cărți de
memorialistică ale Lenei Constante dezvăluie întâmplări atroce din închisorile comuniste ale
secolului XX. De-a lungul acestui capitol, voi analiza amprenta pe care detenția și-a lăsat-o
asupra Lenei Constante, asupra vieții sale profesionale și familiale. Relația pe care Lena
Constante a avut-o cu Harry Brauner a fost un colac de salvare pentru ea, deseori amintindu-l pe
Brauner (cu care s-a și căsătorit) în cărțile scrise după ieșirea din închisoare.

3
 În cel de-al cincilea capitol mă voi axa pe compararea a două universuri paralele în care
au trăit și și-au format personalitățile cele patru autoare. Virginia Woolf și Sylvia Plath nu se vor
dovedi îndeajuns de puternice pentru a fi vindecate psihic și sufletește, lasându-se chinuite de
propriile lor minți și sentimente. Alice Voinescu și Lena Constante sunt mai puternice psihic
decât celelalte două și vor reuși să depășească ororile și suferințele la care au fost supuse în
timpul regimului comunist din România.

4
CAPITOLUL I: VIRGINIA WOOLF, ÎNTRE INTELECT ȘI FRAGILITATE

În capitolul de debut al licenței mele voi analiza o parte din viața scriitoarei engleze,
Virginia Woolf. În fragmentele care urmează voi cerceta parcursul său scriitoresc, viața de
familie și deciziile care și-au pus amprenta asupra scrierilor și vieții sale.

Născută în epoca victorianismului, într-o familie titrată a acelor timpuri, Virginia Woolf a
fost unul dintre cei patru copii ai lui Leslie Stephen și Juliei Jackson. Încă din vremea copilăriei,
Virginia Woolf, născută Adeline Virginia Stephen, a fost înconjurată de artă și literatură.
Provenind dintr-o familie intelectuală, Virginia Woolf a început să redacteze poezii, manuscrise,
povești ș.a de la o vârstă fragedă.

Pasiunea pentru scris a Virginiei Woolf se datorează și faptului că tatăl său, un model
pentru aceasta, era un autor și critic remarcabil al epocii victorianismului. Cu ajutorul pasiunii
pentru scris, autoarea și-a transpus sentimentele pe hârtie, folosind adesea ficțiunea pentru a-și
putea exprima doleanțele și nemulțumirile adresate lumii exterioare.

Viața autoarei a luat o întorsătură bruscă odată cu moartea mamei sale, în 1895, și a
surorii sale, doar doi ani mai târziu. Odată cu moartea mamei sale, pe vremea când scriitoarea
avea doar treisprezece ani, au apărut tulburările depresive și anxioase. De-a lungul timpului,
depresia a pus stăpânire încetul cu încetul pe mintea și pe viața diaristei.

O altă lovitură dureroasă pentru aceasta a fost pierderea tatălui său, în 1904. Cu o
diferență de doar nouă ani între decesele părinților săi, Virginia Woolf a fost încarcerată în
propria-i minte de către depresia și gândurile suicidale care o însoțeau pretutindeni. După
stingerea din viață a tatălui său, aceasta a cunoscut colapsul vieții sale, fiind internată într-un
spital psihiatric.

Depresia survenită din cauza părăsirii timpurie a vieții de către părinții săi a fost
alimentată și de abuzurile sexuale suferite de către ea și sora ei, Vanessa Stephen, din partea
fraților vitregi. Autoarea povestește abuzurile și nedreptățile suferite în două dintre manuscrisele
sale, 22 Park Gate și A sketch of the past.

5
 Faptul că nu a beneficiat de aceleași avantaje precum frații săi, cum ar fi studierea la
universitate, a frustrat-o pe Virginia Woolf. Se considera inferioară fraților săi, lucru care i-a
alimentat dorința de a progresa în viață. După cum afirmă Marlene Habermann, în articolul său,
Virginia Woolf as a feminist writer, din cauza faptului că a fost crescută într-o familie din epoca
victoriană, diarista „trebuia să participe la întâlniri fără să își expună potențialul inteligenței
sale.”[trad. mea]7

Toate aventurile, suișurile și coborâșurile autoarei au fost însemnate de aceasta în jurnalul

care va fi publicat postum, de către soțul acesteia, Leonard Woolf. Pe parcursul vieții, jurnalul i-
a devenit confident Virginiei Woolf. Toate încercările, de la pierderea timpurie a părinților, la
instalarea regimului comunist și la începerea Primului Război Mondial, care a adus după sine și
distrugerea căminului autoarei, și-au lăsat amprenta asupra sănătății sale mentale. Diarista a scris
atât în jurnal, cât și în diverse eseuri, despre toate ororile care i s-au întâmplat.

„Virginia Woolf a suferit de tulburări depresive ale sănătății mentale. Aceste tulburări
depresive apăreau în momentele stresante; ea auzea voci, nu se putea ridica din pat, nu putea
lucra și nu se putea îngriji.” [trad. mea]8 De-a lungul vieții, aceste episoade au reapărut, Virginia
Woolf fiind o prizonieră a propriei minți.

1.1. Virginia Woolf, reacția duală față de soră și comuniunea cu soțul ei

Relațiile de prietenie pe care le-a avut odată cu mutarea sa în cartierul londonez

Bloomsbury au ajutat-o pe diaristă să reconcilieze relația cu viața. Gândurile suicidale și
depresive o părăsiseră, în urma lor rămânând doar iubirea și înțelegerea celor din jur.

Relația cu sora sa, Vanessa Stephen, a fost o relația duală, între iubire și ură. Iubirea de
soră a fost umbrită adesea de invidia tacită pe care o simțea față de Vanessa. Aceasta din urmă

7
Marlene Habermann, „Virginia Woolf as a feminist writer”, https://ro.scribd.com/document/144138353/Virginia-
Woolf-as-a-Feminist-Writer, accesat la 30. 04. 2020: „Therefore, she for example had to sit though long “tea-table-
meetings” and was forced to keep her intellectual potential to herself.”.
8
Daisy Manson, „The Mind and Times of Virginia Wolf”, https://www.youtube.com/watch?v=qyr53KdIbQs
accesat la 28. 04. 2020: „Virginia Woolf had serious and very debilitating attacks of mental illness through her life.
they came in time of great stress, she was visited by voices, she was incapable of getting up, working or looking
after her.”.

6
era mereu favorizată. Precum relatează și Horia Dumitru Oprea în articolul său despre autoare,
intitulat Fericirea supărată, „sora mai mare se bucură de viaţă, pe când cea mică luptă cu
moartea, cu teama de aceasta, cu ameninţarea sau chemarea ei.”9

Iubirea diaristei va fi redirecționată către cel care a susținut-o până la finalul zilelor, soțul
său, Leonard Wolf. Cei doi s-au întâlnit în cadrul adunărilor grupului Bloomsbury, înființat de
unul dintre frații Virginiei Woolf. De profesie scriitor, având aceleași țeluri ca și diarista, acesta
i-a înțeles intimitatea de scriitoare, și i-a respectat dorințele, lăsând-o adesea să se bucure de
liniștea și singurătatea necesară scrierii manuscriselor sale.

Leonard Woolf a fost și cel care a publicat jurnalul acesteia, postum. Din jurnal lipsesc
anumite pasaje pe care acesta a preferat să nu le publice, din respect pentru memoria autoarei.

Soțul diaristei cunoștea episoadele depresive pe care aceasta le suferise și încerca, cu

toate forțele, să nu o pună în situația în care s-ar fi putut confrunta din nou cu depresia. În ciuda
grijii pe care acesta i-o purta Virginiei Woolf, la scurt timp după începerea mariajului dintre cei
doi, ea a suferit un nou episod depresiv, care necesita spitalizare și investigații amănunțite. Soțul
diaristei a refuzat internarea acesteia, motivând că nimeni nu o va putea îngriji mai bine decât ar
face-o el. În realitate, el însuși suferea din cauza unor episoade depresive, anxioase, astfel a decis
că cea mai bună vindecare ar fi cea în cuplu, de care nu ar fi putut avea parte într-un spital.

Relația celor doi a fost zdruncinată adesea, deoarece Virginia Woolf, o feministă
convinsă, a intrat în contact cu una dintre cele mai apreciate scriitoare ale secolului XX,
Katherine Mansfield. Virginia Woolf descoperă erotismul alături de o altă scriitoare consacrată,
o feministă și lesbiană asumată și extrovertită, Vita Sackville-West. Această apropiere de sexul
feminin este marcantă în romanul Orlando, roman inspirat din viața scriitoarei Vita Sackville-
West.

De-a lungul mariajului, Leonard Woolf a încercat să o îndepărteze pe soția sa de femeile

care o fascinau. Nu a reușit, însă, diarista având o relația lesbiană îndelungată cu Vita Sackville-
West.

9
Dumitru Horia Oprea, „Virginia Woolf, Fericire supărată”
https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/05/23/virginia-woolf-1882-1941-fericirea-suparata-ultima-parte/ accesat
la 04.05.2020.

7
 Virginia Woolf își va trăi o bună perioadă din viață ca o artistă asumată, fiind printre
primele feministe ale secolului XX care a tras un semnal de alarmă asupra superiorității, în
perspectiva ei, nemeritată, a bărbaților.

1.2 Literatura ca încercare de terapie a sinuciderii

Fiecare om are nevoie de o motivație care să îl facă să-și dorească să continue lupta
zilnică cu viața. Literatura a fost cea care a determinat-o pe Virginia Woolf să depășească
barierele impuse de propria-i minte. Conexiunea pe care o avea cu scrisul, sentimentul de
libertate pe care acesta i-l oferea și faptul că, odată ce avea condeiul în mână, putea să devină
oricine-și dorea, toate acestea au contribuit la îmbunătățirea, cel puțin temporară, a sănătății sale
mentale.

Fie că folosea fantasticul pentru a expune anumite idei care erau interzise în perioada
victoriană din care făcea parte, fie că se inspira din viața cotidiană, Virginia Woolf a reușit
întotdeauna să surprindă prin scrierile sale. Multe dintre acestea au fost cotate drept cele mai
bune manuscrise ale secolului XX.

Postura de feministă a făcut-o să fie foarte apreciată. Dintre scrierile în care diarista și-a
așternut părerile despre relațiile dintre cele două sexe, amintesc: Three Guineas, A Room of
One’s One (O cameră separată). Dorința de a fi independentă și răzvrătirea împotriva părerii
tradiționale conform căreia femeia este inferioară bărbatului s-au arătat adesea și în întâlnirile
grupului din care făcea parte, Bloombury Group.

A room of One’s Own a fost una dintre scrierile eseistice prin care autoarea a demolat
ideea inegalității dintre sexe. După cum spunea și autoarea, „o femeie trebuie să aibă bani și o
cameră proprie pentru a scrie ficțiune.”10

Stabilitatea psihică a autoarei nu a durat mult. După decesele unor apropiați din familie,
aceasta a recăzut în colaps. Vestea pierderii lui Lytton Strachey, a apropiatul Roger Fry și apoi a
nepotului său au pus capăt liniștii diaristei.

10
Virginia Woolf, O cameră separată, traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian, Editura Univers, București,
1999, p. 34.

8
 Instalarea războiului a fost o nouă lovitură pentru Virginia Woolf. Aceasta a decăzut, s-a
înfundat din nou în depresia care a curtat-o toată viața. În jurnalul său aceasta mărturisește,
„Împotriva războiului, scrisul e neputincios.”11 Nici măcar scrisul și literatura, singurele evadări
din lumea depresiei, nu o mai puteau ajuta pe diaristă.

Virginia Woolf este considerată, alături de scriitoare precum Emily Dickinson și George
Elio, cea mai de seamă scriitoare a epocii victoriene. De asemenea, este pionierul literaturii
feministe. Diarista a creat acest tip de literatura punând sub semnul întrebării diferențierea dintre
sexe și superioritatea pe care bărbații o dețineau, inclusiv în literatura.12

„Viziunea Virginiei Woolf era bazată pe emanciparea și independența feminină, la fel ca

a bărbaților.”13 [trad mea.] Consider că prin scrierile pe care aceasta le-a redactat, și-a atins
scopul. A reușit să fie una dintre cele mai importante voci feministe din epoca victoriană. Curajul
și dorința arzătoare de a trăi într-o lume statornică, în care ambele sexe să se bucure de aceleași
privilegii, au determinat-o să lupte încontinuu pentru egalitate.

Citind jurnalul pe care aceasta l-a redactat de-a lungul anilor, putem concluziona că, deși
suferea de anumite tulburări depresive, diarista a încercat mereu să nu cadă pradă bolii și să se
autostimuleze pentru a duce la capăt lupta vieții sale.

Înainte de a se sinucide, Virginia Woolf a scris două scrisori, una pentru soțul său și una
pentru sora sa. Fragmentul din scrisoare pentru soțul său ne arată o altă față a Virginiei Woolf. O
femeie care a încercat să scape din mrejele suferinței psihice dar care nu a fost destul de
puternică pentru a o face. „Simt cert că înnebunesc din nou. Simt că nu putem trece din nou prin
încă o astfel de stare groaznică. Și de data aceasta nu mă pot însănătoși. Încep să aud voci și nu

11
Virginia Woolf, Jurnalul unei scriitoare, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Herald, București, 2019, p.
124.
12
„Virginia Woolf: the pioneer of feminism”, https://squaderno.altervista.org/2018/01/15/virginia-woolf-the-pioneer-
of-feminism/, accesat la 23. 04. 2020.
13
Ibidem: “The vision of Virginia Woolf was strongly based on the emancipation and independence of women as
men.”.

9
pot să mă concentrez. De aceea fac ce pare să fie cel mai bun lucru. [...] Nu cred că un cuplu ar fi
putut să fie mai fericit până când a venit această boală teribilă. Nu mai pot lupta.” 14 [trad. mea]

Această ultimă scrisoare indică faptul că Virginia Woolf l-a iubit foarte mult pe soțul său.
Leonardo Woolf a fost salvarea pentru Virginia Woolf, acesta a încercat întotdeauna să o
redreseze pe linia de plutire, să învingă demonii și vocile din imaginația scriitoarei care o agasau
adesea. Din nefericire, iubirea nu a fost îndeajuns de puternică să înfrângă depresia, iar Virginia
Woolf a ales calea sinuciderii.

