Andrei Marga Exercitii de Argumentare

EXERCIŢII DE ARGUMENTARE
Coperta 1: Paul Klee, Roter Ballon, 1922.

Andrei Marga
Adrian Luduşan
EXERCIŢII DE ARGUMENTARE
Editura Fundaţiei pentru Studii Europene

Cluj-Napoca, 2010
Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2010
str. Emmanuel de Martonne 1
400090, Cluj-Napoca, România
Director: Ion Cuceu
© Andrei Marga
© Adrian Luduşan
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

MARGA, Andrei; LUDUŞAN, Adrian
Exerciţii de argumentare/Andrei Marga, Adrian Luduşan-
Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2010
326 p. - 24 cm.
ISBN: 978-606-526-053-5
164.031(075.8)(076)
Cuvânt înainte
Teoria argumentării este o disciplină care se însuşeşte optim făcând multe

exerciţii. Având în vedere interesul îmbucurător de ridicat al studenţilor pentru
a învăţa cum să argumenteze şi să contraargumenteze, punem la dispoziţia celor
care participă la cursuri şi seminarii prezentul volum de texte şi exerciţii de
argumentare. Volumul este destinat orelor de seminar şi completează ceea ce
studenţii însuşesc la cursurile de argumentare. Aceste cursuri sunt prezentate
sintetic şi sistematic în volumul: Andrei Marga, Argumentarea, EFES, 2006.
Andrei Marga
Adrian Luduşan
Cuprins
1 COMUNICARE ŞI RAŢIONALITATE 9
1.1 Comunicarea 9
1.2 Intersubiectivitatea 11
1.3 Reconstrucţia raţională 12
2 ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI DISCURS 16

2.1 Întemeierea 16
2.2 Discursul 18
2.3 Actul de vorbire 25
3 LIMBAJ ŞI STRUCTURĂ FORMALĂ 29

3.1 Analiza logică a limbajului 29
3.2 Structură gramaticală, structură logică şi structură semantică 35
3.3 Limbaj şi metalimbaj 39
3.4 Abordarea semiotică a limbajului 41
4 PRINCIPIILE VALIDITĂŢII 45
4.1 Principiul identităţii 45
4.2 Principiul noncontradicţiei 50
4.3 Principiul terţului exclus 54
4.4 Principiul raţiunii suficiente 60
4.5 Exerciţii recapitulative 63
5 TEORIA TERMENILOR 67
5.1 Formarea termenilor 71
5.2 Structura termenilor 72
5.3 Tipurile termenilor 76
5.4 Raporturi între termeni 78
5.5 Operaţii cu termeni 80
6 TEORIA PROPOZIŢIILOR 97
6.1 Abordarea logică a propoziţiilor. Felurile propoziţiilor 105
6.2 Propoziţii categorice 110
6.3 Propoziţii ipotetice şi disjunctive 122
6.4 Propoziţii interogative 125
6.5 Propoziţii modale 128
6.6 Propoziţii deontice 130
6.7 Propoziţii axiologice 131
7 INFERENŢE IMEDIATE 133

7.2 Inferenţe prin opoziţie 134
7.3 Conversiuni şi obversiuni. Contrapuse şi inverse. 137
7.4 Inferenţe imediate cu propoziţii modale 142
7.5 Inferenţe imediate cu propoziţii deontice 144
8 TEORIA RAŢIONAMENTULUI 149

8.1 Tipuri de raţionamente 149
8.2 Silogismul categoric 154
8.3 Raţionamente ipotetice 182
8.4 Raţionamente disjunctive 184
8.5 Silogisme de relaţie 185
8.6 Polisilogisme 186
8.7 Dileme 187
8.8 Silogisme modale 189
9 ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ 198

9.1 Logica propoziţiilor 198
9.2 Logica predicatelor 211
10 INDUCŢIA 216
10.1 Raţionamentul inductiv. Problema inducţiei 216
10.2 Metode inductive de determinare a cauzelor 230
10.3 Inducţia matematică 233
11 DEMONSTRAŢIE ŞI ARGUMENTARE 239

11.1 Teoria demonstraţiei 239
11.2 Structura argumentării 246
12 ERORILE 257
12.1 Erori logice şi semantice 257
12.2 Erori în demonstraţii şi argumentări 259
13 EXPLICAŢIILE 271
13.1 Explicaţia nomologică 271
13.2 Explicaţia comprehensivă 276
13.3 Explicaţia intenţională 278
14 BIBLIOGRAFIE 281
1 COMUNICARE ŞI RAŢIONALITATE
1.1 COMUNICAREA
1.1.1 Examinaţi şi ilustraţi cu exemple următoarele distincţii în cadrul teoriei
comunicării
MODURILE COMUNICĂRII
Modul Tipul de acţiune Tema Pretenţia de
comunicării lingvistică valabilitate
determinatoare
de temă
cognitiv constatativ conţinut adevărul
propoziţional
interactiv regulativ relaţie justeţea, adecvarea
interpersonală
expresiv reprezentativ intenţia veracitatea
vorbitorului
MODELUL PRAGMATIC UNIVERSAL AL LIMBII

Domeniul Formele de Pretenţii de Funcţii generale
realităţii apariţie ale validitate ale acţiunii
raportării la implicite lingvistice
realitate
natură exterioară obiectivitate adevăr prezentarea de
stări de lucruri
societate normativitate justeţe instituire de relaţii
interpersonale
natură interioară subiectivitate veracitate expresie a trăirii
subiective
limbă intersubiectivitate inteligibilitate
(Jürgen Habermas, “Was heisst Universalpragmatik”, în Karl-Otto Apel,
Sprachpragmatik und Philosophie, Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1973)
1.1.2 Analizaţi următoarea diagramă a unor distincţii semiotice şi abordaţi câteva

fragmente dintr-un text în lumina distincţiilor pe care ea le conţine.
Domeniul teoretic Domeniul obiect
Lingvistică Gramatică Propoziţii ale unei limbi individuale
Teoria gramaticii Reguli ale generării de propoziţii în limbi
oarecare
Aspecte ale analizei Teoria foneticii Sunete ale vorbirii
lingvistice Teoria sintaxei Reguli sintactice
10 Exerciții de argumentare
Teoria semantică Unităţi lexicale

Pragmatică Pragmatică Acţiuni lingvistice tipice situaţiilor
empirică
Pragmatică Reguli ale situării de propoziţii în acţiuni
universală lingvistice oarecare
Aspecte ale analizei Teoria propoziţiei Acte de identificare şi predicaţie
pragmatic elementare
universale Teoria expresiei Exprimarea lingvistică a intenţiilor
intenţionale
Teoria actelor Instituirea lingvistică a relaţiilor
ilocuţionare interpersonale
(Jürgen Habermas, “Was heisst Universalpragmatik”, în Karl-Otto Apel,
Sprachpragmatik und Philosophie, Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1973)
1.1.3 Examinaţi următoarea corelare a acţiunilor, cunoştinţelor şi tipurilor de

argumentare şi ilustraţi cu exemple distincţiile operate în cadrul ei:
Aspecte ale raţionalităţii acţiunii
Tipuri pure de Tipuri de cunoştinţe Forme de Model al
acţiune examinare cunoştinţei
argumentativă capabile de tradiţie
Acţiune lingvistică Cunoştinţe Discurs teoretic Teorii
constatativă empiric-teoretice
Acţiune raţională în Cunoştinţe Discurs teoretic Tehnologii
raport cu un scop valorificabile tehnic şi Strategii
strategic
Acţiune expresivă Cunoştinţe Critică terapeutică Opere de artă
estetic-expresive şi estetică
Acţiune călăuzită de Cunoştinţe moral- Discurs practic Reprezentări ale
norme practice dreptului şi moralei
(Jürgen Habermas, “Aspekte der Handlungsrationalitat”, în Jürgen Habermas,
Vorstudien und Ergänzungen zur Theorie des kommunikativen Handelns, Frankfurt am
Main: Suhrkamp, 1986)
1.1.4 Examinaţi diferenţa dintre abordarea logică şi abordarea pragmatică a

propoziţiilor pe baza următorului fragment:
Concepţia formalistă despre logică poate fi precizată şi mai bine cu ajutorul
binecunoscutei diviziuni tripartite a semioticii (ştiinţa limbajului) în sintaxă, semantică
şi pragmatică. Sintaxa se ocupă de relaţiile dintre expresiile lingvistice de diverse
categorii, semantica studiază semnificaţiile expresiilor, iar pragmatica adaugă la acestea
studiul utilizării limbajului de către om. Or logica formală aparţine semioticii, dar nu
pragmaticii. În adevăr, condiţiile generale ale validităţii deducţiilor, ca şi relaţiile de
confirmare inductivă dintre propoziţii sunt mai întâi exclusiv semiotice şi nu, să zicem,
fizico-chimice sau ontologice, iar în al doilea rând, sunt exclusiv sintactice şi semantice,
nu psihologice, sociologice, juridice, euristice, retorice sau istorice. Logica formală, fie
ea deductivă sau inductivă, pură sau aplicată, nu se ocupă nicidecum – ţinem să
subliniem acest lucru – de procesele sau actele de raţionament, ci doar de produsele lor
lingvistice, întrucât ele ascultă de reguli sintactice şi semantice. Toate celelalte ‘reguli
de raţionament’, fie ele euristice, retorice sau juridice – căci e un fapt remarcabil că
Comunicare și raționalitate 11
raţionamentul juridic, privit ca proces, este supus unor reguli juridice – nu sunt reguli în
sensul formaliştilor. Or tocmai astfel de reguli ar reprezenta, după antiformalişti,
esenţialul logicii juridice. Este clar, deci, că termenul ‘logică juridică’ nu desemnează
aceeaşi disciplină pentru unii şi pentru ceilalţi: pentru formalişti, logica juridică rămâne
în limitele contextului sintactic şi semantic al dreptului, în timp ce pentru antiformalişti
ea se extinde la pragmatica juridică.
(Joseph Horowitz, “Logica şi dreptul”, în Norme, valori, acţiune, Bucureşti: Editura
Politică, 1979)
1.2 INTERSUBIECTIVITATEA
1.2.1 Examinaţi următoarea determinare a examinabilităţii intersubiective şi relevaţi
importanţa ei în cunoaştere:
‘Problema examinabilităţii intersubiective’ a rezultatelor cercetării (aşadar atât ale
observaţiilor cât şi ale legilor şi teoriilor derivate din ele) se pune, într-adevăr, şi în
ştiinţele naturii. Abordarea ei nu este însă aici atât de stringentă, căci răspunsul se
înţelege de la sine.
Atunci când un astronom determină pe cerul plin de stele poziţia unei stele este
posibil, în principiu, pentru oricare alt astronom să examineze exactitatea acestei
determinări; el trebuie doar să privească cerul. Chiar dacă el nu face aceasta la aceeaşi
oră, iar în ziua următoare steaua respectivă s-a deplasat deja, el ar fi avut, în principiu,
posibilitatea de a face acea observaţie (exceptând situaţia în care s-ar putea examina şi
observaţii din trecut, relative la drumul unei stele aparent stabilit, care s-ar putea
prelungi (extrapola) şi ‘în urmă’, iar această extrapolare s-ar putea compara cu
observaţiile altora).
În fizică şi chimie posibilitatea examinabilităţii intersubiective este chiar mai
univocă, întrucât aici avem de a face nu cu poziţii unice, nerepetabile ale corpurilor în
univers, precum în astronomie, ci cu reacţii repetabile, la nevoie, oricât în laborator, în
aşa fel că fiecare observaţie a unui cercetător anterior poate fi repetată pe baza instituirii
aceloraşi condiţii.
În ştiinţele exacte, este clar că ‘examinabilitatea intersubiectivă’ înseamnă: fiecare
din cei care au o facultate de percepţie normală, care au învăţat să gândească şi care s-au
bucurat de formaţia ştiinţifică corespunzătoare poate examina observaţii făcute de un alt
cercetător şi teoriile derivate de aici, în ceea ce priveşte justeţea lor.
Aşadar criteriul este – în afară de capacităţile care sunt considerate de la sine înţeles
că le are fiecare individ (a putea să ‘observe’ şi să gândească) – instrucţia în ceea ce
priveşte respectiva metodă ştiinţifică. Fiecare care a învăţat să mânuiască respectiva
metodă poate să examineze rezultate de cercetare.
Acest criteriu al metodei este valabil nu numai pentru ştiinţele naturii ci pentru
fiecare altă ştiinţă. Căci toate disciplinele îşi au metodele lor, care sunt accesibile
fiecăruia care vrea să le înveţe şi care pot oferi criterii univoce pentru a stabili ceea ce
este de considerat a fi adevărat sau fals.
În orice caz, nu se poate stabili simplu dacă ceva este examinabil de către ‘oricine’.
Desigur, dacă afară este zăpadă sau nu poate stabili fiecare din cei care pot vedea şi pot
să atribuie masei albe pe care o văd predicatorul ‘zăpadă’. Dimpotrivă - ca să preluăm
un exemplu instructiv al lui Wilhelm Kamlah - în mod firesc, nu fiecare poate stabili
dacă o anumită scrisoare transmisă sub numele lui Platon provine de la Platon sau nu.
Aceasta nu înseamnă în nici un caz că decizia în această chestiune trebuie să fie cu totul
subiectivă. Căci respectivele ştiinţe istorico-filologice au oferit metode pentru o
asemenea decizie, metode pe care le poate mânui acela – însă, fireşte, şi numai acela –
care le-a învăţat, ceea ce înseamnă: acela care este ‘calificat’ în specialitatea respectivă:
‘Aici intră în consideraţie în calitate de specialist, în mod evident, doar un învăţat
competent în istorie, filologie şi filosofie’. Împrejurarea că un fizician sau un specialist
în psihologia socială nu poate, aşadar, să examineze justeţea enunţului: ‘Această
scrisoare nu provine de la Platon’, căci el nu a învăţat metoda ce trebuie să fie cunoscută
pentru a opera această examinare (ci a învăţat, în schimb, alte metode), nu justifică,
desigur, în nici un caz, afirmaţia că acest anunţ ar fi de neexaminat.
(Helmut Seiffert, Einführung in die Wissenschaftstheorie l, München: C. H. Beck,
1972)
1.3 RECONSTRUCŢIA RAŢIONALĂ

1.3.1 Examinaţi procedeul reconstrucţiei raţionale pe baza următoarelor fragmente:
‘Datul’ nu se prezintă niciodată în conştiinţă ca material pur, neprelucrat, ci mereu
deja în legături şi structuri mai mult sau mai puţin complicate. Sinteza cunoaşterii,
prelucrarea datului în imagini, a reprezentărilor lucrurilor, ale ‘realităţii’ se petrece mai
mult neintenţionat, conform unor procedee care nu sunt conştiente.
Exemplu: Atunci când se priveşte o casă, aceasta este percepută nemijlocit şi intuitiv
ca obiect corporal, partea ei din spate, care nu este percepută, este gândită; de asemenea,
existenţei ei, în continuare, din momentul în care privirea o părăseşte, este şi ea gândită,
în ea se recunoaşte casa anumită, cunoscută etc. şi aceast fapt, de cele mai multe ori,
fără ca în legătură cu el să fie realizate şiruri de inferenţe în gândirea exprimată.
Şi în ştiinţă prelucrarea, formarea obiectului şi recunoaşterea se petrec mai mult
intuitiv şi nu în forma raţională a inferenţelor logice.
Exemplu: Botanistul realizează în percepţie formarea obiectului unei plante izolate
ca un lucru fizic, fără activitate de gândire conştientă; el realizează, de asemenea, mai
mult intuitiv recunoaşterea acestui lucru ca plantă din specia cutare sau cutare.
Împrejurarea că această sinteză a cunoaşterii, adică formarea obiectului şi
recunoaşterea sau inserarea în specii, se petrece intuitiv are avantajul facilităţii,
rapidităţii şi evidenţei. Însă, recunoaşterea intuitivă (de plidă a plantei) poate fi
valorificată pentru prelucrarea ştiinţifică, în continuare, numai în virtutea faptului că
este posibil să se indice, de asemenea, explicit caracteristicile (speciei respective de
plante), ca ele să fie comparate cu percepţia şi să se justifice astfel, în mod raţional,
intuiţia.
Sistemul constituirii este o reconstrucţie raţională a întregului edificiu al realităţii,
realizat predominant intuitiv în cunoaştere. În cazul reconstrucţiei recunoaşterii plantei,
botanistul trebuie să se întrebe: ce era ceea ce propriu-zis s-a petrecut în recunoaşterea
trăită şi ce era în ceea ce propriu-zis s-a petrecut în prelucrarea aperceptivă? Totuşi, el
poate despărţi aceste două componente, de fapt unite, numai prin abstracţie. Astfel,
teoria constituirii trebuie să facă despărţirea dintre datul pur şi prelucrarea aperceptivă
în cadrul reconstrucţiei raţionale nu pentru cazul izolat, ci pentru întreaga derulare a
conştiinţei, prin abstracţie.
(Rudolf Carnap, Der logiche Aufbau der Welt, Hamburg: Felix Weiner Velag, 1961)
Un observator din afară poate aborda ştiinţa dreptului din numeroase perspective.
Psihologiei şi sociologiei, fenomenele juridice le oferă un câmp larg şi variat de
investigaţii. Există, însă, şi un alt punct de vedere – poate mai artificial, dar mai
important şi la fel de legitim – prin prisma căruia observatorul extern poate aborda
ştiinţa dreptului. Voi încerca să explic aici acest punct de vedere, pe care l-am putea
numi, eventual, punctul de vedere al analizei logice sau al reconstrucţiei raţionale.
Fie Dn o doctrină (ştiinţifică, etică, religioasă etc.) într-o formulare ‘naivă’.
Reconstruirea raţională a doctrinei Dn înseamnă înlocuirea ei printr-o formulare diferită
Dr, care este mai exactă decât Dn şi totodată exprimă, într-un fel sau altul, acelaşi
ansamblu de idei ca Dn. O asemenea reconstrucţie raţională poate avea loc în mai multe
direcţii:
(i) Se poate întâmpla ca în Dn unul şi acelaşi termen să exprime, cu ocazii diferite,
idei diferite. Întrucât ambiguitatea este sursă de erori, vom avea în vedere ca în Dr orice
termen să fie purtătorul unei singure conotaţii.
(ii) De regulă, Dn nu specifică în mod clar care anume termeni sunt nedefiniţi
(primitivi) şi care anume sunt definiţi, după cum nu enunţă în mod explicit nici
definiţiile termenilor definiţi. În Dr noi enumerăm mai întâi termenii nedefiniţi şi apoi
introducem termenii definiţi printr-un şir de definiţii formale.
(iii) Propoziţiile din Dn vor fi îndeobşte de mai multe feluri. Dacă Dn atinge un nivel
de complexitate minim, atunci va conţine definiţii care introduc termeni noi în calitate
de abrevieri ale unor combinaţii de termeni vechi. Vom putea numi aserţiuni toate acele
propoziţii care nu sunt definiţii. Unele aserţiuni vor fi analitice, în sensul că ele sunt
adevărate pe temeiuri pur logice, dată fiind semnificaţia termenilor pe care îi cuprind.
Alte aserţiuni vor fi sintetice, în sensul că problema validităţii lor nu poate fi decisă
numai pe temeiuri logice. Nu o dată, stabilirea categoriei de care ţine o propoziţie dată
din Dn se dovedeşte a fi foarte dificilă. Este de dorit ca propoziţiile din Dr să-şi
manifeste limpede caracterul lor analitic (respectiv sintetic).
(iv) În analiza ştiinţei dreptului o importanţă specifică o prezintă distincţia dintre
propoziţiile factuale şi cele normative. Prin ‘propoziţie normativă’ am în vedere o
propoziţie care conţine – în mod explicit sau în mod implicit – o idee normativă. Idei
normative sunt ideile de prescripţie, interzicere şi permisiune. Prima dintre acestea se
exprimă adesea prin cuvinte ca ‘trebuie’, ‘este obligatoriu’, a doua prin ‘trebuie să nu’,
‘este interzis’, iar a treia prin ‘se poate’, ‘este permis’. O idee normativă este conţinută
explicit într-o propoziţie în cazul în care propoziţia conţine o parte care exprimă direct
prescripţia, interdicţia sau permisiunea. O idee normativă intră implicit într-o propoziţie
în cazul în care nu intră explicit şi când propoziţia în cauză este sinonimă alteia, în
cadrul căreia aceeaşi idee intră explicit. Este de dorit ca reconstrucţia raţională a ştiinţei
dreptului să ne permită să discernem clar împărţirea propoziţiilor în factuale şi
normative.
(v) Între propoziţiile din Dn vor exista anumite relaţii de natură logică. În particular,
de multe ori se va dovedi posibilă deducerea unei propoziţii din anumite alte propoziţii.
În pofida faptului că asemenea posiblităţi de deducere există, adesea ele nu sunt indicate
în mod explicit. În Dr avem posibilitatea de a enumera mai întâi propoziţiile presupuse a
fi acceptate fără o deducere a lor din altele şi apoi de a indica ordinea în care celelalte
propoziţii pot fi derivate din primele.
(vi) În sfârşit, se poate dovedi oportună explicitarea însăşi a metodelor de deducere.
În timp ce Dn se mulţumeşte să adopte tacit o logică subînţeleasă, Dr va putea să
formuleze propria ei logică.
(Anders Wedberg, “Probleme ale analizei logice a ştiinţei dreptului”, în Norme,

valori, acţiune, Bucureşti: Editura Politică, 1979)
1.3.2 Analizaţi următorul fragment referitor la împrejurarea că stăpânirea logicii nu

poate substitui cunoaşterea faptelor. Ilustraţi cu noi exemple ideea generală a
fragmentului:
Multe judecăţi istorice eronate se întemeiază pe informaţii inexacte asupra faptelor.
În istorie este valabilă propoziţia cu valoare de principiu: derivările logice nu folosesc la
nimic, dacă ele trec înaintea faptelor, ceea ce înseamnă: a reconstrui fals stări de lucruri,
care ar putea fi cunoscute exact din izvoare, prin simplă ‘gândire’.
În acest sens să considerăm următoarele exemple:
a) Arta fugii. Admiţând că un autor scrie, într-o carte cu privire la Johann Sebastian
Bach, următoarele propoziţii:
‘Cantatele şi pasiunile lui Bach au găsit, din cauza accesibilităţii lor, apropiată de
cea a operei, un public extrem de interesat şi de aceea au putut fi tipărite în ediţii mereu
noi. Arta fugii a lui Bach, dimpotrivă, nu a fost tipărită. Aceasta nici nu este de mirare
având în vedere caracterul abstract şi esoteric depărtat de timp al acestei opere.’
Faptele şi întemeierile lor sună plauzibil – numai că, din păcăte, ele nu corespund
adevarului istoric. În realitate, cantatele şi pasiunile – ca şi majoritatea creaţiilor lui
Bach – au fost transmise numai în scris de mână, în timp ce Arta fugii – aidoma altor
creaţii, în multe privinţe similare, ca Ofrandă muzicală, ţinând de opera târzie a lui
Bach – aparţine puţinelor creaţii ale lui Bach care au fost tipărite încă din timpul vieţii
lui, respectiv au fost pregătite pentru tipar!
Întrucât acest fapt istoric – cantate şi pasiuni netipărite, Arta fugii tipărită – nu se
lasă ca atare abolit, trebuie ca, invers, explicaţia să se orienteze, bine sau rău, în raport
cu el. Ea va fi, oarecum, în felul următor:
Operele relativ ‘accesibile’ ale lui Johann Sebastian Bach, precum cantatele şi
pasiunile sale, aparţin muzicii folosite în biserică. Aceasta înseamnă: ele au fost scrise
pentru anumite servicii religioase ale bisericii, în care chiar Bach a fost implicat, şi aici
au fost executate de mai multe ori, pe baza notelor scrise. O nevoie de a tipări aceste
lucrări, în raport cu habitudinile epocii, nu există, căci cei ce făceau muzică în biserici
acopereau propriile nevoi în materie de compoziţii pentru serviciile religioase mai mult
prin creaţii proprii. Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte Arta fugii şi lucrările
comparabile de bătrâneţe. Probabil că Bach ştia ceea ce a produs; el vroia în mod
conştient să lase această ultimă lucrare posterităţii şi, de aceea, a publicat-o pe cheltuiala
sa.
Exemplul nostru trebuie să arate că: întemeierile în cazul stărilor de lucruri istorice
sunt lipsite de sens dacă stările de lucruri presupuse se sprijină pe informaţii false.
b) Weihersdorf: Dacă întâlnim o localitate cu numele ‘Weihersdorf’ presupunem,
fără nici o reţinere, că această localitate trebuia să se numească astfel după un eleşteu
(Weiher) care se află acolo. Numai că aflăm un document din anul 1184 – şi aici se
vorbeşte de localitatea Wigerichsdorf. Astfel devine clar că satul şi-a căpătat numele
după numele de persoană din evul mediu Wigerich.
Şi aici ne aflăm pe calea greşită ce constă în a pune înaintea realităţii o inferenţă
produsă pe cale cu totul ‘logică’. Exemplul ne arată cât de dificil este de a se ‘gândi’ în
general în ştiinţa istoriei. Cercetătorul în istorie este asemeni unui conducător auto pe o
şosea cu gropi: abia crede că poate da ceva viteză maşinii – deja ajunge iar la o groapă.
Iar problema este: izvoarele păstrate accidental şi devenite cunoscute sunt, desigur,
numai vârful unui aisberg al materialelor multiple, necunoscute, care s-au pierdut sau nu
au fost redescoperite încă. Câte ‘Weihersdorf’ nu ar putea fi, în cazul căror nu s-a
descoperit încă vreun ‘Wigerichsdorf’! Fiecare pas pe gheaţa perfidă a tradiţiei poate
însemna o efracţie. Aici devine clar cât de critic cu sine trebuie să fie istoricul, cu ce
rezerve trebuie el să trateze şi cele mai mărunte derivări.
(Helmut Seiffert, Einfürung in die Wissenschaftstheorie 2:
Geisteswissenschaftlichen Methoden: Phänomenologie, Hermeneutik und historiche
Methode, Dialektik, München: C. H. Beck, 1972).
2 ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI
DISCURS
2.1 ÎNTEMEIEREA
2.1.1 Arătaţi, pe baza unor exemple luate din istoria ştiinţei, care sunt diferenţele şi
relaţiile dintre:
a) abordarea genetică, abordarea funcţională şi întemeierea susţinerilor;
b) ‘contextul descoperirii’ şi ‘contextul întemeierii’;
c) explicaţie şi întemeiere;
d) inferenţă şi întemeiere;
e) discuţie raţională şi întemeiere.
2.1.2 Analizaţi textul de mai jos pe baza unora dintre distincţiile de mai sus:
Cercetarea gravitaţiei a fost strâns împletită cu apariţia mecanicii. E drept, în toate
timpurile, din antichitate şi până în zilele noastre, spiritul omului a fost preocupat de
gravitaţie şi probabil că, în afară de atomistică, nu a existat nici un obiect al fizicii
despre care să se fi făcut atâtea speculaţii ca despre cauzele acesteia. Ceea ce ştim cu
adevărat despre gravitaţie se datorează unor oameni care s-au mărginit să se întrebe:
cum acţionează? Cel mai departe a mers aici Galileo Galilei, care s-a mulţumit pur şi
simplu cu constatarea că în apropierea suprafeţei Pământului se comunică corpurilor o
acceleraţie constantă, verticală şi orientată în jos; atât îi era suficient pentru ca să deducă
legile căderii libere. Dar şi faimosul hypotheses non fingo de la sfârşitul Principiilor lui
Newton reprezintă aceeaşi linie. Amândoi au acordat cea mai mare importanţă faptului
că toate corpurile capătă aceeaşi acceleraţie şi au verificat aceasta, nu numai în cazul
căderii libere, ci şi stabilind independenţa perioadei pendulului de natura corpului
pendular. Ideea contrară, pe deplin logică, ar putea fi formulată astfel: gravitaţia este
proporţională cu o anumită ‘masă grea’, diferită de masa inertă. Egalitatea celor două
mase este una din cele mai remarcabile trăsături ale teoriei gravitaţiei.
Ideea că gravitaţia nu se limitează la vecinătatea Pământului, ci constituie o
proprietate generală a materiei şi acţionează deci şi între corpurile cereşti este iarăşi
destul de veche. De exemplu, Nicolai Copernic şi R. Hooke pot fi consideraţi aici ca
precursori. În decursul secolului al XVII-lea – iar la unii, până târziu, în secolul al
XVIII-lea - s-a bucurat de mai mult prestigiu doctrina marelui filosof René Descartes
(1596-1650) care respingând vidul drept o contradicţie in adjecto, îşi închipuia că
spaţiul interstelar este umplut cu un fluid turbionar şi că acesta antrenează planetele care
‘plutesc’ în el. Newton a consacrat părţi importante din Principia în vederea combaterii
acestei teorii, pe baza hidrodinamicii. Dacă ne întrebăm de unde provine legea atracţiei
universale, care poartă numele lui Newton (forţa este proporţională cu cele două mase şi
invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele), atunci trebuie să amintim
următoarea triadă: Tycho Brahe (1546-1601), căruia îi datorăm, îndeosebi, serii de
observaţii deosebit de precise şi efectuate consecvent asupra poziţiilor planetelor;
Johannes Kepler (1571-1630), care a dedus de aici cele trei legi ce-i poartă numele
(orbita eliptică, egalitatea ariilor măturate de raza vectoare în timpuri egale şi ‘pătratele
Întemeiere, act de vorbire și discurs 17
perioadelor de revoluţie se raportă ca şi cuburile axelor mari’) şi a presimţit, ca mulţi

dintre contemporanii săi de altfel, scăderea forţei cu pătratul distanţei; şi, în sfârşit,
Isaac Newton, care a demonstrat această lege, verificând-o cantitativ în privinţa
acceleraţiei la suprafaţa Pământului şi a acceleraţiei căreia îi este supusă Luna; tot el a
dedus pe cale matematică legile lui Kepler, din legea gravitaţiei şi din legea generală a
mişcării, formulată de el. Această lege poartă pe drept numele lui Newton.
(Max von Laue, Istoria fizicii, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965, pp. 42 – 43)
2.1.3 Analizaţi şi ilustraţi, în continuare, cu exemple următoarea distincţie dintre

informaţie şi argumentare:
La exprimarea lui A:
A(0): ‘Klaus vine astăzi după amiază la Koln!’
B ar putea reacţiona în felul următor:
B(1): ‘Ce vrea el, aşadar, la Koln?’
sau în felul:
B(2): ‘De unde ştii tu aceasta?’
B(1) ţine de ‘întrebări ce solicită informaţie’
B(2) ţine de ‘întrebări ce solicită validitatea’
Diferenţa acestor întrebări se regăseşte în diferenţa răspunsurilor:
A(1): ‘Klaus vrea să viziteze Muzeul romano-german’
A(2): ‘Klaus a telefonat în prealabil’
Cele două răspunsuri nu sunt intersubstituibile. Aceasta dovedeşte diferenţa lor
pragmatică.
Prestaţia unei vorbiri care, în loc să urmărească informarea asupra unei stări de
lucruri, urmăreşte să întemeieze pretenţia de validitate imanentă vorbirii G a unei
exprimări, în cazul problematizării printr-o altă exprimare, o desemnăm de regulă drept
justificare şi întemeiere, iar procesul unei asemenea întemeieri procesul justificării,
respectiv al întemeierii, sau, în general: argumentare. Cu aceasta, diferenţa tipologică
dintre întrebări privind informaţia şi întrebări privind validitatea se lasă reformulată
provizoriu ca diferenţă tipologică dintre informare şi argumentare ca două prestaţii
posibile ale vorbirii.
(Josef Kopperschmidt, Argumentation, Sprache und Vernunft, Stuttgart, Berlin,
Koln, Mainz: W. Kohlhammer Verlag, 1980).
2.1.4 Formulaţi exemple şi analizaţi critic următoarea schemă a structurii întemeierii:

Abordare metalogică Decizie
Întemeiere Iraţionalitate
(Raţionalitate)
Abordare materială Temei (Baza de întemeiere) Valori
Fapte (Principii ale fiinţei) (Principii axiologice)
A Logica 1. Logica clasică bivalentă

b întemeierii 2. Logica multivalentă
o 3. Logica dialectică
r Forma Întemeiere pozitivă Întemeiere negativă
d întemeierii = Justificare = Critică
a Reducere Critică activă
r Inducţie Critică pasivă
e Reducţie (A supune criticii)

Failibilitate
l Derivare
o Deducţie
g (Argumentare)
i Legitimare
c
ă
Datul (enunţ, existenţă, acţiune, etc.)

(Alwin Diemer, Elementarkurs Philosophie Hermeneutik, Düsseldorf, Wien: Econ
Verlag, 1977)
2.2 DISCURSUL
2.2.1 Analizaţi următoarele distincţii:
a) distincţia pragmatică a pretenţiilor de validitate:
Exprimarea lui A
A(0): ‘Radu vine astăzi la orele de seminar’,
ajunge să fie o informaţie relevantă pentru acţiunea lui B, dacă B:
- nu se îndoieşte de facticitatea stării de lucruri despre care vorbeşte A (condiţia de
adevăr – pretenţia de adevăr);
- înţelege lingvistic exprimarea lui A (condiţia de inteligibilitate – pretenţia de
inteligibilitate);
- recunoaşte în exprimarea lui A expresia autentică a intenţiei lui A (condiţia de
veracitate – pretenţia de veracitate);
- poate accepta interacţiunea socială instituită în mod comunicativ de A (condiţia de
justeţe – pretenţia de justeţe).
b) distincţia dintre acţiunea comunicativă şi discurs:

Putem distinge prin urmare două forme ale comunicării sau ale ‘vorbirii’: acţiunea
comunicativă (interacţiunea), pe de o parte, discursul, pe de altă parte. În prima,
validitatea corelaţiilor de sens este naiv presupusă, pentru a schimba informaţii
(experienţe legate de acţiune); în a doua, pretenţiile de validitate sunt problematizate,
dar nu se schimbă informaţii. În discursuri căutăm să restabilim, prin întemeiere, un
acord care a fost problematizat şi care a existat în acţiunea comunicativă: în acest sens
voi vorbi, în continuare, de înţelegere (discursivă). Înţelegerea are ca scop depăşirea
unei situaţii care se produce prin problematizarea pretenţiilor de validitate naiv
presupuse în acţiunea comunicativă: înţelegerea duce la un acord produs, întemeiat
discursiv (care se poate consolida la rândul său ca un acord tradiţional, dat în prealabil).
(Jürgen Habermas, “Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative”, în Jürgen
Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti: Editura Politică, 1983, p. 201)
2.2.2 Analizaţi şi exemplificaţi următoarea caracterizare a tipurilor discursului:

Discurs teoretico-empiric Discurs practic
C Susţineri Ordine/Aprecieri
Pretenţia de Adevărul Justeţe/Adecvare

validitate
controversată
Ceea ce este Explicaţii Justificări
solicitat de oponenţi
D Cauze (la evenimente) Temeiuri
Motive (la acţiuni)
W Uniformităţi empirice, ipoteze Norme sau principii de
privind legile acţiune sau apreciere etc.
B Observaţii Indicarea trebuinţelor
Rezultate ale interogării semnificative (valori),
Constatări etc. consecinţe, consecinţe
secundare etc.
Simboluri: C = concluzie; D = date; W = justificare; B = temei.
Exemplificare:
Pentru discursul teoretico-empiric:
C) apa din această oală fierbe;
D) această apă este încălzită;
W) o lege corespunzătoare din termodinamică;
B) un număr de constatări asupra covarianţei repetat observate a mărimilor cum sunt
volumul, greutatea, temperatura corpurilor.
Pentru discursul practic:
C) tu trebuie să-i restitui lui A până la sfârşitul săptămânii 50 de mărci;
D) A ţi-a împrumutat bani pentru patru săptămâni;
W) o normă corespunzătoare, de exemplu: împrumutul trebuie să fie restituit în
termenul convenit;
B) un şir de indicaţii privind urmările şi consecinţele aplicării normei pentru
satisfacerea trebuinţelor acceptate. De exemplu: împrumuturile fac posibilă o folosire
flexibilă a resurselor restrânse.
(Jürgen Habermas, “Teorii ale adevărului”, în Jürgen Habermas, Cunoaştere şi
comunicare, Bucureşti: Editura Politică, 1983, pp. 442-443)
2.2.3 Analizaţi şi exemplificaţi delimitarea planurilor discursului:

Trepte ale radicalizării Discurs teoretic Discurs practic
Acţiuni Susţineri Ordine/Interdicţii
Întemeieri Explicaţii teoretice Justificări teoretice
Critică substanţială a Metateoretice Metaetice, metapolitice
limbii Schimbări ale sistemului
limbii şi conceptelor
Autoreflecţie Critica cunoaşterii Formarea voinţei politice-
cognitive
(Jürgen Habermas, “Teorii ale adevărului”, în Jürgen Habermas, Cunoaştere şi
comunicare, Bucureşti: Editura Politică, 1983, p. 454)
2.2.4 Analizaţi şi ilustraţi cu exemple următoarea delimitare a regulilor discursului

practic:
I. Reguli fundamentale: sunt reguli ce reprezintă condiţii ale posibilităţii oricărei
comunicări verbalizate în care este vorba de adevăr sau justeţe:
I.1. Nici un vorbitor să nu se contrazică pe sine. Este vorba de noncontradicţie în sensul
logicii clasice, cât şi de noncontradicţie în sensul ‘incompatibilităţii deontice’.
I.2. Vorbitorul este dator să susţină numai ceea ce el însuşi crede.
I.3. Fiecare vorbitor care aplică un predicat F la un obiect a trebuie să fie gata să aplice
F oricărui alt obiect care se aseamănă lui a în toate privinţele relevante. Aplicată unor
‘expresii evaluative’, această regulă ia următoarea formă: Fiecare vorbitor este dator să
susţină numai asemenea judecăţi de valoare sau judecăţi cu privire la îndatoriri pe care
el le-ar susţine în toate situaţiile care sunt asemănătoare în toate privinţele relevante.
Această formă nu este altceva decât principiul universalizabilităţii al lui Hare.
I.4. Diferiţii vorbitori să nu folosească aceeaşi expresie cu diferite semnificaţii. Această
regulă pretinde comunitatea folosirii limbajului. Cum se poate realiza ea? Conform
‘şcolii de la Erlangen’, este necesară o prelucrare a limbajului curent luând ca
instrument un limbaj construit. În orice caz, asupra ‘problemei inteligibilităţii’
expresiilor se poate purta un discurs; acesta este un ‘discurs de analiză a limbajului’. El
este chemat nu numai să asigure instituirea unei folosiri comune a limbajului, ci şi să
ducă la promovarea vorbirii plină de sens în acel limbaj.
II. Reguli ale raţiunii:
II 2. Regula generală a întemeierii: orice vorbitor trebuie să întemeieze ceea ce el
susţine în cazul în care este solicitat, chiar dacă el poate promova temeiuri care justifică
refuzul unei întemeieri din partea sa. Această regulă generală conţine prevederi privind
egala îndreptăţire, universalitatea şi lipsa de coerciţie a întemeierii. Ea se concretizează
în câteva reguli derivate, care traduc condiţiile a ceea ce Habermas numeşte ‘situaţia de
vorbire ideală’.
II 2.1. Orice vorbitor are dreptul să participe la discurs.
II 2.2. Fiecăruia îi este permis să problematizeze orice susţinere; fiecăruia îi este permis
să introducă fiecare susţinere în discurs; fiecăruia îi este permis să exprime atitudinile,
dorinţele şi trebuinţele sale.
III. Regulile privind sarcina argumentării:
III 1. Cine tratează o persoană A altfel decât o persoană B este îndatorat să întemeieze
aceast fapt.
III 2. Cine atacă un enunţ sau o normă care nu este obiect al discuţiei trebuie să indice
un temei pentru aceasta.
III 3. Cine a promovat un argument este îndatorat să promoveze un alt argument numai
dacă i se prezintă un contraargument.
III 4. Cine promovează o susţinere sau o exprimare asupra atitudinilor, dorinţelor sau
trebuinţelor într-un discurs – susţinere sau exprimare care nu este raportată la o
exprimare anterioară ca argument – este dator să întemeieze, dacă i se cere, de ce a
promovat această susţinere sau această exprimare.
IV. Regulile întemeierii:
IV 1. Fiecare trebuie să poată accepta consecinţele pe care o regulă presupusă de o
susţinere normativă susţinută de el le are în ceea ce priveşte satisfacerea intereselor
oricărei ale persoane şi pentru cazul ipotetic că el s-ar afla în situaţia acestei persoane.
IV 2. Consecinţele fiecărei reguli pentru satisfacerea intereselor unui individ trebuie să
poată fi acceptate de către toţi ceilalţi.
IV 3. Fiecare regulă trebuie să poată fi învăţată deschis şi general.

IV 4. Regulile morale ce stau la baza concepţiilor morale ale vorbitorului trebuie să facă
faţă examinării sub aspectul unei critici a genezei istorice. O regulă morală nu face faţă
unei asemenea examinări dacă:
a) ea a fost, într-adevăr, de justificat în mod raţional la origine, dar şi-a pierdut, între
timp, justificarea
sau
b) dacă ea nu era justificabilă în mod raţional nici la origine şi în favoarea ei nu se
pot promova noi temeiuri.
IV 5. Regulile morale ce stau la baza concepţiilor morale ale vorbitorului trebuie să facă
faţă examinării istoriei constituirii lor individuale. O regulă morală nu face faţă unei
asemenea examinări dacă ea a fost preluată numai pe baza unor condiţii de socializare
care nu pot fi justificate.
IV 6 Graniţele date în fapt ale realizabilităţii produselor discursului practic trebuie luate
în seamă.
V. Regulile de tranziţie: în discursurile practice apar adesea probleme ce nu pot fi
soluţionate cu mijloacele argumentării practice: probleme referitoare la stări de fapt, mai
ales previziunea consecinţelor, probleme de limbaj, mai ales probleme privind
inteligibilitatea expresiilor. În aceste cazuri este posibil să se treacă în alte forme ale
discursului. Această trecere este asigurată de următoarele reguli:
V 1. Pentru un vorbitor este posibil oricând să treacă într-un discurs teoretic (empiric).
V 2. Pentru un vorbitor este posibil oricând să treacă într-un discurs de analiză a
limbajului.
V 3. Pentru un vorbitor este posibil oricând să treacă într-un discurs teoretic asupra
discursului.
(după Robert Alexy, Theorie der juristischen Argumentation. Die Theorie des
rationalen Diskurses als Theorie der juristischen Begründung, Frankfurt am Main:
Suhrkamp, 1983)
2.2.5 Analizaţi şi ilustraţi cu exemple următoarea delimitare a formelor de

argumentare în ‘discursul practic’:
Obiectul nemijlocit al discursurilor practice este reprezentat de enunţuri normative
singulare (N). Există două tipuri de întemeiere a acestora.
În primul tip se recurge la o raportare, la o regulă presupusă ca valabilă (R).
În al doilea tip se trimite la consecinţele (F) respectării imperativelor implicate de N.
Între aceste două tipuri există o importantă înrudire structurală. Cel care într-o
întemeiere se sprijină pe o regulă presupune cel puţin că sunt satisfăcute condiţiile de
aplicare a acestei reguli. Poate fi vorba, în ceea ce priveşte aceste condiţii de aplicare, de
proprietăţile unei persoane, unei acţiuni sau ale unui obiect, de existenţa unei anumite
stări sau de petrecerea unui anumit eveniment. Aceasta înseamnă că cel care
promovează o regulă ca temei presupune ca adevărat enunţul (T) ce descrie asemenea
proprietate, stare sau eveniment.
Pe de altă parte, cel care promovează o susţinere asupra consecinţelor, ca temei
pentru N, presupune o regulă de conţinut, conform căreia producerea acestor consecinţe
este necesară sau bună. Aceasta este valabilă pe baza propoziţiei generale conform
căreia ‘noţiunea unei raţiuni aduce cu sine, ca de obicei, noţiunea regulii care stabileşte
că ceva este o raţiune pentru altceva’ (Hare).
Cu aceasta se pot delimita următoarele forme de argumentare:
(4;1) T (4;2) F
R R
N N
(4;1) şi (4;2) sunt forme subordonate ale formei mai generale:
(4) G
R'
N'
Asupra adevărului lui T, ca şi asupra împrejurării dacă F este efectiv o consecinţă a
acţiunii care este pusă în discuţie, se poate duce un discurs. De cerinţa de a putea
deschide oricând un asemenea discurs dă seama o regulă specifică care este încă de
introdus.
Aici interesează înainte de toate disputele asupra lui R. Există diferite posibilităţi de
a-l apăra pe R. R poate fi justificat prin indicarea unei stări, care domneşte atunci când
R este valabil (ZR), sau prin indicarea unei stări situate în viitor (ZF), care este produsă
dacă este urmat R. ZR şi ZF se deosebesc prin aceea că pentru descrierea lui ZR este
indispensabilă, alături de trimiterea la consecinţe ce se pot descrie independent de R, o
raportare la R. Dacă se ia în seamă această diferenţă, atunci din motive de simplitate
este totuşi justificat a se vorbi atât în cazul lui ZR cât şi în cazul lui ZF de consecinţele
regulii R (FR).
Şi în cazul justificării lui R prin FR este valabilă propoziţia că promovarea unui
temei pentru o susţinere presupune o regulă care spune că ceea ce este promovat ca
temei este un temei pentru această susţinere. Astfel, este necesară o regulă de treapta a
doua (R').
Alături de trimiterea la FR este posibilă trimiterea la o altă regulă R' care pretinde R
sub o condiţie T' ce nu poate fi clasificată drept consecinţă a lui R. De pildă, T' poate fi
trimiterea ce nu este irelevantă sub aspect moral la împrejurarea că o anumită regulă a
fost decisă într-un anumit mod.
Rezultă, cu aceasta, două forme de argumentare de treapta a doua:
(4;3) FR (4;4) T'
R' R'
R R
Şi în cazurile (4;3) şi (4;4) este vorba de forme subordonate ale formei fundamentale.
În (4;1) – (4;4) aplicarea unei reguli de fiecare dată duce la un rezultat. Diferite
reguli pot să ducă, însă, în întemeieri de aceeaşi formă sau în întemeieri de forme
diferite, la rezultate ireconciliabile. În aceste cazuri este de stabilit care întemeiere are
întâietate. Regulile care sunt promovate pentru întemeierea unor astfel de decizii se
numesc reguli de întâietate.
Există reguli de întâietate care prescriu ca unele reguli să fie preferate în orice
condiţii altora, dar există şi reguli de întâietate care prescriu că anumite reguli sunt de
preferat altora numai în anumite condiţii (C). ‘P’ ar fi o relaţie de preferinţă între două
reguli. Regulile de întâietate pot astfel să aibă două forme:
(4;5) Ri P Rk respectiv R'i P R'k
(4;6) (Ri P Rk) C respectiv (R'i P R'k) C
La rândul lor, regulile de întâietate pot fi justificate conform (4;3) şi (4;4). Dacă există
conflicte între regulile de întâietate, sunt de aplicat reguli de întâietate de treapta a doua.
Înăuntrul diferitelor forme se pot diferenţia o mulţime de specii.
(Robert Alexy, Theorie der juristischen Argumentation. Die Theorie des rationalen
Diskurses als Theorie der juristischen Begründung, Frankfurt am Main: Suhrkamp,
1983)
2.2.6 Examinaţi următoarele interpretări ale regulilor discursului:

Teoria discursului raţional este o teorie normativă a discursului. Cu aceasta, în
cadrul ei, se pune întrebarea cu privire la felul în care pot fi întemeiate regulile
discursului raţional. Regulile discursului practic raţional pot fi concepute ca norme
pentru întemeierea normelor. Nu sunt cumva necesare pentru justificarea lor, norme de
treapta a treia etc., în aşa fel încât regresul la infinit, care a fost descris în privinţa
normelor aceluiaşi plan, se repetă acum între norme de pe diferite planuri? Înainte de a
adopta o atitudine resemnată, trebuie mai întâi să fie luate în considerare posibilităţile
de a ajunge la reguli ale discursului. Aici se oferă patru căi:
1. Prima cale constă în a concepe regulile discursului ca reguli tehnice. Regulile
tehnice sunt reguli ce prescriu mijloace pentru scopuri determinate. Pe această cale
păşesc Lorenzen şi Schwemmer, atunci când încearcă să facă transparente regulile, prin
indicarea scopului înlăturării fără forţă a conflictului. Acest mod de întemeiere poate fi
numit tehnic.
Împotriva modului de întemeiere tehnic se ridică două obiecţii. Conform primei,
scopul însuşi ar trebui să fie, la rândul lui, întemeiat. După ce reguli ar trebui să se facă
aceasta, dacă scopul este acela care justifică toate regulile? Conform celeilalte, un scop
care ar întemeia respectarea tuturor regulilor discursului ar trebui să fie atât de general
încât normele neconcordante, unele în raport cu altele, pot fi propuse pentru el ca mijloc
sau starea care este socotită drept scop este definită deja prin respectarea acestor norme.
Acesta ar trebui să fie cazul dacă prin scopul înlăturării fără forţă a conflictului se
înţelege nu o stare a satisfacerii sociale, ceea ce şi Schwemmer respinge, ci o stare în
care conflictele sunt rezolvate raţional. Împrejurarea că în calitate de scop este
presupusă o stare care este definită deja prin reguli, pe care el trebuie să le justifice, este
valabilă mai ales pentru asemenea ‘scopuri’ ca dreptatea şi adevărul. Nu există reguli
după care ele pot fi instituite sau identificate, ci este drept sau adevărat ceea ce este
instituit sau identificat conform anumitor norme.
Aceasta nu înseamnă că modul de întemeiere tehnic este lipsit de valoare. El nu este
într-adevăr apt să întemeieze toate regulile. Pentru întemeierea regulilor mai concrete
pentru scopuri delimitate el este indispensabil. Aceste scopuri rămân, în orice caz, la
rândul lor, de întemeiat.
2. O a doua posibilitate constă în aceea că se arată că anumite reguli sunt efectiv
valabile, adică sunt urmate efectiv pe o suprafaţă suficientă sau că produsele singulare
realizabile pe baza anumitor reguli corespund convingerilor noastre normative efectiv
date. Acest mod de întemeiere poate fi numit empiric.
Aşa cum s-a arătat deja, mai sus, în discuţia privind relaţia dintre o teorie empirică a
discursului şi una normativă, problema principală a modului de întemeiere empiric
constă în trecerea de la susţinerea că o normă este valabilă în fapt sau corespunde
efectiv convingerilor date la susţinerea că ea este raţională. Aici este vorba de un caz
special al inferenţei de la a fi la a trebui. Această inferenţă ar fi admisibilă numai dacă
se acceptă premisa că praxisul dat este raţional.
Această premisă nu este, desigur, cu totul eronată. În orice caz, existenţa unui praxis
dat dovedeşte că ea este în general posibilă. […] Un alt avantaj al modului de
întemeiere empiric constă în faptul că în cadrele lui este posibil să se indice
contradicţiile din sânul unui praxis existent şi incompatibilitatea dintre convingerile

normative faptice. Prin aceasta partenerul de întemeiere poate fi adus în situaţia de a
renunţa la anumite reguli sau anumite convingeri pentru a păstra altele, contradictorii în
raport cu primele, dar care lui îi par mai importante. De aceea are sens să se analizeze
praxisul existent şi să se plece la început de la el. Pe de altă parte, istoria, de pildă istoria
ştiinţei sau cea a procesului juridic, arată că praxisul exercitat într-un anumit moment nu
numai că nu este singurul posibil, dar nici nu trebuie să fie cel mai bun. [...] De aceea, o
întemeiere empirică, în sensul indicat mai sus, rămâne perpetuu doar provizorie în
privinţa corecturilor prin alte moduri de întemeiere.
3. O cale care se întretaie adesea cu alte moduri de întemeiere o adoptă cel care
analizează sistemul de reguli ce definesc un joc de vorbire şi care propune în acest fel
sistemul de reguli prelucrat pentru acceptare. Aici poate fi vorba de jocuri de vorbire
date în fapt, în prealabil, dar şi de jocuri de vorbire construite. Importantă pentru acest
mod de întemeiere este doar împrejurarea că prezentarea unui sistem de reguli
definitorii pentru un praxis este apreciată ca o decizie de acceptare motivatoare. În acest
caz nu este, desigur, exclus că alături sunt folosite şi alte moduri de întemeiere precum,
de pildă, indiciul că regulile sunt urmate deja (‘mereu’) în fapt şi trebuie să fie doar încă
o dată întărite intenţionat sau că respectarea lor are anumite consecinţe. Important este
doar faptul că prezentarea unui sistem de reguli poate fi considerată şi independent de
indicarea altor motive ca temei sau motiv pentru acceptarea lui. Acest mod de
întemeiere trebuie numit definitoric.
Modul de întemeiere definitoric suferă de o slăbiciune care lasă să apară drept
problematic dacă în acest caz avem de-a face în general cu un mod de întemeiere.
Pentru sistemul de reguli ce trebuie întemeiat nu sunt promovate alte temeiuri, ci doar se
explicitează şi prezintă temeiuri. Acest fapt trebuie să fie suficient ca motiv. Modul de
întemeiere definitoric include, cu aceasta, o anumită măsură de decizie sau de arbitrar.
Totuşi, el nu poate fi respins ca lipsit de sens. Se face o deosebire între a decide pentru
un sistem de reguli formulat explicit şi prezentat pe deplin şi a alege ceva fără această
prestaţie conceptual analitică. Şi într-o altă privinţă modul de întemeiere definitoric
poate prezenta un avantaj. El permite construirea de sisteme de reguli cu totul noi.
4. În fine, a patra cale constă în aceea că se arată că valabilitatea anumitor reguli este
condiţia posibilităţii comunicării lingvistice. Apel numeşte un asemenea mod de
întemeiere pragmatic transcendental. Între timp, Habermas refuză folosirea termenului,
marcat de Kant, de ‘transcendental’. El invocă aici două temeiuri. Este vorba (1) în
cazul regulilor discursului nu de constituirea experienţei, ca la Kant, ci de producerea de
argumente şi (2) în cazul prelucrării acestor reguli nu se poate delimita riguros între
analiza logică şi analiza empirică. De aceea, pentru ‘reconstrucţia presupoziţiilor
proceselor posibile de înţelegere’ el propune expresia ‘pragmatică universală’. Întrucât
această expresie este mai adecvată să evite neînţelegeri ea este de preferat. De aceea, a
patra cale de întemeiere poate fi numită pragmatic universală.
O variantă mai slabă a acestui mod de întemeiere constă în a arăta că 1) valabilitatea
este constitutivă pentru posibilitatea anumitor acte de vorbire şi că noi 2) nu putem
renunţa la aceste acte de vorbire fără a renunţa la formele de comportament pe care le
considerăm drept specific umane. De asemenea acte de vorbire ţine cel al susţinerii.
Modul de întemeiere prezentat aici pune o mulţime de probleme. Nu este vorba doar
de întrebarea căror reguli le revine caracterul de ‘presupoziţii generale şi inevitabile ale
proceselor de înţelegere posibile’ şi care reguli sunt constitutive pentru care acte de
vorbire şi care acte de vorbire sunt necesare pentru formele de comportament specific
umane; este vorba de mai mult, de posibilitatea unui asemenea procedeu de întemeiere
în general, din punctul de vedere al teoriei ştiinţei. În datele acestei controverse, care
poate fi privită ca o nouă variantă a vechii controverse dintre atitudinile logico-empirice
şi filosofico-transcendentale, nu e nevoie să intrăm aici. Fie numai observat că fronturile
în această controversă nu mai sunt, în nici un caz, clare. Cu toate acestea, se poate
rămâne la considerentul că atunci când se poate arăta că anumite reguli sunt generale şi
presupuse cu necesitate de comunicarea lingvistică sau sunt constitutive pentru
modurile de comportament specific umane se poate vorbi de o întemeiere a acestor
reguli. În orice caz, o asemenea întemeiere va fi posibilă numai în cazul a relativ puţine
reguli fundamentale.
Prezentarea acestor patru moduri de întemeiere nu ridică vreo pretenţie de
completitudine. Se poate imagina că există şi alte metode, că neîndoielnic sunt posibile
şi alte clasificări şi că, în orice caz, înăuntrul modurilor de întemeiere izolate se pot face
mai departe diferenţieri. Consideraţiile făcute mai sus arată totuşi clar că nici unul din
modurile de întemeiere nu este fără slăbiciuni. În cazul întemeierii tehnice trebuie
presupuse scopuri care nu au fost justificate. Pe lângă aceasta, este permanent pericolul
ca scopurile să fie prea abstracte sau ca ele să conţină deja regulile de întemeiere.
Metoda empirică transformă praxisul existent în criteriu al raţiunii, metoda definitorică
este în cele din urmă arbitrară, iar metoda pragmatic universală este capabilă în cele din
urmă să întemeieze doar puţine reguli fundamentale.
Totuşi, fiecare dintre aceste metode pare să conţină un aspect important. Regulile
care pot fi întemeiate pragmatic universal sunt de păstrat ca o bază valoroasă. Regulile
valabile în fapt au importanţă în două privinţe. Chiar teoreticienii discursului trebuie să
se lase călăuziţi de ele în întemeierile lor, cel puţin pentru început. Cum ar putea ei să
înceapă altfel? Apoi, în favoarea acestor reguli vorbeşte faptul că ele s-au impus.
Desigur, aceasta nu este o dovadă a raţionalităţii lor. Însă, astfel este dovedit cel puţin
că împotriva lor nu a putut să se promoveze vreo critică evidentă care să arate că ele nu
ar putea să-şi satisfacă sarcina. Dacă se ia în seamă faptul că există adesea, totuşi, chiar
dacă nu permanent, posibilitatea criticii lor, atunci nu se poate contesta raţionalitatea
lor, limitată însă. Regulile empiric obţinute pot fi, mai departe, cercetate în ceea ce
priveşte finalitatea lor şi pot fi confruntate cu alte sisteme de reguli edificate în funcţie
de alte finalităţi. Metoda definitorică ridică în cele din urmă, prin formularea explicită
de sisteme de reguli, posibilitatea criticii lor şi deschide, prin construcţia de noi reguli,
drumul către noi feluri de a proceda.
Această stare de lucruri face clar faptul că are sens deplin şi un discurs asupra
regulilor discursului. Un asemenea discurs poate fi numit drept discurs teoretic asupra
discursului.
(Robert Theorie der juristischen Argumentation. Die Theorie des rationalen
Diskurses als Theorie der juristischen Begründung, Frankfurt am Main: Suhrkamp,
1983)
2.3 ACTUL DE VORBIRE

2.3.1 Analizaţi următoarea conceptualizare a actelor de vorbire. Examinaţi pe cazul
câtorva exemple distincţiile făcute în cadrul ei.
Exemple:
(E. a) ‘Da (vreau să iau în căsătorie pe...)’ - spus în timpul ceremoniei de căsătorie.
(E. b) ‘Botez acest vas Regina Elisabeta’ - spus în momentul în care se izbeşte sticla de
etravă.
(E. c) ‘Dăruiesc şi încredinţez ceasul fratelui meu’ - aşa cum apare într-un testament.
(E. d) ‘Pun pariu cu tine că mîine plouă.’
În aceste exemple, e destul de clar că a enunţa propoziţia (fireşte, în circumstanţele
potrivite) nu înseamnă nici că descriu acţiunea pe care, spunînd aceste cuvinte, o fac,
nici că afirm că o fac: ci înseamnă că o fac. Nici unul dintre enunţurile citate nu este nici
adevărat, nici fals: afirm aceasta ca pe o evidenţă şi nu o discut. Este tot atât de puţin
discutabil pe cât despre ‘drace’ nu se poate spune că e adevărat ori fals: se poate ca
enunţul să ‘servească la a te informa’ - dar asta e cu totul altceva. A boteza nava este să
spui (în circumstanţele potrivite) cuvintele ‘Botez etc.’ Când spun, în faţa primarului ori
a altarului etc. ‘Da, vreau’, nu descriu o căsătorie: îi sînt protagonist. Cum să numim o
propoziţie ori un enunţ de acest tip? Propun să o numim propoziţie performativă sau
enunţ performativ, sau, pe scurt, ‘un performativ’ [a performative]. Termenul
‘performativ’ va fi folosit într-o varietate de moduri şi construcţii înrudite, aşa cum e şi
termenul ‘imperativ’. Numele e derivat, evident, din ‘a performa’, verbul obişnuit care
apare împreună cu substantivul ‘acţiune’: el arată că producerea unui enunţ este
performarea unei acţiuni - nu o considerăm în mod normal ca spunând pur şi simplu
ceva. Un număr de alţi termeni pot fi folosiţi pentru a acoperi pertinent o clasă sau alta,
mai largă sau mai restrânsă, de performative: de pildă, multe performative sunt enunţuri
contractuale (‘Pun pariu’) sau declarative (‘Declar război’). Totuşi, nu cunosc nici un
cuvânt în uzul curent al limbii destul de vast ca să le acopere pe toate.
Am putea spune că, în general, a performa un act locutoriu este, totodată şi eo ipso, a
performa un act ilocutoriu [illocutionary act], după cum propun să-1 numim. Astfel,
atunci cînd performăm un act locutoriu, vom performa totodată acte ca:
- a pune o întrebare ori a da un răspuns,
- a da o informaţie ori o asigurare ori un avertisment,
- a anunţa un verdict ori o intenţie,
- a pronunţa o sentinţă,
- a face o numire ori un apel ori o critică,
- a identifica ori a descrie etc.
Într-un sens anume (C), diferit de precedentele, a performa un act locutoriu, şi prin
aceasta şi un act ilocutoriu, poate fi şi a performa un act de alt tip. A spune ceva va
aduce deseori, ba chiar în mod obişnuit, după sine producerea anumitor efecte asupra
sentimentelor, gîndurilor sau acţiunilor auditoriului, sau ale vorbitorului, sau ale altor
persoane. Şi se poate vorbi tocmai în vederea, cu intenţia ori cu scopul de a produce
astfel de efecte. Putem spune, atunci, că vorbitorul a performat un act care ori trimite
doar indirect la actul locutoriu ori ilocutoriu (C. a), ori nu trimite deloc la acestea (C. b).
Vom numi performarea unui act de acest tip performarea unui act ‘perlocutoriu’
[perlocutionary act], iar actul performat îl vom numi - în special în cazurile (C. a) - o
‘perlocuţie’ [perlocution]. Propun să nu definim încă foarte amănunţit această idee -
desigur, o definiţie va fi în curînd necesară; deocamdată să ne oprim la câteva exemple:
(E. 1)
Act (A) – Locuţie
Mi-a spus: ‘împuşc-o!’, înţelegând prin ‘împuşcă’, împuşcă, iar prin ‘-o’ referindu-se la
ea.
Act (B) - Ilocuţie

M-a îndemnat (sau m-a sfătuit, mi-a ordonat etc.) să o împuşc.
Act (C. a) - Perlocuţie
M-a convins s-o împuşc.
Act (C. b)
M-a făcut (sau m-a determinat etc.) s-o împuşc.
(E. 2)
Act (A) - Locuţie
Mi-a spus: ‘Nu poţi s-o faci’.
Act (B) – Ilocuţie
A protestat împotriva posibilităţii ca eu s-o fac.
Act (C. a) - Perlocuţie
M-a luat deoparte, m-a împiedicat s-o fac.
Act (C. b)
M-a oprit, mi-a băgat minţile în cap etc.
M-a scos din sărite.
Putem tot astfel distinge între actul locutoriu ‘a spus că...’, actul ilocutoriu ‘a
susţinut că...’ şi actul perlocutoriu ‘m-a convins că...’
(John L. Austin, How to do things with Words, Oxford University Press, 1975)
2.3.2 Analizaţi distincţia operată în fragmentul următor cu privire la dependenţa

metacomunicativă a propoziţiilor. Observaţi ce consecinţă rezultă din această distincţie
în cadrul logicii.
Putem lua ca punct de plecare faptul că vorbitorul/ascultătorul folosesc în
exprimările lor propoziţii pentru a se înţelege asupra unor stări de fapte. Unităţile
elementare ale vorbirii au o dublă structură proprie, în care aceasta se oglindeşte. Un act
de vorbire este constituit, în consecinţă, dintr-o propoziţie performativă şi din conţinutul
propoziţional al unei propoziţii care depinde de aceasta (şi atunci când părţile
componente performative nu sunt explict verbalizate, ele sunt permanent implicate în
procesul vorbirii; de aceea ele trebuie să apară în structurile de adâncime ale unei
propoziţii oricare ar fi ea).
Propoziţia dominantă conţine un pronume personal la persoana I, ca expresie
subiect, un pronume personal la persoana a II-a, ca expresie obiect şi un predicat, care
se formează cu ajutorul unei expresii perfomative în forma prezentului (‘Eu îţi promit
că…’). Propoziţia dependentă conţine un nume sau o caracterizare ca expresie subiect,
care desemnează un obiect, şi o expresie predicat pentru determinarea generală care este
atribuită sau refuzată obiectului.
Propoziţia dominantă se foloseşte într-o exprimare pentru a stabili un mod de
comunicare între vorbitor/ascultător; propoziţia dependentă se foloseşte într-o
exprimare pentru a comunica ceva asupra obiectelor. În legătura elementară a actului de
vorbire şi a propoziţiei conţinutului propoziţional se vădeşte dubla structură a
comunicării curente prin limbă. O înţelegere nu se realizează decât dacă cel puţin doi
subiecţi păşesc în acelaşi timp pe ambele planuri: a) planul intersubiectivităţii, pe care
vorbitorul/ascultătorul vorbesc unul cu altul, şi b) planul obiectelor asupra cărora ei se
înţeleg (aici aş considera drept ‘obiecte’ lucruri, evenimente, stări, persoane, exprimări
şi stări ale persoanelor). Propoziţia dominantă a unei exprimări elementare serveşte la a
determina modul comunicării şi la a stabili, prin aceasta, sensul folosirii pragmatice

pentru propoziţia dependentă.
Desigur că propoziţiile dependente care intră în exprimările elementare nu sunt în
nici un caz totdeauna enunţuri. În sens logic, enunţurile sunt propoziţii care redau fapte.
De enunţuri noi asociem astfel dubla supoziţie că obiectul asupra căruia se face un
enunţ există şi poate fi în esenţă identificat şi că predicatul, care este atribuit obiectului,
îi revine acestuia, de asemenea, în fapt. Numai enunţurile pot fi considerate ca adevărate
sau false. De aceea ele sunt permanent dependente de exprimări asertorice, adică de o
clasă de acte de vorbire în care propoziţia dependentă se foloseşte în sensul unei
susţineri, împărtăşiri, constatări, povestiri etc. Dar şi în cazul oricărui alt act de vorbire
(al unei întrebări, al unei porunci, al unei avertizări, al unei destăinuiri etc) ne putem
îngădui să atribuim respectivelor propoziţii dependente – care, întrucât nu sunt folosite
asertoric, nu sunt judecăţi – un conţinut propoziţional. Căci ele pot fi oricând
transformate în judecăţi. În modurile schimbătoare ale comunicării – de exemplu în
cazul transformării întrebărilor în porunci, a poruncilor în confesiuni – conţinutul
propoziţional poate să rămână identic.
Unitatea elementară a vorbirii este compusă din propoziţia performativă şi din
propoziţia dependentă a conţinutului propoziţional – deoarece comunicarea se
realizează numai sub condiţia simultanei metacomunicări, adică a unei înţelegeri, pe
planul intersubiectivităţii, aupra sensului pragmatic determinat al comunicării.
(Jürgen Habermas, “Preliminarii la o teorie a competenţei communicative”, în
Jürgen Habermas Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti: Editura Politică, 1983, pp. 192 -
193)
3 LIMBAJ ŞI STRUCTURĂ FORMALĂ
3.1 ANALIZA LOGICĂ A LIMBAJULUI

3.1.1 Examinaţi următoarea ilustrare a necesităţii unei analize logice a limbajului:
Să analizăm acum câteva exemple de pseudo-propoziţii metafizice care încalcă în
mod evident sintaxa logică, deşi respectă sintaxa şi gramatica tradiţională. În acest scop,
vom selecta câteva propoziţii, aparţinând acelei şcoli metafizice care exercită, în
prezent, cea mai puternică influenţă în Germania.
‘De cercetat nu e decât fiinţarea, şi altceva – nimic; fiinţarea doar, şi în plus – nimic;
fiinţarea singură, şi dincolo de ea – nimic. Ce se petrece cu acest Nimic…Oare Nimicul
nu există decât datorită faptului că există nu – ul, adică negarea? Sau lucrurile stau mai
degrabă invers? Există negarea şi nu – ul pentru că există Nimicul?...Noi afirmăm:
Nimicul este mai originar decât nu – ul şi negarea. … Unde căutăm Nimicul? Cum
găsim Nimicul?... noi cunoaştem nimicul…Teama revelă Nimicul. …acel ceva de care
ne-am temut şi pentru care ne-am temut a fost ‘de fapt’ – nimic. Şi într-adevăr: Nimicul
însuşi – ca atare – a fost prezent. …Despre ce este vorba în cazul Nimicului?... Nimicul
însuşi nimicniceşte.’
Pentru a arăta că posibilitatea de a forma pseudo-propoziţii are la bază un defect al
limbajului, am alcătuit schema de mai jos.
Propoziţiile din coloana I sunt impecabile atât din punct de vedere gramatical cât şi
logic, deci au sens. Propoziţiile din coloana II (exceptând B3) sunt similare cu cele din
coloana I în ceea ce priveşte gramaticalitatea lor. Într-adevăr, forma propoziţiei IIA (de
întrebare şi răspuns) nu satisface cerinţele care fac ca un limbaj să fie corect din punct
de vedere logic. Cu toate acestea, propoziţia are sens deoarece poate fi transpusă într-un
limbaj corect. Lucrul acesta este arătat de propoziţia IIIA, care are acelaşi sens ca
propoziţia IIA. Forma propoziţiei IIA se dovedeşte a fi nefericită, deoarece prin operaţii
gramaticale corecte putem, plecând de la ea, să ajungem la formele fără sens ale
propoziţiilor IIB, care sunt luate din citatul de mai sus. Aceste forme nici măcar nu pot
fi construite folosind limbajul corect din coloana III. Cu toate acestea, la o primă
privire, nu remarcăm faptul că aceste propoziţii nu au sens, deoarece putem fi foarte
uşor înşelaţi de analogia cu propoziţia cu sens IB. Eroarea, identificată aici, constă în
aceea că, spre deosebire de un limabj corect din punct de vedere logic, limbajului nostru
admite ca aceeaşi formă gramaticală să fie folosită atât pentru şiruri de cuvinte care au
sens, cât şi pentru şiruri de cuvinte care nu au sens. Fiecărei propoziţii scrise în limbajul
natural i-am adăugat şi formula corespunzătoare în limbajul logicii simbolice; aceste
formule facilitează recunoaşterea analogiei nedorite dintre IA şi IIA şi odată cu aceasta
identificarea construcţiilor fără sens de tipul IIB.
I. II. III.
Propoziţii cu sens al Trecerea de la sens la non- Limbaj logic corect
limbajului comun sens în limbajul comun
A. Ce este afară? A. Ce este afară? A. Nu există ceva care să fie
afară: ¬ ∃ x Afară (x)
Afară(?) Afară(?)
Afară plouă Afară nu este nimic
Afară(p) Afară(n)
B. Ce se petrece cu această B. Ce se petrece cu acest B. Nici una din aceste forme

ploaie (adică, ce face ploaia? Nimic nu poate fi nici măcar
sau: ce altceva mai poate fi ?(n) construită.
spus în legătură cu această
ploaie?)
?(p)
Cunoaştem ploaia (1) Noi căutăm Nimicul
Noi găsim Nimicul
C(p) Noi cunoaştem nimicul
C(n)
Ploaia plouă (2) Nimicul nimicniceşte
P(p) N(n)
(3) Nimicul există
Ex(n)
La o analiză mai atentă a pseudo-propoziţiilor din categoria IIB descoperim, de
asemenea, o serie de diferenţe. Construcţia propoziţiei (1) se bazează, pur şi simplu, pe
greşeala de a folosi cuvântul ‘nimic’ ca substantiv, în limbajul natural această formă
folosindu-se, în mod obişnuit, pentru a construi o propoziţie existenţială negativă (vezi
IIA). Într-un limbaj logic corect, pe de altă parte, ‘nimic’ nu este un nume a ceva, ci o
anumită formă logică a propoziţiei care serveşte acestui scop (vezi IIIA). Propoziţia
IIB2 aduce ceva nou, şi anume inventarea cuvântului lipsit de sens ‘a nimicnici’.
Aşadar, această propoziţie este fără sens din două motive. Am arătat mai devreme că
termenii fără sens de care se serveşte metafizica îşi au originea, de obicei, în faptul că
un termen cu sens este golit de sensul său prin folosirea sa metaforică în metafizică. Dar
aici avem de-a face cu una dintre acele situaţii rare în care este introdus un cuvânt care
nu a avut sens de la bun început. Propoziţia IIB3 trebuie, de asemenea, respinsă din
două motive. În primul rând, din cauza greşelii de a folosi cuvântul ‘nimic’ ca pe un
substantiv, greşeală întâlnită şi în propoziţia anterioară. În al doilea rând, această
propoziţie este contradictorie. Chiar dacă am putea folosi cuvântul ‘nimic’ ca pe un
nume sau ca pe o descripţie a unei entităţi, însăşi existenţa acelei entităţi ar fi negată de
definiţia ei. Însă propoziţia (3) afirmă existenţa entităţii. Aşadar, această propoziţie ar fi
contradictorie, deci absurdă, chiar dacă nu ar fi oricum lipsită de sens.
(Rudolf Carnap, “The elimination of metaphysics through logical analysis of
language”, pp. 69 - 71)
3.1.2 Analizaţi următoarea tentativă de soluţionare a celebrei aporii a mişcării,

formulată de Zenon, pe baza analizei logice a limbajului. Indicaţi alte situaţii în care
această analiză este aplicabilă.
Cel mai cunoscut dintre argumentele lui Zenon este acesta: într-o întrecere, cel rapid
(Achile) nu poate să-l ajungă niciodată pe cel încet (broasca ţestoasă). Admiţând aşadar
că broasca ţestoasă păstrează un anumit avans, iar Achile aleargă cu o viteză dublă,
Achile are nevoie de un anumit timp pentru a parcurge acest avans, să zicem o jumătate
de minut. Între timp, broasca ţestoasă a ajuns mai departe, cu jumătatea acestui avans.
Limbaj și structură formală 31
Pentru a parcurge noul avans, Achile are nevoie, din nou, de un anumit timp, adică de
un sfert de minut; acest timp este folosit de broasca ţestoasă pentru a lua avans cu încă o
porţiune. Oricât de mult s-ar repeta acest eveniment, situaţia rămâne permanent aceeaşi,
avansul devine, într-adevăr, mereu mai scurt, dar nu va înceta vreodată să existe.
Se susţine astăzi adesea că eroarea acestui raţionament rezidă în aceea că şirul infinit
1/2+1/4+ 1/8+ … are ca sumă finită pe 1. Această obsevaţie este, într-adevăr, exactă,
dar ea nu înlătură cu totul dificultatea. Căci nu putem totuşi să ne sustragem împresiei
argumentării că avansul devine într-adevăr mereu mai mic şi mai mic, dar niciodată nu
încetează să fie.
Devine foarte clar în ce constă eroarea acestui argument dacă îl gândim în
următoarea formă: să divizăm răstimpul de un minut în două jumătăţi, a doua jumătate
din nou în două jumătăţi şi să ne gândim la aplicarea la nesfârşit a acestui procedeu.
Dacă, astfel, trebuie să treacă un minut, atunci trebuie să treacă mai întâi prima jumătate
de minut, apoi următorul sfert de minut, în continuare următoarea optime de minut,
ş.a.m.d. la nesfârşit. De aceea, minutul nu poate niciodată să ajungă la sfârşit. Aici este
clar că eroarea se sprijină pe o confundare a două semnificaţii diferite ale cuvânului
‘niciodată’. Spunând, de exemplu, că ‘şirul 1, 2, 3, 4,….nu se sfârşeşte niciodată’,
aceasta înseamnă: nu există vreun element ultim în acest şir; aceasta este o propoziţie
matematică care nu are nimic de a face cu o determinare temporală. Spunând,
dimpotrivă, ‘niciodată nu voi face aceasta’, eu folosesc cuvântul ‘niciodată’ în sens
temporal; eu vreau, cu aceasta, să spun: ‘Atât cât voi trăi nu voi face aceasta’. Dacă însă
un minut este împărţit în două jumătăţi, iar acestea, la rândul lor, sunt împărţite în
jumătăţi ş.a.m.d, atunci se poate spune: acest proces de divizare nu sfârşeşte niciodată
şi, cu aceasta, nu se gândeşte altceva decât că şirul de numere 1, 1/2, 1/4, 1/8 ... este
nesfârşit. Înseamnă, însă, aceasta că minutul nu se sfârşeşte niciodată? La o astfel de
interpretare se sare evident de la o semnificaţie la alta: se concepe caracterul nesfârşit al
procesului de divizare – un procedeu matematic – ca şi cum el ar semnifica neîncetarea
temporală a minutului.
(Friedrich Waismann, Logik, Sprache, Philosophie, Stuttgart: Reclam, 1976)
3.1.3 Examinaţi următoarea abordare a logicii ca nivel al analizei limbajului:

Aş vrea acum să iau ca punct de plecare clasa exprimărilor concrete şi să introduc
treptat trei abstracţii, pentru a delimita competenţa comunicativă şi competenţa
lingvistică, una în raport cu cealaltă.
Numesc concretă o exprimare care este făcută într-o situaţie determinată şi a cărei
semnificaţie este determinată atât de condiţiile marginale contigente, cât şi de structura
personalităţii şi de contextul rolurilor de vorbitor/ascultător. Dacă facem abstracţie, ca
un prim pas, de părţile constitutive variabile şi reţinem numai structurile generale ale
situaţiilor de vorbire, obţinem din exprimările concrete, exprimările elementare pe care
eu le-am introdus ca unitate pragmatică a vorbirii. Dacă facem abstracţie, ca un al doilea
pas, de performanţa exprimării, adică de înfăptuirea comunicării şi reţinem numai
expresiile lingvistice care sunt folosite în exprimările elementare, obţinem propoziţia
elementară ca unitate lingvistică. Dacă facem abstracţie, ca un al treilea pas, de
expresiile vorbite care determină sensul folosirii pragmatice a propoziţiei, deci dacă
scoatem din discuţie actul de vorbire şi reţinem numai propoziţia conţinutului
propoziţional, obţinem unitatea elementară care este necesară pentru a reda stări de
lucruri şi pe care o numim, dacă este folosită în funcţie de propoziţiile asertorice, enunţ
elementar.
Propoziţiile elementare sunt unităţile de bază ale domeniului obiect al lingvisticii.

