FEMEIA ÎN VIAŢA PUBLICĂ ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ
Feminismul în România își are rădăcinile încă din secolul XIX, apărând cumva
concomitent cu cel din occident. Începând cu o conturare a acestuia tot mai
pronunțată în Belle Epoque, apoi consolidându-se în Primul Război Mondial, când
femeile au fost obligate de împrejurări să preia frâiele meseriilor bărbătești în absența
acestora, piscul pe care feminismul îl atinge la noi se va vedea cel mai limpede
undeva în perioada interbelică. Cel mai important lucru pe care feministele din
perioada interbelică și-l doreau și-l revendicau cu foc era dreptul la vot.

. Acest val al feminismului a fost preponderent urban, emanciparea feminină a luat

amploare datorită femeilor din înalta societate, femeilor cu educație, care au călătorit
și erau la curent cu mișcările internaționale. Acestea, molipsite de înclinațiile sociale
ale vremii, au hotărât c-ar fi cazul să revoluționeze și mentalitățile de pe meleagurile
românești.

În 1919, „Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeii“, condusă de

Valentina D. Focşa, publica în ziarul organizaţiei revendicările mişcării: „modificarea
articolelor din codul civil, comercial şi celelalte legiuiri, cari privest starea de minorat
şi incapacitate juridică a femeii sub orice formă ar fi ele prezentate“, „Dreptul de a
alege şi de a fi alese în Consilii comunale, judeţene, corpuri legiuitoare, precum şi a
putea ocupa, în puterea titlurilor academice ce ar putea să obţină, orice funcţiune“.
Dintre bărbații cu nume importante din acea vreme și care au susținut chiar și în scris
avântul femeii pentru solicitarea drepturilor politice au fost generalul Averescu,
liberalul Ion I.C. Brătianu ori conservatorul Alexandru Marghiloman.

Cu toate că erau încă extrem de atașate de modă, farduri și toate lucrurile femeiești
așa-numit frivole, femeia emancipată a interbelicului începea tot mai tare să se simtă
stânjenită de treburile exclusiv gospodărești la care s-a supus până atunci. Treptat,
între libertățile proaspăt câștigate atunci au început să se numere și posibilitatea de a
purta pantaloni, de a-și tunde părul scurt, de a fuma, de a merge pe bicicletă sau
chiar de a face sport alături de bărbați, niște treburi cu adevărat revoluționare și de-a
dreptul înspăimântătoare pentru bărbații conservatori ai timpului, care vedeau în
saltul ăsta al femeii un pericol pentru liniștea căminului.

Una dintre cele mai înfocate și vocale feministe a fost Alexandrina Cantacuzino,
filantroapă și diplomată română, una dintre liderele feministe din România în anii
1920 și ’30, care critica vehement imaginea femeii de păpușă parazit și obiect sexual.
Aceasta a fost lider al Consiliului Național al Femeilor din România înființat în 1921 și
a Asociației Femeilor din România, vicepreședintă a Consiliului Internațional al
Femeilor, care reprezenta Alianța Internațională a Femeilor, și a reprezentat
România la Liga Națiunilor. Tot ea a fost susținătoarea ideii de partid independent al
femeii, astfel că în anul 1929 a luat fiinţă Gruparea Naţională a Femeilor Române,
care milita pentru educarea femeilor în vederea pregătirii lor pentru exerciţiul vieţii
politice. Cu toate acestea, Alexandrina Cantacuzino nu respingea ideea ca familia să
fie pe primul plan. Dorința femeilor de a ieși din stereotipul unui specimen inferior și
blazat, incapabil de gândire proprie, a întâmpinat nu doar reticență, ba chiar și
împotrivire și atac la jugulara acestei noi ideologii.

Deși presa vremii „canibaliza” astfel de subiecte și era ahtiată după controverse
cum era acest val al emancipării feminine, totuși articolele nu au renunțat să
promoveze portretul acelei femei gingașe și vulnerabile, pentru care existența se
limita la zidurile casei, obsedată de modă, decorațiuni interioare, cumpărături și
bunele maniere.