„La 21 de ani, cu un an înainte de pierderea tatălui, Virginia se inspiră dintr-un eveniment

real (o femeie îşi pusese capăt zilelor prin înec) şi scrie un eseu cu acest subiect, punându-se în
pielea personajului său. Felul în care dispare Virginia, mulţi ani mai târziu, este identic, ceea ce
demonstrează că obsesia sa pentru acest tip de moarte era veche şi întreţinută, cel mai probabil,
de boala cu care se lupta.”15

14
Virginia Woolf, „Virginia Woolf's Suicide letter to Leonard Woolf”,
http://www.openculture.com/2013/08/virginia-woolfs-handwritten-suicide-note.html accesat la 23. 04. 2020: „I feel
certain I am going mad again. I feel we can't go through another of those terrible times. And I shan't recover this
time. I begin to hear voices, and I can't concentrate. So I am doing what seems the best thing to do. I don't think two
people could have been happier till this terrible disease came. I can't fight any longer.”
15
Cezar Iordache, „Virginia Woolf: scriitoarea chinuită de bipolaritate şi îndrăgostită de o femeie”,
https://www.descopera.ro/cultura/18906380-virginia-woolf-scriitoarea-chinuita-de-bipolaritate-si-indragostita-de-o-
femeie, accesat la 04. 05. 2020.

10
CAPITOLUL II: UNIVERSUL NEVROTIC AL SYLVIEI PLATH

2.1 Copilăria și adolescența

Subcapitolul de față va asuma o analiză generală a vieții Sylviei Plath, de la nașterea

acesteia până la tensiunile esențiale care o vor determina să ia decizia capitală, acea de a se
sinucide. Voi analiza relațiile pe care autoarea le-a avut, impactul lor asupra vieții sale și
metodele prin care aceasta a încercat, de trei ori, să își pună capăt zilelor.

Sylvia Plath s-a născut în anul 1932, pe data de 27 octombrie. Părinții săi, Otto și Aurelia
Plath erau profesori la universitatea din Boston. Încă din vremea copilăriei, autoarea și-a
manifestat dorința de a compune poezii. Primul poem, dedicat tatălui său, dispărut din viață mult
prea devreme, a fost publicat la vârsta de 8 ani. Sylvia Plath a scris mai multe volume de poezii,
majoritatea fiind publicate postum. Prin intermediul poemelor, autoarea a încercat să se elibereze
de sub presiunea depresiei și să dezvăluie sentimentele contradictorii cu care s-a luptat vreme
îndelungată. Pentru volumul „Collected Poems” autoarei i-a fost decernat postum Premiul
Pulitzer, în anul 1982.

Dispariția tatălui a afectat întreaga familie. Mama autoarei, Aurelia Plath, a încercat să o
ajute să depășească momentele dificile din viață. Odată cu împlinirea vârstei de 21 de ani și
terminarea studiilor la Smith College, autoarea a aplicat pentru un post de voluntar la o celebră
revistă din New York, Mademoiselle. După patru săptămâni petrecute la New York, aceasta s-a
întors la mama sa, în statul Massachusetts. Stabilitatea aparentă a vieții Sylviei Plath a fost
zdruncinată la aflarea veștii că cererea sa pentru un curs de vară la Harvard, condus de unul
dintre cei mai apreciati scriitori ai vremurilor, Frank O'Connor, a fost respinsă. Dezamăgită, s-a
îndreptat spre mormântul tatălui său unde va avea loc prima încercare de a se sinucide. Sylvia
Plath înghite 50 de tablete de somnifere, sperând că în acest fel își va încheia orice socoteală cu
viața. Este găsită 3 zile mai târziu de către mama sa, în pivnița casei, fiind ajutată să reajungă pe
linia de plutire a vieții de către psihiatrul Ruth Beuschers.

De la prima încercare de a-și pune capăt zilelor și până la finalul vieții, autoarea și-a
petrecut mult timp în spitale de recuperare, încercând să își recupereze sănătatea mentală. În

11
unele din poemele sale, diarista scoate la iveală vulnerabilitatea și problemele care o măcinau în
interior. Unul din cele mai profunde poeme în acest sens este Elm. Sylvia Plath susține aici că
înainte de o renaștere trebuie să existe o moarte. Este conștientă că se poate vindeca și ca poate
reînvia, dar înainte de toate trebuie să își demonstreze că este capabilă de acest lucru. „Sunt
îngrozită de acest lucru sumbru care doarme în interiorul meu.”16[traducerea mea]

Dispariția tatălui său pe vremea când ea era doar un copil a marcat-o profund pe diaristă,
toată viața visând și râvnind la o figură masculină protectoare, care să o îndrume și care să o
ajute să depășească dificultățile întâlnite. Adesea visa o viață conjugală perfectă alături de un soț
care nu îi va interzice să își continue plăcerea, adică literatura: „Sigur, căsătoria este tot o
exprimare a sinelui, dar numai dacă nu îmi secătuieşte arta, scrisul, sublimări ale dorinţelor mele
sexuale. Dacă l-aş putea găsi pe bărbatul inteligent, dar şi magnetic şi atrăgător… Pentru că dacă
eu pot oferi combinaţia asta, de ce n-ar trebui să mă aştept la ea din partea unui bărbat?”17

A întâlnit mai mulți bărbați de-a lungul anilor studenției; de unii s-a îndrăgostit, alții au
fost pasageri în viața ei zbuciumată. A apărut și primul bărbat din viața autoarei alături de care se
vedea pentru restul zilelor sale, Richard Sassoon. Relația cu acesta a fost una tumultoasă din
pricina tulburărilor Sylviei Plath, care nu își putea controla crizele nervoase și reacționa în
consecință; aceste neînțelegeri au afectat relația dintre cei doi. După multe încercări de a-și
reconsolida relația cu diarista, Richard Sasson a decis că a sosit vremea să o încheie. Nu mai
putea tolera tulburările de comportament tot mai dese ale Sylviei Plath. O ultimă întâlnire între
cei doi a avut loc la Paris, unde autoarea a fost anunțată că bărbatul visurilor sale nu o mai
dorește în viața lui și că a găsit pe altcineva cu care să își refacă viața. Devastată, autoarea a
încercat să găsească alinarea într-un alt bărbat, unul care ar fi putut să o facă să îl uite complet pe
omul de care încă era îndrăgostită.

Fiind studentă avea acces la un alt tip de viață; petrecerile erau dese în campusul
universitar, iar Sylvia Plath nu rata nicio ocazie de a participa și de a se face remarcată. Din

16
Sylvia Plath, Elm, The collected poems, Editura Harper Perennial, New York, 1992: „I am terrified by this dark
thing that sleeps in me.”.
17
Andreea Petrescu, „Sylvia Plath – când mintea nu te mai lasă să trăiești”, 2013, https://www.catchy.ro/sylvia-
plath-cand-mintea-nu-te-mai-lasa-sa-traiesti/41129, accesat la 03. 02. 2020.

12
punct de vedere profesional, a fost întotdeauna o studentă excelentă care depunea o muncă
titanică pentru a-și menține standarde.

Interesată de literatură și proză, citește un jurnal de poezii al unui autor și are astfel
contact pentru prima dată cu opera celui care urma să îi devină soț, Ted Hughes. După ce l-a
cunoscut pe acesta prin intermediul poeziilor, îi va scrie mamei sale, Aurelia Plath, îi va povesti
despre perspectiva sa asupra lui Hughes și despre cum crede că a găsit omul potrivit pentru a-l
iubi mai mult decât pe Richard Sassoon.

Anii petrecuți alături de Ted Hughes vor fi deopotrivă minunați și tensionați. Cei doi s-au
căsătorit în iunie, 1956, în Marea Britanie și la scurt timp s-au mutat în Statele Unite ale
Americii. Odată mutați, Sylvia Plath va începe cariera de dascăl. La scurt timp însă, renunță la
carieră iar cuplul se va remuta în Marea Britanie în 1959, urmând ca în 1960 să nască primul
copil al cuplului, o fată pe nume Frieda. Doi ani mai târziu s-a născut și cel de-al doilea copil,
Nicholas. Autoarea și familia acesteia locuiau în casa celei care îi va deveni amantă lui Ted
Hughes, doar câteva luni mai târziu.

Aflând de infidelitatea soțului pe care îl diviniza, Sylvia Plath are o cădere nervoasă și
încearcă din nou să își pună capăt zilelor, printr-un accident cu automobilul. Eșecul ei a frustrat-o
atât de tare încât a decis că este momentul să îl pedepsească pe soțul său, astfel a distrus mai
multe cărți în exemplare unicat ale acestuia și un caiet care conținea schițe ale poeziilor sale.
După această răzbunare, autoarea s-a mutat, împreună cu cei doi copii ai cuplului, în alt
apartament.

A urmat unul dintre cei mai dificili ani din viața autoarei și care, totuși, a fost cel mai
reușit din punct de vedere profesional. A început să scrie romanul, „The Bell Jar”(Clopotul de
sticlă) și a scris numeroase poeme care vor fi apreciate abia după ce își va pune capăt zilelor.
Înainte cu câteva zile de a-și lua viața, Sylvia Plath a creat două poeme care au prevestit ceea ce
urma să se întâmple. Poemele Balloons și Edge au apărut postum, în volumul Collected Poems.
Edge este ultima scriere a Sylviei Plath; un poem simplu, dar cu un puternic impact asupra
cititorilor. Toată profunzimea și violența depresiei de care suferea a fost așternută în versurile
acestui poem.

13
 Cea de-a treia încercare de suicid a venit la doar câteva zile după scrierea celor două
poeme și a fost finală. Sylvia Plath și-a luat viața în 1963; autoarea și-a pus capăt zilelor în
bucătăria apartamentului în care locuia cu cei doi copii, Frieda și Nicholas. I-a protejat pe
aceștia, lipind de ușă prosoape umede cu bandă adezivă iar ea și-a introdus capul în cuptorului
aragazului, dând drumul la gaze. A lăsat în urmă multe întrebări, o cantitate generoasă de poeme
nepublicate și doi copii mici, care au fost crescuți de către tatăl lor.

În ciuda faptului că nu o mai dorea alături de el, fapt ce l-a determinat să o înșele cu o
altă femeie, Assia Wevill, viața după sinuciderea Sylviei Plath nu a fost ușoară pentru Ted
Hughes. Assia Wevill i-a dăruit cel de-al treilea copil, Shura. Călătoria lor prin viață în formula
unui cuplu nu a fost foarte lungă deoarece Ted Hughes a recurs din nou la infidelitate, de data
aceasta căsătorindu-se cu Carol Orchard, cu care i-a fost infidel Assiei Wevill.

2.2 Clopotul de sticlă

Vom analiza în continuare The Bell Jar (Clopotul de sticlă), singurul roman al autoarei.
Publicat sub pseudonimul Victoria Lucas, cartea are un caracter semi-autobiografic deoarece
anumite nume și locuri reale sunt prezentate sub alte denumire. În această operă, Sylvia Plath a
așternut pe foaie problemele care o măcinau, oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul celor 30 de
ani de viață și amprenta pe care aceștia și-au lăsat-o asupra minții și corpului său, depresia cu
care s-a luptat ani întregi și de care s-a îndepărtat periodic, cu ajutorul psihiatrului Ruth
Beuschers, aventurile pe care le-a avut în perioada studenției, precum și vizitele dese la centrele
de sănătate mentală, psihică și psihiatrică.

Titlul cărții, Clopotul de sticlă, este foarte sugestiv deoarece clopotul este privit ca un
borcan în care autoarea este ținută și din care cauză nu poate evada, nu își poate exprima
sentimentele în fața lumii. Clopotul face referire la nebunie, la depresie și la strâmtoarea în care
acestea două te oprimă, ținându-te strâns, fără să te poți apăra.

Clopotul de sticlă are, de asemenea, un caracter de bildungsroman deoarece urmărește

anii de formare ai personajului principal, Esther, examinându-i viața în toate etapele: de la
plecarea la New York, conviețuirea cu unsprezece fete în același hotel, la întâlnirile pe care le-a

14
avut cu diverse personaje masculine, la revenirea acasă și apelarea la tratamente psihiatrice.
Cartea prezintă scufundarea în nebunie, fragilitatea minții și totodată puterea de a conviețui cu
alți oameni ale Sylviei Plath sub numele unei tinere fete de la periferia Bostonului, Esther
Greenwood. Protagonista romanului Clopotul de sticlă este o tânără de 19 ani, copleșită de un
viitor nesigur, speriată de gândul ca va lua o decizie greșită care îi va afecta întreaga viață.

Acțiunea cărții începe prin relatarea executării soțiilor Rosenberg, primul cuplu pedepsit
cu moartea din cauza acuzației de spionaj. În ciuda faptului că au apelat la clemența statului,
aceștia nu au fost iertați și au fost executați prin electrocutare, în anul 1957. Esther a fost vizibil
afectată de această întâmplare în ciuda faptului că nu avea nicio legătură cu cei doi. „Mi se părea
cel mai îngrozitor lucru cu putință.18”

Esther urmează cursul vieții Sylviei Plath și, la fel ca aceasta, participă la un concurs
organizat de o revistă cunoscută din New York, Ladies’ Day, pe care îl câștigă, premiul obținut
fiind o slujbă timp de patru săptămâni în orașul care nu doarme niciodată.

Esther nu a început cu bine expediția în New York, nu se simțea pe deplin mulțumită și

fericită că se află în metropolă. Comparându-se cu celelalte fete, ea își dă seamă că toate provin
din familii mai înstărite și consolidate decât a ei, că toate se află acolo doar pentru distracție și nu
pentru slujbă și progres așa cum o făcea ea. „Probabil c-ar fi trebuit să fiu încîntată, așa cum erau
aproape toate celelalte fete, dar eu nu izbuteam să am vreo reacție. Mă simțeam inertă și
pustie[...].” 19 Din cauza faptului că era defavorizată din punct de vedere material, protagonista a
ales să se axeze pe cercetarea asiduă la revista unde era angajată și să îi facă pe plac superioarei
sale, Jay Cee.

Sentimentul de inadaptare și-a făcut rapid prezența în viața lui Esther deoarece nu se
simțea apropiată de niciuna din cele unsprezece fete care câștigaseră același premiu ca ea.
Atitudinea lui Esther este rece și decepționată: „Mie fetele astea îmi păreau teribil de plictisite.”20
„Fetele de genul ăsta mă îngrețoșează.”21

18
Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, traducere din limba engleză și note de Alexandra Coliban, Editura Polirom, Iași,
2012, p. 7.
19
Ibidem, p. 9.
20
Ibidem, p. 10.
21
Ibidem.

15
 Din fericire pentru protagonistă, două din cele unsprezece fete s-au apropiat de ea și în
scurt timp i-au devenit prietene. Doreen, una dintre cele două, a invitat-o într-o seară să iasă într-
un club din New York. Esther a acceptat, conștientă de faptul că s-ar putea să nu mai aibă
niciodată o altă ocazie de a vizita New York-ul și de a-l cunoaște așa cum ar fi putut să o facă în
seara aceea. „În alte împrejurări m-aș fi stresat[...] dar, fiind cu Doreen, n-aveam nicio grijă. Mă
simțeam deșteaptă și teribil de arogantă.”22

Ieșirea celor două nu a fost tocmai pe placul lui Esther, deoarece ea a purtat discuții cu un
bărbat pe care nu îl privea cu admirație, așa cum credea că îl va privi pe omul potrivit pentru ea.
Din acest moment vor apărea mai multe figuri masculine de-a lungul cărții, unele fiind pe placul
lui Esther, altele fiindu-i chiar antipatice. Se înfiripă aici ideea că Esther nu va fi niciodată
mulțumită pe deplin, frustrată din cauza faptului că dacă ar fi ales o viață lejeră ar fi fost
judecată, în timp ce, dacă un bărbat ar fi ales aceeași viață, nu ar fi fost judecat în niciun fel. Se
conturează și ideea de feminism care este prezentă de-a lungul vieții Sylviei Plath, ea mereu
luptând pentru drepturi egale între femeie și bărbat, cel puțin din punct de vedere intelectual.