Sarcina lingvisticii ca teorie a competenţei lingvistice eu o văd, împreună cu Chomsky,
în reconstruirea sistemului de reguli după care vorbitorul competent pe plan lingvistic
formează şi transformă propoziţii. Exprimările elementare sunt unităţile de bază ale
domeniului obiect al pragmaticii universale. Sarcina pragmaticii universale, ca teorie a
competenţei comunicative, eu o văd în reconstruirea sistemului de reguli după care
vorbitorul competent pe plan comunicativ formează exprimări din propoziţii şi le
transformă în alte exprimări. Exprimările concrete sunt obiectul pragmaticii empirice.
Sarcina psiholingvisticii constă în explicarea variaţiei sistematice a structurilor generale
ale situaţiilor de vorbire, în funcţie de variabilele structurilor de personalitate: sarcina
unei teorii a codului vorbirii (sociolingvistica) constă în a explica variaţia sistematică a
structurilor generale, în funcţie de structura rolurilor.
Rezultă astfel următoarele ordonări:
Domeniul obiect Teoria
exprimarea concretă pragmatică empirică (psiholingvistica,
sociolingvistica)
exprimarea elementară pragmatica universală
propoziţia elementară lingvistica
enunţul elementar logica predicatelor
Logica predicatelor stă transversal în raport cu lingvistica şi pragmatica. Unitatea de
bază a domeniului ei obiectual este enunţul elementar. Sarcina ei constă în reconstruirea
sistemului de reguli după care formăm enunţuri şi le transformăm, ele rămânând
constante în ceea ce priveşte valoarea lor de adevăr. Enunţurile trebuie concepute ca
funcţii ale unor propoziţii asertorice posibile, dar logica face abstracţie de această
interdependenţă a enunţurilor şi a clasei de acte de vorbire care ţin de ele. Ea tratează
mai puţin şi mai mult decât lingvistica. Mai puţin: căci ea face abstracţie de toate
expresiile lingvistice care se raportează la situaţiile vorbirii posibile. Mai mult: căci
logica ia în considerare, odată cu valoarea de adevăr a enunţului, împrejurarea că
enunţurile sunt propoziţii care sunt folosite în exprimări, pentru redarea faptelor, deci
împrejurarea unei relaţii pragmatice.
(Jürgen Habermas, “Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative”, în Jürgen
Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti: Editura Politică, 1983, pp. 194 -195)
3.1.4 Analizaţi concepţia cu privire la ambiguitatea de origine sintactică cuprinsă în

următorul fragment:
Se poate extinde noţiunea de ambiguitate dincolo de cazul termenilor, pentru a se
aplica particulelor - mai ales lui ‘sau’ cu proverbiala sa dublă semnificaţie, inclusivă şi
exclusivă - şi chiar sintaxei. Astfel, s-ar putea spune despre poziţia atributivă că ea este
sintactic ambiguuă între folosirea efectiv atributivă şi folosirea sincategorematică.
Acelaşi lucru se poate spune despre poziţia predicativă; căci ‘Violonistul era slab’ poate
însemna sau că el era slab fizic sau că el a cântat prost.
Există un loc pentru ambiguităţi sintactice în versatilitatea subiectelor la plural şi a
obiectelor verbelor. Uneori, forma la plural a unui termen general, îndeplineşte doar
sarcina singularului la care se adaugă ‘fiecare’, precum în ‘Leii poftesc carne crudă’ şi
‘Eu detest leii’. Uneori, ea îndeplineşte, mai curând, sarcina unei forme singulare la care
se adaugă ‘câţiva’, ‘unul’ sau ‘unii’ dar cu o implicaţie suplimentară a pluralităţii: astfel
sunt ‘Leii mugesc’, ‘Aud lei’. Uneori îndeplineşte sarcina unui termen singular abstract,
care desemnează extensiunea termenului general (clasa tuturor lucrurilor despre care
termenul general este adevărat, adică); corespunzător se spune ‘Leii sunt numeroşi’,
‘Leii sunt pe cale de dispariţie’, ‘Oamenii modeşti sunt rari’.
Într-un exemplu precum ‘Ernest vânează lei’, pluralul îndeplineşte încă o funcţie,
dacă cu aceasta nu se gândeşte că el a făcut abstracţie de un leu determinat sau anumiţi
lei, ci doar că el se referă în manieră cu totul generală la lei. Un om cu mintea întunecată
ar putea vâna, în acest sens, chiar inorogi. Această folosire a lui ‘a vâna’ şi a altor verbe
va fi cercetată mai departe în § 32.
În cele din urmă, forma la plural joacă un rol aparte în cazul subiectelor sau
obiectelor verbelor folosite dispoziţional. Pot să lămuresc cel mai bine aceasta lăsând
leii la final şi întorcându-mă la ‘Tabby mănâncă şoareci’. Aici nu este vorba de
împrejurarea că există, au existat sau vor exista un şoarece sau mai mulţi şoareci, pe
care Tabby îi va fi mâncat, ci de împrejurarea că în anumite circumstanţe favorabile şi
nu neobşnuite, Tabby înclină să mănânce şoareci.
Ambiguitatile sintactice numite până aici – mai întâi în cazul modurilor de folosire
categorematice şi sincategorematice ale adjectivului, şi acum în cazul diferitelor folosiri
ale substantivului la plural – constituie ambiguităţi sintactice numai în măsura în care
anumite construcţii sunt ambigue. Vrem însă acum să ne ocupăm de ambiguităţile
sintactice într-un mod mai cuprinzător: ambiguităţi ale structurii, ambiguităţi referitoare
la care elemente se leagă sintactic de care elemente.
Referinţa pronominală reprezintă una dintre ambiguităţile sintactice cele mai
importante. Jourdain citează următorul exemplu:
‘And Satan trembles when he sees
The weakest saint upon his knees’
În limbile cunoscute de noi o asemenea ambiguitate este evitată prin folosirea genului
gramatical, a numărului şi a persoanei gramaticale; dar şi aceste procedee reuşesc numai
aproximativ. Pentru împiedicarea ambiguităţii mai sus amintite ar fi fost suficient ca cel
mai slab dintre sfinţi să fi fost de genul feminin. Putem însă limpezi cazul înlocuind
pronumele care cauzează ambiguitatea cu antecedentul său gramatical; astfel avem: ‘the
weakest saint’s knees’ (genunchii celui mai slab dintre sfinţi). Numai că nu putem
totdeauna repeta în acest fel antecedentul, de aceea ambiguitatea referinţei pronominale
rămâne o problemă. Atunci când antecedentul este un termen nedeterminat la singular
repetarea nu este posibilă, aşa cum am văzut de altfel la § 23; în caz contrar, efectul este
unul nedorit. Pronumele al cărui antecedent nu este determinat nu se lasă înlăturat, aşa
cum este oarecum cazul la o simplă prescurtare a antecedentului. Următoarea propoziţie
este un exemplu pentru ambiguitatea referinţei încrucişate a antecedentelor
nedeterminate:
(1) Orice entitate are o parte care este mai mică decât ea.
Următorul exemplu este forma prelucrată a unui exemplu cu antecedente determinate,
pe care Peirce îl citează după Allan şi Greenought:
(2) Un avocat povestea unui coleg că el crede că unul dintre clienţii săi ar fi mai
critic faţă de el decât vreunul din concurenţii săi.
Unul dintre procedeele folosite pentru a evita ambiguitatea este să înlocuim pronumele
‘ea’, respectiv ‘el’ cu unul dintre sensurile sale variate: ‘primul’ şi ‘ultimul’ sau cu
‘primul’, ‘al doilea’, ‘al treilea’ etc. Rezultatul este o limbă engleză foarte artificială,
însă în Chippeway sună foarte bine. Din fericire, matematicienii dispun de o metodă ce
poate fi mai bine descifrată. Ei folosesc litere oarecare în locul lui ‘primul’, ‘al doilea’
etc; fiecare literă, ei o introduc alături de antecedentul gândit gramatical, în felul

următor:
(3) Fiecare entitate x are o parte care este mai mică decât x.
(4) Un avocat x povestea unui coleg y, că x (sau y?) crede că un client z al lui y (sau
x?) ar fi mai critic faţă de z (sau y? sau x?) decât faţă de vreunul din concurenţii lui z
(sau y?, sau x?)
Din motive mai puţin obişnuite, însă identificabile, literele arbitrare care sunt folosite în
(3) şi (4) drept trimiteri se numesc variabile.
Înlocuirea unui pronume cu antecedentul său gramatical este, aşa cum s-a observat,
o soluţie bună pentru a evita ambiguitatea referinţei pronominale atunci când
antecedentul este un termen la singular şi determinat; dacă însă antecedentul este un
termen la singular, însă nedeterminat, acest procedeu nu este admis. De observat că
există încă un caz în care procedeul nu este admis, el ducând la non-sens: este vorba de
cazul în care antecedentul este un pronume relativ–‘care’, ‘cine’. Următoarea
subordonată relativă este un exemplu de ambiguitate a referinţei încrucişate cu
antecedenţi amestecaţi, care cuprinde un pronume relativ şi doi termeni singulari
nedeterminaţi:
(5) care povestea unui coleg că el crede că unul dintre clienţii săi ar fi mai critic faţă
de el decât faţă de vreunul dintre concurenţii săi.
În timp ce (2) este o propoziţie, subordonata relativă (5) este un termen general; în ceea
ce priveşte ambiguitatea lor ele sunt la fel. În cazul unei subordonate relative, un pas
preliminar, evident raţional, este acela de a extinde pronumele relativ prin ‘astfel încât’
şi pronumele obişnuit, căci prin aceasta este separată funcţia referenţială a pronumelui
relativ. În exemple care sunt diferite de (5) adesea se corectează prin aceasta în mod
avantajos şi ordinea cuvintelor. Un pas următor avantajos este reluarea şi încorporarea
termenului, de care subordonata relativă s-ar fi legat în mod atributiv; pentru că o
subordonată relativă poate fi doar atributivă. În cazul (5) putem admite că este vorba de
termenul ‘avocat’. Ca urmare, obţinem:
(6) avocat, astfel încât el povestea unui coleg că el crede că unul dintre clienţii săi ar
fi mai critic faţă de el decât faţă de vreunul dintre concurenţii săi.
Putem acum, exact ca în (4), să introducem variabile:
(7) avocat x, astfel încât x povestea unui coleg y că …
Este de observat că, deşi expresiei (5) îi putea premerge în context ‘avocatul’ sau
‘un avocat’, numai faţă de termenul general ‘avocat’ (5) se comportă atributiv.
Corespunzător (6) şi (7), ca şi (5), sunt formulaţi ca termeni generali, cărora li se poate
supraataşa sau nu articolul hotărât sau nehotărât pentru a deriva un termen singular.
Exemplul (7) contrastează într-un mod instructiv faţă de (4), indicându-l pe ‘x’ în
apoziţie nu faţă de un termen singular nedeterminat, ci faţă de un termen general.
În contextul comentariilor logice sau semantice, expresia ‘referinţă încrucişată’ este
într-un anumit sens nefericită, sens în care echivalentul ei francez renvoi nu este.
Deoarece se poate spune şi despre un pronume sau un alt termen singular că el se referă,
permanent sau temporar, la o persoană sau la un alt obiect. În acest ultim sens referinţa
este realmente relaţia semnului cu obiectul, în timp ce referinţa încrucişată este numai
relaţia semnului cu semnele coordonate, o revenire a pronumelui la antecedentul
gramatical. Din fericire, logicienii au o altă terminologie pentru a vorbi de referinţa
încrucişată, acolo unde avem de-a face cu variabile. Ei vorbesc de legare. Se spune că
ocurenţa introductivă sau apoziţională a lui ‘x’ leagă diferitele ocurenţe ale lui ‘x’ în
măsura în care acestea trimit la folosirea apoziţională a lui ‘x’ şi nu la o independenţă a

literei.
Atunci când o propoziţie sau o subordonată relativă conţine o ocurenţă apoziţională
sau de legare a lui ‘x’ precum şi alte ocurenţe ale lui ‘x’, aceasta va include, în mod
normal, şi o propoziţie componentă care conţine câteva dintre aceste ocurenţe ale lui
‘x’, dar nici una care să le lege. O asemenea propoziţie componentă considerată, ca
atare, se numeşte propoziţie deschisă, iar ocurenţele nelegate ale variabilelor ei se spune
că sunt libere. Exemple:
x are o parte componentă care este mai mică decât x.
x crede că un client z al lui y ar fi faţă de z mai critic decât faţă de vreunul dintre
concurenţii lui z.
Propoziţiile deschise sunt propoziţii ca formă, dar din cauza variabilelor libere ele nu
sunt nici adevărate nici false.
O altă specie structurală de ambiguitate sintactică este ambiguitatea grupării
cuvintelor. Expresia ‘taberele fetelor micuţe şi drăguţe’ are sens în oricare dintre cele
cinci modalităţi de grupare: ‘taberele ((fetelor micuţe) şi drăguţe)’, ‘(taberele fetelor)
(micuţe şi drăguţe)’ etc. Putem evita astfel de ambiguităţi punând accentul diferit sau
făcând pauze, introducând conjuncţii coordonatoare sau elemente de balast sau
reformulând cu totul expresia (de pildă ‘taberele micuţe pentru fete drăguţe’). În
matematică, parantezele servesc drept mijloace grafice pentru marcarea grupărilor, ca în
exemplul de mai sus.
(Willard von Orman Quine, Word and Object, Cambridge MA.: The Massachusetts
Institute of Technology Press, 1960, pp. 134 – 137.)
3.2 STRUCTURĂ GRAMATICALĂ, STRUCTURĂ LOGICĂ ŞI STRUCTURĂ

SEMANTICĂ
3.2.1 Analizaţi, folosind exemple, următoarea abordare a distincţiei dintre structura
gramaticală, structura semantică şi forma logică:
Structură gramaticală şi structură semantică
Menţionam la începutul cap. 6 că, în cuprinsul tradiţiei, structurile gramaticală şi
semantică ale propoziţiilor nu erau clar despărţite. În particular, descrierea structurii
subiect-predicat era înţeleasă în mod deopotrivă gramatical şi semantic. Aceasta făcea
ca nici descrierea structurii gramaticale, nici cea a structurii semantice să nu fie clare.
Consideraţiile dezvoltate in 6.2 ne permit acum să avem o idee precisă despre structura
(sau forma) semantică a unei propoziţii. Lucrul acesta a devenit posibil graţie faptului
că am dobândit o idee precisă despre înţelesul unei propoziţii: stăpânim înţelesul unei
propoziţii dacă ştim în ce condiţii este ea adevărată. Am mai spus, de asemenea, că
înţelesul unei propoziţii (de ex., ‘Toate lebedele sunt albe’) depinde de înţelesul formei
propoziţionale (‘toţi... sunt’) şi de înţelesul cuvintelor ‘pline’ din ea. Împreună, acestea
formează condiţiile în care ea este adevărată. Ce înseamnă însă a înţelege o formă
propoziţională? În cazul particular al propoziţiei predicative singulare, răspunsul era: ea
este adevarată dacă predicatul se potriveşte obiectului pentru care stă subiectul. Am
formulat astfel o regulă generală privind modul în care adevărul propoziţiei singulare
depinde de înţelesul expresiilor din care este formată. Şi în cazul propoziţiilor generale
am dat peste astfel de reguli, numai că aici adevărul propoziţiei depinde de adevărul
altor propoziţii. Aceste reguli determină, aşadar, structura semantică a unei propoziţii.
Ele nu definesc felul în care o propoziţie este alcătuită din expresiile ei componente, ci
de ce anume depinde înţelesul - şi, ca atare, şi adevărul - unei propoziţii alcătuite într-un
anumit fel.
Această explicaţie presupune că ne putem lămuri asupra felului în care o propoziţie
este alcătuită din componentele ei fără a ne referi la înţelesul ei, ceea ce înseamnă că
trebuie mai întâi să putem descrie o propoziţie din punct de vedere gramatical. În
lingvistica modernă, structura gramaticală a propoziţiilor este definită în aşa fel încât să
nu fie necesară luarea în considerare a înţelesului lor. Lucrul acesta este posibil graţie
faptului că propoziţiile se segmentează în aşa fel încât fiecare componentă este
determinată printr-o aşa-numită clasă de distribuţie. Două părţi de propoziţie aparţin
aceleiaşi clase de distribuţie (altfel spus, au aceeaşi distribuţie) dacă pot să figureze în
acelaşi context lingvistic, adică dacă pot fi completate cu aceleaşi alte expresii în aşa fel
încât întregul să fie acceptat drept o propoziţie.
Să luăm, de pildă, părţile de propoziţie ‘Petru’ şi ‘orice om’. În orice context în care
figurează una din ele poate să figureze şi cealaltă. Ele au, aşadar, aceeaşi distribuţie şi,
ca atare, aparţin aceleiaşi clase gramaticale.
Este de aceea întru totul corect să se spună că propoziţiile de tipul ‘Petru e muritor’
şi cele de tipul ‘Orice om e muritor’ au din punct de vedere gramatical aceeaşi structură.
Am văzut însă în 6.2 că structurile lor semantice sunt total diferite. Se impune, de aceea,
să facem o netă deosebire între structura semantică şi structura gramaticală. În 6.2 am
admis, de pildă, că propoziţiile ‘Unele furnici sunt violete’ şi ‘Există furnici violete’ au
aceeaşi structură semantică. În schimb, structurile gramaticale ale acestor două
propoziţii sunt, evident, total diferite.
Încă şi astăzi expresiile ‘subiect’ şi ‘predicat’ sunt de multe ori folosite ambiguu,
deopotrivă gramatical şi semantic. Autorii care folosesc cele două cuvinte în sens
semantic spun, de pildă: ‘Propoziţiile generale nu sunt de fapt (adică semantic)
predicative’, sau ‘Cuvântul «există» nu este «cu adevărat» (adică semantic) un
predicat’. Şi în sintagma curent utilizată ‘calculul predicatelor’, cuvântul ‘predicat’ este
folosit în accepţiune semantică. Astfel de ambiguitaţi în exprimare nu sunt dăunatoare
dacă suntem conştienţi de ele. Există însă şi posibilitatea ca în locul folosirii în mod
ambiguu a termenilor ‘subiect’ şi ‘predicat’, aceştia să fie luaţi în accepţiune
gramaticală, în care caz, aşa cum face Quine, expresiile-subiect ‘veritabile’ sunt numite
termeni singulari, iar predicatele ‘veritabile’ sunt numite termeni generali. Aceste din
urmă noţiuni sunt atunci definite semantic, aproximativ în felul următor: un termen
singular este o expresie ce are drept funcţie desemnarea unui obiect individual; iar un
termen general este o expresie ce are drept funcţie clasificarea obiectelor şi distingerea
lor. De exemplu, ‘Petru’ sau ‘acest cal’ sunt termeni singulari; ‘ceva’ sau ‘orice om’
sunt expresii-subiect, dar nu sunt termeni singulari. ‘Există’ e un predicat, dar (după
cum vom vedea în cap. 11) nu este un termen general.
Limbajul artificial folosit în logica modernă are (cel puţin în parte) menirea de a
permite o gramatică artificială şi standardizată, astfel încât (1) structura gramaticală să
fie mai transparentă prin prisma celei semantice şi (2) să existe o corespondenţă univocă
între structurile semantică şi gramaticală (fiind exclus ca o aceeaşi structură gramaticală
să aibă mai multe sensuri semantice sau invers). Privind lucrurile din afară, cineva ar
putea fi înclinat să creadă că acest limbaj artificial se îndepărtează de limbajul nostru
real. Acest lucru este valabil doar sub aspect gramatical. În acest limbaj, structura
semantică a limbajului nostru real devine mai clară decât este în gramatica limbajului
nostru obişnuit.
Să privim mai îndeaproape această gramatică artificială, în partea referitoare la

propoziţiile singulare şi respectiv generale. Mai întâi se introduc semne pentru termenii
singulari şi generali - de obicei literele mici ‘a’, ‘b’, ‘c’ din alfabetul latin pentru
termenii singulari şi majusculele latine ‘G’, ‘F’, ‘H’ pentru termenii generali. Expresiile
relaţionale sunt o categorie de termeni generali, fiind şi ele simbolizate prin majuscule
latine.
Propoziţiile elementare se reprezintă atunci sub forme ca ‘Fa’, ‘Rab’. Se adoptă
convenţia potrivit căreia termenul general se scrie întotdeauna înaintea celui sau celor
singulari, iar şirul de termeni singulari de după o expresie relaţională corespunde
condiţiei că este vorba de o mulţime ordonată (cf. 6.1). Prin urmare, ‘Petru este muritor’
va fi simbolizată prin ‘Fa’, iar ‘Petru îl loveşte pe Pavel’ prin ‘Rab’.
Să comparăm această simbolizare cu cea cu care am făcut cunoştinţă încă din cap. 3.
Acolo simbolizarea avea sensul că în locul unor expresii cu conţinut se puneau
variabile. Aici, în schimb, traducem o expresie din limbajul natural (de ex., ‘Petru’)
printr-o expresie corespunzătoare din limbajul artificial al logicii (de ex., ‘a’). Înlocuirea
lui ‘Petru’ prin ‘a’ nu constituie, aşadar, încă o formalizare; ‘a’ nu este o variabilă de
individ, ci o aşa-numită constantă de individ (în continuare, pentru comoditate, vom
spune ‘variabilă individuală’, respectiv ‘constantă individuală’ - n. trad.). Expresia ‘a’
este, pur si simplu, un reprezentant al expresiei ‘Petru’. În logica modernă se folosesc,
cum vom vedea îndată, şi anumite variabile individuale: ‘x’, ‘y’, ‘z’. Aceste simboluri
funcţionează însă în felul pronumelor, nefiind variabile în sensul logic de formalizare.
În cele ce urmează vom tolera atât în cazul simbolurilor pentru termeni singulari (‘a’,
‘b’, ‘c’), cât şi în cazul celor pentru termeni generali (‘F’, ‘G’, ‘R’) o ambiguitate,
lăsând neprecizat dacă ele sunt considerate simple traduceri (în care se păstrează
conţinutul) ale expresiilor corespunzătoare din limbajul natural sau sunt considerate
variabile în sensul definit în cap. 3. Acelaşi lucru este valabil pentru simbolurile
propoziţionale ‘p’, ‘q’, ‘r’ (cap. 7). Această ambiguitate ni se pare anodină, dat fiind că
de fiecare dată rezultă din context în ce sens sunt luate simbolurile, în timp ce evitarea
acestei ambiguitaţi ne-ar fi obligat la dublarea simbolurilor folosite. Important e, în
orice caz, ca expresiile simbolice folosite acum, fie că funcţionează sau nu ca variabile,
au un sens semantic clar definit; tocmai acest lucru este definitoriu pentru gramatica
limbajului logic artificial.
Pentru a înţelege modul de simbolizare a propoziţilor universale, să plecăm de la
acea formulare a lor în limbajul natural, după care am putut recunoaşte cel mai uşor,
ceva mai înainte, structura lor semantică. ‘Orice care este F este G’. Am văzut deja că
această formulare trebuie înţeleasă în sensul ‘Oricare ar fi un lucru, dacă el este F,
atunci este G’. lar în cazul propoziţiilor particulare ne putem orienta după forma
colocvială ‘Există ceva care este deopotrivă F si G’. Astfel sunt puşi în evidenţă
cuantorii (‘oricare’, ‘unii’). De observat că chiar şi în această versiune, din vorbirea
curentă, a propoziţiilor particulare, după cuantor figurează un pronume (‘ceva’) care
este reluat apoi, în subordonată, printr-un pronume relativ (‘care’). Tot aşa, în cazul
propoziţiei universale avem pronumele ‘orice’ (sau ‘oricare’), reluat apoi printr-un
pronume relativ. Aceasta înseamnă că în simbolizare avem nevoie de un semn care să
indice aceste corespondenţe. Menţionata formulare din limbajul curent a propoziţiei
universale poate fi, evident, reformulată astfel: ‘Pentru orice x: dacă x este F, atunci x
este G’. Propoziţia particulară, la rândul ei, poate fi reformulată prin: ‘Pentru cel puţin
∀
unii x: x este F şi x este G’. În ce priveşte cuantorii, ei se redau astfel: ‘(x)’ sau ‘ x’
∃
pentru ‘orice x’ (cuantorul universal), respectiv ‘ x’ pentru ‘unii x’ (cuantorul
existenţial). (Frege însuşi a utilizat un alt simbolism). Rezultă, astfel, pentru ‘Unele
∃
furnici sunt violete’ structura ‘( x) (Fx şi Gx)’, iar pentru ‘Toate furnicile sunt
veninoase’, structura ‘(x) (dacă Fx, atunci Gx)’1.
Acest simbolism are meritul de a face vizibilă legătura propoziţiilor generale cu
acele propoziţii singulare de care depinde adevărul lor. Să luăm propoziţia ‘Petru este
muritor’, în simboluri ‘Fa’. Putem gândi această propoziţie şi fără termenul singular din
ea; vom avea atunci o aşa-numită propoziţie deschisă ‘( ) este muritor’, respectiv ‘Fx’
(expresie in care ‘x’ reprezintă doar un loc gol). Această propoziţie deschisă poate fi
acum, la rândul ei, transformată într-o propoziţie plină, fie introducând în locul gol un
termen singular oarecare (de exemplu, ‘Ion este muritor’, ‘Fb’), fie prefixând un
cuantor. În simboluri, această din urmă posibilitate îmbracă forma ‘(x)Fx’ si ‘( x)Fx’; ∃
acum x nu mai marchează doar un loc gol, ci funcţionează ca un pronume. Legătura
∃
semantică dintre ‘(x)Fx’ şi ‘( x)Fx’, pe de o parte, şi ‘Fa’, ‘Fb’, ‘Fc’ etc. pe de alta,
constă, după cum am văzut, în aceea că ‘(x)Fx’ este adevărată dacă toate aceste
∃
propoziţii singulare sunt adevărate, iar ‘( x)Fx’ este adevărată dacă cel puţin una din
aceste propoziţii este adevărată. Acum putem înţelege, de asemenea, în ce fel a putut
Frege să rezolve problema cuantificării multiple (cf. p. 39 şi urm.). Pornim de astă dată
de la o propoziţie ce cuprinde o expresie relaţională, de ex. ‘Petru îl invidiază pe
Simon’. Operaţia pe care am efectuat-o odată o putem efectua acum succesiv de două
ori. Întâi construim propoziţia deschisă ‘Petru îl invidiază pe ( )’, în simboluri ‘Rax’,
întregind-o cu ajutorul unui cuantor într-o propoziţie completă: ‘Petru invidiază pe
∃
cineva’, în simboluri ‘( x)Rax’. Aplicăm acum aceeaşi operaţie asupra propoziţiei
astfel obţinute. (Cum x este deja fixat prin () legătura sa pronominală cu cuantorul
existenţial, trebuie să folosim acum o altă aşa-numită variabilă individuală, ‘y’). Se
obţine astfel propoziţia deschisă ‘( ) invidiaza pe cineva’, în simboluri ‘( x)Ryx’, iar ∃
acum putem să închidem şi această propoziţie cu ajutorul unui cuantor, de pildă a unuia
universal, rezultatul fiind propoziţia ‘Fiecare invidiază pe cineva’, în simboluri
∃
‘(y)( x)Ryx’. Sensul propoziţiei rezultate în urma acestei duble operaţii depinde de
ordinea în care efectuăm cele două operaţii. Dacă am fi procedat în ordine inversă, am fi
∃
obţinut propoziţia ‘Există cineva pe care toţi îl invidiază’, adică ‘( y)(x) Rxy’. Această
construcţie în paşi succesivi a unui enunţ cu mai mulţi cuantori corespunde unei
dependenţe în paşi succesivi a adevărului unui asemenea enunţ de adevărul altor
∃ ∃
enunţuri: ‘(y)( x)Ryx’ este adevărat dacă ‘( x)Rax’ ‘( x)Rbx’ etc. sunt toate ∃
∃
adevărate, iar primul membru al acestui şir - ‘( x)Rax’ - este adevărat dacă e adevărat
măcar unul din enunţurile ‘Rab’, ‘Rac’ etc. Construcţia în paşi succesivi apare reflectată
în succesiunea în care au fost introduşi anterior cuantorii, evitându-se astfel
ambiguitatea care în limbajul curent poate fi eliminată doar prin reguli ad hoc (Chiar şi
‘Fiecare invidiază pe cineva’ nu este univocă: spune ea, aşa cum am presupus mai sus,
1
De luat aminte că variabila ‘x’ legată de cuantor impune ca propoziţia să fie înţeleasă presupunând în mod
implicit un domeniu de obiecte; lucru valabil, de altfel, şi pentru expresiile din limbajul obişnuit ‘Orice ...’ şi
’Există ceva ...’. ‘Există ceva care ...’ înseamnă: ‘Printre toate obiectele se află unul sau altul care ...’. De aici
se sugereaza în mod firesc întrebarea: cât de larg trebuie conceput acest domeniu de obiecte? Când spunem,
de exemplu, ‘Există rinoceri cu doua coarne", se subînţelege ‘printre toate fiinţele reale spaţio-temporale ...’
(acestea formând, aşadar, domeniul de obiecte); lumile imaginare sunt astfel excluse.
că e adevărat despre oricine că invidiază pe unul sau altul, sau că toată lumea invidiază
pe unul şi acelaşi?).
Forma semantică şi forma logică
În [secţiunea anterioară] am făcut deosebire între forma gramaticală şi forma
semantică. În ce raport stă însă forma semantică cu forma logică? Pentru a răspunde la
această întrebare, avem, fireşte, nevoie de un concept clar de ‘formă logică’. La
începutul paragrafului 6.3 am ajuns la o noţiune clară de ‘formă semantică’: regula
formei semantice a unei propoziţii enunţiative indică în ce mod depinde adevărul
propoziţiei de înţelesurile expresiilor sale componente. Ideea poate fi formulată şi astfel:
forma semantică reflectă modul ‘relevant pentru adevăr’ în care propoziţia este
alcătuită.
Ce este însă forma logică? În cap. 3 am explicat deosebirea dintre ‘formal-analitic’
şi ‘material-analitic’. Pe ce se sprijină însă analiticitatea formală? Până acum am spus
doar atât: pe înţelesul cuvintelor ce ţin de formă (precum ‘toţi’, ‘şi’ etc.); dar ce
înseamnă aceasta?
Cele spuse în [secţiunea anterioară] privitor la înţelesul propozitiilor generale nu ne
oferă încă un răspuns complet la această întrebare, dar conţin totuşi o indicaţie. Am
văzut că ţine de înţelesul formei unei propoziţii generale faptul că adevărul acesteia
depinde într-un anumit mod de adevărul anumitor propoziţii singulare. Aceasta nu
înseamnă însă altceva decât că există raporturi de implicaţie între propoziţii generale şi
propoziţii singulare. Din regula semantică privitoare la înţelesul propoziţiei universale
rezultă imediat că există următoarea implicaţie: ‘(x)Fx, deci Fa’ (dacă totul este F,
atunci şi un individ determinat oarecare este F). Tot aşa din regula semantică privind
înţelesul propoziţiei particulare se degajă următoarea implicaţie: ‘Fa, deci ( x)Fx’∃
(dacă un ceva determinat este F, atunci există ceva care este F). În cap. 7 vom vedea că
şi în cazul propoziţiilor complexe înţelesul unor anumite forme propoziţionale
complexe antrenează nemijlocit, prin condiţiile lor de adevăr, implicaţii determinate.
Este plauzibil să spunem (fără a putea să şi dovedim în acest loc) că toate implicaţiile
logice rezultă din circumstanţa că înţelesurile anumitor forme logice trimit la
înţelesurile anumitor altor forme în aşa fel încât adevărul unei propoziţii depinde de
adevărul altor propoziţii. Ceea ce înseamnă totodata că temeiul implicaţiilor logice îl
constituie forma semantică; aceasta e, aşadar, identică cu forma logică.
(Ernst Tugendhat, Ursula Wolf, Propedeutică logico-semantică, Bucureşti: Pelican,
2003, pp. 76 - 84)
3.3 LIMBAJ ŞI METALIMBAJ

3.3.1 Analizaţi şi ilustraţi cu exemple delimitarea nivelelor limbajului din fragmentul
următor:
Treptele enunţării (limbă obiect – metalimbă - metametalimbă). Este o descoperire a
logicii secolului nostru aceea că în cazul limbajului ştiinţific (şi, de asemenea, al celui
extraştiinţific) pot exista mai multe, şi, în esenţă, oricât de multe, trepte ale enunţării.
Aceasta înseamnă: se poate enunţa nu doar asupra unei stări de lucruri, ci se poate face
încă o enunţare asupra acestui enunţ însuşi, şi aşa mai departe.
Acest aspect se lasă lămurit foarte uşor.
Plecăm de la enunţul: ‘Bremen se află pe râul Weser’. Acesta este un enunţ despre
‘obiecte’, adică despre un oraş şi un râu care sunt legate unul de altul prin relaţia ‘se află
pe’. De aceea, numim acest enunţ, un enunţ în ‘limba obiect’.
(… ‘Obiectul’ unei limbi ‘obiect’ nu este el însuşi de natură lingvistică, în timp ce
‘obiectul’ unei metalimbi este, la rândul său, o expresie lingvistică, aşa cum vom vedea
de îndată. Ar fi mai puţin susceptibil de întelegere greşită dacă s-ar vorbi simplu de
‘limbă de treapta întâi’ în loc de limbă ‘obiect’, dar această expresie tocmai s-a
încetăţenit. Dimpotrivă, termenul de ‘metalimbă’ este cu totul fericit.)
O propoziţie aparţinând metalimbii ar fi: “Propoziţia ‘Bremen se află pe râul
Weser’ este adevărată”.
‘Meta’ înseamnă la fel de mult ca ‘în spate’, ‘asupra’. Astfel, metalimba este o limbă
care se află ‘în spatele’ unei alte limbi, care poate, aşadar, spune ceva ‘asupra’ acestei
alte limbi. Un exemplu simplu pentru alăturarea limbii obiect şi metalimbii este situaţia
în care un profesor german îi învaţă pe copiii germani, care nu ştiu încă engleza, limba
engleză. În acest caz, engleza este limba obiect (de învăţat), germana este, dimpotrivă,
metalimba în care profesorul enunţă ceva asupra limbii de învăţat, căci şcolarii, care nu
cunosc încă engleza, nu l-ar putea înţelege dacă el ar vorbi în engleză. Astfel, profesorul
de engleză va spune, de exemplu, aşa: “Propoziţia engleză ‘This is a table’ înseamnă în
germană ‘Dies ist ein Tisch’. Fiţi atenţi ca la pronunţarea englezului ‘th’ să ţineţi limba
între dinţi”.
Un exemplu instructiv în ceea ce priveşte delimitarea dintre limba obiect şi
metalimbă este şi următorul:
Limba obiect: ‘Pisica este un animal de casă’.
Metalimba: “ ‘Pisica’ constă din şase litere”.
În primul caz este gândit animalul pisică ca obiect nonlingvistic, în al doilea caz este
gândit cuvântul ‘pisică’, în calitate de obiect lingivistic. […]
Filosofia engleză a limbajului distinge, foarte adecvat în acest context, între use şi
mention, adică între ‘folosire’ şi ‘considerare’. Limba obiect este limba folosirii,
metalimba este limba considerării.
În propoziţia ‘Pisica este un animal de casă’ eu ‘folosesc’ cuvântul ‘pisică’, în
propoziţia “ ‘Pisica’ are şase litere” consider cuvântul ‘pisică’. […]
Nu mai este acum dificil să înţelegem afirmaţia că putem constitui în limbă oricât de
multe trepte ‘meta’. Putem, de plidă, face din propoziţia ce ţine de metalimbă:
“Propoziţia ‘Bremer se află pe râul Weser’ este adevărată” o propoziţie ce ţine de limba
obiect şi ajungem, ca urmare, la propoziţia meta-metalingvistică: “Enunţul: ‘Propoziţia:
«Bremen se află pe râul Elba» este falsă’ este adevărat.”
Aici sunt astfel trei enunţuri îmbinate, aşa cum se poate observa foarte uşor plecând
de la diferitele ghilimele.
Acest eveniment de ‘meta’-izare a unui enunţ poate fi desigur, principial, repetat
oricât de des sau - cum spun logicienii - sunt posibile infinit de multe iteraţii (repetări).
(Helmut Seiffert, Einführung in die Wissenschaftstheorie1: Sprachanalyse,
Deduktion, Induktion in Natur - und Sozialwissenschaften, München: C. H. Beck
Verlag, 1972)
3.3.2 Analizaţi deosebirea dintre susţinerile într-un limbaj şi susţinerile asupra unui
limbaj (dintre folosirea unei expresii şi considerarea ei, dintre limbaj şi metalimbaj) în
cazul următoarelor propoziţii:
Acordul felului de a gândi naşte prietenia. (Democrit)
‘Acordul felului de a gândi naşte prietenia’ este un adevăr formulat de Democrit.
Arhitectura este muzică solidificată.
Arhitectura este un cuvânt al limbii române.
Egalitatea este sufletul prieteniei.
‘Egalitatea’ este compusă din nouă litere.
3.3.3 Analizaţi sursa erorii în silogismul de mai jos:

6/15 conţine un 15 în număr.
2/5 este egal cu 6/15.
Deci, 2/5 conţine un 15 în număr.
3.3.4 Formulaţi alte exemple de raţionamente nevalide ce apar ca urmare a omiterii

distincţiei dintre folosirea şi considerarea unei expresii.
3.4 ABORDAREA SEMIOTICĂ A LIMBAJULUI

3.4.1 Analizaţi următoarele concepte semiotice şi ilustraţi-le cu exemple:
Teoria semnelor sau semiotica are o relaţie dublă cu ştiinţele: pe de o parte, ea este o
ştiinţă între alte ştiinţe şi pe de altă parte, un instrument al tuturor ştiinţelor. Importanţa
semioticii ca ştiinţă constă în aceea că face un pas în direcţia integrării ştiinţelor prin
faptul că ea creează fundamentele pentru orice ştiinţă formală precum lingvistica,
logica, matematica, retorica şi (cu anumite limite) estetica. Conceptul de semn îşi poate
dovedi valabilitatea la integrarea reciprocă a sociologiei, psihologiei şi ştiinţelor
spiritului, în măsura în care acestea se deosebesc de ştiinţele naturii şi de biologie. Aşa
cum se va arăta, semnele nu sunt nimic altceva decât obiecte de felul celor cercetate de
biologie şi ştiinţele naturii, aflate în legătură cu anumite complexe funcţionale. De
aceea, unificarea ştiinţelor formale, pe de o parte, şi a ştiinţelor sociale, psihologice şi
umaniste, pe de altă parte, va oferi material relevant pentru unificarea acestor două
seturi de ştiinţe cu ştiinţele fizice şi biologice. Astfel, semiotica ar putea fi importantă
pentru un program de integrare a ştiinţelor; structura şi proporţia acestei importanţe
trebuie să fie încă, în orice caz, stabilite. […]
Procesul în care ceva funcţionează ca semn poate fi numit semioză, tradiţia ce revine
în urmă până la greci, a considerat că acest proces ar consta din trei (sau patru) factori:
adică din ceea ce acţionează ca semn, din ceea ce constituie referinţa pentru semn, şi din
efectul care este declanşat într-un interpret oarecare şi prin care acestuia, lucrul în
discuţie, îi apare ca semn de interpretat. Aceste trei componente ale semiozei pot fi
numite respectiv, putătorul semnului, designatumul şi interpretantul; la acestea se
adaugă, ca al patrulea factor, interpretul. Aceşti termeni explicitează factorii care rămân
nedelimitaţi în limbajul tradiţional, conform căruia un semn desemnează ceva pentru
cineva.
Un câine răspunde cu un comportament (I) ce aparţine vânatului veveriţei (D) la un
anumit sunet (S); un călător este pregătit să întâlnească (I) o regiune anumită a lumii (D)
în virtutea unei scrisori primite de la un prieten (S). În aceste cazuri S este un purtător al
semnului (şi prin funcţia sa, un semn), D este designatul iar I este interpretantul
interpretului. Cea mai bună caracterizare a semnului este următoarea: S este pentru un
comportament I un semn al obiectului D în măsura în care I este ceva ce ia seama de D
în virtutea prezenţei lui S. Ca urmare, în semioză ceva ia seama de altceva în mod
mijlocit, adică prin medierea unui al treilea. O semioză este astfel o luare în seamă
mediată despre ceva. Mijlocitorii sunt purtătorii semnelor; luările în seamă sunt
interpretanţii; actorii în acest proces sunt interpreţii; acel ceva despre care se ia seama
este designatul. Aceste formulări au nevoie desigur de mai multe lămuriri.
Evident, conceptele de ‘semn’, ‘designat’, ‘interpretant’ şi ‘interpret’ sunt
dependente unul de altul, căci ele se referă numai la aspecte parţiale ale unui proces de
semioză. Obiectele nu au nevoie ca semnele să se refere la ele, dar fără o asemenea
referinţă nu există vreun designat; ceva este semn numai dacă este considerat de un
interpret drept semn a ceva; a lua seama de ceva este un interpretant numai dacă este
declanşat de ceva care funţionează drept semn; un obiect este interpret numai dacă el ia
seama de ceva în mod mijlocit. Proprietăţile de a fi un semn, un designat, un interpret
sau un interpretant sunt proprietăţi relaţionale, pe care lucrurile le preiau atunci când ele
sunt cuprinse în procesul semiozei. De aceea, semiotica nu se ocupă de un domeniu
obiectual special, ci de toate obiectele în măsura în care (şi numai în măsura în care) ele
sunt cuprinse într-o semioză. Importanţa acestui punct va fi făcută tot mai clară în mod
progresiv, în cele ce urmează. [...]
Pe baza celor trei corelate, purtător al semnului, designat şi interpret din relaţia
triadică a semiozei, pentru cercetarea mai exactă, se lasă obţinute prin abstractizare, un
număr de relaţii diadice. Pe de o parte, se poate cerceta relaţia dintre semne şi obiectele
cărora ele le sunt aplicabile. Această relaţie o numim dimensiunea semantică a
procesului de semioză şi o simbolizăm prin ‘Dsem’; cercetarea acestei dimensiuni o
numim semantică. Obiectul cercetării poate fi relaţia dintre semn şi interpret. Această
relaţie o numim dimensiunea pragmatică a procesului de semioză şi o simbolizăm prin
‘Dp’; cercetarea acestei dimensiuni se numeşte pragmatică.
O relaţie importantă a semnelor rămâne încă de determinat: relaţia formală a
semnelor între ele. În prezentarea de mai sus, această relaţie nu a fost preluată explicit în
definiţia conceptului de semn, căci folosirea curentă a limbii lasă deschisă posibilitatea
de a aplica conceptul de ‘semn’ la ceva care nu aparţine unui sistem de semne – o
asemenea posibilitate o recomandă aspectele semiotice ale percepţiei şi diferite mijloace
ajutătoare, aparent izolate, ale amintirii şi transmiterii de ştiri. Totuşi, evalarea acestor
cazuri nu este cu totul clară şi este foarte dificil să se dovedească existenţa unui semn
izolat. Desigur, orice semn se află în relaţie cu alte semne, dacă nu actual, în orice caz
potenţial, căci ceea ce semnul pregăteşte pentru a fi luat în seamă de către interpret nu
poate fi enunţat decât în termenii altor semne. Este adevărat că o asemenea enunţare nu
trebuie să fie dată, dar totuşi, în principiu este totdeauna posibil ca ea să fie făcută, iar
dacă este făcută, ea pune semnul despre care este vorba în relaţie cu alte semne. Întrucât
cele mai multe semne se află, cu totul evident, în relaţie cu alte semne, întrucât multe
cazuri de semne pretins izolate se dovedesc, la o examinare mai exactă, a fi relaţionate
într-un sistem şi întrucât toate semnele se află, cel puţin potenţial, în relaţie cu alte
semne, este adecvat ca la cele două dimensiuni ale semiozei deja menţionate să se
adauge o a treia. Această a treia dimensiune o numim dimensiunea sintactică a
procesului semiozei, simbolizată prin ‘Dsin’; iar cercetarea acestei dimensiuni o numim
sintactică.
Este la îndemână să se introducă termeni speciali pentru desemnarea relaţiilor

speciale dintre semne şi semne, semne şi obiecte şi semne şi interpret. ‘Implicat’ este
restrâns la Dsin ‘desemnat’ şi ‘denotat’ la Dsem şi ‘este expresia lui’ la Dp. Cuvântul
‘masă’ implică (nu desemnează) ‘o parte de mobilă cu suprafaţă orizontală pe care se
pot pune lucruri’, el desemnează un anumit fel de obiecte (mobilă cu o suprafată
orizontală, pe care se pot pune lucruri), el denotează obiectele la care este aplicat şi este
expresia interpretului său. […]
Regulile sintactice determină relaţiile semnelor între putătorii semnelor; regulile
semantice corelează purtătorii semnelor cu restul obiectelor; regulile pragmatice indică
condiţiile pe care interpretul trebuie să le îndeplinească pentru ca un purtător al
semnului să poată fi înţeles drept semn a ceva. Fiecare regulă apare în folosirea actuală
ca un mod de comportament şi, în acest sens, în toate regulile se află o componentă
pragmatică. Există, însă, în unele limbi, putători ai semnelor guvernaţi de reguli mai
presus de orice regulă sintactică sau semantică, care poate guverna acei purtători ai
semnelor şi astfel de reguli sunt reguli pragmatice. Interjecţii precum ‘oh!’, porunci ca
‘vino încoace’, aprecieri precum ‘în mod fericit’, expresii ca ‘bună dimineaţa!’ şi
diferite figuri retorice şi poetice se produc numai atunci când vorbitorii unei limbi se
află în situaţii cu totul determinate; s-ar putea spune despre aceşti purtători ai semnelor
că ei sunt expresia acestor situaţii, dar ei nu denotă aceste situaţii la nivelul semiozei în
care ei sunt folosiţi propriu-zis în comunicarea curentă. Regulile pragmatice indică
condiţiile în care sunt folosite expresii; în această măsură, acele condiţii nu pot fi
formulate cu ajutorul conceptelor de reguli sintactice şi semantice.
Acum se poate da caracterizarea completă a unei limbi: în sensul deplin semiotic al
cuvântului, o limbă este orice mulţime intersubiectivă de purtători ai semnelor a căror
folosire este stabilită prin reguli sintactice, semantice şi pragmatice.
(Charles Morris, Foundations of the Theory of Signs, Chicago and London: The
University of Chicago Press, 1938)
3.4.2 Examinaţi următoarea listă a semnificaţiilor atribuite semificaţiei sub aspectul

completitudinii. Aplicaţi pe exemple aceste determinări.
Semnificaţia este:
I. Proprietate intrinsecă.
II. Relaţie unică, inanalizabilă cu alte lucruri.
III. Cuvintele anexate cuvântului respectiv în dicţionare.
IV. Conotaţia cuvântului.
V. Esenţa.
VI. Activitatea proiectată într-un obiect.
VII. a) Un eveniment intenţionat.
b) O voinţă.
VIII. Locul a ceva într-un sistem.
IX. Consecinţele practice ale unui lucru pentru experienţa noastră viitoare.
X. Consecinţele teoretice pe care le implică o propoziţie.
XI. Emoţia produsă de ceva.
XII. Ceea ce este raportat actualmente la un semn într-o relaţie aleasă.
XIII. a) Efectele mnemice ale stimulilor. Asociaţiile dobândite.
b) Alte ocurenţe pentru care efectele mnemice ale oricărei ocurenţe date sunt
adecvate.
c) Ceva pentru care un semn este interpretat ca fiind al său.
d) Ceea ce ceva sugerează.

În cazul simbolurilor:
XIV. Ceva la care se referă actualmente cel ce utilizează simbolul.
XV. Ceva la care cel ce utilizează simbolul ar trebui să se refere.
XVI. Ceva la care cel ce utilizează simbolul crede că se referă.
XVII. Ceva la care intepretul unui simbol:
a) se referă;
b) crede că se referă;
c) crede că cel care îl foloseşte se referă.
(C. K. Ogden, I. A. Richards, The Meaning of Meaning. A Study of the Influence of
Language upon Thought and of the Science of Simbolism, New York: Harcourt Brace &
World, 1923).
3.4.3 Aplicaţi interpretarea marxistă a semnificaţiei în analiza unor exemple:

1. Semnele sunt produse într-o ‘situaţie semiotică’ care angajează o relaţie de
comunicare între oamenii care le folosesc, o relaţie între semnele şi obiectele pe care le
desemnează şi o relaţie între semne în cadrul sistemului unei limbi.
2. Dintre diversele relaţii ce caracteriează ‘situaţia semiotică’, relaţia de comunicare
dintre oamenii ce folosesc semnele pentru a rezolva probleme practice ale vieţii sociale
este relaţia fundamentală.
3. Semnificaţia este eminamente o relaţie dintre oamenii care comunică, dar ea
presupune toate celelalte relaţii care intră în componenţa ‘situaţiei semiotice’
4. Reducerea semnificaţiei la oricare altă relaţie ce intră în componenţa ‘situaţiei
semiotice’ este formă a fetişismului, semnului şi semnificaţiei.
(Adam Schaff, Introducere în semantică, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1966)
4 PRINCIPIILE VALIDITĂŢII
4.1 PRINCIPIUL IDENTITĂŢII

[Selecţie de texte]
Identitatea are mai multe înţelesuri. Un prim sens e acela de identitate numerică, în
care o luăm uneori şi după care o şi numim astfel. În al doilea sens se ia atât când există
o unitate atât în definţie, cât şi în număr; de pildă: tu eşti identic cu tine însuţi prin
formă şi materie. Al treilea sens se întâlneşte când există unitatea definiţiei substanţei
prime: de pildă, liniile drepte sunt identice, şi tot aşa e cazul cu patrulaterele egale şi
unghiurile egale. E adevărat că aici avem de a face cu o pluralitate de obiecte, dar în
astfel de cazuri, egalitatea constituie o unitate.
(Aristotel, Metafizica, Bucureşti: IRI, 1996 p. 376 1054a-b,)
Egalitatea [identitatea] stimulează reflecţia prin problemele legate de ea, probleme la

care nu se poate răspunde atât de uşor. Este egalitatea o relaţie? Este o relaţie între
obiecte sau este o relaţie între nume, respectiv între semne ale obiectelor? Această din
urmă poziţie am adoptat-o în scrierea mea Begriffsschrift. Ceea ce pare să confirme
aceasta sunt următoarele: Propoziţiile ‘a = a’ şi ‘a = b’ au, desigur, o valoare de
cunoaştere diferită: ‘a = a’ este valabilă apriori şi se numeşte (după Kant) analitică, pe
când propoziţiile de forma ‘a = b’ conţin adesea o extindere foarte valoroasă a
cunoaşterii noastre şi nu pot fi întemeiate întotdeauna a priori. Una dintre descoperirile
cele mai bogate în consecinţe în domeniul astronomiei a fost aceea că în fiecare
dimineaţă răsare acelaşi Soare şi nu mereu altul. Nici în zilele noastre observarea
repetată a unei mici planete sau a unei comete nu este întotdeauna ceva de la sine
înţeles. Dacă înţelegem prin egalitate o relaţie între ceea ce semnifică numele a şi b,
atunci, dacă ‘a = b’ este adevărată, ‘a = b’ nu s-ar mai putea distinge de ‘a = a’. Astfel s-
ar exprima relaţia unui lucru cu el însuşi, şi anume relaţia în care orice lucru se află cu
el însuşi, dar niciodată cu un altul. Se pare că intenţia pe care vrem să o exprimăm prin
a = b este că semnele sau numele a şi b semnifică acelaşi lucru, şi atunci ar fi vorba de
semnele înseşi, de afirmarea unei relaţii ce ar avea loc între ele. Dar această relaţie
dintre nume sau semne are loc numai în măsura în care acestea denumesc sau
desemnează ceva. Relaţia ar fi una mijlocită de conectarea celor două semne cu acelaşi
desemnat (bezeichnetem), conectarea fiind însă arbitrară. Nimeni nu poate fi oprit să
adopte un eveniment sau obiect oarecare, arbitrar pus în joc ca semn a ceva. În felul
acesta, o propoziţie ‘a = b’ n-ar mai exprima o cunoaştere propriu-zisă, nu s-ar mai
referi la lucrul însuşi, ci numai la modul în care îl denotăm. În multe cazuri urmărim
tocmai acest lucru.
Dacă semnul a se deosebeşte de semnul b numai ca obiect (aci prin configuraţie), nu
ca semn, adică nu prin felul în care desemnează ceva, atunci valoarea de cunoştere a lui
‘a = a’ ar fi esenţialmente egală cu ‘a = b’ în cazul că ‘a = b’ este adevărată. O deosebire
(de altă natură) poate să apară numai datorită modului diferit în care este dat denotatul
corespunzător semnului. Fie a, b, c, dreptele care leagă vârfurile unui triunghi cu
mijlocul laturilor opuse. Punctul de intersecţie a lui a şi b este acelaşi cu cel al lui b şi c.
Astfel avem diferite denotări pentru acelaşi punct, iar aceste nume (‘punct de intersecţie
a lui a şi b’, ‘punct de intersecţie a lui b şi c’) semnifică în acelaşi timp şi modul în care
este dat obiectul şi astfel în propoziţia respectivă rezidă o cunoaştere reală.
Pe baza celor de mai sus putem asocia unui semn (nume, cuvânt compus, semn
scris) nu numai desemnatul, pe care îl vom numi semnificaţia lui, ci şi ceea ce eu înţeleg
prin sensul semnului, adică, modul în care este dat obiectul. În felul acesta, semnificaţia
expresiilor ‘punct de intersecţie a lui a şi b’ şi ‘punct de intersecţie a lui b şi c’ ar fi
aceeaşi, însă sensul lor ar fi diferit. Semnificaţia cuvintelor compuse ‘luceafăr de seară’
şi ‘luceafăr de dimineaţă’ este aceeaşi, sensul însă nu.
(Gottlob Frege, “Sens şi semnificaţie” în Logică şi filosofie, Bucureşti: Ed. Politică,
1966, pp 54-55)
Identitatea este simplă şi neproblematică. Orice este identic cu sine însuşi; nimic nu
este, vreodată, identic cu altceva decât cu sine însuşi. Şi nu există vreo problemă despre
ce anume face un lucru identic cu sine; nimic nu eşuează în a fi identic cu sine. Şi nu
există vreo problemă despre ce anume face ca două lucruri să fie identice; două lucruri
nu pot fi identice.
(David Lewis, Despre pluralitatea lumilor, Bucureşti: Editura Tehnică, 2006 p. 256)
Dacă a este identic cu b, atunci orice este adevărat în legătură cu a este adevărat şi-n
legătură cu b, şi atât a, cât şi b pot fi substituiţi unul altuia în orice propoziţie, fără a se
schimba adevărul sau falsitatea acelei propoziţii. Să zicem că George al IV-lea a vrut să
ştie dacă Scott este autorul lui Waverley. Scott este efectiv autorul lui Waverley. Prin
urmare, putem să substituim pe Scott cu autorul lui ‘Waverley’ şi să dovedim în acest
fel că George al IV-lea dorea să ştie dacă Scott este Scott. Punerea la îndoială a legii
identităţii poate fi însă cu greu atribuită primului gentleman al Europei.
(Bertrand Russell, Despre denotare, în Analele Universităţii Bucureşti, Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti, 2005)
Încă pe când lucram în logica modală mi se păruse […] că principiul leibnizian al

indiscernabilităţii identicilor2 este la fel de evident de la sine ca şi legea contradicţiei.
Mi s-a părut întotdeauna bizar că unii filosofi l-ar fi putut pune la îndoială. Studiul
model-teoretic al logicii modale (semantica “lumilor posibile”) nu putea decât să
confirme această convingere-s-a dovedit mereu că pretinsele contraexemple care conţin
proprietăţi modale se bazau pe unele confuzii: contextele implicate nu exprimau
proprietăţi autentice, domeniile erau confundate, sau coincidenţa dintre concepte
individuale era confundată cu identitatea dintre indivizi. Teoria modelelor a clarificat
toate acestea pe deplin, deşi ar fi trebuit să fie destul de clar la nivel intuitiv. Renunţând
la consideraţiile pedante care derivă din faptul că x nu este nevoie să aibă existenţa
necesară, era clar din (x) □ (x = x) şi din legea lui Leibniz că identitatea este o relaţie
‘internă’: (x) (y) (x = y→□ x = y). (Ce perechi (x,y) ar putea fi contraexemple? Nu
perechi de obiecte distincte, pentru că atunci antecedentul este fals; nici vreo pereche a
unui obiect cu el însuşi, pentru că atunci consecventul este adevărat.) Dacă ‘a’ şi ‘b’
sunt designatori rigizi, decurge că ‘a = b’, dacă este adevărat, este un adevăr necesar.
Dacă ‘a’ şi ‘b’ nu sunt designatori rigizi, nu decurge nici o astfel de concluzie în
2
Principiul că identicii au toate proprietăţile în comun; în mod schematic, (x) (y) (x = y ∧ Fx→Fy). A nu se
confunda cu identitatea indiscernabililor.
Principiile validității 47
privinţa enunţului ‘a = b’ (deşi obiectele desemnate prin ‘a’ şi ‘b’ vor fi în mod necesar
identice).
Când vorbim despre designatori rigizi, vorbim despre o posibilitate care există în
mod cert într-un limbaj modal formal. Din punct de vedere logic, nu suntem angajaţi,
până acum, faţă de nici o teză despre statutul a ceea ce numim de obicei în limbajul
natural ‘nume’. Trebuie să facem o distincţie între trei teze diferite: (i) că obiecte
identice sunt identice în mod necesar; (ii) că enunţuri adevărate de identitate între
designatori rigizi sunt necesare; (iii) că enunţuri de identitate între ceea ce numim în
limbajul actual ‘nume’ sunt necesare, (i) şi (ii) sunt teze (de la sine evidente) ale logicii
filosofice independente de limbajul natural. Ele sunt legate între ele, deşi (i) este despre
obiecte, iar (ii) este metalingvistică.[…] Din (ii), tot ceea ce decurge în mod strict în
legătură cu aşa-zisele ‘nume’ din limbajul natural este sau că ele nu sunt rigide sau că
identităţi adevărate între nume sunt necesare. Ideea noastră intuitivă despre numire
sugerează că numele sunt rigide, dar cred că odată am presupus vag, influenţat fiind de
presupoziţii răspândite, că din moment ce este evident că există identităţi contingente
între aşa-zisele nume obişnuite, astfel de nume obişnuite nu trebuie să fie rigide. Totuşi,
pe baza lui (i) era deja clar - fără nici o cercetare a limbajului natural - că supoziţia,
comună discuţiilor filosofice despre materialism la acea dată, că obiectele pot fi
‘identice în mod contingent’ este falsă. Identitatea ar fi o relaţie internă chiar dacă
limbajul natural nu ar fi conţinut nici un designator rigid. Consideraţia confuză că
obiectele sunt ‘identice în mod contingent’ a fost folosită într-un mod nelegitim drept
cârjă filosofică: A dat filosofilor posibilitatea în acelaşi timp să conceapă anumiţi
designatori ca şi cum ar fi non-rigizi (figurând deci în ‘identităţi contingente’) şi ca şi
cum ar fi rigizi, conflictul fiind şi mai mult plasat într-o stare de confuzie prin
considerarea obiectelor corespunzătoare ca fiind ‘identice în mod contingent’. Chiar
înainte de a-mi fi dat seama clar de situaţia adevărată a numelor proprii, am avut puţină
înţelegere pentru doctrina neclară a unei relaţii de ‘identitate contingentă’. Proprietăţi
unic identificatoare pot coincide într-un mod contingent, dar obiectele nu pot fi ‘identice
în mod contingent’. În cele din urmă, am ajuns să-mi dau seama […] că presupoziţiile
larg acceptate îndreptate împotriva necesităţii identităţilor dintre numele obişnuite erau
incorecte, că intuiţia naturală după care numele limbajului obişnuit sunt designatori
rigizi poate fi, de fapt, susţinută.
(Saul Kripke, Numire şi necesitate, Bucureşti: ALL, 2001, pp. 10-11)
[Exerciţii]
1. În logică şi teoria argumentării se consideră că identitatea este o relaţie. Simetria,
reflexivitatea şi tranzitivitatea sunt cele mai importante proprietăţi ale relaţiei de
identitate. Aceste proprietăţi, însă, nu sunt caracteristice doar relaţiei de identitate. Să
notăm cu R o relaţie oarecare şi cu x, y, z elementele relaţionate prin R. Atunci putem
descrie cele trei proprietăţi astfel:
Reflexivitate: xRx (orice element x este în relaţia R cu el însuşi)
Simetrie: Dacă xRy, atunci yRx (dacă un element x este în relaţia R cu un element y
atunci şi elementul y este în relaţia R cu elementul x)
Tranzitivitate: Dacă xRy şi yRz, atunci xRz (dacă un element x este în relaţia R cu un
element y şi elementul y este în relaţia R cu un element z, atunci şi elementul x este în
relaţia R cu elementul z)
Orice relaţie care satisface aceste proprietăţi este numită relaţie de echivalenţă. De
remarcat este că nu orice relaţie de echivalenţă este o relaţie de identitate (a avea aceeaşi
greutate este o relaţie de echivalenţă, dar nu o relaţie de identitate).
2. Se consideră definitorii pentru identitate două legi, ambele atribuite lui Leibniz,
numite indiscernabilitatea identicilor (cunoscută şi sub denumirea de ‘legea lui
Leibniz’) şi identitatea indiscernabililor:
Indiscernabilitatea identicilor: dacă două obiecte sunt identice, atunci au aceleaşi
proprietăţi (adică obiectele sunt indiscernabile).
Formal: ∀ x ∀ y [(x=y) → ∀ F (Fx↔Fy)]
Identitatea indiscernabililor: dacă obiectele au aceleaşi proprietăţi, atunci ele sunt
identice.
Formal: ∀ F [(Fx↔Fy) → ∀ x ∀ y (x=y)]
4.1.1 Daţi exemple de relaţii de echivalenţă.
4.1.2 Construiţi câte un exemplu de relaţie care să fie:

a) reflexivă şi simetrică, dar netranzitivă
b) nereflexivă, dar simetrică şi tranzitivă
c) reflexivă şi tranzitivă, dar nesimetrică
4.1.3 Determinaţi care dintre următoarele relaţii sunt relaţii de echivalenţă. În cazul
celor care nu sunt relaţii de echivalenţă specificaţi ce proprietate a relaţiilor de
echivalenţă nu este satisfăcută:
a) a avea aceeaşi naţionalitate
b) a locui pe aceeaşi stradă
c) a avea acelaşi verişor
d) a fi de aceeaşi înălţime
e) a avea aceeaşi mamă biologică
f) relaţia ≤ (mai mare sau egal)
g) relaţia < (strict mai mare)
h) relaţia de congruenţă a triunghiurilor
Soluţie: a) echivalenţă; b) echivalenţă; c) nu este o relaţie de echivalenţă – relaţia nu
este tranzitivă; d) echivalenţă; e) echivalenţă; f) nu este o relaţie de echivalenţă – relaţia
nu este, în mod necesar, simetrică, g) nu este o relaţie de echivalenţă – nu este reflexivă,
nici simetrică; h) echivalenţă
4.1.4 Ce principiu nu este respectat în exemplul considerat de Russell?
4.1.5 Ce supoziţii asumăm când susţinem?

a) Râul Someş este râul Someş.
b) Orchestra Filarmonicii ne-a încântat din nou.
4.1.6 Când este permisă şi când este interzisă din punct de vedere logic schimbarea
semnificaţiei termenilor? Exemplificaţi.
4.1.7 Analizaţi următoarea concepţie asupra enunţurilor de identitate:

Sunt acestea necesare sau contingente? Chestiunea a făcut obiectul unor dispute
în filosofia recentă. Mai întâi, fiecare este de acord că descripţiile pot fi folosite pentru a
face enunţuri de identitate contingente. Dacă este adevărat că omul care a inventat
lentilele bifocale a fost primul Director al Poştelor al SUA - că aceştia au fost unul şi
acelaşi – este adevărat în mod contingent. Adică, s-ar fi putut să se întâmple ca un
individ să fi inventat lentilele bifocale şi un altul să fi fost primul Director al Poştelor al
SUA. Aşa încât, desigur, când faceţi enunţuri de identitate folosind descripţii - când
spuneţi ‘x-ul astfel încât φx şi x-ul astfel încât ψx sunt unul şi acelaşi’ - acesta poate fi
un fapt contingent. Dar filosofii şi-au arătat interesul, de asemenea, faţă de problema
enunţurilor de identitate dintre nume. Când spunem ‘Hesperus este Phosphorus’ sau
‘Cicero este Tullius’, ceea ce spunem este necesar sau contingent?
Mai întâi, este adevărat că cineva poate utiliza numele ‘Cicero’ ca să se refere la
Cicero şi numele ‘Tullius’ ca să se refere tot la Cicero şi să nu ştie că Cicero este
Tullius. Aşadar, se pare că nu ştim cu necesitate a priori că un enunţ de identitate între
nume este adevărat. Din aceasta nu decurge că judecata astfel exprimată este una
contingenţă, dacă este adevărată. Am subliniat acest punct în prima mea prelegere.
Există un sentiment foarte puternic care ne conduce la ideea că, dacă nu poţi şti ceva
printr-o ratiocinare a priori, atunci acel ceva trebuie să fie contingent; s-ar fi putut
întâmpla altfel; dar oricum, eu consider că acest sentiment este greşit.
Să presupunem că ne referim la acelaşi corp ceresc de două ori, drept ‘Hesperus’ şi
‘Phosphorus’. Spunem: Hesperus este acea stea de acolo în timpul serii; Phosphorus
este acea stea de acolo din timpul dimineţii. De fapt, Hesperus este Phosphorus. Există
realmente circumstanţe în care Hesperus nu ar fi fost Phosphorus? Presupunând că
Hesperus este Phosphorus, să încercăm să descriem o situaţie posibilă în care nu ar fi
fost. Ei bine, este uşor. Cineva trece pe acolo şi numeşte două stele diferite ‘Hesperus’
şi ‘Phosphorus’. S-ar putea chiar ca împrejurările să fie identice cu acelea care au
prevalat atunci când noi am introdus numele ‘Hesperus’ şi ‘Phosphorus’. Dar acele
circumstanţe sunt circumstanţe în care Hesperus nu este Phosphorus sau nu ar fi fost
Phosphorus? Mie mi se pare că nu sunt.
Desigur, sunt angajat faţă de poziţia că ele nu sunt, dacă spun că termeni precum
‘Hesperus’ şi ‘Phosphorus’, atunci când sunt folosiţi ca nume, sunt designatori rigizi. Ei
se referă în fiecare lume posibilă la planeta Venus. Prin urmare, şi în acea lume posibilă,
planeta Venus este planeta Venus şi nu are importanţă ce a spus oricare altă persoană în
această altă lume posibilă. Cum trebuie să descriem noi această situaţie? El nu se poate
să fi indicat spre Venus de două ori şi într-un caz să o fi numit ‘Hesperus’, iar în celălalt
‘Phosphorus’, aşa cum am făcut noi. Dacă el făcea aşa, atunci ‘Hesperus este
Phosphorus’ ar fi fost adevărat şi în acea situaţie. Poate că nu a indicat niciodată către
planeta Venus - cel puţin o dată el nu a indicat spre planeta Venus, să zicem că atunci
când a arătat spre corpul pe care l-a denumit ‘Phosphorus’. Atunci, în acel caz putem
afirma cu certitudine că numele ‘Phosphorus’ s-ar putea să nu se fi referit la
Phosphorus. Putem spune chiar că în exact acea poziţie observată dimineaţa în care am
descoperit-o pe Phosphorus, s-ar fi putut întâmpla ca Phosphorus să nu fie acolo - ca
altceva să fie acolo şi chiar că, în anumite circumstanţe, acel altceva să fi fost numit
‘Phosphorus’. Acesta nu este, totuşi, un caz în care Phosphorus să nu fi fost Hesperus.
Ar putea exista o lume posibilă în care, o situaţie contrafactuală în care, ‘Hesperus’ şi
‘Phosphorus’ nu ar fi nume ale lucrurilor pe care ele le numesc de fapt. Cineva, dacă ar
determina într-adevăr referinţele lor prin descripţii identificatoare, ar putea chiar folosi
aceleaşi descripţii identificatoare pe care le-am folosit noi. Totuşi, acesta nu este un caz
în care Hesperus nu era Phosphorus. Deoarece nu ar fi putut exista un astfel de caz, dat
fiind faptul că Hesperus este Phosphorus.
(Saul Kripke, Numire şi necesitate, Bucureşti: ALL, 2001, pp. 85-89)
4.2 PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI

Însă principiul cel mai sigur e acela în privinţa căruia e peste putinţă să ne înşelăm.
Un asemenea principiu trebuie, de bună seamă, să fie cât mai uşor cunoscut-căci toţi ne
înşelăm când e vorba de lucruri necunoscute-şi să nu depindă de alte ipoteze. […] Că un
astfel de principiu este cel mai sigur din toate e evident. Vom spune acum în ce constă
el: este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se
potrivească sub acelaşi raport acelaşi predicat. Dacă la această propoziţie generală mai
adăugăm anume lămuriri, o facem numai din pricina unor dificultăţi logice. Acest
principiu e cel mai sigur din toate, căci el cuprinde în sine caracteristicile arătate mai
sus. Intr-adevăr, e peste putinţă ca un om să-şi poată închipui că unul şi acelaşi lucru
este şi totodată nu este.
(Aristotel, Metafizica, Bucureşti: IRI, 1996 pp. 128-129, 1005b)
Sunt unii care, precum am spus, afirmă că e posibil ca un lucru să fie şi totodată să
nu fie, şi că se poate cugeta şi în acest chip. Părerea aceasta se întâlneşte şi la mulţi
naturalişti. […]
Încă unii, din pricina ignoranţei lor, pretind că trebuie dovedit chiar şi acest
principiu fundamental; dar e un semn de ignoranţă să nu-ţi dai seama care propoziţii au
nevoie să fie dovedite şi care nu. Oricum, e peste putinţă ca toate să fie demonstrate,
căci procedând astfel am merge înainte la infinit, şi atunci nu s-ar mai putea dovedi
nimic. Dacă deci există vreun principiu care să nu aibă nevoie de a fi demonstrat, apoi
cu greu s-ar găsi altul care să întrunească într-o mai mare măsură această condiţie decât
acesta.
Totuşi se poate demonstra, prin respingere, imposibilitatea părerii susţinute de
naturaliştii menţionaţi, şi pentru aceasta nu e nevoie decât ca acel care pune la îndoială
principiul fundamental să încerce a afirma ceva. Dacă însă adversarul nu afirmă nimic,
ar fi ridicol să întrebuinţăm argumente faţă de acela care n-are nici un argument pentru
nici un lucru, tocmai pentru că nu are. Un om care are o asemenea atitudine, în măsura
în care o are, nu e altceva decât un buştean. Cred însă că respingerea se deosebeşte de
demonstraţia propriu-zisă prin aceea că, în acest din urmă caz, cel care vrea să
demonstreze principiul s-ar părea că presupune tocmai ceea ce era de demonstrat, pe
când în celălalt caz, dacă cineva arată că adversarul a comis o greşeală, atunci avem de-
a face cu o respingere, nu cu o demonstraţie.
Principiul de la care trebuie să pornim când vrem să întâmpinăm astfel de obiecţii nu
constă în a pretinde de la adversar să recunoască că ceva este sau nu este – căci aceasta
ar însemna să presupunem tocmai ceea ce era de demonstrat – ci numai să indice ceva
care e valabil şi pentru el şi pentru convorbitorul său. Căci asta trebuie să facă, dacă în
adevăr vrea să spună ceva valabil. Altfel ar însemna că nu afirmă nimic nici pentru sine,
nici pentru altul. Dacă însă face acest lucru, atunci poate să aibă loc o demonstraţie, căci
acum vom avea de-a face cu ceva determinat. Şi dovada acestui principiu nu vine de la
acela care vrea să demonstreze existenţa lui, ci de la acela care-şi susţine punctul de
vedere afirmând ceva precis. Într-adevăr, acesta din urmă, în timp ce tăgăduieşte
principiul, fără să vrea îl afirmă. Totodată, cel care a făcut o astfel de afirmaţie a
recunoscut în acelaşi timp că ceva poate fi adevărat şi fără să mai aibă nevoie de-a fi
demonstrat, şi că de aceea nu orice lucru poate, în acelaşi timp şi să fie, şi să nu fie.
În primul rând, e un adevăr limpede că cuvântul a fi sau a nu fi înseamnă un lucru
anumit, şi totuşi să nu fie în acel fel. Apoi, tot aşa stau lucrurile şi dacă cuvântul om
înseamnă un lucru. Să zicem că înseamnă animal biped. Când zic un lucru prin aceasta
înţeleg că, dacă cuvântul om are acest sens, atunci oricine este om trebuie să corespundă
acestui sens. N-are de-a face dacă în cazul acesta cineva ar obiecta că cuvântul om are
mai multe sensuri. Esenţialul e numai ca aceste sensuri să fie determinate. Căci pentru
fiecare dintre aceste accepţii s-ar putea întrebuinţa câte un cuvânt deosebit. […] Dar
dacă nu s-ar admite acest lucru, ci s-ar afirma că cuvântul în discuţie are o infinitate de
sensuri, atunci aceasta înseamnă în chip evident că cuvântul om nu mai are nici un sens.
Într-adevăr, a afirma că un cuvânt nu înseamnă ceva anume înseamnă a afirma că acel
cuvânt nu are nici un înţeles, iar dacă cuvintele nu înseamnă nimic, rezultatul ar fi să se
desfiinţeze prin aceasta şi vorbirea dintre oameni, unii cu alţii, şi nu numai atât: dar s-ar
desfiinţa totodată de fapt şi vorbirea omului cu sine însuşi, pentru simplul motiv că e
peste putinţă să gândeşti dacă nu te gândeşti la un anumit lucru.
Să rămână deci stabilit, cum am spus la început, că cuvântul trebuie să aibă un sens,
şi anume un sens determinat. Atunci nu va mai fi cu putinţă ca expresia ‘a fi om’ să
însemne acelaşi lucru cu ‘a nu fi om’, când cuvântul om nu are numai sensul unei
determinări ce aparţine omului, ci înseamnă omul însuşi, în unitatea lui. Căci precizarea
sensului pe care o pretindem noi nu constă în ceea ce se afirmă ca predicat despre un
anumit lucru. În cazul acesta şi noţiunile, de pildă, de alb şi om ar însemna un singur
lucru, încât toate ar fi una şi aceeaşi, căci ele nu ar fi altceva decât diverse denumiri
pentru acelaşi obiect. Numai la omonime se poate întâmpla ca un lucru să fie şi totodată
să nu fie, în acelaşi timp. Aşa, de pildă, în cazul când ceea ce noi numim om la alţii s-ar
numi ne-om. Dar problema nu constă în aceea dacă se poate ca unul şi acelaşi lucru să
aibă în acelaşi timp şi numele de om şi pe acela de ne-om, ci dacă lucrul real, desemnat
cu acest nume, poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp. Dacă cuvintele om şi ne-om nu
înseamnă lucruri deosebite, evident că nici expresiile ‘a fi om’ şi ‘a fi ne-om’ nu
înseamnă ceva deosebit; încât ‘a fi om’ ar însemna acelaşi lucru ca şi ‘a nu fi ne-om’ şi
amândouă ar constitui unul şi acelaşi lucru. Căci, ca de pildă la cuvintele veşmânt şi
îmbrăcăminte, a fi unul înseamnă că noţiunea este una. Dacă amândouă sunt totuna,
atunci şi expresiile ‘a fi om’ şi ‘a fi ne-om’ înseamnă unul şi acelaşi lucru. Dar s-a arătat
că ele au, fiecare, un sens deosebit.
Prin urmare, dacă e cu putinţă să spunem ceva adevărat, rezultă neapărat că omul e
un animal cu două picioare. Căci acesta e sensul pe care l-am dat cuvântului om. Dar
dacă aceasta e necesar, nu se poate admite că el nu ar fi un animal biped, căci, când se
afirmă necesitatea existenţei sale, aceasta înseamnă tocmai că e peste putinţă ca el să nu
fie om. În concluzie, e imposibil să afirmăm în acelaşi timp despre acelaşi lucru că este
şi nu este om.
Aceeaşi argumentare se întrebuinţează şi pentru teza ‘a nu fi om’. Căci a fi om şi a
nu fi om înseamnă două lucruri deosebite, după cum şi a fi alb înseamnă altceva decât a
fi om. Ba încă noţiunea de alb se află într-un contrast şi mai accentuat cu cea de om, aşa
că e deosebită de aceasta într-un grad încă şi mai mare decât cea de om şi ne-om. Iar
dacă adversarul va obiecta că şi albul înseamnă unul şi acelaşi lucru ca şi om, atunci nu
i se va putea răspunde decât ceea ce i s-a spus şi mai înainte, că adică în acest caz toate
noţiunile, nu numai cele contradictorii, s-ar contopi într-una singură. Iar dacă acest lucru
nu este admisibil, atunci rezultă ceea ce s-a spus mai sus, dacă adversarul răspunde la
întrebarea pusă. Dacă la întrebarea simplă ce i s-a pus el adaugă în răspunsul său şi
negaţiile noţiunii de om, înseamnă că nu dă răspunsul la întrebarea ce i s-a adresat. Căci

în acest caz nimc nu se opune ca acelaşi lucru să fie şi om, şi alb, şi o mulţime infinită
de alte obiecte. Însă la întrebarea dacă într-adevăr poate să ne spună că cutare lucru
precis este un om sau nu, el trebuie să răspundă numind acel ceva precis.
(Aristotel, Metafizica, Bucureşti: IRI,1996 pp.130-134)
Această problemă [a întemeierii principiului noncontradicţiei] e tratată de Aristotel

în Metafizica IV, 4. El arată, întâi de toate, că nu este posibilă o demonstraţie directă a
legii contradicţiei (1006a). Tot ce se poate face este să-l combatem pe cel care o neagă.
Nu este posibilă însă nici demonstraţia indirectă prin respingerea contrariului ei, pentru
că o asemenea demonstraţie ar presupune că putem identifica o contradicţie în poziţia
oponentului. Lucru neconcludent în cazul acesta, pentru că poziţia adversarului constă
tocmai în negarea legii contradicţiei. Respingerea trebuie, aşadar, să aibă un caracter
special. Singurul lucru pe care adversarul trebuie să îl conceadă este că vorbeşte, că
spune ceva. Or, el face, de bună seamă, acest lucru dacă tăgăduieşte legea contradicţiei.
Dacă, dimpotrivă, el n-ar spune nimic, ar fi ridicol să i se argumenteze: ce ar
însemna să argumentezi cuiva care nu afirmă nimic? Un astfel de ins, cum scrie
Aristotel ‘ar fi precum o plantă’. Care este însă implicaţia faptului că cineva concede că
spune ceva? A spune ceva înseamnă ‘a da de înţeles ceva, atât sieşi cât şi
altcuiva’(1006a21). Or a da de înţeles ceva înseamnă a da de înţeles ceva
determinat.(1006a24). Cine nu dă de înţeles ceva anume acela nu dă de înţeles
nimic.(1006b7). Încă din capitolul 1 am formulat întrebarea dacă necesitatea legii
contradicţiei - iar odată cu ea şi a logicului, în general, ce-şi are temeiul în ea - izvorăşte
din esenţa fiinţei (a realităţii), din cea a gândirii sau din cea a limbajului. La această
întrebare Aristotel răspunde univoc: condiţia posibilităţii de a vorbi - iar aceasta
înseamnă a da ceva de înţeles - este aceea de a spune ceva determinat.
Nu este încă limpede în ce chip ar decurge de aici legea contradicţiei. Lucrul acesta
încearcă să-l facă Aristotel în continuarea pasajelor citate(1006a31 şi urm.): într-o
propoziţie predicativă putem spune ceva determinat numai dacă predicatul semnifică
ceva determinat. Aici se pot ridica două obiecţii. Prima e că predicatele sunt adesea
neunivoce. Această obiecţie, răspunde Aristotel, nu stă în picioare, cu condiţia doar ca
polisemia cuvântului cu pricina să fie una determinată (1006a34-b2). A doua obiecţie
este că obiectele la care aplicăm predicatele au întodeauna o pluralitate (posibil chiar o
pluralitate nedeterminată) de determinaţii. Aici Aristotel răspunde astfel: ‘[Predicatul]
‹om› nu se aplică doar la unul, ci semnifică unul’ (1006b14). În terminologie modernă,
aceasta înseamnă că trebuie deosebit între semnificaţia predicatului şi obiectul la care el
se aplică. În timp ce obiectul prezintă, ce-i drept, o multitudine de aspecte, semnificaţia
predicatului trebuie să fie univoc determinată. Aristotel îşi încheie raţionamentul astfel
(1006b28-34): Când un predicat (de exemplu ‘om’) semnifică ceva determinat, el nu
poate să semnifice totodată opusul (aici ‘non-om’); încât este cu neputinţă ca atunci
când putem spune adevărat despre ceva că este om, să putem totodată spune adevărat
despre el că nu este om.
2003, pp. 49-50)
Căci aceeaşi propoziţie, se ştie, poate fi şi adevărată şi falsă. În adevăr, dacă

propoziţia: cutare om şade este adevărată, totuşi când el se scoală, aceeaşi propoziţie
devine falsă. Şi tot aşa cu opiniile. În adevăr, dacă socotim ca adevărat că cutare om
şade, totuşi, când acela s-a sculat, aceeaşi părere, dacă mai este susţinută despre acelaşi
om, este falsă. Dar, chiar dacă se admite această excepţie, este totuşi o diferenţă în
modul în care lucrul se petrece. Căci, prin schimbarea lor, substanţele primesc calităţi
contrare: caldul devine rece, ceea ce este o altă calitate; tot aşa, albul devine negru şi
răul devine bine. În acelaşi fel, prin schimbare substanţele primesc contrarii.
Dimpotrivă, propoziţiile şi opiniile, în ele însele, rămân neschimbate în toate privinţele;
dar prin schimbarea lucrului în cazul dat, ele ajung să aibă calitatea contrară.
(Aristotel, Categorii 5, 4a)
[Exerciţii]
4.2.1 Arătaţi cum întemeiază Aristotel principiul non-contradicţiei.
4.2.2 Care dintre următoarele enunţuri sunt contradictorii, autocontradictorii, sau

consistente? Justificaţi-vă răspunsul.
a) Eu nu scriu.
b) El a fost sclavul sclavilor săi.
c) Acest cerc are două diagonale.
d) Totul este relativ.
e) Nimic nu este adevărat.
f) Ea a purtat o rochie roşie care era verde.
b
g) a = şi a > b.
2
Soluţie:
a) autocontradictoriu
b) consistent
c) contradictoriu
d) autocontradictoriu
e) autocontradictorie
f) contradictoriu
g) consistent (pt a, b = numere negative)
4.2.3 Care dintre următoarele enunţuri sunt contradictorii şi care sunt

autocontradictorii?
a) Toate judecăţile generale sunt false.
b) x – y = 0 şi x > y.
c) Eu nu exist.
d) Sensul unui enunţ este metoda sa de verificare.
e) Eu nu gândesc.
f) Totul este relativ.
g) Nu există nimic.
Soluţie:
a) autocontradictoriu
b) contradictoriu
c) autocontradictoriu
d) e) f) g) autocontradictorii
4.2.4 Comparaţi declaraţiile făcute de A şi B în fiecare din situaţiile de mai jos şi,
pentru fiecare situaţie în parte, stabiliţi:
(1) Dacă este posibil ca declaraţiile ambilor să fie adevărate; dacă da, care este
explicaţia?
(2) Dacă este posibil ca declaraţiile ambilor să fie false; dacă da, care este explicaţia?
(3) Dacă numai una din declaraţiile celor doi este adevărată, iar declaraţia celuilalt este
falsă; dacă da, care este explicaţia?
Situaţia I
A: Am întârziat cel mult 10 minute.
B: Nu este adevărat, pentru că ai întârziat cel puţin 10 minute.
Situaţia II
A: Arhitectura în stil clasic grec face din Ateneul Român cea mai frumoasă clădire din
Bucureşti.
B: Greşeşti! Cea mai frumoasă clădire din Bucureşti este Casa Parlamentului, dat fiind
că
este frecvent vizitată de un număr impresionant de turişti străini.
[Olimpiada de logică şi argumentare, faza naţională, 21-25 aprilie 2003]
4.2.5 În ce condiţii enunţurile a) şi b) de mai jos sunt ambele adevărate? Dar enunţul
c)?
a) Practicarea sportului este divertisment.
b) Practicarea sportului nu este divertisment.
c) Banii mei nu sunt banii mei.
Soluţie: a) de pildă când termenul ‘divertisment’ este luat în două sensuri diferite:
practicarea sportului este divertisment când, prin divertisment, înţelegem o activitate
care ne relaxează, tonifică etc, dar practicare sportului nu este divertisment când, prin
divertisment, înţelegem un spectacol menit să ne binedispună, să ne amuze etc.
4.3 PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS

Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre
extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat,
sau negat fiecare predicat. Lucrul e evident, dacă ne lămurim mai întâi ce înţelegem prin
adevărat şi fals. A enunţa că ceea ce este nu este, sau că ceea ce nu este este constituie o
propoziţie falsă; dimpotrivă, o enunţare adevărată e aceea prin care spui că este ceea ce
este şi că nu este ceeea ce nu este. Aşa că acela care spune despre ceva că este sau nu
este va trebui prin aceasta, implicit, să spună ceva adevărat sau ceva fals.
(Aristotel, Metafizica, Bucureşti: IRI, 1996 p. 156, 1011b).
Când însă subiectul se referă la individual şi la viitor, nu este tot aşa. În adevăr, dacă
orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată sau falsă, atunci totul trebuie să existe
sau să nu existe. Astfel, dacă cineva afirmă că un eveniment va avea loc, iar altul neagă
aceasta, este evident că unul dintre ei trebuie să aibă dreptate, căci orice afirmaţie sau
negaţie este adevărată sau falsă. În asemenea lucruri, nu pot fi amândouă adevărate în
acelaşi timp.
Astfel, dacă este adevărat a spune că un lucru este alb, el trebuie să fie alb; dacă
propoziţia contrară este adevărată, atunci cu necesitate el nu va fi alb. Apoi, dacă este
alb, propoziţia care stabileşte că este alb era adevărată; dacă nu este alb, propoziţia
opusă era adevărată. Şi dacă nu este alb, omul care spune că este face o eroare; iar dacă
cel care spune că este alb face o eroare, urmează că nu este alb. De aceea, se poate
spune că afirmaţia şi negaţia trebuie să fie sau adevărate sau false.
Dacă este aşa, atunci nu este şi nu devine la noroc sau la voia întâmplării, nici va fi
sau nu va fi la noroc sau la întâmplare, ci totul are loc cu necesitate şi nu la voia
întâmplării. Căci spune adevărul sau acel care afirmă că va avea loc, sau acel care neagă
aceasta. În adevăr, dacă lucrurile nu au loc cu necesitate, un eveniment ar putea tot aşa
de uşor şi să se întâmple şi să nu se întâmple; căci întâmplătorul, relativ la evenimentele
prezente, ori viitoare,poate fi tot aşa de bine într-un fel sau altul.
Mai departe, dacă un lucru este alb acum, atunci şi înainte era adevărat că va fi alb,
aşa că despre orice care s-a realizat a fost totdeauna adevărat a spune: ‘aceasta este’, ori
‘aceasta va fi’. Dar dacă era totdeauna adevărat a spune că un lucru este sau va fi, atunci
nu este posibil ca el să nu fie ori să nu urmeze a fi, şi când este imposibil ca un lucru să
nu devină, el trebuie să devină. Aşadar, tot ce va fi se produce cu necesitate. De aici
rezultă că nimic nu se produce la noroc sau întâmplător, căci dacă ar fi întâmplător, n-ar
mai fi necesar.
De altă parte, nu se poate susţine că nici afirmaţia şi nici negaţia nu sunt adevărate,
altfel spus că ceva nici se va întâmpla, nici nu se va întâmpla. În primul loc, urmează că
dacă o propoziţie ar fi falsă, opusa nu va fi adevărată. În al doilea rând, dacă este
adevărat că un lucru este şi alb şi mare, amândouă aceste calităţi trebuie cu necesitate
să-i aparţină; şi dacă este adevărat că ele îi vor aparţine mâine, ele trebuie cu necesitate
să-i aparţină mâine. Dar dacă un eveniment nu este de natură nici să aibă loc, nici să nu
aibă loc mâine, atunci contingenţa este eliminată. De exemplu, o luptă navală ar trebui
nici să aibă loc, nici să nu aibă loc mâine.
Aceste absurdităţi şi altele de acelaşi fel ar trebui să rezulte dacă la fiecare pereche
de propoziţii contradictorii, fie că se raportă universal la universale, fie că se raportă la
indivizi, una trebuie să fie adevărată şi cealaltă falsă, şi că nu există alternative reale, ci
tot ce este sau va fi este rezultatul necesităţii. De aici, ar urma că nu este nevoie să
deliberăm sau să ne străduim, în convingerea că dacă noi lucrăm într-un fel sau altul va
urma un anumit rezultat, pe când, dacă nu lucrăm aşa, nu va mai urma un anumit
rezultat. [...]
De aceea, dacă în orice timp lucrurile au fost de aşa natură, încât una dintre
propoziţiile contradictorii este adevărată, atunci era necesar ca ea să se realizeze; iar
toate evenimentele trecute au fost întotdeauna de aşa natură, încât realizarea lor a fost o
necesitate. Căci lucrul despre care s-a spus cu adevărat că va fi, nu se poate să nu fie, iar
despre lucrul care se realizează, a fost totdeauna adevărat a spune că se va realiza.
Totuşi, această vedere duce la o concluzie imposibilă, pentru că vedem că atât
deliberarea cât şi acţiunea condiţionează viitorul şi că, pentru a vorbi mai general, în
acele lucruri care nu sunt totdeauna actuale, există posibilitatea să fie şi să nu fie. Astfel
de lucruri pot deopotrivă sau să fie, sau să nu fie; şi, prin urmare, evenimentele de
asemenea pot sau să se întâmple, sau să nu se întâmple. Şi sunt multe exemple evidente
pentru aceasta. [....]
Afirmaţia sau negaţia aplicată la existenţe prezente sau trecute trebuie să fie sau
adevărată sau falsă. Anume la propoziţii la care subiectul este universal şi este luat
universal, sau în care este individual, cum s-a arătat, una din două trebuie să fie
adevarată şi cealaltă falsă; pe când la cele în care subiectul este universal, dar nu este
luat universal nu există această necesitate, cum am arătat mai înainte.
Când însă subiectul se referă la individual şi la viitor nu este tot aşa. …vedem că atât
deliberarea cât şi acţiunea condiţionează viitorul şi că, pentru a vorbi mai general, în
acele lucruri care nu sunt totdeauna actuale, există posibiliatea să fie şi să nu fie. Astfel
de lucruri pot deopotrivă să fie sau să nu fie; şi, prin urmare, evenimentele de asemenea
pot sau să se întâmple, sau să nu se întâmple.
Că acum existenţa este, când este, şi neexistenţa nu este, când nu este, este o
necesitate. Totuşi nu se poate zice, în general, că orice existenţă şi orice neexistenţă sunt
rezultatul necesitaţii. Căci nu este acelaşi lucru a zice că existenţa este necesară când
este, şi a zice că existenţa este absolut necesară, şi la fel despre neexistenţă. Tot aşa, la
două propoziţii contradictorii. Orice în lume este necesar sau să fie sau să nu fie, în
prezent sau în viitor, dar nu este totdeauna necesar a susţine care dintre aceste
alternative se va realiza. Să ilustrez aceasta cu un exemplu. Este necesar ca o luptă
navală sau să aibă loc sau să nu aibă loc mâine, dar nu este necesar ca să aibă loc mâine
şi nici nu este necesar ca să nu aibă loc. Necesar este însă ca ea să aibă loc sau să nu
aibă loc mâine. Întrucât propoziţiile adevărate corespund lucrurilor, este evident că,
atunci când în lucruri există o alternativă reală şi o posibilitate în direcţii contrare, şi
propoziţiile contradictorii corespunzătoare trebuie să se comporte la fel.
Aşa stau lucrurile cu tot ce nu este totdeauna existent, sau totdeauna neexistent. Una
dintre cele două propoziţii, în astfel de cazuri, trebuie să fie adevărată sau falsă, dar noi
nu putem spune precis care anume este adevărată sau falsă, ci trebuie să lăsăm
alternativa nedecisă. Una este probabil mai adevărată decât cealaltă, dar ea nu este nici
actual adevărată, nici actual falsă. Este de aceea limpede că nu este necesar ca, dintre o
afirmaţie şi o negaţie, una să fie adevărată şi cealaltă falsă. În adevăr, la ceea ce există
potenţial, nu actual, nu se aplică regula valabilă pentru ceea ce există actual, ci se aplică
regula aratată mai sus.
(Aristotel, “Despre interpretare” în Organon, vol I, cap. 19)
În virtutea legii terţului exclus, trebuie să fie adevărat fie că ‘A este B’, fie că ‘A nu
este B’. De aceea, fie este adevărat că ‘regele actual al Franţei este chel’, fie că ‘regele
actual al Franţei nu este chel’. Dacă vom enumera pe cei care au chelie şi apoi pe cei
fără chelie, nu-l vom găsi pe regele actual al Franţei pe nici una dintre liste. Hegelienii,
cărora le place sinteza, vor trage probabil concluzia că poartă perucă.
(Bertrand Russell, “Despre denotare”, în Analele Universităţii Bucureşti, Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti, 2005)
Într-un ‘sistem principal’ specific şi finit putem întodeauna verifica (adică fie
demonstra fie reduce la absurditate) proprietăţile sistemelor, adică, verifica dacă
sistemele pot fi aplicate cu corespondenţe prestabilite între elemente, în alte sisteme;
pentru că aplicaţia determinată de proprietatea în discuţie poate fi efectuată doar într-un
număr finit de moduri şi fiecare dintre aceste moduri poate fi urmărit fie până la
concluzie, fie până la respingerea concluziei.
Pe baza verificabilităţii menţionate mai sus, se susţine, pentru proprietăţi concepute
într-un sistem principal specific şi finit, principiul terţului exclus, adică principiul că
pentru fiecare sistem fiecare proprietate este fie corectă, fie imposibilă şi în particular
principiul reciprocităţii speciilor complementare, adică principiul că pentru fiecare
sistem corectitudinea unei proprietăţi urmează din imposibilitatea imposibilităţii acestei
proprietăţi. Dacă, de pildă, uniunea T(p, q) a două specii matematice p şi q conţine cel
puţin unsprezece elemente, urmează pe baza principiului terţului exclus (care în acest
caz apare ca principiul disjuncţiei) că fie p fie q conţine cel puţin şase elemente. De
asemenea, dacă am demonstrat, în aritmetica elementară, că nici unul dintre întregii
pozitivi a1, a2, …, an nu este divizibil cu numărul c şi nici produsul a1·a2·… ·an nu este
divizibil cu c, urmează pe baza principiului reciprocităţii speciilor complementare că,
dacă produsul a1·a2·… ·an este divizibil cu c, atunci cel puţin unul din factorii
produsului este divizibil cu c.
Pentru proprietăţi derivate într-un sistem principal specific şi finit cu ajutorul
principiului terţului exclus este cert că putem ajunge la coroborarea lor empirică dacă
avem suficient timp la dispoziţie.
Este un fenomen natural că numeroase obiecte şi mecanisme ale lumii perceptibile,
considerate în relaţie cu complexe extinse de fapte şi evenimente, pot fi gestionate dacă
le gândim ca (posibil parţial necunoscute) sisteme discrete finite care, pentru părţi
specifice cunoscute, sunt legate de legi specifice ale concatenării temporale. Deci legile
logicii teoretice, incluzând principiul terţului exclus, sunt aplicabile acestor obiecte şi
mecanisme în relaţie cu complexele respective de fapte şi evenimente, chiar dacă, în
aceste cazuri, o coroborare empirică a inferenţelor efectuate este, de obicei, material a
priori exclusă, iar în cazul inferenţelor privind trecutul (juridice sau altele) nu poate fi
vorba nici de o coroborare parţială. Acestei verificabilităţi incomplete a inferenţelor,
care sunt, totuşi, considerate irefutabil corecte, ca şi ignoranţei noastre parţiale a
sistemelor finite de reprezentare şi a faptului că logica teoretică este aplicată, mult mai
frecvent şi de mai mulţi oameni, acestor obiecte materiale decât celor matematice,
trebuie să-i punem în seamă, probabil, faptul că un caracter a priori a fost atribuit legilor
logicii teoretice, incluzând principiul terţului exclus, şi am omis condiţiile aplicabilităţii
lor, care constau în proiecţia unui sistem discret şi finit asupra obiectelor în discuţie,
astfel că s-a ajuns atât de departe încît să se caute o justificare mai adâncă a legilor
logicii decât activitatea mentală autonomă şi primară pe care matematicile sistemelor
finite o reprezintă. În consecinţă, în abordarea logică a lumii perceptibile aparenţa unei
contradicţii nu ne-a îndemnat niciodată să ne îndoim că legile logicii sunt de neclintit, ci
doar să modificăm şi completăm fragmentele matematice proiectate asupra lumii.
Un caracter a priori al legilor logicii a fost atât de consecvent atribuit până de curând
acestor legi, incluzând principiul terţului exclus, încât acestea au fost aplicate fără
rezerve chiar şi în matematica sistemelor infinite şi nu ne-am lăsat deranjaţi de
consideraţia că aceste rezultate, obţinute în acest mod, nu sunt, în general, deschise, fie
practic fie teoretic, vreunei coroborări empirice. Pe această bază au fost construite,
îndeosebi în ultima jumătate de secol, extinse teorii incorecte. […]
Următoarele două proprietăţi fundamentale, care decurg din principiul terţului
exclus, au fost semnificative pentru aceste matematici ‘logice’ incorecte ale infinitului
(‘logice’ pentru că folosesc principiul terţului exclus), cu precădere pentru teoria
funcţiilor reale (dezvoltate în principal de şcoala de la Paris):
1. Punctele continuului formează specii de puncte ordonate.
2. Fiecare specie matematică este fie finită, fie infinită.
(Luitzen Egbertus Brouwer, “On the significance of the principle of excluded middle
in mathematics, especially in function theory”, în Jean van Heijenoort, From Frege to
Gödel. A Source Book in Mathematical Logic 1879-1931, Cambridge, MA: Harvard
University Press, 1967, pp. 335-336)
Matematicianul intuiţionist îşi propune să facă matematică ca şi când aceasta ar fi o

funcţie naturală a intelectului său, o activitate liberă şi vitală a gândirii. Pentru el
matematica este un produs al minţii umane. El foloseşte limbajul, atât pe cel natural cât
şi pe cel formal, numai pentru a comunica gânduri, adică pentru a putea să-i determine
pe alţii sau pe sine să îi înţeleagă ideile matematice. Acest instrument lingvistic nu este
o reprezentare a matematicii, şi, cu atât mai puţin, este chiar matematica înşăşi. […]
Trebuie să fac o remarcă esenţială pentru înţelegerea poziţiei noastre intuiţuioniste: noi
nu atribuim o existenţă independentă de gândirea noastră, adică transcendentă,
numerelor întregi sau oricăror altor obiecte matematice. Chiar dacă este adevărat că
orice gând se referă la un obiect conceput ca având existenţă în afara gândului, putem,
cu toate acestea, să lăsăm această problemă una deschisă analizei. În orice împrejurare,
un astfel de obiect nu trebuie să fie complet independent faţă de gândire. Deşi aceste
obiecte trebuie să fie independente faţă de gândirea luată individual, obiectele
matematice sunt prin însăşi natura lor dependente de gândirea umană. Existenţa lor este
asigurată numai atâta vreme cât ele pot fi determinate de gândire. Ele au proprietăţi
numai atâta vreme cât acestea pot fi diferenţiate între ele de către gândire. Dar această
posibilitate de cunoaştere ni se revelează numai prin însuşi actul cunoaşterii. Credinţa în
existenţa transcendentă, nesusţinută de concepte, nu trebuie creditată ca fiind o dovadă
matematică. Acesta este motivul pentru care ne îndoim de legea terţului exclus.
(Arendt Heyting, “The intuitionist foundations of mathematics”, în Paul Benacerraf,
Hilary Putnam (editori), Philosophy of mathematics. Selected readings. Second edition,
Cambridge MA: Cambridge University Press, 1983 p. 52)
Ar trebui să luaţi în considerare care a fost programul lui Brouwer. Acesta s-a bazat
pe analizarea construcţiilor matematice ca atare, fără referire la problemele care privesc
natura obiectelor construite, cum ar fi dacă aceste obiecte există independent de
cunoaşterea pe care o avem despre ele. Acest punct de vedere ne conduce la ideea că
legea terţului exclus trebuie respinsă şi pot demonstra cel mai simplu acest lucru printr-
un exemplu. Să comparăm două definiţii ale numerelor naturale, să zicem k şi l.
I. k este cel mai mare număr prim, astfel încât k-1 este de asemenea prim, sau k = 1
dacă un astfel de număr nu există.
II. l este cel mai mare număr prim, astfel încât l-2 este de asemenea prim, sau l = 1
dacă un astfel de număr nu există.
Matematica clasică neglijează cu totul diferenţa de caracter, evidentă, dintre cele două
definiţii. k poate fi calculat (k = 3) pe când pe l nu avem nici o metodă de a-l calcula,
deoarece nu se ştie dacă secvenţa de perechi de numere prime gemene p, p+2 este finită
sau nu. Astfel intuiţioniştii resping definiţia II ca fiind definiţia unui număr întreg; ei
consideră că un număr întreg este bine definit doar dacă este dată o metodă prin care
acesta poate fi calculat. Acest raţionament ne conduce la respingerea legii terţului
exclus, căci dacă seria de numere prime gemene ar fi fie finită, fie infinită, II. ar defini
un număr întreg.
(Arendt Heyting, “Disputation”, în Paul Benacerraf, Hilary Putnam (editori),
Philosophy of mathematics. Selected readings. Second edition, Cambridge MA:
Cambridge University Press, 1983, p. 66).
Să privim câteva noţiuni aparent deviante despre adevăr. O astfel de noţiune, care
poate fi urmărită până la Aristotel, este că o predicţie nu este nici adevărată, nici falsă
până când evenimentele care o determină nu s-au petrecut.
Teologii s-au declarat în favoarea acestei doctrine. Dacă predicţiile contingente ar fi

adevărate acum, argumentează aceştia, evenimentele ar fi determinate, încă de acum,
prin faptul că Dumnezeu le cunoaşte, şi deci, ele nu ar mai fi contingente.
Determinismul rezultat de aici nu mai lasă loc pentru responsabilitatea morală a
individului. […] Dacă nu este încă adevărat că mâine va avea loc o bătălie navală - ca să
luăm exemplul lui Aristotel - atunci ar fi o greşeală să afirmi acum că mâine va avea loc
o bătălie navală; pentru că acum propoziţia contingentă nu este nici adevărată, nici falsă.
Astfel, logica este deviantă: legea terţului exclus se suspendă în aşteptarea determinării
cauzale. […] Avem de-a face cu abandonarea legii terţului exclus; de asemenea cu
restrângerea drastică a ariei propoziţiilor cu valoare de adevăr fixă. Cu toate acestea, din
fericire, argumentul teologic care subîntinde această încercare disperată este
neconcludent în două privinţe. Unul este asumpţia unui Dumnezeu omniscient. Celălalt
este ideea că determinismul universal exclude libertatea de acţiune. Se poate argumenta
că suntem liberi şi responsabili prin aceea că acţionăm conform voinţei noastre; dacă
alegerile noastre sunt determinate de cauze anterioare, acest lucru ţine de o altă discuţie.
Există un caz mai puternic care, de asemenea, ameninţă legea terţului exclus. Este
cazul în care un nume sau o descripţie singulară eşuează să desemneze ceva. Când o
propoziţie conţine un astfel de termen, o posibilă rezolvare este să nu mai luăm în
considerare propoziţia; să o tratăm ca fiind fără sens. Această rezolvare este ciudată
când înregimentăm propoziţiile în scop logic, pentru că existenţa obiectului poate fi o
problemă deschisă - ca în cazul lui Camelot, Prester John sau satelitul cu orbita cea mai
mare a lui Pluto. Este în ordine ca valoarea de adevăr a unei propoziţii să rămână o
problemă deschisă, dar nu este liniştitor să lăsăm însăşi semnificaţia unei propoziţii
pentru todeauna nestabilită.
Cineva ar putea, în consecinţă, să renunţe la legea terţului exclus şi să opteze mai
degrabă pentru o logică trivalentă, recunoscând o a treia valoare de adevar în starea
intermediară dintre adevăr şi falsitate. Existenţa lui Camelot, sau orice alt exemplu,
ajunge să depindă în totalitate mai curând de valoarea de adevăr, decât de semnificaţia
sa, şi e normal. Dar logica trivalentă plăteşte preţul anevoinţei. Pe lângă ‘nu’, care
trimite adevărul în falsitate, falsitatea în adevăr şi acum intermediarul în intermediar,
trebuie să mai existe o funcţie care să trimită adevărul în intermediar, intermediarul în
falsitate şi falsitatea în adevăr; de asemenea încă trei astfel de funcţii de adevăr unare
care să realizeze combinările – spre deosebire de logica binară, unde există una singură,
negaţia. Când trecem la funcţii de adevăr binare (conjuncţia, disjuncţia şi derivatele lor),
proliferarea ia proporţii. Poate fi încă ţinută sub control, dar se observă o îmbunătăţire
evidentă faţă de liniara logica binară.
(Willard van Orman Quine, Pursuit of truth, Cambridge, MA: Harvard University
Press, 1992, pp. 90 – 92)
Eşecul legii terţului exclus este adeseori explicat prin semnificaţia diferită a
disjuncţiei intuiţioniste: o demonstraţie a lui A v B este o demonstraţie fie a lui A, fie a
lui B şi, prin urmare, pretenţia demonstraţiei lui A v¬A se reduce la pretenţia de a fi
demonstrat fie A fie ¬A. O asemenea explicaţie a problemei, atât cât a fost dată, este
corectă, dar evident îl va lăsa pe un platonist cu senzaţia că semnificaţia impusă lui v
[sau] este arbitrară: din orice perspectivă conform căreia A sau ¬A trebuie să fie
adevărată, indiferent dacă putem oferi o demonstraţie, să respingem acel sens al lui v în
care asertăm A v¬A a priori este să ne interzicem mijloacele de a exprima ceea ce
suntem capabili să înţelegem. Nici o abordare a respingerii intuiţioniste a legii terţului
exclus nu este adecvată, prin urmare, dacă nu se bazează pe o respingere intuiţionistă a

noţiunii platoniste de adevăr matematic obţinut independent de capacitatea noastră de a-
i da o demonstraţie. Când luăm în considerare acest lucru, interpretarea intuiţionistă a
disjuncţiei nu mai apare arbitrară, ci singura posibilă, iar eşecul legii terţului exclus nu
mai apare dependent de vreo interpretare neobişnuită a lui v.
(Michael Dummett, Elements of Intuitionism, Oxford: Oxford Clarendon Press,
1977, p. 18)
[Exerciţii]
4.3.1 Care sunt situaţiile, identificate de Quine, în care principiul terţului exclus nu se
aplică? Ce consecinţe decurg din renunţarea la principiul terţului exclus? Care sunt
contraargumentele sale faţă de renunţarea la principiul terţului exclus?
4.3.2 În ce situaţii consideră Brouwer că putem accepta principiul terţului exclus şi în

ce situaţii nu mai suntem îndreptăţiţi să îl aplicăm? Care sunt argumentele aduse
pentru suspendarea aplicării principiului terţului exclus?
4.3.3 Potrivit lui Heyting de ce nu putem aplica în mod universal, în matematică,

principiul terţului exclus? Comentaţi exemplele sale. Construiţi exemple similare de
neaplicare a principiului terţului exclus.
4.3.4 Potrivit lui Dummett care este semnificaţia intuiţionistă a disjuncţiei, şi, implicit,
a principiului terţului exclus? Ce concepţie filosofică trebuie respinsă din perspectiva
semnificaţiei intuiţioniste a disjuncţiei? De ce?
4.3.5 Indicaţi, prin exemple, cazuri de suspendare a aplicării principiului terţului

exclus:
a) propoziţii privind viitorul contingent
b) propoziţii referitoare la mulţimi infinite
c) propoziţii despre obiecte inexistente
4.4 PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE

Trebuie luat în considerare că există două principii ale principiilor noastre: unul este
principiul contradicţiei; altul este principiul raţiunii determinate, conform căruia nimic
nu se petrece fără a avea o cauză sau cel puţin o raţiune determinantă.
(Gottfried Wilhelm Freiherr Leibniz, Teodicee, I, cap.44)
Fundamentul cel mare al matematicilor este principiul contradicţiei sau al identităţii,

adică acela că un enunţ nu poate fi adevărat sau fals în acelaşi timp şi, prin urmare, A
este A şi nu poate fi non-A. Şi acest singur principiu este suficient pentru a demonstra
toată aritmetica şi toată geometria, adică toate principiile matematice. Dar pentru a trece
de la matematică la fizică, mai trebuie un alt principiu, aşa cum am observat în
Teodiceea mea; acesta este principiul raţiunii suficiente, anume că: nimic nu se întâmplă
fără ca să existe un temei pentru care lucrurile se întâmplă aşa mai degrabă decât altfel.
De aceea Arhimede, voind să treacă de la matematică la fizică, în cartea sa privitoare la

echilibru, a fost obligat să se folosească de un caz particular al principiului cel mare al
raţiunii suficiente. El ia drept admis că, dacă avem o balanţă în care totul este la fel de-o
parte şi de alta, şi dacă se atârnă de-o parte şi de alta, la extremităţile ei, greutăţi egale,
întreaga balanţă rămâne în repaus. Aceasta fiindcă nu există nici un temei pentru care să
coboare o parte mai degrabă decât cealaltă.
(Gottfried Wilhelm Freiherr Leibniz, “Scrisoarea a II-a către Clarke”, în Gottfried
Wilhelm Freiherr Leibniz, Monadologia, Bucureşti: Humanitas, 1998, pp 100-101)
31. Raţionamentele noastre sunt întemeiate pe două mari principii, principiul

contradicţiei, în virtutea căruia socotim fals tot ceea ce cuprinde în sine o contradicţie, şi
adevărat, ceea ce este opus falsului, adică în contradicţie cu acesta;
32. Şi principiul raţiunii suficiente, în virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu
poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune
suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea de cele mai
multe ori nu sunt cunoscute.
(Gottfried Wilhelm Freiherr Leibniz, Monadologia, Bucureşti: Humanitas, 1998, p.
63)
Principiul de care e vorba este acela al nevoii de o raţiune suficientă pentru ca un

lucru să existe, un eveniment se întâmple, un adevăr să aibă loc. Este acesta un principiu
care să aibă nevoie de dovadă?
Am cerut adesea să mi se aducă argument împotriva acestui principiu, un exemplu
necontestat în care el dă greş; nimeni însă nu a făcut-o şi nu o va face vreodată. În
schimb, exemplele în care el duce la rezultat sunt în număr infinit; sau, mai degrabă, el
dă rezultat în toate cazurile cunoscute în care e folosit. Ceea ce trebuie să ne ducă la
concluzia raţională că el va da rezultate şi în cazurile necunoscute, sau care vor fi
cunoscute numai prin mijlocirea lui, conform maximei filosofiei experimentale care
procedează a posteriori; chiar dacă el nu ar fi justificat prin pură raţiune adică a priori
(Gottfried Wilhelm Freiherr Leibniz, “Scrisoarea a V-a către Clarke”, §46, în
Gottfried Wilhelm Freiherr Leibniz, Monadologia, Bucureşti: Humanitas, 1998 pp. 205-
206)
1. Principiul raţiunii suficiente a devenirii (principium rationis sufficientis fiendi):

“orice schimbare poate să se producă numai întrucât o altă schimbare o precede, potrivit
unei reguli anumite, încât ea se produce în mod necesar: această necesitate este nexus-ul
cauzal”. (p. 36)
2. Principiul raţiunii suficiente a cunoaşterii (principium rationis sufficientis
cognoscendi): “…dacă o judecată trebuie să exprime o cunoştinţă, ea trebuie să aibă o
raţiune suficientă...”(p.149)
3. Principiul raţiunii suficiente a existenţei (principium rationis sufficientis essendi):
“spaţiul şi timpul sunt astfel constituite, încât toate componentele lor se află într-un
raport reciproc, în privinţa căruia fiecare dintre ele este determinată şi condiţionată de o
alta.”(p.182)
4. Principiul raţiunii suficiente a acţiunii (principium rationis sufficientis agendi):
“la orice decizie percepută atât în cazul altora cât şi al nostru înşine, ne socotim
îndreptăţiţi să întrebăm ‘De ce?’adică presupunem ca fiind necesar faptul că înaintea ei
s-a petrecut ceva din care a rezultat decizia respectivă şi pe care îl numim temei sau,
mai exact, motivul acţiunii produse acum.”
(Arthur Schopenhauer, Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente,
Bucureşti: Humanitas, 2008, p.88)
În forma sa universal cunoscută, principiul raţiunii se enunţă: NIHIL est sine ratione.
Nimic nu este fără raţiune.
De obicei nu se observă că în formularea curentă a principiului micul cuvânt ‘este’
pare să treacă de la sine şi nu-i acordăm nici o atenţie. De ce să ne pretăm auzul la acest
‘este’? Principiul raţiunii spune: tot ceea ce este are o raţiune. Principiul este o afirmaţie
ce se referă la ceea ce este. Numai că un lucru care este nu îl percepem ca ‘existent’
decât dacă considerăm că el este şi cum el este. Dacă, aşadar, noi vrem să înţelegem cu
adevărat propoziţia în privinţa existentului, trebuie să acordăm atenţie la ceea ce este în
principiul ‘nimic nu este fără raţiune’, cuvântul ‘este’, care dă tonul la care este acordat
tot restul. Dacă ascultăm ceea ce glăsuieşte efectiv în principiu, dacă, cu alte cuvinte, ne
facem disponibili pentru mesajul său, atunci principiul sună altfel. Nu mai este: nimic
nu este fără raţiune, ci nimic nu este fără raţiune. Micul cuvânt ‘este’ pe care îl spunem
de fiecare dată despre ceea ce este numeşte fiinţa existentului. Când cuvântul ‘este’,
altfel spus ‘fiinţa’, dă astfel tonul ansamblului principiului, raţiunea se află, la rândul ei,
ca şi el, accentuată. Nimic nu este fără raţiune. Fiinţa şi raţiunea care sună de acum
împreună dau un acord. Ceea ce se face ascultat în acest acord este că fiinţa şi raţiunea
se leagă şi fac corp comun. Principiul raţiunii, care ia acum un alt sunet, spune, prin
urmare: fiinţei îi aparţine raţiunea.
(Martin Heidegger, Der Satz vom Grund, citatul după M. Heidegger, Le principe de
la raison, Paris, 1962 pp. 261-262)
[Exerciţii]
4.4.1 Pe ce principii se fundamentează, după Leibniz, întreaga matematică? Dar
fizica? De ce credeţi că avem nevoie de principiul raţiunii suficiente în ‘trecerea de la
matematică la fizică’? De ce, în exemplul oferit de Lebniz, nu e suficient principiul
identităţii şi al noncontradicţiei?
4.4.2 Ilustraţi cu exemple următoarele situaţii:

a) lipsă de temei
b) temei necesar, dar insuficient
c) temei suficient
d) temei necesar şi suficient
e) temei nenecesar şi insuficient
4.4.3 Ilustraţi cu exemple distincţia dintre:

a) temei logic
b) temei psihologic
c) cauza reală
4.5 EXERCIŢII RECAPITULATIVE

4.5.1 Determinaţi care dintre cele patru principii este încălcat în următoarele
raţionamente:
a) Cluj-Napoca este un oraş
Cluj-Napoca are zece litere
Un oraş are zece litere
Soluţie: este încălcat principiul identităţii: în prima premisă Cluj-Napoca este folosit ca
nume al unui oraş, iar în a doua premisă este considerat în calitate de cuvânt compus
prin concatenarea unor litere.
b) Oamenii de ştiinţă contemporani folosesc computerele

Leibnz şi Newton au fost oameni de ştiinţă contemporani
Leibnz şi Newton au folosit computerele
Soluţie: este încălcat principiul identităţii: în prima premisă, expresia ‘oameni de ştiinţă
contemporani’ este folosită cu sensul de contemporani cu noi, iar în a doua premisă este
folosită cu sensul de contemporani unul cu celălalt.
c) Socrate este om
Platon nu este Socrate
Platon nu este om
d) Articolul caracterizează substantivul.

Unul dintre genurile publicistice este articolul.
Unul dintre genurile publicistice caracterizează substantivul.
4.5.2 Ce principiu este încălcat în următoarele aserţiuni?

a) Eu nu am spus să nu veniţi împreună, eu am spus ca tu să vii singur.
b) Eu nu am spus să nu înotaţi, eu am spus să nu intraţi în apă.
c) Eu nu am spus să nu ieşiţi la plimbare, eu am spus să nu ieşiţi din casă.
Soluţie: în cele trei propoziţii avem o încălcare a principiului non-contradicţiei: dacă eu
vin singur, atunci nu am cum să vin împreună cu cineva; dacă nu am voie să intru în apă
cum anume aş putea înota; dacă nu am voie să ies din casă cum anume aş putea să mă
plimb.
4.5.3 Care dintre asumpţiile demonstraţiei de mai jos constă în aplicarea unuia dintre
principiile logicii? Pot fi indicate numerele x şi y care probează teorema de mai jos?
Dacă da, indicaţi numerele, dacă nu, explicaţi de ce nu pot fi indicate.
Teoremă: Există două numere iraţionale x şi y astfel încât numărul xy este raţional.
(Un număr este raţional dacă şi numai dacă poate fi scris sub forma unei fracţii de
numere întregi al cărei numărător este diferit de 0; altfel el este iraţional. De pildă, 2
este un număr iraţional.)
Demonstraţie: fie numărul 2 2 . Acest număr este fie raţional, fie iraţional.
Dacă este raţional atunci x=y= 2 şi teorema este demonstrată.
2 2
2 2
Dacă este iraţional atunci numărul 2 este raţional, dat fiind că 2 =
2
2× 2
= 2 2 = 2 şi putem considera că x = 2 2 şi y = 2 , ceea ce demonstrează,
din nou, teorema.
4.5.4 Citiţi cu atenţie teorema de mai jos şi demonstraţia acesteia. Ce formă logică
are enunţul teoremei? Puteţi determina care dintre cele două numere, e+π sau e·π, este
transcendent? Dacă da, specificaţi numărul. Dacă nu, argumentaţi de ce nu puteţi
determina.
Teoremă: sau e+π3 este un număr transcendent sau e·π este un număr transcendent.
(un număr a este algebric dacă există un polinom nenul P(X) cu coeficienţi întregi astfel
încât P(a) = 0, şi este transcendent dacă nu există un astfel de polinom. În acest sens
putem spune că e şi π sunt transcendente, dar 2 nu este transcendent, dat fiind că
pentru polinomul: P(X) = X2 - 2, P( 2 ) = 0).
Demonstraţie: Să presupunem, prin reducere la absurd, că ambele numere e+π, e·π
sunt algebrice. Fie S= e+π şi P= e·π. Construim următoarea ecuaţie de gradul 2, cu
coeficienţii algebrici S şi P:
x2 – Sx + P = 0,
ale cărei soluţii sunt chiar numerele e şi π. Dat fiind că toate soluţiile unei ecuaţii
polinomiale cu coeficienţi algebrici sunt algebrice, deducem că numerele e şi π sunt
algebrice. Contradicţie. Prin urmare, fie S fie P sunt transcendente, adică, fie e+π fie e·π
sunt transcendente.
4.5.5 Determinaţi conţinutul cognitiv al principiilor logice plecând de la câteva

exemple foarte simple şi arătaţi care este specificul acestui conţinut.
a) Stiloul este stilou.
b) Nu este cu putinţă ca obiectul din mâna mea să fie şi să nu fie stilou.
c) Obiectul din mâna mea sau este stilou, sau nu este stilou.
4.5.6 Procedaţi la întemeierea principiilor logicii plecând de la câteva exemple foarte

simple arătând:
a) că în negarea adevărului unui principiu este folosit acel principiu;
b) ce consecinţe absurde are admiterea falsităţii principiilor.
4.5.7 Analizaţi următoarele distincţii în lista principiilor logicii:

1. Principium identitatis: A este A. Sau: ceva este ceea ce este. Sau: omne subiectum
est praedicatum sui. Înrudit cu acest principiu este principum conveniantiae (principiul
3
Numerele e şi π sunt două constante matematice cu valori aproximative de e = 2.7182 şi π = 3,14159.
Constanta e, cunoscută şi sub denumirea de “numărul lui Euler”, poate fi definită matematic în diferite
moduri, cea mai frecventă definiţie fiind cea din analiza matematică, unde e este definit ca limită a unui şir, e
n ∞
 1 1
= lim 1 +  sau ca sumă a unui şir, e = ∑ . Cea de-a doua constantă, π, cunoscută încă din antichitate,
n →∞  n  n =0
n!
este cea mai faimoasă constantă matematică reprezentând raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul
său.
convenienţei): A, care este B, este B, în care o relaţie de inerenţă este prezentată ca

relaţie predicativă. Propoziţia : Non-A este non-A este numai o aplicare a principiului
identitatăţii la o noţiune negativă şi nu un nou principiu. Corespunzător, propoziţia ‘A,
care este non-B, este non-B’, este numai o aplicare a principiului convenienţei. Cu ea se
face însă trecerea la principium negationis ( principiul negării):
‘A, care nu este B, nu este B’.
2. Principium contradictionis: propoziţiile contradictorii nu pot fi adevărate ambele,
ci una trebuie să fie falsă; din adevărul uneia urmează falsul celeilalte. Sau: un răspuns
dublu – ‘da şi nu’ – la aceeaşi întrebare luată în acelaşi sens este inadmisibil.
3. Principium exclusi tertii sive medii inter duo contradictoria: propoziţii
contradictorii (precum: ‘A este B’ şi ‘A nu este B’) nu pot fi ambele false; din adevărul
uneia urmeză în mod necesar falsul celeilalte. Principiul contradicţiei şi principiul
terţului exclus se lasă rezumate în formula: A sau este B sau nu este B; fiecărui subiect
îi revine sau nu un anume predicat; sau: din două judecăţi contradictorii, totdeauna una
este adevărată, alta falsă; sau: la o întrebare determinată şi luată în acelaşi sens,
referitoare la apartenenţa unui anumit predicat la un anumit subiect, trebuie răspuns cu
da sau nu. Rezumarea celor două principii dă principium disiunctinos contradictorae
(principiul disjuncţiei contradictorii).
4. Principium rationis determinantis sive sufficientis: supune derivarea cunoştinţelor
la următoarea normă: o judecată se lasă derivată din alte judecăţi atunci şi numai atunci
când legătura logică a ideilor corespunde unei legături reale cauzale.
(Friederich Ueberweg, System der Logic und Geschichte der logischen Lehren,
pp.234-275)
4.5.8 Comentaţi următoarele aserţiuni:

‘El este în cameră sau el nu este în cameră.’- o ilustrare a legii terţului exclus; dar
dacă el este jumătate înăuntru şi jumătate afară, sau dacă el este mort sau dacă ne
înşelăm gândind că el a existat vreodată? Pentru asemenea cazuri legea terţului exclus
nu este valabilă.
Un om poate fi îndrăgostit de cineva şi în acelaşi timp să urască pe acel cineva, în
legătură cu aceleaşi caracteristici. Astfel legea non-contradicţiei nu este valabilă în
asemenea cazuri. În mod similar, pentru ‘sunt cu ceva şi totuşi nu sunt cu ceva’, şi aşa
mai departe.
A nu este întotdeauna A – un băiat devine bărbat, un mormoloc devine broască.
Universul este dinamic, nu static, iar legea identităţii lui Aristotel nu poate să dea seamă
de caracterul dinamic al universului.
Deducând concluzii din premise, putem afla în concluzie lucruri pe care nu le-am
ştiut atunci când am stabilit premisele. Astfel am derivat noi cunoştinţe din situaţia dată.
Prin urmare aceste cunoştinţe nu sunt analitice.
(John Hospers, An Introduction to Philosophical Analysis, p. 99, p. 226)
4.5.9 Ce principii logice sunt încălcate în următoarele argumente? Explicaţi unde

apar abaterile:
a) Orice negru este originar din zona caldă.
Dulapul este negru.
Prin urmare, dulapul este originar din zona caldă.
b) Membrii trupei de teatru din liceu sunt opt.

Radu este unul dintre ei.
Prin urmare, Radu este opt.
[Olimpiada de logică şi argumentare, faza locală, Cluj, 14 februarie 2009]
5 TEORIA TERMENILOR
I Cuvintele sunt sau legate sau nelegate. Exemple pentru cele legate sunt expresiile:
omul aleargă, omul învinge; iar pentru cele nelegate: om, bou, aleargă, învinge.
(Aristotel, Organon, vol. I Bucureşti: IRI, 1996 p. 121)
II Cuvintele fără nici o legătură înseamnă: substanţă, cantitate, calitate, relaţie, loc,
timp, poziţie, posesie, acţiune ori pasiune. Vom explica pe scurt prin exemple; substanţe
sunt: om, cal; cantitate: lung de doi coţi ori de trei coţi; calitate: alb, gramatical; relaţie:
dublu, jumătate, mai mare; loc: în piaţă, în Liceu; timp: ieri, anul trecut; poziţie: culcat,
şezând; posesie: încălţat, înarmat; acţiune: a tăia, a arde; pasiune: a fi tăiat, a fi ars.
(Aristotel, Metafizica, Bucureşti: IRI, 1996 p. 124)
III Căci fiecare afirmare sau negare, după cum se ştie, să fie ori adevărată ori falsă,
pe când expresiile fără legătură, cum ar fi: om, alb, aleargă, învinge, nu pot fi nici
adevărate, nici false.
IV Orice substanţă apare ca însemnând ceva strict determinat. În cazul substanţei

prime, aceasta este necontestat adevărat; căci lucrul este indivizibil şi numeric o unitate.
În cazul substanţelor secunde, când vorbim bunăoară despre om ori despre animal, felul
nostru de vorbire este de aşa fel, încât noi dăm aici impresia că indicăm de asemenea
ceva strict determinat, dar impresia nu este adevărată, pentru că o substanţă secundă nu
este ceva unic, ci o calificare. În adevăr, ea nu este una, ca substanţa primă; cuvintele
‘om’ şi ‘animal’ sunt enunţate despre mai multe subiecte.
V Adevărul ori falsitatea unei propoziţii ţine de existenţa sau de neexistenţa lucrului,
nu de capacitatea propoziţiei înseşi de a primi calităţi contrare.
VI Trebuie acum să explicăm sensurile variate în care este întrebuinţat termenul

‘opus’. Se zice că lucrurile sunt opuse în patru sensuri: relativii unul faţă de altul;
contrarii unul altuia; privaţia faţă de posesie; afirmaţia faţă de negaţie. Să arăt pe scurt
despre ce este vorba. Un exemplu de termen opus aplicat la relativi este dat de
expresiile ‘dublu’ şi ‘jumătate’; la contrari de ‘rău’ şi ‘bun’. Opuşi în sensul de afirmaţie
şi negaţie sunt ‘el şade’, ‘el nu şade’; în sensul de privaţie şi posesie: orbire şi vedere.
VII Un concept individual nu se poate niciodată numi astfel întrucât în realitatea

empirică în, mod accidental, există un singur lucru care îi corespunde…Concept
individual se poate numi doar acela în ale cărui caractere se află dată unicitatea unui
obiect care îi corespunde; în acest sens centrul lumii este un concept individual.
(C. Sigwart, Logik,1, p. 359)
VIII Dacă la noţiunile generale se elimină caracterele individuale ale exemplarelor

comparate, la noţiunile individuale se lasă la o parte însuşirile individuale ale diferitelor
reprezentări pe care le avem despre acelaşi individ. Aşa de pildă, în noţiunea individuală
Nilul, se păstrează desigur ceea ce îl deosebeşte de toate fluviile, ceea ce este propriu
lui: revărsarea apelor după o îndoită schimbare a culorii (în verde şi roşu) şi fertilizarea
consecventă a câmpiilor. Dar fireşte se neglijează modalităţile variate ale diferitelor
reprezentări pe care le putem avea despre el. Aşa se elimină din noţiune întinderea
variabilă a masei de apă revărsată în fiecare an şi faptul în legătura cu asta că uneori se
pot face două rânduri de recoltă, alteori numai una.
(Ion Petrovici, Teoria noţiunilor, p. 153)
IX Însuşi Frege explică într-un loc distincţia sa, spunând că un nume propriu (care
poate fi un cuvânt sau un semn izolat, sau o combinaţie de cuvinte sau semne) exprimă
sensul său, dar reprezintă sau desemnează referinţa sa.
În întrebuinţarea obişnuită a limbajului pentru emiterea unor enunţuri, punerea unor
întrebări, darea unor ordine etc., se presupune că orice semn complet distinct are atât
sens, cât şi referinţă. Referinţa este un obiect de o speţă oarecare, dar nu neapărat un
obiect perceptibil; Frege are grijă întotdeauna să combată ideea că nu există nimic în
afară de ceea ce poate fi perceput, şi el include în mod expres printre obiectele sale
lucruri ca numerele, locurile, momentele şi perioadele de timp. Pe de altă parte, sensul
este ceva prin care obiectul poate fi desprins şi propus atenţiei noastre. Sensul nu este o
reprezentare, dacă înţelegem prin aceasta o imagine sau ceva specific unui gânditor
individual. Într-adevăr, orice comunicare depinde de exprimarea unui sens de la un om
la altul, iar în împrejurări speciale semnele pot avea un sens public chiar dacă nu au
vreo referinţă. Aceasta se întâmplă, de exemplu, atunci când cuvintele sunt întrebuinţate
într-o povestire. Un romancier ne poate asigura în prefaţa cărţii sale că opera nu conţine
nici o referire la o persoană reală, dar, cu toate acestea, noi putem înţelege ceea ce a
scris. Ceva similar se întâmplă şi atunci când cineva relatează afirmaţiile unei alte
persoane fără să atribuie la rândul său referinţe cuvintelor întrebuinţate de acel
altcineva. De exemplu, cineva care a făcut studii clasice poate folosi cuvintele ‘Zeus’ şi
‘Athena’ în mod inteligibil într-o expunere a mitologiei eline, deşi nici el, nici cititorii
săi nu cred că au existat persoane ca cele descrise sub aceste denumiri. Acestea sunt însă
cazuri speciale. În vorbirea obişnuită, se presupune că toate numele au referinţe, iar într-
un limbaj logic perfect, destinat ştiinţei, fiecare expresie construită pentru a funcţiona ca
un nume propriu ar avea în fapt o referinţă.
(William şi Martha Kneale, Dezvoltarea logicii, Cluj – Napoca: Dacia, vol. 2, p.
127)
X Legea este rezultatul condensării tuturor fenomenelor de acelaşi fel în un singur

fenomen-tip. Ea rosteşte esenţa tuturor făcând să reiasă elementul lor comun şi lepădând
deosebirile care nu au nici o însemnătate. Legea este deci fenomenul generalizat.
Seria posedă un cu totul alt caracter. Orice serie de dezvoltare înlocuieşte o
succesiune care pleacă de la un sâmbure, se suie sau se coboară, pentru a ieşi la un
rezultat care dă numele seriei.
Astfel seria tărâmurilor primitive se alcătuieşte din succesiunea tărâmurilor silurian,
devonian, carbonifer şi permian; fiecare din aceste tărâmuri alcătuind, la rândul său, o
serie de depozite succesive. […] Seria se deosebeşte de lege prin raportul în care ea se
Teoria termenilor 69
află cu elementul timpului. Pe când legea este neatârnată de el, seria nu poate exista
decât în scurgerea lui.
O a doua deosebire care se cuvine a fi însemnată între lege şi serie, este că cea dintâi
sfarmă tiparul faptelor din care a fost extrasă, nelăsând să subziste decât caracterul lor
comun; că toate faptele trecute, prezente şi chiar viitoare care intră în alcătuirea ei,
dispar şi se topesc în un amestec comun.
Seria, dimpotrivă, nu distruge faptele care slujesc la a ei alcătuire. Ea le lasă să
dăinuiască în întregimea lor. Ideea care predomneşte seria şi încheagă toate faptele
individuale în unitate superioară, este legătura care le înlănţuieşte…
Iată însă pentru ce […] noţiunea mai generală, în ştiinţele de legi, conţine mai puţine
elemente decât cele singulare din care a fost extrasă, ceea ce nu este decât reproducerea
principiului cunoscut al abstracţiunii: că pe cât sfera unei noţiuni se întinde, cu atât
conţinutul ei scade. Dar ceea ce nu s-a observat, lucrurile stau cu totul altfel în ştiinţele
individualului, de vreme ce în ele cu cât noţiunea devine mai obştească, cu atât
conţinutul ei se măreşte. Aşa în geografie, bazinul unei mări sau al unui fluviu este mai
bogat în conţinut decât bazinul unui afluent…Seria războaielor ruso-turce conţine mai
multe noţiuni decât a unuia din ele…
(A.D.Xenopol, “Noţiunea valorii în istorie”, în Scrieri sociale şi filosofice, pp. 309-
315)
XI Dacă se imaginează o clasificare ierarhică ce îmbraţişează totalitatea celor

existente, conceptele ei inferioare, speciile ultime, apropiate pe cât posibil de indivizi,
vor avea odată cu cea mai mică extensiune, conotaţia cea mai bogată; detaliul lor este,
în acest caz, obiectul oricărei cunoaşteri umane; conceptul ei superior, genul suprem, va
fi ideea abstractă a existenţei, cel mai extins dar şi cel mai sărac dintre toate conceptele,
atât de vid încât, după unii metafizicieni, el este indiscernabil de contrariul său şi nimic
nu ar diferenţia existenţa pură de purul neant.
Dar dacă comprehensiunea este înţeleasă în sensul definit de noi şi dacă, aşa cum am
văzut, determinaţiile speciilor sunt conţinute deja, cu titlul de variabile, printre calităţile
genurilor, comprehensiunea creşte şi descreşte în acelaşi timp cu extensiunea. De
fiecare dată când se urcă cu un grad pe scara genurilor, termenul cel mai general, ce se
poate atribui la noi subiecte, exclude din conotaţia sa caracterele diferenţiale ale acestor
subiecte şi admite în comprehensiunea sa toate proprietaţile. Genul suprem are, deci, în
acelaşi timp cu extensiunea cea mai vastă, comprehensiunea cea mai bogată.
(Edmond Goblot, Traite de logique, pp. 114 - 115)
XII În acest fel cele zece categorii (din lista lui Aristotel, n.n.) se lasă ordonate în
patru grupe. Substantivum sau substanţa, cum se exprimă Aristotel în felul său, care
amestecă logicul şi metafizicul, desemnează conceptul de obiect. Adjectivul şi
numeralul aparţin, logic şi gramatical, unei clase: ele semnifică conceptul de proprietate
în sensul mai larg al cuvântului. Diferitele feluri de concepte verbale se lasă, însă, nu
mai puţin subordonate unui concept general. Cel mai bine ar reuni semnificaţiile adesea
divergente ale verbului, conceptul de stare. Căci în timp ce proprietatea desemnează
ceva mai mult sau mai puţin stabil, în cazul stării noi presupunem ca ea se poate
schimba. Prin devenire, mişcare sau schimbare se exprimă totdeauna numai o latură
particulară a conceptului verbal. A sta, a avea, a face, a suferi se leagă, însă, în
conceptul de stare. În sfârsit, adverbele de loc şi de timp, prepoziţiile, cazurile, timpurile
şi modurile verbului pot fi reduse la o categorie a relaţiei, dacă acesteia i se conferă o
semnificaţie lărgită încât ea să cuprindă în acelaşi timp relaţia locală şi temporală cu cea
logică…
Se observă imediat că cele patru categorii logice la care se lasă reduse cele zece
categorii ale lui Aristotel se acoperă numai parţial cu formele cuvintelor pe care le
distinge gramatica. Într-adevăr, substantivul, adjectivul şi verbul corespund, în genere,
unor tipuri de concepte bine delimitate; particulele intră, însă, în diferite clase, fără ca
diviziunea gramaticală sa meargă paralel cu cea logică.
(Wilhelm Wundt, Allegemeine Logik und Erkenntnistheorie, pp. 113 - 114)
XIII Etajul fundamental al acestei lumi îl formează reprezentările lucrurilor

determinate, care sunt desemnate pe planul limbii de substantive concrete. Aceste
lucruri ni le reprezentăm ca purtătoare de proprietaţi, care află expresie în adjective şi ca
desfăşurând, în cursul timpului, activităţi, şi intrând în stări care se exprima în verbe.
(Cristoph Sigwart, Logik, p. 33)
5.1 FORMAREA TERMENILOR

5.1.1 Ilustraţi cu exemple următoarele feluri de a forma termeni:
a) având o mulţime de imagini asupra obiectelor individuale se departajează însuşirile
comune, generale;
b) având un singur obiect dintr-o clasă de obiecte se departajează însuşirile tipice,
reprezentative;
c) având un obiect individual se urmăreşte evoluţia sa în timp şi se departajează
însuşirile constante, caracteristice;
d) având un ansamblu de însuşiri ale unor obiecte se departajează o singură însuşire;
Soluţie:
a) termenul ‘mamifer’ s-a format prin departajarea însuşirilor comune, generale
b) Noţiunea de ‘Pământ’ s-a format detaşând însuşirile tipice ale Pământului din clasa
mai largă a planetelor.
c) identitatea personală a cuiva (de pildă, a lui Mihai Eminescu) se construieşte reunind
însuşirile constante, caracteristice, în evoluţia acestuia în timp.
d) termeni precum ‘triangularitatea’, ‘eligibilitatea’ se formează prin departajarea unei
singure însuşiri.
5.1.2 Analizaţi următorii termeni şi indicaţi în ce fel s-au format:

a) om, b) Pământ, c) planetă, d) Soare, e) egalitatea, f) permanenţa, g) bun pentru a fi
ales, h) bunătate, i) pădure, j) Pădurea Neagră, k) perpetuum mobile, l) mulţimea tuturor
mulţimilor, m) neant, n) Napoleon.
Soluţie:
a) termenul ‘om’ s-a format prin departajarea însuşirilor comune: biped, vertebrat,
raţional, dotat cu aparat fonator etc.
b) Noţiunea de ‘Pământ’ s-a format detaşând însuşirile tipice ale Pământului din clasa
mai largă a planetelor.
c) prin departajarea însuşirilor comune, generale
d) prin departajarea însuşirile tipice, reprezentative
e) se formează prin departajarea unei singure însuşiri
g) prin departajarea însuşirile comune, generale
n) prin urmărirea evoluţiei sale în timp şi departajarea însuşirile constante, caracteristice
5.1.3 Indicaţi diferenţa dintre imagine şi noţiune luând în discuţie următorii termeni:
a) materie, b) satelit, c) teorie, d) înţelepciune, e) student, f) Marea Neagră, g) carte, h)
mişcare.
5.1.4 Analizaţi procesul de constituire a termenilor următori arătând cum se face

abstracţie de însuşirile neesenţiale şi se reţin însuşirile esenţiale:
a) metal, b) materie, c) mamifer, d) joc, e) om, f) matematică, g) patruped, h) masă, i)
scaun, j) energie, k) pom fructifer.
Sugestie:
a) trăsături neesenţiale – formă de agregare, culoare, duritate etc; trăsături esenţiale -
bun conducător de căldură şi electricitate, ductil; maleabil
b) trăsături neesenţiale – formă de agregare, culoare, dimensiune, etc; trăsături esenţiale:
masă, inerţie etc
c) trăsături neesenţiale: mediul în care trăieşte (terestru, acvatic), dimensiunea, numărul

de picioare etc; trăsături esenţiale: naşte pui vii şi îi alăptează
5.1.5 Delimitaţi notele esenţiale de cele neesenţiale în cazul următorilor termeni:

a) gaz, b) uşă, c) mamifer, d) mercur, e) autovehicul, f) cetăţean, g) societate civilă, h)
militar, i) roman, j) popor.
Soluţie:
a) trăsături neesenţiale: culoare, miros, proprietăţie electrice etc; trăsături esenţiale:
substanţă în stare fluidă cu densitate mică, coeziune moleculară redusă expansibil şi
compresibil, care ia volumul şi forma spaţiului disponibil.
b) trăsături neesenţiale: materialul din care este făcută, textură, culoare etc; trăsături
esenţiale: deschizătură care permite intrarea şi ieşirea
c) trăsături neesenţiale: numărul de picioare, mediul în care trăieşte (terestru, acvatic)
etc; trăsături esenţiale: naşte pui vii şi îi alăptează
5.1.6 Delimitaţi notele tipice de cele netipice în cazul următorilor termeni singulari:
a) Poetul Eminescu, b) filosoful de la Cluj-Napoca care a scris ‘Existenţa tragică’, c)
autorul Capitalului, d) discipolul lui Platon şi învăţătorul lui Alexandru Macedon.
5.1.7 Analizaţi dinamica conţinutului următorilor termeni:

a) simultaneitate, b) spaţiu, c) timp, d) materie, e) obiectul filosofiei, f) estetica, g) artă,
h) univers, i) praxis, j) istorie.
Sugestie:
a) până la începutul secolului al XX-lea se considera că simultaneitatea are un caracter
absolut; după apariţia teoriei speciale a relativităţii se consideră că simultaneitatea are
un caracter relativ (fiind relativă la un anumit sistem de referinţă).
b) la fel ca şi în cazul simultaneităţii, se considera că spaţiul are un caracter absolut, dar,
după apariţia teoriei speciale şi generale a relativităţii se consideră că spaţiul este relativ,
că se deformează în jurul maselor gravitaţionale puternice etc.
5.2 STRUCTURA TERMENILOR

5.2.1 Caracterizaţi următorii termeni din punctul de vedere al sferei:
a) cub tetradimensional, b) cel mai mare număr natural, c) cerc pătrat, d) biped, e) şirul
cel mai lent convergent, f) planetă, g) calendar, h) Napoleon, i) individ, j) Revoluţia k)
franceză din 1789, l) lege, m) filosof, n) Neptun, o) bibliotecă, p) catharsis, r) victorie
Soluţie:
a) sfera sa e nevidă (se poate indica vreun element al sferei sale?)
b) sfera sa e vidă
c) sfera sa e vidă
e) sfera sa e vidă
5.2.2 Stabiliţi intensiunea următorilor termeni:

a) triunghi, b) filosofie, c) luptătorii paşoptişti, d) om, e) cosmologie, f) artrită, g) cauză,
h) model, i) comunicare
Sugestie: proprietăţile specificate mai jos sunt definitorii pentru intensiunea termenilor
avuţi în vedere
a) poligon cu trei laturi şi trei unghiuri

d) mamifer, biped, raţional, dotat cu aparat fonator etc.
e) ştiinţă, studiază structura, dimensiunea şi evoluţia universului şi legile care îl
guvernează
f) boală care se manifestă prin inflamarea articulaţiilor în urma unei infecţii microbiene.
5.2.3 Comparaţi sub aspectul structurii logice următorii termeni:

a) planetă Venus
b) filosof Kant
c) capitală Bucureşti
d) Toma Caragiu actor
e) oraş Cluj – Napoca
f) Universitatea Babeş – Bolyai universitate
g) ambasador Nicolae Titulescu
h) naţiune români
i) ţară România
Soluţie:
a) termenul ‘planetă’ are, faţă de termenul ‘Venus’, o intensiune mai mică dar o
extensiune mai mare (intensional, Venus conţine toate notele termenului planetă, având
în plus câteva note distinctive: este a doua planetă a sistemului nostru solar, are o
distanţă orbitală medie de 108 milioane de kilometri, este, după lună, cel mai strălucitor
corp ceresc de pe cerul nopţii având o magnitudine de-4, 6 etc).
b) termenul ‘capitală’ are, faţă de termenul ‘Bucureşti’, o intensiune mai mică dar o
extensiune mai mare (intensional, termenul ‘Bucureşti’ conţine toate notele termenului
‘capitală’ având în plus câteva note distinctive: capitala României, situată geografic la
latitudinea de 44, 43 Nord, longitudinea 26, 06 Est etc).
c) termenul ‘filosof’ are, faţă de termenul ‘Kant’, o intensiune mai mică dar o
extensiune mai mare, incluzându-l în sfera sa pe cel din urmă.
d) termenul ‘Toma Caragiu’ are, faţă de termenul ‘actor’, o intensiune mai mare dar o
extensiune mai mică, fiind inclus în sfera ultimului termen.
5.2.4 Analizaţi extensiunea şi intensiunea următorilor termeni:

a) Revoluţia franceză din 1789, b) Eminescu, c) cel mai mare filosof al antichităţii, d)
autorul poeziei Luceafărul, e) Munţii Pădurea Neagră, f) autorul Metafizicii, g)
discipolul lui Platon şi învăţătorul lui Alexandru Macedon, h) Cicero, i) aur, j) apă, k)
Aristotel, l) tigru, m) joc, n) cel mai mare orator roman.
5.2.5 Comparaţi extensiunea şi intensiunea termenilor următori, luaţi doi câte doi:
a) mineral oxid de fier
b) Cezar roman
c) pălărie ceea ce acoperă capul
d) număr figură
e) cale ferată cale de comunicaţie
f) omnibus vehicul
g) geometrie algebră
(Louis Liard, Logique, p. 216)
Soluţie:
a) extensiunea termenului ‘oxid de fier’ este inclusă în extensiunea termenului