Jurnaliștii de la „Adevărul”, prin 1930, erau intens preocupați și dezbăteau

posibilitatea ca femeia să intre în politică. Din păcate, multe nume mari se arătau
speriați de un viitor în care femeia să devină egală bărbatului în tot ceea ce
presupunea munca intelectuală. Astfel, în „Historia” găsim următoarele declarații:

Academicianul Cantacuzino: „Femeia trebuie să se ferească să-şi

compromită prestigiul întrebuinţând metodele învechite ale
partidelor de la noi. Trebuie să fie o forţă de apropiere, nu de vrajbă
şi distrugere.
Dacă ar fi să trecem în grabă și pe deasupra curentului feminist din literatura de la
noi, aș putea să vă spun că din anonimat au țâșnit multe nume în acea perioadă:
Elena Farago, Alice Călugăru, Hortensia Papadat Bengescu, Igena Floru, Otilia
Cazimir, Lucia Demetrius, Henriette Yvonne Stahl, Alice Soare, Magda Isanos, Cella
Serghi, Anişoara Odeanu.

În tot acest context clocotitor și pătimaș, una dintre actantele mișcării feministe
care s-a impus și și-a descătușat vocea în literatură a fost Sidonia Drăgușanu,
scriitoarea pe care Ed. Hyperliteratura a ținut să o readucă în atenția publicului,
aceasta fiind pe nedrept uitată de mai bine de 40 de ani de când s-a stins. Așadar,
Sidonia, a cărei volume Într-o gară mică (roman de debut), Doamna cu ochelari
negri și cartea pentru copii Moața, Creața și Grasu’ la bal au fost recent reeditate, nu
a fost atât de stridentă în manifestări ca și colegele sale. Mult mai gingașă, dar
funciarmente cinică și plină de satiră, Sidonia a fost lăudată de marele Eugen
Ionescu, cu care a rămas prietenă până la moarte. Acesta era unul dintre puținii
susținători ai valului feminist, scriind în în 1935, în „Viața literară”, despre „Generația
fetelor”: Nu mai avem deci scriitori tineri, dar avem fete, numai fete, şcoli
de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente. Înainte, fetelor!
Să faceţi cultură şi bucătărie! Şi iată bucătăria devenită salon cultural:
Erastia Peretz, Anişoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon,
Sidonia Drăguşanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc.
etc.

Dincolo de hotarele țării, vocile cele mai pline de forță s-au făcut auzit din Anglia,
George Sand, George Eliot, surorile Brontë, Virginia Woolf reușind o răsturnare a
paradigmei femeii în societate prin operele lor. La noi, în schimb, încercările literare
de gen feminin s-au izbit de concepții contradictorii, paradoxale sau chiar de unele
ziduri de nepătruns și cautelă.
 Așadar, literatura de gen feminin a luat prin surprindere vocile masculine ale criticii
literare, aceștia, în majoritatea lor, făcând un pas îndărăt când s-au văzut puși
dinaintea unei asemenea revoluții femeiești. Romanele scrise de femei păreau un soi
de depozitar al emoțiilor și al unor valori care nu corespundeau cu ceea ce sexul
opus considera drept substanțial, deci esențial.

Din vecinătatea fertilă a misoginismului apar astfel unele atitudini ale criticilor,
punctând, în cazul lui Călinescu, foarte ferm și fără multe nuanțe de interpretare, că
„femeia e un satelit al bărbatului. […] Pasiunile ei sunt strâns înfeudate instinctelor,
violent practice. […] Femeia este fizică, bărbatul – metafizic“, delimitându-i și
capacitatea creatoare într-un perimetru previzibil și, deci, inferior. Lovinescu, în
schimb, se poziționează în viziunea sa într-un spectru de paradoxuri, căci deși
textele sale referitoare la scrisul feminin afirmă cu caracter de universalitate absolută
faptul că literatura feminină poate aparține doar sentimentalismului și instinctualității,
el totuși nu discriminează și primește în cadrul cenaclului Sburătorul și scriitoare. El a
prefațat chiar și prima antologie de literatură scrisă de femei, Evoluţia scrisului
feminin în România, de Mărgărita Miler-Verghi şi Ecaterina Săndulescu.

Trăgând acum linie și făcând un salt în timp, trebuie să spun că din păcate,
zbaterea feminină din România începută încă din Primul Război Mondial a dat roade
abia din 1990, când putem spune că abia atunci femeile de la noi au putut vota cu
adevărat libere, neconstrânse de absolut nimic, din moment ce Elena Ceaușescu
vedea feminismul și ideile sale ca fiind o ideologie burgheză și reacționară.