O altă dezamăgire a venit din partea lui Doreen. Comportamentul acesteia din seara în
care a invitat-o pe Esther în oraș a dezamăgit-o. Esther realizează că stilul de viață pe care
Doreen îl aborda nu îi este agreabil și nu se regăsește în el. Decide să nu se lase din nou
dominată de singurătatea din sufletul său și își promite că nu o va mai vedea ca pe o prietenă, ci
ca pe o simplă cunoștință. „În noaptea aceea am luat o hotărîre în privința lui Doreen. M-am
hotărît că am s-o privesc și-am s-o ascult ce spune dar înăuntrul meu n-o să am nimic de-a face
cu ea.” 23

La extrema cealaltă se afla Betsy, o altă prietenă pe care Esther a cunoscut-o la sosirea în
New York. Total diferită de Doreen, care avea un comportament rebel și care se bucura o
sexualitate debordantă, Betsy era o fată liniștită, care nu avusese niciun relație erotică până
atunci, întocmai ca și Esther. Acest lucru pe care îl aveau în comun a făcut-o pe protagonistă să o

22
Ibidem, p. 15.
23
Ibidem, p. 30.

16
prefere pe Betsy în detrimentul lui Doreen. „Înăuntrul meu o să-i fiu credincioasă lui Betsy și
prietenelor ei nevinovate. În inima mea semănam cu Betsy.” 24

Un singur gând a fost prezent în mod constant în mintea lui Esther pe tot parcursul
călătoriei sale la New York: prietenul său, Buddy Willard. În realitate, cei doi nu aveau o relație
adevărată, singurul moment când se sărutaseră se petrecuse cu mulți ani în urmă. Din cauza
faptului că Buddy îi mărturisise că avusese deja experiențe sexuale cu o altă femeie, Esther
începe să își piardă încrederea în el, crezând că tot ceea ce se întâmplase între ei, toate
sentimentele pe care le avea față de el, fuseseră luate în derâdere. Furia lui Esther va atinge cote
maxime la aflarea acestei vești din partea lui Buddy, acesta precizându-i că ar fi fost sedus de
chelnerița cu care și-a petrecut o seară întreagă, la jobul său de la hotel. „La început m-am gîndit
că probabil se culcase cu chelnerița numai atunci, dar cînd l-am întrebat de cîte ori[...]a spus că
nu-și amintește exact[...]. După aceea ceva din mine a înghețat, pur și simplu.”25 Din clipa aceea,
Esther va căuta să se răzbune, să devină la fel ca el. „Și poate m-aș fi dus și eu și m-aș fi culcat
cu cineva, doar ca să fim chit, și apoi nu m-aș mai fi gîndit la asta.”26

O altă dezamăgire din partea lui Buddy Willard a venit deodată cu invitația la balul celor
de la Yale. Esther credea că la acel bal prietenul ei îi va mărturisi sentimentele pentru ea și că vor
fi împreună pentru totdeauna. Din nefericire, acest lucru nu s-a întâmplat, reacțiile lui Buddy
făcând-o pe tânăra îndrăgostită să îl disprețuiască. „Mi se părea că sînt anostă și plictisitoare și
eram plină de speranțe năruite.”27

Numele lui Buddy Willard va fi des întâlnit pe parcursul jurnalului, fiind omniprezent în
gândurile lui Esther. Pe o parte îl disprețuiește, pe de altă parte îl admiră și speră să fie împreună.
Totuși, aflată la sanatoriul TBC în care Buddy era trimis cu o bursă pentru studenții de la
Medicină, aceasta îi refuză propunerea de a deveni doamna Willard. Toată relația celor doi este
una tumultoasă, aducând aminte de relația pe care autoarea a avut-o cu soțul acesteia, Ted
Hughes. Chelnerița cu care Buddy Willard a fost împreună amintește de Assia Wevill, deoarece
Esther consideră că a fost înșelată de bărbatul visurilor sale.

24
Ibidem.
25
Ibidem, p. 80.
26
Ibidem, p. 81.
27
Ibidem, p. 70.

17
 Cele patru săptămâni petrecute în New York au fost un roller coaster de emoții pentru
tânăra de 19 ani. A petrecut timp alături de mai mulți bărbați, fiecare fiind diferit, dar niciunul nu
a mulțumit-o pe deplin. „Făceam colecție de bărbați cu nume interesante.”28 Voia pe cineva
experimentat, care să îi arate o lume neîntâlnită de ea până atunci, cea a sexualității. A făcut
multe compromisuri în ceea ce privește oamenii pe care i-a întâlnit, oferindu-le fiecărora șansa
de a-i demonstra că poate iubi. Cunoaște până la urmă un om plăcut, cu care a decis că își va
pierde virginitatea. Din nefericire pentru Esther, clipa pe care o aștepta cu nerăbdare nu a fost
deloc așa cum și-a imaginat. Actul nu s-a putut desfășura până la final din cauza unei hemoragii
provocate de bărbatul de douăzeci și nouă de ani, pe care Esther îl alesese să fie primul din viața
ei. Vizibil afectată, aceasta nu a mers la spital, ci a mers la hotelul unde era cazată. Dezamăgită
de experiența eșuată pe care a avut-o, Esther se confruntă cu gândul că niciodată nu va fi destul
de bună pentru vreun bărbat.

Însă timpul a trecut, cicatrizând cele întâmplate și după terminarea celor patru săptămâni
de lucru la revista Ladies Day din New York, Esther se întoarce în orașul unde locuia mama sa.
Acasă, Esther va fi încă o dată dezamăgită de viață și va primi cu resemnare vestea că cererea sa
pentru un curs de creație literară a fost respinsă. „Toată luna iulie, cursul de creație literară se
întinsese înaintea mea ca un pod luminos și sigur peste golful mohorît al verii. Acum îl vedeam
clătinîndu-se și prăbușindu-se, iar un trup într-o bluză albă și o fustă verde plonja în golul
căscat.”29

Esther a fost devastată de gândul că nu va putea participa la cursul pe care și-l dorea cu
ardoare. Acum apar primele urme ale bolii psihice care o va însoți până la finalul cărții. „Nu
vedeam niciun rost în a mă trezi. N-aveam nimic bun care să mă aștepte în viitor.”30 A deschis
scrisorile primite de la școala de vară în care era informată că, deși nu reușise să câștige un loc la
cursul de literatură, mai are o șansă și poate alege unul din celelalte cursuri la care ar vrea să
participe. Vehementă, a sunat la școala de vară și a lăsat un mesaj anunțând că „domnișoara
Esther Greenwood anula toate aranjamentele pentru venirea ei la școala de vară”.31

28
Ibidem, p. 59.
29
Ibidem, p. 127.
30
Ibidem, p. 130.
31
Ibidem, p. 132.

18
 Esther decide că va scrie un roman, deoarece avea prea mult timp liber pe care nu voia să
îl irosească. „Apoi m-am hotărît că aveam să-mi petrec vara scriind un roman.”32 Voia să
crească, să se dezvolte din toate punctele de vedere. Dar scurta încercare de scriere a unui roman
a fost abandonată, întrucât Esther nu avea destulă încredere în forțele proprii, considerându-se
insuficient de pregătită pentru scrierea unui roman.

Totuși, începe lucrările pentru demararea romanului său. După ce decide cum o va chema
pe protagonista romanului, Esther invocă faptul că aceasta, Elaine, ar fi fost bolnavă de malarie.
De aici putem extrage ideea că Esther și-a asociat stările anxioase și depresive cu o boală precum
malaria. În ciuda faptului că își dorea să scrie un roman, renunță brusc la această idee. „M-am
hotărît să amîn romanul pînă cînd voi fi mers în Europa și voi fi avut un iubit și să nu învăț
niciun cuvînt de stenografie.”33

După încercarea nereușită de a scrie un roman, apare în carte, pentru prima dată, ideea
unei boli psihice. Chinuită de faptul că nu putea nici să doarmă, nici să citească, Esther începe un
tratament cu somnifere, pe care și le procură de la farmacie. Teresa, medicul de familie, începe
să fie îngrijorată de starea fetei și îi sugerează o vizită la un alt medic, care o putea ajuta mai
mult decât o făcea ea.

Starea fizică și psihică ale protagonistei erau vizibil degradate. „Nu mă spălasem nici pe
cap de trei săptămîni. Nu dormisem de șapte nopți.”34 Esther ajunge în cele din urmă în cabinetul
doctorului Gordon, pe care îl consideră de la început atrăgător. După câteva minute petrecute în
cabinetul acestuia, gânduri bipolare îi străbat mintea. Deși îl considera atrăgător, așteptările sale
erau cu totul diferite. „Trăsăturile doctorului Gordon erau atît de perfecte încît era aproape
frumos. L-am urît din clipa în care am intrat pe ușă.”35

Tratamentul pe care doctorul Gordon i l-a aplicat lui Esther, în primă fază, acela de a
încerca să afle de la ea ce anume se întâmplase și care erau motivele din cauza cărora nu mai
putea dormi, citi și scrie, nu a avut niciun rezultat. Esther a încercat să îl manipuleze pe doctor,
spunându-i, inițial, doar anumite fragmente din ceea ce simțea cu adevărat. Nemulțumit de

32
Ibidem.
33
Ibidem, p. 135.
34
Ibidem, p. 140.
35
Ibidem, p. 141.

19
evoluția mărturisirilor pacientei sale, doctorul Gordon decide că este momentul să poarte o
discuție privată cu mama acesteia. După discuția avută cu doctorul, mama lui Esther i-a
comunicat acesteia decizia de a fi trimisă la anumite tratamente speciale, cu electroșocuri. Vestea
a venit ca un uragan asupra minții lui Esther, care a născocit imediat un plan de evadare: avea să
se mute în Chicago, unde nimeni nu o cunoștea și unde putea să fie cunoscută sub o altă
identitate, drept Elly Higginbottom.

Planul a eșuat din cauza lipsei de bani, așadar Esther a avut parte de prima ședință de
electroșocuri. Experiența a fost terifiantă pentru tânăra fată de 19 ani. „Apoi ceva s-a aplecat și
m-a cuprins și m-a scuturat de parcă ar fi fost sfîrșitul lumii.[...] M-am întrebat care a fost lucrul
acela oribil pe care-l făcusem.”36 La scurt timp după ce a părăsit cabinetul doctorului Gordon,
Esther a decis că nu mai dorea să mai aibă vreodată ocazia de a-l revedea. Mama sa era în
culmea fericirii deoarece credea că fiica sa s-a vindecat după doar o ședință cu electroșocuri. Din
nefericire, acest lucru era fals.

La scurt timp după ce s-au întors în oraș, apare primul gând suicidal din partea lui Esther.
Ea analizează o poză pe care o făcuse în dimineața respectivă, comparând-o cu poza unei fete
decedate. Esther afirmă faptul că singura diferență între cele două chipuri era aceea că fata
decedată avea ochii închiși. „Dar știam că dacă aș fi deschis cu degetele ochii fetei răposate, s-ar
fi uitat la mine cu aceeași expresie moartă, neagră și goală ca aceea a ochilor din poza la
minut.”37

Gândurile sumbre puseseră stăpânire pe Esther care totuși încerca să se lupte cu propria
sa minte. Așezată pe o bancă, aceasta duce o luptă acerbă în capul său: pe de-o parte erau
gândurile care o împingeau să comită suicidul, pe de altă parte „micul cor de voci”38 care o
țineau în viață. În acea dimineață a decis că este momentul să comită suicidul. A umplut cada cu
apă caldă și a scos una dintre cele nouăsprezece lame Gillette pe care le avea. Neliniștea din
capul lui Esther a împiedicat-o să facă acest gest fatal, deși era convinsă că va fi aptă. „Dar cînd
a venit vremea să trec la acțiune, pielea de pe încheietura mea era așa de albă și de lipsită de

36
Ibidem, p. 157.
37
Ibidem, p. 160.
38
Ibidem.

20
apărare, că n-am putut s-o fac”39. Totuși, Esther nu a vrut să lase lucrurile neterminate, așa că și-
a tăiat ușor gamba piciorului. Din fericire, a conștientizat faptul că mama sa ar fi putut să se
întoarcă în orice clipă și a renunțat la ideea de a-și pune capăt zilelor.

2.3 Suicidul ca metodă de evadare

Esther cade din nou pradă gândurilor sinucigașe, de această dată încearcă să își pună
capăt zilelor prin spânzurare cu un cordon de mătase de la halatul mamei sale. Casa în care
locuia împreună cu mama sa nu era întocmai cel mai bun loc în care își putea pune planul în
aplicare deoarece nu exista niciun loc îndeajuns de bun pentru a-și putea agăța obiectul crimei,
cordonul halatului. În acele momente realizează cât de bună era, pentru planul ei, casa în care a
locuit bunica sa până să se mute.

Esther realizează că nu este prea ușor să îți curmi zilele, deoarece „trupul meu știa tot
felul de mici șmecherii, cum ar fi să-mi moleșească mîinile în secunda crucială, ceea ce îl salva
iar și iar, pe cînd, dacă ar fi fost după mine, aș fi murit într-o clipită.”40 Protagonista își urăște
trupul încă o dată din cauza faptului că era puternic. La fel de puternic ca atunci când era în New
York și a suferit o hemoragie gravă, dar a rezistat eroic.

Protagonista este preocupată de gândul că ar putea ajunge într-un azil, în cazul în care
oamenii vor afla că și-a pierdut mințile. Își face simțită prezența necesitatea vitală a suicidului,
din punctul de vedere al lui Esther. Își vede trupul ca pe o cușcă din care trebuie neapărat să
evadeze. „Trebuia să-l prind într-o ambuscadă[...]. Dacă nu, avea să mă țină în cușca lui idioată
timp de cincizeci de ani, fără pic de judecată.”41 De-a lungul cărții este introdusă ideea conform
căreia protagonista ar alege întotdeauna sănătatea mentală și nu pe cea fizică. Prin acest citat,
consider că își susține încă o dată această idee.