‘mineral’, intensional raportul fiind invers.
b) extensiunea termenului ‘Cezar’ este inclusă în extensiunea termenului ‘roman’,
intensional raportul fiind invers
c) extensiunea termenului ‘pălărie’ este inclusă în extensiunea termenului ‘ceea ce
acoperă capul’, intensional raportul fiind invers
d) extensional şi intensional termenii nu au elemente comune.
5.2.6 Comparaţi extensiunea şi intensiunea următorilor termeni, luaţi doi câte doi:
a) direcţie în sus
b) cantitate sutime
c) fa diez
d) poziţie la dreapta
e) cantitate mai mare decât
f) ora 2 ora 12
Soluţie:
a) extensiunea termenului ‘în sus’ este inclusă în extensiunea termenului ‘direcţie’,
intensional raportul fiind invers.
b) extensiunea termenului ‘sutime’ este inclusă în extensiunea termenului ‘cantitate’,
intensional raportul fiind invers.
c) noţiunile sunt în raport de contrarietate, extensional termenii neavînd elemente
comune, dar, ca specii ale aceluiaşi gen, au, intensional, unele proprietăţi comune (sunt
note muzicale etc)
5.2.7 Ordonaţi descrescător, după criteriul extensiunii, termenii următori:

a) cal, fiinţă, mamifer, animal, vertebrat
b) fiinţă, mamifer, mamifer biped, animal, om, om de stat
c) om, Orhan Pamuk, scriitor, scriitor de etnie turcă
d) materie, Jupiter, planetă, corp ceresc
Soluţie:
a) fiinţă, animal, vertebrat, mamifer, cal
b) fiinţă, animal, mamifer, mamifer biped, om, om de stat
c) om, scriitor, scriitor de etnie turcă, Orhan Pamuk
d) materie, corp ceresc, planetă, Jupiter
5.2.8 Ordonaţi următoarele serii de termeni, descrescător, după criteriul intensiunii:

a) materie, corp, fiinţă vie, conifer, arbore, brad
b) poligon, pătrat, paralelogram, figură plană, romb
c) filosof, Toma d’Aquino, filosof medieval, gânditor
d) ştiinţe ale naturii, termodinamică, fizică, ştiinţe
Soluţie:
a) brad, conifer, arbore, fiinţă vie, corp, materie
b) pătrat, romb, paralelogram, poligon, figură plană
c) Toma d’Aquino, filosof medieval, filosof, gânditor
d) termodinamică, fizică, ştiinţe ale naturii, ştiinţe
5.2.9 Ordonaţi descrescător, după criteriul intensiunii, următorii termeni:

A. a) stat naţional; b) stat naţional unitar independent; c) stat naţional unitar
independent european; d) stat; e) stat naţional unitar
B. a) oraş universitar; b) oraş universitar capitală de judeţ; c) Cluj-Napoca; d) localitate;
e) oraş
C. a) munţi vulcanici; b) munţi; c) munţi vulcanici activi din Asia; d) munţi vulcanici
activi; e) formă de relief
D. a) soluţie; b) amestec de lichide; c) soluţie salină diluată; d) soluţie salină; e) lichid
E. a) mamifer; b) mamifer vertebrat patruped; c) câine dingo; d) mamifer vertebrat; e)
animal
F. a) localitate; b) aşezare umană; c) capitală; d) oraş; e) Bucureşti
G. a) vedetă; b) vedetă de film; c) persoană publică; d) Brad Pitt; e) vedetă de film de la
Hollywood
H. a) doctrină politică democratică; b) liberalism; c) neoliberalism; d) doctrină; e)
doctrină politică
I. a) maşină decapotabilă; b) maşină (autovehicul); c) Mercedes roşu decapotabil; d)
maşină roşie decapotabilă; e) vehicul
Soluţie:
A. cbead
B. cbaed
C. cdabe
D. cdabe
E. cbdae
5.2.10 Ordonaţi descrescător, după criteriul extensiunii, următorii termeni:

A. a) localitate; b) aşezare umană; c) capitală; d) oraş; e) Bucureşti
B. a) vedetă; b) vedetă de film; c) persoană publică; d) Brad Pitt; e) vedetă de film de la
Hollywood
C. a) doctrină politică democratică; b) liberalism; c) neoliberalism; d) doctrină; e)
doctrină politică
D. a) maşină decapotabilă; b) maşină (autovehicul); c) Mercedes roşu decapotabil; d)
maşină roşie decapotabilă; e)vehicul
E. a) stat naţional; b) stat naţional unitar independent; c) stat naţional unitar independent
european; d) stat; e) stat naţional unitar
F. a) oraş universitar; b) oraş universitar capitală de judeţ; c) Cluj-Napoca; d) localitate;
e) oraş
G. a) munţi vulcanici; b) munţi; c) munţi vulcanici activi din Asia; d) munţi vulcanici
activi; e) formă de relief
H. a) soluţie; b) amestec de lichide; c) soluţie salină diluată; d) soluţie salină; e) lichid
I. a) mamifer; b) mamifer vertebrat patruped; c) câine dingo; d) mamifer vertebrat; e)
animal
Soluţie:
A. badce
B. cabed
C. deabc
D. ebadc
5.2.11 Analizaţi raportul dintre conţinutul şi sfera termenilor pe baza fragmenului X.
5.2.12 Analizaţi interpretarea dată raportului dintre extensiunea şi intensiunea

termenilor pe cazul conceptului de ‘existenţă’ din fragmentul XI.
5.2.13 Analizaţi concepţia asupra termenilor individuali din fragmentele VII şi VIII de
mai sus.
5.2.14 Cercetaţi distincţia dintre sens şi semnificaţie pe baza fragmentului IX.
5.3 TIPURILE TERMENILOR

5.3.1 Determinaţi ce fel de termeni (generali sau individuali) sunt termenii de mai jos
şi specificaţi, în cazul celor individuali, tipul lor (dacă sunt nume sau descripţii
definite):
a) primul om care a păşit pe Lună h) Dunărea
b) numărul √2 i) centrul Pământului
c) Alan Turing j) Revoluţia franceză de la 1879
d) a treia planetă de la Soare k) Saturn
e) exerciţiul 2.7 l) New York
f) autorul ‘Iliadei’ m) Aristotel
g) poetul nepereche n) Ion Barbu
Soluţie:
a) individual, descripţie
b) individual, descripţie
c) individual, nume propriu
d) individual, descripţie
e) individual, descripţie (gândiţi-l ca o prescurtare a descripţiei ‘exerciţiul numerotat 2.
7’)
f) individual, descripţie
g) individual, descripţie
h) individual, nume propriu
5.3.2 Indicaţi care dintre termenii următori sunt nereferenţiali şi care sunt
referenţiali. În cazul termenilor referenţiali oferiţi exemple de elemente din extensiunea
acestora.
a) număr, b) cub tetradimensional c) pătratul rotund, d) perpetuum mobile, e) aparat, f)
şirul cel mai lent convergent, g) cel mai mare număr natural, h) cel mai mic număr
întreg, i) soluţiile unei ecuaţii de gradul 2, j) soluţiile unei ecuaţii de gradul 5, k)
marţieni, l) regele actual al Franţei, m) preşedintele Suediei.
Soluţie:
a) referenţial – 2; b) referenţial – problema este că nu ne putem reprezenta direct o astfel
de figură, dar putem să ne reprezentăm cum ar arăta proiecţia acesteia în spaţiul
tridimensional; c) nereferenţial (contradictoriu) d) nereferenţial (fizic imposibil); e)
referenţial – telefonul mobil; f) nereferenţial (matematic imposibil); g) nereferenţial

(matematic imposibil); h) nereferenţial (matematic imposibil)
5.3.3 Construiţi propoziţii în care următorii termeni să fie utilizaţi ca termeni concreţi
sau/şi ca termeni abstracţi:
a) carte, b) triangularitate, c) alb, d) competenţa, e) adevărul, f) discuţie, g) albeaţă, h)
aur, j) culoare, k) galben, l) greutate, m) colecţie, n) senzaţie, o) strălucitor, p) lumină, r)
independent, s) naţiune, ş) independenţă, t) aer, ţ) logică, u) guvern, v) geologie, x)
planetă, y) republică, w) mamifer, z) cvadruped, aa) librar.
Soluţie:
a) Principiile matematice ale filosofiei naturii este o carte interesantă (carte – termen
concret)
b) Triangularitatea este o proprietate specifică anumitor poligoane (triangularitatea -
termen abstract)
c) Tigrul alb este o specie pe cale de dispariţie (alb – termen concret)
d) Profesioniştii sunt oameni competenţi (competenţa - folosire concretă); Competenţa
este o calitate rară (competenţa - folosire abstractă)
e) Adevărul este o proprietate a propoziţiilor (adevărul – termen abstract)
5.3.4 Caracterizaţi următorii termeni din punctul de vedere al sferei şi, apoi, din
punctul de vedere al conţinutului (abstracţi/concreţi):
a) individualitate, b) universalitate, c) legalitate, d) triunghi, e) prietenie, f)
triangularitate, g) prieten, h) persoană, i) univers, j) personalitate, k) umanitate, l) om,
m) ingratitudine, n) supraproducţie
5.3.5 Aflaţi termenii negativi ce corespund termenilor pozitivi următori:

a) mare, b) asemănător, c) alb, d) sensibil, e) bogat, f) animal, g) egal, h) individual, i)
om, j) zi, k) atent, l) femeie, m) materie, n) vertebrat, o) planetă, p) mamifer, r) soare, s)
observaţie, ş) apă, t) lumină, ţ) lichid, u) retribuţie, v) solid, x) solemn, y) gazos, w)
muntos, z) spiritual.
Soluţie:
a) non-mare; b) neasemănător; c) non-alb; d) insensibil; e) non-bogat; f) non-animal; g)
inegal, h) neindividual; i) non-om
5.3.6 Aflaţi termenii (pozitivi sau negativi) corespunzători următorilor termeni:
a) discernabil, b) falsitate, c) inestimabil, d) intact, e) neplăcut, f) infirm, g) nevoie, h)
dezonorant, i) vedere, j) inteligibil, k) gramatical, l) luminos, m) imensitate.
Soluţie:
a) indiscernabil; b) adevăr (în măsura în care nu acceptăm decât două valori de adevăr:
adevărul şi falsitatea); c) estimabil; d) non-intact (atins, vătămat); e) plăcut; f) non-
infirm.
5.3.7 Delimitaţi termenii colectivi de cei necolectivi:

a) studenţii secţiei de chimie, b) grupa numărul 2, c) judecători, d) magistratura, e)
profesor, f) corpul didactic, g) batalionul nr. 3, h) democraţie, i) ştiinţă, j) Pădurea
Neagră, k) angrenaj, l) specie m) specie biologică, n) biped, o) numeros, p) faună, r)
floră, s) familie, ş) bibliotecă, t) echipaj.
Soluţie:
a) colectiv; b) colectiv; c) normal este distributiv dar pot exista contexte propoziţionale
în care să fie considerat ca termen colectiv; d) colectiv; e) distributiv (dar pot exista
contexte propoziţionale în care să fie considerat ca termen colectiv); f) colectiv; g)
colectiv; j) colectiv; o) colectiv; p) colectiv; r) colectiv; s) colectiv; ş) colectiv; t)
colectiv.
5.3.8 Pentru fiecare dintre următorii termeni, determinaţi ce tip de termen este
(colectiv sau distributiv):
a) regiment, b) triunghi, c) armată, d) om, e) stol, f) bulevard, g) roi, h) tren, i)
nepermis, j) automobil, k) nevinovat, l) compas, m) Cluj – Napoca, n) Cantemir.
5.3.9 Caracterizaţi următoarele noţiuni din punctul de vedere al gradului de

generalitate delimitând conceptele (noţiunile) şi categoriile ( ideile):
a) cauzalitate, b) adevăr c) formal, d) om, e) validitate, f) ştiinţa, g) stilou, h) silogism, i)
animal, j) valoarea judecăţii k) univers, l) cauză, m) intuiţie, n) cosmos, o) finalitate, p)
bine, r) necesitate s) logică, t) materie, u) spaţiu, v) materie primă, x)) multiplicitate, y)
frumos, z) adevăr, aa) formă, ab) revoluţie în ştiinţă, ac) structură, ad) structură socială,
ae) structură algebrică, af) atom, ag) relaţie de incluziune.
5.4 RAPORTURI ÎNTRE TERMENI

5.4.1 Stabiliţi ce raporturi există între următorii termeni:
a) aur, argint, nichel, staniu, plumb, platină, antimoniu, mercur
b) Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uran, Neptun, Pământ
c) continent, insulă
d) naţiune, stat
e) geometrie, istorie, psihologie, logică, estetică, etică, mineralogie
f) carte, dicţionar
g) ianuarie, februarie
Soluţie:
a) contrarietate
b) contrarietate
c) încrucişare
d) încrucişare
e) contrarietate
5.4.2 Stabiliţi raporturile între perechile următoare de termeni:

a) noapte zi
b) soacră ginere
c) număr par număr divizibil cu 2
d) finit infinit
e) actori preşedinţi de ţară
f) student sportiv
g) iubire ură
h) scriitor celebru scriitor bun
i) bun vorbitor inteligent

j) moarte viaţă
k) eroare procedeu
l) absolut independent
m) avatar transformare
n) general inamic al păcii
Soluţie:
a) contrarietate
b) contrarietate
c) identitate
d) contradicţie
e) încrucişare
f) încrucişare
5.4.3 Reprezentaţi diagramatic raporturile exprimate cu termenii de la punctul de mai

sus.
5.4.4 Indicaţi noţiunile contrare următorilor termeni:

a) alb, b) mânios, c) prost, d) bunătate, e) încrezut, f) îndoială, g) crud, h) făţărnicie, i)
orgolios, j) politeţe
Sugestie:
a) roşu; b) calm; c) mediocru; d) indiferenţă
5.4.5 Arătaţi contradictoriile (nu contrarele!) noţiunilor:

a) pozitiv, b) om, c) comensurabil, d) frumos, e) dicotiledonat, f) util, g) anorganic, h)
înţelepciune, i) element, j) iubire, k) democraţie
(Romulus Demetrescu, Tratat elementar de logică, p. 418 )
Soluţie:
a) negativ; b) non - om; c) incomensurabil; d) non – frumos; f) inutil; g) organic
5.4.6 Arătaţi ce raporturi extensionale există între următoarele perechi de noţiuni:

a) anorganic zinc
b) moral imoral
c) artist om cult
d) solid lichid
e) fizic chimic
f) pasăre migratoriu
g) fenomen afectiv frica
h) con cilindru
i) pentagon regulat
(Ion Petrovici, Logica, p. 46, p. 52)
Soluţie:
a) subordonare; b) contrarietate; c) încrucişare; d) contrarietate; e) subordonare; f)
încrucişare; g) subordonare; h) contrarietate; i) încrucişare
5.4.7 Cercetaţi distincţia dintre categoriile filosofice şi categoriile logice pe baza

textelor XI şi XII:
5.4.8 Distingeti şi grupaţi speciile şi genurile conţinute în lista următoare:

a) francez, b) fluture, c) parizian, d) nevertebrat, e) european, f) om, g) vertebrat, h)
insecta, i) gorila, j) maimuţă k) cvadruman, l) triunghi, m) figură plană, n) poligon, o)
scalen, p) echilateral, r) echiunghiular, s) rectangular, ş) zecime, t) sutime, ţ) mie, u)
milion
5.4.9 Arătaţi, cu ajutorul exemplelor de mai sus, cum o specie poate deveni gen.
5.4.10 Care sunt diferenţele specifice ale speciilor conţinute în lista precedentă?
5.4.11 Care sunt genul proxim şi diferenţa specifică fiecăreia din noţiunile următoare:
a) conştiinţa intelect
b) triunghi poligon
c) cămaşa cravată
d) costum stofă
e) gen specie
f) carnivor ierbivor
g) cerneală vin
h) tablou pictor
(Louis Lidard, Logique, pp. 217-218 )
5.5 OPERAŢII CU TERMENI

5.5.1 Operaţi, prin determinări şi generalizări, treceri către infima species şi summum
genus plecând de la următoarele noţiuni:
a) om, b) filosofie, c) lucrare ştiinţifică, d) oraşul Cluj-Napoca, e) substanţă, f) mişcarea
materiei, g) formaţiune socială, h) revoluţia franceză din 1789, i) Brâncuşi
5.5.2 Determinaţi care dintre regulile definiţiei sunt încălcate în următoarele

enunţuri:
1. ‘Frumosul este eternitatea contemplându-se în oglindă’ (Khalil Gibran, Profetul)
2. Forţa nu este o noţiune cinematică.
3. Păsările sunt animale cu pene care pot zbura.
4. Ştiinţa este activitatea în care sunt implicaţi oamenii de ştiinţă.
5. Timpul este ceea ce este măsurat de un ceas.
6. Fizica este studiul proceselor şi fenomenelor fizice (DEX 1984)
7. Arhitectura este muzică pietrificată.
8. Cămila este corabia deşertului.
9. Acordul este lipsa dezacordului.
9. Democraţia este un tip de guvernare în care puterea aparţine poporului.
10. ‘Omul este o trestie cugetătoare’ (Pascal)
11. Bach este cartezianismul muzical.
12. Triunghiul echilateral este triunghiul care nu este nici isoscel, nici scalen.
13. ‘Luciditatea este un vaccin contra vieţii’ (Emil Cioran)
14. Partidul este o organizaţie politică.

15. Sportul este activitatea sportivului.
16. Virtutea este un viciu deghizat.
17. Bunătatea este ajutorul dat celui în nevoie.
18. Gustul este lucrul despre care nu se discută.
19. ‘Omul este un biped fără pene şi cu unghii late’ (Platon)
20. Raţionamentul este o formă de raţionare.
21. Păsările sunt animale cu sânge cald şi care au aripi.
22. Vremea este personalitatea atmosferei Pământului.
23. Un termen este negativ dacă implică absenţa unei calităţi.
Soluţie:
Definiţia 1. încalcă regula conform căreia o definiţie nu trebuie să conţină termeni
echivoci şi expresii figurate: este neclară semnificaţia expresiei ‘eternitatea
contemplându-se în oglindă’.
Definiţia 2. încalcă regula conform căreia o definiţie nu trebuie să fie negativă: spunând
că forţa nu este o noţiune cinematică nu am definit ce este forţa.
Definiţia 3. încalcă regula conform căreia o definiţie trebuie să fie adecvată: în acest caz
definitorul este subordonat definitului (există păsări care nu zboară - struţii, de pildă),
definiţia fiind, prin urmare, prea îngustă.
Definiţia 4. încalcă regula conform căreia definiţia trebuie să fie clară, mai exact,
trebuie ca definiţia să nu fie tautologică: în definitor (oamenii de ştiinţă) se regăseşte
definitul (ştiinţă)
Definiţia 5. încalcă regula conform căreia definiţia trebuie să fie clară, mai precis,
trebuie ca definiţia să nu fie circulară: trebuie să avem o înţelegere prealabilă a ce
anume este timpul pentru a înţelege ce anume măsoară un ceas.
Definiţia 6. încalcă regula conform căreia definiţia trebuie să fie clară, mai exact,
trebuie ca definiţia să nu fie tautologică: în definitor (fenomene fizice) se regăseşte
definitul (fizica).
Definiţia 22. încalcă regula conform căreia o definiţie nu trebuie să conţină termeni
echivoci şi expresii figurate.
Definiţia 23. încalcă regula conform căreia definiţia trebuie să fie clară, mai precis,
trebuie ca definiţia să nu fie circulară: absenţa, în acest context, înseamnă a nu avea
calitatea respectivă.
5.5.3 Determinaţi ce fel de definiţii sunt următoarele propoziţii:

1. O soluţie este acidă dacă şi numai dacă înroşeşte hârtia de turnesol.
2. O diferenţă de potenţial există între doi electrozi dacă şi numai dacă un voltmetru
conectat la cei doi electrozi indică prezenţa unei tensiuni electrice.
3. Actor este o persoană precum Al Pacino, Richard Gere, Brad Pitt, Charlize Teron.
4. Stat baltic înseamnă Estonia, Letonia sau Lituania.
5. Fiica este copilul de gen feminin.
6. Soţ este bărbatul căsătorit.
7. Zgârie-nori este o clădire foarte înaltă.
8. Iedul este puiul unei căprioare.
9. Munte este ceva precum Everest, Edna, Vlădeasa.
10. Ciocanul este un instrument folosit la bătut.
11. Numerele pare sunt numerele divizibile cu 2.
12. Funcţia este un triplet format dintr-un domeniu, un codomeniu şi o lege de

corespondenţă, care face ca fiecărui element din domeniu să îi corespundă un element şi
numai unul din codomeniu.
13. O funcţie este bijectivă dacă şi numai dacă este injectivă şi surjectivă.
14. Cercul este mulţimea punctelor din plan egal depărtate faţă de un punct fix numit
centru.
15. Dreptunghiul este paralelogramul cu unghiurile drepte.
16. Pătratul este dreptunghiul cu toate laturile egale.
17. Tetraedrul este poliedrul cu patru feţe triunghiulare, patru vârfuri şi şase muchii.
18. Dodecaedrul este poliedrul cu douăsprezece feţe.
19. Cubul este corpul geometric cu şase feţe pătrate, egale între ele.
5.5.4 Analizaţi următoarele propoziţii şi stabiliţi:

a) dacă ele sunt definiţii
b) în cazul în care sunt, ce fel de definiţie avem
a) Repetiţia este mama învăţăturii.
b) Zero este numărul care înmulţit cu oricare alt număr dă tot zero.
c) Filosoful este un gânditor precum Aristotel, Kant, Husserl.
d) Frumos este ceea ce suscită simţul estetic
e) Punctul este ceea ce nu are întindere spaţială.
f) Substanţa este ceea ce se întelege prin acest termen în Metafizica lui Aristotel.
g) Rotaţia este mişcarea în jurul axei.
h) Sincopa este lipsă.
i) Cercul este linia curbă închisă formată prin rotirea unui segment de dreaptă în jurul
unui punct fix.
j) Un număr este par dacă rezultatul împărţirii sale cu doi este un număr întreg.
k) Se numeşte sistem interţial orice sistem de coordonate care prezintă proprietatea că,
în raport cu el, traiectoriile a trei puncte materiale, lansate din acelaşi punct al spaţiului
şi sustrase apoi tuturor influenţelor exterioare, rămân toate rectilinii (ele nu trebuie să
fie însă coliniare) (Ludwig Lange).
l) Numim energie a unui sistem material într-o stare determinată contribuţia, măsurată
în unităţi de lucru, a tuturor acţiunilor produse în exteriorul sistemului, dacă acesta
trece, indiferent în ce mod, din starea sa într-o stare fixată arbitrar (William Thomson).
m) Funcţionalitatea este proprietatea unui sistem de a funcţiona intens şi calitativ
superior, în raport cu programul său şi în noi circumstanţe.
n) Genotipul este ansamblul ‘informaţiilor’ ereditare care, prin interacţiune cu mediul,
realizează fenotipul.
o) Limbajul este sistemul şi activitatea de comunicare cu ajutorul limbii.
p) Disarmonie este o tulburare a armoniei.
r) Do este denumirea uneia din cheile muzicale.
Soluţie:
a) nu reprezintă o definiţie (foloseşte termeni figuraţi)
b) este definiţie, respectiv definiţie operaţională
c) este definiţie, respectiv definiţie ostensivă
d) nu reprezintă o definiţie (este circulară, explică frumosul prin intermediul esteticului
care, însă, îl presupune)
e) nu reprezintă o definiţie (încalcă cerinţa conform căreia definiţia trebuie să fie logic
afirmativă)
5.5.5 Examinaţi următoarele definiţii sub aspectul validităţii:

a) Arhitectura este muzică solidificată.
b) Impracticul este ceea ce nu este practic.
c) Asasinatul este omorul deliberat al fiinţei umane.
d) Obligaţia este ceea ce cineva este obligat să facă.
e) Hexagonul este o figură înscrisă în plan ce are şase laturi egale şi şase unghiuri egale.
f) Fiinţele umane sunt bipede fără pene.
g) ‘Oceanul’ se referă la suprafeţele de apă Atlantic, Indian, Arctic şi Pacific, dar nu la
suprafeţele de apă de felul Baltica, Mediterana, şi altele.
h) Un contract este un acord de a executa o acţiune.
i) Cineva este poligam dacă este multimariat (întreţine mariaje multiple).
j) Un satelit este un corp care se roteşte în jurul bolţii cereşti.
k) ‘Bobocul’ este un student în primul an de studiu.
(Howard Kahane, Logic and Philosophy. A Modern Introduction, Belmont:
Wadsworth Publishing Company, 1978).
Soluţie:
a) nu reprezintă o definiţie (foloseşte termeni figuraţi)
b) nu reprezintă o definiţie (încalcă cerinţa conform căreia definiţia trebuie să fie logic
afirmativă)
c) definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică
d) nu reprezintă o definiţie (încalcă cerinţa conform căreia definiţia trebuie să nu fie
circulară)
e) definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică
5.5.6 Efectuaţi următoarele exerciţii de definire:

1. Luaţi câteva ‘definiţii implicite’ şi explicaţi specificul lor.
2. Luaţi câteva ‘definiţii de înregistrare’ dintr-un dicţionar şi explicaţi specificul lor.
3. Luaţi câteva ‘definiţii de precizare’ şi ‘definiţii stipulative’ şi explicaţi specificul lor.
4. Luaţi câteva exemple de ‘definiţii generice’ şi ‘definiţii genetice’şi explicaţi
diferenţa dintre ele.
5. Luaţi câteva ‘definiţii funcţionale’ şi explicaţi specificul lor.
6. Luaţi câteva exemple de ‘definiţii relaţionale’ şi ‘definiţii operaţionale’ şi explicaţi
diferenţa dintre ele.
7. Comparaţi ‘definiţiile generice’ şi ‘definiţiile operaţionale’.
8. Luaţi câteva exemple şi ilustraţi speciile ‘definiţie contextuală’, ‘definiţie
enumerativă’, ‘definiţie ostensivă’.
9. Luaţi câteva exemple şi ilustraţi deosebirea dintre ‘definiţie’ şi ‘caracterizare
parţială’.
10. Luaţi un şir de termeni din dicţionar şi delimitaţi termenii caracterizaţi de vaguitate.
Explicaţi caracterul lor vag.
11. Luaţi un şir de termeni din dicţionar şi delimitaţi termenii ambigui. Explicaţi
ambiguitatea lor.
5.5.7 În următoarele exemple să se arate: care este genus proximum şi differentia

specifica; ce fel de definiţie este fiecare; structura definiţiei; care sunt definiţii greşite şi
în ce constă greşeala logică:
a) Combinarea chimică este unirea a două sau mai multe substanţe puse în contact, cu
formarea unei a treia substanţe cu însuşiri deosebite de ale celor din care a luat naştere.
b) Se numeşte corp simplu (element) corpul care nu poate fi descompus oricare ar fi
felul şi mărimea energiei întrebuinţate în acest scop.
c) Sociologia este stiinţa societăţii.
d) Cunoaşterea este putere.
e) Triunghiul este suprafaţa care rezultă din întretăierea a trei laturi două câte două
formând trei unghiuri.
f) Triunghiul este poligonul cu trei laturi.
g) Progresia aritmetică este formată dintr-un şir de numere în care fiecare termen este
egal cu cel de dinaintea lui plus un număr constant numit raţie.
h) Cercul este suprafaţa care se naşte dacă fixăm drept centru vârful ascuţit al
compasului şi învârtim trăgătorul acestuia până ce obţinem o linie curbă închisă.
i) Anacronismul este confuzia cronologică prin care înfătişam coexistând lucruri (fapte)
care n-au putut exista împreună.
j) Eufemismul este folosirea unei expresii aluzive (ocolite) pentru a exprima lucruri
neplăcute prin cuvinte care exprimă caracterele sau mişcările lor contrare.
k) Matematica este un important instrument de formare sufletească şi în special de
dezvoltare intelectuală.
l) Filosofia este iubire de înţelepciune.
m) Apa este fluidul care cade din nori sub formă de ploaie.
n) Apa este fluidul care este format din însoţirea unei părţi de oxigen cu două parţi de
hidrogen (O+H2=H2O )
(Romulus Demetrescu, Tratat elementar de logică, pp. 425-428)
5.5.8 Cercetaţi următoarea listă a erorilor frecvente de definire:

1. definitio latior, angustior suo definito: este o încălcare a cerinţei de definitio
adequata.
Exemple:
a) ‘o mărime pe care o gândim ca fracţie cu numărător constant dar cu numitor
permanet în creştere o numim infinit de mică’
b) definiţia lui Cato: ‘orator est vir bonus dicendi peritus’
2. definitio abundans: definiţia cuprinde alături de note fundamentale şi note ce ar
rezulta abia din desfăşurarea conceptului.
Exemplu:
a) ‘paralele sunt asemenea linii care au aceeaşi direcţie şi aceeaşi distanţă între ele
pretutindeni’
3. idem per idem: tautologia sau definiţia în care ceea ce este de definit revine explicit
sau tacit în ceea ce defineşte.
Exemplu:
a) ‘forţa vitală este temeiul intern al vieţii’; ‘memoria este facultatea de a regândi ceea
ce a fost anterior conştientizat’
4.circulus sive orbis în definiendo: este definiţia de tipul cercului vicios.
Exemplu:
a) ‘un sentiment este plăcut dacă el este dorit doar de dragul lui însuşi’.
b) ‘noi dorim numai ceea ce ne reprezentăm, într-un fel anumit, ca bun’.

5. definiţii prin expresii figurate, pure negaţii, concepte coordinate sau subordinate.
Exemple:
a) ‘ideea de Bine este soarele în lumea ideilor’ (Platon)
b) ‘dreptul este întruchiparea ideii morale’
c) ‘statul este omul în format mare’
d) ‘paralele sunt acele linii în acelaşşi plan care, prelungite la nesfarşit, nu se întâlnesc
niciodată’ (Euclid)
e) ‘numărul fără soţ este numărul care se deosebeşte de un număr cu soţ cu o unitate’
f) ‘secţiunea conică este figura matematică care ia patru forme determinate: cercul,
elipsa, parabola, hiperbola’
(Friedrich Ueberweg, System der Logik und Geschichte der logischen Lehren, pp.
176-180)
5.5.9 Analizaţi structura următoarelor definiţii ostensive:

a) Acesta este un volum de exerciţii de logică şi teoria argumentării.
b) Iată un student la filosofie.
c) În faţă avem o peşteră.
d) Ne întâmpină acum ceva ce este un pescăruş.
e) Iată prora unui vas de linie.
5.5.10 Formulaţi definiţii ostensive ale următoarelor noţiuni: extraterestru, meteorit,

număr, experienţă de laborator.
5.5.11 Analizaţi structura următoarelor definiţii operaţionale:

a) X este acid dacă şi numai dacă introducând în el o hârtie de turnesol, aceasta se
înroşeşte;
b) conferinţa a durat o oră dacă şi numai dacă, arătatorul ceasului a executat o rotaţie
completă;
c) distanţa dintre doi pomi este de 15 m. dacă şi numai dacă, unitatea de măsură
convenţională denumită metru a putut fi suprapusă de 15 ori în intervalul respectiv;
d) cuarţul este mai dur decât plumbul dacă, şi numai dacă, apropiind un vârf de cristal
de cuarţ de o placă de plumb, acesta o zgârie;
(Cornel Popa, Teoria definiţiei, pp. 130-131)
5.5.12 Formulaţi definiţii operaţionale ale următoarelor noţiuni:

a) cerc, b) cauză, c) comportament, d) dependenţă, e) temperatură
5.5.13 Analizaţi noţiunea definiţiei operaţionale pe baza următorului fragment:

Ce avem în vedere prin lungimea obiectului? Evident, noi ştim ce înţelegem prin
lungime dacă putem spune care este lungimea cutărui sau cutărui obiect, şi pentru
fizician nu e nevoie de mai mult. Pentru a defini lungimea cutărui sau cutărui obiect este
necesar să producem operaţii fizice cunoscute, prin intermediul cărora se fixează
lungimea.
(P. W. Bridgman, The logic of modern physics, după Gh. Enescu, Fundamentele
logice ale gândirii, p. 51)
5.5.14 Analizaţi critica definiţiei operaţionale pe baza următorului fragment:

Cât priveşte operaţionalismul - doctrina care cere ca toţi termenii ştiinţifici, ca
‘lungime’ sau ‘solubilitate’ să fie definiţi în termenii procedurilor experimentale
corespunzătoare-se poate arăta, foarte uşor, că aşa-numitele definiţii operaţionale sunt
circulare. Voi arăta aceasta, pe scurt, în cazul lui ‘solubil’.
Experimentele prin care controlăm dacă o substanţă ca zahărul este solubilă în apă,
comportă asemenea teste cum ar fi recuperarea zahărului din soluţie […] Evident, este
necesar să identificam substanţa recuperată, adică să stabilim dacă are aceleaşi
proprietaţi ca şi zahărul. Una dintre aceste proprietăţi este solubilitatea în apă. Astfel,
pentru a defini expresia ‘x este solubil în apă’ prin testul operaţional standard, va trebui
să spunem, cel puţin, ceva de felul:
‘x este solubil în apă dacă şi numai dacă:
(a) dacă x este introdus în apă, atunci x dispare (în mod necesar), şi
(b) după ce apa s-a evaporat, rămâne (în mod necesar) o substanţă care este din nou
solubilă în apă’.
Motivul fundamental pentru circularitatea acestui tip de definiţie este foarte simplu:
experimentele nu sunt niciodată concludente, ele trebuie, la rândul lor, să fie
controlabile prin alte experimente.
(Karl R. Popper, Logica cercetării, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1981 p. 412)
5.5.15 Examinaţi următoarea concepţie asupra relaţiei dintre definiţii şi interese:

Relaţia dintre definiţii şi interese este interesantă sub două aspecte, ea ar trebui să
deştepte interesul nostru în două privinţe. Interesul faptic pentru definiţii este
incontestabil căci un praxis al definirii există deja. Acest interes poate fi, în primul rând
un interes pentru definiţii în general sau pentru anumite specii de definiţie şi în al doilea
rând, pentru definiţia unui anumit conţinut, adică interesul pentru ca un anumit
definiens să fie corelat unui anumit definiendum şi, respectiv, invers. Primul tip de
interes se manifestă în cerinţe ca: defineşte termenii noi, operează distincţii, normează-ţi
propriul limbaj sau limbajul ştiinţei, descrie (explică) folosirea exactă a expresiilor.
Aceste cerinţe ale definiţiei sunt de cele mai multe ori promovate, mai exact, în măsura
în care anumite moduri de definire sau metode de definire sunt delimitate sau anulate
pentru satisfacerea acelor cerinţe. Aşa cum arată în mod clar istoria problemei definiţiei,
cerinţele de definiţie şi determinările ce duc la satisfacerea acelor cerinţe se dovedesc
dependente de variate interese de cunoaştere (interese în cunoaştere) în timp ce interesul
pentru definiţii ale unui anumit conţinut (al doilea caz din cele pe care le-am menţionat)
nu se lasă subordonat – aşa cum vom arăta – în fiecare caz unui interes de cunoaştere.
Aici avem mai curând de-a face, adesea, în mod direct, cu un interes pragmatic care, în
primul caz se prezintă ca indirect dat, iar în al doilea caz se prezintă la fel atunci când
nu există relaţie directă. … ‘Interese pragmatice’ numim aici interese care sunt orientate
spre menţinerea sau schimbarea praxisului (privat, specific grupal sau public).
Analog celor trei tipuri de interese, istoria problemei definiţiei prezintă trei tipuri ale
abordării sale, pe care le-am identificat drept paradigmatice:
1. Problema definiţiei ca problemă a construcţiei lingvistice a unei ştiinţe anumite;
reprezentată, de pildă, de Frege pentru cazul matematicii.
2. Problema definiţiei ca problemă a construcţiei lingvistice a ştiinţei în general
reprezentată, de pildă, de Hobbes, Leibniz şi empirismul logic, în cadrul unei orientări
predominante spre matematică şi ştiinţele naturii.
3. Problema definiţiei ca problemă generală, ce trece dincolo de cadrele limbajului

şiinţei – problema indicării semnficaţiilor cuvintelor; reprezentată, de pildă, de Mill şi
dusă mai departe de al doilea Wittgenstein şi filosofia limbajului comun.
Corespunzător acestor interese de cunoaştere diferite, nu numai că definiţiei i se
atribuie o importanţă diferită în cunoaştere, dar de aici se derivă înainte de toate o
evaluare diferită a diverselor feluri de definiţie. În scopul unei astfel de evaluări,
reprezentanţii respectivi au dezvoltat şi promovat, în cadrul unei opoziţii, diferite criterii
de evaluare. Este la îndemână acum să se pună capăt acestei controverse luând în seamă
dependenţa menţionată mai sus, a criteriilor de evaluare de interesele de cunoaştere
respective şi renunţând, de aceea, la un criteriu general de evaluare. S-ar putea, astfel,
formula în felul următor: evaluarea definiţiilor ar trebui să procedeze conform ţelului şi
contextului în care apar ele. Acest criteriu se lasă aplicat nu numai la speciile de
definiţii, ci şi la definiţii luate în mod izolat. La fel argumentează, cum s-a arătat deja,
R. Abelson, în orice caz în cadrul unei prescurtări a punerii problemei.
Abelson împarte teoriile definiţiei în funcţie de felul în care ele apreciază valoarea
informaţiei definiţiei pentru cunoaştere şi stabileşte: 1. definiţiile au o valoare de
cunoaştere (împotriva empirismului logic etc.); 2. această valoare de cunoaştere nu este
cu caracter factual, ci cu caracter normativ (contra unei conceperi pur lingvistice) şi 3.
valoarea de cunoaştere normativă a unei definiţii este de judecat nu în termeni de
adevărat sau fals, ci în termeni de mai bună sau mai rea (contra lui Platon); o definiţie
este într-adevăr mai bună decât alta dacă ea serveşte mai bine intenţia contextului ei
decât o alta.
(Gottfired Gabriel, Definitionen und Interessen. Über die praktischen Grundlagen
der Definitionslehre, Frommann – Holzboog, Stuttgart: Bad Cannstatt, 1972).
5.5.16 Exemplificaţi şi analizaţi critic următoarea interpretare a definiţiei implicite:

Atunci când matematicienii au ajuns la convingerea că cele mai elementare concepte
geometrice, precum cel al punctului sau al dreptei, nu sunt propriu-zis definibile, adică
nu sunt reductibile la concepte încă mai simple, ei s-au liniştit mai întâi luând în seamă
faptul că semnificaţia acestor concepte era dată în intuiţie cu atât de mare claritate încât
se părea că valabilitatea axiomelor geometrice se poate stabili cu deplină siguranţă
plecând de la ele, fără a fi nevoie de altceva. Matematicii mai noi, însă, trimiterea la
intuiţie nu îi mai este suficientă. Ea urmăreşte întrebări principiale; ea a trecut la
căutarea de noi propoziţii geometrice, pe un plan mai profund, şi la temeiurile
valabilităţii tuturor adevărurilor geometrice. Demonstraţia matematică, adică derivarea
de noi propoziţii din propoziţii deja cunoscute, câştigă mereu mai mult în rigoare cu cât
se năzuia să se evite orice apel la intuiţie; se voia să se derive pur logic toate
consecinţele nu din intuiţie, ci din propoziţii explicit formulate [...]. Dacă semnificaţia
conceptelor matematice fundamentale, aşadar sensul cuvintelor ‘punct’, ‘dreaptă’,
‘plan’, poate fi stabilit numai prin intuiţie, atunci axiomele valabile pe baza lor se lasă
derivate numai din intuiţie; iar ceea ce este propriu-zis sub semnul întrebării este tocmai
legitimitatea unei asemenea întemeieri.
Pentru a evita asemenea nesiguranţă, matematicienii păşesc acum pe un drum care
are cea mai mare semnificaţie pentru teoria cunoaşterii. După un travaliu prealabil,
David Hilbert a întreprins construcţia geometriei pe un fundament a cărui absolută
siguranţă nu este nicăieri pusă în pericol prin apelul la intuiţie [...]. Sarcina era de a
introduce conceptele fundamentale indefinibile în sens obişnuit în aşa fel încât este
garantată riguros valabilitatea axiomelor care operează cu ele. Şi această sarcină se
satisface, după Hilbert, simplu prin aceea că se stabileşte: conceptele fundamentale
trebuie să fie definite tocmai prin aceea că ele sunt suficiente axiomelor. Aceasta este
aşa-numita definiţie prin axiome, sau definiţia prin postulate, sau definiţia implicită.
Semnificaţia şi prestaţia acestei definiţii implicite şi deosebirea ei de felul obişnuit
de a defini pot acum să devină cu totul clare. În cazul ultimului, procesul de definire se
încheie prin aceea că ultimele concepte indefinibile sunt indicate în intuiţie (definiţie
concretă); se trimite astfel mereu la ceva real, existent individual, se lămureşte, de pildă,
conceptul de punct prin indicarea unui firicel de nisip, cel de dreaptă printr-un şnur
întins, cel de dreptate prin trimiterea la un sentiment anumit, pe care cel care învaţă îl
află în prealabil în realitatea conştiinţei sale – pe scurt, prin definiţia concretă este
instituită relaţia conceptului cu realitatea, ea trimite la acea realitate intuită sau trăită
care trebuie desemnată prin concept. Dimpotrivă, definiţia implicită nu se află nicăieri
în comunitate sau legătură cu realitatea, ea o respinge intenţionat şi principial, ea stăruie
în imperiul conceptelor. O structură de concepte creată cu ajutorul definiţiei implicite nu
se sprijină nicăieri pe temeiul realităţii, ci pluteşte oarecum liber, purtând garanţia
stabilităţii sale în sine însuşi, precum sistemul solar. Niciunul din conceptele ce intră în
ea nu desemnează în teorie ceva real, ci ele se desemnează reciproc în aşa fel că
semnificaţia unui concept constă într-o anumită constelaţie a unui efectiv al celorlalte
[...]
Tocmai de aceea este de o importanţă cu atât mai mare împrejurarea că noi am aflat
în definiţia implicită un mijloc care face posibile deplina determinabilitate a conceptelor
şi, cu aceasta, exactitatea riguroasă a gândirii. În orice caz, acestea pretind o radicală
separare a conceptului de intuiţie, a gândirii de realitate. Noi raportăm cele două sfere,
desigur, una la alta, dar ele nu apar nicidecum legate una de alta, punţile între ele sunt
rupte.
(După Moritz Schlick, Allgemeine Erkenntnislehre, Frankfurt am Main: Suhrkamp,
1979)
5.5.17 Determinaţi care dintre următoarele definiţii sunt reale şi care sunt nominale;
specificaţi apoi ce fel de definiţii nominale sau reale sunt.
Broască. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fără coadă, cu
picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă şi ochii bulbucaţi. II.
Plantă arborescentă exotică cu flori mari, galbene şi cu frunze groase, cultivată ca plantă
de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o uşă, la un sertar etc.,
pentru a le încuia cu ajutorul unei chei.
Leu. I. Mamifer carnivor de talie mare din familia felidelor, cu corpul acoperit cu blană
scurtă de culoare gălbuie şi cu o coamă bogată în jurul capului, deosebit de puternic şi
de vorace, care trăieşte în Africa şi în Asia meridională (Panthera leo). Fig. Om
puternic, viteaz. II. (Art.) Numele unei constelaţii. – Et. nec. Cf. lat. leo. III. Unitate
monetară principală în România, egală cu 100 de bani.
Par. I. Bucată de lemn lungă şi (relativ) groasă, de obicei ascuţită, folosită mai ales ca
element de susţinere, de fixare etc. în diferite construcţii sau ca pârghie, ca ciomag etc.
II. Divizibil cu numărul doi.
Păr. I. Pom din familia rozaceelor cu coroana piramidală, cu frunze ovale, cu flori mari,
albe sau roz, cultivat pentru fructele lui comestibile (Pirus sativa). II. Totalitatea firelor
subţiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului şi mai ales pe a unor
animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv)
totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului.
Iamb. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în prozodia antică, prima este
scurtă şi a doua lungă, iar în prozodia modernă, prima este neaccentuată, iar cea de-a
doua accentuată.
Cosmologie. Ştiinţă care se ocupă cu studiul structurii, dimensiunilor şi evoluţiei

universului şi al legilor care îl guvernează.
Secure. Unealtă formată dintr-un corp de oţel cu tăiş şi un ochi în care se fixează o
coadă de lemn, folosită pentru doborârea arborilor, la scurtatul sau despicatul lemnelor,
la cioplit şi (în trecut) ca armă de luptă.
Artrită. Boală care se manifestă prin inflamarea articulaţiilor în urma unei infecţii
microbiene.
5.5.18 Analizaţi următoarele enunţuri:

1. Omul este animalul înzestrat cu vorbire articulată.
2. Se numeşte ‘cadru didactic’ orice persoană care lucrează în învăţământul universitar.
3. Lumina este lipsa întunericului.
4. Prin ‘cerc’ se înţelege figura geometrică rezultată în urma intersecţiei unei sfere cu
un plan.
a) precizaţi dacă exprimă sau nu o definiţie corectă
b) pentru cele corecte precizaţi tipul după obiectul definiţiei redat de definit şi după
procedura de definire; pentru cele incorecte explicate de ce sunt astfel
[Olimpiada de logică şi argumentare, faza locală, Cluj - Napoca, 14 ianuarie 2006]
5.5.19 Fie termenul ‘deal’.

Utilizând ca procedură de definire, o definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică,
construiţi o unică definiţie a termenului ‘deal’, definiţie, care să încalce, în acelaşi
timp, oricare două reguli ale definiţiei. Numiţi si definiţi regulile încălcate.
[Olimpiada de logică şi argumentare, faza judeţeană, Bucureşti, 3 martie 2007]
5.5.20 Deosebiţi diviziunea logică de dezmembrarea întregului în părţile componente,

în cazul următoarelor noţiuni:
a) an anul se împarte în 12 luni
b) carte această carte este alcătuită din 10 capitole
c) coloană vertebrală coloana vertebrală se împarte în vertebre
d) forţe de producţie forţele de producţie cuprind mijloace de
producţie plus forţa de muncă
e) noţiune noţiunea are sferă şi conţinut
f) mod de producţie modul de productie cuprinde forţele şi
relaţiile de producţie
(D.P.Gorski, P.V.Tavanet, Logica p. 76)
5.5.21 În fiecare dintre următoarele diviziuni un termen nu respectă criteriul diviziunii.

Stabiliţi care este criteriul diviziunii şi identificaţi acest termen.
(a) cerc, elipsă, parabolă, hiperbolă, pătrat
Sugestie: criteriul diviziunii este reprezentat de definiţia conicelor, respectiv de curba
obţinută prin intersectarea unui plan cu suprafaţa unui con drept, iar ‘pătrat’ este
termenul care nu respectă acest criteriu.
(b) sălaş, locuinţă, casă, reşedinţă, stradă
Sugestie: ‘stradă’ este termenul care nu respectă criteriul diviziunii
(c) calm, tăcut, senin, relaxat, destins
Sugestie: ‘tăcut’ este termenul care nu respectă criteriul diviziunii
1. drept, erect, perpendicular, plat, vertical
2. inegalabil, unic, excelent, nedepăşit, incomparabil
3. casetă, cufăr, ladă, sipet, capac
4. îndupleca, păcăli, convinge, determina, decide
5. vizita, chema, invita, pofti, soma
6. sinagogă, moschee, pagodă, turlă, catedrală
7. aiureală, bufonerie, bazaconie, fantasmagorie, sminteală
8. satisfăcător, perfect, acceptabil, pasabil, bun
9. prismatic, cubic, paralelipipedic, sferic, piramidal
10. plecare, prezentare, revenire, sosire, înapoiere
11. uscat, deshidratat, pârjolit, arid, zvântat
12. catalog, certificat, broşură, pliant, inventar
13. fora, ara, brăzda, cultiva, grapa
14. proiecta, ciopli, modela, sculpta, fasona
15. imaginar, straniu, iluzoriu, ireal, fantezist
16. carnaval, sărbătoare, gală, paradă, serbare
17. încasa, distribui, dobândi, prelua, căpăta
18. sporadic, periodic, ocazional, aleatoriu, accidental
5.5.22 Analizaţi următoarele diviziuni sub aspectul corectitudinii logice:

a) Triunghiul poate fi ascuţitunghic şi obtuzunghic
b) Elementele chimice se împart în metaloizi, metale şi aliaje
c) Tratatele internaţionale sunt echitabile, neechitabile, orale şi scrise
d) Războaiele pot fi drepte, nedrepte şi de eliberare
e) Propoziţiile gramaticale sunt simple, compuse coordonate şi compuse subordonate
(D. P. Gorski, P. V. Tavanet, Logica, p. 77)
f) Oamenii sunt buni şi răi
g) Corpurile sunt simple şi compuse
h) Acţiunile sunt voluntare şi involuntare
i) Înclinaţiile sunt spre iubire de sine, spre altul şi înclinaţii de reciprocitate
(Fridrich Ueberweg, System der Logik…,pp. 186-187)
Soluţie:
a) incorectă (diviziunea nu este completă – nu sunt menţionate triunghiurile
dreptunghice)
b) incorectă (diviziunea nu este completă, iar fundamentul diviziunii nu este unic)
c) incorectă (fundamentul diviziunii nu este unic, diviziunea nu este completă)
d) incorectă (fundamentul diviziunii nu este unic, diviziunea nu este completă)
5.5.23 Analizaţi următoarele diviziuni şi determinaţi ce reguli sunt încălcate în cazul

celor incorecte:
a) oamenii sunt: imaginativi şi neimaginativi
b) picturile sunt: zugrăveli, afişe, fotografii, schiţe de peniţe
c) teoriile sunt: adevărate şi false
d) cărţile sunt: legate şi nelegate
e) şcolile sunt: tehnice, pregătitoare, profesionale şi ştiinţifice
f) soldaţii sunt: artilerişti, aviatori, marinari, cavalerişti, genişti, infanterişti şi voluntari
g) fructele sunt: silica, drupa, bacă, capsulă
h) energia este: potenţială şi cinetică
i) poligoanele sunt: regulate şi neregulate
j) propoziţiile categorice sunt: A, E, I, O
k) elementele sunt: metale, metaloizi
l) compoziţiile muzicale sunt: canon, fugă, variaţie, suită, serenadă, sonată, simfonie,
concert, rondo
Soluţie:
b) incorectă (diviziunea nu este completă, iar fundamentul diviziunii nu este unic)
e) incorectă (fundamentul diviziunii nu este unic, diviziunea nu este completă)
f) incorectă (fundamentul diviziunii nu este unic, diviziunea nu este completă)
g) incorectă (diviziunea nu este completă, iar fundamentul diviziunii nu este unic)
k) incorectă (diviziunea nu este completă, diviziunea nu este completă)
l) incorectă (diviziunea nu este completă, iar fundamentul diviziunii nu este unic)
5.5.24 Efectuaţi diviziunea următoarelor noţiuni:

a) raţionamente, b) memorie, c) reflexe, d) atenţie, e) sistem nervos, f) reacţii psihice, g)
tendinţe, h) caractere, i) emoţii, j) sentimente, k) senzaţii, l) deprinderi, m) inteligenţă,
n) fantezie, o) voinţa.
Soluţie:
a) raţionamentele sunt: deductive şi inductive
b) memoria este: senzorială, de scurtă durată, de lungă durată
c) reflexele sunt: înnăscute şi dobândite.
5.5.25 Arătaţi în aceste diviziuni: criteriul (fundamentul) lor, membrele diviziunii,

întregul diviziunilor
5.5.26 Indicaţi fundamentul diviziunii în următoarele diviziuni şi analizaţi-le

corectitudinea:
a) poliedrele sunt: prisma, piramida, trunchiul de piramidă
b) stările de agregare ale corpurilor sunt: solidă, lichidă, gazoasă
c) definiţiile sunt: reale, nominale, analitice, descriptive, sintetice, genetice
(Romulus Demetrescu, Tratat elementar de logică, p. 429)
Fie X o mulţime. O familie {Xi / i ∈ I} de submulţimi ale lui X se numeşte partiţie a lui
∀∈
X dacă sunt satisfăcute următoarele condiţii, i, j I :
1. Xi ≠ Ø
2. Xi ≠ Xj → Xi ∩ Xj = Ø
3. U Xi = X
i I∈
5.5.27 Comparaţi această definiţie matematică a partiţiei unei mulţimi cu operaţia de
diviziune şi stabiliţi: 1. Care dintre regulile diviziunii se pot identifica în cele trei
condiţii de mai sus? 2. Cu ce anume din definiţia de mai sus aţi echivala noţiunea de
divizat? Dar membrele diviziunii?
Soluţie:
1. Cea de-a doua condiţie este echivalentă cu regula după care membrele diviziunii
trebuie să se excludă reciproc. Condiţia a treia este echivalentă cu regula după care
diviziunea trebuie să fie completă. De fapt, ultimele două condiţii specifică aceste reguli
folosind simbolismul teoriei mulţimilor.
2. Noţiunea de divizat (totum divisum) este echivalentă mulţimii X de partiţionat, iar
membrele diviziunii sunt echivalente submulţimilor Xi (din definiţia de mai sus) care
contituie partiţia mulţimii X.
Concluzie: noţiunea de divizat (totum divisum) este echivalentă mulţimii X de
partiţionat; rezultatele diviziunii (membra divisionis - membrele diviziunii) sunt
echivalente submulţimilor Xi care constituie partiţia mulţimii X; condiţiile partiţionării
sunt echivalente regulilor diviziunii.
5.5.28 Este orice diviziune o partiţie? Dar orice partiţie constituie o diviziune?
Argumentaţi-vă răspunsul.
Sugestie:
1. Da, orice diviziune este, de fapt, o partiţie a mulţimii de divizat.
5.5.29 Ce fel de relaţie există între elementele unui membru oarecare al unei diviziunii?
Soluţie:
Între elementele unui membru al diviziunii, ca şi între elementele unei submulţimi Xi a
unei partiţii, există o relaţie de echivalenţă, determinată de criteriul diviziunii.
5.5.30 Ştiind că orice partiţie determină o relaţie de echivalenţă şi orice relaţie de

echivalenţă determină o partiţie, ce puteţi spune despre raportul dintre diviziune şi
relaţia de echivalenţă?
Soluţie:
1. Orice diviziune determină o relaţie de echivalenţă. De exemplu, divizând mulţimea
oamenilor după criteriul genului, obţinem două membre ale diviziunii: bărbaţi şi femei.
Considerând relaţia ‘a avea acelaşi gen’ determinată de criteriul diviziunii constatăm că
aceasta e o relaţie de echivalenţă.
2. Orice relaţie de echivalenţă determină o diviziune.
5.5.31 Determinaţi care dintre relaţiile de mai jos sunt de echivalenţă şi care nu. În
cazul relaţiilor de echivalenţă stabiliţi diviziunea pe care o determină (specificaţi
noţiunea de divizat şi rezultatul diviziunii folosind relaţia de echivalenţă drept criteriu
al diviziunii)
a) a avea aceeaşi naţionalitate
b) a locui pe aceeaşi stradă
c) a avea acelaşi verişor
d) a fi de aceeaşi înălţime
e) a avea aceeaşi mamă biologică
f) relaţia ≤ (mai mare sau egal)
g) relaţia < (strict mai mare)
h) relaţia de congruenţă a triunghiurilor

5.6.1 Care este semnificaţia logică a termenilor următori:
vreunul majoritatea
nici unul nu toţi
unii nimeni
puţini toţi
mult nullus
nullus non nullus
(Louis Liard, Logique, p. 219-221)
5.6.2 Fie termenii A, B, C, D, E astfel încât: termenul D este subordonat ambilor

termeni aflaţi în raport de contradicţie, şi nu are elemente comune cu termenul C;
termenii A şi B sunt în raport de contradicţie; termenul C este subordonat numai
termenului A, şi este supraordonat în raport cu termenul E.
a) Daţi exemplu de (numiţi) termeni care să corespundă, integral, cerinţelor precizate
mai sus.
b) reprezentaţi cu ajutorul diagramelor Euler, în cadrul unei singure figuri grafice,
raporturile dintre cei 5 termeni.
c) precizaţi în ce raport se află extensiunea şi intensiunea termenului A cu extensiunea
şi intensiunea termenului E.
5.6.3 Fie termenul ‘urs carpatin’. Construiţi o definiţie logic-incorectă, care să

încalce simultan regula evitării circularităţii şi regula definirii afirmative.
[Olimpiada de logică şi argumentare, faza naţională, 18 aprilie 2006]
5.6.4 Fiind date enunţurile de mai jos, arătaţi care dintre ele sunt definiţii corecte. În
cazul celor incorecte explicaţi de ce nu pot fi acceptate, iar în cazul definiţiilor corecte,
arătaţi de ce tip sunt după obiectul definiţiei şi după procedura de definire:
a) Biologia este ştiinţa regnului animal.
b) Electroliza este procesul care se desfăşoară sub acţiunea curentului electric şi constă
în deplasarea ionilor din electrolit spre electrozi, urmată de neutralizarea lor la
contactul cu aceştia.
c) Sofistica este arta de a-i convinge pe alţii că negrul este alb.
d) Omul este fiinţa raţională înzestrată cu vorbire articulată.
e) Prin ‘polei’ se înţelege pojghiţa de gheaţă subţire şi transparentă, care se formează la
suprafaţa solului şi a obiectelor pe care au căzut picături de ploaie suprarăcite.
f) În gramatica limbii române, termenul ‘antonime’ desemnează cuvinte ca: moral –
imoral, mic – mare, mărginit – nemărginit sau politic – apolitic.
5.6.5 Specificaţi şi explicaţi tipul de raport logic în care se află termenii din fiecare
pereche de mai jos:
1. dulce – amar 1. nas – parte a feţei
2. metalic – lemnos 2. Oltenia – Transilvania
3. treaz - adormit 3. ochi – pleoapă
4. câine – pisică 4. sus – jos
5. Europa – România 5. curaj – frică
5.6.6 Specificaţi şi explicaţi tipul de raport logic în care se află următorii termeni:
1. filosof-grec
2. aur-argint
3. canibal-antropofag
4. hoţ-infractor
5. sărac-moral
6. total-nimic
[Olimpiada de logică şi argumentare, faza locală, Cluj - Napoca, 14 ianuarie 2006]
5.6.7 Fie termenii A, B, C astfel încât: termenul A este supraordonat în raport cu B şi

contrariul lui C
a) daţi exemple de 3 termeni care să corespundă raporturilor de mai sus
b) reprezentaţi cu ajutorul diagramelor Euler, în cadrul unei singure figuri, raporturile
dintre cei 3 termeni
[Olimpiada de logică şi argumentare, faza locală, Cluj-Napoca, 14 ianuarie 2006]
5.6.8 Găsiţi cinci termeni care să se afle în raporturile extensionale indicate de

diagrama de mai jos:
[Olimpiada de logică şi argumentare, faza naţională, 18 aprilie 2006]
5.6.9 Elevii din două clase de gimnaziu discută rezolvarea testului de evaluare de la
sfârşitul capitolului despre divizibilitatea numerelor.
Elevii din prima clasă susţin următoarele:
Andreea: Toţi Z sunt X.
Barbu: Unii Y nu sunt W.
Călin: Câţiva X sunt Y.
Doru: Niciun Z nu este W.
Elena: Toţi Y sunt X.
Filip: Nu există niciun element care să facă parte din toate cele patru clase.
Elevii din a doua clasă susţin următoarele:
Andrei: Toţi X sunt Y.
Bianca: Majoritatea X nu sunt W.
Claudia: Mulţi Z nu sunt X.
David: Niciun W nu este Z.

Emil: Puţini Y nu sunt Z.
Felicia: Există cel puţin un element care face parte din toate cele patru clase.
Cerinţe:
1. Reprezentaţi cu ajutorul diagramelor Euler, în cadrul unei singure figuri, raporturile
dintre termenii care apar în discuţia elevilor, ştiind că:
X = numere divizibile cu 15;
Y = numere divizibile cu 25;
Z = multiplii lui 3;
W = numere pare.
2. Precizaţi numele elevilor care dau răspunsuri corecte şi justificaţi decizia.
3. Precizaţi clasa care a dat cele mai multe răspunsuri corecte.
[Olimpiada de logică şi argumentare, faza naţională, 10 - 14 aprilie 2006]
5.6.10 Fie termenul ‘deal’.

a) precizaţi dacă şi în ce sens se modifică extensiunea şi intensiunea termenului dat
mai sus prin adăugarea proprietăţii artificial.
b) clasificaţi din punct de vedere extensional termenul ‘deal’.
5.6.11 Fie termenii A, B, C, D astfel încât: termenul C este supraordonat faţă de

termenii A si B, termenii A şi B sunt în raport de încrucişare, termenul D se află
simultan în raport de încrucişare cu termenii A, B, C.
a) precizaţi (daţi exemplu de) 4 termeni care să corespundă raporturilor precizate mai
sus.
b) reprezentaţi cu ajutorul diagramelor Euler, în cadrul unei singure figuri grafice,
raporturile dintre cei 4 termeni.
c) precizati în ce raport se află extensiunea şi intensiunea termenului care corespunde
zonei de intersecţie dintre termenii A, B, D cu extensiunea şi intensiunea
termenului C.
5.6.12 Vasile şi Maria au unii prieteni comuni. Nici un prieten al lui Sandu nu este
prieten al Mariei. Prin urmare, Sandu şi Vasile nu au nici un prieten comun.
a) Reprezentaţi printr-o diagramă Euler raporturile existente între termenii
argumentului de mai sus;
b) Premisele argumentului dat reprezintă un temei suficient pentru a accepta adevărul
concluziei? Argumentaţi-vă răspunsul.
5.6.13 Specificaţi tipurile de raporturi stabilite între următorii termeni. Reprezentaţi

printr-o diagramă Euler fiecare tip de raport.
a) solid – dulce;
b) mamifer – pasăre;
c) organic – anorganic;
d) om – fiinţă raţională;
e) inferior – superior;
f) carte – elefant
5.6.14 Formulaţi două definiţii ale termenului ‘mamifer’, astfel încât una să vizeze
intesiunea termenului, iar cealaltă extensiunea termenului dat.
6 TEORIA PROPOZIŢIILOR
STRĂINUL Hai deci, aşa cum spuneam privitor la idei şi la litere, să facem cercetarea
şi cu privire la cuvinte; căci pe această cale ar putea să ni se arate ceea ce căutăm
acum.
THEAITETOS Ce trebuie aflat despre cuvinte?
STRĂINUL Dacă se armonizează între ele toate sau nici unul, sau dacă unele o
îngăduie, iar altele nu.
THEAITETOS Este desigur evident că unele o îngăduie, iar altele nu.
STRĂINUL Poate că vrei să spui aceasta: cum că unele, rostite fiind legat şi indicând
ceva, se armoni zează, altele, nesemnificând nimic prin înşiruire, nu se armonizează.
THEAITETOS în ce sens spui aceasta?
STRĂINUL Aşa cum socoteam că gândeşti tu consimţind. Căci ne stau la dispoziţie
două genuri de indicare a fiinţei pe calea vorbirii.
THEAITETOS Cum aşa?
STRĂINUL Pe de-o parte avem nume, pe de alta verbe
THEAITETOS Lămureşte-le pe fiecare.
STRĂINUL Pe unul, ca fiind indicare de acţiuni, îl numim verb.
THEAITETOS Da.
STRĂINUL Pentru celălalt, ca purtând asupra celor ce exercită acţiunile, desemnarea
instituită este de nume.
THEAITETOS Întocmai aşa.
STRĂINUL Acum, din înşirarea numelor singure nu poate ieşi o vorbire, şi nici din
rostirea verbelor fără de nume.
THEAITETOS Asta nu învăţasem.
STRĂINUL Aşadar este limpede că te gîndeai la altceva adineauri, consimţind; căci eu
tocmai aceasta înţelegeam să spun, cum că înşiruite astfel ele nu alcătuiesc o
vorbire.
THEAITETOS Cum?
STRĂINUL De pildă, cuvinte ca: ‘merge’, ‘aleargă’, ‘doarme’ şi alte verbe câte indică
acţiuni, chiar de le-ar înşira cineva pe toate, încă n-ar alcătui o vorbire.
THEAITETOS Cum s-o facă?
STRĂINUL Şi tot astfel, dacă ar spune: ‘leu’, ‘cerb’, ‘cal’ şi ar rosti toate numele celor
ce săvârşesc acţiunile, nici potrivit cu o asemenea înşiruire nu s-ar alcătui o vorbire.
Căci rostirea nu indică, nici aici, nici acolo, vreo acţiune ori vreo lipsă de acţiune,
nici fiinţa a ceva ce este ori a ceva ce nu este, mai înainte de a se îmbina verbele cu
numele. În schimb, atunci cînd ele se îmbină s-a născut vorbirea, producîndu-se o
primă înlănţuire, într-un sens vorbirea elementară şi cea mai scurtă.
THEAITETOS Cum spui asta?
STRĂINUL Cînd cineva afirmă: ‘omul învaţă’, admiţi că vorbirea aceasta este cea mai
scurtă şi elementară?
THEAITETOS În ce mă priveşte, da.
STRĂINUL Căci se arată atunci ceva cu privire la cele ce sunt, fie prezente, fie trecute,
fie viitoare, şi nu se denumeşte doar, ci se şi determină ceva, înlănţuindu-se verbele
cu numele. De aceea şi spuneam că a vorbi nu înseamnă doar a denumi, drept care

am şi dat înlănţuirii acesteia numele de vorbire.
THEAITETOS Pe drept.
STRĂINUL În chipul acesta, la fel cum printre lucruri unele se armonizau între ele,
altele nu, printre semnalele vocii unele nu se armonizează, pe cînd altele au dat,
armonizându-se, vorbirea.
THEAITETOS Întru totul aşa.
STRĂINUL Ar mai fi ceva mărunt de spus.
THEAITETOS Ce?
STRĂINUL Faptul că în chip necesar vorbirea este despre ceva, atunci când are loc,
fîindu-i cu neputinâţă să nu fie despre ceva.
THEAITETOS Aşa, desigur.
STRĂINUL Atunci acel ceva trebuie să fie şi de un fel anumit.
THEAITETOS Cum să nu?
STRĂINUL Să ne aţintim gîndul la propriul nostru caz.
THEAITETOS Aşa trebuie.
STRĂINUL Voi glăsui acum către tine cu o vorbire ce pune laolaltă lucrul şi acţiunea,
prin nume şi verb. Tu ai să-mi spui despre ce se face vorbirea.
THEAITETOS Aşa voi face, pe cît pot.
STRĂINUL ‘Theaitetos şade.’ E întinsă vorbirea?
THEAITETOS Nu, e măsurată.
STRĂINUL E datoria ta atunci să spui despre cine se face vorbire şi cu privire la ce.
THEAITETOS E limpede că despre mine şi cu privire la starea mea.
STRĂINUL Dar ceastălaltă?
THEAITETOS Care?
STRĂINUL ‘Theaitetos, cu care stau de vorbă acum, zboară.’
THEAITETOS Şi despre asta n-aş putea spune altfel decît că e despre mine şi cu privire
la starea mea.
STRĂINUL Însă noi declarăm că fiecare dintre vorbiri este neapărat de un fel anumit.
THEAITETOS Da.
STRĂINUL Atunci de ce fel să spunem că este fiecare?
THEAITETOS Un fel ar fi falsul, celălalt adevăratul.
STRĂINUL Dar vorbirea adevărată dă glas celor ce sunt, aşa cum stau lucrurile cu
privire la tine.
THEAITETOS Cum să nu?
STRĂINUL Pe cînd cea falsă exprimă altceva decît cele ce sunt.
THEAITETOS Da.
STRĂINUL Prin urmare, pe cele ce nu sînt le exprimă ca fiind.
THEAITETOS Aşa, întru cîtva.
STRĂINUL Dar ca fiind altele, printre cele ce sunt, cu privire la tine. Căci privitor la
fiecare lucru, spuneam, multe într-un sens sunt cele ce sunt, multe ce nu sunt.
THEAITETOS Cu adevărat aşa.
STRĂINUL Vorbirea pe care am făcut-o despre tine a doua oară trebuia să fie, în
primul rînd, după câte am stabilit cu privire la vorbiri, una din cele mai scurte.
THEAITETOS Cel puţin aşa am căzut de acord.
STRĂINUL Apoi trebuia să fie despre ceva.
THEAITETOS Într-adevăr.
STRĂINUL Dacă nu e despre tine, nu e despre nimic altceva.
Teoria propozițiilor 99
THEAITETOS Cum să fie?