Esther are nouă încercare de a alege viața, prin intermediul Bisericii. Deși fusese timp de
nouă ani metodistă, toată familia sa avea ca religie catolicismul. Catolicii consideră suicidul
drept cel mai mare dintre toate păcatele lumești, așadar protagonista dă o șansă Bisericii

39
Ibidem, p. 161.
40
Ibidem, p. 173.
41
Ibidem.

21
Catolice, deoarece credea că aceștia vor avea o soluție bună pentru a o împiedica să își ia viața.
Speranțele ei vor fi curmate rapid deoarece nici măcar mama sa nu o susținea în acest demers de
a se călugări.

Găsim o nouă paralelă între protagonista Esther și autoarea cărții, Sylvia Plath. Esther își
reamintește de tatăl său care a decedat pe când aceasta era doar un copil și de faptul că mama sa
le-a interzis, ei și fratelui său, să asiste la slujba de înmormântare. Își propune ca, de acum
înainte, să aibă grijă de mormântul tatălui său și să poarte doliul pe care mama sa nu l-a purtat.
La fel ca în realitate, Sylvia Plath își arată iubirea și respectul pe care le purta tatălui său.
Acesta s-a stins din viață pe când autoarea era doar un copil; nu a apucat să o învețe multe
lucruri, dar absența lui a învățat-o cele mai prețioase sentimente: acelea de a iubi și respecta o
persoană chiar dacă aceasta nu mai este lângă tine. Diarista i-a dedicat tatălui său poezia
„Daddy”, în care îl roagă să reînvie și prin care îi mulțumește pentru persoana care a devenit
mulțumită lui, deși era absent din viața ei.

Vizita la mormântul tatălui său a afectat-o atât de tare pe Esther încât a încercat, din nou,
să își ia zilele. Esther a apelat, de data aceasta, la o armă pe care deja o avea. Mama sa ținea
ascunse aproximativ cincizeci de somnifere pe care le administra fiicei sale în fiecare seară,
pentru a se putea liniști și să doarmă, măcar câteva ore, pentru a putea face rezista în fața
problemelor. La început protagonista noastră nu a văzut niciun rezultat, dar după ce a înghițit
suficiente pastile cât să îi facă rău, aceasta și-a pierdut cunoștința.

S-a trezit într-un „spital de nebuni” așa cum l-a numit una dintre colegele sale de salon, o
doamnă a cărui nume nu l-a reținut exact dar pe care a numit-o așa cum și-ar fi închipuit că o
cheamă. A numit-o doamna Tomolillo, o doamnă italiancă, cu bucle care îi atârnau ca o cascadă
pe spatele bine definit.

Un grup de tineri și-a făcut apariția în camera lui Esther, toți oprindu-se la picioarele
patului său și punându-i întrebări. Sătulă de privirile întrebătoare ale tinerilor, protagonista și-a
spus nemulțumirile, de la neputința de a dormi la cea de a nu mânca și citi ca un om normal.
Întâlnirile cu mama ei se soldau mereu cu rugămințile lui Esther de a o elibera din acel loc.
Mama ei era dezamăgită de faptul că Esther nu dorea să coopereze cu medicii și să se vindece.
Acest lucru o întrista pe mamă, deoarece nu își dorea decât ca fiica ei să fie un om normal, la fel

22
ca fiul său, care era plecat în armată, în Germania. Trebuie luat în considerare și faptul că Esther
provenea dintr-o familie monoparentală, în care celălalt fiu era mult mai dibace decât ea. Se
poate ca și acest aspect să o nemulțumească, să fie oaia neagră a familiei. La un moment dat, pe
când era vizitată de mama sa, Esther a reușit să o convingă să o scoată din acel loc. Mama ei i-a
promis că o va face, chiar daca va fi numai pentru un loc mai bun.

Apare un nou personaj, doamna Mole, o doamnă care nu se putea integra în societate și
nu accepta mare lucru de la asistenții care doar voiau să o ajute. Odată, la ora mesei, Esther a
încercat să îi ia locul doamnei Tomolillo și să ia inițiativă. Și-a pus mâncare în farfurie și a dat-o
mai departe doamnei Mole. Aceasta a refuzat să aibă un comportament normal și a aruncat
farfuria ici-colo, cât ai clipi. Putem vedea această formă de manifestare a doamnei Mole
împotriva sistemului ca o formă de protest a Sylviei Plath față de oamenii care o condamnau
pentru faptele sale, pentru situația familială pe care o avea.

De fiecare dată când era vizitată de asistente, temperatura lui Esther era verificată.
Temperatura corpului era mereu normală, fapt care o nemulțumea pe tânără. „[...] aș fi preferat să
fie ceva în neregulă cu trupul meu, orice, decît să fie ceva în neregulă la mine-n cap[...]” 42

Reapare o idee care o urmărește pe Esther de la eșecul avut cu romanul pe care a încercat să îl
scrie și anume aceea că sănătatea mentală este mult mai prețioasă și importantă decât cea fizică,
în orice moment putând să renunțe la cea de-a două în favoarea primeia.

O nouă vizită a asistentelor s-a terminat neplăcut pentru Esther. Asistentele au lăsat la
capul patului său o tavă cu termometre, apoi au început să ia pulsul altor persoane. Tânăra s-a
răzvrătit, foindu-se în pat. A răsturnat tava, înfuriindu-le pe asistente. Înainte să își primească
pedeapsa, a reușit să ia o biluță de mercur, pe care a ținut-o în palmă. Compară, într-un fel, biluța
de mercur cu oamenii. „Dacă-l scăpam, s-ar fi împrăștiat într-un milion de replici mai mici ale
sale, și dacă le împingeam una într-alta, s-ar fi contopit fără niciun sunet, făcînd din nou un
întreg.”43 La fel ca și noul personaj, Esther a fost pedepsită și dusă în acea cameră mică, cu
zăbrele la geam, în care obișnuia să fie închisă doamna Mole, care a dispărut fără ca tânăra să
știe ce s-a întâmplat cu ea.

42
Ibidem, p. 198.
43
Ibidem, p. 199.

23
 O nouă șansă i-a fost dată lui Esther prin intermediul unei cunoscute romanciere,
Philomenea Guinea. Aceasta a decis să o protejeze pe tânără deoarece și ea fusese în aceeași
situație, în punctul culminant al carierei sale. Romanciera considera că Esther ar fi mai bine
îngrijită într-un spital privat, pe care avea să îl plătească chiar ea, sub forma unei burse. Tânăra
urma să stea în spital oricât timp ar fi fost nevoie, până se va vindeca. Mama ei îi spunea, în timp
ce se îndreptau spre azil, că ar trebui să fie recunoscătoare pentru șansa care i s-a acordat și că
fără ajutorul Philommenei Guinea nu ar fi reușit să o mai țină în spitalul municipal, cel mai
probabil ajungând la spitalul de la țară.

Esther este conștientă de șansa care i s-a oferit și încearcă să profite de ea la maximum.
Familia lui Esther împreună cu aceasta și cu Philommenea Guinea au ajuns la spital, unde tânăra
o întâlnește pe doctorița Nolan, cea care urma să îi fie medic. A fost surprinsă la vederea acesteia
deoarece credea că nu există femei psihiatru.

Prima zi la spital a început cu vizitele mai multor bărbați tineri, Esther considerând că
aceștia vor să o deruteze și să îi pună la încercare capacitățile mentale. La un moment dat, a fost
vizitată de directorul spitalului care îi tot spunea povești pe care Esther nu le credea neapărat
adevărate, dar i-a permis să le spună, în felul acesta poate ar fi descoperit ceva nou sau poate ar fi
redescoperit ceva ce știa, dar uitase. După vizită, tânăra a plecat, încercând să se familiarizeze cu
spitalul. Așa a aflat de la asistente că restul lumii era afară, jucând badminton și golf. A întâlnit și
o nouă colegă, pe Valerie. Esther nu înțelegea ce caută toți acei oameni acolo, din moment ce
puteau să joace diferite jocuri și să citească reviste de mode, așa cum făcea Valerie.

Vizita doamnei Nolan a neliniștit-o pe Esther deoarece aceasta a început să îi adreseze

întrebări despre fostul ei doctor, domnul Gordon, și despre tratamentele cu electroșocuri pe care
i le adresa. Discuția despre tratamentele primite a început cu nemulțumirile lui Esther, care nu
considera că aceste tratamente ar fi benefice pentru niciun om de pe această planetă. Se temea de
electroșocuri, i-a povestit în detaliu doamnei Nolan „despre mașinărie și despre fulgerele albastre
și despre zdruncinături și despre zgomot.”44 Ascultând tot ce a povestit Esther, doamna Nolan a
rămas pietrificată în fața acesteia, explicându-i că, de fapt, dacă tratamentul este realizat corect,

44
Ibidem, p. 205.

24
acesta nu îți dăunează, ba mai mult, pe unii îi face să adoarmă. A promit solemn că Esther nu va
avea parte de aceste tratamente aici, și dacă va avea, va fi anunțată dinainte.

Esther a cunoscut o nouă pacientă, pe Norris. În ciuda încercărilor sale de a vorbi cu

aceasta, Norris era tăcută, nu comunica în niciun fel cu Esther. A urmat-o până în sala de mese,
deși nu era ora cinei, și s-au așezat una în fața celeilalte, nespunând nimic, doar privindu-se
reciproc. O asistentă a luat-o de acolo pentru injecția de seară. Esther nu știa ce anume se află în
acea injecție, dar noua sa amică, Valerie, i-a spus cat de norocoasă este deoarece tot ce îi
administrează este insulină.

Cele două fete de vârste apropiate, Esther și Valerie, încep să se împrietenească. Valerie
îi arată vânătăile sale pe care le căpătase în urma unui tratament de lobotemie. Esther era
îngrijorată deoarece nu știa tocmai toate detaliile despre acest tratament, dar Valerie a liniștit-o
spunându-i că datorită acestui nou tratament nu mai era așa nervoasă, au mutat-o dintr-un loc cu
oameni care aveau probleme mult mai grave și, cel mai important, putea să meargă la
cumpărături sau la film. Această povestire îi dă speranțe lui Esther, deoarece consideră că într-o
zi va putea și ea să facă aceleași lucruri.

Apropierea de Norris a făcut-o pe Esther să creadă că, dacă va continua, asistentele o vor
observa și îi vor comunica doamnei Nolan care urma să o mute într-un alt loc al casei. Din
nefericire, Norris a fost mutată prima, dar nu în locul în care Esther își dorea să ajungă, ci în
Wymark, spațiul din azil destinat pacienților care nu răspundeau pozitiv la tratament.

Într-o zi, Esther este anunțată că va fi mutată într-o altă parte a casei, în față, unde se
aflau oamenii care răspundeau pozitiv la tratamentul administrat și care puteau să iasă din spital,
singuri sau însoțiți de o asistentă. Odată cu această mutare, Esther a fost vizitată de o persoană pe
care nu și-o aducea prea bine aminte. Era Joan, o fată pe care nu o întâlnise de mult timp și care
fusese iubita lui Buddy Willard.

Joan nu o vizita pe Esther așa cum aceasta își închipuise, ci era internată în același spital,
din același motiv: o tentativă de suicid. Joan era o fată normală care lucrase pentru un grup de
oameni care formau un fel de frăție. Șeful său divorțase de soție și regulile frăției îi interziceau să
facă acest lucru public, așadar apela în nenumărate rânduri la Joan pentru a-i alina suferința. Din
cauza nenumăratelor chemări ale șefului său, aceasta a avut bătături așa de puternice la picioare

25
încât a fost nevoită să poarte cizme de cauciuc. Și-a luat concediu de odihnă timp de câteva zile
și a decis că ar fi mai bine să își lase telefonul într-un sertar, ca să nu o mai poată contacta
nimeni. Doctorul său i-a propus să meargă la un consult psihiatric, unde s-a prezentat într-o haină
de blană, deși era luna august și temperaturile de afară nu îi justificau alegerea. Vizita lui Joan la
psihiatru semăna foarte mult cu cea a lui Esther: un doctor însoțit de un grup de tineri au vizitat-
o. Acest lucru a îngrozit-o deoarece nu înțelegea de ce trebuia să fie privită de atâția oameni, ea
susținând că nu are nicio problemă și că totul se va clarifica. Îi povestește de asemenea cum a
încercat să își pună capăt zilelor. A ales o variantă ușoară, pe care ar fi vrut să o aleagă și Esther,
aceea de a-și tăia venele. A considerat că cel mai bun oraș unde ar fi putut să facă asta era New
York, așa că și-a cumpărat un bilet de avion și a încercat să își pună planul în aplicare.

Din întâlnirea cu Joan, Esther a aflat mai multe lucruri, printre care că mama sa o
declarase dispărută la poliție după ce găsise biletul pe care Esther l-a lăsat în care spunea că va
pleca într-o plimbare lungă. De asemenea, i-a povestit cum toată lumea aflase de somniferele pe
care le-a luat, în număr de cincizeci și despre cum a fost găsită de mama sa din întâmplare, în
pivniță, pe când voia să spele hainele.

Deși o vizitau mai mulți oameni, printre care mama, fosta ei șefă, chiar și profesorul de
engleză din liceu, Esther nu era mulțumită de prezența acestora. Dintre toate vizitele, cele ale
mamei sale o îngrozeau cel mai mult „[...] mama era cea mai groaznică. Nu mă certa niciodată,
în schimb mă tot implora [...] să îi spun cu ce greșise.”45 O îngrozea gândul că nu era îndeajuns
de bună pentru mama sa, pentru că nu îi satisfăcea nevoile de mamă și pentru că nu o putea face
mândră. Ultima vizită a mamei sale a fost grea pentru Esther, deoarece era ziua de naștere și
mama sa i-a adus trandafiri. Nu își amintea exact ce s-a întâmplat, dar doamna Nolan i-a explicat
și i-a povestit cum a aruncat trandafirii primiți la gunoi. Esther i-a spus clar doamnei Nolan că o
urăște extrem de mult pe mama sa.

O nouă etapă începe pentru Esther odată cu mutarea în Belsize. Gândul mutării o face pe
tânără să se gândească la asemănarea dintre ea și Joan, „era o dublare radioasă a sinelui meu de
pe vremuri, în zilele lui cele mai bune.”46 Această asemănare poate avea loc și din cauza faptului
că Joan fusese împreună cu Buddy Willard, băiatul de care Esther era îndrăgostită. Asemănarea

45
Ibidem, p. 219.
46
Ibidem., p. 222.

26
cu o altă femeie din viața celui pe care îl iubea poate fi văzută ca o latură a dezamăgirii Sylviei
Plath din partea soțului său care a înșelat-o cu alte femei.

În continuare apar două personaje noi, DeeDee și Jane, și o asistentă care li se confesează
că este foarte greu să facă față la două job-uri și cum, îndată ce va avea destui bani să-și cumpere
o mașină, va renunța la lucratul în paralel la două spitale.