STRĂINUL Iar nefiind despre ceva, nici nu putea fi vorbire în vreun fel. Am arătat,
într-adevăr, că e cu neputinţă ca vorbirea să nu poarte asupra a ceva.
THEAITETOS Cît se poate de drept.
STRĂINUL Şi totuşi cele spuse despre tine, numindu-le pe cele diferite ca identice, iar
pe cele ce nu sunt ca fiind, dovedesc din plin o asemenea îmbinare de verbe şi nume
ce poate foarte bine să dea efectiv naştere vorbirii false.
THEATTETOS Chiar aşa, fireşte.
STRĂINUL Dar cum? Oare nu e de pe acum limpede că gândirea, precum şi opinia, şi
închipuirea, pot toate să devină, ca genuri, atât false, cât şi adevărate în cugetele
noastre?
THEAITETOS Cum?
STRĂINUL Vei înţelege acest lucru mai lesne dacă vei prinde mai întâi sensul lor
propriu şi cum se deosebesc între ele.
THEAITETOS Dă-mi-1 atunci.
STRĂINUL Gândirea şi vorbirea trebuie înţelese ca fiind una; numai că dialogul
lăuntric al cugetului cu sine, fără de glas, a fost numit de oameni gândire.
THEAITETOS Aşa întru totul.
STRĂINUL Iar ceea ce porneşte din cuget şi trece prin glas s-a numit vorbire.
THEAITETOS Adevărat.
STRĂINUL Pe de altă parte, în cazul vorbirii ştim că se produce următorul lucru.
THEAITETOS Care?
STRĂINUL Afirmaţia şi negaţia.
THEAITETOS O ştim.
STRĂINUL Iar atunci când se produce acest lucru în cuget, pe tăcute, poţi să-1 numeşti
altfel decît opinie?
THEAITETOS Cum altfel?
STRĂINUL În schimb, atunci cînd situaţia aceasta se produce în cineva, nu prin
gândire, ci prin senzaţie, o astfel de experienţă resimţită poate fi potrivit numită
altfel decât reprezentare prin imaginaţie?
THEAITETOS Defel.
STRĂINUL Atunci, de vreme ce vorbirea putea fi adevărată ori falsă, iar gândirea se
manifesta ea însăşi ca fiind dialog al sufletului cu sine, în timp ce opinia ca rezultat
al gândirii, iar când spunem ‘se pare’ are loc un amestec de senzaţie şi opinie,
rezultă în chip necesar că şi acestea, înrudite fiind cu vorbirea, sunt într-unele cazuri
şi câteodată false.
(Platon, “Sofistul” în Opere complete vol. IV, Bucureşti: Humanitas, 2004, pp. 83 –
87)
Şi după cum în suflet există gânduri care nu sunt nici adevărate, nici false, ori
alăturea de acelea care trebuie să fie ori adevărate, ori false, tot aşa este şi în vorbire.
Căci atât adevărul, cât şi eroarea implică numaidecât unire şi separaţie. Numele şi
verbele, dacă nu li se adaugă sunt ca nişte gânduri nici unite, nici separate; astfel, ‘om’
şi ‘alb’, ca termeni izolaţi, nu sunt nici adevăraţi, nici falşi. Ca probă luaţi cuvântul
‘cerb’. El are desigur, un înţeles, dar înţelesul nu poate fi nici adevărat, nici fals, dacă nu
i s-a adăugat că el ‘este’, ori ‘nu este’, fie în genere, fie în anumit timp.
(Aristotel, Organon, vol. I Bucureşti: IRI, 1996 pp. 207-208)
Orice vorbire are un înţeles, nu însă ca un mijloc natural, ci după cum am spus, prin
convenţie. Totuşi, nu orice vorbire este un enunţ, ci numai aceea care este adevărată sau
falsă. Astfel, o rugăminte este o vorbire, dar ea nu este nici adevărată, nici falsă.
Să lăsăm de-o parte toate celelalte tipuri de vorbire, afară de aceea enunţiativă,
pentru că doar aceasta priveşte cercetarea noastră prezentă, pe când cerecetarea
celorlalte intră mai degrabă în studiul Retoricii şi al Poeticii.
Dintre vorbirile enunţiative, unele sunt simple, anume acelea care afirmă ori neagă
ceva depre un subiect; celelalte sunt compuse, anume acelea formate din propoziţii
simple. O enunţare simplă este un şir de sunete, având ca înţeles apartenenţa sau
neapartenenţa a ceva la un subiect, potrivit împărţirii timpului.(pp. 214-215)
O afirmaţie este enuţarea că ceva aparţine la altceva; negaţie este enunţarea că ceva
nu aparţine la altceva.
Am văzut în capitolul 1 că există concepţii ontologice, psihologice şi lingvistice

despre logică. Aceste concepţii diferite despre logică ies în evidenţă îndeosebi în
legătură cu întrebarea cum trebuie înţeleasă noţiunea fundamentală de ‘logică a
judecăţii’.
Judecată e o noţiune cu precădere psihologică. Noţiunea lingvistică corespunzătoare
este cea de propoziţie enunţiativă. Pentru noţiunea ontologică corespunzătoare sunt
folosite mai multe expresii: Frege vorbeşte de gând, Husserl şi Wittgenstein din prima
perioadă de stare de lucruri, iar în filosofia engleză se foloseşte curent cuvântul
proposition. Uneori este folosit şi cuvântul ‘enunţ’ (în engleză, statement) ca desemnare
pentru ceea ce exprimă o propoziţie enunţiativă. Trebuie, aşadar, să deosebim net între
enunţ şi propoziţie enunţiativă. Cuvântul ‘judecată’ este folosit cu două înţelesuri: el are
un sens eminamente psihologic atunci când desemnează actul de a judeca (acesta fiind
un act psihic); de multe ori însă el este folosit în sensul de ceea ce e judecat, şi în acest
caz corespunde aproximativ cu englezescul proposition.
Atât concepţia psihologică, cât şi cea ontologică pot îmbrăca o formă extremă şi una
moderată. În cazul formei moderate, ideile de judecată sau gând (stare de lucruri,
proposition, enunţ) sunt explicate recurgând în mod explicit sau implicit la propoziţia
corespunzătoare. În schimb, avem de-a face cu o concepţie psihologică, respectiv
ontologică extremă atunci când se emite teza că se poate explica ce se înţelege prin
judecată, respectiv prin stare de lucruri, fără a recurge la ceva de ordin lingvistic. Pe de
altă parte, putem caracteriza drept lingvistică extremă acea concepţie care e dispusă să
vorbească doar despre propoziţii enunţiative, negând pur şi simplu existenţa a ceea ce în
engleză se cheamă propositions.
Concepţia ontologică extremă a fost reprezentată de Husserl şi de Wittgenstein în
prima sa perioadă. Acesta din urmă dă, de pildă, următoarea explicaţie pentru ‘Stare de
lucruri’ (Sachverhalt) în Tractatus 2.01: ‘Starea de lucruri este o legătură între obiecte
(lucruri).’
Concepţia psihologică extremă a avut trecere în secolul al XVIII-lea, fiind
reprezentată, între alţii, şi de Kant. El scrie în Logica, §17: ‘Judecata este reprezentarea
unităţii conştiinţei unor reprezentări diferite’, (p. 153). A se vedea şi ceea ce spune în
această privinţă în Critica raţiunii pure (în continuare, CRP), A68/B39. Ce înţeles se
dădea îndeobşte judecăţii pe vremea lui Kant rezultă din CRP, B 140 şi urm., unde Kant
spune: ‘Nu m-am putut mulţumi niciodată cu explicarea pe care logicienii o dau despre
judecată în genere: ea este, cum spun ei, reprezentarea unui raport între două concepte.’
Toate aceste explicaţii, fie psihologice sau ontologice, sunt în fond neinteligibile
dacă nu ştim dinainte că e vorba de ceea ce exprimă o propoziţie enunţiativă. De aceea
teoriile psihologice apelează adesea într-un mod cu totul naiv, dar nu explicit, la planul
lingvistic, cum se vede în următorul pasaj din Logica de la Port Royal (partea II, cap.
3):
‘După ce am conceput lucrurile prin ideile noastre, proces de care s-a ocupat logica
noţiunii, comparăm între ele aceste idei; şi găsind că unele se potrivesc între ele, iar
altele nu, le legăm sau le dezlegăm, ceea ce se cheamă a afirma sau nega şi în general a
judeca. Această judecată se mai cheamă şi propoziţie, şi e uşor de văzut că ea trebuie să
cuprindă doi termeni: unul despre care se afirmă sau se neagă, numit subiect, şi celălalt,
care este afirmat sau negat, numit atribut sau praedicatum.’
În contrast cu aceste teorii de mai târziu, în Sofistul lui Platon şi în micul tratat al lui
Aristotel Despre interpretare, situat în prelungirea lui, unde teoria judecăţii este
dezvoltată pentru prima dată, ea este orientată explicit spre limbaj. Locus classicus în
care este cuprinsă definiţia propoziţiei enunţiative şi de la care se reclamă întreaga
tradiţie de până acum este Despre interpretare, cap. 4.
În cap. l citim, ce-i drept: ‘Sunetele articulate prin voce sunt simboluri ale stărilor
sufleteşti, iar cuvintele scrise sunt simboluri ale cuvintelor vorbite’. Aristotel
formulează aşadar o concepţie psihologică moderată şi, cum ceva mai încolo spune că
‘stările sufleteşti sunt reprezentări ale lucrurilor’, această concepţie moderat-psihologică
se leagă de o concepţie ontologică moderată.
Cap. 4 din Despre interpretare începe cu o definiţie a propoziţiei (logos):
‘Propoziţia este o înşirare de sunete cu înţeles, ale cărei părţi luate separat au şi ele
înţeles’. Această explicaţie trebuie înţeleasă pe fundalul celor spuse în capitolele 2 şi 3.
Acolo au fost definite ‘numele’ şi ‘verbul’. ‘Prin nume înţelegem un sunet având un
înţeles prin convenţie, fără raportare la timp şi din care nici o parte nu are înţeles de sine
stătător’ – ‘Un verb este cuvântul care, pe lângă înţelesul lui propriu, adaugă noţiunea
de timp. Nici o parte din el nu are un înţeles independent...’. Numele şi verbele sunt,
aşadar, pentru Aristotel cele mai mici purtătoare de sens ale limbajului.
Noţiunea de ‘cea mai mică parte purtătoare de sens’ este importantă. Ea este folosită
şi în lingvistica modernă, întocmai ca şi la Aristotel, pentru a face o delimitare faţă de
acele segmente ale unui şir de sunete care nu poartă un înţeles de sine stătător. De notat
totuşi că Aristotel menţionează drept segmente minimale purtătoare de sens numai
numele şi verbele, nu şi alte cuvinte. În lingvistica modernă, secvenţele minimale de
sens sunt numite morfeme. Un cuvânt poate consta din mai multe morfeme (de
exemplu, cuvântul ‘neînmatriculabil’ cuprinde patru elemente de sens: ‘ne’, ‘în’,
‘matricul’ şi ‘abil’). Vom înţelege mai bine concepţia lui Aristotel punând-o în legătură
cu ceea ce spune Sofistul lui Platon, unde acesta se mărgineşte să analizeze ‘cea mai
scurtă propoziţie’, cum este, de exemplu, ‘Theaitetos şade’, formată dintr-un nume şi un
verb. Ceea ce, pe semne, 1-a făcut pe Aristotel să nu ia în considerare decât propoziţiile
de predicaţie - limitare ce avea să se repercuteze asupra istoriei ulterioare a logicii.
Ce-i drept, această limitare nu este încă explicită în definiţia reprodusă adineauri a
‘propoziţiei’. Această definiţie este însă evident nesatisfăcătoare dintr-un alt motiv.
Practic, ea sugerează să fie numită propoziţie doar o secvenţă verbală ce cuprinde mai
mult de un cuvânt. Dar nu există oare şi propoziţii formate dintr-un singur cuvânt? Şi
apoi, mai trebuie spus că o propoziţie se caracterizează şi printr-o completitudine sui-
generis (‘Şi de aceea nici’ nu e o propoziţie), ceea ce ridică întrebarea: în ce constă

această completitudine (acest caracter ‘închis’)? Poate fi ea definită doar gramatical sau
şi semantic (cu referire la înţelesul expresiilor)? Deosebirea dintre forma gramaticală şi
cea semantică va fi lămurită abia în cap. 6.
O definiţie gramaticală întâlnim, de pildă, în lucrarea lui Lyons, Introducere în
lingvistica teoretică. Acolo ni se spune că propoziţia e o secvenţă verbală completă în
sensul că poate apărea în mod de sine stătător, sau că nu aparţine nici unei clase
distribuţionale (pentru noţiunea de clasă distribuţională, vezi mai jos cap. 6. 3).
Fapt e însă că simţim intuitiv că secvenţele verbale pe care le numim propoziţii
diferă de cuvinte (respectiv de morfeme) şi în privinţa sensului, adică sub aspect
semantic. Poate fi definită şi semantic acea completitudine sui generis a unei propoziţii?
O atare distincţie semantică între propoziţii şi cuvinte se întâlneşte deja în acel loc din
Sofistul lui Platon, de la care pleacă Aristotel în Despre interpretare:
Străinul: Când cineva afirmă ‘Omul învaţă’, admiţi că vorbirea aceasta este cea mai
scurtă şi elementară?
Theaitetos: În ce mă priveşte, da.
Străinul: Căci se arată atunci ceva cu privire la cele ce sunt, fie prezente, fie trecute, fie
viitoare, şi nu se denumeşte doar, ci se şi determină ceva, înlănţuindu-se verbele cu
numele. De aceea şi spuneam că a vorbi nu înseamnă doar a denumi, drept care am şi
dat înlănţuirii acesteia numele de vorbire (sau propoziţie - logos).
Theaitetos: Pe drept.
Teza enunţată aici este aşadar următoarea: un nume serveşte doar pentru a denumi
ceva (generalizând, putem spune că un cuvânt - sau un morfem - are, ce-i drept, un
înţeles sau un sens), dar abia cu ajutorul unei propoziţii putem comunica ceva. (Acest
termen este folosit şi de Aristotel în Despre interpretare (17a 16), dar nu în definirea
propoziţiei). Ei îi corespunde o concepţie modernă lărgită, potrivit căreia propoziţiile
sunt unităţile minimale ale comunicării: un cuvânt are un sens, putem să-1 înţelegem,
dar abia cu ajutorul unei propoziţii putem da de înţeles ceva sau (cum se exprimă
Platon) putem spune ceva. Când cineva rosteşte doar ‘Petre’, nu putem să îi răspundem;
putem doar să spunem ‘Ei? Ce-i cu Petre?’ Deosebirea este uneori exprimată şi astfel:
cu ajutorul unui cuvânt nu efectuăm încă un act de vorbire; abia o propoziţie este o
‘mutare în jocul vorbirii’4.
Platon, ce-i drept, se exprimă ca şi cum o secvenţă verbală ar putea îndeplini această
funcţie, de a da de înţeles ceva, doar pentru că are drept părţi componente un nume şi un
verb. Putem însă lăsa deoparte această limitare. Definirea propoziţiei cu ajutorul funcţiei
ei semantice (aceea de a da de înţeles ceva) permite să vorbim şi despre propoziţii
formate dintr-un singur cuvânt; de exemplu, ‘Foc!’ este nu doar un cuvânt care are un
înţeles, ci poate fi folosit şi în aşa fel încât să comunice ceva. În acest caz cuvântul
funcţionează ca propoziţie. Compară şi exemple de felul ‘plouă’. Sunt oare îndeajuns de
clare determinaţiile de felul ‘a comunica’ sau ‘a da de înţeles’, pentru a ne oferi criterii
după care să putem spune dacă o rostire e o propoziţie? Ne putem îndoi că sunt şi am
dori să avem un criteriu mai simplu de recunoaştere a propoziţiilor.
Să mai revenim o dată la Aristotel! După ce a dat o definiţie a propoziţiei în Despre
interpretare cap. 4, el distinge mai departe între diferite feluri de propoziţii: ‘Orice
vorbire (propoziţie) are un înţeles [semantikos] [...]; totuşi nu orice vorbire (propoziţie)
este un enunţ [este apophantikos], ci numai aceea care este adevărată sau falsă. Astfel, o
4
Dummett, Frege. Philosophy of Language, p. 3, 364 şi urm.
rugăminte este o vorbire, dar ea nu este nici adevărată, nici falsă’. Această distincţie a
devenit clasică şi se regăseşte şi la logicienii contemporani: există un tip de propoziţii -
Aristotel le spune ‘apofantice’, noi le putem numi enunţiative sau asertorice - a căror
funcţie comunicativă constă în particular în a da în vileag ceva (a spune că lucrurile stau
într-un anume fel), iar criteriul pentru acest fel de propoziţii este că despre ele putem
întotdeauna întreba cu sens dacă sunt adevărate sau false. După acest criteriu, aşadar,
propoziţiile enunţiative diferă de cele optative, imperative şi interogative.
La cele spuse am putea să mai adăugăm următoarele: cel ce foloseşte o propoziţie
enunţiativă, spunând, de pildă, ‘Theaitetos şade’, emite prin aceasta o pretenţie de
adevăr, drept care interlocutorii săi pot să întrebe dacă această pretenţie de adevăr este
sau nu îndreptăţită, adică dacă ceea ce el spune este adevărat sau fals. Se sugerează
imediat şi de la sine întrebarea: dar ce înseamnă ‘adevărat’ şi ‘fals’? Aristotel nu se
ocupă de ea în acest loc; pentru ceea ce discutăm aici nu pare nemijlocit necesar să
lămurim această chestiune, drept care o vom lăsa pentru mai târziu (cap. 13).
Dispunem acum nu doar, ca pentru propoziţie în general, de o determinaţie
semantică vagă, ci şi de un criteriu semantic cu ajutorul căruia se poate decide dacă o
anumită secvenţă verbală aparţine sau nu categoriei de propoziţii enunţiative. Putem
acum desluşi mai bine şi ideea intuitivă de completitudine semantică a propoziţiei. În
cazul unui text format din mai multe propoziţii enunţiative, fiecare din aceste propoziţii
emite câte o pretenţie de adevăr, fiecare este adevărată sau falsă, pe când despre textul
întreg putem spune că uneori este parţial fals, deoarece unele din propoziţiile pe care le
cuprinde sunt false. Criteriul formulat ne permite, în particular, să efectuăm şi distincţia
importantă dintre acele părţi ale propoziţiei care au şi cele care nu au ele însele
caracterul unor propoziţii. De exemplu, formularea ‘Plouă sau ninge’ este o propoziţie,
care însă constă din două propoziţii componente, iar părţile ‘plouă’ şi ‘ninge’ le numim
propoziţii componente tocmai pentru că şi în privinţa fiecăreia din ele se poate întreba
cu sens dacă este adevărată sau falsă. E drept că cele două expresii nu funcţionează aici
ca propoziţii independente, ci doar ca nişte componente propoziţionale, deoarece cine
foloseşte întreaga propoziţie emite o pretenţie de adevăr nu în privinţa fiecărei
componente luate în parte, ci doar în privinţa propoziţiei ca întreg. Ceea ce ne permite
în plus să distingem acum clar propoziţiile enunţiative ca fiind unităţile minimale ale
discursului apofantic. Un discurs (respectiv un text) constă din atâtea propoziţii câte
unităţi cu pretenţii de adevăr de sine stătătoare cuprinde5.
Pentru Aristotel aceste întrebări nu se puneau, deoarece el nici nu a abordat
problema propoziţiilor complexe. În Despre interpretare, cap. 5, el spune că orice logos
apophantikos este afirmativă sau negativă (17a 17), după cum ceva (un predicat)
aparţine sau nu aparţine la ceva (subiectului) (17a 21); orice alt logos este una ‘numai
prin legare’. Textul acesta poate fi înţeles doar ţinând cont că logos înseamnă aici
‘discurs’. Ideea formulată de Aristotel poate fi atunci redată astfel: orice discurs
apofantic este fie o propoziţie (ceea ce Aristotel numeşte ‘discurs apofantic simplu’), iar
5
în contextul de faţă expresia ‘de sine stătătoare’ poate fi derutantă, ceea ce impune folosirea ei cu multă
prudenţă. Trebuie să ne întrebăm de fiecare dată la ce se referă ea. Cuvintele sunt şi ele unităţi de semnificaţie
de sine stătătoare, nu însă şi unităţi de comunicare de sine stătătoare. Pe de altă parte, când o propoziţie
enunţiativă figurează într-un text, ea poate să depindă în multiple feluri de context, nefiind în acest sens de
sine stătătoare. În multe cazuri nici această caracterizare nu pare potrivită - de pildă, atunci când propoziţia
începe cu ‘deci’ şi decurge într-un fel sau altul din propoziţii anterioare. Aici ne lovim în mod vădit de
limitele posibilităţii de a defini semantic propoziţia, iar dificultatea ar putea fi înlăturată explicând că
propoziţia gramaticală ‘Deci, ...’ este, sub aspect semantic, doar o propoziţie subordonată.
aceasta este predicativă, fie o înlănţuire de propoziţii. Ceea ce înseamnă că vor fi avute
în vedere doar propoziţiile predicative, iar problema propoziţiilor mai complexe (şi a
componentelor lor propoziţionale) va fi lăsată deoparte.
Am deosebit în cele mai de sus între concepţiile ontologică şi psihologică extreme şi
respectiv moderate. Caracteristic pentru o concepţie ontologică, respectiv psihologică
moderată este că porneşte în analiza propoziţiei, a judecăţii etc. de la noţiunea de
propoziţie enunţiativă, aşa cum am degajat-o aici după Aristotel. Un bun exemplu
pentru acest mod de a proceda îl constituie Frege. El defineşte gândul ca fiind sensul
unei propoziţii enunţiative. ‘Iar atunci când numim adevărată o propoziţie, avem în
vedere propriu-zis sensul ei’ (‘Der Gedanke’, p. 33). Acest pas de la propoziţia
enunţiativă la enunţ sau gând (sau proposition) se vădeşte a fi necesar, deoarece atunci
când calificăm drept adevărat sau fals ceea ce a spus cineva, nu avem în vedere
formularea de care s-a folosit; ci apreciem ca adevărate toate propoziţiile enunţiative
care au acelaşi sens cu ea, indiferent în ce limbă ar fi formulate, încât am putea să
spunem de-a dreptul că adevărat sau fals este acest sens. Ceea ce Frege numeşte sens nu
cuprinde, ce-i drept, întregul înţeles al propoziţiei enunţiative, ci doar ‘conţinutul’ ei.
Cum trebuie înţeleasă această precizare, rezultă din articolul său ‘Der Gedanke’ (p. 34 şi
urm.):
“Pentru a lămuri mai bine ceea ce numesc aici ‘gând’, fac deosebire între mai multe
feluri de propoziţii. Despre o propoziţie imperativă nu vom refuza să spunem că are un
sens; dar acest sens nu e de aşa natură încât să se poată pune privitor la el întrebarea
dacă e adevărat. De aceea, sensul unei propoziţii imperative nu-1 voi numi gând. La fel
stau lucrurile cu propoziţiile ce exprimă dorinţe sau rugăminţi. Întrebarea privind
adevărul poate fi pusă în cazul propoziţiilor prin care comunicăm sau afirmăm ceva. Nu
şi în cazul exclamaţiilor, prin care dăm glas sentimentelor noastre, nici al gemetelor,
suspinelor, râsetelor, chiar dacă, prin anumite convenţii speciale, pot fi şi ele folosite
pentru a comunica ceva. Care este însă situaţia propoziţiilor interogative? Punând o
întrebare completivă, rostim o propoziţie incompletă, care abia prin completarea pe care
o cerem trebuie să primească un sens adevărat. Ca atare, lăsăm aici deoparte şi
întrebările de tip completiv. Altfel stau lucrurile cu întrebările decizionale. În cazul lor
aşteptăm să ni se spună ‘da’ sau ‘nu’. Răspunsul ‘da’ spune acelaşi lucru ca o propoziţie
afirmativă; căci prin el este declarat adevărat gândul care e cuprins deja în întregime în
întrebare. Fiecărei propoziţii asertorice i se poate deci pune în corespondenţă o întrebare
decizională. O exclamaţie, în schimb, nu poate fi privită ca o comunicare, pentru că nu
se poate formula o întrebare decizională corespunzătoare ei. Propoziţia interogativă şi
cea asertorică cuprind acelaşi gând; cea asertorică însă cuprinde şi ceva în plus, tocmai
aserţiunea. Propoziţia interogativă cuprinde şi ea ceva în plus, şi anume, o cerere. Într-o
propoziţie asertorică trebuie, aşadar, deosebite două lucruri: conţinutul, pe care îl are în
comun cu întrebarea decizională corespunzătoare, şi asertarea. Conţinutul este gândul
sau cel puţin cuprinde gândul. Este de asemenea posibil să exprimăm un gând fără a-1
prezenta ca adevărat. Într-o propoziţie asertorică cele două componente apar legate în
aşa fel, încât se poate uşor pierde din vedere separabilitatea lor. Deosebim, prin urmare:
1. sesizarea gândului - gândirea,
2. recunoaşterea adevărului unui gând - judecata,
3. comunicarea acestei judecăţi – asertarea.”
Frege nu se exprimă foarte exact atunci când spune că conţinutul (sensul, gândul) şi
asertarea sunt două componente ale propoziţiei enunţiative; este vorba de fapt despre
două elemente a ceea ce s-ar numi semnificaţia propoziţiei enunţiative6. Despre
remarcabilul fenomen al asertării, cuprins în rostirea unei propoziţii enunţiative, vom
vorbi mai târziu (cap. 12). Acum semnalăm doar faptul că din finalul fragmentului citat
se vede că, făcând un ocol prin concepţia ontologică moderată, lui Frege i se poate
atribui şi concepţia psihologică moderată, de vreme ce, urmând această cale, el caută să
elucideze conceptul de judecată şi în sensul de judecare.
Autori de dată mai recentă7 au arătat că nu e suficient să spunem, cu Frege, că toate
propoziţiile enunţiative care au acelaşi sens (conţinut) exprimă acelaşi enunţ. Pentru că
atunci când oameni diferiţi spun ‘Am înălţimea de 1, 80 m.’, propoziţiile folosite de ei
au acelaşi sens. Totuşi, ei fac enunţuri diferite: întrebarea dacă ceea ce spune unul din ei
cu ajutorul acestei propoziţii este adevărat nu e identică cu întrebarea dacă ceea ce
spune celălalt cu ajutorul aceleiaşi propoziţii este adevărat. Frege a putut să evite
această problemă numai pentru că a lăsat în afara preocupării sale propoziţiile care
conţin aşa-numite expresii deictice (precum ‘eu’, ‘acesta’, ‘astăzi’) şi al căror adevăr
depinde, din acest motiv, nu doar de înţelesul lor, ci şi de situaţia în care sunt rostite. În
cazul acestor propoziţii legate de situaţii trebuie spus: gândul este în funcţie de doi
factori - sensul propoziţiei şi situaţia în care aceasta este folosită. Nu numai că două
astfel de propoziţii cu acelaşi sens, când sunt folosite în situaţii diferite, respectiv de
către vorbitori diferiţi, exprimă gânduri diferite; ci se poate ca şi două propoziţii cu
sensuri diferite să exprime unul şi acelaşi gând, în funcţie de cine le rosteşte şi pentru
cine; de pildă, dacă eu spun ‘Mi-e frig’, iar interlocutorul meu spune despre mine ‘Ţi-e
frig’. Cele două rostiri au aceeaşi valoare de adevăr (prin valoare de adevăr a unui enunţ
sau a unei propoziţii enunţiative se înţelege, de la Frege încoace, proprietatea lor de a fi
adevărate sau false).
2003, pp. 17 - 28)
[Exerciţii]
6.1 ABORDAREA LOGICĂ A PROPOZIŢIILOR. FELURILE

PROPOZIŢIILOR
Din mulţimea enunţurilor, logica tradiţională îşi delimitează, ca obiect de studiu, o
clasă a propoziţiilor logice, reprezentată de acele enunţuri care pot fi adevărate sau
false. În general, aceste enunţuri se prezintă, gramatical, sub forma propoziţiilor
indicative. Pentru a determina dacă un enunţ oarecare este o propoziţie logică sau nu,
putem apela la următorul test8:
Un enunţ oarecare E este o propoziţie dacă are sens să substituim ‘...’ cu E în întrebarea:
Este adevărat că ...?
6
Recurgem la acestă formulare prudentă pentru că, în mod ciudat, Frege nu dispune de un termen pentru
această semnificaţie mai cuprinzătoare a propoziţiei, ca deosebită de sensul ei, şi pentru că el foloseşte
cuvântul ‘semnificaţie' (‘Bedeutung’) într-un alt mod.
7
Cf., de pildă, Strawson, Introduction to Logical Tbeory, cap. 1, §4.
8
preluat după Ian Chiswell & Wilfrid Hodges, Mathematical Logic, Oxford: Oxford University Press, 2007,
p. 5.
De pildă are sens să întrebăm:

a) Este adevărat că 2 este un număr transcendent?
b) Este adevărat că unele cărţi nu merită citite?
c) Este adevărat că eiπ + 1 = 0?
d) Este adevărat că numărul stelelor din galaxia noastră este par?,
şi , ca atare , următoarele enunţuri sunt propoziţii logice:
a) 2 este un număr transcendent.
b) Unele cărţi nu merită citite.
c) e iπ + 1 = 0.
d) Numărul stelelor din galaxia noastră este par
Observaţie: răspunsurile la întrebarea testului pot varia – unele răspunsuri sunt negative
(de exemplu la prima întrebare), altele sunt afirmative (de exemplu la a doua şi a treia
întrebare), iar altele ne sunt necunoscute (de pildă la a patra întrebare) – esenţial este ca
întrebarea să aibă sens.
Întrebările de mai jos, însă, nu au sens
a) Este adevărat că închide geamul?
b) Este adevărat că împrumută-mi cartea de algebră liniară până mâine?
c) Este adevărat că unde te-ai întâlnit ultima dată cu tatăl tău?,
ceea ce înseamnă că enunţurile:
a) Închide geamul!
b) Împrumută-mi cartea de algebră liniară până mâine!
c) Unde te-ai întâlnit ultima dată cu tatăl tău?
nu sunt propoziţii, din punctul de vedere al logicii propoziţiilor.
Observaţie: chiar dacă enunţurile de mai sus nu sunt considerate propoziţii logice,
aceasta nu însemnă că gramatical sau chiar dintr-o altă perspectivă a logicii (cum e, de
pildă, cea a logicii întrebărilor) nu sunt propoziţii. Important de subliniat este că aceste
enunţuri sunt excluse din acea sferă a propoziţiilor, care constituie obiectul de studiu al
logicii propoziţiilor.
6.1.1 Delimitaţi propoziţiile, în sens logic, de celelalte enunţuri din lista de mai jos:
a) Regele Carol I a fost primul rege al României.
b) Care este cauza cancerului?
c) Kant a susţinut tezele apriorismului.
d) Fă-ţi tema!
e) Închide, te rog, fereastra!
f) Doi este cel mai mic număr prim.
g) De unde ştii asta?
h) Scrie!
i) Convingerea mea este că nu ar trebui să ai emoţii în faţa examenului.
j) Nu abandonăm cursa.
k) Doresc să fac această călătorie.
l) Optez pentru soluţia recomandată de medic.
m) Cât de îndrăzneţ este!
n) Această propoziţie este falsă.
o) Intenţionez să citesc această carte.
p) Nu voi renunţa.
q) Sper ca vremea să fie favorabilă.

r) Fă această deplasare!
s) Aş vrea să mergem împreună la teatru.
t) Priveşte cât de sugestiv este acest tablou!
u) Vom lupta pentru menţinerea păcii.
v) Trebuie să rezolvăm la timp această problemă!
w) Cât este rădăcina pătrată a numărului 13?
x) Tânărul aparţine celei mai bune grupe.
y) Ar fi bine să iei în seamă sfatul profesorului!
z) Cât de departe ai mers cu presupunerea!
aa) A nesocoti obligaţia argumentării susţinerilor este neştiinţific!
bb) Istoria, sociologia, psihologia sunt ştiinţe sociale.
cc) Instrucţia implică educaţie.
dd) Nu există alternativă la destindere.
Soluţie:
a) are valoare de adevăr, prin urmare este propoziţie logică
b) este o întrebare, nu are valoare de adevăr, prin urmare nu este o propoziţie
d.p.d.v. logic
c) are valoare de adevăr, prin urmare este propoziţie logică
d) este o comandă, nu are valoare de adevăr, prin urmare nu este o propoziţie
d.p.d.v. logic
e) este o comandă, nu are valoare de adevăr, prin urmare nu este o propoziţie
d.p.d.v. logic
f) are valoare de adevăr, prin urmare este propoziţie logică
g) este o întrebare, nu are valoare de adevăr, prin urmare nu este o propoziţie
d.p.d.v. logic
h) este o comandă, nu are valoare de adevăr, prin urmare nu este o propoziţie
d.p.d.v. logic
i) are valoare de adevăr, prin urmare este propoziţie
6.1.2 Analizaţi enunţurile de mai jos şi caracterizaţi-le din punct de vedere logic:
a) Pământul, Jupiter, Venus sunt planete.
b) Voi alege sau sociologia, sau psihologia.
c) Oceanul se traversează sau cu vaporul, sau cu avionul.
d) Sau un meteorit, sau un satelit a căzut în apropiere.
e) Vine!
f) Aşteaptă!
g) Omul are atât însuşiri ce îl deosebesc de animale, cât şi însuşiri asemănătoare cu
ale animalelor.
h) Tânărul nu este nici lipsit de voinţă, nici lipsit de calităţi.
i) Individul!
j) Unde ai dispărut?
k) Producţia produce, aşadar, nu numai un obiect pentru subiect, ci şi un subiect
pentru obiect (Marx)
l) Omul potrivit la locul potrivit (Layards)
m) Orgoliul ne echilibrează toate mizeriile; căci sau ni le ascunde sau, dacă le
descoperă, simte gloria de a le cunoaşte (Pascal)
n) Parţial el are dreptate, parţial nu.
o) Fugi de plăcerea care dă naştere durerii (Solon din Atena)

p) Dezvoltarea celor cinci simţuri este o muncă a întregii istorii universale de până
acum (Marx)
q) Dacă tăceai filosof rămâneai (Boethius)
r) Un tată are două vieţi, pe a sa, şi pe a fiului său (J. Renard)
s) Mult trăieşti, mult auzi (Anton Pann)
t) Bucură-te de fiecare zi! (Horaţiu)
u) Ai grijă!
v) Explică-te!
w) Fulgeră!
6.1.3 Puteţi atribui vreo semnificaţie următoarelor expresii? Dacă da, care?
Justificaţi-vă răspunsul.
a) camere de baie matematice
b) oboseală cu patru laturi
c) biped participial
d) numere întregi fără minte
e) mese lascive
f) patrulatere tertrapiloctomice
g) temple adormite
h) idiomuri culcate pe spate
i) vaze agresive
j) refracţie stipulată
k) idei verzi
l) solid sopranic
m) cărţi catenate
Soluţie:
nici una dintre expresiile de mai sus nu au semnificaţie.
6.1.4 Consideraţi că următoarele propoziţii au semnificaţie? Dacă nu au, care sunt

cerinţele pe care le violează?
a) Chicago este între Detroit.
b) El a trasat o linie cu o lungime de doi ţoli.
c) Culoarea este gustul amar.
d) Numărul trei a murit ieri.
e) Această problemă este roşie.
f) Gândurile sale sunt grele. (grele-luat în sens literal)
g) Cărţile sunt probabile.
h) El doarme mai încet decât alţi oameni.
i) Antilopele produc salivaţia.
(John Hospers, An Introduction to Philosophical Analysis, pp. 99-100)
j) Ideile verzi au somnul furios (Noam Chomski)
Sugestie:
a) nu, din punct de vedere logic, relaţia ‘a fi între’ este ternară, dar în propoziţia a)
avem doar doi termeni; gramatical, prepoziţia ‘între’ cere două substantive,
pronume etc.
b) da
c) nu, predicatul ‘gust’ nu se aplică în cazul culorilor
d) nu, predicatul ‘a murit’ nu se aplică numerelor
e) nu, predicatul ‘este roşu’ nu se aplică problemelor
6.1.5 Analizaţi propoziţiile următoare din punctul de vedere al a) intenţiei; b) acţiunii;

c) laturii ilocuţionare (de la caz la caz):
a) F = m·a
b) Oferă-mi o plimbare pe lună!
c) Scuză-mă!
d) Îmi place literatura.
e) Împrumută-mi, te rog, cartea Doctor Faustus, a lui Thomas Mann!
f) Ce este bunătatea?
g) Cunoaşte-te pe tine însuţi!
h) Îmi faci o vizită astăzi?
i) A-ţi cunoaşte propria ignoranţă, iată partea cea bună a cunoaşterii (Lao-Tze)
j) Deprinerile sunt mai bune decât maximele.
k) Efectul cel mai bun al istoriei este entuziasmul pe care-l provoacă (Goethe)
l) Este necesar să muncim.
m) Aş vrea să studiez muzica.
n) Îţi dau cuvântul de onoare!
o) Geniul latent este o simplă închipuire de sine (Amiel)
p) Îndoiala nu-mi place mai puţin decât ştiinţa (Dante)
Soluţie:
a) propoziţie cognitivă
b) propoziţie deontică
c) propoziţie deontică
d) propoziţie axiologică
e) propoziţie deontică
f) propoziţie interogativă
g) propoziţie deontică
h) propoziţie interogativă
6.1.6 Distingeţi aserţiunile (propoziţiile) diferite conţinute în următoarele fragmente:

a) Un cal, un cal! Regatul meu pentru un cal.
b) A trăi, aceasta nu este a respira, ci a acţiona.
c) Educatorul trebuie să ştie că lucrând cu contemporanii săi şi pentru ei, el
lucrează, de asemenea, pentru vremurile viitoare.
6.1.7 Relevaţi sensul cognitiv în cazul următoarelor propoziţii:

a) Cât este 60 minus 10?
b) Trebuie să respecţi legile!
c) Îmi place să meditez.
d) Vom rezolva în cele din urmă problema.
e) Care este cauza acestei situaţii?
f) Să nu retragi promisiunea făcută!
g) Doresc să câştig concursul.
6.1.8 Având mulţimea de propoziţii de mai jos:

1. Linia dreaptă este drumul cel mai scurt între două puncte.
2. Cine neagă orice intră în contradicţie cu sine.
3. Cine intră în contradicţie cu sine?
4. Numai omul este scop în sine!
5. Este bine că ‘numai omul este scop în sine’.
6. Stabileşte ce este linia dreaptă!
7. Ai încetat să vizitezi seara luna?
8. Comunică-mi, te rog, când s-a publicat Etica lui Spinoza?
9. Toţi tinerii trebuie să fie şcolarizaţi la nivelul liceului.
10. Acţiunea morală trebuie să fie totdeauna preferată.
11. Unde nu este foc nu iese fum.
12. Râul Someş este râul Someş.
13. Ecuaţiile quadratice merg la cursele de cai.
14. Este rochia ei roşie din endomorfisme?
15. Aşteptaţi binele nu de la moarte, ci de la voi înşivă (Feuerbach).
16. Nu face nimic din fugă şi la întâmplare!
a) stabiliţi care sunt propoziţii cognitive; propoziţii interogative; propoziţii
deontice; propoziţii axiologice.
b) arătaţi în ce condiţii fiecare dintre ele are (sau nu are) sens (valoare cognitivă,
corectitudine, este realizabilă, este susceptibilă de acord).
6.2 PROPOZIŢII CATEGORICE

6.2.1 Arătaţi succesiv - în cazul următoarelor propoziţii - care este subiectul logic?;
care este predicatul logic?; ce fel de propoziţie este?
a) Cuza Vodă a fost domnitorul Principatelor Unite.
b) Stele fixe au lumină proprie.
c) Este fals că orice greşeală dovedeşte ignoranţă.
d) Unele bogăţii aduc satisfaţie.
e) Toate corpurile cereşti care orbiteză în jurul Soarelui sunt planete.
f) Nu toţi oamenii se cunosc pe ei înşişi.
g) Fiinţele raţionale îşi dau seama de faptele lor.
h) Paralelogramul are unghiurile opuse egale.
i) Stelele fixe strălucesc prin ele însele.
j) Fericirea perfectă este imposibilă.
k) Nu toate erorile sunt o probă a ignoranţei.
l) Puţini oameni se cunosc pe ei înşişi.
m) Toate metalele sunt bune conducătoare de căldură.
n) Un regiment este compus din patru batalioane.
o) Nu orice greşeală este o infracţiune.
p) Un singur metal este lichid.
q) Marea Britanie este o insulă.
r) Romulus şi Remus erau fraţi.
s) Un om este un om.
t) Paralelogramul are unghiurile opuse egale.
u) Nimeni nu este perpetuu fericit.
v) Cvadrupedele sunt vertebrate.

w) Insectele nu sunt vertebrate.
x) Am spus ceea ce am spus.
y) Niciun efect nu apare fără o cauză.
z) Între prieteni totul este comun.
aa) Nu există decât un singur animal ce raţionează, omul.
Soluţie:
a) S = Cuza Vodă, P = domnitorul Principatelor Unite, SaP
b) S = stele fixe, P = lumină proprie, SaP
c) S = greşeală, P = dovedeşte ignoranţă, ¬SaP
d) S = bogăţii, P = aduc satisfacţie, SiP
e) S = corpurile cereşti care orbiteză în jurul Soarelui, P = planete, SaP
f) S = oamenii =, P = cunosc pe ei înşişi, ¬SaP
g) S = fiinţele raţionale, P = îşi dau seama de faptele lor, SaP
h) S = paralelogramul, P = unghiurile opuse egale, SaP
6.2.2 Analizaţi structura propoziţiilor din lista de mai jos:

a) Cuza Vodă a fost domnitorul Principatelor Unite.
b) Stele fixe au lumină proprie.
c) Este fals că orice greşeală dovedeşte ignoranţă.
d) Unele bogăţii aduc satisfaţie.
e) Toate corpurile cereşti care orbiteză în jurul Soarelui sunt planete.
f) Nu toţi oamenii se cunosc pe ei înşişi.
g) Fiinţele raţionale îşi dau seama de faptele lor.
h) Paralelogramul are unghiurile opuse egale.
i) Numai un singur metal e lichid.
j) Unele cunoştinţe nu au nici o valoare.
k) Toţi oamenii sunt fiinţe dotate cu raţiune.
l) A cunoaşte înseamnă a prevedea.
m) Unii muşchi nu sunt supuşi voinţei.
n) Prietenia la nevoie se cunoaşte.
o) Nimic nu-i mai înălţător decât adevărul.
p) Nici un efect fără cauză.
q) Singurul satelit natural al Pământului este Luna.
r) Linia dreaptă este drumul cel mai scurt între două puncte.
s) Cantităţi egale cu a treia sunt egale între ele.
t) Cantităţi egale adunate cu cantităţi egale dau cantităţi egale.
u) 8+5=13
v) Nimic nu se poate mişca cu o viteză mai mare decât viteza luminii.
w) Înţelepciunea vine cu vârsta.
x) Volta a construit cea dintâi lampă cu gaz metan.
y) Căldura fiind mişcare moleculară, poate fi transformată în forţă mecanică.
6.2.3 Clasificaţi propoziţiile din lista de mai sus.

(Romulus Demetrescu, Tratat elementar de logică, pp. 418-419)
6.2.4 Caracterizaţi diferitele funcţii logice ale termenului ‘este’ în propoziţiile

următoare:
a) Toţi oamenii sunt înzestraţi cu raţiune.
b) Universul este.
c) Socrate este om.
d) Dan Barbilian este Ion Barbu.
e) Socrate este soţul Xantipei.
f) Balena este un mamifer.
g) 2 este mai mic decât 3.
h) Cluj-Napoca este la nord-vest de Bucureşti.
i) Constantin Daicovici este fiul lui Hadrian Daicovici.
j) Mihai Eminsecu este prietenul lui Ion Creangă.
k) Bucureşti este capitala României.
l) Bucureşti există.
m) Bucureşti este un oraş.
n) Homer a existat.
o) Homer este autorul Iliadei.
p) Homer a fost bărbat.
q) Homer a fost un om.
r) Bărbatul este om.
s) Două cantităţi egale cu a treia sunt egale între ele.
t) Jumătatea este mai mică decât întregul.
Soluţie:
a) sens de incluziune
b) sens de existenţă
c) sens de predicaţie (apartenenţă)
d) sens de relaţie (identitate)
e) sens de identitate
f) sens de incluziune
g) sens de relaţie (mai mic)
h) sens de relaţie (la nord- vest)
i) sens de relaţie
j) sens de relaţie
6.2.5 Relevaţi diferitele funcţii logice pe care le ia termenul ‘este’ odată cu

interpretarea propoziţiilor ce urmează, ca propoziţii de predicaţie şi, apoi, ca propoziţii
de relaţie:
a) Cluj-Napoca este situat la nord de Bucureşti.
b) a = b
c) Caracterul este dependent de temperament (Lelande)
d) Două jumătăţi sunt egale cu întregul din care fac parte.
e) Europa nu este mai întinsă decât Asia.
6.2.6 Analizaţi interpretările date funcţiei copulei în propoziţii pe baza fragmentelor

următoare:
Verbele, în sine şi pentru sine înseşi, sunt nume şi au înţelesul acestora, pentru că
folosindu-le, ele opresc gândirea ascultătorului şi fixează atenţia; dar aşa singure, ele nu
arată dacă lucrul există sau nu există. Căci nici ‘a fi’ şi nici ‘a nu fi’ şi nici principiul
‘fiind’ nu se raportează la un lucru, dacă nu li se adaugă ceva; căci ele singure nu indică
ceva, ci implică o legătură, despre care noi nu ne putem forma o idee fără lucrurile
legate.
(Aristotel, Organon, I, “Despre interpretare” 316b)
Unii logicieni consideră copula alături de subiect şi predicat ca o a treia parte

componentă a judecăţii. Această susţinere este în două privinţe falsă. În primul rând,
copula nu este în mod necesar o parte componentă; ea este chiar un produs destul de
târziu al gândirii noastre după cum arată împrejurarea că formele ei lingvistice au avut
la origine o semnificaţie plină de conţinut. În al doilea rând, ea aparţine în întreaga ei
dezvoltare predicatului. Ea se sedimentează ca ultim rest al acelei semnificaţii verbale
pe care la origine a prezentat-o întregul predicat; ea aparţine într-atât predicatului fiind
tocmai aceea care arată că noţiunea legată de ea trebuie să fie gândită în sens predicativ.
(Wilhelm Wundt, Logik, pp. 154-155)
6.2.7 Precizaţi ce se gândeşte în propoziţiile următoare în lumina diferitelor

interpretări (conţinutistă, extensivistă, implicaţionistă) date raportului ce se stabileşte
în propoziţie:
a) Oamenii sunt fiinţe bipede.
b) Toate polinoamele sunt funcţii integrabile.
c) Lucian Blaga este filosof român.
d) Orice tânăr este educabil.
e) Unii sportivi nu au performanţe excepţionale.
f) Unii tineri sunt poeţi.
g) Nici un om nu a călătorit pe Marte.
h) Pătratul are unghiurile egale.
Soluţie:
a) în interpretarea extensivistă: mulţimea oamenilor este inclusă în mulţimea
bipedelor
în interpretarea conţinutistă: predicatul biped este o notă a termenului ‘om’
în interpretarea implicaţionistă: a fi om implică a fi biped
b) în interpretarea extensivistă: mulţimea polinoamelor este inclusă în mulţimea
funcţiilor integrabile
în interpretarea conţinutistă: predicatul integrabil este o notă a termenului
‘polinom’
în interpretarea implicaţionistă: a fi polinom implică a fi integrabil.
6.2.8 Prezentaţi raportul dintre subiectul logic şi predicatul logic ce se stabileşte în

următoarele propoziţii folosindu-vă de diagramele Euler:
a) Oamenii sunt muritori.
b) Unii fizicieni sunt români.
c) Aristotel este autorul Eticii nicomahice.
d) Oamenii sunt fiinţe făuritoare de unelte.
e) Saturn este planetă.
f) Niciun antic nu a descoperit fisiunea nucleară.
g) Unii dintre marii fizicieni nu sunt contemporani.

h) Cel mai mare poet român este Eminescu.
i) Verdi nu este autorul simfoniei a IX-a.
Soluţie: P
a) raport de subordonare S = oamenii, P = muritori
S
b) raport de interferenţă S = fizicieni, P = români S P
c) raport de identitate S = Aristotel, P = autorul Eticii S,P

nicomahice
P
e) raport de subordonare S = Saturn, P = planetă S
6.2.9 Prezentaţi propoziţiile următoare cu ajutorul notaţiei simbolice, al notaţiei

algebrice şi al notaţiei booleene:
a) Cititul cărţilor este instructiv.
b) Pe alte planete există viaţă.
c) Toate numerele transcendente sunt iraţionale.
d) Nici o idee nu este înnăscută.
e) Unele deprinderi sunt folositoare.
f) Unele teorii nu rezistă la teste.
g) Nu toate cărţile sunt izbutite.
h) Saturn nu este satelit al Pământului.
Soluţie:
Notaţie simbolică Notaţie algebrică Notaţie booleană
a) SaP a) S→P a) S P = Ø
b) SiP b) 1/S→P b) SP ≠ Ø
c) SaP c) S→P c) S P = Ø
d) SeP d) S←P d) SP = Ø
e) SiP e) 1/S→P e) SP ≠ Ø
f) SoP f) 1/S←P f) S P ≠ Ø
g) SoP (derivat din ¬SaP) g) 1/S←P g) S P ≠ Ø
h) SeP h) S←P h) SP = Ø
6.2.10 Analizaţi concepţia asupra structurii judecăţii cuprinsă în fragmentele

următoare:
În toate propoziţiile se află conceptul de posedare (Habens), sau, mai exact,
conceptul care este desemnat de cuvântul ‘a avea’. […] Din aceste ultime fragmente
rezultă că legătura în propoziţiile noastre nu este alta decât cea pe care o desemnează
cuvântul ‘are’. […] Propoziţii de forma ‘A este B’ ar fi de fiecare dată mai clar şi mai
exact exprimate astfel: A-are (proprietatea unui B) B; iar legătura comună a acestora ar
fi, deci, numai conceptul de posedare
(Bernard Bolzano, Wissenschaftslehre, II, pp. 9-11)
Esenţa enunţului, în general, este de căutat de către analiza noastră logică în ceea ce
prezintă propoziţia în formularea ei lingvistică, deci nu în componentele gramaticale ale
propoziţiei, ci în corelaţia semnificaţiei (Bedeutungszusammenhang) care este
formulată, indiferent cum, lingvistic în ea. (p. 248)
Relaţia predicativă este, aşadar, în judecata elementară clasarea unui obiect în
conţinutul altuia. (p. 340)
Un obiect poate fi enunţat despre altul numai dacă conţinutul lui poate fi inserat
conţinutulului celui de-al doilea. (p. 450)
(Benno Erdmann, Logik)
Întrebarea cu privire la elementele unite în judecată sau care trebuie separate,

întrebarea...cu privire la construcţia formală a judecăţii...poate fi tratată cu succes numai
prin luarea în considerare...a deosebirii ce se referă la natura logică sau la conţinutul
susţinerii...Noi avem astfel de a face...cu o cercetare...a ceea ce în mod obişnuit se
numeşte forma judecăţii, dar care propriu-zis nu poate fi numită pur formală, în măsura
în care ea este orientată, de asemenea, spre materialul conceptual al judecăţii.
(Johanes von Kries, Logik, p. 6, p. 214, după “Die Philosophie in ihren
Einzelgebieten”, p. 108)
6.2.11 Analizaţi diferenţa dintre judecăţile de esenţă şi judecăţile de relaţie pe baza

următorului text:
Judecăţile care enunţă relaţii (A este egal cu B, diferit de B, mai mare ca B, la
dreapta lui B, la stânga lui B, anterior lui B, posterior lui B etc.) conţin o sinteză de alt
fel decât enunţurile care atribuie proprietăţi sau activităţi subiectelor. Căci predicatele
lor rămân exterioare în raport cu reprezentarea subiectului şi nu pot fi puse în vreo
unitate interioară cu acesta... În timp ce predicatele considerate până aici, fie ele
predicate ale judecăţilor de desemnare sau proprietăţi şi activităţi, aparţin reprezentării
subiectului, pentru a enunţa un predicat de relaţie eu trebuie să trec dincolo de
reprezentarea subiectului, să-l pun pe acesta, mai întâi, într-o anumită relaţie cu altul şi
să conştientizez felul anume al acestei relaţii.
(Christoph Sigwart, Logik, I, pp. 85-86)
6.2.12 Examinaţi sub aspectul logic-formal următoarea clasificare a propoziţiilor:
În fiecare judecată apar numai doi dintre termenii fundamentali, în timp ce al treilea
creează, prin lipsa lui, precaritatea. Dar ca şi în cazul ontologiei ori a maladiilor
spiritului, deschiderea către al treilea termen face viaţa (sau un aspect de viaţă al
judecăţii [...]
Vor rezulta atunci şase tipuri de judecăţi logic valabile, după felul cum cuplează cei
doi termeni, ce se deschid către al treilea. Vom avea judecăţi de tipul individual-
determinaţii (I-D), de tipul determinaţii-general (D-G), general-individual (G-I), dar
încă trei, în chip răsturnat faţă de primele, anume de tipul (I-G), apoi (G-D), în fine (D-
I).
La început totul pare un joc formal; ba cineva ce ar vrea să ducă până la capăt jocul
ar putea spune că există şi judecăţi obţinute prin cuplarea unui termen cu el însuşi,
anume I-I, D-D şi G-G. Dar le vom înlătura simplu, arătând că ele nu au sens logic, ci
respectiv anecdotic, impropriu descriptiv şi impropriu speculativ. De pildă, o judecată
de tipul individual-individual (I-I), nu spune nimic logic şi rămâne doar în sfera
anecdoticului, nemeritând calificarea de judecată, ca de exemplu: ‘Petre îşi scrânteşte

piciorul’. Am relatat un fapt, cuplând două situaţii individuale, atâta tot. O judecată de
tipul determinaţie-determinaţie (D-D) ne spune doar ceva de ordinul ‘Nebuloasa care s-
a format este un nor dinamic’, adică denumeşte un fenomen liber determinat printr-un
altul la fel de liber determinat. Cât despre o pretinsă judecată speculativă de tipul
general-general (G-G) cum ar fi ‘O teorie reprezintă o încercare de explicaţie’, ea nu
exprimă decât o redundanţă speculativă şi nu poate figura în rândul judecăţilor logice
valabile.
Rămaşi cu cele şase tipuri de judecăţi, care la început par şi ele un simplu joc
formal, vom arăta că în fapt ele spun ceva esenţial despre natura judecăţii şi varietăţile
ei posibile, aşadar ceva intim judecăţii şi nu exterior ei, cum ar fi cantitatea, calitatea,
relaţia şi modalitatea.
Judecata de tipul individual-determinaţii (I-D) este una descriptivă, adică de
determinare a unei realităţi individuale. O vom numi: determinantă.
Judecata de tipul determinaţii-general (D-G) este una definitorie, fiind vorba de
proprietăţi ce se subsumează unei legi. O vom numi: generalizantă.
Judecata de tipul general-individual (G-I) este una de realizare a unei legi, cum ar fi
judecata ce conduce la un experiment în ştiinţe, sau la încorporarea în real a unei reguli,
pe plan moral şi spiritual. O vom numi: realizantă.
Judecata de tipul răsturnat, individual-general, (I-G) reprezintă integrarea directă a
unei realităţi individuale sub o lege. O vom numi: integrantă.
Judecata de tipul general-determinaţii (G-D) conduce la delimitări şi nuanţări ale
unei legi sau ale unui principiu. O vom numi: delimitantă.
În sfârşit judecata de tipul determinaţii-individual (D-I) aduce aplicarea unor
proprietăţi şi particularizarea lor printr-un caz individual. O vom numi: particularizantă.
[…]
Înainte de a trece la folosinţa logică a celor şase tipuri de rostire, vom sublinia
altceva, pentru o clipă: că, dintr-un asemenea tablou, se poate obţine – cu un sens
adâncit, adică de relevare a formelor şi aspectelor care să nu fie doar exterioare – o nouă
stilistică, una a gândirii şi a formelor ei. Odată cu cele şase rostiri depăşim simpla
judecată şi putem vorbi despre formulări mai complexe şi mai vaste. De pildă o rostire
ca:
‘În clipa când a ieşit de sub atracţia pământului cosmonautul şi-a dat seama că
funcţiunile organismului rămân intacte’ nu poate fi privită ca o simplă judecată şi totuşi
ea rămâne perfect determinantă.
Sau s-ar putea spune încă mai mult: o serie de întâmplări, oricât de larg desfăşurate,
un întreg destin uman, un roman, o vastă desfăşurare istorică pot fi stilistic o simplă
determinantă, generalizantă, realizantă, o integrantă, o delimitantă ori particularizantă.
(Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Bucureşti: Cartea
Românească, 1986).
6.2.13 Caracterizaţi şi clasificaţi următoarele propoziţii în funcţie de tabloul kantian al

judecăţilor:
a) Omul este om.
b) Aristotel este întemeietorul logicii.
c) Cercul este locul geometric al tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix
numit centru.
d) Omul este măsura lucrurilor.
e) În mod necesar căldura este mişcare moleculară.

f) a2=b2-c2
g) În mod necesar apa este H2O.
h) Mişcarea este dependentă de spaţiu.
i) Este probabil că cele mai multe elemente chimice sunt compuse.
j) Două triunghiuri care au bazele şi înălţimile egale au suprafaţa egală.
k) Învăţătura fără gândire este muncă irosită (Confucius)
l) Frecarea corpurilor cauzează căldură.
m) Materia implică mişcare.
n) Tristeţea implică slăbirea forţelor organismului.
o) Venirea lui x implică plecarea lui y.
p) Unele luni sunt friguroase.
q) Un oraş mare este expus cutremurelor.
Soluţie:
a) după criteriul calităţii: afirmativă; după criteriul cantităţii: generală; după
criteriul relaţiei: categorică; după criteriul modalităţii: asertorică
b) după criteriul calităţii: afirmativă; după criteriul cantităţii: singulară; după
c) după criteriul calităţii: afirmativă; după criteriul cantităţii: generală; după
d) după criteriul calităţii: afirmativă; după criteriul cantităţii: generală; după
6.2.14 Caracterizaţi propoziţiile următoare şi delimitaţi propoziţiile exclusive,

exceptive, şi reduplicative:
a) Numai omul făureşte unelte.
b) Niciun animal, în afara omului, nu foloseşte limbajul articulat.
c) Cercetătorul ştiinţific, ca cercetător ştiinţific, face experienţe de laborator.
d) Toate genurile literare sunt bune, în afară de cel plicticos. (Voltaire)
e) Numai erorile dau valoare adevărului. (J. Renard)
f) Pot să rezist la orice, exceptând linguşirea. (B. Shaw)
g) Nimeni nu e fericit în faţa morţii. (Ovidiu)
Soluţie:
a) exclusivă
b) exceptivă
c) reduplicativă
d) exceptivă
e) exclusivă
f) exceptivă
6.2.15 Analizaţi structura următoarelor propoziţii:

a) Omul este om.
b) Aristotel este întemeietorul logicii.
c) a = b-c
d) Cercul este locul geometric al tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix numit
centru.
e) A=A
Sugestie:
Din punct de vedere extensional, toate sunt propoziţii ce exprimă un raport de identitate,
avînd, însă, un aport cognitiv diferenţiat.
6.2.16 Delimitaţi printre exemplele de mai sus ‘propoziţiile de identitate’ de

‘propoziţiile de echivalenţă’
(Wilhelm Wundt, Logik, pp. 183-184)
Soluţie:
a) şi d) sunt propoziţii de identitate, restul sunt de echivalenţă
6.2.17 Analizaţi structura aşa-numitei ‘judecăţi de subsumare’:

a) Aceasta este o casă.
b) Lupul este un animal de pradă.
(Wilhelm Wundt, Logik, p. 186)
6.2.18 Analizaţi interpretările date judecăţii negative în fragmentele următoare:

Căci adevărată este afirmaţia despre ceea ce în realitate este unit şi negaţia despre
ceea ce în realitate este despărţit, iar falsul constă în opoziţia faţă de această afirmaţie
sau negaţie
(Aristotel, Metafizica, VI, 4, p.215)
Prin judecăţi înţelegem, în acord cu accepţiunea filosofică curentă, a admite ceva (ca
adevărat) sau a respinge ceva (ca fals). Că o asemenea acceptare sau contestare se
petrece şi acolo unde mulţi nu folosesc expresia judecată, ca de pildă la perceperea
actelor psihice şi în amintire, am specificat deja.
(Franz Brentano, Von der Klassifikation der psychischen Phanomene, p. 32)
În clasificarea tradiţională a formelor judecăţii, diviziunea în afirmative şi negative

joacă un rol important. Dar această diviziune nu corespunde esenţei logice a funcţiunii
judecăţii. Căci orice judecată este la origine şi prin natura ei afirmativă; dimpotrivă,
judecata negativă este o funcţie a gândirii noastre, care presupune existenţa judecăţilor
pozitive.
(Wilhelm Wundt, Logik, I, pp. 200-201)
Negarea se îndreaptă întodeauna contra încercării de a face o sinteză şi presupune

astfel o cerinţă, venită cumva de afară sau formată în interior, de a lega subiectul şi
predicatul. Obiectul unei negări este totdeauna o judecată efectuată sau încercată şi
judecata negativă nu poate fi astfel considerată ca o specie de judecată situată pe acelaşi
plan şi la fel de originară ca judecata pozitivă.
(Christoph Sigwart, Logik, I, p. 155)
6.2.19 Cercetaţi semnificaţia propoziţiilor de mai jos în lumina interpretărilor amintite:

a) Maimuţele nu sunt oameni.
b) Focul nu se aprinde.
c) Eu nu am scris nimic.
d) Naşterea nu reprezintă nimic acolo unde nu se află virtutea. (Molière)
6.2.20 Analizaţi critic următorul fragment consacrat aşa-numitelor "judecăţi infinite":

Tot astfel, într-o logică transcendentală trebuie să mai distingem judecăţile infinite
de cele afirmative, deşi în logica generală cele dintâi sunt puse pe drept cuvânt la un loc
cu cele din urmă şi nu constituie o subdiviziune specială. Logica generală face abstracţie
de orice conţinut al predicatului (chiar dacă este negativ) şi consideră numai faptul, dacă
el este atribuit subiectului sau îi este opus. Logica transcendentală însă consideră
judecata şi după valoarea sau conţinutul acestei afirmaţii logice cu ajutorul unui predicat
numai negativ şi cercetează avantajul pe care îl procură această afirmaţie cu privire la
întrega cunoştinţă.
(Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, p. 105)
6.2.21 Analizaţi critic următorul fragment consacrat diferenţei dintre judecăţile

analitice şi judecăţile sintetice:
În toate judecăţile în care este gândit raportul dintre un subiect şi un predicat (nu
consider decât judecăţile afirmative, căci la cele negative aplicarea este apoi uşoară),
acest raport este posibil în două feluri. Sau predicatul B aparţine subiectului A ca ceva
cuprins (implicit) în acest concept sau B se găseşte cu totul în afara conceptului A, deşi
stă în legătură cu el. În cazul dintâi numesc judecata analitică, în celălalt, sintetică.
Judecăţile analitice (afirmative) sunt deci acelea în care legătura predicatului cu
subiectul este gândită prin identitate, iar acelea în care această legătură este gândită fără
identitate trebuie să fie numite judecăţi sintetice. Pe cele dintâi le-am putea numi şi
judecăţi explicative, pe celelalte judecăţi extensive, fiindcă nu adaugă prin predicat
nimic la conceptul subiectului, ci numai îl descompun prin analiză în conceptele lui
parţiale, care erau deja gândite în el (deşi confuz); pe când cele din urmă adaugă la
conceptul subiectului un predicat care nu era deloc gândit în el şi nu putea fi scos prin
descompunerea lui.
Exemple: Toate corpurile sunt întinse (j.a)
Toate corpurile sunt grele. (j.s)
(Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, pp. 48-49)
6.2.22 Caracterizaţi şi clasificaţi următoarele propoziţii singulare:

a) Luna nu este locuită.
b) Eminescu este cel mai mare poet român.
c) O planetă are un inel împrejur.
d) Saturn este planetă.
e) Un oraş mare este la malul oceanului.
Soluţie:
a) propoziţie singulară cu subiect determinat
b) propoziţie singulară cu subiect determinat
c) propoziţie singulară cu subiect nedeterminat
d) propoziţie singulară cu subiect determinat
e) propoziţie singulară cu subiect nedeterminat
6.2.23 Verificaţi întemeierea distincţiei dintre propoziţii singulare ‘determinate’ şi

propoziţii singulare ‘nedeterminate’ cercetând următoarele silogisme:
a) Saturn este o planetă.
Saturn are un inel împrejur.
O planetă are un inel împrejur.
b) Un oraş mare este la malul oceanului.

Un oraş mare este supus cutremurelor.
?
(Ion Petrovici, Studii de logică, pp. 28-29)
6.2.24 Caracterizaţi şi clasificaţi următoarele propoziţii particulare:

a) Unele luni sunt friguroase.
b) Unele ţări nu au deşerturi.
c) Numai unele luni sunt călduroase.
d) Numai unele stele au lumină proprie.
e) Nu toate deprinderile sunt folositoare.
f) Prea puţine zile ale lunii au fost însorite.
g) Numai câţiva studenţi au promovat la timp.
Soluţie:
a) particular afirmativă nehotărâtă
b) particular negativă nehotărâtă
c) particular afirmativă hotărâtă
d) particular afirmativă hotărâtă
e) particular negativă hotărâtă
f) particular negativă hotărâtă
g) particular negativă hotărâtă
6.2.25 Stabiliţi structura logică a următoarelor propoziţii şi aduceţi-le la forma de

exprimare standard a propoziţiilor categorice:
a) Nu doar metalele sunt bune conducătoare de electricitate.
b) Diferite triunghiuri nu sunt dreptunghice.
c) Singur omul are capacitatea reflexivă.
d) Numai unii dintre studenţii prezenţi pot rezolva problemele.
e) Nu tot ce străluceşte este făcut din aur.
f) Mulţi dintre cei prezenţi nu fac sport.
g) Au existat şi studenţi neatenţi.
h) Calitatea de disciplinat nu aparţine fiecărui student.
i) Mulţi absolvenţi îşi îndeplinesc integral obligaţiile.
j) Printre filosofi se află puţini jucători de rugbi.
k) Câteva fapte concrete sunt de preferat vorbelor multe.
6.2.26 Exprimaţi propoziţiile următoare cu ajutorul diagramelor Venn:

a) Numai cei ce muncesc nu sunt echitabili.
b) Unii studenţi au rămas insuficient pregătiţi.
c) Nici un număr nu este mai mare decât oricare alt număr.
d) Toţi x sunt y.
6.2.27 Verificaţi întemeierea distincţiei dintre propoziţiile particulare hotărâte şi

propoziţiile particulare nehotărâte alcătuind silogisme în care cele două feluri de
propoziţii funcţionează ca premise.
6.2.28 Analizaţi concepţiile asupra propoziţiilor universale exprimate în fragmentele

următoare:
Prin termenul ‘universal’, înţeleg ceea ce, prin natura sa, este enunţat despre multe
subiecte; prin ‘individual’, ceea ce nu este enunţat despre mai multe subiecte. Astfel,
‘om’ este universal, ‘Callias’, individual [...] Dacă acum enunţăm universal că ceva
aparţine sau nu aparţine unui universal, aceste două enunţări sunt ‘contrare’. Prin
expresia ‘o enunţare universală despre un universal’, înţeleg propoziţii ca ‘orice om este
alb’, ‘niciun om nu este alb’. Când, însă, se enunţă ceva despre universal, dar nu
universal, propoziţiile nu pot fi contrare, cu toate că înţelesul lor este uneori contrar. Ca
exemple de enunţări făcute despre universal, dar nu universale, putem lua propoziţiile:
‘omul este alb’; ‘omul nu este alb’.
(Aristotel, Organon, I, Despre interpretare, 7-17 a)
Toţi, de care este legat subiectul aşa-numitei judecăţi generale (toţi A sunt B)
înseamnă, la origine, un anumit număr şi o judecată cu toţi presupunea un număr limitat
de obiecte individuale numărabile. De aceea ‘toţi A sunt B’ poate fi exprimată în
semnificaţia sa originară numai în relaţie cu indivizi determinaţi. În acest caz toţi este
din punct de vedere logic predicat (acei A care sunt B, sunt toţi A).
De această judecată generală empirică trebuie distinsă cu claritate judecata generală
necondiţionată, care vrea să exprime necesara conexiune a predicatului B cu
reprezentarea subiectului A într-un mod inadecvat prin recursul la o mulţime nelimitată
de indivizi (dacă ceva este A, este necesar de asemenea B).
(Cristoph Sigwart, Logik, I, p. 216)
Rezultă, în esenţă, că stabilirea şi sesizarea esenţei la început prin intuiţie nu

implică, în niciun grad stabilirea unei existenţe individuale oarecare; adevărurile pure ce
privesc esenţele nu conţin cea mai mică aserţiune relativă la fapte; şi deci din ele
singure nu se mai poate deriva nici cel mai neînsemnat adevăr privind faptele. Aşa cum
orice gândire şi orice enunţ relative la fapte dobândesc ca fundament experienţa (în
măsura în care o cere cu necesitate esenţa validităţii care convine unei asemenea
gândiri), tot astfel gândirea cu privire la esenţele pure-gândirea fără contaminare, fără
amestec de fapt şi esenţă-dobândeşte ca fundament subiacent viziunea esenţelor [...]
Se poate atinge o conştiinţă intuitivă a esenţelor şi se poate dobândi chiar un fel
oarecare de a le sesiza, fără ca totuşi ele să devină ‘obiecte asupra cărora’ se desfăşoară
cunoaşterea
(Edmund Husserl, Idées directrice pour une phénoménologie, pp. 25-27)
Orice propoziţie generală neagă existenţa a ceva. Când se spune ‘toţi oamenii sunt
muritori’ se neagă existenţa de oameni care nu sunt muritori etc. Aş vrea să scot în
evidenţă faptul că propoziţiile generale trebuie înţelese astfel că ele nu implică vreo
existenţă. Când spun, de exemplu, ‘toţi grecii sunt oameni’ nu este îngăduit să
consideraţi că această propoziţie implică existenţa grecilor. Aceasta [propoziţia] trebuie
considerată ca neimplicând acest lucru. Susţinerea privind existenţa ar trebui adăugată
ca o altă propoziţie. Dacă se doreşte interpretarea propoziţiei în acest sens atunci va
trebui adăugată altă propoziţie ‘şi există greci’. Aceasta este pentru scopul
convenienţelor practice. Dacă se include faptul că există greci atunci se asociază două
propoziţii în una singură şi se produce astfel o confuzie logică deloc necesară, pentru că
felurile propoziţiilor pe care le dorim sunt acelea care susţin existenţa a ceva şi acelea
care sunt generale şi nu susţin existenţa a ceva. Dacă, în mod accidental, nu există vreun
grec, atunci ambele propoziţii, ‘toţi grecii sunt oameni’ şi ‘niciun grec nu este om’, ar fi
adevărate.
(Bertrand Russell, The Philosophy of Logical Atomism, p. 62)
6.2.29 Cercetaţi delimitarea judecăţilor, după criteriul relaţiei, pe baza următorului

fragment:
Toate raporturile gândirii în judecăţi sunt raporturi: a) ale predicatului faţă de
subiect; b) ale principiului faţă de consecinţă; c) ale cunoaşterii divizate şi ale tuturor
membrilor diviziunii între ei. În prima specie de judecăţi sunt considerate numai două
concepte, în a doua două judecăţi, în a treia, mai multe judecăţi în raportul lor reciproc.
Judecata ipotetică: dacă există o dreptate perfectă, răufăcătorul incorigibil va fi pedepsit,
conţine propriu-zis raportul a două judecăţi: există o dreptate perfectă şi răufăcătorul
incorigibil va fi pedepsit. Rămâne nedecis dacă aceste două judecăţi sunt adevărate în
sine. În această judecată nu e gândită decât consecinţa. În sfârşit, judecata disjunctivă
cuprinde un raport între două sau mai multe judecăţi între ele, dar nu un raport de
consecinţă, ci de operaţie logică, întrucât sfera uneia o exclude pe cea a celeilalte; dar ea
cuprinde totodată un raport de comunitate, întrucât împreună ele umplu sfera cunoştinţei
propriu-zise; această judecată implică deci un raport între părţile sferei unei cunoştiinţe,
fiindcă sfera fiecărei părţi este complementară sferei celeilalte pentru tot ansamblul
cunoştinţei divizate; dacă spun, de exemplu, lumea există fie printr-o întâmplare oarbă,
fie printr-o necesitate internă, fie printr-o cauză externă, ficare din aceste judecăţi ocupă
o parte din sfera cunoştinţei posibile despre existenţa unei lumi în genere, iar toate
împreună întrega sferă.
(Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, p. 106)
6.3 PROPOZIŢII IPOTETICE ŞI DISJUNCTIVE

6.3.1 Delimitaţi propoziţiile ipotetice în lista de propoziţii de mai jos. Cercetaţi
deosebirea dintre propoziţiile ipotetice şi propoziţiile de implicaţie.
a) Dacă un metal este supus frecării, el se încălzeşte.
b) Materia implică mişcarea.
c) Cei care trăiesc sunt cei care luptă. (Hugo)
d) Dacă scufundăm în apă un corp acesta va pierde din greutatea lui o cantitate
egală cu volumul de lichid deslocuit.
e) Vremea răcindu-se, nu mai purtăm haine uşoare.
f) Odată acceptată regula, soluţia decurge de la sine.
g) Fiind par, este divizibil cu 2.
h) Dacă un obiect este material, atunci el este supus devenirii.
i) Sub rezerva că nu intervine timpul nefavorabil, recolta va fi bună.
j) Când primăvara începe, vin rândunelele.
k) Dacă munca este bine organizată, randamentul este superior.
l) De fiecare dată, toamna se recoltează fructele.

m) Dacă oamenii ar fi înţelepţi, atunci ei nu ar purta războaie.
n) În ipoteza că nu se trece la dezarmare, pacea nu va fi trainică.
Soluţie:
a) propoziţie ipotetică
b) propoziţie de implicaţie
c) propoziţie de implicaţie
d) propoziţie ipotetică
e) propoziţie de implicaţie
f) propoziţie ipotetică
g) propoziţie de implicaţie
h) propoziţie ipotetică
i) propoziţie ipotetică
j) propoziţie ipotetică
k) propoziţie ipotetică
l) propoziţie ipotetică
m) propoziţie ipotetică
n) propoziţie ipotetică
6.3.2 Arătaţi motivul pentru care propoziţiile următoare nu se pot reduce la propoziţii
categorice:
a) Dacă un metal este frecat, atunci el se încălzeşte.
b) Un termen este sau pozitiv, sau negativ.
c) Dacă cunoşti logica, atunci ai un instrument de control al propriei raţionări şi al
raţionării altora.
Soluţie:
a) nu se poate reduce pentru că propoziţia este ipotetică
b) nu se poate reduce pentru că propoziţia este disjunctivă
6.3.3 Analizaţi concepţia cuprinsă în fragmentele următoare cu privire la judecăţile

categorice şi judecăţile ipotetice:
Căci se poate arăta în modul cel mai clar că orice judecată categorică poate fi
tradusă, fără vreo schimbare a sensului ei, într-o judecată de existenţă şi că atunci ‘este’
şi ‘nu este’ ale judecăţii de existenţă intră în locul copulei. Vreau să indic aceasta prin
câteva exemple. Judecata categorică ‘unii oameni sunt bolnavi’ are acelaşi sens cu
judecata de existenţă ‘unii oameni bolnavi există’ sau ‘există oameni bolnavi’.
Judecata categorică ‘nici o piatră nu este vie’ are acelaşi sens cu judecata de
existenţă ‘o piatră vie nu există’ sau ‘nu există o piatră vie’. Judecata categorică ‘toţi
oamenii sunt muritori’ are acelaşi sens cu judecata de existenţă ‘un om nemuritor nu
există’ sau ‘nu există un om nemuritor’. Judecata categorică ‘unii oameni nu sunt
instruiţi’ are acelaşi sens cu judecata de existenţă ‘există oameni neinstruiţi’ sau ‘unii
oameni neinstruiţi există’. Deoarece în aceste patru exemple pe care le-am ales sunt
reprezentate toate clasele de judecăţi categorice pe care logicienii se îngrijesc să le
deosebească, am demonstrat cu aceasta posibilitatea de transformare lingvistică, în
general, a judecăţilor categorice în judecăţi de existenţă; cu aceasta, devine totodată clar
că ‘este’ şi ‘nu este’ din judecata de existenţă sunt un echivalent al copulei, deci nu sunt
predicate şi nu au semnificaţie luate în sine [...]. Dimpotrivă, pentru judecăţile ipotetice
este valabil de asemenea ceea ce spuneam despre judecăţile categorice; şi ele se lasă
traduse complet în formule existenţiale, încât rezultă de aici că ele sunt curate susţineri
negatoare. Un exemplu este suficient pentru a arăta cum aceeaşi judecată poate fi
exprimată, fără cea mai mică schimbare a sensului, atât în formula unei judecăţii
ipotetice, cât şi în cea a unei judecăţi categorice sau a unei judecăţi de existenţă.
Judecata ‘dacă un om acţionează greşit atunci el îşi dăunează sieşi’ este ipotetică. Ea
este, conform sensului, aceeaşi cu judecata categorică ‘toţi oamenii care acţionează
greşit îşi dăunează lor înşişi’.
Aceasta, la rândul ei nu are alt înţeles decât judecata de existenţă ‘un om care
acţionează greşit şi nu îşi dăunează sieşi nu există’ sau, ceva mai frumos exprimat, ‘nu
există vreun om care acţionează greşit şi nu îşi dăunează sieşi’. Forma greoaie pe care
judecata o capătă în formula existenţială permite să se înţeleagă foarte bine de ce limba
a descoperit şi alte forme lingvistice în care să o îmbrace; nu există, însă, aici mai mult
decât o deosebire de expresie lingvistică între cele trei judecăţi, deşi celebrul filosof de
la Königsberg s-a lăsat dus de o asemenea deosebire la a admite că există deosebiri
fundamentale între trei feluri de judecăţi pentru ca apoi să întemeieze pe această ‘relaţie
a judecăţilor’ anumite categorii empirice.
(Franz Brentano, Von der Klassifikation der Psychischen Phaenomene, pp. 35-55)
6.3.4 Caracterizaţi următoarele propoziţii. Delimitaţi propoziţiile disjunctive.

a) Triunghiurile sunt sau echilaterale sau neechilaterale.
b) Filosofiile sunt materialiste şi idealiste.
c) Uranus sau reflectă lumina soarelui, sau este autoluminat.
d) Sistemele termodinamice sunt sau închise, sau deschise.
e) Secţiunile conice sunt cercul, elipsa, parabola, hiperbola.
f) Reflexele sunt sau înnăscute sau dobândite.
g) Judecăţile sunt singulare, particulare şi universale.
h) Soluţia etică nu este nici excesul, nici renunţarea.
i) Liniile sunt în parte drepte, în parte nondrepte.
j) Apa se găseşte în stare lichidă, gazoasă sau solidă.
k) Electronul, pozitronul, neutronul sunt microparticule.
Soluţie:
a) – g) sunt disjunctive
6.3.5 Treceţi următoarele propoziţii ipotetice în formă disjunctivă:

a) Dacă oamenii sunt imperfecţi, atunci ei doresc perfecţiunea.
b) Dacă vine iarna, atunci primăvara nu poate fi departe.
c) Dacă oamenii sunt înţelepţi, atunci cooperează.
Soluţie:
a) Fie oamenii nu sunt imperfecţi, fie ei doresc perfecţiunea.
b) Fie nu vine iarna, fie primăvara nu poate fi departe.
c) Fie oamenii nu sunt înţelepţi, fie cooperează.
6.3.6 Treceţi următoarele propoziţii disjunctive în forma ipotetică (două în ficare

caz):
a) În cazul oricărei propoziţii fie aceasta fie contradictoria sa este adevărată.
b) Fie Newton, fie Leibniz au descoperit calculul diferenţial.
Soluţie:
a) Dacă o propoziţie este adevărată, atunci contradictoria sa este falsă
Dacă o propoziţie este falsă, atunci contradictoria sa este adevărată
b) Dacă Newton a descoperit calculul diferenţial, atunci nu este adevărat că
Leibniz l-a descoperit.
Dacă Leibniz a descoperit calculul diferenţial, atunci nu este adevărat că Newton
l-a descoperit.
6.3.7 Treceţi următoarele propoziţii în forma categorică:

a) Dacă un număr este par, atunci el este divizibil cu 2.
b) Dacă asupra unui obiect acţionează o forţă atunci acesta îşi va modifica viteza.
c) Dacă se depune efort fizic, atunci se consumă resursele organismului.
Soluţie:
a) Numerele pare sunt divizibile cu 2.
b) Obiectele asupra cărora acţionează o forţă îşi modifică viteza.
c) Efortul fizic consumă resursele organismului.
6.3.8 Analizaţi în fiecare dintre aceste treceri dacă propoziţia rezultată este
echivalentă cu cea care constituie punctul de plecare. Formulaţi concluzii generale
privind relaţia dintre cele trei feluri de propoziţii - categorică, ipotetică, disjunctivă-
delimitate de logica clasică.
(după Ralph M. Eaton, General Logic, pp. 601-602)
6.3.9 Arătaţi cum se abordează din punctul de vedere al logicii clasice aşa-numitele
‘propoziţii compuse’, de felul celor următoare:
a) Omul este un animal raţional capabil de a făuri unelte şi de a folosi limbajul
articulat.
b) Nici linia dreaptă nu are nevoie de îndreptare, nici justiţia de justificare. (Epictet)
c) Omul, precum şi alte fiinţe, comunică.
d) Războaiele produc distrugeri şi sunt foarte dăunătoare dezvoltării.
e) Un mare defect este să te închipui mai mult decât eşti şi să te preţuieşti mai mult
decât valorezi. (Goethe)
f) Husserl şi Heidegger sunt exponenţi ai fenomenologiei.
g) Mai mulţi scriitori, precum Dostoievski, Kafka, Thomas Mann, James Joyce,
Prous, au configurat romanul modern.
6.4 PROPOZIŢII INTEROGATIVE

6.4.1 Ilustraţi cu exemple următoarele tipuri de întrebări:
a) întrebări absolute
b) întrebări condiţionate
c) întrebări de alternativă unică
d) întrebări dihotomice
e) întrebări retorice
f) întrebări indirecte
g) întrebări unice
h) întrebări complexe
i) întrebări aparente
j) întrebări dacă
k) întrebări care
l) întrebări de ce
6.4.2 Analizaţi exemplele de mai jos şi arătaţi:

1. cazurile în care avem întrebări
2. ce fel de întrebare avem în fiecare caz
3. cazurile de echivalenţă logică a întrebărilor
4. cazurile de implicaţie logică a întrebărilor
a) A fost ploaie sau ninsoare?
b) Ce s-a întâmplat, a plouat sau a nins?
c) Dacă nu poţi să-mi răspunzi, comunică-mi!
d) Nu ar fi cazul să începi pregătirea examenului?
e) Care este campioana mondială la gimnastică?
f) Blaga este autorul Trilogiei culturii?
g) Care sunt premiaţii Nobel pentru economie de anul acesta?
h) Cine este autorul Criticii raţiunii pure, Fichte, Kant sau Wolf?
i) Cine a scris Fenomenologia spiritului?
j) Ce se înţelege prin ‘feed-back’?
k) Din ce constă ‘feed-back’-ul?
l) Nu-i aşa că echipa de fotbal a Univesităţii a jucat bine?
m) Ai încetat să practici sportul?
n) Sunt Africa, Asia şi Groenlanda continente?
o) Ai promovat primul an universitar de studiu? Cu ce medie?
p) Ai promovat examenul de ‘Teoria argumentării’? Cu ce notă?
q) Este senin afară?
r) Trăiesc?
6.4.3 Indicaţi condiţiile de sens ale întrebărilor pe cazul următoarelor exemple:

a) Ai prezentat referatul la seminarul de ‘Teoria argumentării’? (întrebare adresată
unui student la cursul de ‘Teoria argumentării’)
b) Ai prezentat referatul la seminarul de ‘Teoria argumentării’? (întrebare adresată
unui elev din clasele primare)
Soluţie:
a) întrebarea are sens, dat find că sunt satisfăcute condiţiile de sens ale întrebării:
cel întrebat putea să aibă de prezentat un referat la seminarul de ‘Teoria
argumentării’ fiind un student la cursul de ‘Teoria argumentării’; cel întrebat
urma să prezinte un referat; deşi seminarul a avut loc, cel întrebat putea să nu
prezinte referatul.
b) întrebare fără sens, dat fiind că nu sunt satisfăcute condiţiile de sens ale
întrebării.
6.4.4 Caracterizaţi următoarele răspunsuri:

a) Cine a descoperit America?
Columb a descoperit America

Magellan a descoperit America
Vikingii au descoperit America
b) Există un munte mai înalt decât Mont Blanc?