Într-o dimineață, una din cele mai mari frici ale lui Esther a căpătat formă: nu a primit
micul-dejun. Acest fapt nu putea să însemne decât un singur lucru: începerea tratamentului
înfricoșător, cel cu electroșocuri. A încercat să se liniștească singură, spunându-și că poate era o
simplă greșeală și că poate nu va fi supusă tratamentului. În definitiv, doamna Nolan îi promisese
solemn că o va anunța cu o seară înainte de acest tratament, pentru a pregătită dimineață când o
vor lua asistentele. A aflat cu stupoare că va fi lua parte tratamentului cu electroșocuri chiar de la
doamna Nolan, pe care a fost foarte furioasă dar pe care a urmat-o, până la urmă, spre camera
verde pe ușa căreia scria „Tratament cu electroșocuri.” Deși au stabilit un număr de trei ședințe
săptămânale timp de câteva luni, în final au fost doar cinci ședințe, pentru că Esther a răspuns
foarte bine la tratament.

Buddy Willard era tot mai prezent în viața lui Esther, deși aceasta era încă în spital. Joan
îi arată o scrisoare într-un plic albastru și Esther își dă seama imediat că expeditorul era Buddy,
deoarece și ea primise o scrisoare în același tip de plic. Astfel află că Buddy a fost externat din
spitalul unde era tratat pentru tuberculoză și că avea o viață normală. Începe o discuție între cele
două din care Esther află că Joan nu l-a iubit niciodată pe Buddy și că a rămas cu el datorită
părinților lui, pe care îi iubea și îi aprecia nespus. Joan i-a povestit cât de mult a deranjat-o
apariția lui Esther în viața lui Buddy deoarece nu a mai putut să îi viziteze pe părinții acestuia,
pentru ca i s-ar fi părut caraghios.

Joan îi mărturisește lui Esther că o place mai mult decât l-a plăcut vreodată pe Buddy și
nu înțelege de ce nu pot avea o relație. Tânara protagonistă își reamintește de o relație interzisă,
despre care a aflat pe vremea când stătea la cămin, dintre două fete, o studentă în anul trei și una
în anul întâi. Acest tip de relație era de neînțeles pentru Esther, pentru că nu putea să înțeleagă ce
ar putea vedea o femeie la o altă femeie și n-ar fi găsit la un bărbat.

27
 Totuși, chiar ideea de a fi cu un bărbat o îngrozea în acel moment pe Esther. Într-o
discuție cu doamna Nolan, i-a mărturisit acesteia că „urăsc ideea de a fi la mâna unui bărbat[...]
deasupra mea planează încontinuu amenințarea unui copil, ca să mă oblige să nu calc pe-
alături.”47 Aici se vede clar atitudinea Sylviei Plath în legătură cu supunerea femeii în fața unui
bărbat. Aceasta a fost întotdeauna o feministă convinsă, considerând că femeile și bărbații ar fi
trebuit să aibă drepturi și îndatoriri egale.

În secolul XX, atunci când autoarea a redactat această carte, soarta femeilor nu le
aparținea acestora, fiind mereu obligate să se supună taților, fraților și mai apoi soților. Tot ce
puteau să facă femeile, pe vremea aceea, era să aibă grijă de soți și de casă, lucru care o
nemulțumea pe Sylvia Plath. Datorită faptului că ea lucra și își putea întreține singură familia,
chiar și fără ajutorul soțului, nemulțumirea ei era și mai mare.

Putem observa acest tip de frustrare al Sylviei Plath chiar și în persoana lui Esther care își
spune adesea „Eram propria mea femeie. Următorul pas era să găsesc bărbatul potrivit.”48 Aceste
cuvinte au încheiat vizita pe care Esther a făcut-o unui doctor ca să o ajute să își poată controla
singură viața, punându-i o diafragmă. Considera că niciun bărbat nu merita încrederea ei deplină,
așadar a decis că își va controla singură viața iar în cazul în care își va dori vreodată să devină
mamă, va renunța la diafragma pusă.

Finalul romanului este unul scurt, sec, fără prea multe detalii. Clopotul de sticlă este
permanent în preajma lui Esther. Mereu gata să se desprindă de ața imaginară care îl suspenda
asupra capului protagonistei, clopotul de sticlă ajunge să fie o amenințare pentru tânără. La fel
cum am spus și în introducerea acestui capitol, clopotul de sticlă este asemănat cu depresia care a
urmărit-o pe Sylvia Plath (și implicit pe Esther) pe parcursul vieții.

Consider că romanul Sylviei Plath reușește să aducă în atenția cititorilor, încă din secolul
XX, problema depresiei și consecințele acesteia. Depresia se instalează pe nesimțite, puțin câte
puțin, până când va asedia mintea și corpul lui Esther Greenwood. Lupta Sylviei Plath cu
tulburările depresive care i-au ruinat viața a fost întreținută de adulterul din partea soțului său.

47
Ibidem., p. 238.
48
Ibidem, p. 240.

28
Disprețul față de cel care i-a jurat credință veșnică este sesizabil în roman, deoarece Esther nu
este niciodată pe deplin mulțumită de bărbații care o înconjurau.

Clopotul de sticlă este, din perspectiva mea de cititor, un roman revoluționar care, odată
citit, îți va schimba perspectiva asupra vieții și modului de a gestiona problemele. Romanul te
îndrumă să conștientizezi adevăratele probleme de care cei din jurul tău pot fi constrânși și să
realizezi că singurul sprijin în lupta cu o posibilă depresie ești chiar tu.

29
CAPITOLUL III: ALICE VOINESCU, REZISTENȚA PRIN IUBIRE

Capitolul de față analizează viața tumultoasă a Alicei Voinescu. Voi analiza parcursul
profesional al acesteia, viața familială și metodele prin care a încercat și, pe alocuri, reușit să facă
față unui sistem totalitar în care cenzura și restricțiile erau pretutindeni.

Născută pe 10 februarie 1885, la Turnu Severin (astăzi Drobeta-Turnu Severin), Alice

Voinescu a provenit dintr-o familie de renume: tatăl, Sterie Steriadi era avocat iar mama,
Massinca Poenaru, descendentă a unui membru al Academiei Române. Alice Voinescu a rămas
în amintirile multor oameni și datorită abilităților sale pedagogice, ea înființând catedra de
estetică și istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Ea s-a făcut
remarcată în rândul studenților săi datorită inteligenței și pasiunii cu care își împărtășea
cunoștințele la cursurile de istoria literaturii dramatice.

Capacitatea intelectuală și motivația de a fi cea mai bună dintre toți au propulsat-o

intelectual, Alice Voinescu fiind prima femeie din România care a obținut un doctorat în
filosofie. Acest doctorat, obținut în 1913, la Sorbona, îi va aduce o reală apreciere în lumea
filosofilor. După publicarea tezei de doctorat, Alice Voinescu refuză un post la o universitate din
Statele Unite ale Americii doar pentru a se întoarce acasă, omul pe care îl iubea, Stello
Voinescu.49

„Alice Voinescu, care trăia printre cărţi şi în sfera înaltă a gândurilor, nu era deloc unul
din acele specimene monstruoase şi triste de bas bleu de femei savante şi preţioase ridicole. Ea
avea şi la maturitate, şi la bătrâneţe, farmecul unei domnişoare dintr-un tablou de Reinhold sau
de Gainsborough. Niciodată nimic pedant la ea, nimic pretenţios, chiar când vorbea de Kant sau
de Platon. Era totdeauna convinsă că poate la rândul ei învăţa ceva şi de la un tânăr, şi de la un
om simplu, şi avea o nesfârşită putere de a se mira, de a se indigna, de a compătimi, de a
admira.”50

49
Alice Voinescu, Jurnal, vol. I, ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria Ana Murnu; prefaţă
de Alexandru Paleologu, Editura Polirom, București, 2013, p. 1.
50
Alexandru Paleologu, fragment din Medalion Alice Voinescu, Emisiunea Saeculum, Fonoteca Radio România, 23
februarie 1970, http://www.radio-arhive.ro/articol/saeculum1970-medalion-alice-voinescu-10-februarie-1885-4-
iunie-1961/2050051/5141/2 accesat la 15. 04. 2020.

30
 Alice Voinescu a decis pe data de douăzeci și opt septembrie 1929 să aibă un jurnal
propriu, pe care nimeni nu îl va putea vedea până la finalul vieții sale, nici măcar Stello
Voinescu. „Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o
sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind
eu în viaţă.[…]51

Oscilația între reușită și eșec a urmărit-o pe Alice Voinescu de-a lungul vieții. Viața sa
intelectuală a avut de suferit, multe dintre scrierile autoarei fiind publicate postum din cauza
faptului că, în perioada totalitară, manuscrisele sale au fost într-atât de modificate încât autoarea
a renunțat la gândul publicării acestora. Astfel, cu excepția a trei lucrări, Aspecte din teatrul
contemporan, Eschil și Montaigne, toate celelalte manuscrise ale Alicei Voinescu vor fi
publicate după moartea acesteia.

Jurnalul Alicei Voinescu a fost publicat postum și este format din două volume stufoase
care numără nouă sute de pagini. Jurnalul diaristei a fost comparat cu alte jurnale celebre din
secolul XX. De-a lungul jurnalului, Alice Voinescu își așterne emoțiile, dezamăgirile, suferința
dar și fericirea pe care a simțit-o alături de soțul său, Stello Voinescu.

În jurnal sunt notate întâlnirile sale cu prietenii faimoși din Franța (dintre care amintim:
Ernst Robert Curtius, André Gide, Roger Martin du Gard) și cu personalități de seamă din
România. Printre aceste personalități s-au numărat Nicolae Iorga și George Enescu. Din cauza
faptului că era o apropiată a lui Nicolae Iorga, Alice Voinescu s-a răzvrătit împotriva legionarilor
care l-au ucis pe acesta și a fost decăzută din drepturile de a preda. La câțiva ani după ce i s-a
sustras dreptul de a mai profesa, Alice Voinescu a fost obligată să ispășească o pedeapsă
nemeritată din partea comuniștilor.

Total în dezacord cu regimul comunist, Alice Voinescu s-a opus represiunii și cenzurii.
Din cauza faptului că a ripostat împotriva celor care puseseră stăpânire pe țară, Alice Voinescu a
fost întemnițată timp de un an și șapte luni și mai apoi trimisă în domiciliu obligatoriu, în satul
Costești. „Dacă totuşi, mă încăpăţânez în poziţia mea, e că metodele întrebuinţate de comunism

51
Alice Voinescu, op. cit., p. 2.

31
sunt inumane […]. Nu neg generozitatea principiilor comuniste, dar rezist formei lui actuale,
barbare şi primejdioase pentru umanitate.” (3 decembrie 1947)52

Toate evenimentele din viața diaristei au dus la conturarea acestui jurnal pe care începe să
îl redacteze la sugestia unui prieten. De-a lungul anilor, jurnalul se transformă în confidentul de
facto al Alicei Voinescu.

3.1 Iubirea pentru Dumnezeu

Încă din vremea copilăriei, în jurul vârstei de cincisprezece ani, Alice Voinescu a
întocmit o relație fidelă cu Dumnezeu. „Cred că o nevoie de a ști creștea în mine alături de aceea
de a crede. Toată viața am încercat să le pun de acord. [...] Nu mă simt bine cînd nu cred într-un
Dumnezeu personal și în Christos.”53

Iubirea divină care a marcat viața Alicei Voinescu a fost reprezentată într-o piesă de
teatru, adaptată după jurnalul ei, realizată de Gheorghe Truță54. În piesă apare un înger care
încearcă să o convingă pe protagonista ajunsă la pragul părăsirii lumii pământene să îl urmeze în
împărăția fără de sfârșit, dar aceasta refuză. Iubirea divină îi vine în ajutor Alicei Voinescu,
îngerul cruțând-o și permițându-i să-și continue viața pământească. Pentru fiecare greșeală a
protejatei sale, îngerul își pierdea o parte din trup.

Putem asocia această protejare prin pierderea propriei ființe a îngerului cu protejarea
ființei creatoare de care autoarea se bucura. Apropierea sa de divinitate a ajutat-o să depășească
multe obstacole. Alice Voinescu a interpretat și considerat că Dumnezeu a făcut-o să sufere,
această suferință fiind privită ca o formă de purificare a sufletului. Prin fiecare lovitură a
destinului pe care o primea, diarista se transforma într-un om tot mai puternic.

După cum indică și Mariana Crăciun în articolul său, Alice Voinescu în dialog cu
Dumnezeu, jurnalul prezintă inclusiv lupta continuă din sufletul Alicei Voinescu cu privire la

52
Ibidem, p. 256.
53
Ibidem, p. 646.
54
Gheorghe Truță, „Alice nu știe să moară” (piesă de teatru), Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova, după
Jurnalul lui Alice Voinescu, 2005.

32
propria sa religiozitate. Ea nu s-a resemnat niciodată cu gândul că este vegheată de Dumnezeu ci
mereu a dorit să afle tot mai mult. Deviza sa în ceea ce privește relația cu ființa supremă a fost
diferită de a credinciosului obișnuit, cel care este împăcat cu gândul că Dumnezeu îi e mereu
alături.

În unele pasaje din jurnal, Alice Voinescu acceptă să își piardă din individualitate, să nu
mai depindă de ea însuși, dăruindu-se lui Dumnezeu. „Mă ofer Ție să fiu instrument pentru ce
vrei Tu.”55

De-a lungul jurnalului, relația diaristei cu divinitatea cunoaște suișuri și coborâșuri, din
cauza a varii dezamăgiri pe care le punea pe seama lui Dumnezeu, motivând că acesta o pune la
încercare. Legătura puternică pe care Alice Voinescu o avea cu ființa divină se zdruncină uneori,
dar nu se degradează niciodată pe deplin.

După cum afirmă Mariana Crăciun în articolul său despre Alice Voinescu56, diarista
abundă de idei și fanatism intelectual, fiind capabilă să își treacă viața atât prin filtrele științelor
raționale, cât și prin a celor umaniste. Alice Voinescu își filtra viața și alegerile într-un fel
anume, „[...] ortodoxia reprezentînd chintesența sistemului său de viață.”57

Diarista ne oferă, însă, și o altă latură a personalității sale, aceea de răzvrătire în fața
divinității. Deși cunoaște calitățile relației sale cu divinitatea, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, Alice Voinescu se înlătură de Dumnezeu. Îl imploră să ierte poporul român și să îl
ocrotească, în același timp făcându-l vinovat de tot ceea ce se întâmplă. „Azi dimineață am avut
o mare discuție violentă cu Dumnezeu. L-am acuzat de nedreptate cu neamul nostru [...]. În fine,
am fost foarte îndrăzneață[...] Nu mai vreau să mă supun orbește.”58

Relația cu ființa creatoare a fost zbuciumată de încarcerarea pe nedrept a Alicei

Voinescu. Timpul petrecut departe de lumea din afară a slăbit-o pe diaristă, a făcut-o să aibă
îndoieli, să nu se simtă demnă de iubirea lui Dumnezeu. A clacat, a renunțat pentru un timp la a-
L simți ca pe un confesator.