Everset este mai înalt decât Mont Blanc
Gaurisanker este mai înalt decât Mont Blanc
Kilimanjaro este mai înalt decât Mont Blanc
c) Ce staţiuni au apă termală în România?

Felix şi Băile Herculane sunt staţiuni cu apă termală în România
Sângeorz Băi nu este o staţiune cu apă termală.
6.4.5 Determinaţi răspunsul adecvat de răspunsul neadecvat. Delimitaţi, de asemenea,

răspunsul adecvat de răspunsul adevărat. Carcterizaţi diferenţa.
a) Cine a scris Ştiinţa logici’?
Hegel a scris Ştiinţa logicii
Husserl a scris Ştiinţa logicii
Frege a scris Ştiinţa logicii
Soluţie:
Toate răspunsurile sunt adecvate, însă doar primul răspuns este adevărat.
b) Cum îţi merg afacerile?

Ca pe roate.
Afacerile îmi merg anevoios.
c) Până unde ţine strada asta?

Până la capătul ei.
Până la intersecţia următoare.
Soluţie:
primul răspuns este neadecvat, al doilea este adecvat
d) Ce ai în această geantă?
Adevărul.
Notele de curs.
Soluţie:
primul răspuns este neadecvat, al doilea este adecvat
e) Cine a scris Divina Comedie?

Cel care a scris Divina Comedie
Autorul ei.
Dante.
Soluţie:
primele două răspunsuri sunt neadecvate, al treilea este adecvat şi adevărat.
6.4.6 Analizaţi erorile logice ce se produc în întrebările de mai jos şi caracterizaţi-le:

a) Poate fi în vreun fel recreat acest coleg?
a. Este ‘Teoria argumentării’ o chestiune de maturitate intelectuală a unei culturi?
b. Care sunt condiţiile de performanţă în domeniul tău de activitate, cum se

combină ele şi cine le întruneşte?
c. Cât de mare a fost viteza automobilului accidentat pe autostradă?
d. Ai încercat să vizitezi aseară planeta Marte?
e. Poţi de acum să te dispensezi de folosirea neregulamentară a autoturismului?
f. Sunt Europa şi Groenlanda continente?
g. Am putea face să scadă efectivul notelor mici modificând nivelul de exigenţă
faţă de pregătirea studenţilor?
Soluţie:
a) ambiguitatea
b) ambiguitatea
c) unicitatea
d) imprecizia
e) fără sens
f) unicitatea
6.4.7 Ilustraţi cu exemple diferitele tipuri de erori ale întrebărilor:

a) întrebare imprecisă
b) întrebare ambiguă
c) întrebare complexă
d) cumulare de întrebări
6.5 PROPOZIŢII MODALE

6.5.1 Delimitaţi judecăţile modale de cele nemodale în exemplele următoare. În cazul
propoziţiilor modale stabiliţi dacă modaliatea este de re sau de dicto.
a) Critica este folositoare.
b) Este posibil ca pe alte planete să existe viaţă.
c) Pe alte planete este posibil să existe viaţă.
d) Pe alte planete există posibil viaţă.
e) Unele ţări nu au deşerturi.
f) Aristotel este întemeietorul logicii.
g) Este posibil ca elementele chimice să fie compuse.
h) Materia implică mişcarea.
i) Două triunghiuri cu bazele şi înălţimile egale au suprafeţele egale.
j) Este posibil ca deprinderile să fie mai folositoare decât cunoaşterea maximelor.
k) Pătratul are în mod necesar patru unghiuri egale.
l) Pătratul are patru unghiuri necesar egale.
m) Este necesar ca pătratul să aibă patru unghiuri egale.
n) Nu este imposibil ca Pământul să fi fost vizitat de fiinţe de pe alte planete.
o) Cititul cărţilor este instructiv.
p) Regeresul este posibil.
6.5.2 Clasificaţi următoarele propoziţii după criteriul modalităţii. Precizaţi natura

modalităţii. Indicaţi - unde este cazul - schimbarea modalităţii odată cu progresul
cunoaşterii.
a) Întregul este mai mare decât partea.
b) 1+1=2.
c) Aurul este un metal galben.
d) Pacea este posibilă.
e) Din nimic nu rezultă nimic.
f) Orice cauză produce un efect.
g) Este îndoielnic că virtutea este identică cu cunoaşterea.
h) Este posibil ca toate elementele chimice să fie compuse.
i) Unele obiecte sunt întinse.

j) Succesiunea anotimpurilor este necesară.
k) Este probabil ca o energie nouă să fie folosită pe scară mare în anii ce vin.
l) Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă la acea dreaptă.
m) Materia este în mişcare.
n) Orice corp aruncat în câmpul gravitaţional al unei planete descrie o parabolă.
o) Axiomele sunt adevăruri evidente.
p) Dubito, ergo cogito.
q) Teoria poate devansa practica.
r) Este imposibil a nu recunoaşte că cercetarea teoretică este necesară.
s) Probabil ca antropogeneza să fi avut loc în mai multe zone ale globului.
t) Unde iese fum, este şi foc.
u) Unele animale nu sunt vizibile cu ochiul liber.
6.5.3 Precizaţi sensul logic al modus-urilor analizând următoarele exemple:

a) Este necesar ca apa să fiarbă la 180 de grade.
b) Este posibil ca pe alte planete să existe apă.
c) Este contingent să cadă astăzi un meteorit.
d) Este imposibil să te sustragi gravitaţiei.
6.5.4 Delimitaţi judecăţile modale de dicto în următoarele exemple:

a) Nu este imposibil ca iarna să vină devreme.
b) Este necesar ca suma unghiurilor unui triunghi să fie 180 de grade.
c) Pe alte planete există posibil viaţă.
d) Cititul cărţilor este posibil instructiv.
e) Orice cauză este necesar urmată de un efect.
f) Este posibil ca temperamentul să influenţeze caracterul.
g) Nu este necesar ca toţi oamenii să fie talente artistice.
h) Este imposibil ca oamenii să fie nemuritori.
i) Oamenii sunt posibil nemuritori.
j) Oamenii nu sunt posibil nemuritori.
6.5.5 Delimitaţi în cazul perechilor următoare de propoziţii, grupele care prezintă

echivalenţe între propoziţiile modale de dicto şi de re.
a) Este necesar ca nici un om să nu fie nemuritor.
b) Nici un om nu este necesar nemuritor.
c) Nu este necesar ca energia de bază să fie petrolul.
d) Energia de bază este, în mod necesar, petrolul.
e) Este posibil să se prevină războiul.
f) Războiul este posibil să se prevină.
g) Este necesar ca nici un corp să nu depăşească viteza luminii.

h) Nici un corp nu este necesar să depăşească viteza luminii.
i) Este posibil ca unele planete să nu conţină hidrogen.
j) Unele planete nu sunt posibil din cele ce conţin hidrogen.
6.5.6 Analizaţi următoarea clasificare a propoziţiilor:

Judecata este modul determinat al conceptului afirmat în conceptul însuşi [...]
A restabili sau, mai bine, a afirma această identitate a conceptului e ţinta mişcării
judecăţii. Ceea ce în judecată avem deja este, în parte independenţa, dar şi modul
determinat al subiectului şi al predicatului unul faţă de celălalt, în parte este, însă, totuşi,
abstracta ei relaţie. Subiectul este predicatul, iată ceea ce enunţă mai întâi judecata; dar,
cum predicatul nu trebuie să fie ceea ce este subiectul, avem o contradicţie, care trebuie
să se rezolve şi să trecă într-un rezultat. Din contră, cum în sine şi pentru sine subiectul
şi predicatul sunt totalitatea conceptului, iar judecata este realitatea conceptului,
mişcarea progresivă a acesteia nu e decât desfăşurare [...]
Judecata, aşa cum este ea nemijlocită e mai întâi judecata fiinţei determinate;
nemijlocit, subiectul ei este un ce individual abstract, care este; predicatul e un
nemijlocit mod determinat sau proprietate a subiectului, un universal abstract. Întrucât
acest caracter al subiectului şi al predicatului se suprimă pe sine, în primul rând se
răsfrânge determinaţia unuia în celălalt; judecata e acum, în al doiela rând, judecata
reflectării. Dar această cuprindere mai mult exterioară trece în identitatea esenţială a
unei conexiuni substaţiale şi necesare; astfel judecata, în al treilea rând, este judecata
necesităţii. În al patrulea rând, în această identitate esenţială diferenţa dintre subiect şi
predicat devenind o formă, judecata devine subiectivă; ea conţine opoziţia conceptului
şi a realităţii lui şi comparaţia lor; este judecata conceptului.
Exemple: Caius este învăţat; Trandafirul este roşu.
Trandafirul este o plantă.
Dacă ceva este trandafir, atunci este plantă.
Triunghiul echilateral are unghiurile egale.
(G. W. Hegel, Ştiinţa logicii, p. 621, pp. 628-629)
6.6 PROPOZIŢII DEONTICE

6.6.1 Deosebiţi valoarea semantică a propoziţiilor cognitive de valoarea semantică a
propoziţiilor deontice analizând următoarele exemple:
a) Dacă ai văzut spectacolul “Hamlet” în noua montare, spune-mi cum ţi s-a părut!
Vizionează acest spectacol!
Deci, spune-mi cum ţi s-a părut!
b) Dacă ai văzut spectacolul ‘Hamlet’ în noua montare, comunică-mi impresiile tale!
Tu ai văzut acest spectacol.
Deci, comunică-mi impresiile!
c) George intenţionează să se specializeze în domeniul comunicării.

Te poţi specializa în domeniul comunicării numai dacă studiezi ştiinţele comunicării.
Deci, George trebuie să studieze ştiinţele comunicării!
d) Dacă el soseşte astăzi, lasă-i la îndemână cheia de la intrare.

Nu-i lăsa cheia de la intrare!

El nu soseşte astăzi.
e) Va trebui să parcurg toate cărţile din acest raft!

Aceasta este o carte din acest raft.
Deci, voi parcuge această carte!
f) George, prezintă-te pregătit la toate examenle sesiunii!

Acum se apropie un examen al sesiunii.
Deci, George, prezintă-te pregătit la acest examen!
6.7 PROPOZIŢII AXIOLOGICE

6.7.1 Arătaţi care dintre propoziţiile de mai jos sunt propoziţii de valoare:
a) O milă marină valorează 1850 de metri.
b) O milă engleză valorează 1609 de metri.
c) O guinee face 21 de şilingi.
d) Lira sterlină valorează azi (dec.1925) 130 de franci.
e) Dacă vrei să prinzi trenul de 5, trebuie să te scoli la timp.
f) Dacă vrei să fii fericit, trebuie să faci asta.
(E. Goblot, La logique des jugements de valeur)
a) Linia dreaptă este drumul cel mai scurt între două puncte.
b) Adevărul este suprema valoare.
c) Este posibil ca pe alte planete să existe viaţă.
d) Unde iese fum este foc.
e) Îmi plac meciurile de fotbal.
f) Revoluţiile sociale au fost inovaţii adânci în istorie.
g) Orice om are dreptul la viaţă.
h) Ce semeni aceea culegi.
Soluţie:
a) nu este o propoziţie de valoare
b) nu este o propoziţie de valoare
c) nu este o propoziţie de valoare
d) nu este o propoziţie de valoare
e) nu este o propoziţie de valoare
f) este o propoziţie de valoare
a) nu este o propoziţie de valoare
b) este o propoziţie de valoare
c) nu este o propoziţie de valoare
d) nu este o propoziţie de valoare
e) nu este o propoziţie de valoare (este o judecată de apreciere)
6.7.2 Clasificaţi propoziţiile de valoare din lista de mai jos:

a) Acesta este bun.
b) Acesta este mai bun decât acela.
c) Acesta este cel mai bun.
d) Acesta este un mijloc pentru a atinge ceva.

(E. Goblot, La logique des jugements de valeur)
a) Adevărul este o valoare.
b) Adevărul ştiinţific este superior celui neştiinţific.
c) Poezia lui Eminescu este culmea poeziei româneşti.
d) Munca este condiţia de bază a oricărei performanţe.
7 INFERENŢE IMEDIATE
7.1.1 Arătaţi-în cazul propoziţiilor de mai jos-care este cantitatea subiectului şi
predicatului logic şi încadraţi aceste propoziţii în clasificarea lui Hamilton. Operaţi
apoi conversiuni cu aceste propoziţii.
a) Toate triunghiurile echilaterale sunt triunghiuri echiunghice.
b) Toţi oamenii sunt mamifere.
c) Fosforul nu se dizolvă în alcool.
d) Nici un înţelept nu se supără dacă îi spui adevărul.
e) 30 = 15+15
f) Unele planete nu sunt mai mari decât Pământul.
g) Poeziile lui Eminescu sunt capodopere literare.
h) Câteva dintre cristale sunt asimetrice.
i) Oamenii curajoşi sunt sinceri.
j) Geniul presupune o răbdare fără margini.
k) Toate fiinţele vii au sensibilitate.
l) Nu-i frumos ce-mi place mie.
m) Toate mineralele sunt corpuri anorganice.
n) Toate mamiferele au aparat respirator.
Soluţie:
a) subiectul logic, S = triunghiurile echilaterale, este distribuit; predicatul logic, P =
triunghiuri echiunghice, este distribuit, prin urmare avem o propoziţie toto – totală.
Conversa: Toate triunghiurile echiunghice sunt triunghiuri echilaterale.
b) subiectul logic, S = oamenii, este distribuit; predicatul logic, P = mamifere, este
nedistribuit, prin urmare avem o propoziţie toto – parţială. Conversa: Unele
mamifere sunt oameni.
c) subiectul logic, S = fosforul, este distribuit; predicatul logic, P = dizolvă în alcool,
este distribuit, prin urmare avem o propoziţie toto – totală. Conversa: Nici o
substanţă care se dizolvă în alcool nu este fosfor.
d) subiectul logic, S = înţelept, este distribuit; predicatul logic, P = se supără dacă îi
spui adevărul, este distribuit, prin urmare avem o propoziţie toto – totală. Conversa:
Nici unul dintre cei care se supără dacă îi spui adevărul nu este înţelept.
e) subiectul logic, S = 30, este distribuit; predicatul logic, P = 15+15, este distribuit,
prin urmare avem o propoziţie toto – totală. Conversa: 15+15 = 30.
f) subiectul logic, S = planete, este nedistribuit; predicatul logic, P = mai mari decât
Pământul, este distribuit, prin urmare avem o propoziţie parti – totală.
g) subiectul logic, S = poeziile lui Eminescu, este distribuit; predicatul logic, P =
capodopere literare, este nedistribuit, prin urmare avem o propoziţie toto - parţială.
7.1.2 Schimbaţi calitatea şi cantitatea următoarelor propoziţii:

a) Toate scurgerile de petrol sunt catastrofe ecologice.
b) Nici un alcoolic nu are o dietă sănătoasă.
c) Unele vacanţe în Mexic se sfârşesc cu gastrite.
d) Unii avocaţi ai marilor corporaţii nu sunt oameni cu conştiinţă socială.
Soluţie:
a) Unele scurgeri de petrol nu sunt catastrofe ecologice.
b) Unii alcoolici au o dietă sănătoasă.

c) Nici o vacanţă în Mexic nu se sfârşeşte cu gastrită.
d) Toţi avocaţii marilor corporaţii sunt oameni cu conştiinţă socială.
7.1.3 Construiţi diagramele Venn ale următoarelor propoziţii:

a) Nici o decizie de importanţă vitală nu este luată doar în virtutea logicii.
b) Toate motoarele electrice sunt maşini care implică magnetismul.
c) Unele campanii electorale sunt doar încercări de discreditare a oponenţilor.
d) Nici un audit nu este o experienţă plăcută pentru delapidatori.
e) Unele vapoare nu funcţionează cu motoare cu aburi.
7.2 INFERENŢE PRIN OPOZIŢIE

7.2.1 Arătaţi, în cazul propoziţiilor următoare, care sunt contrare, contradictorii,
subalterne şi subcontrare:
a) Unele elemente chimice sunt cunoscute.
b) Nici un element chimic nu este cunoscut.
c) Toate elementele chimice sunt cunoscute.
d) Toate elementele chimice nu sunt cunoscute.
e) Unele elemente chimice nu sunt cunoscute.
Soluţie:
a) – b) - contradictorii
a) – c) – subalterne
a) – d) – contradictorii
a) – e) – subcontrare
b) – c) – contrare
b) – d) – echivalente
b) – e) – subalterne
c) – d) – contrare
c) – e) – contradictorii
d) – e) – subalterne
7.2.2 Ce propoziţii categorice pot fi derivate în cazurile de mai jos:

a) Când A este falsă
b) Când E este falsă
c) Când I este falsă
d) Când O este falsă
e) Când E este adevărată
f) Când I este adevărată
g) Când O este adevărată
h) Când A este adevărată
Soluţie:
a) O este adevărată
b) I este adevărată
c) A este falsă; E este adevărată; O este adevărată
d) E este falsă; A este adevărată; I este adevărată
e) A este falsă; I este falsă; O este adevărată
Inferenţe imediate 135
f) E este falsă
g) A este falsă
h) E este falsă; O este falsă; I este adevărată
7.2.3 Stabiliţi, cu ajutorul pătratului logic, care dintre următoarele inferenţe sunt
valide:
a) Nici o sculptură a lui Rodin nu este plictisitoare.
Deci, toate sculpturile lui Rodin sunt plictisitoare.
b) Este fals că unele cratere lunare sunt de natură vulcanică.

Deci, nici un crater lunar nu este de natură vulcanică.
c) Toţi avocaţii din oficiu au slujbe stresante.

Deci, unii avocaţi din oficiu au slujbe stresante.
d) Este fals că nici un cântăreţ de jazz nu este din New Orleans.

Deci, unii cântăreţi de jazz sunt din New Orleans.
e) Medicamentele de fertilitate nu rezolvă orice problemă.

Deci, este fals că medicamentele de fertilitate rezolvă orice problemă.
f) Este fals că nici o carte de credit nu conţine holograme.

Deci, unele cărţi de credit conţin holograme.
g) Nu orice talkshow este o sursă credibilă de informare.

Deci, unele talkshow-uri nu sunt surse credibile de informare.
h) Unele constelaţii au o formă spiralată.

Deci, nici o constelaţie nu are o formă spiralată.
i) Este fals că toţi socialiştii trăiesc în opulenţă.

Deci, nici un socialist nu trăieşte în opulenţă.
j) Este fals că nici un număr par nu este divizibil cu 2.

Deci, unele numere pare nu sunt divizibile cu 2.
k) Nici o decizie majoră nu se bazează pe logică.

Deci, este fals că unele decizii majore se bazează pe logică.
l) Toate motoarele electrice se bazează pe electromagnetism.

Deci, este fals că unele motoare electrice nu se bazează pe electromagnetism.
m) Este fals că unele figuri plane sunt triunghiuri.

Deci, unele figuri plane nu sunt triunghiuri.
n) Unele figuri plane nu sunt triunghiuri.

Deci, este fals că unele figuri plane sunt triunghiuri.
o) Combustibilii fosili sunt combustibili neregenerabili.

Deci, este fals că nici un combustibil fosil nu este combustibil neregenerabil.
p) Toate scurgerile masive de petrol sunt catastrofe ecologice.

Deci, este fals că unele scurgeri masive de petrol nu sunt catastrofe ecologice.
q) Este fals că unele bipede sunt mamifere.

Deci, unele bipede nu sunt mamifere.
Soluţie:
a) nevalidă
b) validă
c) validă
d) validă
e) validă
f) validă
g) validă
h) nevalidă
i) nevalidă
j) nevalidă
k) validă
l) validă
m) validă
n) nevalidă
o) validă
p) validă
q) validă
7.2.4 Construiţi diagramele Venn ale următoarelor inferenţe şi stabiliţi validitatea lor
pe baza acestor diagrame.
a) Nici o sculptură a lui Rodin nu este plictisitoare.
Deci, toate sculpturile lui Rodin sunt plictisitoare.
b) Este fals că unele cratere lunare sunt de natură vulcanică.

Deci, nici un crater lunar nu este de natură vulcanică.
c) Toţi avocaţii din oficiu au slujbe stresante.

Deci, unii avocaţi din oficiu au slujbe stresante.
d) Este fals că nici un cântăreţ de jazz nu este din New Orleans.

Deci, unii cântăreţi de jazz sunt din New Orleans.
e) Medicamentele de fertilitate nu rezolvă orice problemă.

Deci, este fals că medicamentele de fertilitate rezolvă orice problemă.
f) Este fals că nici o carte de credit nu conţine holograme.

Deci, unele cărţi de credit conţin holograme.
g) Nu orice talkshow este o sursă credibilă de informare.

Deci, unele talkshow-uri nu sunt surse credibile de informare.
h) Unele constelaţii au o formă spiralată.

Deci, nici o constelaţie nu are o formă spiralată.
i) Este fals că orice socialist trăieşte în opulenţă.

Deci, nici un socialist nu trăieşte în opulenţă.
j) Este fals că nici un număr par nu este divizibil cu 2.

Deci, unele numere pare nu sunt divizibile cu 2.
k) Nici o decizie majoră nu se bazează pe logică.

Deci, este fals că unele decizii majore se bazează pe logică.
l) Toate motoarele electrice se bazează pe electromagnetism.

Deci, este fals că unele motoare electrice nu se bazează pe electromagnetism.
m) Este fals că unele figuri plane sunt triunghiuri.

Deci, unele figuri plane nu sunt triunghiuri.
n) Unele figuri plane nu sunt triunghiuri.

Deci, este fals că unele figuri plane sunt triunghiuri.
o) Combustibilii fosili sunt combustibili neregenerabili.

Deci, este fals că nici un combustibil fosil nu este combustibil neregenerabil.
p) Toate scurgerile masive de petrol sunt catastrofe ecologice.

Deci, este fals că unele scurgeri masive de petrol nu sunt catastrofe ecologice.
q) Este fals că unele bipede sunt mamifere.

Deci, unele bipede nu sunt mamifere.
7.3 CONVERSIUNI ŞI OBVERSIUNI. CONTRAPUSE ŞI INVERSE.

7.3.1 Convertiţi propoziţiile următoare:
a) Toate substanţele organice conţin carbon.
b) Unii bancheri exploatează situaţii de instabilitate financiară.
c) Unele numere impare sunt divizibile cu 9.
d) Nici o acţiune justificabilă nu este inumană.
e) Unii oameni exploatează iraţional resursele naturale.
f) ‘B’ este a doua literă din alfabet.
Soluţie:
a) Unele care conţin carbon sunt substanţe organice.
b) Unii dintre cei care exploatează situaţii de instabilitate financiară sunt bancheri.
c) Unele numere divizibile cu 9 sunt numere impare.
d) Nici o acţiune inumană nu este justificabilă.
e) Unii dintre cei care exploateză iraţional resursele naturale sunt oameni.
7.3.2 Obvertiţi următoarele propoziţii:

a) Unele acte ilegale nu sunt justificabile.
b) Orice efect are o cauză.
c) Dreptele paralele sunt drepte care nu au nici un puncte comune.
d) Mulţimile care pot fi puse într-o corespondenţă bijectivă cu o submulţime
proprie a lor sunt infinite.
Soluţie:
a) Unele acte ilegale sunt nejustificabile.
b) Nici un efect nu este fără cauză.
c) Dreptele paralele nu sunt drepte care au punct comun.
d) Mulţimile care pot fi puse într-o corespondenţă bijectivă cu o submulţime
proprie a lor nu sunt finite.
7.3.3 Obţineţi contrapusele propoziţiilor de mai sus.

Soluţie:
a) Unele acte nejustificabile sunt ilegale. (contrapusa parţială)
Unele acte nejustificabile nu sunt legale. (contrapusa totală)
b) Nici una dintre cele care nu au cauză nu sunt efecte. (contrapusa parţială)
Toate cele care nu au o cauză sunt non-efecte. (contrapusa totală)
c) Dreptele care au puncte comune nu sunt paralele. (contrapusa parţială)
Dreptele care au puncte comune sunt neparalele. (contrapusa totală)
7.3.4 Ce propoziţii pot fi inferate efectuând conversiuni şi obversiuni a) dintr-o

universală negativă? b) Dintr-o particulară afirmativă? c) Dar dintr-o particulară
negativă?
Soluţie:
c o c o
a) SeP 
→ PeS 
→ Pa S → S iP 
→ So P
o c o
SeP → Sa P  → P iS  → P o S
c o
b) SiP → PiS → Po S
o
SiP 
→ So P
o c o
c) SoP → Si P  → P iS → PoS
7.3.5 Se dau următoarele enunţuri: 1) În cazul conversiunii prin accident, premisa şi

concluzia nu sunt echivalente; 2) În cazul obversiunii, premisa şi concluzia sunt
echivalente, numai dacă premisa este de tipul E sau I. Conform regulilor conversiunii şi
obversiunii:
a. ambele enunţuri sunt adevărate
b. primul enunţ este adevărat, dar al doilea enunţ este fals
c. ambele enunţuri sunt false
d. primul enunţ este fals, dar al doilea enunţ este adevărat
[Probă scrisă la Logică şi argumentare, simularea examenului de bacalaureat, 2006]
7.3.6 Propoziţia ‘Unele persoane nu sunt nesincere’ este obţinută din propoziţia
‘Unele persoane sunt sincere’ printr-o:
a. obversiune corectă
b. conversiune incorectă
c. obversiune incorectă
d. conversiune corectă
[Probă scrisă la Logică şi argumentare, Simularea examenului de bacalaureat, 2006]
7.3.7 Propoziţia ‘Multe exerciţii dificile au o rezolvare simplă’ este:

a. particular negativă
b. conversa corectă a propoziţiei ‘Unele exerciţii care au o rezolvare simplă sunt
dificile’.
c. compusă din termeni distribuiţi
d. obversa corectă a propoziţiei ‘Unele exerciţii dificile nu au o rezolvare simplă’
7.3.8 Se dau următoarele propoziţii:

1. Orice silogism valid este un raţionament care respectă legile gândirii.
2. Nici o acţiune imorală nu este justificată.
3. Unele experienţe de viaţă au fost neplăcute.
4. Unele argumente cu propoziţii compuse nu au proprietatea de a fi valide.
I. a) pentru fiecare dintre propoziţiile date, aplicaţi operaţia de obversiune corectă,
pentru a stabili (deriva) obversa corespunzătoare în limbaj formal şi în limbaj natural; b)
pentru fiecare dintre propoziţiile 1, 2 şi 3, aplicaţi operaţia de conversiune corectă,
pentru a stabili (deriva) conversa corespunzătoare în limbaj formal şi în limbaj natural.
II. Precizaţi care dintre termenii propoziţiei 4 este distribuit.
7.3.9 Arătaţi, folosindu-vă de legile inferenţelor imediate, care dintre propoziţiile

următoare se pot deriva corect din propoziţia SoP (Unii S nu sunt P). Verificaţi-vă
rezultatul cu ajutorul diagamelor Venn.
a) P e S (Nici un P nu este S) b) S o P (Unii S nu sunt P)
c) P o S (Unii P nu sunt S) d) P i S (Unii P sunt non-S)
e) P i S (Unii non-P sunt S) f) P o S (Unii non-P sunt non-S)
7.3.10 Să se verifice validitatea inferenţele următoare prin două metode (folosindu-vă

de legile inferenţelor imediate şi de diagramele Euler):
a) S a P→P a S b) S a P→S i P
c) S a P→P i S d) S a P→P o S
e) S a P→ P e S f) S a P→ P a S
g) S a P→ S i P h) S a P→ S o P
i) S e P→P e S j) S e P→S o P
k) S e P→P o S l) S e P→P i S
m) S e P→ P i S n) S e P→ P o S
o) S e P→ S i P p) S e P→ S o P
q) S o P→P e S r) S o P→S o P
s) S o P→P o S t) S o P→P i S
u) S o P→ P i S v) S o P→ P o S
w) S i P→ P i S x) S i P→ S a P
y) S i P→ P a S z) S i P→ P o S
aa) S i P→ S o P bb) S i P→ P a S
cc) S i P→ S i P dd) S i P→ S o P

următoare se pot deriva corect din propoziţia SaP (Toţi S sunt P). Verificaţi-vă
rezultatul cu ajutorul diagramelor Venn.
a) P a S (Toţi P sunt S) b) S i P (Unii S sunt P)
c) P i S (Unii P sunt S) d) P o S (Unii P nu sunt S)
e) P e S (Unii non-P nu sunt S) f) P a S (Toţii non-P sunt non-S )
g) S i P (Unii non-S sunt non-P) h) S o P (Unii non-S nu sunt P)

următoare se pot deriva corect din propoziţia SeP (Nici un S nu este P). Verificaţi-vă
a) P e S (Nici un P nu este S) b) S o P (Unii S nu sunt P)
c) P o S (Unii P nu sunt S) d) P i S (Unii P sunt non-S)
e) P i S (Unii non-P sunt S) f) P o S (Unii non-P sunt non-S)
g) S i P (Unii non-S sunt P) h) S o P (Unii non-S nu sunt non-
P)

următoare se pot deriva corect din propoziţia SiP (Unii S sunt P). Verificaţi-vă
a) P i S (Unii P sunt S) b) S a P (Toţi S sunt P)
c) P a S (Toţi P sunt S) d) P o S (Unii P nu sunt S)
e) S o P (Unii S nu sunt non-P) f) P a S (Toţii non-P sunt non-S )
g) S i P (Unii non-S sunt non-P) h) S o P (Unii non-S nu sunt P)
7.3.14 Fiind date propoziţiile de mai jos, determinaţi inferenţa indicată.

a) Nici un S nu este non P. Conversa:
b) Unii S sunt P. Contrapusa parţială:
c) Toţi S sunt non P. Obversa:
d) Toţi non S sunt P. Contrapusa totală:
e) Unii non S nu sunt P. Conversa:
f) Unii non S sunt non P. Obversa:
g) Nici un non S nu este non P. Contrapusa totală:
h) Unii S nu sunt non P. Contrapusa parţială:
i) Toţi S sunt non P. Contrapusa totală:
j) Nici un S nu este non P. Contrapusa parţială:

k) Unii non S nu sunt P. Inversa parţială:
l) Nici un S nu este non P. Inversa totală:
m) Toţi non S sunt P. Inversa parţială:
n) Nici un S nu este non P. Inversa parţială:
o) Toţi non S sunt P. Inversa totală:
Soluţie:
a) Nici un non P nu este S.
b) nu are
c) Nici un S nu este P.
d) Toţi non P sunt S.
e) nu are
f) Unii non S nu sunt P.
g) Unii P nu sunt S.
h) Unii P sunt S.
i) Toţi P sunt non S.
j) Unii P sunt S.
k) nu are
l) Unii non S nu sunt P.
m) Unii S nu sunt P.
n) Unii non S sunt non P.
o) Unii S sunt non P.
7.3.15 Determinaţi obversele, conversele şi contrapusele următoarelor propoziţii:

a) Toate casele contaminate cu gaz radon pot cauza cancer la plămâni.
b) Toate societăţile radical egalitariste sunt societăţi care nu păstrează libertăţile
individuale.
Soluţie:
a) Nici o casă contaminată cu gaz radon nu este o casă care nu poate cauza cancer
la plămâni. (obversa)
Unele case ce pot cauza cancer la plămâni sunt case contaminate cu gaz radon.
(conversa)
Nici o casă care nu poate cauza cancer la plămâni nu este este o casă
contaminată cu gaz radon. (contrapusa parţială)
Toate casele ce nu pot cauza cancer la plămâni sunt case necontaminate cu gaz
radon. (contrapusa totală)
b) Nici o societate radical egalitaristă nu este o societate care păstrează libertăţile
individuale. (obversa)
Unele societăţi care nu păstrează libertăţile individuale sunt societăţi radical
egalitariste. (conversa)
Nici o societate care păstrează libertăţile individuale nu este o societate radical
egalitaristă. (contrapusa parţială)
Toate societăţile care păstrează libertăţile individuale sunt societăţi
neegalitariste. (contrapusa totală)
7.3.16 Derivaţi obversele, contrapusele totale şi inversele parţiale ale următoarelor

propoziţii:
a) Unele păsări nu pot zbura.
b) Actele nedrepte nu sunt niciodată oportune.

c) O milă poate fi străbătută în mai puţin de patru minute.
(G. E. Hughes, D. G. Londey, The Elements of Formal Logic, p. 314)
Soluţie:
a) Unele păsări sunt nezburătoare. (obversa)
Unele nezburătoare nu sunt non – păsări. (contrapusa totală)
nu are inversă
b) Toate actele nedrepte sunt întodeauna inoportune. (obversa)
Unele acte inoportune nu sunt acte drepte. (contrapusa totală)
Unele acte drepte sunt oportune. (inversa parţială)
7.4 INFERENŢE IMEDIATE CU PROPOZIŢII MODALE

7.4.1 Stabiliţi echivalentele următoarelor judecăţi modale pe baza tabelului
echivalenţelor judecăţilor modale:
a) Este posibil să existe viaţă.
b) Este necesar să existe viaţă.
c) Este posibil ca alte plante să conţină apă.
d) Nu este posibil ca planetele să nu se supună gravitaţiei.
e) Nu este posibil să se depăşească viteza luminii.
f) Este contingent să cadă astăzi un meteorit
g) Este imposibil să te sustragi gravitaţiei.
7.4.2 Indicaţi contradictoriile, contrarele, subalternele, subcontrarelor plecând de la

următoarele propoziţii:
a) Este posibil ca oamenii să realizeze pacea.
b) Nu este necesar ca oamenii să poarte război.
c) Este contingent ca astăzi să se producă un cutremur.
d) Este imposibil să se construiască o maşină a timpului.
7.4.3 Arătaţi raporturile logice dintre prima propoziţie şi celelalte propoziţii din lista
următoare:
a) Este necesar ca paralele să nu se intersecteze.
b) Este necesar ca paralelele să se intersecteze.
c) Nu este necesar ca paralelele să nu se intersecteze.
d) Nu este necesar ca paralelele să se intersecteze.
e) Nu este posibil ca paralelele să se intersecteze.
f) Nu este contingent ca paralelele să se intersecteze.
g) Este posibil ca paralelele să nu se intersecteze.
h) Este imposibil ca paralelele să se intersecteze.
i) Este imposibil ca paralelele să nu se intersecteze.
j) Este posibil ca paralelele să se intersecteze.
k) Nu este contingent ca paralelele să se intersecteze.
l) Nu este contingent ca paralelele să nu se intersecteze.
m) Este contingent ca paralelele să nu se intersecteze.
n) Nu este imposibil ca paralelele să nu se intersecteze.
o) Nu este imposibil ca paralelele să se intersecteze.
p) Este contingent ca paralelele să se intersecteze.
7.4.4 Arătaţi care dintre propoziţiile următoare se subordonează conform legii

subordonării modale:
a) Este necesar ca apa să fiarba la 100 de grade.
b) Este contingent ca apa să fiarbă la 180 de grade.
c) Este posibil ca apa să fiarbă la 180 de grade.
d) Este imposibil ca apa să fiarbă la 180 de grade.
e) Este necesar ca orice corp să cadă.
f) Este posibil ca orice corp să cadă.
g) Este imposibil ca orice corp să cadă.
h) Este posibil ca unele luni să fie călduroase.
i) Este imposibil ca unele luni să nu fie călduroase.
j) Este necesar ca unele luni să fie călduroase.
k) Este necesar ca paralelele să nu se intersecteze.
l) Este posibil ca paralelele să nu se intersecteze.
7.4.5 Convertiţi următoarele propoziţii:

a) Este necesar ca orice mişcare să presupună consum de energie.
b) Este necesar ca nici un cerc să nu fie pătrat.
c) Este necesar ca unele valori ale trecutului să fie păstrate.
d) Este posibil ca pacea să fie menţinută.
e) Este contingent ca să aibă loc un cutremur.
7.4.6 Stabiliţi în ce raporturi se află următoarele propoziţii modale:

a) Este necesar ca nici un cerc să nu fie pătrat.
b) Este necesar ca nici un pătrat să nu fie cerc.
c) Este necesar ca orice efect să aibă o cauză.
d) Este necesar ca nici un efect să nu aibă cauză.
e) Este necesar ca orice paralelogram să fie figură geometrică.
f) Este necesar ca unele figuri geometrice sa fie paralelograme.
g) Este necesar ca unele mamifere să fie bipede.
h) Nu este imposibil ca unele mamifere să nu fie bipede.
i) Este necesar ca unele bipede să fie mamifere.
j) Este necesar ca unele mamifere să fie bipede.
k) Este posibil ca toţi oamenii să fie sănătoşi.
l) Este posibil ca unele fiinţe sănătoase să fie oameni.
m) Este posibil ca unele metale să fie greu de obţinut.
n) Nu este contingent ca unele metale să fie greu de obţinut.
o) Este posibil ca unele metale să fie greu de obţinut.
p) Este posibil ca unele din cele greu de obţinut să fie metale.
q) Este posibil ca unele metale să fie greu de obţinut.
r) Este necesar ca nici un metal să nu fie greu de obţinut.
s) Este necesar ca unele metale să nu fie greu de obţinut.
t) Este posibil ca toate metalele să fie greu de obţinut.
u) Este necesar ca unele metale să fie greu de obţinut.
v) Este posibil ca nici un metal să nu fie greu de obţinut.
w) Este contingent ca toţi studenţii să facă aport de performanţă.
x) Este contingent ca unii din cei care fac aport de performanţă să fie studenţi.
y) Este contingent ca unii studenţi din anul I să fie blonzi.
z) Este contingent ca unii studenţi blonzi să fie în anul I.
aa) Nu este posibil ca unii studenţi din anul I să nu fie blonzi.
bb) Este posibil ca unii studenţi din anul I să fie blonzi.
cc) Este posibil ca toţi studenţii din anul I să fie blonzi.
dd) Este necesar ca nici un student din anul I să nu fie blond.
ee) Este contingent ca unii oameni să fie înalţi.
ff) Este contingent ca unii oameni să nu fie înalţi.
gg) Este posibil ca nici un extraterestru să nu fi vizitat pământul.
hh) Este posibil ca nici un vizitator al pământului să nu fi fost extraterestru.
ii) Este necesar ca unii vizitatori ai pământului să fi fost extratereştrii.
jj) Este contingent că unii filosofi au fost longevivi.
kk) Este contingent că unii filosofi nu au fost longevivi.
ll) Este contingent că uneori m-am înşelat.
mm) Este contingent că uneori nu m-am înşelat.
nn) Este posibil că uneori nu m-am înşelat.
7.5 INFERENŢE IMEDIATE CU PROPOZIŢII DEONTICE

7.5.1 Determinaţi relaţiile de echivalenţă ce se pot stabili între propoziţiile din
următoarea listă, folosindu-vă de analogia dintre pătratul modal şi pătratul deontic al
propoziţiilor:
a) Este obligatoriu să te opreşti la stop.
b) Nu este obligatoriu să nu te opreşti la stop.
c) Este interzis să te opreşti la stop.
d) Este permis să te opreşti la stop.
e) Este obligatoriu să nu te opreşti la stop.
f) Este indiferent să te opreşti la stop.
g) Nu este obligatoriu să nu te opreşti la stop.
h) Nu este obligatoriu să nu te opreşti la stop.
i) Nu este interzis să te opreşti la stop.
j) Nu este indiferent să nu te opreşti la stop.
k) Nu este indiferent să te opreşti la stop.
l) Nu este interzis să te opreşti la stop.
m) Nu este interzis să nu te opreşti la stop.
n) Este interzis să nu te opreşti la stop.
o) Nu este permis să te opreşti la stop.
p) Nu este permis să nu te opreşti la stop.
q) Este permis să nu te opreşti la stop.

7.6.1 Stabiliţi în ce raporturi se află următoarele propoziţii considerate două câte
două:
a) Toţi tinerii sunt educabili.
b) Niciun noneducabil nu este tânăr.

c) Unii oameni needucabili sunt tineri.
d) Niciun tânăr nu este educabil.
e) Toţi tinerii sunt noneducabili.
f) Niciun tânăr nu este noneducabil.
g) Toţi oamenii needucabili sunt nontineri.
h) Unii nontineri sunt noneducabili.
Soluţie:
a) – b) raport de echivalenţă [b) este contrapusa parţială a lui a)]
a) – c) raport de contradicţie [c) este contradictoria contrapusei parţiale a lui a)]
a) – d) raport de contrarietate [a) este contrara lui d)]
a) – e) raport de contrarietate [e) este contrara obversei lui a)]
a) – f) raport de echivalenţă [f) este obversa lui a)]
a) – g) raport de echivalenţă [g) este contrapusa totală a lui a)]
a) - h) raport de implicaţie [h) este inversa totală a lui a)]
7.6.2 Să se indice motivul pentru care următoarele inferenţe nu sunt valide:

a) Niciun corp nu atinge viteză superluminică. → Deci, unele non-corpuri ating
viteză superluminică.
b) Toate perpetuum-urile mobile sunt maşini. → Deci, unele maşini sunt perpetuum
mobile.
c) Orice marţian este o fiinţă. → Deci, unele fiinţe sunt marţieni.
Soluţie: conţin termeni nereferenţiali
7.6.3 Sunt următoarele inferenţe valide sau nevalide? Justificaţi-vă răspunsul.

a) Deoarece ceea ce ne interesează este important, ceea ce nu ne interesează nu este
important.
b) Deoarece toţi cei care au mers la dans s-au simţit bine, unii oameni care nu s-au
simţit bine nu au mers la dans.
c) Deoarece numai înţelepţii sunt cu adevărat buni, cei care nu dobândesc
înţelepciune trebuie să fie răi.
d) Deoarece este evident fals că toţi logicienii gândesc logic, trebuie să fie adevărat
că nici o persoană care gândeşte logic nu este logician.
(F. H. Parker, H. B. Veatch, Logic as a Human Instrument, p. 212)
Soluţie:
a) nevalidă
b) validă
c) nevalidă
d) nevalidă
7.6.4 Formalizând demersul vostru analizaţi fiecare afirmaţie de mai jos, justificaţi şi
precizaţi explicit cine raţionează corect şi cine nu raţionează corect.
Andrei afirmă că propoziţia ‘Unele balene sunt albe’ este subalterna contradictoriei
subalternei contrarei contradictoriei propoziţiei ‘Majoritatea balenelor nu sunt albe’.
Pe de altă parte, Cosmin este de părere că propoziţia ‘Unele balene sunt albe’ este
contrara contradictoriei subalternei contrarei contradictoriei propoziţiei ‘Majoritatea
balenelor nu sunt albe’.
Dorina consideră că propoziţia ‘Unele balene sunt albe’ este subalterna

contradictoriei subalternei contrarei contradictoriei propriei subcontrare.
7.6.5 Presupunând că propoziţia ‘Toţi cei pasionaţi de literatură sunt pasionaţi de

teatru’ este adevărată, stabiliţi ce se poate spune şi pe ce bază despre valoarea de
adevăr a propoziţiilor:
1. Unii dintre cei pasionaţi de teatru sunt pasionaţi de literatură.
2. Unii dintre cei care nu sunt pasionaţi de teatru nu sunt pasionaţi de literatură.
3. Cei pasionaţi de teatru sunt nepasionaţi de literatură.
7.6.6 Mircea afirmă că dacă o propoziţie categorică universal negativă este

adevărată, atunci conversa obversei supraalternei contradictoriei sale este adevărată.
Formalizând demersul vostru, analizaţi această afirmaţie şi precizaţi explicit dacă
Mircea raţionează corect.
7.6.7 Sunt posibile inferenţe cu propoziţii categorice prin care să fie realizate
transformările specificate în prima coloană a următorului tabel? Dacă da, completaţi
rubricile goale din celelalte coloane ale acestui tabel cu denumirea inferenţei şi cu
specificarea propoziţiilor categorice pentru care inferenţa respectivă produce drept
concluzie o propoziţie echivalentă cu cea de la care s-a pornit:
Transformări realizate cu Denumirea inferenţei Produce o concluzie
ajutorul inferenţei echivalentă
cu propoziţia iniţială, dacă
propoziţia iniţială este de
forma
Schimbă calitatea şi neagă

predicatul logic
Inter-schimbă funcţiile
logice ale lui S şi P
Schimbă calitatea, neagă

predicatul logic şi inter-
schimbă funcţiile logice ale
termenilor
Odată cu negarea ambilor

termeni, interschimbă
funcţiile logice ale lui S şi P
Schimbă calitatea, neagă

subiectul logic şi inter-
schimbă funcţiile logice ale
termenilor
Referitor la inferenţele imediate cu propoziţii categorice, dacă subiectul propoziţiei

asumată ca premisă este termenul ‘om moral’, iar predicatul termenul ‘om corect’, se
susţin următoarele:
Anca consideră că, în cazul a numai două tipuri de propoziţii categorice asumate ca
premise se poate deriva in mod valid concluzia ‘Câţiva oameni incorecţi nu sunt
morali.’
Bianca afirmă că, într-o singură situaţie se poate deriva în mod valid concluzia ‘Unii
oameni incorecţi nu sunt morali.’
Cătălina este convinsă că, indiferent de tipul de propoziţie categorică asumată ca
premisă se poate deriva in mod valid concluzia ‘Cea mai mare parte a oamenilor
incorecţi nu sunt morali.’
7.6.8 Formalizând demersul vostru, analizaţi cele susţinute şi precizaţi explicit dacă şi
cine raţionează corect/incorect.
7.6.9 Există relaţii logice între propoziţiile următoare? Care sunt ele?
a) Toate substanţele organice conţin carbon.
b) Nu există substanţă organică care să nu conţină carbon.
c) Unele substanţe anorganice conţin carbon.
d) Unele substanţe care nu conţin carbon nu sunt substanţe organice.
(Louis Liard, Logique, pp. 223-224)
Soluţie:
a) – b) echivalente
a) – c) independente
a) – d) implicaţie; propoziţia a) implică logic propoziţia d) [d) este subalterna
contrapusei parţiale a propoziţiei a)]
7.6.10 Având propoziţia ‘Niciun vampir nu este vegetarian’ ce se poate spune în

legătură cu adevărul/falsul următoarelor propoziţii:
a) Toţi vegetarienii sunt nonvampiri.
b) Unii nonvegetarieni sunt nonvampiri.
c) Unii vegetarieni sunt vampiri.
d) Toţi nonvegetarienii sunt vampiri.
(G. E. Hughes, D. G. Londey, The Elements of Formal Logic, p. 314)
Soluţie:
a) adevărată (obversa conversei)
b) ?
c) falsă (conversa contradictoriei)
d) ?
7.6.11 Anca afirmă că propoziţia ‘Unii oameni vinovaţi nu sunt drepţi’ reprezintă
subcontrara conversei inversei parţiale a propoziţiei ‘Nici un om nederept nu este
vinovat’. Formalizând demersul vostru, analizaţi această afirmaţie şi precizaţi explicit
dacă Anca raţionează corect.
8 TEORIA RAŢIONAMENTULUI
8.1 TIPURI DE RAŢIONAMENTE

8.1.1 Evaluaţi care dintre următoarele raţionamente sunt deductive şi care sunt
nedeductive:
a) Nici un muritor nu poate opri trecerea timpului.
Tu eşti un muritor.
Tu nu poţi opri trecerea timpului.
b) De obicei, este înnorat când plouă.

Acum plouă.
Acum e înnorat.
c) Nu există nici o mărturie credibilă privind existenţa unor oameni cu o înălţime de

peste 4 metri.
Nu a existat vreodată un om cu o înălţime de peste 4 metri.
d) Unii crocodili au aripi.

Toate animalele cu aripi cântă.
Unii crocodili cântă.
e) Orice om politic este fie de stânga, fie de dreapta, fie anarhist.

Senatorul care vorbeşte nu este de stânga.
Senatorul care vorbeşte nu este anarhist.
Senatorul care vorbeşte este de dreapta.
f) Dacă va exista un război nuclear, atunci civilizaţia va dispare.

Va exista un război nuclear.
Civilizaţia va dispare, distrusă de un război nuclear.
g) Din punct de vedere chimic, clorura de potasiu este foarte similară sării de
bucătărie.
Clorura de potasiu are gustul sării de bucătărie.
Soluţie:
a) deductiv
b) nedeductiv
c) nedeductiv
d) deductiv
e) deductiv
f) deductiv
g) nedeductiv
8.1.2 Stabiliţi care dintre raţionamentele de mai jos sunt modale şi care sunt
nemodale. Precizaţi diferenţa celor două feluri de raţionamente.
a) Este necesar ca toţi cetăţenii să respecte legile.
Tinerii sunt cetăţeni.

Este necesar ca tinerii să respecte legile.
b) Cunoaşterea favorizează respectarea legilor morale.

Filosofia este cunoaştere.
Filosofia favorizează respectarea legilor morale.
c) Este posibil ca scrierile logicii clasice să rămână în actualitate.

Scrierile lui Kant aparţin logicii clasice.
Este posibile ca scrierile lui Kant să rămână în actualitate.
d) Hidrogenul este elementul cu greutatea atomică minimă.

Hidrogenul este gazul cu densitatea minimă.
Deci, gazul cu densitatea minimă este elementul cu greutatea atomică minimă.
e) Este necesar ca studiul temeinic să se soldeze cu creşterea volumului cunoştinţelor.

În mod contingent studiul în salturi ajunge să fie temeinic.
Deci, în mod contingent studiul în salturi ajunge să se soldeze cu creşterea volumului
cunoştinţelor.
f) 3 este mai mic decât 4.

4 este mai mic decât 5.
Deci, 3 este mai mic decât 5.
Soluţie:
a) modal (prima premisă este o propoziţie modală)
b) nemodal
c) modal (prima premisă este o propoziţie modală)
d) nemodal
e) modal (prima premisă este o propoziţie modală)
f) nemodal
8.1.3 Stabiliţi care dintre raţionamentele de mai jos sunt ‘teoretice’ şi care sunt
‘practice’. Precizaţi diferenţa dintre cele două feluri de raţionamente.
a) Orice efect are o cauză.
Cristalizarea este un efect.
Cristalizarea are o cauză.
b) Orice bijuterie costă mult.

Acest obiect este o bijuterie.
Trebuie să ţii seama că acest obiect costă mult.
c) A intenţionează să atingă p.
A crede că poate atinge p numai dacă face a.
Prin urmare, A se preocupă să facă a.
(G. H. von Wright, Erklären und Verstehen, p. 93)
d) Lucrurile dulci costă.

Acest lucru este dulce.
Teoria raţionamentului 151
Să ţii seama că acest lucru costă.

(Aristotel)
e) A strigă ‘ajutor’ pentru a fi salvat de la înec.

A crede că el va fi salvat numai dacă el răspunde (conform adevărului) la întrebarea de
ce strigă.
Prin urmare, A strigă pentru a fi salvat.
(G. H. von Wright)
f) Orice infracţiune se pedepseşte.

Furtul este o infracţiune.
Deci, furtul se pedepseşte.
Soluţie:
a) raţionament teoretic
b) raţionament practic (concluzia conţine o recomandare de acţiune)
c) forma raţionamentelor intenţionale şi practice.
d) raţionament practic (concluzia conţine o recomandare de acţiune)
e) raţionament practic (concluzia conţine o recomandare de acţiune)
f) raţionament teoretic
8.1.4 Stabiliţi dacă următoarele raţionamente sunt deductive sau inductive. Cum aţi
testa în fiecare caz validitatea?
a) dacă vi s-a predat greşit, este puţin probabil că veţi promova examenele.
b) dacă Tommy este mai în vârstă decât Barbara şi Barbara este mai în vârstă decât
Katy, atunci Katy este mai tânără decât Tommy.
c) dacă faceţi baie pe această vreme, este foarte probabil că veţi răci groznic.
d) majoritatea senatorilor sunt bogaţi; prin urmare, senatorul X este bogat.
e) dacă oamenii se culcă devreme şi se scoală devreme, ei devin sănătoşi, bogaţi şi
înţelepţi.
Soluţie:
a) inductiv
b) deductiv
c) inductiv
d) inductiv
e) inductiv
8.1.5 Stabiliţi tipurile raţionamentelor de mai jos. Precizaţi diferenţa dintre aceste
tipuri de raţionamente.
a) Toate disciplinele care produc cunoştinţe sunt utile.
Teoria argumentării este o disciplină care produce cunoştinţe.
Deci, teoria argumentării este utilă.
b) La ridicarea temperaturii azotul îşi măreşte volumul.

La ridicarea temperaturii hidrogenul îşi măreşte volumul.
La ridicarea temperaturii oxigenul îşi măreşte volumul.
Deci, la ridicarea temperaturii toate gazele îşi măresc volumul.
c) Dacă un metal este supus frecării, el se încălzeşte.

Acest obiect din metal nu se încălzeşte.

Deci, acest obiect din metal nu este supus frecării.
d) Lunea trecută a fost soare şi timp de plajă.

Marţea trecută a fost soare şi timp de plajă.
M
Sâmbăta trecută a fost soare şi timp de plajă.
Dumunica trecută a fost soare şi timp de plajă.
În toate zilele săptămânii trecute a fost soare şi timp de plajă.
e) Unele romane sunt filosofice.

Toate romanele sunt opere de artă.
Deci, unele opere de artă sunt filosofice.
f) x=a-y
y=bz
deci, x=a-bz.
g) Hidrogenul este elementul cu greutatea atomică minimă.

Hidrogenul este gazul cu densitatea minimă.
Deci, elementul cu greutatea atomică minimă are densitatea minimă.
Soluţie:
a) deductiv
b) inductiv incomplet (concluzia are un grad de generalitate mai mare decât premisele
şi nu derivă în mod necesar din premise)
c) deductiv, ipotetic
d) inductiv complet (concluzia are un grad de generalitate mai mare decât premisele şi
derivă în mod necesar din premise)
e) deductiv, categoric
f) deductiv de relaţie, silogism de substituţie
g) deductiv, categoric
8.1.6 Analizaţi structura următoarelor raţionamente:

a) Toate disciplinele care produc cunoştinţe sunt utile.
Filosofia produce cunoştinţe.
Deci, filosofia este utilă.
b) Unele romane sunt filosofice.

Toate romanele sunt opere de artă.
Deci, unele opere de artă sunt filosofice.
c) Dacă un metal este supus frecării, el se încălzeşte.

Acest obiect din metal nu se încălzeşte.
Deci, acest obiect din metal nu este supus frecării.
d) Ianuarie are mai puţin de 32 de zile.

Februarie are mai puţin de 32 de zile.
M
Decembrie are mai puţin de 32 de zile.
Ianuarie, februarie,..., decembrie sunt toate lunile anului.
Deci, toate lunile anului au mai puţin de 32 de zile.
(Jevons)
e) Pământul este locuit.

Pământul este un corp ceresc cu atmosferă, apă etc.
Toate corpurile cereşti cu atmosferă şi apă sunt locuite.
Marte este un corp ceresc cu atmosferă, apă etc.
Deci, probabil că Marte este locuit.
(R. Demetrescu)
f) x=y
y=z
Deci, x=z
Soluţie:
a) raţionament nemodal, silogism categoric.
b) raţionament nemodal, silogism categoric.
c) raţionament nemodal, silogism ipotetic.
d) raţionament nemodal, inductiv (inducţie completă).
e) raţionament nemodal, silogism prin analogie.
f) raţionament nemodal, silogism de relaţie .
8.1.7 Delimitaţi în lista următoare silogismele categorice, ipotetice, disjunctive şi de

relaţie şi caracterizaţi-le pe rând sub aspectul structurii lor.
a) Orice ştiinţă oferă cunoştinţe utile.
Teoria argumentării este o ştiinţă.
Deci, teoria argumentării oferă cunoştinţe utile.
b) Dacă o cometă trece printr-un mediu rezistent, atunci orbita ei se micşorează.

Orbita unei comete nu s-a micşorat.
Această cometă nu a trecut printr-un mediu rezistent.
c) Planetele sunt sau autoluminate, sau reflectă lumina Soarelui.

Uranus nu prezintă surse de autoluminare.
Uranus nu reflectă lumina Soarelui.
d) Obiectul A are însuşirile M, N, P, Q, R etc.

Obiectul B are însuşirile M, N, P, Q, R etc.
Obiectul A este asemănător cu obiectul B.
Soluţie:
a) silogism categoric (premisele şi concluzia sunt propoziţii categorice)
b) silogism ipotetic (prima premisă este o propoziţie ipotetică)
c) silogism disjunctiv (prima premisă este o propoziţie disjunctivă)
d) silogism prin analogie (premisele stabilesc asemănări parţiale între două obiecte)
8.2 SILOGISMUL CATEGORIC

8.2.1 Identificaţi termenul mediu, termenul major şi termenul minor în următoarele
silogisme:
a) Toate funcţiile continue sunt integrabile.
Toate polinoamele sunt funcţii continue.
Toate polinoamele sunt funcţii integrabile.
b) Stelele neutronice sunt corpuri cu un câmp gravitaţional puternic.

Stelele neutronice sunt corpuri cu o densitate mare.
Toate corpurile cu o densitate mare sunt corpuri cu un câmp gravitaţional puternic.
c) Toate moleculele de azot absorb razele ultraviolete.

Toate moleculele de azot sunt distruse de clor.
Unele molecule distruse de clor absorb razele ultraviolete.
d) Nici o boală produsă de mediu nu e moştenită genetic.

Unele boli psihice nu sunt moştenite genetic.
Unele boli psihice sunt produse de mediu.
e) Nici o persoană care amestecă faptele cu fantezia nu este un martor credibil.

Unele persoane hipnotizate amestecă faptele cu fantezia.
Unele persoane hipnotizate nu sunt martori credibili.
Soluţie:
a) M = funcţiile continue; P = funcţii integrabile; S = polinoamele.
b) M = stelele neutronice; P = corpuri cu un câmp gravitaţional puternic; S = corpuri cu
o densitate mare.
c) M = moleculele de azot; P = molecule care absorb razele ultraviolete; S = molecule
distruse de clor.
d) M = boală moştenită genetic; P = boli produse de mediu; S = boli psihice.
e) M = persoane care amestecă faptele cu fantezia; P = martori credibili; S = persoane
hipnotizate.
8.2.2 Reconstruiţi următoarele raţionamente într-o formă silogistică:

a) Fizicienii sunt singurii oameni de ştiinţă care emit teorii despre natura timpului,
Stephen Hawking este un om de ştiinţă care emite teorii despre natura timpului,
prin urmare, Stephen Hawking este fizician.
b) Bolile cauzate de genele recesive pot fi moştenite de urmaşul a doi purtători. Atunci,
din moment ce fibroza cistică este o boală cauzată de genele recesive, aceasta poate
fi moştenită de urmaşul a doi purtători.
c) Copiii autişti sunt, ocazional, ajutaţi de terapia aversivă. Dar terapia aversivă este,
uneori, inumană. Deci, copii autişti sunt, uneori, ajutaţi de terapii inumane.
d) Conform unor studii, există studenţi care cred că Sidney este capitala Australiei.
Dar, oricine crede aceasta nu are cunoştinţe aprofundate de geografie. Deci, există
studenţi care nu au cunoştinţe aprofundate de geografie.
e) Oriunde sunt prezente iceberg-uri există pericolul naufragiilor. Iceberg-urile nu sunt

prezente în Pacificul de Sud; prin urmare, în Pacificul de Sud nu există pericolul
naufragiilor.
Soluţie:
a) Fizicienii sunt singurii oameni de ştiinţă care emit teorii despre natura timpului.
Stephen Hawking este un om de ştiinţă care emite teorii despre natura timpului.
Stephen Hawking este fizician.
b) Bolile cauzate de genele recesive pot fi moştenite de urmaşul a doi purtători.

Fibroza chistică este o boală cauzată de genele recesive.
Fibroza chistică este o boală ce poate fi moştenită de urmaşul a doi purtători.
c) Uneori terapia aversivă este inumană.

Unii copii autişti sunt ajutaţi de terapia aversivă.
Unii copii autişti sunt ajutaţi de terapii inumane.
d) Oricine crede că Sidney este capitala Australiei nu are cunoştinţe aprofundate de

geografie.
Unii studenţi cred că Sidney este capitala Australiei.
Unii studenţi nu au cunoştinţe aprofundate de geografie.
e) Oriunde sunt prezente iceberg-uri există pericolul naufragiilor.

Iceberg-urile nu sunt prezente în Pacificul de Sud.
În Pacificul de Sud nu există pericolul naufragiilor.
8.2.3 Aduceţi la o formă silogistică standard următoarelor raţionamente. Apoi

identificaţi termenul mediu, termenul major şi termenul minor.
a) Unii silicaţi nu au o structură cristalină, pentru că toţi silicaţii sunt compuşi ai
oxigenului şi nici un compus al oxigenului nu are o structură cristalină.
b) Unele naţiuni africane nu merită ajutor militar, pentru că unele naţiuni africane nu
susţin drepturile omului şi toate ţările care merită ajutor militar sunt ţări care susţin
drepturile omului.
c) Nici o propunere de control a chiriilor nu este o reglementare agreată de proprietarii

de imobile, iar reglemetările agreate de proprietarii de imobile sunt măsuri ce
permit o creştere nerestricţionată a chiriilor. Prin urmare, unele propuneri de control
a chiriilor sunt măsuri ce permit o creştere nerestricţionată a chiriilor.
Soluţie:
a) Nici un compus al oxigenului nu are o structură cristalină.
Toţi silicaţii sunt compuşi ai oxigenului.
Unii silicaţi nu au o structură cristalină
M = compuşi ai oxigenului; P = substanţe cu structură cristalină; S = silicaţi.
b) Toate ţările care merită ajutor militar sunt ţări care susţin drepturile omului.
Unele naţiuni africane nu susţin drepturile omului.

Unele naţiuni africane nu merită ajutor militar
M = ţări care susţin drepturile omului; P = ţări care merită ajutor militar; S = naţiuni
africane.
c) Reglemetările agreate de proprietarii de imobile sunt măsuri ce permit o creştere

nerestricţionată a chiriilor.
Nici o propunere de control a chiriilor nu este o reglementare agreată de proprietarii
de imobile
Unele propuneri de control a chiriilor sunt măsuri ce permit o creştere
nerestricţionată a chiriilor.
M = reglemetări agreate de proprietarii de imobile; P = măsuri ce permit o creştere
nerestricţionată a chiriilor; S = propuneri de control a chiriilor.
8.2.4 Reconstruiţi forma silogistică simbolică a următoarelor prescurtări:

a) OAE-3
b) EIA-4
c) AII-3
d) IAE-1
e) AAI-3
f) AOI-2
g) EAO-1
h) AAA-4
i) EAO-2
j) IOE-3
k) OEA-4
Soluţie:
a) MoP
MaS
SeP
b) PeM
MiS
SaP
c) MaP
MiS
SiP
d) MiP
SaM
SeP
e) MaP
MaS
SiP
f) PaM
SoM
SiP
g) MeP
SaM
SoP
h) PaM
MaS
SaP
i) PeM
SaM
SoP
j) MiP
MoS
SeP
k) PoM
MeS
SaP
8.2.5 Analizaţi următoarele silogisme indicând figura şi modul:

a) Toate corporaţiile care îşi suprataxează clienţii fac afaceri imorale.
Unele afaceri imorale sunt făcute de companii de utilităţi.
Unele companii de utilităţi sunt corporaţii care îşi suprataxează clienţii.
b) Nici o persoană infectată cu virusul HIV nu reprezintă un pericol imediat pentru

viaţa celor din jur.
Unii copii sunt persoane infectate cu virusul HIV.
Unii copii nu reprezintă un pericol imediat pentru viaţa celor din jur.
c) Toate dietele bogate în grăsimi sunt diete bogate în colesterol.

Unele diete bogate în colesterol sunt dăunătoare circulaţiei sângelui.
Unele dintre cele care dăunează circulaţiei sângelui sunt diete bogate în grăsimi.
d) Nici un concert nu este o simfonie.

Nici o simfonie nu este un cvartet.
Nici un cvartet nu este concert.
e) Toţi compuşii care distrug stratul de ozon reprezintă pericole pentru mediul
înconjurător.
Toţi clorofluorocarbonaţii distrug stratul de ozon.
Toţi clorofluorocarbonaţii reprezintă pericole pentru mediul înconjurător.
f) Toate funcţiile continue sunt integrabile.

g) Nici un pediatru nu pune în pericol viaţa copiilor.

Unii vraci pun în pericol viaţa copiilor.
Nici un vraci nu este pediatru.
h) Toate triunghiurile sunt figuri plane.

Toate triunghiurile au trei laturi.
Unele figuri cu trei laturi sunt figuri plane.
i) Toate supernovele emit cantităţi uriaşe de energie.

Quasarii emit cantităţi uriaşe de energie.
Toţii quasarii sunt supernove.
j) Nici o persoană care profită de pe urma activităţilor lor ilegale nu doreşte ca aceste
activităţi să devină legale.
Traficanţii de droguri profită de pe urma activităţilor lor ilegale.
Nici un traficant de droguri nu doreşte legalizarea activităţilor lor.
k) Unii oameni cu afecţiuni cardiace vor muri tineri.

Unii fumătorii sunt oameni cu afecţiuni cardiace.
Unii fumători vor muri tineri.
l) Nici un calmant pe bază de aspirină nu conţine ibuprofen.

Toate calmantele pe bază de aspirină sunt analgezice.
Unele analgezice nu conţin ibuprofen.
m) Unii fulgi de zăpadă nu sunt solide uniforme.

Toţii fulgii de zăpadă au o structură hexagonală.
Unele entităţi cu structuri hexagonale nu sunt solide uniforme.
Soluţie:
a) figura IV, aii
b) figura I, eio
c) figura IV, aii
d) figura IV, eee
e) figura I, aaa
f) figura I, aaa
g) figura II, eie
h) figura III, aai
i) figura II, aaa
j) figura I, eae
k) figura I, iii
l) figura III, eao
m) figura III, oao
8.2.6 Analizaţi silogismele următoare şi stabiliţi dacă sunt valide. În cazul în care nu
sunt valide, arătaţi care dintre regulile silogismului au fost încălcate în cazul respectiv.
a) Oricine introduce un cuţit în corpul altuia trebuie pedepsit.
Chirurgul introduce un cuţit în corpul altuia.
Chirurgul trebuie pedepsit.
b) Ceea ce este întodeauna subiect este susbstanţă.

Eu-l este întodeauna subiect.
Eu-l este substanţă.
(Kant, Critica raţiunii pure)
c) Cei care participă la activităţi sportive sunt tineri.

Colegul meu de cameră nu participă la activităţi sportive.

Colegul meu de cameră nu este tânăr.
d) Cunoaşterea adevărului este întodeauna folositoare.

Cunoaşterea legilor fizicii înseamnă cunoaşterea unor adevăruri.
Cunoaşterea legilor fizicii este folositoare.
e) Studenţii sunt tineri.

Studenţi activează în învăţământul superior.
Cei ce activează în învăţământul superior sunt tineri.
f) Plantele de seră au nevoie de căldură.

Lămâiul este plantă de seră.
Lămâiul are nevoie de căldură.
g) Nici un roman nu este scris în versuri.

Luceafărul nu este un roman.
Luceafărul nu este scris în versuri.
h) Unele opere literare sunt capodopere.

Unele scrieri ale lui Nietzsche sunt opere literare.
Unele scrieri ale lui Nietzsche sunt capodopere.
i) Plantele de seră au nevoie de căldură.

Bradul are nevoie de căldură.
Bradul este plantă de seră.
Soluţie:
a) nevalid (este încălcată regula conform căreia un silogism trebuie să aibă trei şi
numai trei termeni)
b) nevalid (regula conform căreia un silogism trebuie să aibă trei şi numai trei termeni)
c) nevalid (este încălcată regula conform căreia într-un silogism valid nu este permis ca
termenii să fie distribuiţi în concluzie fără a fi distribuiţi şi în premisa
corespunzătoare – în acest caz, termenul “tânăr” este distribuit în concluzie fără a fi
distrbuit şi în premisă – major ilicit)
d) valid
e) nevalid (este încălcată regula conform căreia într-un silogism valid nu este permis ca
corespunzătoare – în acest caz, termenul ‘cei ce activează în învăţământul superior’
este distribuit în concluzie fără a fi distribuit în premisă – minor ilicit)
f) valid
g) nevalid (este încălcată regula conform căreia din două premise negative nu se poate
deriva în mod valid o concluzie sau, echivalent, cel puţin o premisă trebuie să fie
afirmativă)
h) nevalid (este încălcată regula conform căreia din două premise particulare nu se
poate deriva în mod valid o concluzie sau, echivalent, cel puţin o premisă trebuie să
fie universală)
i) nevalid (este încălcată regula conform căreia într-un silogism termenul mediu
trebuie să fie distribuit în cel puţin o premisă)
8.2.7 Analizaţi validitatea următoarelor silogisme, indicând, în cazul silogismelor

nevalide, ce eroare se comite.
a) Unele nebuloase sunt nori de gaz.
Unii nori de gaz sunt invizibili cu ochiul liber.
Unele dintre cele invizibile cu ochiul liber sunt nebuloasele.
b) Toate funcţiile continue sunt integrabile.

c) Nici o specie pe cale de dispariţie nu este protejată de companiile forestiere.

Bufniţele pătate sunt o specie pe cale de dispariţie.
Bufniţele pătate nu sunt protejate de companiile forestiere.
d) Toate metalele transparente sunt bune conducătoare de electricitate.

Toate metalele transparente sunt bune conducătoare de căldură.
Unele metalele bune conducătoare de căldură sunt bune conducătoare de electricitate.
e) Stelele neutronice sunt corpuri cu un câmp gravitaţional puternic.

Stelele neutronice sunt corpuri cu o densitate mare.
Toate corpurile cu o densitate mare sunt corpuri cu un câmp gravitaţional puternic.
f) Toate moleculele de azot absorb razele ultraviolete.

Toate moleculele de azot sunt distruse de clor.
Unele molecule distruse de clor absorb razele ultraviolete.
g) Toate corporaţiile care îşi suprataxează clienţii fac afaceri imorale.

Unele afaceri imorale sunt făcute de companii de utilităţi.
Unele companii de utilităţi sunt corporaţii care îşi suprataxează clienţii.
h) Nici o persoană infectată cu virusul HIV nu reprezintă un pericol imediat pentru

viaţa celor din jur.
Unii copii sunt persoane infectate cu virusul HIV.
Unii copii nu reprezintă un pericol imediat pentru viaţa celor din jur.
i) Toate dietele bogate în grăsimi sunt diete bogate în colesterol.

Unele diete bogate în colesterol sunt dăunătoare circulaţiei sângelui.
Unele dintre cele care dăunează circulaţiei sângelui sunt diete bogate în grăsimi.
j) Nici un concert nu este o simfonie.

Nici o simfonie nu este un cvartet.
Nici un cvartet nu este concert.
k) Toţi compuşii care distrug stratul de ozon reprezintă pericole pentru mediul
înconjurător.
Toţi clorofluorocarbonaţii distrug stratul de ozon.

Toţi clorofluorocarbonaţii reprezintă pericole pentru mediul înconjurător.
l) Unii oameni disciplinaţi sunt persoane echilibrate.

Toate persoanele echilibrate sunt persoane cumpătate.
Unele persoane cumpătate sunt oameni disciplinaţi.
m) Nici un pediatru nu pune în pericol viaţa copiilor.