55
Alice Voinescu, op. cit., p. 99.
56
Mariana Crăciun, Alice Voinescu în dialog cu Dumnezeu, fragment din Text și discurs religios, II, Editura
Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2010, p. 465.
57
Ibidem, p. 466.
58
Alice Voinescu, op. cit, p. 374.

33
 Spre sfârșitul vieții, Alice Voinescu și-a recăpătat încrederea în Iisus Hristos, renunțând
la orice fel de răzvrătire, aclamându-l pe Dumnezeu ca fiind cel care o face să fie cea mai bună
versiune a sa.

3.2 Iubirea terestră

Stello Voinescu va fi cel care o va face pe Alice Voinescu să fie indecisă în concretizarea
anumitor decizii. Dragostea față de acesta a făcut-o să îl ierte de nenumărate ori deoarece, cum
bine se știa în vremurile secolului XX, Stello Voinescu nu i-a fost niciodată fidel pe deplin.
„Noaptea plânsesem. Știam că mă așteaptă o viață agitată. Presimțisem că mă vei înșela. Aveai
multe capricii și o umoare instabilă. Dar mai știam că voi suporta totul pentru că te iubeam.”59

Încă din primul capitol al primului volumul din jurnalul său, diarista ne redă perspectiva
sa asupra iubirii. Stello Voinescu era stâlpul ei de sprijin, umărul de fier pe care credea că se va
putea baza pentru veșnicie. Numele sugestiv al capitolului Mulțumesc lui Dumnezeu că pot iubi
reflectă într-un mod inedit salvarea scriitoarei prin iubire. Încercată de-a lungul vieții de
numeroase vicisitudini, iubirea și devotamentul față de Stello Voinescu și față de Dumnezeu i-au
oferit puterea fizică și psihică să depășească orice impas.

După revenirea în țara natală și căsătoria cu Stello Voinescu, viața a căpătat alte sensuri
pentru diaristă. Aceasta nu se regăsea, nu putea accepta ideea că cel pe care îl iubea și admira
fără măsură era un adevărat Don Juan. „Nu înțeleg planurile tale, Doamne! Mă supun, dar fără
bucurie. Știu ca nu asta îmi ceri, dar Stello m-a degradat până și în aspirații, până și în puterea de
elan, și de efort.”60

Apropierea de divinitate a facilitat viața Alicei Voinescu, o femeie vioaie care s-a
transformat din cauza infidelității soțului său. În ciuda vieții amare pe care i-o oferea Stello
Voinescu, diarista găsea întotdeauna puterea și înțelepciunea să îi ierte comportamentul nefiresc
față de ea, uneori afirmând că acesta se simte inferior în fața ei, de aici pornind și dorința de a-i
amărî viața.

59
Ibidem, p. 589.
60
Ibidem, p. 658.

34
 Deși Alice Voinescu a încercat mereu să fie o soție exemplară, să nu îi îngreuneze viața
lui Stello Voinescu, acesta nu a fost niciodată mulțumit pe deplin de soția sa. În timpul căsniciei
lor, Alice Voinescu a suferit enorm din cauza caracterului duplicitar al soțului său. În lumea
exterioară, Stello Voinescu poza sub statura de soț ideal, de umărul de fier al soției sale. În
realitate, odată pătruns în lumea interioară a căsniciei sale cu diarista, acesta își dezvăluia
adevăratul chip. „Stello plin de venin contra mea. Acuză, face rechizitorii.[...] Simt cum leșin pe
dinăuntru în fața acestei dezordini intime.”61

Infidelitatea a fost o caracteristică a căsniciei dintre cei doi. Stello Voinescu îi era infidel
frecvent diaristei; cu toate acestea, ea l-a iubit enorm, dovadă fiind jurnalul său în care îl ierta de
nenumărate ori pentru toate suferințele pe care i le provocase.

O iubire antitetică, așa am putea descrie iubirea celor doi. Alice Voinescu îl iubea
necontenit, vizibil, în timp ce Stello Voinescu nu îi arăta niciodată afecțiunea pe care i-o purta. În
fapt, singura dată când acesta i-a mărturisit că o iubește a fost, după cum relatează diarista în
jurnalul său, înainte de a-și da ultima suflare.

Antiteza dintre cei doi se face simțită prin intermediul mai multor destăinuri. Stello
Voinescu era un cunoscător al vieții simple, deși era de profesie avocat. Era iubitor de petreceri
și femei frumoase, adesea fiind înconjurat de acestea. Total diferită de soțul său, Alice Voinescu
era o femeie timidă, retrasă, chiar introvertită. A încercat, de-a lungul căsniciei, să nu permită
acestor defecte, așa cum le vedea ea însăși, să îi distrugă încrederea de sine.

Din cauza faptului că nu era îndeajuns de apreciată, diarista se subestimează pe parcursul

jurnalului. „Mă simt goală, săracă, proastă. Nu știu ce aș putea vorbi cu un om.[...] Mă simt de o
incultură crasă, înapoiată[...].”62

Triunghiul iubirii cu Dumnezeu și Stello Voinescu a încurajat-o pe Alice Voinescu să își

trăiască viața, deși uneori nu mai avea forțe pentru a o face. După moartea iubitului său soț, în
jurnal relația cu Dumnezeu ocupă un plan secund, Stello Voinescu devenind principala sursă de
forță și înțelepciune a diaristei. Îi scria frecvent, se găsea în dialoguri imaginare cu acesta, îl
ridica la rang de sfânt. Dorul față de viața conjugală pe care o avea cu Stello Voinescu o macină

61
Ibidem, p. 486.
62
Ibidem, p. 488.

35
încet pe diaristă, o face să își chestioneze întreaga existență. Ar fi vrut să dea timpul înapoi, să
mai poată repara căsnicia pe care simțea că o trăise în van.

Până la ultima sa suflare, în 1961, diarista i-a rămas fidelă lui Stello Voinescu. Scrierile
sale îi erau adesea adresate soțului său. Dialogurile imaginare luaseră locul celor reale, fiind
singura formă prin care putea să comunice cu soțul său. „Dragule, se petrec lucruri mari în
lume[...]Preocupările meschine îmi închid orizontul, griji mărunte, financiare, mă orbesc pentru
mare plan divin care se desfășoară sub ochii noștri.”63

63
Ibidem, p. 579.

36
CAPITOLUL IV: LENA CONSTANTE, EVADAREA SPIRITUALĂ

Capitolul de față va face o analiză amănunțită a vieții Lenei Constante, înainte și după
arestarea ei, axându-se în principal pe procesul intentat liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu,
prieten și iubit al Lenei Constante.

Instaurarea regimului comunist în România a adus și multe schimbări în plan artistic.

Cenzura era definitorie, mulți intelectuali și artiști fiind obligați să își desfășoare activitățile după
bunul plac al sistemului.

Lena Constante a făcut parte din anturajul intelectual și artistic al lui Lucrețiu Pătrășcanu.
Din cauza faptului că era o apropiată a soților Pătrășcanu, Lena Constante a fost luată în vizor de
către comuniștii dornici să fabrice procese înscenate unor lideri comuniști considerați
antistaliniști. Lena Constante a fost deținută politic timp de doisprezece ani.

4.1 Evadarea tăcută

Lena Constante s-a născut în anul 1909, în București. A intrat în contact cu lumea
artistică încă din copilărie, urmând școli de artă și studii universitare, unde îl are profesor, printre
alții, pe Dimitrie Gusti. A fost cunoscută în lumea artistică pentru numeroasele tapiserii pe care
le-a realizat și pentru activitatea folcloristică. A fost unul dintre fondatorii teatrului de păpuși
Țăndărică, în anul 1945. Doar un om care avea inteligența și sensibilitatea artistică a Lenei
Constante ar fi putut să facă fața chinurilor detenției pe care a îndurat-o timp de doisprezece
ani.64

Lena Constante scrie două cărți, Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă, sub forma unui
jurnal prin care își rememorează detaliile vieții petrecute în detenție. Cărțile nu au fost scrise
imediat după eliberarea sa din închisoare, ci la câțiva ani distanță. Prima carte a fost scrisă inițial
în limba franceză și apoi a fost tradusă sub forma unei rescrieri în limba română. Cea de-a doua
carte a fost redactată direct în limba română. Cărțile, scrise sub forma unor jurnale, nu detaliază

64
Lena Constante, Evadarea tăcută: 3000 de zile singură în închisorile din România (în versiunea românească a
autoarei), Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ioana Both, Editura Humanitas, București, 1992, p. 2.

37
viața în închisoare din punct de vedere politic, ci din punctul de vedere a vieții lăuntrice a
deținutei.

Lena Constante a fost condamnată la doisprezece ani de detenție într-un proces înscenat
lui Lucrețiu Pătrășcanu și soției acestuia în care cei doi erau acuzați pe nedrept, cu mărturii false.
În 1950, atât Lena Constante cât și cel care îi va deveni soț la eliberarea sa din închisoare, Harry
Brauner, au fost condamnați la detenție din cauza faptului că erau apropiați ai soților Pătrășcanu.
Acuzația oficială a fost aceea de spionaj împotriva regimului comunist.

Dintr-o declarație de-a Lenei Constante, dată în anchetă, aflăm că Lucrețiu Pătrășcanu a
fost un om foarte important în viața ei: „L-am iubit pe Pătrășcanu când l-am cunoscut. Era prima
dată în viață când iubeam în felul acesta, și nu a fost pentru mine decât o lungă suferință.”65
Chiar această dragoste pentru Lucrețiu Pătrășcanu a determinat-o pe Lena Constante să nu
declare nimic acuzator împotriva lui, în procesul fals care i-a fost intentat.

Experiența din închisoare a marcat-o profund pe Lena Constante. Datorită imaginației

sale a reușit să își păstreze mintea limpede, deși uneori credea că o să cedeze și o să clacheze.
Îndepărtată de orice lucru din exterior și cel mai important, de orice contact cu lumea din afară,
nu îi rămânea decât memoria, pe care a folosit-o la maximum. În lipsă de hârtie și creion,
scriitoarea a compus mai multe povești, memorându-le pe majoritatea. După eliberarea din
închisoare, a reușit să le transpună în piese de teatru pentru copii.

Arestarea Lenei Constante începe, după cum povestește ea însăși în filmul Nebunia
capetelor, prin interzicerea desfășurării unei piese de teatru pe care aceasta o pregătise. Lena
Constante a știut de la început ca va avea de suferit din cauza acestei interdicții. Într-o seară, la
oră târzie, câțiva tineri au sosit la ușa sa, solicitându-i să meargă cu ei pentru a da niște
informații. Speriată, Lena Constante a vrut inițial să evite arestarea, punându-și problema
sinuciderii, dar în cele din urmă nu a clacat psihologic, ci a acceptat să fie arestată, urmându-și
destinul de deținută politică.

În închisoare a avut parte de un supliciu. Prizoniera a fost supusă unor chinuri atroce, de
la foamete la privare de somn, la frig și la bătaie.

65
Thomas Ciulei, „Nebunia capetelor” 1997, https://www.youtube.com/watch?v=EKp7uihrYCc, accesat la
24.03.2020.

38
 Primii cinci ani de anchetă au marcat schimbarea a patru închisori, de fiecare dată Lena
Constante fiind singură într-o celulă. „Am trăit singură, în celulă, 157 852 800 de secunde de
singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă!” 66 După cum afirmă și Ioan
Stanomir, în articolul său, Tăcerea și moartea67, Lena Constante reprezintă o voce a feminității
într-o lume a bărbaților, o lume în care a trebuit să învingă de una singură limitele omenescului.
Departe de cei dragi, a suferit o formă gravă de nostalgie. Acest sentiment puternic de dor față de
cei dragi, speranța că într-o zi îi va putea revedea și totul va reveni la normal, au ajutat-o pe Lena
Constante să răzbată în cei doisprezece ani de închisoare.

În cei cinci ani de anchetă, Lena Constante a fost nevoită să recurgă la orice fel de
mijloace pentru a nu claca și a nu renunța la viața și la supraviețuirea ei. “Cuvintele cer timp. Nu
pot spune totul dintr-odată. Cum să exprim această spaimă? Mi-ar trebui un cuvânt unic. Un
cuvânt de sinteză. Un cuvânt lovitură de ciomag. Un cuvânt lovitură de trăznet… Atâtea cuvinte
și nimic nu e spus încă. Cum să spui disperarea? Revolta? Durerea fizică a inimii?”68 Prin
această mărturie, Lena Constante vorbește despre durere tăcută, care nu putea fi exprimată prin
cuvinte, chiar dacă autoarea încearcă să facă acest lucru în cartea ei de memorialistică. Niciun
cuvânt nu era îndeajuns de potrivit încât să exprime durerea, disperarea și revolta care o marcau
pe deținută. Adesea era amenințată, silită să mărturisească lucruri pe care nu le comisese, dar de
care anchetatorii aveau nevoie într-un posibil proces înscenat lui Lucrețiu Pătrășcanu.

Niciunul din chinurile la care a fost supusă nu a făcut-o pe deținută să se teamă la fel de
mult precum a făcut-o povestea unui anchetator despre o groapă de șobolani de la subsolul
închisorii. Anchetatorul a folosit o tehnică cunoscută în lumea secolului XX, tehnică prezentată
și în romanul lui George Orwell, 1984. E puțin probabil faptul că anchetatorii ar fi putut avea
acces la acel roman în anii ’60, deoarece manuscrisul a fost interzis în România până în anii ’90.
Totuși, cruzimea cu care anchetatorul relatează întâmplările din groapa imaginară cu șobolani ne
face să ne întrebăm dacă nu cumva liderii partidului comunist aveau acces la ceea ce interziceau
poporului, și anume, literatura străină. Gândul că va ajunge în groapa de la subsolul închisorii o
îngrozește pe Lena Constante. Iată confesiunea ei: „Acolo sînt închişi mai mulţi şobolani. Sînt
obişnuiţi să mănînce carne crudă, din belşug. Sînt mari. Sînt graşi. Sînt lacomi. înainte de a

66
Lena Constante, op. cit. p. 3.
67
Ioan Stanomir, Tăcerea și moartea, https://www.lapunkt.ro/2013/04/tacerea-si-moartea/, accesat la 25. 03. 2020.
68
Lena Constante, op. cit., p. 9.

39
închide pe cineva în această groapă, şobolanilor nu li se mai dă de mîncare. Mai multe zile de-a
rîndul. Şobolanii înfometaţi devin turbaţi. Sîngeroşi.”69 Teama pe care o simțea la auzul poveștii
cu groapa de șobolani a influențat-o profund pe deținută încât ea a decis să mărturisească orice
lucru pe care anchetatorii aveau nevoie să îl audă, fie că era real sau nu.

Un alt detaliu care o teroriza pe deținută era felul in care era controlată în mod
permanent. Se simțea ca într-o capcană, adesea comparând celulele în care fusese închisă cu o
cușcă. „M-au închis într-o cuşcă. Într-o cuşcă de animale. Animalul sînt eu. Sînt un animal în
cuşcă.”70 Nu au fost puține momentele în care Lena Constante a simțit că își va pierde cumpătul;
urmărită continuu, își simțea intimitatea invadată. Demnitatea era foarte importantă pentru
prizonieră, de aceea a luptat-o statornic să nu o abandoneze, considerând păstrarea demnității o
formă de supraviețuire morală.

După cum afirmă Ioana Both într-un studiu despre Lena Constante71, în Evadarea tăcută
putem observa anumite detalii legate de tortură care ne trimit cu gândul la cartea lui Michel
Focault, A supraveghea și a pedepsi. În cea de-a treia închisoare în care și-a ispășit pedeapsa,
Lena Constante este pusă într-o celulă cu un geam de sticlă, ceea ce o face să se simtă extrem de
vulnerabilă în fața celui care o păzește, exact ca un animal hărțuit de prădătorul său. Putem
asemăna imaginea gardianului care o păzește pe Lena Constante cu Big Brother, personajul care
apare în primul capitol al romanului 1984, scris de George Orwell. „Big brother is watching
you.”72 face referire la faptul că fiecare mișcare a cetățeanului este monitorizată de autorități ca
mijloc de suprimare a voinței proprii. La fel se întâmpla și cu Lena Constante, fiecare parte a
intimității sale fiind invadată și hărțuită.

Detenția a învățat-o pe Lena Constante că singurele bariere sunt cele pe care ea însăși le
pune minții. A renunțat la barierele pe care și le stabilea singură, dând frâu liber gândurilor pe
care, probabil, nu le-ar fi avut în libertate. Își aducea aminte cu plăcere și nostalgie de toate
poeziile și poveștile din care se înfruptase înainte de viața în închisoare. Toate cărțile și poeziile

69
Ibidem, p. 46.
70
Ibidem, p. 78.
71
Ioana Both, Lena Constante. Totul despre șobolani. Nimic despre păpuși., https://www.lapunkt.ro/2013/04/lena-
constante-totul-despre-sobolani-nimic-despre-papusi/, accesat la 27. 03. 2020.
72
George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, tradus din limba engleză de Dana Crăciun, Polirom, Iași, 2019,
p. 1.

40
citite în libertate au ajutat-o să învețe multe lucruri: cum să scrie versuri, cum să le potrivească,
și cel mai important, au învățat-o ideea și mesajul pe care o poezie le transmite cititorului.

Poeziile și poveștile au ajutat-o pe deținută să evadeze din lumea închisorii și a torturilor.

Evadarea tăcută, după cum și-a intitulat cartea, a avut loc datorită minții sale, pe care a
exploatat-o creator la maximum. „[…]făceam, totuși, poezii. [...] Găsisem, în sfârșit, cheia
evadării.”73 Cu ajutorul cuvintelor, prizoniera și-a creat o lume proprie, în care putea să evadeze
oricând simțea nevoia să o facă. Putea să evadeze din propriul corp, fără ca acesta să se miște,
întrucât mintea sa o putea teleporta în orice colț al lumii.

Evadarea tăcută, prima carte a Lenei Constante, însumează și detaliază cu amănunte care
sunt, pe alocuri, terifiante, cele 3000 de zile pe care aceasta le-a petrecut singură în
penitenciarele din România comunistă. Detaliile pe care ni le oferă deținuta ar putea bulversa
ușor pe oricine. Nu orice om ar fi rezistat unor asemenea chinuri și mai ales, trioului F: foame,
frig, frică. Frica este unul dintre cele mai puternice sentimente pe care le poate trăi o ființă. Lena
Constante a reușit să își transforme toată frica în putere, fiecare moment pe care îl petrecea
fiindu-i frică făcând-o să fie mai puternică. Mai puternică să reziste foamei, deoarece primea
hrană infimă („felia de pîine, într-o farfurie de smalţ, un cartofior tăiat în două şi o minusculă
bucată de carne”)74; să reziste frigului, deoarece de nenumărate ori a fost obligată să doarmă pe
podea sau pe patul gol, ca pedeapsă; să reziste fricii care o făcea să creadă că nu este destul de
puternică încât să depășească maltratările.

Prima carte a Lenei Constante prezintă o față sumbră a închisorii. Deținuta povestește
calvarul zilelor în care era obligată să meargă optsprezece ore, cu pauză de două ore. Pe lângă
maltratări, un alt element definitoriu în carte este visul. Visele prizonierei erau în mod frecvent
despre întoarcerea acasă, dar deținuta era atât de înfometată încât adormea adesea cu gândul la
mâncare, visând-o din belșug. Lena Constante povestește cum uneori visele culinare erau atât de
plăcute, încât atunci când se trezea avea un gust dulce în gură.

Evadarea tăcută scoate în evidență importanța artei în viața umană. Datorită abilităților
artistice, Lena Constante reușește să-și salveze propria viață. În momentele în care totul părea

73
Lena Constante, op. cit., p. 54.
74
Ibidem, p. 60.

41
fără rezolvare, când speranța era pierdută, cuvintele, arta și imaginația au ajutat-o să revină pe
linia de plutire și să reziste eroic celor opt ani petrecuți în singurătate.

Lena Constante a trăit în izolare, fără niciun om căruia să i se confeseze, fără nicio altă
figură nouă, cu excepția anchetatorilor care erau în permanență schimbați, cu gândul că în felul
acesta deținuta va ceda și va depune mărturie acuzatoare împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu.

După opt ani de singurătate, viața îi oferă Lenei Constante o nouă evadare, de această
dată o evadare în colectivitate. „Cu sfârşitul singurătăţii mele a luat sfârşit şi evadarea mea
tăcută.”75 După zile întregi în care a tânjit la un simplu dialog cu o altă ființă care să o înțeleagă
și să o asculte, după ceasuri întregi de evadări din propriu-i corp, după săptămâni de travaliu
intelectual, deținuta urma să înceapă o nouă viață, într-o altă închisoare. Noua închisoare aducea
cu ea noi trăiri, lângă alte deținute. Experiența conviețuirii alături de alte femei a determinat-o pe
Lena Constante să conștientizeze cât de diferită era de celelalte deținute. Deși găsea anumite
asemănări cu unele dintre colegele de închisoare, niciodată nu și-a găsit, printre ele, un suflet
pereche în ceea ce privește prietenia.

4.2 Evadarea imposibilă

Cea de-a doua carte a Lenei Constante, Evadarea imposibilă, relatează transferul acesteia
din detenția solitară în detenția colectivă, la penitenciarul de la Miercurea-Ciuc, unde își va
petrece ultimii patru ani de detenție. Încă de la începutul cărții, Lena Constante precizează că
mărturiile din această carte vor fi diferite față de cele din primul manuscris, dat fiind faptul că se
afla printre alte deținute. Dacă prima carte a fost una neagră, cea de-a doua urma să fie cenușie.
Ea mărturisește că a redactat cel de-al doilea manuscris „pentru ele, pentru toate aceste martire
anonime, tovarăşele şi prietenele mele, pentru ca suferinţele îndurate în demnitate să nu poată fi
uitate, pentru a le reînvia, măcar între filele unei cărţi[...].”76

Deși inițial Lena Constante nu a dorit să-și continue memoriile, ea a decis că este vital
pentru generațiile care urmează să nu uite niciodată chinurile la care au fost supuse femeile

75
Lena Constante, Evadarea imposibilă: penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc,1957- 1961, îngrijire ed.,
note, cuvânt înainte: Ioana Both, Editura Humanitas, București, 2013.
76
Ibidem, p. 3.

42
deținute. Chiar dacă era doar o simplă deținută dintre mii de alte femei cu același destin, Lena
Constante a publicat cea de-a doua carte cu un scop testimonial și implicit moral. „S-a mai spus,
dar niciodată nu se va spune îndeajuns în zilele libere pe care am început să le trăim, că cea mai
gravă crimă a comunismului la noi a fost asasinarea spiritului și cangrena morală cu corolarul ei:
a trăi, a trăi cu orice preț, fie chiar și în rușine și în sclavie.”77

În cea de-a doua carte apare constant probematica memoriei. În regimul în care era
închisă deținuta, mintea era singura care o ajuta să treacă peste toate testele la care era supusă.
Mult timp ea a compus literatură, cu ajutorul minții, acesta fiind locul unde și-a păstrat
manuscrisele, cu sfințenie, până la publicare. După cum mărturisește: „[…] inactivă nu am stat
niciodată. Am lucrat și lucrez de dimineața până seara și, uneori, lucrez și noaptea. Dar lucrez
numai mental.”78 Mai târziu, în carte, deținuta menționează faptul că din cauza colegelor de
celulă va fi nevoită să renunțe la munca mentală, motivându-și alegerea ca urmare a faptului că
acestea îi erau inferioare din punct de vedere intelectual și discuțiile lor o lăsau, adesea, fără
cuvinte. După cum menționează și Ruxandra Cesereanu într-un studiu despre autoare, amintind
cazul Lenei Constante, „evadarea mentală este inadecvată, întrucât nu există condiții pentru a
putea fi înfăptuită.”79

De-a lungul anilor petrecuți în penitenciarul politic de la Miercurea-Ciuc, din 1957 până
în 1961, Lena Constante a fost încercată de nenumărate dificultăți. Condamnată, până la mutarea
în Miercurea Ciuc, la o viață singuratică, odată ajunsă în noul loc, totul s-a schimbat. Celula
numărul șase i-a adus prizonierei colege pe care mai târziu le va considera prietene, cu unele
păstrând legătura și după eliberarea din penitenciar. Pedepsele pe care le-a executat, uneori
împreună cu unele din colegele ei de celulă, au dus, într-un final, la îmbolnăvirea deținutei Lena
Constante. TBC-ul de care a suferit i-a adus și avantaje deținutei. Din cauza faptului că era
bolnavă, aceasta a avut parte de un regim alimentar mai bogat față de restul colegelor de celulă.
Odată cu noua alimentație, deținuta a reușit să se integreze mai bine printre colegele sale.

Cea de-a doua carte nu o mai are în centru pe prizoniera Lena Constante și nici
suferințele sale singuratice, ci pe toate femeile pe care le-a întâlnit în cei patru ani de conviețuire

77
Ibidem, p. 146.
78
Ibidem, p. 13.
79
Ruxandra Cesereanu, Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 193.

43
în comun. În celula solitară, deținuta a dat frâu liber imaginației sale, care a ajutat-o să treacă
peste cei opt ani petrecuți singură; în detenția colectivă ea a început să repovestească romane
pentru colegele sale. La început, Lena Constante a încercat să le învețe pe cele tinere, limba
franceză, o limbă îndrăgită de ea. Apoi, deținuta inventează povești, confecționează păpuși,
compune basme și piese de teatru, desenează, reușește [...] să creeze un întreg peisaj, o lume
nouă.80

Din cauza faptului că nu putea să-și pună ordine în gânduri, deoarece în mod constant în
celulă era zgomot, uneori preferă să doarmă mai puțin și să se gândească mai mult, în puțina
singurătate la care mai avea acces, la lucrurile care o măcinau. Evadarea imposibilă nu este o
carte la fel de dură precum Evadarea tăcută. Tranziția de la un mediu singuratic la unul
aglomerat cu persoane care îi semănau, ca destin, i-a schimbat viața deținutei.

Totuși, deși unele dintre prizoniere nu erau închise cu un motiv întemeiat, niciuna nu
îndrăznea să viseze la libertate, la un plan de a se elibera din calvarul pe care-l trăiau. Femeile
din penitenciarul de la Miercurea-Ciuc erau credincioase, dar și temătoare, ele nu voiau decât să
își ispășească pedeapsa atât timp cât vor dori autoritățile, fără să facă vreun gest imprudent care
le-ar fi putut trimite la carceră.

Carcera a fost o altă experiență terifiantă din timpul detenției. În acel loc mic și strâmt,
unde puteai ajunge pentru minim o săptămână, timpul stătea pe loc. În primele cinci zile, orice
drept al omului era încălcat; deținutele condamnate la carceră nu primeau mâncare, urmând ca în
ultimele două zile să primească hrană care, de cele mai multe ori, era insuficientă.

Trecând prin diferite ipostaze ale încarcerării, Lena Constante decide să povestească și
amănunte neplăcute din viața trăită la comun. Analizează astfel umilințele la care femeile sunt
supuse zilnic, umilințe pe care bărbații, din cauza naturii lor, nu ar fi fost nevoiți să le suporte.
De exemplu, deși erau conștienți de faptul că majoritatea femeilor erau tinere și încă aveau
menstruație, gardienii rețineau orice cârpă, vată, bandaje igienice care le-ar fi ajutat pe deținute.
Lena Constante atrage astfel atenția, încă o dată, asupra abuzului de putere pe care îl exercitau
oamenii legii.

80
Ibidem, p. 196.

44
 Nu tot parcursul cărții este sumbru, uneori Lena Constante își reamintește clipele
petrecute cu Harry Brauner. Își reamintește, îmbărbătându-se singură, momentele în care
cutreiera cu Harry Brauner toate satele unde își concretizaseră activitatea de folcloriști și care și-
au pus amprenta asupra carierei ei de tapiser.
Traiul alături de alte femei a făcut-o pe Lena Constante să se familiarizeze atât de mult cu
ele, acest sentiment dându-i forță zilnic să treacă peste încercările din închisoare. De pildă, Dede,
una dintre deținutele din ultima celulă în care prizoniera și-a petrecut zilele, i-a fost prietenă și
confesor ani buni după eliberare.

Patru ani de detenție s-au scurs, cu bune și cu rele, cu amenințări și cu trioul nelipsit: frig,
foame, frică. Patru ani în care fiecare oră s-a scurs diferit pentru deținute, fiecare gândindu-se la
ce va fi viața lor de după eliberare.

Ultimele pagini din cartea jurnal a Lenei Constante sunt emoționante. Aceasta își
povestește dulcea și trista eliberare. Lăsa în urmă prietene, dar voia să ajungă acasă cu orice preț.
În dimineața zilei de paisprezece iulie 1961, a fost anunțată că va fi eliberată. Emoții, fericire,
îngrijorare - amalgamul care se răbătuse asupra Lenei Constante este greu de înțeles de către un
om care nu a fost pus în situații asemănătoare de detenție.

Drumul de la penitenciarul în care și-a ispășit pedeapsa la gara din Miercurea-Ciuc i s-a
părut cumplit. Îmbrăcată cu hainele ponosite pe care le avea de când fusese arestată, cu
doisprezece ani în urmă, cu un bagaj mult prea greu pentru a-l căra, cu picioarele sale bolnave,
Lena Constante și-a luat inima-n dinți și a pornit la drum. Ajunsă în compartimentul trenului spre
București, a înțeles că numărătoarea inversă începuse. În câteva ore avea să fie acasă și să afle
dacă toate visurile sale din închisoare se vor spulbera, dacă părinții săi mai sunt în viață, și, cel
mai important aspect, ce se întâmplase cu Harry Brauner și dacă fusese eliberat.