Unii vraci pun în pericol viaţa copiilor.
Nici un vraci nu este pediatru.
n) Toate triunghiurile sunt figuri plane.

Toate triunghiurile au trei laturi.
Unele figuri cu trei laturi sunt figuri plane.
o) Toate supernovele emit cantităţi uriaşe de energie.

Quasarii emit cantităţi uriaşe de energie.
Toţii quasarii sunt supernove.
p) Nici o persoană care profită de pe urma activităţilor lor ilegale nu doreşte ca aceste
activităţi să devină legale.
Traficanţii de droguri profită de pe urma activităţilor lor ilegale.
Nici un traficant de droguri nu doreşte legalizarea activităţilor lor.
q) Unii oameni cu afecţiuni cardiace vor muri tineri.

Unii fumătorii sunt oameni cu afecţiuni cardiace.
Unii fumători vor muri tineri.
r) Nici un calmant pe bază de aspirină nu conţine ibuprofen.

Toate calmantele pe bază de aspirină sunt analgezice.
Unele analgezice nu conţin ibuprofen.
s) Unii fulgi de zăpadă nu sunt solide uniforme.

Toţii fulgii de zăpadă au o structură hexagonală.
Unele entităţi cu structuri hexagonale nu sunt solide uniforme.
Soluţie:
a) nevalid, două particulare
b) valid, barbara
c) valid, celarent
d) nevalid, conţine termeni nereferenţiali (metale transparente)
e) nevalid, minor ilicit
f) valid, darapti (cu import existenţial)
g) nevalid, mediu nedistribuit
h) valid, ferio
i) nevalid, mediu nedistribuit
j) nevalid, două negative
k) valid, barbara
l) valid, dimatis
m) nevalid, minor ilicit; nu urmează partea mai slabă
n) valid, darapti (cu import existenţial)
o) nevalid, mediu nedistribuit
p) valid, celarent
q) nevalid, două particulare
r) valid, eao (cu import existenţial)
s) valid, oao
8.2.8 Care dintre regulile silogismului a fost (în cazul în care a fost) nerespectată în
silogismele următoare? Numiţi eroarea, în fiecare caz. Trageţi o concluzie validă din
premisele date, acolo unde este posibil, şi indicaţi figura şi modul.
a) Nici o scuză nu poate rectifica o eroare.
Toate scuzele sunt măsuri lipsite de curaj.
Prin urmare, nici o măsură lipsită de curaj nu poate rectifica o eroare.
b) Unii care se uită înainte de a sări se întorc înapoi.

Precauţii se uită înainte de a sări.
Deci, unii oameni precauţi se întorc înapoi.
c) Toate lucrările excelente sunt rare.

Unele lucruri mult dorite nu sunt excelente.
Deci, unele lucruri mult dorite nu sunt rare.
d) Păsările zboară.
Avioanele zboară.
Deci, avioanele sunt păsări.
e) Toate abaterile de la lege vor fi pedepsite.

Tot ceea ce se petrece din întâmplare este abatere de la lege.
Deci, orice se petrece din întâmplare trebuie pedepsit.
Soluţie:
a) nevalid, este încălcată regula conform căreia într-un silogism valid nu este permis ca
corespunzătoare - minor ilicit, figura III, modul eae. Concluzia derivată în mod
valid: Unele măsuri lipsite de curaj nu pot rectifica o eroare.
b) nevalid (este încălcată regula conform căreia într-un silogism termenul mediu
trebuie să fie distribuit în cel puţin o premisă), figura I modul iai.
c) nevalid, este încălcată regula conform căreia într-un silogism valid nu este permis ca
corespunzătoare - major ilicit, figura I modul aoo
d) nevalid (este încălcată regula conform căreia într-un silogism termenul mediu
trebuie să fie distribuit în cel puţin o premisă), figura III, modul aaa
e) nevalid (este încălcată regula conform căreia un silogism trebuie să aibă trei şi
numai trei termeni, ‘abaterea de la lege’ are două sensuri)
8.2.9 Analizaţi silogismele următoare şi stabiliţi: figura, sensul folosirii şi axioma pe

baza căreia se face derivarea în fiecare dintre ele.
Deci, teoria argumentării oferă cunoştinţe utile.
b) Toate mamiferele nasc pui.

Unele animale nu nasc pui.
Unele animale nu sunt mamifere.
c) Nici o amfibie nu are sângele cald.

Unele amfibii sunt patrupede.
Unele patrupede nu au sânge cald.
d) Operele literare dezvoltă imaginaţia.

Unele opere literare sunt scrise în versuri.
Unele opere scrise în versuri dezvoltă imaginaţia.
e) Teoria argumentării este o ştiinţă.

Orice ştiinţă oferă cunoştinţe utile.
Deci, una dintre disciplinele care oferă cunoştinţe utile este teoria argumentării.
Soluţie:
a) figura I, axioma dictum de omni et nullo
b) figura II, axioma dictum de diverso
c) figura III, axioma dictum de exemplo
d) figura III, axioma dictum de excepto
e) figura IV
8.2.10 Să se derive concluzii din perechile de premise de mai jos şi să se caracterizeze

silogismele:
a) Toţi leii sunt carnivori.
Nici un animal carnivor nu este lipsit de canini.
b) Combustia este o combinaţie chimică.

Combustia este acompaniată totdeauna de o degajare de căldură.
(Louis Liard, Logique, p.226)
c) Fiinţele dotate cu raţiune sunt responsabile de faptele lor.

Animalele nu sunt fiinţe dotate cu raţiune.
d) Toate metalele sunt substanţe materiale.

Toate substanţele materiale sunt grele.
(Jevons)
e) Ştiinţa urmăreşte cercetarea adevărului.

Filosofia urmăreşte cercetarea adevărului.
f) Nici un invidios nu e om drept.

Unii erudiţi sunt invidioşi.

(Maiorescu)
g) Alcoolul este otrăvitor.
Tutunul nu este alcool.
(Maritain)
h) Omul e fiinţă raţională.

Omul poate greşi.
(Ion Petrovici, Logica)
Soluţie:
a) Nici un animal lipsit de canini nu este leu, figura IV, modul aee
b) Unele fenomene acompaniate totdeauna de o degajare de căldură sunt combinaţii
chimice, figura III, modul aai
c) considerând premisa subliniată ca minoră nu se poate deriva, în mod valid, nici o
concluzie; considerând premisa subliniată ca majoră derivăm concluzia: Unele
fiinţe responsabile de faptele lor nu sunt animale, figura IV, modul aeo.
d) Unele substanţe grele sunt metale, figura IV, modul aai
e) ? mediul este nedistribuit
f) Unii erudiţi nu sunt oameni drepţi, figura I, modul eio
g) considerând premisa subliniată ca minoră nu se poate deriva, în mod valid, nici o
concluzie; considerând premisa subliniată ca majoră derivăm concluzia: Unele
dintre cele care sunt otrăvitoare nu sunt tutun, figura IV, modul eao.
h) Unele dintre cele care pot greşi sunt fiinţe raţionale, figura III, modul aai
8.2.11 Analizaţi următoarele silogisme şi stabiliţi: figura; modul, dacă sunt valide, ce
eroare se produce în cazul silogismelor nevalide.
a) Toţi oamenii cumpătaţi sunt prevăzători.
Unii copii sunt prevăzători.
Unii copii sunt cumpătaţi.
b) Toţi francezii sunt neolatini.

Unii oameni nu sunt francezi.
Unii oameni nu sunt neolatini.
c) Nici o planetă nu are lumină proprie.

Venus este o planetă.
Venus nu are lumină proprie.
(R.Demetrescu)
d) Orice lucrare ştiinţifică este utilă.

Simfonia a IX-a nu este o lucrare ştiinţifică.
Simfonia a IX-a nu este utilă.
e) Toate mamiferele nasc pui.
Unele animale nu sunt mamifere.
f) Marii filosofi au cunoscut temeinic logica.

Unii matematicieni au cunoscut temeinic logica.
Unii matematicieni au fost mari filosofi.
g) Toate romanele recurg la imagini artistice.

Unele romane sunt cu conţinut filosofic.
Unele dintre lucrările cu conţinut filosofic recurg la imagini artistice.
h) Toţi studenţii sunt tineri.

Toţi studenţii activează în învăţământul superior.
Unii din cei ce activează în învăţământul superior sunt tineri.
i) Cercetările care duc la progresul tehnologiei sunt cercetări ştiinţifice.

Cercetările ştiinţifice sunt făcute în laboratoare.
Unele cercetări făcute în laboratoare duc la progresul tehnologiei.
j) Natriul este un metal.

Natriul nu este foarte dens.
Unele substanţe foarte dense nu sunt metale.
(Liard)
k) Unii oameni sunt eroi.

Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale.
Unele fiinţe raţionale sunt eroi.
l) Nici un peşte nu îşi hrăneşte puii cu lapte.

Balena îşi hrăneşte puii cu lapte.
Balena nu este peşte.
m) Nici o planetă nu are lumină proprie.

Planetele sunt corpuri cereşti.
Corpurile cereşti nu au lumină proprie.
(V. Pavelcu, I. Didilescu, Logica)
n) Fierul este atras de magnet.

Acest cui este atras de magnet.
Acest cui este din fier.
o) Toţi studenţii dau examene.

Stdenţii sunt tineri care învaţă.
Unii tineri care învaţă dau examene.
p) Autorul studiului asupra relaţiei dintre filosofia naturii şi filosofie în general

(publicat în Jurnalul critic de filosofie) nu era convins că logica speculativă avea să
dobândească un loc aparte în filosofie.
Hegel avea deja atunci acea convingere.
Hegel nu a fost autorul acelui studiu.
(Erdmann, Geschichte der neueren Philosophie, III,2)
q) Orice cunoaştere a esenţei este afirmativă.

Nici o concluzie în figura a doua nu este afirmativă.

Nici o concluzie în figura a doua nu este cunoaştere a esenţei.
(Aristotel, Analitica secundă, I, 14)
r) Enunţurile adevărate concordă cu sine şi cu faptele.

Unele enunţuri ale lui Kant nu concordă cu sine şi cu faptele.
Unele enunţuri ale lui Kant nu sunt adevărate.
(Fr. Ueberweg, System der Logik, pp. 376-377)
s) Orice raţionament demn de recunoaştere logică trebuie să se înfăţişeze aşa cum

apare în vorbirea obişnuită.
Dar se constată că nici un argument din vorbirea obişnuită nu este în figura a patra.
Deci, nici un argument în figura a patra nu este demn de recunoaştere logică.
(E. W. Johnson, după Ralph Eaton, General Logic, p.116)
t) Iridiul trebuie să fie strălucitor, căci el este un metal, şi orice metal este strălucitor.
u) Există plăceri care nu merită căutate; deci există plăceri care nu sunt virtuoase, căci
nimic din ceea ce nu merită a fi căutat nu este virtuos.
(Louis Loard, Logique, p. 225)
v) Toţi oamenii sunt animale.

Nici un cal nu este om.
Toţi caii sunt animale.
w) Toţi oamenii sunt animale.

Nici o piatră nu este om.
Nici o piatră nu este animal.
x) Nici o linie nu este ştiinţă.

Nici o artă medicală nu este linie.
Orice artă medicală este ştiinţă.
y) Nici o plantă nu este animal.

Toţi oamenii sunt animale.
Nici un om nu este plantă.
z) Toţi oamenii sunt animale.

Nu tot ceea ce este viu este animal.
Nu tot ceea ce este viu este om.
(Aristotel, Analitica primă, pp. 15, 22, 24)
aa) Epicurienii nu identificau binele suprem cu virtutea; ei nu erau deci adevăraţi

filosofi, căci adevăraţii filosofi identifică binele suprem cu virtutea.
(Louis Liard, Logique, p. 225)
bb) Sentimentul estetic este o stare afectivă.

Frica este o stare afectivă.
Frica este un sentiment estetic.

(Ion Petrovici, Logica, p. 116)
cc) Toate animale sunt plante.

Toate pietrele sunt animale.
Toate pietrele sunt plante.
dd) Toate animale sunt plante.

Nici o piatră nu este animal.
Nici o piatră nu este plantă.
ee) Cercetătorii competenţi scriu cărţi valoroase.

Această carte este valoroasă.
Această carte a fost scrisă de un cercetător competent.
ff) Unii comentatori nu merită încrederea noastră, căci nici un om neintegru nu merită
încrederea noastră, iar unii comentatori nu sunt integri.
gg) Unii comentatori merită încrederea noastră, căci orice om integru merită încrederea
noastră, iar unii comentatori sunt integri.
hh) Nici o amfibie nu are sângele cald.

ii) Fiecare om doreşte să fie fericit.

Virtutea este fericire.
Fiecare om doreşte virtutea.
jj) Unele plăceri sunt reprobabile.

Toate cele reprobabile sunt dăunătoare.
Unele plăceri sunt dăunătoare.
(Romulus Demetrescu, Tratat..., p. 423)
Soluţie:
a) figura II, modul aii, nevalid, mediu nedistribuit
b) figura I, modul aoo, nevalid, major ilicit
c) figura I, modul eae, valid (celarent)
d) figura I, modul aee, nevalid, major ilicit
e) figura II, modul aoo, valid (baroco)
f) figura II, modul aii, nevalid, mediu nedistribuit
g) figura III, modul aii, valid (datisi)
h) figura III, modul aai, valid (darapti)
i) figura IV, modul aai, valid (bramantip)
j) figura III, modul aeo, nevalid, major ilicit
k) figura III, modul iai, valid (disamis)
l) figura II, modul eae, valid (cesare)
m) figura III, modul eae, nevalid, minor ilicit
n) figura II, modul aaa, nevalid, mediu nedistribuit
o) figura III, modul aai, valid (darapti)

p) figura II, modul eae, valid (cesare)
q) figura II, modul aee, valid (camestres)
r) figura II, modul aoo, valid (baroco)
s) figura IV, modul aee, valid, (camenes)
t) figura I, modul aaa, valid (barbara) [atenţie la indicatorii lingvistici ai premiselor şi
concluziei raţionamentului]
u) figura I modul eio, valid (ferio) [atenţie la indicatorii lingvistici ai premiselor şi
concluziei raţionamentului]
v) figura I, modul aea, nevalid, nu urmează partea mai slabă
w) figura I, modul aee, nevalid, major ilicit
x) figura I, modul eea, nevalid, nu urmează partea mai slabă
y) figura II, modul eae, valid (cesare)
z) figura II, modul aoo, valid (baroco)
aa) figura II, modul aee, valid (camestres)
bb) figura II, modul aaa, nevalid, mediu nedistribuit
cc) figura I, modul aaa, valid (barbara)
dd) figura I, modul aee, nevalid, major ilicit
ee) figura II, modul aaa, nevalid, mediu nedistribuit
ff) figura I, modul eio, valid (ferio) [obvertiţi premisa minoră]
gg) figura I, modul aii, valid (darii)
hh) figura III, modul eio, valid (ferison)
ii) figura II, modul aaa, nevalid, mediu nedistribuit
jj) figura I, modul aii, valid (darii)
8.2.12 Examinaţi validitatea următoarelor silogisme cu ajutorul diagramelor Venn:

a) PaM b) PaM c) MaP d) MaP e) MaP f) PeM
MeS SeM MoS MiS SaM SiM
SeP SeP SoP SiP SaP SoP
8.2.13 Examinaţi validitatea următoarelor silogisme cu ajutorul metodei booleene de

evaluare :
a) PaM b) PaM c) MoP d) MaP e) MaP f) PeM
MeS SeM MaS MiS SaM SiM
SeP SeP SoP SiP SaP SoP
Soluţie:
⇒ ∪
P M = Ø P MS P M S = Ø
a)
⇒ ∪
MS = Ø MS P MSP = Ø
⇒ SP M ∪ SPM = Ø ⇒ SP = Ø
SP = Ø
raţionament valid
⇒
P M = Ø P MS ∪P M S = Ø
b)
⇒
SM = Ø SM P ∪ SMP = Ø ⇒ P M S ∪ SMP = Ø ⇒ SP = Ø
SP = Ø
raţionament valid
≠⇒
MP Ø MPS ∪M P S ≠Ø
c)
⇒
MS = Ø M S P ∪M S P = Ø ⇒ SP M ≠ Ø ⇒ SP ≠ Ø
SP ≠ Ø
raţionament valid
⇒
MP=Ø MPS ∪M P S = Ø
d)
≠⇒
MS Ø M S P ∪ M S P ≠Ø ⇒ MSP ≠ Ø ⇒ SP ≠ Ø
SP ≠ Ø
raţionament valid
8.2.14 Verificaţi validitatea următoarelor silogisme folosind:

1. metoda Euler
2. metoda diagramelor Venn
3. metoda booleeană
Teoria argumentării oferă cunoştinţe utile.
b) Toate mamiferele nasc pui.

Unele mamifere nu sunt animale.
c) Nici un animal amfibiu nu are sânge cald.

d) Operele literare dezvoltă imaginaţia.

Unele opere literare sunt scrise în versuri.
Unele opere literare scrise în versuri dezvoltă imaginaţia.
e) Teoria argumentării este o ştiinţă.

Orice ştiinţă oferă cunoştinţe utile.
Una dintre disciplinele care oferă cunoştinţe utile este teoria argumentării.
8.2.15 Analizaţi următoarele argumente sub aspectul validităţii şi probaţi-le validitatea

cu ajutorul diagramelor Venn şi Euler:
a) Toţi F sunt G.
Unii G sunt H.
Unii F sunt H.
b) Toţi F sunt H.
Nici un G nu este H.
Nici un F nu este G.
c) Unii F sunt G.
Unii G sunt H.
Unii F sunt H.
d) Unii F sunt G.
Unii H sunt G.
Unii F sunt H.
e) Toţi F sunt G.
Unii G nu sunt H.
Unii F nu sunt H.
(Ian Hacking, A Concise Introduction to Logic, p. 71, p. 76)
8.2.16 Analizaţi următoarea caracterizare a silogismului:

Să spunem atunci dintr-o dată ce ni se pare a fi mediul: este holomerul, cum l-am
numit, individual-generalul, partea-tot. Din mediu se face silogismul, care – ca şi
judecata simplă – este o descompunere, o discluziune, o disociaţie, iar nu o compunere,
cum este înfăţişat, de obicei. Holomerul-mediu se descompune în individual de-o parte,
general de alta, ţinându-le şi mai departe legate în expansiunea lor. Din mediul ‘om’ se
desprind‚ de-o parte condiţia generală de muritor, de alta, cea individuală de atenian,
sau unii greci, sau toţi grecii (căci de un ‘individual’ este în fiecare caz vorba,
independent de cantitate); ca fiind oameni, aceştia sunt muritori. De fiecare dată, cu
fiecare silogism, ni se pare că putem arăta cum se naşte forma desfăşurată, sub o
triplicitate, prin descompunerea holomerului.
(Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Bucureşti: Cartea
Românească, 1986)
8.2.17 Transformaţi silogismul aeo-2 într-un silogism de figura a patra, cu ajutorul

inferenţelor imediate. Verificaţi dacă aţi obţinut un silogism valid, folosind diagrame
Venn si Euler.
8.2.18 Determinaţi figurile şi modurile silogistice valide în care un singur termen este
distribuit, o singură dată.
8.2.19 Care este numărul maxim al ocurenţelor termenilor distribuiţi în premisele unui
silogism valid a cărui concluzie este particular afirmativă. Dar numărul minim?
8.2.20 Să se demonsteze că dacă concluzia unui mod valid este o propoziţie universală,
termenul mediu nu poate fi distribuit în premise decât o dată.
8.2.21 Să se demonstreze că modul eio este valid în orice figură.
8.2.22 Să se demonstreze că modul ieo nu este valid în nici o figură.
8.2.23 Ce putem spune despre premisa majoră a unui mod valid în care premisa minoră
este negativă?
8.2.24 De ce într-un mod valid din figurile I şi IV, propoziţiile particular negative nu
pot fi premise?
8.2.25 Construiţi un mod valid în care predicatul logic este distribuit în premisă şi
nedistribuit în concluzie.
8.2.26 Ce calitate trebuie să aibă premisa minoră a unui silogism valid în care
predicatul logic are funcţia logică de predicat în premisa majoră?
8.2.27 Având două moduri valide ale aceleiaşi figuri care au o premisă comună şi
celelalte premise în raport de contradicţie, determinaţi ce fel de propoziţie este premisa
comună.
8.2.28 Să se demonstreze că dacă două silogisme au o premisă comună, iar celelalte

premise sunt în raport de contradicţie, atunci concluziile lor sunt propoziţii particulare.
8.2.29 Determinaţi modurile valide care conţin numai doi termeni distribuiţi fiecare de
două ori.
8.2.30 Determinaţi modurile valide ale aceleiaşi figuri care au premisele majore în
raport de subcontrarietate.
8.2.31 Fie următoarele condiţii: a) premisa majoră este afirmativă; b) predicatul logic
este distribuit în concluzie; c) subiectul logic este nedistribuit în premisa majoră.
Determinaţi modul silogistic valid care îndeplineşte toate cele trei condiţii.
8.2.32 De ce nu este valid un mod în care premisele admit conversiuni simple, iar
premisa majoră este afirmativă?
8.2.33 Ce funcţie logică are predicatul în majora unui silogism valid, în care premisa
minoră este negativă? Construiţi un exemplu de raţionament de acest tip.
8.2.34 Folosind inferenţele imediate, construiţi câte un silogism în fiecare figură

silogistică, în aşa fel încât concluziile celor patru silogisme să fie logic echivalente.
8.2.35 Construiţi un silogism în care majora şi concluzia să fie diferite calitativ dar
echivalente cantitativ.
8.2.36 De ce nu putem construi un silogism valid cu concluzie negativă şi majoră

particular afirmativă?
8.2.37 Marcaţi cu A enunţurile adevărate şi cu F enunţurile false:

a) Într-un argument valid premisele nu conţin mai multă informaţie decât concluzia.
b) Aristotel a avut un procedeu de stabilire a validităţii silogismelor.
c) Dacă există contraexemple pentru vreo formă de argument concluzia nu va fi
diagramată de îndată ce premisele vor fi diagramate.
d) Nici un argument valid nu ar putea avea concluzie falsă.
e) Metoda contraexemplelor oferă un procedeu de decizie a validităţii silogismelor.
f) Concluzia unui argument ar putea fi premisa altui argument.
8.2.38 Derivaţi concluzii din perechile următoare de premise. Inversaţi ordinea

premiselor şi derivaţi concluziile. Stabiliţi figura şi modul.
a) Planetele sunt corpuri cereşti.
Nici o planetă nu are lumină proprie.
b) Unele războaie sunt acte de pură agresiune.

Toate actele de pură agresiune sunt nejustificate.
c) Nici un om înţelept nu iubeşte aurul.

Avarii iubesc aurul.
d) Unii artişti moderni nu s-au întors la arta primitivă.

Toţi artiştii moderni caută modalităţi noi de expresie.
Soluţie:
a) considerând premisele aranjate în forma standard nu se poate deriva nici o
concluzie, silogismul fiind de figura a III-a cu minora o propoziţie negativă.
Inversând ordinea premiselor, obţinem: Unele corpuri cereşti nu au lumină proprie,
figura III, mod eao.
b) Unele acte nejustificate sunt războaie. Inversând ordinea premiselor obţinem: Unele
războaie sunt acte nejustificate, figura I, mod aii.
c) Avarii nu sunt oameni înţelepţi. Inversând ordinea premiselor obţinem: Nici un om
înţelept nu este avar, figura II, mod aee
d) Unii dintre cei care caută modalităţi noi de expresie nu s-au întors la arta primitivă.
Inversând ordinea premiselor obţinem un silogism în figura a III-a cu premisa
minoră negativă în care nu se poate deriva nici o concluzie.
8.2.39 Oferiţi premisele în modurile şi figurile indicate, pentru următoarele concluzii:

a) fig I - EIO; fig II - AOO; fig III - EAO; fig IV - EAO
Unii logicieni nu sunt buni gânditori.
b) fig I - AAA
Orice democraţie este o formă stabilă de guvernare.
c) fig IV - AEE; fig I - EAE; fig II - AEE

Nici unui om de onoare nu îi lipseşte curajul.
d) fig I - AII; fig III - AII şi IAI; fig IV - AAI şi IAI

Unele plăceri sunt bune.
(Ralph Eaton, General Logic, pp. 596-597)
8.2.40 Care dintre enunţurile următoare sunt adevărate cu privire la silogismele de:
fig. I:
a) premisa majoră trebuie să fie universală
b) o premisă trebuie să fie negativă
c) minora trebuie să fie afirmativă
d) concluzia trebuie să fie particulară
Soluţie:
a) şi c)
fig. II:
a) concluzia nu poate fi universală, dacă minora este afirmativă
b) ambele premise trebuie să fie universale
c) o premisă trebuie să fie negativă
d) majora trebuie să fie universală
Soluţie:
c) şi d)
fig. III:
a) nici o premisă nu poate fi negativă
b) concluzia trebuie să fie particulară
c) minora trebuie să fie afirmativă
d) majora trebuie să fie universală
Soluţie:
b) şi c)
fig. IV:
a) minora trebuie să fie afirmativă
b) minora nu poate fi particulară, dacă majora este afirmativă
c) o premisă trebuie să fie negativă
d) majora nu poate fi particulară, dacă o premisă este negativă
e) concuzia nu poate fi universală, dacă minora este afirmativă
f) minora nu poate fi negativă, dacă majora este particulară
(E. R. Emmet, Handbook of Logic, pp. 109-110)
Soluţie:
d), e) şi f)
8.2.41 Caracterizaţi următoarele silogisme:

a) Toţi cărbunii sunt combustibili.
Toate diamantele sunt cărbuni.
Toate dimantele sunt combustibili.
b) Taurul mugeşte.
Un Munte (în Asia) este şi Taurul.
Un munte mugeşte.
c) Nici un scop bun nu justifică mijloace rele.

Orice interes general este un scop bun.
Nici un interes general nu justifică mijloace rele.
d) Nici un invidios nu e om drept.

Unii erudiţi sunt invidioşi.
Unii erudiţi nu sunt oameni drepţi.
e) Nici un erou nu este fricos.

Toţi superstiţioşii sunt fricoşi.
Nici un superstiţios nu e un erou.
f) Toţi oamenii de treabă urăsc minciuna.

Unii ziarişti nu urăsc minciuna.
Unii ziarişti nu sunt oameni de treabă.
g) Toţi artiştii adevăraţi sunt entuziaşti.

Câţiva artişti adevăraţi sunt zgârciţi.
Câţiva zgârciţi sunt entuziaşti.
(Titu Maiorescu, Logica, pp. 253-261)
Soluţie:
a) nevalid, împătrirea termenilor (quaternio terminorum)
b) nevalid, împătrirea termenilor (quaternio terminorum)
c) valid, figura I, eae.
d) valid, figura I, eio.
e) valid, figura II, eae.
f) valid, figura II, aoo.
g) valid, figura III, aii.
8.2.42 Analizaţi silogismele următoare sub aspectul validităţii şi al evidenţei:

a) Ştiinţele sunt discipline teoretice.
Teoria argumentării este ştiinţă.
Teoria argumentării este disciplină teoretică.
b) Teoria argumentării este ştiinţă.

Ştiinţele sunt discipline teoretice.
Una dintre disciplinele teoretice este teoria argumentării.
c) Nici o planetă nu are lumină proprie.

Unele corpuri cereşti au lumină proprie.
Unele corpuri cereşti nu sunt planete.
d) Unele corpuri cereşti au lumină proprie.

Nici o planetă nu are lumină proprie.
Planetele nu sunt corpuri cereşti.
e) Unele corpuri nu sunt lichide.

Toate corpurile sunt grele.
Unele corpuri grele nu sunt lichide.
f) Toate corpurile sunt grele.

Unele corpuri nu sunt lichide.
Unele lichide nu sunt grele.
g) Articolele sunt un gen publicistic.

Fiecare gen publicistic merită preţuit.
Unele din cele ce merită preţuite sunt articolele.
h) Fiecare gen publicistic merită preţuit.
Articolul este un gen publicistic.

Articolul merită preţuit.
Soluţie:
a) valid, barbara
b) valid, bramantip
c) valid, festino
d) nevalid, II, ieo
e) valid, bocardo
f) nevalid, III, aoo
g) valid, bramantip
h) valid, barbara
8.2.43 Analizaţi structura figurilor silogismului categoric şi arătaţi:

a) în care figură subiectul concluziei este subiectul minorei.
b) în care figură subiectul concluziei este predicatul minorei.
c) în care figură predicatul concluziei este predicatul majorei.
d) în care figură predicatul concluziei este subiect în premisă.
e) care figuri dau concluzii universale.
f) care figuri dau concluzii afirmative.
g) care figuri dau concluzii universal afirmative.
Soluţie:
a) figura I şi II
b) figura III şi IV
c) figura I şi III
d) figura II şi IV
e) figurile I, II şi IV
f) figurile I, III şi IV
g) figura I
8.2.44 Analizaţi modurile de mai jos şi arătaţi:

-care moduri dau concluzii universale [U]
-care moduri dau concluzii afirmative[A]
-care moduri dau concluzii universal afirmative[UA]
-care moduri dau concluzii particular afirmative[PA]
a) Barbara
b) Celarent
c) Darii
d) Ferio
e) Barbari
f) Celaront
g) Cesare
h) Camestres
i) Festino
j) Baroco
k) Cesaro
l) Camestrop
m) Darapti
n) Datisi
o) Disamis
p) Felapton
q) Bocardo
r) Ferison
s) Bramantip
t) Camenes
u) Dimaris
v) Fesapo
w) Fresison
x) Camenop
Construiţi silogisme în modurile de mai sus.
8.2.45 Arătaţi în care figuri şi moduri se obţin concluzii:

a) universale
b) universal-afirmative
c) universal-negative
d) particular afirmative
e) particular negative
8.2.46 Analizaţi următoarele silogisme. Stabiliţi figura şi modul. Operaţi reduceri în

cazul silogismelor aflate în modurile figurii a II-a.
MaP MaP MaP PaM PeM MaP PaM
MiS SaM MaS SeM SaM SiM SoM
SiP SaP SiP SeP SeP SiP SoP
PeM MeP PeM MeP PaM MeP PiM
MiS SiM SiM SaM MaS MiS MaS
SoP SoP SoP SeP SiP SoP SiP
PiM MiP PeM PaM PeM MeP MoP
MaS MaS MaS MiP MiS MaS MaS
PiS SiP SoP SiP SoP SoP SoP
8.2.47 Derivaţi concluziile din următoarele premise:

MeP MaP PaM MiP
SiM SeM SaM SiM
MeP PeM MiP PeM
MaS MaS SaM MaS
PaM MaP MaP MeP
MeS MoS MoS SiM
8.2.48 Analizaţi următoarele structuri silogistice şi arătaţi: figura în care sunt

construite; dacă sunt valide; modul, în cazul în care sunt valide, regulile care au fost
încălcate de structurile nevalide.
MaP PaM MaP PeM PaM
SaM SeM MaS SaM MaS
SiP SeP SaP SeP SaP
PaM MeP PaM MiP PeM
MeS SaM SaM MaS SoM
SoP SeP SaP SiP SoP

MaP MaP MaP PaM PeM
SiM MaS SoM SeM SaM
SiP SiP SoP SoP SoP
MeP MeP PaM PeM PaM
MaS SiM MiS MiS SiM
SeP SoP SiP SoP SiP
PiM MeP MoP MaP MaP
SaM SaM MaS MeS SeM
SiP SoP SoP SeP SeP
PiM PaM PaM PeM PaM
MeS MaS MeS MaS MiS
SoP SiP SeP SoP SiP
PoM MiP MaP MoP PaM
MaS SaM MiS SaM SoM
SoP SiP SiP SoP SoP
MeP MeP PeM MiP MeP
MaS SaM SiM SiM MiS
SoP SoP SoP SiP SoP
8.2.49 Aplicaţi operaţia de ecteză şi reduceţi silogismele în modurile Baroco şi

Bocardo la silogisme din figura I.
PaM
SoM
SoP
MoP
MaS
SoP
8.2.50 Reduceţi silogismele în modurile Darii şi Ferio la silogisme în modurile Barbara

şi Celarent. Analizaţi posibilitatea prezentării axiomatice a silogisticii aristotelice.
MaP
SiM
SiP
MeP
SiM
SoP
8.2.51 Completaţi următorul tabel (în unele cazuri răspunsul poate fi indeterminat).
Construiţi în fiecare caz exemple simple pentru a vă ilustra răspunsul:
premise raţionament concluzia
adevărate valid
adevărate nevalid
neadevărate valid
neadevărate nevalid
adevărate adevărată
adevărate neadevărată
neadevărate adevărată
neadevărate neadevărată
8.2.52 Să se transforme în silogisme complete următoarele entimene. În cazul

silogismelor valide indicaţi modul.
a) Hotentoţii sunt educabili, fiindcă sunt oameni. (Javons)
b) Nici un superstiţios nu e erou fiindcă e fricos. (Maiorescu)
c) Unele paralelograme nu sunt figuri regulate, căci ele nu pot fi înscrise într-un cerc.
d) Teoria argumentării este utilă, căci ea ne face capabili să descoperim sofismele
adversarilor noştri. (Liard)
e) Oxigenul are o greutate fiindcă este substanţă inflamabilă.
f) O judecată singulară este o universală fiindcă subiectul ei este considerat în
întregime. (V. Pavelcu, I. Didilescu)
g) Unele vicii sunt pedepsite, deci fumatul nu este un viciu.
h) Omul acesta s-a înroşit, deci e vinovat.
i) Nici o artă adevărată nu este doar activitate mecanică. Deci unele virtuozităţi nu sunt
artă adevărată. (R.Demetrescu)
j) Orice silogism cu premise false dă o concluzie falsă iar silogismul acesta are o
concluzie falsă.
Sugestii:
a) Toţi oamenii sunt educabili.
Hotentoţii sunt oameni.
Hotentoţii sunt educabili.
figura I, barbara
b) Nici un erou nu este fricos.
Toţi superstiţioşii sunt fricoşi.
Nici un superstiţios nu e erou.
figura II, cesare
c) Toate figurile regulate sunt figuri care pot fi înscrise în cerc.
Unele paralelograme nu pot fi înscrise într-un cerc.
Unele paralelograme nu sunt figuri regulate.
figura II baroco
d) Tot ceea ce ne face capabili să descoperim sofismele adversarilor noştri este util.
Teoria argumentării ne face capabili să descoperim sofismele adversarilor noştri.
Teoria argumentării este utilă.
figura I, barbara
e) Toate substanţele inflamabile au greutate.
Oxigenul este substanţă inflamabilă.
Oxigenul are o greutate.
figura I, barbara
f) Orice subiect considerat în întregime aparţine unei judecăţi universale.
O judecată singulară are subiectul considerat în întregime.
O judecată singulară este o universală.
figura I, barbara
g) Unele vicii sunt pedepsite.

Fumatul nu este pedepsit.
Fumatul nu este un viciu.
h) Toţi vinovaţii se înroşesc.

Omul acesta s-a înroşit.
Omul acesta e vinovat.
i) Nici o artă adevărată nu este doar activitate mecanică.

Unele virtuozităţi sunt activităţi mecanice.
Unele virtuozităţi nu sunt artă adevărată.
figura II eio
8.2.53 Cercetaţi căi de extindere a silogisticii aristotelice prin formularea de silogisme

cu termeni singulari, cu termeni negativi, cu termeni nereferenţiali şi de silogisme în
care relaţia de incluziune/excluziune a claselor este înlocuită cu relaţii de mărime,
poziţie, ordine, rudenie etc. Analizaţi caracteristicile unor astfel de silogisme.
8.2.54 Cercetaţi particularităţile silogismelor cu judecăţi exclusive. Arătaţi care sunt

modurile valide ale silogismelor cu judecăţi exclusive.
8.2.55 Analizaţi următoarele silogisme sub aspectul structurii şi al validităţii:

a) PaM
SaM
SaP
b) numai PaM
SaM
SaP
c) Numai corpurile sferice dau umbre circulare din orice poziţie.

Pământul dă umbre circulare din orice poziţie.
Pământul este un corp sferic.
(Petre Botezatu)
d) Numai disciplinele care oferă explicaţii sunt ştiinţe.

Teoria argumentării este o disciplină care oferă explicaţii.
e) Disciplinele care oferă explicaţii sunt ştiinţe.

Teoria argumentării este o disciplină care oferă explicaţii.
Soluţie:
a) nevalid, figura a II-a, mod aaa, mediu nedistribuit.
b) valid, figura a II-a, mod aaa, premisa majoră este o propoziţie exclusivă.
c) valid, figura a II-a, mod aaa, premisa majoră este o propoziţie exclusivă.
d) valid, figura a II-a, mod aaa, premisa majoră este o propoziţie exclusivă.
e) nevalid, figura a II-a, mod aaa, mediu nedistribuit.
8.2.56 Delimitaţi toate reporturile care există între termenii S şi P şi arătaţi care sunt
cele asupra cărora s-a oprit logica aristotelică.
8.2.57 Cercetaţi situaţia negaţiei în judecată. Arătaţi cum se poate deplasa negaţia
între copulă şi termeni, pe calea operaţiilor de inferenţă nemijlocită.
8.2.58 Reluaţi analiza listei modurilor silogismului categoric şi arătaţi care silogisme
sunt valide ţinând seama de posibilitatea de deplasare a negaţiei în judecată.
8.2.59 Analizaţi următoarele silogisme sub aspectul validităţii:

a) Nici o grăsime nu se dizolvă în apă.
Zahărurile nu sunt grăsimi.
Unele corpuri care nu sunt zahăruri nu se dizolvă în apă.
b) Toate mamiferele sunt vertebrate.

Nici un batracian nu e mamifer.
Unele batraciene sunt vertebrate.
c) Unii studenţi nu sunt sportivi.

Nici un elev nu e student.
Unii dintre cei care nu sunt elevi nu sunt sportivi.
d) Unele gaze sunt mai uşoare decât aerul.

Nici un metal nu e mai uşor decât aerul.
Unele metale sunt gaze.
e) Unele lichide sunt combustibile.

Toate hidrocarburile sunt combustibile.
Unele nehidrocarburi sunt lichide.
f) Nici unul dintre aceşti acuzaţi nu a fost achitat.

Unii dintre aceşti acuzaţi nu sunt vinovaţi.
Unii nevinovaţi nu au fost achitaţi.
g) Rumegătoarele sunt mamifere.

Mamiferele sunt vertebrate.
Nici un nevertebrat nu e rumegător.
(Florea Ţuţugan, Silogistica judecăţilor de predicaţie, pp. 77-79)
8.2.60 Analizaţi structura următoarelor silogisme cu determinări numerice. Arătaţi

care este temeiul derivării.
a) Toţi M sunt P.
Cea mai mare parte a lui S este M.
Cel puţin majoritatea lui S este P.
b) O parte a lui M este P.

Cealaltă parte a lui M este S.
Cel puţin unii S nu sunt P (şi cel puţin unii P nu sunt S).
c) 80 din cei 100 M sunt P.

70 din cei 100 M sunt S.
Cel puţin 50 indivizi din S (70-80-100) sunt P (şi cel puţin de 50 indivizi din P sunt S).
d) 15 din cei 25 M sunt P.

17 S sunt M.
Cel puţin 7 S (17-15-25) sunt P.
(Florea Ţuţugan, Silogistica judecăţilor de predicaţie, pp. 226-227)
8.2.61 Analizaţi şi caracterizaţi silogismele de mai jos:

a) Toate animalele sunt organisme însufleţite.
Toate organismele însufleţite sunt sensibile.
Unele organisme sensibile sunt animale.
b) Ideile care sunt expuse neclar nu sunt gândite clar.

Ideile lui Spinoza despre infinit sunt expuse neclar.
Ideile lui Spinoza despre infinit nu sunt gândite clar.
c) Unele elemente sunt metale.

Numai corpurile chimice simple sunt elemente.
Unele corpuri chimice simple sunt metale.
(Benno Erdmann, Logik, pp.679-680, p. 697)
Soluţie:
a) valid, figura IV, mod bramantip
b) valid, figura I, mod celarent
c) valid, figura I, mod iai (minora este o propoziţie exclusivă)
8.2.62 Caracterizaţi următoarele tehnici de stabilire a validităţii silogismelor în logica

aristotelică. Explicaţi temeiul fiecăreia dintre ele. Arătaţi cazuri de aplicare a lor.
a) verificarea respectării regulilor generale ale silogismului
b) verificarea respectării regulilor speciale ale figurilor
c) reducerea directă
d) reducerea indirectă
e) ecteza
f) metoda diagramelor Euler
g) metoda diagramelor Venn
h) metoda calculului boolean
i) metoda antilogismului
8.2.63 Examinaţi şi ilustraţi cu exemple următoarele propuneri de extindere a

silogisticii clasice:
1. introducerea de ‘termeni compuşi’;
2. substituirea relaţiei de incluziune cu alte relaţii;
3. introducerea de ‘termeni singulari’;
4. introducerea de ‘termeni negativi’;
5. introducerea de termeni statistici;
6. folosirea de premise ‘exclusive’ şi ‘exceptive’.
8.3 RAŢIONAMENTE IPOTETICE

8.3.1 Analizaţi şi caracterizaţi următoarele silogismele:
a) Dacă corpurile în cădere se abat de la perpendiculară spre Vest, atunci Pamântul se
roteşte de la Vest spre Est în jurul axei.
Or, în fapt, corpurile în cădere se abat de la perpendiculară spre Vest.
Deci Pământul se roteşte de la Vest la Est în jurul axei sale.
b) Dacă natura are oroare de vid atunci mercurul nu lasă spaţiu gol în tubul
barometrului.
Or mercurul lasă spaţiu gol în tubul barometrului.
Natura nu are oroare de vid.
c) Dacă Pământul stă pe loc în spaţiul cosmic atunci stelele fixe se văd în toate
anotimpurile în aceeaşi direcţie.
Or stelele fixe nu se văd în toate anotimpurile în aceaşi direcţie.
Pământul nu stă pe loc în spaţiul cosmic.
d) Dacă Pământul este uniform dens atunci densitatea sa medie nu poate fi mai mare
decât 2,25 x densitatea medie a apei.
Or densitatea medie a Pământului este mai mare.
Deci, Pământul nu are o densitate uniformă.
e) Atunci când domneşte legea, şi cel slab ajunge la dreptul său.

Dacă statul este bine organizat, domneşte legea.
Dacă statul este bine organizat şi cel slab ajunge la dreptul său.
(M. W. Drobisch, Neue Darstellung der Logik nach ihren einfachsten Verhaltnissen,
pp 111-112, p. 109)
Soluţie:
a) valid, modus ponens
b) valid, modus tollens
c) valid, modus tollens
d) valid, modus tollens
e) valid, regula silogismului (consecinţa consecinţei este consecinţa condiţiei)
8.3.2 Analizaţi următoarele silogisme ipotetice şi stabiliţi dacă sunt valide.

a) Dacă natalitatea unei naţiuni scade, ea are mai puţine posibilităţi de progres.
Natalitatea unor naţiuni scade.
Acele naţiuni au mai puţine posibilităţi de progres.
(după Ion Petrovici, Logica)
b) Logica merită cultivată dacă Aristotel este infailibil.

Or, Aristotel nu este infailibil.
Deci logica nu merită să fie studiată.
c) Deoarece numai omul virtuos este fericit, el trebuie să fie virtuos dacă este fericit, şi
trebuie să fie fericit dacă este virtuos.
(Louis Liard, Logique)
d) Dacă asupra unui corp care cade nu acţionează vreo forţă, el îşi menţine direcţia.
Or, acest obiect în cădere şi-a schimbat direcţia.
Deci asupra acestui obiect a acţionat o forţă.
e) Când rata sinuciderilor scade, putem infera că nivelul de trai al oamenilor a crescut.
Rata sinuciderilor a scăzut.
Nivelul de trai al oamenilor a crescut.
f) Dacă o cometă trece printr-un mediu rezistent, atunci orbita ei se micşorează.

Orbita unei comete s-a micşorat.
Acea cometă a trecut printr-un mediu rezistent.
g) Nu iese fum fără foc; or, nu iese fum; deci nu este foc.
Soluţie:
a) valid, modus ponens
b) nevalid, negarea antecedentului
c) valid (echivalenţa este o dublă implicaţie)
d) valid, modus tollens
e) nevalid, negarea antecedentului
f) nevalid, afirmarea consecventului
8.3.3 Treceţi premisele din silogismele următoare în formă ipotetică. Derivaţi

concluziile ce rezultă în formă ipotetică. Adăugaţi premisele necesare pentru a ajunge
la concluzia categorică a silogismului originar. Analizaţi relaţia dintre forma ipotetică
şi forma categorică a propoziţiilor silogismelor.
a) Toţi eroii romanelor de capă şi spadă sunt oameni de onoare.
Toţi oamenii de onoare sunt bravi.
Unii oameni bravi sunt eroi ai romanelor de capă şi spadă.
b) Toţi anarhiştii sunt idealişti.

Toţi anarhiştii sunt oameni nepractici.
Unii oameni nepractici sunt idealişti.
c) Nici un student bun nu eşuează.

Toţi studenţii buni lucrează cu perseverenţă.
Unii din cei ce lucrează cu perseverenţă nu eşuează.
d) Nici un iubitor de sofistică nu respectă adevărul.

Unii sceptici iubesc sofistica.
Unii sceptici nu respectă adevărul.
(Ralph M. Eaton, General Logic, p. 602)
Soluţie:
a) Dacă cineva este un erou al romanelor de capă şi spadă, atunci este un om de onoare.
Dacă cineva este om de onoare, atunci este brav.

Dacă cineva este un erou al romanelor de capă şi spadă, atunci este brav.
Pentru a deriva concluzia ‘Unii oameni bravi sunt eroi ai romanelor de capă şi spadă’
trebuie să suplimentăm raţionamentul cu o premisă existenţială: ‘Există eroi ai
romanelor de capă şi spadă’.
b) Dacă cineva este anarhist, atunci este idealist.
Dacă cineva este anarhist, atunci este un om nepractic.
Pentru a deriva concluzia ‘Unii oameni nepractici sunt idealişti’ trebuie să suplimentăm
raţionamentul cu o premisă existenţială: ‘Există anarhişti’.
8.4 RAŢIONAMENTE DISJUNCTIVE

8.4.1 Analizaţi următoarele silogisme disjunctive şi stabiliţi dacă sunt valide:
a) Orbitele cometelor sunt sau elipse sau parabole sau hiperbole.
Orbita unei comete care revine în acelaşi punct nu poate fi nici parabolă, nici hiperbolă.
Orbita acelei comete este o elipsă.
(R. Demetrescu)
b) Nu este cazul că foraminiferele sunt protozoare şi metazoare.

Foraminiferele sunt însă protozoare.
Foraminiferele nu sunt metazoare.
(I. Petrovici)
c) Un scriitor poate fi poet, prozator sau dramaturg.

Acest scriitor este poet.
Acest scriitor nu este prozator sau dramaturg.
(V. Pavelcu, I. Didilescu)
d) Durerile abdominale provin sau de la afecţiuni extraabdominale sau de la boli

metabolice sau au o cauză neurologică sau de la o afecţiune abdominală propriu-
zisă. Ori unele constatări au permis să se conchidă că durerea abdominală nu este
cauzată de primele trei - afecţiuni extraabdominale, tulburări metabolice sau
neurologice. Deci cauza acestor dureri o reprezintă afecţiunile abdominale propriu-
zise. (Gh.Enescu)
e) O filosofie nu poate fi şi materialistă şi idealistă. Dar fenomenologia este o filosofie

idealistă. Deci ea nu este materialistă.
Soluţie:
a) silogism valid, modul ponendo tollens
b) silogism valid, modul tollendo ponens
c) silogism nevalid.
d) silogism valid, modul ponendo tollens
e) silogism valid, modul tollendo polens
8.5 SILOGISME DE RELAŢIE

8.5.1 Analizaţi inferenţele de mai jos şi caracterizaţi-le:
a) Toate ştiinţele se întemeiază pe analiza general valabilă a obiectelor gândirii.
Orice progres al ştiinţei se întemeiază pe progresul analizei general valabile a
obiectelor gândirii.
b) Mont Blanc este cel mai înalt munte din Europa.
Vârful Mont Blanc-ului este vârful celui mai înalt munte al Europei.
c) Acţiunea unui om capătă impulsuri predominant din sentiment.

Acţiunea unui om egoist capătă impulsuri predominant din sentimente egoiste.
(Benno Erdmann, Logik, p. 639)
8.5.2 Analizaţi silogismele ce urmează şi caracterizaţi-le:

a) Meteoriţii sunt corpuri ce cad, care îşi au originea dincolo de atmosferă.
Corpurile ce cad, care îşi au originea dincolo de atmosferă sunt corpuri materiale
care provin din alte corpuri ale universului.
Meteoriţii sunt corpuri materiale ce provin din alte corpuri ale universului.
b) Direcţia de mişcare concordantă a diferitelor corpuri în acelaşi spaţiu se întemeiază

de cele mai multe ori pe o cauză de mişcare comună.
În mişcarea lor planetele prezintă o direcţie de mişcare concordantă în jurul
Soarelui.
Mişcarea planetelor în jurul Soarelui se întemeiază, probabil, pe o cauză a mişcării
comune.
(Wilhelm Wundt, Logik)
Sugestie: ambele silogisme sunt silogisme de subsumare
8.5.3 Analizaţi şi caracterizaţi următoarele silogisme:

a) x=y
y=z
x=z
b) x=a+y
y=bz
x=a+bz
c) A are însuşirile M, N, O, P etc.

B are însuşirile M, N, O, P etc.
A este asemănător cu B.
d) A are însuşirea M.
Specia X are însuşirea M.
A aparţine (probabil) speciei X.
Soluţie:
a) silogism de egalitate, valid
b) silogism de substituţie, valid
c) silogism de comparaţie, probabil
d) silogism de subsumare, probabil
8.6 POLISILOGISME
8.6.1 Analizaţi următoarele polisilogisme şi clasificaţi-le. Delimitaţi apoi soriţii
corespunzători.
a) Cine neaga orice, nu admite nimic; cine nu admite nimic e în contrazicere cu sine;
cine e în contrazicere cu sine, nu gândeşte logic; deci, cine neagă orice, nu gândeşte
logic.
(R. Demetrescu)
b) Argumentarea lui Socrate în faţa condamnării (conform lui Platon, în Criton): eu am

trăit de bunăvoie în ţara asta; cine trăieşte într-o ţară de bunăvoie, recunoaşte
implicit legile ei; cine recunoaşte aceste legi, trebuie să le respecte; cine respectă
legile ţării nu are dreptul de a se sustrage unei condamnări nedrepte. Deci, eu nu
trebuie să fug din faţa condamnării nedrepte.
c) Qui prudens est, et temperatus est; qui temperatus est, et constans est; qui constans
est, et imperturbatus est; qui imperturbatus est, sine tristitia est; qui sine tristitia est,
beatus est; ergo, prudens beatus est.
(Seneca)
Soluţie:
a) polisilogism analitic (regresiv), sorit aristotelic
b) polisilogism analitic (regresiv), sorit aristotelic
c) polisilogism analitic (regresiv), sorit aristotelic
8.6.2 Analizaţi silogismele următoare şi aduceţi-le, dacă este necesar, la forma

completă;
-stabiliţi dacă sunt valide;
-indicaţi modul valid sau, după caz, felul erorii;
-reduceţi, de la caz la caz, silogismul la un silogism de figura I;
-reduceţi silogismele ipotetice la forma de silogisme categorice.
a) Elementele chimice sunt metale.
Fierul este metal.
Fierul este un element chimic.
b) Aristotel trebuie să fi fost un om de extraordinară sârguinţă, căci numai un astfel de

om putea crea o astfel de operă.
c) Este piatra un corp? Da. Nu este o esenţă vie un corp? Ba da, este. Nu eşti tu o
esenţă vie? Ba da, sunt. Deci tu eşti o piatră, căci tu eşti un corp. (Lucian)
d) Cărţile sunt un izvor de amuzament şi poveţe; un tabel al logaritmilor este o carte;

deci un astfel de tabel este izvor de amuzament şi poveţe.
e) Dacă lumina nu este întreruptă în apropierea suprafeţei lunii, nu se produce

crepuscul; dacă Luna nu are atmosferă, lumina nu se poate întrerupe în dreptul
suprafeţei ei; dacă Luna nu are atmosferă, nu se poate produce crepuscul.
(W. S. Jevons, Leitfaden der Logik, pp. 185-194)

Soluţie:
a) nevalid, figura a III-a, aaa, mediu nedistribuit
b) O operă remarcabilă putea fi creată numai de un om de extraordinară sârguinţă.
Aristotel a creat o operă remarcabilă.
Aristotel trebuie să fi fost un om de extraordinară sârguinţă
silogism valid, figura I, modul barbara
c) Tu eşti o esenţă vie.
O esenţă vie este un corp.
Tu eşti un corp.
Piatra este un corp.
Tu eşti o piatră
polisilogism regresiv nevalid.
8.7 DILEME
8.7.1 Examinaţi validitatea următoarelor dileme:
1. Dacă îmi spui ceea ce eu înţeleg deja, atunci nu lărgeşti în vreun fel înţelegerea
mea; dacă îmi spui ceea ce eu nu înţeleg deja, atunci remarcile tale sunt neinteligibile
pentru mine. Ceea ce îmi spui trebuie sau să fie înţeles deja de mine sau ceva ce nu
înţeleg. Prin urmare, ceea ce îmi spui sau nu lărgeşte înţelegerea mea sau este
neinteligibil pentru mine.
2. Dacă argumentul deductiv este nevalid atunci el este fără valoare; argumentul
deductiv care nu aduce nimic nou este astfel fără valoare. Argumentele deductive sau
sunt nevalide, sau nu aduc nimic nou. De aceea, argumentele deductive sunt fără
valoare.
3. Dacă concluzia unui argument deductiv trece dincolo de premise, atunci

argumentul este nevalid; dacă concluzia unui argument deductiv nu trece dincolo de
premise, atunci argumentul nu aduce nimic nou. Concluzia unui argument deductiv sau
trece sau nu trece dincolo de premise. Aşadar, argumentele deductive sau sunt nevalide
sau nu aduc nimic nou.
4. Dacă vrem să avem linişte, atunci nu trebuie să încurajăm spiritul de competiţie;

dacă vrem să progresăm, atunci este necesar să încurajăm spiritul de competiţie. Noi
trebuie sau să încurajăm, sau să nu încurajăm spiritul de competiţie. Ca urmare, noi sau
nu vom avea linişte, sau nu vom avea progres.
5. Dacă omul este bun de la natură, atunci nu este nevoie de legi pentru a preveni
faptele rele; dacă omul este rău de la natură, atunci legile nu reuşesc să prevină faptele
rele. Omul este bun, sau rău de la natură. Prin urmare, sau legile nu sunt necesare pentru
a preveni răul, sau ele nu reuşesc să o facă.
(Irving M. Copi, Introduction to Logic, New York: The Macmillan Company, 1961)
8.7.2 Analizaţi raţionamentele de mai jos, stabiliţi felul lor şi arătaţi dacă sunt valide
sau nu.
a) ‘Elementul’ experienţei este senzaţie sau nu este senzaţie.
Dacă ‘elementul’ experienţei este o senzaţie, filosofia lui Mach este idealistă.
Dacă ‘elementul’ experienţei nu este o senzaţie, filosofia lui Mach este vorbărie
goală.
Deci filosofia lui Mach este sau idealistă, sau vorbărie goală.
b) Dacă Dumnezeu este infinit de bun, el vrea suprimarea răului în lume.

Dacă Dumnezeu este atotputernic, el poate suprima răul în lume.
Or în lume răul există.
Deci Dumnezeu sau nu vrea sau nu poate suprimarea răului în lume.
(Epicur)
c) Dacă moartea ar exista, ea i-ar atinge fie pe cei vii, fie pe cei morţi.
Pe cei vii ea nu îi atinge căci ei trăiesc.
Pe cei morţi ea nu îi atinge căci ei nu trăiesc.
Deci moartea nu este.
(Epicur)
d) ‘Cornutus’: Ceea ce nu ai pierdut mai ai. Or nu ai pierdut coarnele. Deci mai ai

coarne.
e) ‘Crocodilus’: un crocodil a răpit copilul unei egiptene. El a promis mamei că-i va

înapoia copilul dacă va ghici ce va face, altfel îl va mânca. Mama a răspuns că nu-i
va înapoia copilul. Nu trebuie să-ţi înapoiez copilul, a răspuns crocodilul. Căci ai
vorbit sau adevărat sau fals. Dacă ai spus adevărul nu-l voi înapoia conform celor
spuse. Dacă ai spus falsul nu-l voi înapoia conform înţelegerii.
f) ‘Eutalus şi Protagoras’: Eutalus a luat lecţii de retorică de la celebrul sofist

Protagoras pe baza unui contract care prevedea ca învăţăcelul să plătească
magistrului 1/2 din onorariu la început iar cealaltă jumătate a onorariului când va fi
câştigat primul proces. După ce a terminat învăţătura cu Protagoras, Eutalus nu a
susţinut nici un proces şi nici nu i-a plătit lui Protagoras cealaltă jumătate a
onorariului. Între cei doi începe următoarea dispută şi se desfăşoară argumentarea
ce urmează: Protagoras: Îmi vei plăti în orice caz. Căci judecătorii sau te vor
pedepsi sau te vor achita. În primul caz va trebui să-mi plăteşti conform
condamnării; în al doilea caz, va trebui să-mi plăteşti conform contractului. Deci va
trebui oricum să-mi plăteşti. Eutalus: Judecătorii mă vor condamna sau mă vor
achita. Dacă mă vor condamna nu voi plăti, potrivit contractului. Dacă mă vor
achita nu voi plăti conform sentinţei. Deci în nici un caz nu voi plăti.
Sugestie: toate raţionamentele sunt silogisme ipotetico – disjunctive, mai precis sunt
dileme:
a) dilemă constructivă complexă
b) dilemă distructivă complexă
8.8 SILOGISME MODALE

8.8.1 Analizaţi următoarele silogisme modale şi stabiliţi figura, modul şi validitatea
lor.
a) Nici un cal nu este bun.
Este necesar ca orice cal să fie animal.
Unele animale nu sunt bune.
b) Nici un cal nu este bun.

Este necesar ca orice cal să fie animal.
Este necesar ca unele animale să nu fie bune.
c) Este necesar ca unele bipede să nu fie animale.

Toate animalele se mişcă.
Unele mişcătoare nu sunt bipede.
d) Toate înălţimile sunt friguroase.

Este necesar ca Mont Blanc să fie o înălţime.
Este necesar ca Mont Blanc să fie friguros.
e) Nici o fiinţă extraterestră nu vieţuieşte pe Pământ.
Este necesar ca oamenii să vieţuiască pe Pământ.
Este necesar ca oamenii să nu fie fiinţe extraterestre.
f) Este necesar ca nici o plantă să nu raţioneze.

Este necesar ca orice om să raţioneze.
Este necesar ca nici un om să nu fie plantă.
g) Este necesar ca orice stadion să fie loc pentru sport.

Este necesar ca unele construcţii să nu fie locuri pentru sport.
Este necesar ca unele construcţii să nu fie stadioane.
h) Este necesar ca toţi oamenii să fie animale.

Unii albi nu sunt animale.
Este necesar ca unii albi să nu fie oameni.
(Aristotel, Analitica primă)
i) Orice organizare ştiinţifică ridică randamentul.

Este necesar ca unele organizări în producţia modernă să fie ştiinţifice.
Este necesar ca unele organizări în producţia modernă să ridice randamentul.
j) Este necesar ca unele păduri să nu fie supuse exploatării forestiere.

Este necesar ca orice pădure să fie îngrijită.
Este necesar ca unele locuri îngrijite să nu fie supuse exploatării.
k) Este necesar ca nici un om de ştiinţă să nu admită falsul.

Unii oameni sunt oameni de ştiinţă.
Este necesar ca unii oameni să nu admită falsul.
l) Toţi adevăraţii artişti au imaginaţie.

Este necesar ca unii oameni să fie artişti.
Este necesar ca unii oameni să aibă imaginaţie.
m) Este necesar ca nici un sportiv să nu trişeze.

Unii tineri sunt sportivi.
Este necesar ca unii tineri să nu trişeze.
n) Este necesar ca nici un magistrat să nu fie nebun.

Orice judecător este magistrat.
Este necesar ca nici un judecător să nu fie nebun.
o) Nici un acrobat nu este în afara pericolului.
Este necesar ca unii atleţi să fie acrobaţi.
Unii atleţi nu sunt în afara pericolului.
p) Este necesar ca toate mările să fie saline.

Unele întinderi de apă nu sunt saline.
Unele întinderi de apă nu sunt mări.
q) Orice durere este pasageră.

Este necesar ca orice durere să fie o senzaţie.
Este necesar ca unele senzaţii să fie pasagere.
r) Este necesar ca nici un om să nu fie dispreţuit.

Unii oameni sunt răi.
Este necesar ca unii dintre cei răi să nu fie dispreţuiţi.
s) Este posibil ca orice logician să fie neînţeles

Este posibil ca orice om sensibil să fie logician.
Este posibil ca orice om sensibil să fie neînţeles.
t) Este posibil ca nici un academician să nu fie capricios.

Este posibil ca unii oameni să nu fie academicieni.
Este posibil ca unii oameni să nu fie capricioşi.
u) Orice felină este carnivoră.

Este posibil ca unele animale să fie carnivore.
Este posibil ca unele animale să fie feline.
(Fr. Chenique)
v) Este posibil ca nici un tânăr să nu încalce legea.

Orice student este tânăr.
Este posibil ca nici un student să nu încalce legea.
w) Orice filosof adevărat este ateu.

Este posibil ca orice om instruit să devină filosof.
Este posibil ca orice om instruit să fie ateu.
x) Nici o operă ştiinţifică nu deţine adevărul absolut.

Este posibil ca opera lui Kant să nu fie operă ştiinţifică.
Este posibil ca opera lui Kant să nu deţină adevărul absolut.
y) Orice pictură a lui Rafael este demnă de admiraţie.

Este posibil ca unele opere plastice să nu fie picturi ale lui Rafael
Este posibil ca unele opere plastice să fie demne de admiraţie.
z) Nici un om de ştiinţă adevărat nu admite principiul autorităţii în cunoaştere.

Este posibil ca unii studenţii să nu fie oameni de ştiinţă adevăraţi.
Este posibil ca unii studenţi să nu admită principiul autorităţii în cunoaştere.
aa) Este posibil ca nici un automobil să nu derapeze.

Este posibil ca vehiculele ce trec prin punctul X să nu fie automobile.
Este posibil ca vehiculele ce trec prin punctul X să nu derapeze.
bb) Este posibil ca orice tânăr să facă sport.

Este posibil ca unii oameni să nu fie tineri.
Este posibil ca unii oameni să facă sport.
cc) Este posibil ca orice om să se ocupe de filosofie.

Este necesar ca orice om să fie raţional.
Este posibil ca orice fiinţă raţională să se ocupe de filosofie.
dd) Este posibil ca nici una din ipotezele actuale privind originea cancerului să nu se
confirme.
Este necesar ca toate aceste ipoteze să fie fundamentate la nivelul actual al
experienţelor.
Este posibil ca unele susţineri la nivelul actual al experienţelor să nu se confirme.
ee) Este necesar ca nici o faptă rea să nu rămână nesancţionată.

Este posibil ca unele fapte rele să fie involuntare.
Este necesar ca unele fapte involuntare să nu rămână nesancţionate.
ff) Este posibil ca orice faptă bună să fie recompensată.

Este necesar ca nici o crimă să nu fie recompensată.
Nici o crimă nu este faptă bună.
gg) Este posibil ca orice filosofie să fie expresia timpului său.

Este necesar ca orice filosofie să fie noncontradictorie.
Este posibil ca unele creaţii noncontradictorii să fie expresii ale timpului lor.
8.8.2 Verificaţi validitatea următoarelor silogisme modale şi identificaţi figura şi

modul lor.
a) Este necesar ca toţi M să fie P.
Este necesar ca toţi S să fie M.
Este necesar ca toţi S să fie P.
b) Este necesar ca toţi P să fie M.

Este necesar ca toţi P să fie M.
c) Este necesar ca nici un P să nu fie M.

Este necesar ca nici un S să nu fie P.
d) Este necesar ca nici un M să nu fie P.

e) Este necesar ca nici un M să nu fie P.

f) Este necesar ca toţi M să fie P.

Este necesar ca unii S să fie M.
Este necesar ca unii S să fie P.
g) Este necesar ca toţi P să fie M.

Este necesar ca unii S să nu fie M.
Este necesar ca unii S să nu fie P.
h) Este necesar ca nici un M să nu fie P.

i) Este necesar ca nici un P să nu fie M.

j) Este necesar ca toţi M să fie P.

Este necesar ca nici un M să nu fie S.
k) Este necesar ca toţi M să fie P.

Toţi S sunt M.
l) Toţi M sunt P.
m) Toţi M sunt P.
Toţi S sunt P.
n) Nici un P nu este M.
o) Este necesar ca toţi P să fie M.

Unii S sunt M.
Este necesar ca unii S să fie P.
p) Este necesar ca toţi P să fie M.

Unii S nu sunt M.
q) Este posibil ca toţi M să fie P.

Este posibil ca unii S să fie M.
Este posibil ca unii S să fie P.
r) Este posibil ca toţi M să fie P.

Este posibil ca unii S să nu fie M.
Este posibil ca unii S să nu fie P.
s) Este posibil ca nici un M să nu fie P.

Este posibil ca toţi S să fie M.
Este posibil ca nici un S să fie P.
t) Este posibil ca toţi P să fie M.

u) Este posibil ca nici un P nu este M.

Este posibil ca nici un S să fie P.
v) Este posibil ca toţi M să fie P.

Este posibil ca toţi M să fie S.
w) Este posibil ca nici un M să nu fie P.

Este posibil ca toţi M să fie S.
x) Este posibil ca toţi M să fie P.

Toţi S sunt M.
Este posibil ca toţi S să fie P.
y) Toţi M sunt P.
z) Este posibil ca nici un P să nu fie M.

Toţi S sunt M.
Este posibil ca nici un S să nu fie P.
aa) Este posibil ca toţi P să fie M.

Nici un S nu este M.
bb) Este posibil ca toţi M să fie P.

Toţi M sunt S.
Este posibil ca unii S să nu fie P
cc) Este posibil ca unii M să fie P.

Toţi M sunt S.
dd) Este posibil ca unii M să nu fie P.
Toţi M sunt S.
ee) Toţi M sunt P.

ff) Toţi P sunt M.

Este posibil ca nici un S să nu fie M.
gg) Este necesar ca toţi M să fie P.

hh) Este necesar ca nici un M să nu fie P.

ii) Este necesar ca nici un M să nu fie P.

Nici un S nu este P.
jj) Este necesar ca nici un P să nu fie M.

Este contingent ca toţi S să fie M.
Este contingent ca nici un S să nu fie P.
kk) Este necesar ca toţi M să fie P.

Este contingent ca toţi M să fie S.
Este contingent ca unii S să fie P.
ll) Este contingent ca toţi M să fie P.

Este contingent toţi S să fie P.
mm) Este contingent ca toţi P să fie M.

Este necesar ca nici un S să nu fie M.
Este contingent nici un S să nu fie P.
nn) Este contingent ca unii M să fie P.

Este necesar ca toţi M să fie S.
Este contingent unii S să fie P.
oo) Este contingent ca toţi P să fie M.

Este necesar ca nici un S să nu fie M.
Nici un S să este P.

8.9.1 Sunt următoarele inferenţe valide? Justficaţi-vă răspunsul
a) San Francisco este la vest de New York.
Pekin este la vest de San Francisco.
Berlin este la vest de Pekin
Berlin este la vest de San Francisco.
b) Peştii trăiesc în apă.

Maimuţele nu sunt peşti.
Maimuţele nu trăiesc în apă.
c) Peştii trăiesc în apă.

Balenele nu sunt peşti.
Balenele nu trăiesc în apă.
d) Toţi leii sunt fioroşi.

Unii lei nu beau cafea.
Unele creaturi care beau cafea nu sunt fioroase.
e) Nici un falit nu este bogat.

Unii neguţători nu sunt faliţi.
Unii neguţători sunt bogaţi.
f) Nouă zeci şi nouă de cretani sunt mincinoşi.

Epimenide este cretan.
Epimenide este mincinos.

(M.Cohen, E. Nagel, An Introduction...pp. 418-419)
Soluţie:
a) nevalid
b) nevalid
c) nevalid
d) nevalid
e) nevalid
8.9.2 Examinaţi validitatea următoarelor argumente numind eroarea, dacă apare:

a) Dacă dorinţele ar fi cai, cerşetorii ar putea călări; dar dorinţele nu sunt cai; deci,
cerşetorii nu pot călări.
b) Dacă materia este atomică în structură, substanţele chimice se combină în proporţii

definite; substanţele chimice se combină în proporţii definite; deci, materia este
atomică în structură.
c) Hamlet a fost ori prea timid ori prea tulburat pentru a-şi răzbuna tatăl; deoarece el
era prea timid (el şi-a manifestat timiditatea în mai multe feluri) el nu era prea
tulburat.
(Ralph Eaton, General Logic, pp. 595-597)
Soluţie:
a) nevalid, negarea antecedentului
b) nevalid, afirmarea consecventului
8.9.3 Identificaţi forma şi discutaţi validitatea sau nevaliditatea fiecăruia din

următoarele raţionamente:
1. Smith este fochistul sau Smith este inginerul. Smith nu este fochistul. De aceea,
Smith este inginerul.
2. Dacă Jones trăieşte în Chicago atunci Jones este tâmplar. Jones trăieşte în
Chicago. Ca urmare, Jones este tâmplar.
3. Dacă Robinson este tâmplar, atunci el trăieşte în Chicago. Robinson nu trăieşte în

Chicago. Ca urmare, Robinson nu este tâmplar.
4. Dacă Robinson este tâmplar, atunci Smith este inginer. Robinson nu este tâmplar.
Ca urmare, Smith nu este inginer.
5. Străinul este fie escroc fie nebun. El este escroc. Ca urmare, străinul nu este
nebun.
6. Dacă Jones este vecinul de apartament al tâmplarului, atunci douăzeci de mii este
exact divizibil cu trei. Dar douăzeci de mii nu este exact divizibil cu trei. Ca urmare,
Jones nu este vecinul de apartament al tâmplarului.
7. Dacă acest silogism comite eroarea de a afirma consecventul atunci el este

nevalid. Acest silogism nu comite eroarea de a afirma consecventul. Ca urmare, acest
silogism este valid.
(Irving M. Copi, Introduction to Logic, The Macmillan Company, New York, 1961)
Soluţie:
1. valid, ponendo - tollens
2. valid, modus ponens
3. valid, modus tollens
4. nevalid, negarea antecedentului
5. nevalid
6. valid, modus tollens
7. nevalid, negarea antecedentului
9 ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ
9.1 LOGICA PROPOZIŢIILOR

REGULILE TABLOURILOR SEMANTICE (LOGICA PROPOZIŢIONALĂ)
A¬ A(¬x) F¬ F(¬x)
M M
F(x) A(x)
A ∧ ∧
A(x y) F ∧ F(x y) ∧
M NO
A(x) F(x) F(y)
M
A(y)
A ∨ A(x y)∨ F ∨F(x y) ∨
NO M
A(x) A(y) F(x)
M
F(y)
A → →
A(x y) F → F(x y) →
NO M
F(x) A(y) . A(x)
M
F(y)
A ⇔ ⇔
A(x y) F ⇔ F(x y) ⇔
NO NO
A(x) F(x) A(x) F(x)
A(y) F(y) F(y) A(y)
9.1.1 Decideţi, cu ajutorul regulilor tablourilor semantice, dacă există o situaţie în

care cele trei afirmaţii de mai jos pot fi adevărate împreună şi, dacă există, care este
această situaţie (Keisler)
Trei indivizi S, P, R sunt cercetaţi în legătură cu comiterea unei infracţiuni. Ei declară
următoarele:
S: P este vinovat iar R este nevinovat
P: Dacă este vinovat S, atunci este vinovat şi R
R: Eu sunt nevinovat, dar cel puţin unul din ceilalţi doi este vinovat.
Rezolvare:
dacă procedăm la următoarea abreviere:
p: P este vinovat
r: R este vinovat
s: S este vinovat,
atunci structura logică a celor trei declaraţii este:
S: p ∧ ¬r
P: s → r
R: ¬r ∧ (s ∨ p)
Elemente de logică matematică 199
Pentru a testa dacă cele trei declaraţii pot fi simultan adevărate, trebuie să verificăm
dacă tabloul semantic complet, corespunzător conjuncţiei celor trei declaraţii, are cel
puţin o ramură deschisă
∧ ✓
1. A(p ¬r)
→ ✓
2. A(s r)
∧∨
3. A(¬r (p s))
✓
M
4.A(¬r) din 3./A∧ ✓
✓
∨ ∧
M
5. A(p s) din 3./A
∧
M
6. A(p) din 1./A ✓
∧
M
7. A(¬r) din 1./A
M
8. F(r) din 4. /A¬ sau 7./A¬
→ →
NO
9. F(s) din 2./A 10. A(r) din 2./A
x
∨ ∨
NO
11.A(p) din 5./A 12.A(s) din 5./A
x
Observăm că tabloul semantic are o ramură deschisă, prin urmare există o situaţie în
care cele trei afirmaţii sunt adevărate. Citind asignările variabilelor propoziţionale de pe
această ramură obţinem situaţia în care cele trei declaraţii sunt adevărate simultan,
respectiv:
A(p) [v(p) = 1]
F(s) [v(s) = 0]
F(r) [v(r) = 0]
9.1.2 Determinaţi, cu ajutorul regulilor tablourilor semantice, dacă următoarele

argumente sunt valide. În cazul în care nu sunt valide, oferiţi o evaluare a variabilelor
propoziţionale care să constituie un contraexemplu:
a) Logica e grea sau logica nu e agreată de studenţi.
Dacă matematica e uşoară, atunci logica nu e grea.
Logica este agreată de studenţi.
Matematica nu e uşoară.
Rezolvare:
p = logica e grea
q = logica e agreată de studenţi
r = matematica e uşoară,
atunci structura logică a argumentului este:
p v ¬q
r → ¬p
q
¬r
Pentru a determina validitatea argumentului trebuie să verificăm dacă există o situaţie în
care premisele sunt adevărate iar concluzia argumentului este falsă, ceea ce revine la a
testa dacă tabloul semantic de mai jos are cel puţin o ramură deschisă:
1. A(p ∨ ¬q) ✓
2. A(r → ¬p) ✓
3. A(q)
4. F(¬r)
✓
M
5. A(r) din 4./A¬
NO ✓
6. A(p) din 1./A ∨ 7. A(¬q) din 1./A ∨
NO M ✓
8. F(r) din 2./A → 9. A(¬p) din 2./A → 10. F(q) din 7./A¬
x M x
11. F(p) din 9./A¬
x
Tabloul semantic nu are nici o ramură deschisă, ceea ce înseamnă că nu există nici o
situaţie în care premisele sunt adevărate şi concluzia falsă, prin urmare argumentul este
valid.
b) Dacă populaţia lumii continuă să crească, atunci oraşele vor deveni suprapopulate.
Dacă oraşele devin suprapopulate, atunci poluarea va deveni intolerabilă.
Populaţia lumii continuă să crească.
Poluarea va deveni intolerabilă.
Rezolvare:
p = populaţia lumii continuă să crească
q = oraşele vor deveni suprapopulate
r = poluarea va deveni intolerabilă,
p→q
q→r
p
r
1. A(p → q) ✓
2. A(q → r)
✓
3. A(p)
4. F(r)
NO
5. F(p) din 1./A → 6. A(q) din 1./A →
x NO
7. F(q) din 2./A → 8. A(r) din 2./A →
x x
Tabloul semantic nu are nici o ramură deschisă ceea ce înseamnă că nu există nici o
valid.
c) Dacă vei minţi, atunci te vor urî zeii.