După câteva ore de călătorit cu trenul, a ajuns la București. Vizibil slăbită, Lena
Constante a cerut niște bani unor trecători, ca să își poată suna părinții. Acest lucru îi amintește
de umilințele din închisorile în care fusese reținută pe nedrept și de o întâmplare asemănătoare:
când îi solicitase comandantului închisorii bani ca să își poată suna părinții, însă acesta o
refuzase pe proaspăta eliberată, umilind-o.

45
 Până la urmă, reușeșete să le telefoneze părinților și, spre fericirea proaspetei eliberate,
mama sa răspunde la telefon și totul primește din nou sens. „Era sfârşitul... Era începutul... Mă
întorsesem acasă.”81

Detenția Lenei Constante s-a sfârșit. A fost una dintre femeile puternice pe care sistemul
comunist nu le-a doborât, căci a rezistat eroic celor doisprezece ani de chinuri, de frică, foame,
frig. A reușit să reziste datorită inteligenței sale, prin spiritul său de luptătoare și prin imaginația
sa.

Lena Constante reprezintă, din punctul meu de vedere, una dintre eroinele anticomuniste,
datorită faptului că a rezistat cu stoicism timp de doisprezece ani în negura închisorilor
comuniste. Mai mult decât atât, Lena Constante conturează o față nouă și necunoscută a
martirului: fața feministă. Nu s-a lăsat doborâtă de nimic, nici măcar de propria-i minte care,
uneori, îi juca feste. Rezistența autoarei este cea care m-a marcat profund.

Evadarea mentală pe care autoarea a propus-o a făcut să crească și mai mult interesul
meu față de parcursul său în închisoare, deoarece ea aduce în discuție un subiect atât de actual:
puterea autosugestiei. Lena Constante este un izvor constant de inspirație, prin cărțile sale
dovedindu-ne că nimic nu este imposibil atât timp cât ai încredere în forțele proprii și îți
controlezi mintea și corpul. Lena Constante reprezintă a dat dovadă de o forță incredibilă, putând
să își controleze mintea și în cele mai grele momente, astfel învingând sistemul comunist prin
forța autosugestiei.

81
Lena Constante, Evadarea imposibilă, p. 156.

46
CAPITOLUL V: CONCLUZII

Intitulată Jurnalul feminin în literatura secolului XX, lucrarea mea de licență s-a bazat pe
analiza vieții a patru dintre cele mai cunoscute voci feministe din secolul XX. Deși născute în
țări diferite, fiecare din cele patru a avut un scop comun cu celelalte: o viață independentă și, mai
presus de toate, fericită. Cele patru autoare pe care le-am ales pentru lucrarea mea de licență
sunt: Alice Voinescu, Lena Constante, Sylvia Plath și Virginia Woolf.

Asemănarea dintre Alice Voinescu și Lena Constante este bazată pe faptul că ambele au
fost victime ale sistemului comunist nedrept din România secolului XX. Ambele au făcut parte
din viața comunității intelectuale române, deși au activat în domenii diferite. Similitudinea vieții
celor două constă, printre altele, în arestarea pe nedrept în procese nefondate.

Ajungând la finele analizei în ceea ce privește viața Alicei Voinescu și Lenei Constante,
am concluzionat o serie de asemănări și diferențe între acestea. O primă asemănare între cele
două constă în proveniența lor, ambele fiind fiicele unor intelectuali de seamă ai secolului XX.
Datorită educației primite, acestea au devenit ele însele două intelectuale ale vremurilor în care
au trăit. Consider că formarea în sânul unei familiei organizate și blajine au contribuit la modul
prin care cele două au rezistat eroic în fața confruntărilor pe care le-au avut în viață.

Sistemul comunist și-a pus amprenta pe viața Alicei Voinescu și a Lenei Constante,
degradând-o și făcându-le pe acestea să își chestioneze întreaga rezistență de a depăși obstacolele
întâlnite. O altă asemănare puternică între cele două este că ambele au apelat la clemența divină
pentru a se îmbărbăta.

Deși asemănările dintre acestea sunt multiple, am concluzionat și câteva dintre

diferențierile puternice pe care le-am întâlnit de-a lungul lecturării scrierilor lor. Consider că cea
mai marcantă diferență este cea întâlnită în mariajele acestora.

În jurnalul Lenei Constante apare adesea imaginea unui bărbat iubitor, protectiv, pe care
aceasta îl stima și iubea din răsputeri. Gândul că într-o zi îl va putea revedea pe cel de lângă
sistemul comunist a îndepărtat-o, fără voia sa, a determinat-o pe Lena Constante să îndure fiecare
zi în detenția nemeritată. Amintirea lui Harry Brauner a însoțit-o pe diaristă în cei doisprezece
ani de închisoare pe care aceasta i-a executat. Întotdeauna gândul că îl va revedea o
47
binedispunea, făcând-o să își reamintească momentele petrecute cu acesta, pe vremea când cei
doi lucrau în aceeași echipă, descoperind peisajele României interbelice.

Spre deosebire de Lena Constante, Alice Voinescu a fost prizoniera unui mariaj nefericit,
în care aceasta se autosubestima constant, nu era apreciată îndeajuns, mereu suferind din această
pricină. Soțul său, Stello Voinescu, a considerat-o mereu superioară și a încercat să mascheze
frustrarea pe care o simțea din acest motiv, apelând la adulter. Alice Voinescu a tolerat toate
abaterile acestuia deoarece îl iubea nespus, uneori ajungând să îi înțeleagă alegerile și să îl
pardoneze pentru suferințele create. Scriitoare se învinovățea adesea pentru adulterele acestuia.

Deși ambele au fost victime ale unui sistem comunist corupt, care le-a acuzat și
întemnițat pe nedrept, ambele diariste au reușit să depășească supliciul la care au fost supuse.
Statul comunist le-a destrămat viața, le-a îndepărtat de tot ceea ce iubeau dar ele au rezistat, au
pus viața pe un piedestal greu de atins.

Consider că aceste două diariste, Alice Voinescu și Lena Constante, au fost și vor rămâne
o voce importantă a literaturii din toate timpurile. Prin curajul de care au dat dovadă rezistând
unui stat comunist nedrept și unor acuzații nefondate, Alice Voinescu fiind catalogată „mic-
burgheză reacţionară sau duşman al poporului”,82 Lena Constante fiind acuzată de spionaj
împotriva sistemului comunist.

Lecturarea jurnalelor celor două diariste m-a determinat să cercetez tot mai mult sfera
anchetelor comuniste din perioade României interbelice; am descoperit anumite fragmente din
ororile la care au fost supuși deținuții politici din acele vremuri. În cartea doamnei profesor
universitar Ruxandra Cesereanu, Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX, am
descoperit un amplu studiu despre cei care au fost condamnați în perioada comunistă din
România. Printre alții, s-a numărat și Lena Constante. Studiul doamnei profesor despre Lena
Constante, Lena Constante- evadarea mentală și mecanismele ficționalizării mi-a redat o nouă
perspectivă asupra modului în care aceasta a fost tratată sub acuzația de deținut politic.

Concluzionând cele spuse mai sus, cele două autoare, Alice Voinescu și Lena Constante,
vor rămâne pentru totdeauna în evoluția literaturii feminine românești ca niște pioneri ai acesteia.

82
George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009.

48
Consider că fiecare om trebuie să citească, măcar o dată, cele două jurnale ale autoarelor.
Perspectiva asupra vieții va fi schimbată pentru totdeauna.

La polul opus rezistenței de care au dat dovadă cele două autoare din România, se află
alte două autoare a căror parcurs l-am analizat. Sylvia Plath și Virginia Woolf, originare din
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nu au avut același destin salvator precum
autoarele menționate mai sus.

Similitudinile dintre cele două sunt multiple, pornind de la faptul că ambele au suferit de
o depresie cauzată de un șoc puternic. Ambele autoare engleze au avut parte de nedreptăți
cauzate de persoanele din jur, uneori chiar de familiile acestora. Căsniciile scriitoarelor nu au
fost cele mai fericite, uneori fiind chiar cauza căderilor nervoase ale acestora.

Deși, în aparență, viața autoarelor părea să fie una normală, ambele provenind din familii
titrate ale secolului XX din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, acestea ascundeau
depresii istovitoare pe care le-au așternut în scrierile lor.

Lupta dusă cu lăuntrul lor a durat ani întregi, a însumat vizite la medici psihiatri care au
considerat în mod eronat că depresia a fost vindecată. În realitate, depresia și problemele de
natură psihică le-au urmărit pe Virginia Woolf și Sylvia Plath toată viața.

În cele din urmă, nemaiputând să lupte, deoarece depresia pusese stăpânire pe aproape
toată viața lor, diaristele au decis să se retragă din acest război purtat cu ele însele. Au clacat și
au devenit sinucigașe, iar depresia lor e detectabilă în toate operele pe care le-au redactat.

Citind jurnalele celor patru autoare, am realizat faptul că, uneori, mintea ne poate fi cel
mai bun prieten sau cel mai aprig dușman. Totul depinde doar de o fracțiune de secundă, de un
gând nevrotic sau de unul pozitiv.

Conchid toate cele spuse mai sus prin îndemnul de a fi citi jurnalul acestor autoare pe
care le-am analizat, deoarece mărturiile lor sunt tulburătoare și ar putea chiar să influențeze și să
schimbe viața unui om.

49
CAPITOLUL VI: BIBLIOGRAFIE

Surse principale:

1. Cesereanu, Ruxandra, Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX, Editura
Polirom, Iași, 2016
2. Constante, Lena, Evadarea imposibilă: penitenciarul politic de femei Miercurea-
Ciuc,1957- 1961) îngrijire ed., note, cuvânt înainte: Ioana Both, Editura Humanitas,
București, 2013
3. Lena Constante, Evadarea tăcută: 3000 de zile singură în închisorile din România (În
versiunea româneasă a autoarei), ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ioana Both,
Editura Humanitas, București, 1992
4. Crăciun, Mariana, Alice Voinescu în dialog cu Dumnezeu, fragment din Text și discurs
religios, II, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2010
5. Marcu, George (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura
Meronia, Bucureşti, 2009
6. Orwell, George, O mie nouă sute optzeci și patru, trad. din lb. engleză de Dana Crăciun,
Editura Polirom, Iași, 2019
7. Plath, Sylvia, Elm, The collected poems, Editura Harper Perennial, New York, 1992
8. Plath, Sylvia, Clopotul de sticlă, Editura Polirom, Iași, 2012

9. Simion, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim, vol. I: Există o poetică a jurnalului, Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 2005

10. Voinescu, Alice, Jurnal, vol. I, ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de
Maria Ana Murnu; prefaţă de Alexandru Paleologu, Editura Polirom, București, 2013
11. Virginia Woolf, O cameră separată, traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian,
Editura Univers, București, 1999
12. Woolf, Virginia, Jurnalul unei scriitoare, traducere Anca Irina Ionescu, Editura Herald,
București, 2019

50
Surse secundare:

1. Both, Ioana, „Lena Constante. Totul despre șobolani. Nimic despre păpuși”., în La punkt.
Despre lumea în care trăim, articol disponibil la adresa web
https://www.lapunkt.ro/2013/04/lena-constante-totul-despre-sobolani-nimic-despre-
papusi/, accesat la 27 martie 2020
2. Brooks, Rebecca Beatrice, „Virginia Woolf and the Bloomsbury Group” în The Virginia
Woolf Blog, articol disponibil la adresa web http://virginiawoolfblog.com/virginia-woolf-
and-the-bloomsbury-group/, accesat la 25 aprilie 2020
3. Burța-Cernat, Bianca, „Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină
interbelică”, Cartea Românească, 2011
4. Habermann, Marlene, „Virginia Woolf as a feminist writer”, articol disponibil la adresa
web https://ro.scribd.com/document/144138353/Virginia-Woolf-as-a-Feminist-Writer,
accesat la 30 aprilie 2020
5. Iordache, Cezar, „Virginia Woolf: scriitoarea chinuită de bipolaritate şi îndrăgostită de o
femeie”, articol disponibil la adresa web https://www.descopera.ro/cultura/18906380-
virginia-woolf-scriitoarea-chinuita-de-bipolaritate-si-indragostita-de-o-femeie, accesat la
4 mai 2020
6. Oprea, Dumitru Horia, „Virginia Woolf, Fericirea supărată” în Istorii regăsite, articol
disponibil la adresa web https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/05/23/virginia-woolf-
1882-1941-fericirea-suparata-ultima-parte/ accesat la 4 mai 2020
7. Petrescu, Andreea, „Sylvia Plath – când mintea nu te mai lasă să trăiești, în Catchy. Like
a woman”, articol disponibil la adresa web https://www.catchy.ro/sylvia-plath-cand-
mintea-nu-te-mai-lasa-sa-traiesti/41129, accesat la 28 februarie 2020
8. Reid, Panthea, „Virginia Woolf, British writer”, în Britannica, articol disponibil la adresa
web http://www.britannica.com/biography/Virginia-Woolf, accesat la 26 aprilie 2020
9. Stanomir, Ioan „Tăcerea și moartea”, în La punkt. Despre lumea în care trăim, articol
disponibil la adresa web https://www.lapunkt.ro/2013/04/tacerea-si-moartea/, accesat la
25 martie 2020

51
10. „Virginia Woolf: the pioneer of feminism”, în Squaderno. Blog lettterario,
https://squaderno.altervista.org/2018/01/15/virginia-woolf-the-pioneer-of-feminism/
11. Woolf, Virginia, „Virginia Woolf's Suicide letter to Leonard Woolf”, în Open Culture,
articol disponibil la adresa web http://www.openculture.com/2013/08/virginia-woolfs-
handwritten-suicide-note.html, accesat la 23 aprilie 2020

Surse terțiare
1. Ciulei, Thomas, Nebunia capetelor, articol disponibil la adresa web
https://www.youtube.com/watch?v=EKp7uihrYCc, accesat la 24.03.2020
2. Mason, Daisy, The Mind and Times of Virginia Wolf, articol disponibil la adresa web
https://www.youtube.com/watch?v=qyr53KdIbQs, accesat la 28 aprilie 2020
3. Paleologu, Alexandru fragment din Medalion Alice Voinescu, în Emisiunea
Saeculum, Fonoteca Radio România, 23 februarie 1970, articol disponibil la adresa
web http://www.radio-arhive.ro/articol/saeculum1970-medalion-alice-voinescu-10-
februarie-1885-4-iunie-1961/2050051/5141/2, accesat la 15 aprilie 2020

4. Truță, Gheorghe, piesă de teatru- Alice nu știe să moară, Teatrul Național „Marin
Sorescu” Craiova, după “Jurnalul” lui Alice Voinescu, anul apariției 2005

52