Dacă vei spune adevărul, atunci te vor urî oamenii.
Fie minţi, fie spui adevărul.
Fie te vor urî zeii, fie te vor urî oamenii
Rezolvare:
p = vei minţi
q = te vor urî zeii
r = vei spune adevărul
s = te vor urî oamenii,
p→q
r→s
pvr
qvs
1. A(p → q) ✓
✓
2. A(r → s)
✓
3. A(p v r)
4. F(q v s)
✓
5. F(q) din 4./F ∨
M
6. F(s) din 4./F ∨
NO
7. F(p) din 1./A → 8. A(q) din1./A →
NO x
9. F(r) din 2./A → 10. A(s) din 2./A →
NO x
11. A(p) din 3./A ∨ 12.A(r) din 3./A ∨
x x
Tabloul semantic nu are nici o ramură deschisă, ceea ce înseamnă că nu există nici o
valid.
d) Dacă dorim diminuarea efectului de seră, atunci trebuie să optăm pentru energia
nucleară.
Dacă dorim diminuarea riscului unui accident nuclear, atunci trebuie să optăm
pentru energia convenţională.
Fie nu vom opta pentru energia nucleară, fie nu vom opta pentru energia
convenţională.
Fie nu vom diminua efectul de seră, fie nu vom diminua riscul unui accident
nuclear.
e) Fie guvernanta, fie majordomul, fie bucătarul au comis crima.

Dacă bucătarul a comis crima, atunci arma crimei este un cuţit.
Dacă arma crimei este un cuţit, atunci este fals că fie guvernanta, fie majordomul
au comis crima.
Arma crimei a fost un cuţit.
Bucătarul a comis crima.
f) Mecanica newtoniană nu poate fi adevărată dacă mecanica relativistă este

adevărată.
Mecanica relativistă este adevărată dacă şi numai dacă spaţiul este neeuclidian.
Spaţiul este neeuclidian sau mecanica newtoniană este adevărată.
g) Dacă matematica este apreciată de studenţi, atunci logica este apreciată de studenţi
Dacă matematica este uşoară, atunci matematica este apreciată de studenţi
Dacă logica nu este apreciată de studenţi, atunci matematica este uşoară
Logica este apreciată de studenţi.
h) Propunerea de grant este la poştă.

Dacă comisia va primi propunerea de grant până vineri, o va soluţiona în timp util.
Dacă propunerea de grant este la poştă, comisia o va primi până vineri.
Comisia va soluţiona propunerea de grant în timp util.
i) Fie toate cărţile spun ceea ce spune Coranul, fie nu spun ceea ce spune Coranul.
Dacă nu spun ce spune Coranul, trebuie arse.
Dacă spun ce spune Coranul, trebuie arse.
Toate cărţile trebuie arse.
9.1.3 Determinaţi validitatea următoarelor scheme argumentative:

a) (¬x ∧
¬y) → ¬z
z→ (x v y)
b) p v q
p→r
q→s
rvs
c) pvq
q→r
p→r
d) (¬x ∧¬y) → ¬z
(¬x ∧ z ) → y
e) (x ∨¬y) ∧(z ∨¬t)

(x ∧z) v (x ∧¬t) v (¬y ∧z) v (¬y ∧¬t)
f) m → (k → b)
¬k → ¬m
l m ∧
b
∧ ∨
g) a (b c)
∨∧
(¬c h) (h → ¬h)
a ∧b
h) p → (q → r)
(p → q) → (p → r)
i) ∧ ∧
p ∧ ((p → q) ((q → r) (r → s)))
s
j) ∧∨
o→(s (b r))
∨ ∧ ∨ ∧(¬r ∨z))
(¬s x) ((¬b y)
∨
(¬x ¬y)
o
r
9.1.4 Determinaţi validitatea următoarelor argumente:

a) Dacă seiful a fost spart, atunci a fost spart de Smith cu ajutorul lui Brown sau
Robinson. Nici unul dintre cei trei nu ar fi putut fi implicat decât dacă ar fi lipsit de
la întâlnire. Dar ştim că fie Smith, fie Brown au fost prezenţi la întâlnire. Atunci,
din moment ce seiful a fost spart, rezultă că Robinson a fost cel care a ajutat la
spargerea lui.
Sugestie: dacă procedăm la următoarea abreviere:

o = seiful a fost spart
s = seiful a fost spart de Smith
b = seiful a fost spart cu ajutorul lui Brown
r = seiful a fost spart cu ajutorul lui Robinson
x = Smith a lipsit de la întâlnire
y = Brown a lipsit de la întâlnire

z = Robinson a lipsit de la întâlnire,
o → (s ∧ (b ∨ r))
(¬x → ¬s) ∧ ((¬y → ¬b) ∧ (¬z → ¬r))
¬x ∨ ¬y
o
r
b) Cancerul la plămâni nu este cauzat de fumat, din următoarele motive: Cancerul la

plămâni este mai frecvent printre fumătorii bărbaţi decât printre fumătorii femei.
Dacă fumatul ar fi fost cauza cancerului, propoziţia anterioară nu ar fi adevarată.
Faptul că această boală este mai frecventă printre fumătorii bărbaţi decât printre
fumătorii femei implică faptul că ea este cauzată de ceva din constituţia bărbaţilor.
Dar dacă boala e cauzată de ceva din constituţia bărbaţilor, atunci nu e cauzată de
fumat.

m = cancerul la plămâni este mai frecvent printre fumătorii bărbaţi decât printre
fumătorii femei
l = cancerul la plămâni este cauzat de fumat
u = cancerul la plămâni este cauzat de ceva din constituţia bărbaţilor,
atunci structura logică a argumentului este următoarea:
m
l → ¬m
m→u
u → ¬l
¬l
c) Avortul nu este greşit din punct de vedere moral, deoarece avortul este greşit din
punct de vedere moral numai dacă fetusul are dreptul de a folosi organele altor
persoane ca să supravieţuiască. Dar, (deoarece nimeni nu are acest drept), fetusul
nu are acest drept.

w = avortul este greşit din punct de vedere moral
u = fetusul are dreptul de a folosi organele altor persoane ca să supravieţuiască,
w→u
¬u
¬w
d) Dacă ventriculele transmit 60 g de sânge la fiecare bătaie, atunci, dacă bat de 60 de

ori pe minut, ele vor transmite peste 3 kg de sânge într-un minut. Să presupunem că
ambele condiţii sunt adevărate. Ventriculele nu vor transmite 3 kg de sânge pe
minut dacă venele nu le alimentează cu această cantitate de sânge. Dacă sângele nu
circulă, nu există nici o posibilitate ca venele să alimenteze ventriculele cu această

cantitate de sânge. De aici rezultă clar că sângele circulă.

v = ventriculele transmit 60 g de sânge la fiecare bătaie
b = inima bate de 60 de ori pe minut
t = ventriculele transmit peste 3 kg de sânge într-un minut
w = venele alimentează ventriculele cu 3 kg de de sânge pe minut
c = sângele circulă,
h → (b → t)
v
b
¬w → ¬t
¬c → ¬w
c
e) Pariul lui Pascal: Dacă eu cred în Dumnezeu, atunci, dacă El există, câştig, iar
dacă nu există, atunci nu pierd. Dacă, pe de altă parte, nu cred în Dumnezeu, atunci,
dacă El există, pierd, iar dacă nu există, nu câştig. De aici rezultă că dacă eu cred în
Dumnezeu, atunci ori câştig ori nu pierd, în timp ce, dacă nu cred, atunci ori pierd
ori nu câştig.

c = eu cred în Dumnezeu,
e = Dumnezeu există,
g = eu câştig,
p = eu pierd,
c → ((e → g) ∧ (¬e → ¬p))
→ → ∧ →
¬c ((e p) (¬e ¬g) )
(c → (g ∨¬p)) ∧ (¬c → (p ∨¬g))
f) Dacă inteligenţa este în totalitate ereditară şi gemenii identici au aceeaşi ereditate,
atunci faptul că au fost crescuţi în familii separate nu va diminua similitudinea
inteligenţei între gemenii identici, deşi, în fapt, similitudinea se reduce. Gemenii
identici provin dintr-un spermatozoid şi un ovul comun. Ultima propoziţie e
adevărată, dacă şi numai dacă gemenii au ereditate identică. În concluzie,
inteligenţa nu este pe deplin ereditară.

h = inteligenţa este în totalitate ereditară
i = faptul că au fost crescuţi în familii separate va diminua similitudinea inteligenţei
între gemenii identici,
t = gemenii identici au aceeaşi ereditate,
p = gemenii identici provin dintr-un spermatozoid şi un ovul comun,
((h ∧t) → ¬i) ∧i

p
p ≡t
¬h
g) Dacă unele ţări îşi vor reduce inflaţia anul viitor, atunci Brazilia îşi va reduce
inflaţia cel mai mult şi Argentina sau Anglia o vor urma. Nici una dintre aceste trei
ţări nu îşi va reduce inflaţia decât dacă vor creşte dobânzile. Dar, fie Brazilia, fie
Argentina nu vor creşte dobânzile. Din moment ce unele ţări îşi vor reduce inflaţia
anul viitor, rezultă că Anglia va urma Braziliei în reducerea inflaţiei.

i = unele ţări îşi vor reduce inflaţia anul viitor,
b = Brazilia îşi va reduce inflaţia cel mai mult,
a = Argentina urmează Braziliei în reducerea inflaţiei,
m = Anglia urmează Braziliei în reducerea inflaţiei,
x = Brazilia va creşte dobânzile,
y = Argentina va creşte dobânzile,
z = Anglia va creşte dobânzile,
i → (b ∧ (a ∨ m))
(¬x → ¬b) ∧ ((¬y → ¬a) ∧ (¬z → ¬m))
¬x ∨ ¬y
i
m
h) Dacă există un număr infinit de puncte într-o linie finită L, atunci, dacă acele
puncte au mărime, L va fi infinit de lungă, iar dacă nu au mărime, L nu va avea
lungime. Linia L nu este nici infinit lungă şi nici fără lungime. Aceasta dovedeşte
că nu există un număr infinit de puncte în linia L
i) Dacă lumea e haotică, nu poate fi reorganizată decât dacă apare un înţelept, dar nici
un înţelept nu va apărea, dacă lumea e haotică. În concluzie, lumea nu poate fi
reorganizată dacă e haotică.
j) Oamenilor nu li se va da mită, dacă descurajăm mituirea. Dar dacă oamenilor nu li

se dă mită, atunci nu vor apărea în atenţia publicului cazuri de mituire, iar oamenii
nu vor şti că mituirea e un lucru incorect, decât dacă li se aduce la cunoştinţă acest
lucru. Date fiind toate acestea şi principiul moral: mituirea e un lucru incorect, iar
oamenii ştiu ce este un lucru incorect, putem extrage următoarea concluzie
surprinzătoare: Mituirea e un lucru incorect numai dacă nu o descurajăm.
k) Vom juca tenis şi vom merge la alergat numai dacă temperatura va ajunge la 25°C.
Temperatura nu va ajunge la 25°C. Deci nu vom juca tenis şi nu vom merge la
alergat.
(exerciţiile a) şi g) sunt adaptate după: Graeme Forbes, Modern Logic, New York:
Oxford Univesity Press, 1994, p. 86, 88, restul exerciţiilor fiind adaptări după: Ernest
Lepore, Meaning and Argument, Malden, MA.; Oxford, UK: Blackwell, 2000, pp. 98 –
100.)
l) Dacă x şi y sunt numere reale astfel încât x2 + y2 = 0, atunci x şi y sunt numere

reale astfel încât x = 0 şi y = 0. Prin urmare, dacă x şi y sunt numere reale astfel
încât cel puţin unul dintre ele este nenul (adică x ≠ 0 sau y ≠ 0), atunci x şi y sunt
numere reale astfel încât x2 + y2 ≠ 0
m) Dacă avionul nu s-ar fi prăbuşit, atunci am fi reuşit să stabilim legătura radio cu ei.
Dar, din faptul că nu am reuşit să luăm legătura radio cu ei rezultă că avionul s-a
prăbuşit.
n) Dacă azi este joi, atunci mâine este vineri. Dacă mâine este vineri, atunci poimâine
este sâmbătă. Dar poimâine nu este sâmbătă. Prin urmare, azi nu este joi.
REGULILE DEDUCŢIEI NATURALE

∧ I: pentru orice formule x şi y, dacă x este inferată, într-o demonstraţie, la linia n1 şi y
∧
este inferată la linia ni, atunci formula x z poate fi inferată la o linie ulterioară nm, unde
n1 < ni, n1 = ni, n1 > ni.
∧ ∧ ∧
E: pentru orice formulă x y , dacă x y este inferată, într-o demonstraţie, la linia
n1, atunci formula x sau formula y poate fi inferată la o linie ulterioară nm
→I: pentru orice formule x şi y, dacă din asumpţia formulei x [notată cu A(→I)], la o
linie n1, a fost derivată la linia ni formula y, atunci se poate infera, la o linie ulterioară
→
nm, formula x y , renunţând la asumpţia x.
→
→E: din orice formule x y şi x inferate, într-o demonstraţie, la liniile n1 respectiv ni
se poate infera, la o linie ulterioară nm, formula y, unde n1 < ni, sau n1 > ni.
∨I: din orice formulă x (sau y) care este inferată, într-o demonstraţie, la linia n se
poate infera, la o linie ulterioară n , formula x ∨y .
1
∨E: din orice triplet de formule x∨y , x→z şi y→z care sunt inferate, într-o
demonstraţie, la liniile n1, ni respectiv nn, se poate infera, la o linie ulterioară nm,
formula z, unde ni < nn sau ni > nm.
↔ I din orice formule x → y şi y → x care au fost inferate la liniile n respectiv n ale

1 i
↔ y , unde n < n ,
unei demonstraţii, se poate infera, la o linie ulterioară nm, formula x 1 m
sau n1 > nm.
↔ E din orice formulă x ↔ y care a fost inferată la linia n1 a unei demonstraţii se

poate infera la o linie ulterioară ni, formula x → y respectiv formula y → x .
¬ I dacă din asumpţia formulei x [notată cu A( ¬ I)] la o linie n1, a fost derivată ⊥ la linia
ni, atunci se poate infera, la o linie ulterioară nm, formula ¬x , renunţând la asumpţia x
¬E dacă, într-o demonstraţie, a fost dedusă atât o formulă x, la linia n1, cât şi o
formulă ¬x la linia ni, atunci se poate infera, la o linie ulterioară nm, ⊥ , unde n1 < ni,
sau n1 > ni.
D.N dacă, într-o demonstraţie, a fost dedusă o formulă ¬¬x, la o linie n1, atunci se poate
infera, la o linie ulterioară nm, formula x.
Putem reprezenta schematic regulile deducţiei naturale astfel:

n 1. x n 1. x y ∧ ∧
n 1. x y
∧ I ni. y
M ∧ E M
n m . x; n 1, E∧
sau M
n m . y; n1 , ∧E
∧ ∧
M
n m . x y; n 1 , n i , I
n 1. x n1 x y →
M M
ni. y →E n i x
→
M
→I n m y; n 1 , n i , E
→ →
M
n m . x y; n 1 - n i , I
n 1. x n 1. y n1 x y ∨
∨ sau
→
∨ ∨ ∨ ∨
I M M M
n m . x y; n1 , I n m . x y; n1 , I ni x z
∨ E
nm y z
M
→
∨
M
n n z; n 1 , n i , n m , E
n 1. x →y ↔y
n1 x n1 x ↔ y
↔In i y→ x
M
↔ E n i x → y; n1, ↔ E n i y →M x; n1, ↔ E
M sau
x ↔ y; n 1, n i , ↔ I
M
nm
n1 x n 1.x
M
ni ⊥
M
¬E n i ¬x
⊥
¬I M M
n m ¬x; n1 - n i , ¬I nm. ; n 1 , n i , ¬E
n 1 . ¬¬x
D.N M
n m . x; n 1 , ¬E
9.1.5 Demonstraţi, cu ajutorul regulilor deducţiei naturale, validitatea următoarelor

scheme argumentative:
1.1 (x→z)→ [(y→z)→(x→y)], (x→z), (y→z)├ x→y
Rezolvare
1. (x→z)→ [(y→z)→(x→y)]; P
2. (x→z); P
3. (y→z); P
4. (y→z)→(x→y); 1, 2, →E
5. (x→y); 3, 4, →E
1.2 (x→y), (y→z)├ (x→z)

Rezolvare
1. (x→y); P
2. (y→z); P
→
3. x; A ( I)
→
→
4. y;1, 3, E
5. z; 2, 4, E
6. x→z; 3 – 5, →I
∧ ∧
1.3 (x y)→z├ (y x)→z
Rezolvare
∧
1. (x y)→z; P
∧ →
2. y x; A ( I)
∧
3. y; 2, E
∧
4. x; 2, E
∧ ∧
5. x y; 4, 3, I
→
6. z;1, 5, E
7. (y ∧x)→z; 2 - 6 →I
1.4 ├ p ∨ ¬p
Rezolvare
∨
1. ¬(p ¬ p); A (¬I)
2. p; A (¬I)
∨ ∨
3. p ¬ p; 2, I
⊥
4. ; 1, 3, ¬E
5. ¬p; 2 - 4, ¬I
∨ ∨
6. p ¬p; 5, I
⊥
7. ;1, 6, ¬E
8. ¬¬(p ∨¬ p); 1 - 7, ¬I
9. p ∨¬p; 8, D.N
1.5 ├ (x → y) ↔ ¬(x ∧¬y)

Rezolvare
→ →
1. x y; A ( I)
∧
∧
2. x ¬y; A(¬I)
3. x; 2, E
→
4. y; 1,3, E
∧
⊥
5. ¬y; 2, E
6. ; 4, 5, ¬E
∧
7. ¬( x ¬y); 2 - 6, ¬I
8. (x → y) → ¬(x ∧¬y); 1-7, →I
9.¬( x ∧¬y); A (→ I)
10. x; A (→ I)
11. ¬y; A (¬I)
12. x ∧¬y;10, 11,∧I
13. ⊥; 9, 12, ¬E
14. ¬¬y;11 - 13, ¬I
15. y;14, D.N
16. x →y;10 - 15,→I
17. ¬(x ∧¬y) → (x → y); 9-16, →I
18. (x → y) ↔ ¬(x ∧¬y) ; 8,17, ↔I
1.6 ¬(x ∨y) ├ (¬x ∧¬y)

1. ¬(x ∨y) ; P
2. x; A (¬I)
3. x ∨y; 2, ∨I
4.⊥;1, 3, ¬E
5. ¬x ; 2-4, ¬I
∨ ∨
6. y; A (¬I)
7. x y; 6, I
⊥
8. ; 1, 7, ¬E
9. ¬y ; 6-8, ¬I
∧
10. ¬x ¬y ; 5, 9, ∧I
9.1.6 Construiţi demonstraţii pentru următoarele scheme argumentative:
a) x→y, ¬y├ ¬x (modus tollens)
∨ ∨
b) x y, x→z, y→t├ z t (dilema constructivă)
∨
c) x y, ¬x ├ y (silogismul disjunctiv)
9.1.7 Demonstraţi următoarele echivalenţe:

∧ ↔ ∨
a) ├ ¬ (x y) (¬x ¬y) Legea lui De Morgan
∨ ↔ ∧
b) ├ ¬ (x y) (¬x ¬y) Legea lui De Morgan
c) ├ (x ∨y) ↔ (y ∨x) Comutativitatea disjuncţiei
d) ├ (x ∧y) ↔ (y ∧x) Comutativitatea conjuncţiei
e) ├ (x ∧(y ∧z)) ↔ ((x ∧y) ∧z) Asociativitatea conjuncţiei
f) ∨∨ ↔ ∨∨
├ (x (y z)) ((x y) z) Asociativitatea disjuncţiei
g) ∧∨ ↔ ∧∨∧
├ (x (y z)) ((x y) ( x z)) Distributivitatea conjuncţiei faţă de disjuncţie
∨∧ ↔ ∨∧∨
h) ├ (x (y z)) ((x y) ( x z)) Distributivitatea disjuncţiei faţă de conjuncţie
→ ↔ →
i) ├ (x y) (¬y ¬x) Contrapoziţia
9.2 LOGICA PREDICATELOR
REGULILE TABLOURILOR SEMANTICE (LOGICA PREDICATELOR MONADICE)

A ∀x A ∀ x H(x) F ∀x F ∀ x H(x)
M M
A H(a), pentru orice a. F H(a), pentru un a nou.
A ∃x A ∃ x H(x) F ∃x F ∃ x H(x)
M M
A H(a), pentru un a nou F H(a), pentru orice a.
REGULILE SCHIMBĂRII CUANTIFICATORILOR

R1: ¬ ∀ x H(x) ≡ ∃ x ¬H(x)
R2: ¬ ∃ x H(x) ≡ ∀ x ¬H(x)
9.2.1 Demonstraţi, cu ajutorul regulilor tablourilor semantice, validitatea

următoarelor moduri silogistice: barbara, celarent, ferio, darii.
Soluţie:
Modul barbara
∀ →
1. A x (Mx Px)
∀ →
2. A x (Sx Mx)
✓
∀ →
3. F x (Sx Px)
→
M
4. F(Sa Pa)din 3/F ∀ ✓
→
M
5. A(Sa Ma) din 2/A ∀ ✓
→
M
6. A(Ma Pa) din 1/A ∀ ✓
→
M
7. A S(a) din 4/F
→
M
8. F P(a) din 4/F
→ →
NO
9. F M(a)din 6/ A 10. A P(a)din 6/A
x
→ →
NO
11. F S(a)din 5/A 12. A M(a)din 5/A
x x
Modul celarent
∀ →
1. A x (Mx ¬Px)
∀ →
2. A x (Sx Mx) ✓
∀ →
3. F x (Sx ¬ Px)
→
M
4. F(Sa ¬ Pa)din 3/F ∀ ✓
→
M
5. A(Sa Ma) din 2/A ∀ ✓
✓
→ ∀
M
6. A(Ma ¬Pa) din 1/A
→
M
7. A S(a) din 4/F ✓
→
M
8. F ¬P(a) din 4/F
9.
M
A P(a) din 8/F¬ ✓
→ →
NO
10. F M(a)din 6/ A 11. A¬ P(a)din 6/A
→ →
NO M
13. F S(a)din 5/A 14. A M(a)din 5/ A 12. F P(a) din 11/A¬
x x x Modul ferio
∀ →
1. A x (Mx ¬Px)
✓
∃ ∧
2. A x (Sx Mx)
∃ ∧
3. F x (Sx ¬ Px)
✓
∧ ∃
M
4. A(Sa Ma)din 2/A
✓
∧ ∃
M
5. F(Sa ¬Pa) din 3/F
✓
→ ∀
M
6. A(Ma ¬Pa) din 1/A
∧
M
7. A S(a) din 4/A
∧
M
8. A M(a) din 4/ A ✓
∧ ∧
NO
10. F S(a)din 5/F 11. F¬ P(a)din 5/ F
x M
12. A P(a) din 11/F¬ ✓
→ →
NO
13. F M(a)din 6/A 14. A ¬P(a) din 6/ A
x M
∀ →
1. A x (Mx Px) 15. F P(a) din 14/A¬
∃ ∧
2. A x (Sx Mx) x Modul
∃ ∧
3. F x (Sx Px) darii
∧ ∃
M
4. A(Sa Ma)din 2/ A
✓
∧ ∃
M
5. F(Sa Pa) din 3/ F
→ ∀
M
6. A(Ma Pa) din 1/A
∧
M
7. A S(a) din 4/ A
∧
M
8. A M(a) din 4/A
∧ ∧
NO
9. F S(a)din 5/ F 10. F P(a)din 5/F
x
→ →
NO
12. F M(a)din 6/ A 13. A P(a)din 6/A
x x
✓
✓
✓
9.2.2 Determinaţi cu ajutorul regulilor tablourilor semantice validitatea următoarelor

moduri silogistice: camestres, cesare, baroco, festino, datisi, disamis, bocardo, ferison,
camenes, dimaris, fresison.
REGULILE DEDUCŢIEI NATURALE (LOGICA PREDICATELOR MONADICE)

∃ I: din orice formulă H(a), care a fost inferată într-o demonstraţie la linia n1, putem
∃ ∃
infera, la o linie ulterioară ni, formula xH(x), unde xH(x) este obţinută din H(a),
substituind una sau mai multe ocurenţe ale lui a prin variabila individuală x (variabila
de substituit x nu trebuie să apară în formula iniţială H(a)).
∀ E: din orice formulă ∀ xH(x) inferată, într-o demonstraţie, la linia n1 şi orice

constantă individuală a, se poate infera, la o linie ulterioară ni, formula H(a), obţinută
prin substituţia fiecărei ocurenţe a variabilei x din formula deschisă H(x) cu constanta
individuală a.
∀ I: din orice formulă H(a), care a fost inferată într-o demonstraţie la linia n1, putem
∀
infera, la o linie ulterioară ni, formula xH(x), obţinută prin substituirea fiecărei
ocurenţe a constantei individuale a din formula H(a) cu variabila x, cu condiţia ca în
nici o premisă sau asumpţie activă la linia ni să nu apară constanta individuală a.
∃ E: pentru orice formulă existenţială ∃ xH(x) care a fost inferată, într-o demonstraţie, la
linia n1, dacă dintr-o instanţă H(a) a formulei ∃ xH(x), asumată la linia ni, (instanţă care
a fost obţinută prin substituirea fiecărei ocurenţe a variabilei x din formula deschisă
H(x) cu constanta individuală a), se derivă o formulă χ, la linia nm, atunci se poate
infera, la o linie ulterioară nn, formula χ, renunţând la asumpţia H(a), în următoarele
condiţii:
i. constanta individuală a nu apare în formula ∃ xH(x)
ii. constanta individuală a nu apare în formula χ
iii. constanta individuală a nu apare în nici o premisă sau asumpţie activă la linia nn.
Putem reprezenta schematic regulile deducţiei naturale astfel:

n 1. Ha n 1. ∃x(Hx)
∃I
∃ ∃
M M
ni x(Hx); n 1 , I ni Ha A(∃E)
∃E M
nm χ
∃
M
nn χ ; n1, n i - n m , E
n 1. Ht n 1. ∀x(Hx)
∀I
∀ ∀ ∀E
∀
M M
ni x(Hx); n 1 , I ni Ha; n 1 , E
9.2.3 Demonstraţi, folosind regulile deducţiei naturale, validitatea următoarelor

scheme de raţionament:
1. barbara
∀ x (Mx →Px)
∀ →
x (Sx Mx)
∀ x (Sx →Px)
Soluţie:
1. ∀ x (Mx →Px); P
2. ∀ x (Sx →Mx); P
3. Ma→Pa; 1, ∀ E
4. Sa→Ma; 2, ∀ E
→
5. Sa; A ( I)
→
6. Ma; 4, 5, E
7. Pa; 3, 6, →E
8. Sa→Pa; 5-7, → I
9. ∀ x (Sx →Px); 8, ∀ I
2. celarent
∀ x (Mx →¬Px)
∀ →
x (Sx Mx)
∀ x (Sx →¬Px)
Soluţie:
1. ∀ x (Mx →¬Px); P
2. ∀ x (Sx →Mx); P
3. Ma→¬Pa; 1, ∀ E
4. Sa→Ma; 2, ∀ E
→
5. Sa; A ( I)
→
6. Ma; 4, 5, E
7. ¬Pa; 3, 6, → E
8. Sa→¬Pa; 5-7, → I
9. ∀ x (Sx →¬Px); 8, ∀ I
3. ferio
∀ x (Mx → ¬Px)
∃x (Sx ∧ Mx)
∃ x (Sx ∧ ¬Px)
Soluţie:
1. ∀ x (Mx →¬Px); P
∧
2. ∃ x (Sx Mx); P
∧ ∃
3. Sa Ma; A ( E)
4. Ma → ¬Pa;1,∀E
5. Sa; 3,∧E
6. Ma; 3,∧E
7. ¬Pa; 4, 6, → E
8. Sa∧¬Pa; 5, 7,∧I
9.∃x(Sx∧¬Px); 8,∃I
10. ∃ x (Sx ∧ ¬Px); 2, 3-9, ∃ E
4. darii
∀ x (Mx → Px)
∃x (Sx ∧ Mx)
∃ x (Sx ∧ Px)
Soluţie:
1. ∀ x (Mx →Px); P
∧
2. ∃ x (Sx Mx); P
∧ ∃
3. Sa Ma; A ( E)
4. Ma → Pa;1,∀E
5. Sa; 3,∧E
6. Ma; 3,∧E
7. Pa; 4, 6, → E
8. Sa∧Pa; 5, 7,∧I
9.∃x(Sx∧Px); 8 ,∃I
10. ∃ x (Sx ∧ Px); 2, 3-9, ∃ E
10 INDUCŢIA
10.1 RAŢIONAMENTUL INDUCTIV. PROBLEMA INDUCŢIEI
Ceea ce se înţelege prin ‘inducţie’ clarificăm cel mai bine pentru început pe exemplul –
deja clar pentru noi – al deducţiei.
Din geometrie cunoaştem propoziţia că suma unghiurilor unui triunghi este
totdeauna 180°. Aceasta este o propoziţie dintr-un sistem deductiv, iar noi putem
demonstra această propoziţie pentru orice triunghi (cu ajutorul unor propoziţii prealabile
privind unghiurile formate prin intersecţia dreptelor paralele).
a’ c b’
a b
a, b, c sunt unghiurile unui triunghi

a'+c+b' = 180°
a' = a
b' = b
deci a+b+c = 180°
Să admitem acum că nu ar exista vreo metodă deductivă prin mijlocirea căreia am
putea dovedi propoziţia despre suma unghiurilor unui triunghi în mod general valabil,
sau independent de experienţă, sau apriori. În acest caz, ar trebui să recurgem la o
metodă bazată pe experienţă (sau, cum se mai spune, la o metodă empirică sau
aposteriori).
Am putea proceda astfel numai măsurând fiecare triunghi pe care îl găsim în lumea
experienţei, pe care noi înşine îl desenăm, configurăm, şi stabilind astfel suma
unghiurilor. Noi vom putea, astfel, totdeauna să stabilim – luând în seamă faptul că
laturile triunghiului nu sunt cu totul drepte iar rezultatele măsurătorii noastre într-un
domeniu determinat sunt şi inexacte – că suma unghiurilor este 180°.
În învăţământul şcolar este uzual un procedeu foarte simpatic de a demonstra suma
unghiurilor în mod ‘empiric’: se taie un triunghi din hârtie, se separă unghiurile şi se
lipesc unul lângă altul; laturile exterioare trebuie să formeze, ca urmare, o linie dreaptă.
Dacă, însă, întreprindem demonstrarea propoziţiei privind suma unghiurilor unui
triunghi prin aceea că măsurăm în realitate un mare număr de triunghiuri, chiar toate
triunghiurile pe care le putem avea la îndemână în general – atunci ajungem de îndată la
ideea că această dovedire nu poate fi definitivă. Căci niciodată nu putem cuprinde toate
triunghiurile. Teoretic s-ar putea afla printre triunghiurile care nu au fost măsurate de
noi astfel de triunghiuri în cazul cărora propoziţia privind suma unghiurilor nu este
valabilă.
Întrucât exemplul nostru prezintă în realitate cazul unei propoziţii deductive, nu sunt
posibile triunghiuri în cazul cărora să nu fie valabilă propoziţia privind suma
unghiurilor triunghiului, însă aceasta se poate dovedi numai deductiv. O probă empirică
Inducţia 217
prin măsurarea tuturor triunghiurilor date nu ar fi niciodată solidă. De aceea, şcolarul

învaţă foarte curând că pe calea măsurării unghiurilor şi pe cea a lipirii lor nu este făcut
totul – că numai proba deductivă matematică este inatacabilă.
Metoda de a dovedi justeţea unei propoziţii prin intermediul examinării cazurilor
izolate în realitate o numim metodă inductivă sau inducţie.
‘Inducţie’, astfel, înseamnă: inferenţă de la cazuri singulare la propoziţii general
valabile. ‘Dacă toate triunghiurile pe care eu le-am măsurat arată o sumă a unghiurilor
de 180°, atunci toate triunghiurile, în general, posedă această sumă’ – aşa ar arăta
inferenţa noastră inductivă.
În contrast cu inferenţele deductive ale matematicii şi ale logicii formale, asemenea
inferenţe inductive sunt, însă, nesigure. Căci atâta timp cât noi nu am examinat fiecare
caz singular, trebuie să luăm în seamă împrejurarea că există cazuri singulare care nu ar
confirma propoziţia noastră.
Este însă exclus să se examineze toate cazurile singulare. Acest aspect este dovedit
foarte limpede de exemplul triunghiurilor: este imposibil ca toate triunghiurile lumii
experienţei să ne fie accesibile. Şi chiar dacă s-ar putea să fie accesibile – nu putem
nicidecum să includem în examinarea noastră triunghiurile care au existat odinioară, şi
acum sunt nimicite, sau triunghiurile care vor apărea în viitor.
Soluţia, constând în derivarea deductivă a unei propoziţii, ne-o oferă, însă, numai
ştiinţele care au de a face cu sisteme deductive: de pildă în matematică sau logica
formală.
Totuşi, în ştiinţele experimentale – şi de acestea ţin deja două ştiinţe ce aparent se
află atât de apropiate de matematică, precum astronomia şi fizica – sunt posibile numai
inferenţe inductive. Căci aici avem de a face cu cazuri singulare pe care într-adevăr le
putem, mai mult sau mai puţin, înregistra, observa, măsura cu exactitate – dar aceste
cazuri nu constituie niciodată totalul tuturor cazurilor posibile de acest fel, aşa că, în
sens riguros, nu putem enunţa nimic asupra cazurilor de acelaşi fel neînregistrate. De
pildă: dacă orice bucată de cupru pe care am cercetat-o până acum conduce
electricitatea, nu este exclus teoretic să existe undeva cupru, să fi existat sau să existe în
viitor, care să nu conducă electricitatea. Propoziţia: ‘Orice bucată de cupru conduce
electricitatea’ este dobândită astfel inductiv. Ea este valabilă pentru orice mulţime a
bucăţilor de cupru cercetată, dar s-ar putea, teoretic, să existe bucăţi de cupru
necercetate şi necercetabile, care nu conduc electricitatea. Aceasta este într-adevăr
improbabil, dar este conceptibil.
Sarcina teoriei inducţiei constă, aşadar, în a cerceta în ce împrejurări sunt posibile
inferenţe prin inducţie, cât de mare este siguranţa lor şi cum se poate lucra cu ele.
(Helmut Seiffert, Einfuhrung in die Wissenschaftstheorie 1: Sprachanalyse,
Deduktion, Induction in Natur und Sozialwissenschaften, München: C. H. Beck, 1972).
Însă cu privire la întrebarea propusă la început nu am obţinut încă un răspuns

satisfăcător. Fiecare soluţie dă naştere la o nouă întrebare, la fel de dificilă ca cea
precedentă, conducându-ne spre alte cercetări. La întrebarea: Care este natura tuturor
raţionamentelor noastre cu privire la fapte? răspunsul potrivit pare a fi că ele sunt
întemeiate pe relaţia dintre cauză şi efect. Dacă întrebăm din nou: Care este
fundamentul tuturor raţionamentelor şi concluziilor noastre cu privire la acea relaţie?
se poate răspunde printr-un singur cuvânt: experienţa. Dar dacă dăm curs mai departe
înclinaţiei noastre analitice, şi întrebăm: Care este fundamentul tuturor concluziilor
provenite din experienţă? aceasta implică o nouă întrebare a cărei soluţionare şi

explicare vor fi mai anevoioase. Filosofii, care îşi dau aere de înţelepciune şi capacitate
superioară, au o sarcină grea atunci când întâlnesc persoane cu înclinaţii iscoditoare,
dispuse să pună mereu întrebări, care îi alungă din fiecare colţ în care se retrag, şi care
sunt sigure că îi vor aduce, în cele din urmă, în faţa unei dileme primejdioase. Mijlocul
cel mai bun pentru a preîntâmpina o asemenea încurcătură este de a fi modeşti în
pretenţiile noastre şi, dacă se poate, de a descoperi noi înşine dificultatea, înainte de a ne
fi semnalată. În acest fel ne putem face un fel de merit din chiar neştiinţa noastră. În
această secţiune mă voi limita la o sarcină uşoară şi voi pretinde doar să dau un răspuns
negativ întrebării propuse aici. Afirm, deci, că, chiar şi atunci când avem cunoştinţă
despre operaţiile cauzei şi efectului, concluziile pe care le tragem din această experienţă
nu sunt întemeiate pe raţionare sau pe vreun alt proces al intelectului. Va trebui să
încercăm să explicăm şi să apărăm acest răspuns.
Trebuie negreşit să recunoaştem că natura ne-a ţinut la mare distanţă de toate tainele
ei şi ne-a îngăduit numai cunoaşterea câtorva calităţi superficiale ale obiectelor,
ascunzându-ne, în acelaşi timp, acele puteri şi principii de care depinde pe de-a-ntregul
acţiunea pe care o exercită aceste obiecte. Simţurile noastre ne informează despre
culoarea, greutatea şi consistenţa pâinii; dar nici simţurile, nici raţiunea nu ne vor putea
informa vreodată despre acele calităţi care o fac potrivită pentru hrănirea şi întreţinerea
corpului omenesc. Văzul sau pipăitul ne dau o idee despre mişcarea reală a corpurilor;
în ceea ce priveşte însă acea minunata forţă sau putere care ar menţine un mobil într-o
schimbare continuă a locului, forţă pe care corpurile nu o pierd niciodată, ci doar o
comunică altora, nu ne putem însă forma nici măcar cea mai vagă idee. Dar în pofida
acestei necunoaşteri a puterilor şi a principiilor naturale, putem presupune oricând
vedem astfel de calităţi sensibile că ele au aceleaşi puteri secrete şi ne putem aştepta să
decurgă din ele efecte asemănatoare celor pe care le-am cunoscut. Dacă ni se prezintă
un corp de aceeaşi culoare şi consistenţă cu cea a pâinii pe care am mâncat-o mai
înainte, nu vom ezita să repetăm ceea ce am făcut şi vom anticipa în mod cert aceeaşi
putere de hrănire şi întărire. Aceasta este o activitate a spiritului sau a gândirii al cărei
temei aş dori mult să-l cunosc. Toata lumea recunoaşte că nu se cunoaşte vreo
conexiune (connexion) între calităţile sensibile şi puterile ascunse şi, prin urmare,
spiritul nu este condus la o astfel de concluzie cu privire la alăturarea (conjunction) lor
constantă şi regulată de ceva cunoscut cu privire la natura lor. Cât priveşte experienţa
trecută, se poate admite că ea ne dă o informaţie directă şi sigură numai despre acele
obiecte şi pentru acea perioadă de timp precisă, care au căzut sub cunoaşterea ei. Eu aş
stărui însă asupra întrebării: de ce această experienţă ar trebui să fie extinsă asupra
viitorului şi asupra altor obiecte cu care, după câte ştim, pot fi asemănatoare numai în
aparenţă. Pâinea pe care am mâncat-o mai înainte m-a hrănit, ceea ce înseamnă că un
corp cu asemenea calităţi sensibile a fost înzestrat, în acel moment, cu asemenea puteri
ascunse: dar rezultă oare de aici că altă pâine trebuie de asemenea să mă hrănească într-
un alt moment şi că aceleaşi calităţi sensibile trebuie să fie însoţite întotdeauna de
aceleaşi puteri ascunse? Concluzia nu pare să fie în nici un fel necesară. Trebuie să
recunoaştem, însă, că aici ne găsim în faţa unei concluzii trase de spirit, că s-a facut un
anumit pas, că a avut loc un proces de gândire şi o deducţie care se cer explicate.
Următoarele două propoziţii sunt departe de a fi identice: Am găsit că un anumit obiect
a fost întotdeauna însoţit de un anumit efect şi Prevăd că alte obiecte, care sunt în
aparenţă asemănătoare, vor fi însoţite de efecte asemănătoare. Voi admite, dacă doriţi,
Inducţia 219
că o propoziţie poate fi derivată într-un mod îndreptăţit din cealaltă; ştim, de fapt, că ea
este întotdeauna derivată. Dar dacă insistaţi că derivarea este realizată printr-un lanţ de
raţionamente, atunci vă rog să produceţi dumneavoastră aceste raţionamente.
Conexiunea între aceste propoziţii nu este intuitivă. Se cere un termen mediu care poate
îndreptăţi spiritul să realizeze o asemenea derivare, dacă este vorba ca ea să fie realizată
într-adevăr prin raţionare şi argumentare. Care ar fi acest termen mediu, trebuie să
mărturisesc că depăşeşte puterea mea de înţelegere şi cade în sarcina celor ce susţin că
el există cu adevărat şi că este sursa tuturor concluziilor noastre cu privire la fapte să îl
producă.
Acest argument negativ va trebui, cu siguranţă, să devină pe deplin convingător, cu
trecerea timpului, dacă mulţi filosofi pătrunzători şi capabili îşi vor orienta cercetările în
această direcţie şi dacă nici unul nu va fi vreodată în stare să descopere vreo propoziţie
de legătură sau pas intermediar care să susţină intelectul în producerea acestei concluzii.
Dar, fiindcă problema este încă nouă, nici un cititor nu se va încrede atât de mult în
propria lui putere de pătrundere încât să conchidă că dacă argumentul scapă cercetării
sale înseamnă ca nici nu există. Din acest motiv, poate că ar fi necesar să ne aventurăm
într-o întreprindere mai grea, şi anume, enumerând toate ramurile cunoaşterii umane, să
încercăm să arătăm ca nici una dintre acestea nu ne poate oferi un astfel de argument.
Toate raţionamentele pot fi împărţite în două categorii, şi anume, raţionamentul
demonstrativ (demonstrative reasoning), sau referitor la relaţii între idei, şi
raţionamentul moral (moral reasoning), sau cel privitor la fapte şi existenţă. Că în acest
caz nu există argumente demonstrative pare evident, deoarece o presupunere că s-ar
putea produce o schimbare în cursul naturii şi că un obiect care pare asemănător cu cele
pe care le-am cunoscut prin experienţă poate fi însoţit de efecte diferite sau contrare nu
conţine nici o contradicţie. Oare nu pot concepe în mod clar şi distinct că un corp ce
cade din nori şi care, în toate celelalte privinţe, se aseamănă cu zăpada are totuşi gustul
sării sau produce aceeaşi senzaţie ca şi focul? Există vreo propoziţie mai inteligibilă
decât afirmaţia că toţi copacii vor înflori în decembrie şi ianuarie şi se vor vesteji în mai
şi iunie? Dar ceea ce este inteligibil şi poate fi conceput distinct nu conţine nici o
contradicţie şi nu poate fi niciodată dovedit ca fals prin vreun argument demonstrativ
sau raţionament abstract a priori. Aşadar, dacă am fi determinaţi prin argumente să ne
încredem în experienţa trecută şi să facem din ea măsura judecăţilor noastre viitoare,
aceste argumente trebuie să fie, potrivit împărţirii amintite mai sus, numai probabile sau
din categoria celor ce se referă la fapte şi existenţa reală. Or, dacă explicaţia noastră cu
privire la aceste categorii de raţionamente va fi admisă ca solidă şi satisfăcătoare, va
reieşi că nu există nici un argument de acest fel. Am spus că toate argumentele cu
privire la existenţă sunt întemeiate pe relaţia dintre cauză şi efect, că ceea ce cunoaştem
noi despre această relaţie este derivat pe de-a-ntregul din experienţă şi că toate
concluziile noastre cu privire la experienţă pornesc de la supoziţia că viitorul va fi în
acord cu trecutul. A încerca, prin urmare, să producem proba (proof) acestei ultime
supoziţii prin argumente probabile sau argumente referitoare la existenţă înseamnă
evident a ne mişca în cerc şi a lua drept sigur tocmai ceea ce ar trebui să fie probat.
În realitate, toate argumentele provenite din experienţă sunt întemeiate pe
asemănarea pe care o descoperim între obiectele naturale şi prin care suntem împinşi să
asteptăm efecte asemănătoare acelora pe care le-am găsit că rezultă din asemenea
obiecte. Si cu toate că numai un neghiob sau un nebun va avea vreodată pretenţia să
pună în discuţie autoritatea experienţei, ori să respingă această mare călăuză a naturii
omeneşti, se poate, desigur, permite unui filosof să aibă cel puţin atâta curiozitate încât
să examineze acel principiu al naturii umane care conferă experienţei această mare
autoritate şi ne pune în situaţia să tragem foloase din acea asemănare pe care a stabilit-o
natura între diferite obiecte. De la cauze care ne apar asemănătoare aşteptăm efecte
asemănătoare. Aceasta este suma tuturor concluziilor noastre întemeiate pe experienţă.
Pare, deci, evident că, dacă această concluzie ar fi trasă de raţiune, ea ar fi la fel de
perfectă de la început, pe baza unui singur caz, ca şi după o desfăşurare cât de
îndelungată a experienţei. Dar situaţia este cu totul alta. Nimic mai asemănător decât
ouăle; cu toată această asemănare aparentă, nimeni nu aşteaptă ca toate să aibă acelaşi
gust şi savoare. Numai după un număr mare de experienţe uniforme de orice fel, putem
căpăta o convingere fermă şi o siguranţă cu privire la un eveniment particular. Dar care
este acel proces al gândirii care trage, dintr-un singur caz, o concluzie atât de deosebită
faţă de cea pe care o derivă dintr-o sută de cazuri care nu sunt în niciun fel diferite de
unul singur? Pun această întrebare atât din dorinţa de a învăţa, cât şi cu intenţia de a
semnala dificultăţi. Nu pot nici să găsesc şi nici să-mi imaginez un asemenea
raţionament. Dar îmi menţin spiritul deschis spre instruire, dacă cineva are bunăvoinţa
să mi-o acorde.
S-ar putea spune că dintr-un număr de experienţe uniforme noi derivăm o legătură
între calităţile sensibile şi puterile ascunse; în acest caz, trebuie să mărturisesc,
dificultatea mi se pare aceeaşi, doar exprimată în termeni diferiţi. Întrebarea care
rămâne este pe ce argumentare se întemeiază această derivare? Unde sunt termenul
mediu, ideile mijlocitoare care leagă propoziţii atât de îndepărtate unele de altele? Se
admite că, bunăoară, culoarea, consistenţa şi celelalte calităţi sensibile ale pâinii nu par
prin ele însele să aibă vreo conexiune cu puterile ascunse care produc hrănirea şi
întreţinerea corpului. Căci altfel am putea deduce aceste puteri ascunse de la prima
apariţie a acestor calităţi sensibile, fără ajutorul experienţei, contrar părerii tuturor
filosofilor şi contrar unor fapte evidente. Aici se vădeşte, deci, starea noastră naturală de
neştiinţă cu privire la puterile şi influenţa tuturor obiectelor. Cum poate ea să fie
îndreptată prin experienţă? Aceasta ne arată doar un număr de efecte uniforme,
rezultând din anumite obiecte, şi ne învaţă că aceste obiecte particulare, într-un moment
anume al timpului, erau înzestrate cu astfel de puteri şi forţe. Când un nou obiect
înzestrat cu calităţi sensibile asemănătoare este creat, ne aşteptăm ca el să aibă puteri şi
forţe asemănătoare, precum şi acelaşi efect. De la un corp de aceeaşi culoare şi
consistenţă cu pâinea aşteptăm aceeaşi hrănire şi întreţinere. Dar acesta este desigur un
pas înainte, un progres al spiritului care cere să fie explicat. Când un om spune, În toate
cazurile anterioare am descoperit anumite calităţi sensibile legate de anumite puteri
ascunse asemănătoare, şi când spune: Calităţi sensibile asemănătoare vor fi
întotdeauna legate de puteri ascunse asemănătoare, el nu se face vinovat de o
tautologie, căci aceste propoziţii nu sunt în nici o privinţă identice. Spuneţi că o
propoziţie este derivată din cealaltă. Dar trebuie să recunoaşteţi că derivarea nu este
intuitivă; ea nu este nici demonstrativă. De ce natură este ea atunci? A spune că se
întemeiază pe experienţă înseamnă a deschide drumul altor întrebări. Căci toate
cunoştinţele derivate din experienţă presupun, ca temei al lor, că viitorul va semăna cu
trecutul şi că puteri asemănătoare vor fi legate de calităţi sensibile asemănătoare. Dacă
ar exista vreo bănuială că ar putea să se schimbe mersul naturii şi că trecutul nu ar mai
fi o regulă pentru viitor, întreaga experienţă ar deveni nefolositoare, nemaiputând să dea
naştere nici unei derivări sau concluzii. Este, deci, imposibil ca vreun argument provenit
din experienţă să dovedească această asemănare a trecutului cu viitorul de vreme ce
toate aceste argumente se bazează pe supoziţia că acea asemănare există. Să
Inducţia 221
presupunem că până acum mersul lucrurilor a fost mereu uniform. Numai acest fapt,
fără vreun nou argument sau vreo nouă deducţie, nu dovedeşte că în viitor lucrurile vor
continua să fie la fel. În zadar veţi pretinde a fi învăţat natura corpurilor prin experienţa
voastră trecută. Natura lor ascunsă şi, prin urmare, toate efectele şi influenţa lor se pot
schimba fără vreo schimbare în calităţile lor sensibile. Aceasta se întâmplă uneori în
ceea ce priveşte unele obiecte. De ce nu s-ar putea întampla aceasta întotdeauna şi cu
privire la toate obiectele? Ce logică, ce argumentare ne asigură împotriva acestei
presupuneri? Practica mea - veţi spune - îmi înlătură îndoielile. Dar atunci nu înţelegeţi
sensul întrebării mele. Ca om practic mă mulţumesc cu acest răspuns; ca filosof, însă,
înzestrat cu o anumită doză de curiozitate, nu voi spune de scepticism, doresc să aflu
temeiul acestei derivări. Nici o lectură şi nici o cercetare n-au putut, până acum, să-mi
înlăture îndoielile sau să mă mulţumească într-o chestiune de o asemenea importanţă.
Pot oare să fac ceva mai bun decât să înfăţişez dificultatea publicului, chiar dacă am,
poate, slabe nădejdi de a căpăta o soluţie? Cel puţin, în acest fel, vom deveni conştienţi
de neştiinţa noastră, chiar dacă nu ne vom spori cunoaşterea.
(David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1987, pp. 111 - 117)
De ce ne aşteptăm ca pasta de dinţi să ţâşnească când strângem tubul? Am putea

invoca principii generale referitoare la ce se întâmplă cu lichidele şi cu solidele moi care
sunt supuse presiunii, dar este mai probabil să ne susţinem aşteptările în termenii
experienţei noastre trecute cu tuburile şi cu apăsarea lor. Ceea ce se întâmplă în astfel de
activităţi simple se leagă de principii generale doar în modalităţi care, pentru cei mai
mulţi dintre noi, rămân departe în fundal. Foarte departe; căci dacă pasta de dinţi nu
ţâşneşte când strângem tubul, cu siguranţă că nu ne-am arăta dispuşi să rescriem fizica
noastră. Am lua în consideraţie ipoteze precum aceea că pasta de dinţi din tub a fost
consumată, că ieşirea ei a fost blocată de către un obiect străin sau că s-a întărit. Am
explica un eşec al aşteptărilor noastre în termenii cei mai puţin generali care ne stau la
îndemână, făcând ca revizuirea corpului opiniilor noastre să fie cât de mică posibil. Am
maximiza virtuţile întâi şi a doua despre care a fost vorba în Capitolul al Vl-lea:
conservatorismul şi modestia.
Ne aşteptăm ca pasta de dinţi să iasă din tub în primul rând pentru că în alte ocazii
anterioare presiunea exercitată asupra tubului a avut acest efect. Aceasta este
modalitatea foarte obişnuită în care se produc aşteptările noastre. Sprijinim aşteptările
noastre - opiniile noastre despre viitor - făcând apel la ceea ce s-a întâmplat în trecut.
Dacă am văzut că westernurile au rezolvat întotdeauna problemele lor aparent
insurmontabile doar cu câteva clipe înainte de finalul filmului, ne aşteptăm ca şi
următorul western pe care-l vedem să facă la fel. Dacă Bullwhip Fudgies au inserat
întotdeauna, fără nicio excepţie, reclamele lor la mijlocul programului săptămânal
Lionel Flemm Hour, ne aşteptăm ca ei să facă tot aşa când vom prinde data viitoare
acelaşi program. Astfel de aşteptări ar putea fi, ce-i drept, blocate, de pildă printr-un
titlu de ziar de felul ‘Bullwhip dispare din Flemm’. Sau s-ar putea, pur şi simplu, ca
aşteptările noastre să fie dezminţite într-o anumită situaţie. În mod normal, nu avem
certitudini în privinţa felului în care se vor desfăşura lucrurile în viitor, indiferent de
bogăţia experienţei noastre trecute. Şi printre aşteptările bine susţinute se vor găsi unele
care să ne ofere surprize.
La aşteptările noastre pot contribui şi alte lucruri decât simpla enumerare a cazurilor.
Poate că doar în timpul difuzării emisiunii ajungem să sesizăm, deşi nu foarte clar,
motivul pentru care este difuzat programul. Dat fiind ceea ce presupunem că este scopul
producătorilor săi, ceea ce am observat se integrează într-o schemă a lucrurilor. Aşa stau
lucrurile cu opiniile noastre în general: ele se sprijină parţial unele pe altele, explicându-
se parţial unele pe altele. Dar, chiar şi aşa, ceea ce ajungem să credem se sprijină în
bună parte pe simpla mulţime a cazurilor trecute. Această sursă de opinii simplă şi
neimaginativă este un factor central al procesului de învăţare din experienţă şi el se cere
examinat în mod separat.
Acest factor central este aşteptarea că în cazurile viitoare lucrurile se vor petrece ca
şi în cele trecute. Este atribuirea unui comportament similar unor lucruri similare.
Metoda aceasta familiară de a formula o ipoteză generală, generalizând de la cazurile
observate la toate cazurile de acelaşi gen, se numeşte inducţie. Este calea firească spre
virtutea a patra, generalitatea.
Când încercăm să fim puţin mai expliciţi şi precişi cu privire la principiul călăuzitor
al inducţiei - cazurile viitoare vor fi asemenea celor trecute - ne trezim dintr-o dată în
plină perplexitate. Problema a fost pusă în forma cea mai frapantă de către filosoful
contemporan Nelson Goodman. Să presupunem că am examinat ce culoare au multe
smaralde şi am constatat că toate sunt verzi. Vă puteţi întreba cum de puteam şti dintru
început că erau smaralde, dacă lipsea culoarea verde; dar nu acest lucru este important
în exemplu. Imaginaţi-vă, pentru a ajunge la ideea lui Goodman, că smaraldele au fost
identificate pe întuneric printr-un test chimic şi că verificăm culoarea lor după ce am
făcut acest test. Foarte bine, atunci; deoarece toate smaraldele întâlnite până acum s-au
dovedit a fi verzi, ne aşteptăm ca următorul smarald pe care-1 examinăm să fie verde.
Totuşi, să ne întrebăm dacă nu cumva următoarea situaţie ne furnizează un temei pentru
a susţine contrariul, iar dacă nu, de ce nu. Introducem un nou adjectiv, ‘verdbastru’9, pe
care-1 explicăm în felul următor: un lucru este verdbastru dacă este examinat până în
seara aceasta, înainte de miezul nopţii, şi este verde, sau nu este examinat până atunci şi
este albastru. Astfel, smaraldele verdbastre le cuprind pe toate acelea care sunt verzi şi
vor fi fost examinate până în această seară, la miezul nopţii, împreună cu acelea - dacă
vor fi existând - care sunt albastre şi care nu au fost examinate până atunci. Deoarece
toate smaraldele care au fost examinate până acum au fost examinate până la miezul
nopţii şi au fost verzi, este de asemenea, adevărat că ele au fost toate verdbastre. Noi
socotim că faptul că smaraldele sunt verzi ne autorizează să ne aşteptăm ca următorul
smarald care va fi examinat să fie verde; dar atunci, în mod simetric, faptul de a fi
verdbastre ne împinge să conchidem că următorul smarald va fi verdbastru. Să
presupunem că următorul smarald care va fi examinat nu va fi examinat înainte de
miezul nopţii, în noaptea aceasta. Atunci, dacă este verdbastru, el va trebui să fie
albastru. Avem, aşadar, un paradox: următorul smarald ne aşteptăm să fie verde,
deoarece toate smaraldele examinate au fost verzi, dar ne aşteptăm, de asemenea, să fie
verdbastru, şi prin urmare albastru, deoarece toate smaraldele examinate au fost
verdbastre.
Nu există nici o tentaţie să ne aşteptăm ca următorul smarald să fie albastru. Este
alarmant de greu, totuşi, să spunem de ce această inferenţă nu este legitimă în timp ce
inferenţa la culoarea verde este. Ceea ce se vede în mod mai clar este că a spune că ne
aşteptăm ca viitoarele cazuri să fie asemenea celor trecute înseamnă a nu spune nimic.
În sprijinul acestei idei vine şi un al doilea paradox al inducţiei. Dacă am putea
infera corect prin inducţie că viitoarele cazuri vor avea toate trăsăturile caracteristice ale
9
în original, grue, cuvânt obţinut prin contragerea lui green (verde) şi (albastru), (n.t.)
Inducţia 223
cazurilor trecute, atunci ar exista, pentru fiecare dintre noi, dovezi inductive
covârşitoare pentru afirmaţia solemnă că trăim ultima noastră clipă. Căci să considerăm
un moment oarecare. Să zicem, de pildă, că tocmai începe anul 1978. Fiecare moment al
vieţii noastre de până acum a avut trăsătura caracteristică de a fi anterior anului 1978.
Prin inducţie, atunci, putem conchide, oare, că toate momentele vieţii noastre vor
împărtăşi această trăsătură caracteristică? Această concluzie, dacă ar fi corectă, ar fi
ultima pe care o tragem.
Şi cu toate acestea, dacă cineva, în dispreţul logicii, şi-ar face un obicei din a
produce astfel de inducţii lugubre, ar descoperi de fiecare dată că inducţia a eşuat; că el
a supravieţuit de fiecare dată. O inducţie de ordinul al doilea, o inducţie cu privire la
astfel de inducţii, îi spune că ele sunt întotdeauna greşite. Înseamnă, oare, că ar trebui să
răsufle uşurat şi să conchidă că este nemuritor? El ar fi putut obţine această concluzie
îmbucurătoare chiar şi într-un mod mai direct, dacă ar fi abordat lucrurile de la început
într-o manieră optimistă. Căci ar fi putut pur şi simplu să observe că fiecare moment
trecut al vieţii sale a fost urmat de un altul. Prin inducţie, ar fi putut atunci conchide că
fiecare moment al vieţii sale va fi urmat de un alt moment de viaţă şi că, prin urmare, el
va trăi veşnic.
Fapt e că nu ne putem aştepta ca fiecare trăsătură pe care o au cazurile trecute să se
transfere la cazurile viitoare. Unele trăsături inspiră aşteptări încrezătoare în continuitate
iar altele nu. Ne aşteptăm ca faptul de a fi verde să se regăsească şi la alte smaralde; nu
şi faptul de a fi verdbastru. Nu ne aşteptăm ca trăsătura de a fi anterior lui 1978 să se
transmită la nesfârşit momentelor viitoare şi nici nu ne aşteptăm ca fiecare moment de
viaţă să fie urmat la nesfârşit de alte momente de viaţă. Verde este proiectabil, după
cum spune Goodman, în timp ce verdbastru şi aceste alte trăsături nu sunt. Inducţia
proiectează în viitor trăsăturile proiectabile, iar pe celelalte nu.
A spune despre o trăsătură că este proiectabilă înseamnă a spune că ea constituie o
bază pentru inducţie, nu însă şi de ce. Ne putem încă întreba de ce unele trăsături oferă o
asemenea bază şi cum să le recunoaştem. Fapt e că avem o abilitate naturală pentru a
recunoaşte astfel de trăsături, care ne conduce la rezultate bune într-o măsură mai mare
decât succesul întâmplător; sunt tocmai trăsăturile pe care le remarcăm. Verdele este o
trăsătură pe care o proiectăm în mod natural şi fără ezitare de la observaţii trecute la
aşteptări viitoare; pe de altă parte, trăsătura de a fi anterior lui 1978 nu este de acest fel,
nici trăsătura de a fi urmat de un alt moment al vieţii şi nici aceea de a fi verdbastru.
Este semnificativ că nu am avut un cuvânt pentru verdbastru; nu este o trăsătură pe care
o remarcăm.
Inducţia este aşteptarea că lucruri asemănătoare se vor comporta în mod asemănător;
mai bine spus, că lucruri deja observate a fi asemănătoare în multe privinţe se vor
dovedi asemănătoare şi în alte feluri. Întrebarea ce trăsături sunt proiectabile poate fi
atunci la fel de bine formulată şi astfel: ce anume contează drept asemănare? Orice este
asemănător cu orice într-o privinţă sau alta. Oricare două lucruri au în comun tot atât de
multe trăsături ca oricare alte două lucruri, dacă nu facem distincţii cu privire la ce
anume numim trăsătură; lucrurile pot fi grupate în nenumărate feluri arbitrare. Când
spunem că ceva este mai asemănător cu un lucru decât cu un altul, noi nu numărăm de-a
valma trăsăturile comune; le punem la socoteală doar pe cele proiectabile. A avea în
comun culoarea verde contează drept asemănare; a avea în comun culoarea verdbastru
nu trece drept aşa ceva. Ochiul nostru pentru proiectabilitate este ochiul nostru pentru
asemănare. Acestea sunt două nume pentru aceeaşi problemă. În Capitolul al Vl-lea, am
stabilit că simplitatea are o tentă subiectivă; cu siguranţă că la fel e şi cu
proiectabilitatea şi asemănarea. Trăsăturile proiectabile le resimţim ca fiind mai simple

decât celelalte, dar şi ca marcând asemănări.
Inducţia nu este ceva deosebit de intelectual. Ea se rezumă în fond la a învăţa din
experienţă la ce să te aştepţi; şi fiecare din noi face aşa ceva neîncetat. Şi alte animale
fac aceasta, atunci când învaţă ce să evite şi unde să meargă după hrană şi apă. Învăţarea
acestor lucruri are loc, în întregime, prin asemănare sau proiectare de trăsături. Totul
depinde de o tendinţă anterioară de a lua aminte la anumite trăsături şi de a le distinge
pentru a le proiecta pe ele şi nu pe altele. Ochiul nostru pentru asemănare şi
proiectabilitate este, în ceea ce are el cel mai frust, o parte a moştenirii noastre animale.
Dar oare de ce funcţionează atât de eficient? De ce trăsături precum verdele, pe care
avem o tendinţă înnăscută să le observăm şi astfel să le proiectăm, tind să fie, de
asemenea, trăsăturile potrivite - acelea care ne permit să facem predicţii reuşite? La
această întrebare, precum şi la întrebările cu privire la simplitate din Capitolul al Vl-lea,
răspunsul este cel mai bine de căutat în termenii selecţiei naturale. O sensibilitate
înnăscută faţă de anumite trăsături şi o lipsă de sensibilitate faţă de altele vor avea o
valoare pentru supravieţuire atâta timp cât trăsăturile care sunt favorizate sunt favorabile
predicţiei.
Proiectarea lui verdbastru, observă Goodman, ar fi putut avea, până acum, o valoare
de supravieţuire tot atât de mare precum proiectarea lui verde. Dacă o mutaţie genetică
produsă în strămoşii noştri ar fi favorizat în noi o organizare neuronală de un gen care ar
fi încurajat aşteptări cu privire la verdbastru şi nu la verde, aşteptările noastre de până
acum, legate de acest aspect, ar fi fost verificate la fel de bine. Dar există limitări, prea
puţin înţelese deocamdată, impuse tipurilor distincte de organizări neuronale pe care
mutaţiile genetice le pot face transmisibile pe cale ereditară. Tendinţa de a proiecta
verdele poate fi favorizată, în mod evident, de o organizare neuronală transmisibilă
ereditar; o tendinţă de a proiecta verdbastru probabil că nu poate. Faptul s-ar putea să fie
nefericit şi gongul de la miezul nopţii poate să probeze aceasta. Dar autorii acestei cărţi
nu au o astfel de aşteptare, moştenirea lor genetică fiind aceea care este. Ştiinţa s-ar
nărui peste noapte.
Asta nu înseamnă că paradoxul lui Goodman are o soluţie uşoară. Nici trăsăturile
proiectabile şi nici trăsăturile favorizate de către selecţia naturală nu sunt uşor de
caracterizat, iar relaţia dintre ele este greu detectabilă. Mai mult, dacă facem apel la
biologie şi la teoriile organizării neuronale, apelăm la ştiinţă, care este ea însăşi
fundamentată, într-o mare măsură, în mod inductiv. De altfel nici nu vom putea spera
vreodată să ne disociem total pe noi înşine de ceea ce investigăm, atunci când ceea ce
examinăm sunt modurile noastre fundamentale de raţionare. Ceea ce se desprinde din
această discuţie este că sensibilitatea noastră înnăscută ne-a fost de mult mai mare folos
decât ne-ar fi fost selectarea pur întâmplătoare a trăsăturilor şi că credinţele noastre ca
fiinţe biologice ne determină să ne aşteptăm ca norocul nostru de până acum să ne
urmărească şi în continuare.
Flerul nostru înnăscut pentru trăsături proiectabile nu rămâne aşa cum 1-a lăsat
evoluţia. El se dezvoltă mai departe în lumina experienţei pe care o acumulăm. Putem
face generalizări inductive cu privire la reuşitele şi eşecurile inducţiilor pe care le-am
produs în trecut şi să decidem în felul acesta că, de fapt, anumite trăsături nu erau atât
de proiectabile precum crezusem. Revizuim unele dintre grupările pe care le-am făcut în
trecut. Excludem balenele din clasa peştilor. Ne concentrăm asupra unor noi trăsături în
lumina unei teorii ştiinţifice în dezvoltare şi descoperim că inducţiile care se bazează pe
Inducţia 225
aceste trăsături sunt mai reuşite. Ştiinţa dezvoltă inducţia în aceeaşi măsură în care
inducţia dezvoltă ştiinţa.
Inducţia nu este o procedură alternativă în raport cu ipoteza; ea este un gen de
ipoteză. Am spus că ea este drumul natural către virtutea a patra, generalitatea. Virtutea
a treia, simplitatea, este şi ea întotdeauna prezentă când facem inducţii, deoarece
trăsăturile proiectabile sunt percepute ca fiind mai simple decât altele. Inducţia este
calea nu către generalitatea alandala, sau virtutea a patra singură, ci către virtuţile a
patra şi a treia combinate.
Potrivit abordărilor tradiţionale, inferenţa are două specii principale: deductivă şi
inductivă. Cea inductivă, spre deosebire de aceea deductivă, procedează de la mai puţin
general la mai general; îţi dă mai mult decât ceea ce aveai la început. Cele două erau
socotite ca fiind modalităţi complementare şi simetrice de întemeiere a cunoaşterii. A le
împerechea în felul acesta şi a le înfăţişa ca fiind simetrice înseamnă, însă, a pierde din
vedere diferenţe serioase. În Capitolul al IV-lea am reflectat pe scurt asupra inferenţei
deductive, ca fiind inferenţa care poate fi desfăşurată printr-o serie de paşi care sunt
evidenţi prin ei înşişi. Tehnicile ei principale sunt studiate în logică şi sunt bine înţelese.
Metodele inferenţei inductive, pe de altă parte, nu sunt net separabile de strategiile de
formulare a ipotezelor în general; iar în legătură cu astfel de strategii nu putem spera să
găsim o teorie precisă şi satisfăcătoare, comparabilă cu ceea ce furnizează logica pentru
deducţie. Ceea ce avem de spus cu privire la evaluarea inferenţei inductive, destul de
puţin de altfel, va fi spus în capitolul următor, unde vom vorbi despre confirmarea şi
infirmarea ipotezelor.
Aşa cum am spus, inducţia produce o ipoteză prin generalizare. Această descriere
are drept supoziţie ideea că concluzia inductivă este formulată sau gândită drept lege
generală explicită. Inducţia, după cum am mai spus-o, înseamnă în fond învăţare a ceea
ce să ne aşteptăm. Dar această descriere se aplică deopotrivă şi situaţiei în care o
predicţie sau o aşteptare se obţine în mod direct pe baza observaţiilor trecute, într-un
singur salt, neîntrerupt de intervenţia unui enunţ general. Experienţa trecută cu privire la
fierberea homarilor ne conduce direct la aşteptarea că următorul homar pe care-1 vom
fierbe se va înroşi. Experienţa trecută cu soneria care anunţă masa, îl face pe câine în
mod direct să saliveze la sunetul soneriei, fară intervenţia unui enunţ general. Am putea
rezerva termenul ‘inducţie’ pentru inferenţe în care concluzia este generală şi explicită,
deoarece avem un alt termen pentru saltul de la unele cazuri la altele. Avem termenul
analogie pentru situaţia în care saltul este făcut conştient şi avem reflex condiţionat
pentru situaţia în care nu este făcut aşa.
Astfel, relaţia directă dintre observarea culorii roşu la homarii pe care i-am fiert în
trecut şi aşteptarea culorii roşu la următoarea victimă este o relaţie de analogie. Numele
de inducţie poate fi păstrat pentru generalizarea noastră că toţi homarii fierţi sunt roşii.
Tot aşa, aşteptările noastre individuale cu privire la televiziune şi la ţâşnirea pastei de
dinţi din tubul pe care-1 strângem sunt obţinute prin analogie. Inducţiile
corespunzătoare, sau ipotezele generale, nu ar fi niciodată formulate în împrejurări
obişnuite.
(W. V. Quine, J. S. Ullian, Ţesătura opiniilor, Bucureşti: Paralela 45, 2007, pp. 99 -
107 )
Mill a prevăzut această consecinţă care i-ar fi subminat sistemul, de aceea, în

paragraful următor, va încerca să atenueze principiul uniformităţii prin anularea
caracterului său absolut. ‘Nu trebuie să ne aşteptăm întotdeauna la uniformitate în
evenimente. Nu întotdeauna necunoscutul seamănă cu cunoscutul, viitorul cu trecutul

.... Cursul naturii nu este numai uniform, el este şi infinit de variat’. Dar varietatea lui
constă dintr-o multitudine de uniformităţi. Un fapt are loc invariabil cînd unele
circumstanţe sînt prezente şi nu are loc cînd ele sînt absente. Dacă A este întotdeauna
însoţit de D, B de E şi C de F, urmează că AB este însoţit de DE, AC de DF, BC de EF
şi ABC de DEF. Aceste uniformităţi parţiale care exprimă legi ale naturii sau legături
cauzale, sînt descoperite prin metode inductive.
Este evident că nici Mill nu poate evita petitio principii: pentru a justifica inducţia el
postulează uniformitatea naturii, care urmează să fie descoperită tot pe cale inductivă.
În plus, Mill va aduce în sprijinul inducţiei, experienţa trecută. Există inducţii care au
ajuns la concluzii a căror evidenţă nu mai poate fi pusă la îndoială.
În primul rînd, în concepţia lui Mill experienţa trecută se reduce la simţul comun,
sau bunul simţ care nici pe departe nu poate satisface ştiinţa.
În al doilea rînd, experienţa trecută era constituită pe baze asociaţioniste. Cînd două
fenomene sînt prezente împreună în spiritul nostru, se stabileşte între ele o asociaţie, în
virtutea căreia, cînd primul se produce, aşteptăm secundul, şi, cînd vedem secundul,
presupunem primul. Această aşteptare este veritabilul fundament al raţionamentului
inductiv.
Pentru a se face înţeles, Mill va lua două exemple de inducţie care par absolut
asemănătoare, dar în realitate una este îndoielnică, iar cealaltă, sigură. Propoziţia ‘Toate
lebedele sînt albe’, nu poate fi admisă, deoarece oricînd se poate întîlni o excepţie; în
schimb, propoziţia: ‘Oamenii nu au capul sub umeri’ poate fi admisă ca absolut sigură,
chiar dintr-un singur exemplu. De ce? Experienţa îmi spune că există mai puţină
constanţă în culorile animalelor, decît în caracterele lor anatomice. Dar cum pot verifica
aceasta? Trebuie consultată tot experienţa pentru a şti în care circumstanţe activitatea
experienţei este valabilă.
Mill sugerează astfel ideea că unele generalizări prea vaste pot include, pe lîngă
propoziţiile ‘legale’, şi unele propoziţii ‘accidentale’.
Această idee este reluată astăzi de Nelson Goodman care propune următorul
exemplu: ‘Faptul că o bucată de cupru examinată este conductoare de electricitate
sporeşte încrederea în enunţurile care afirmă că şi alte bucăţi de cupru sînt conductoare
de electricitate, contribuind la confirmarea ipotezei că cuprul este conductor de
electricitate. Dar faptul că un anumit om, care se găseşte acum în această cameră, este
cel mai mic din familie nu contribuie la creşterea încrederii în enunţurile care afirmă că
alţi oameni, care se găsesc acum în această încăpere sînt studenţi şi nu confirmă deci
ipoteza că toţi oamenii, care se găsesc acum în această cameră sînt studenţi. Totuşi în
ambele cazuri, procedăm prin generalizarea unor enunţuri oferite de observaţie.
Diferenţa este că, în primul caz, generalizarea este un enunţ legal, în timp ce, în al
doilea, generalizarea este un enunţ contingent sau accidental. Numai un enunţ legal —
independent de adevărul său sau de falsitatea sa, sau de importanţa sa ştiinţifică — este
susceptibil să fie obiectul unei confirmări prin exemple pozitive’.
Prin acest exemplu, Goodman ne reîntoarce la inducţia amplifiantă, reenunţîndu-i
condiţiile pe care logica inductivă tradiţională le fixase: Toţi n cunoscuţi, care formează
dovada sau evidenţa, să posede proprietatea P şi să nu existe nici un n în afara celor
menţionaţi în dovadă care să nu posede P. Goodman denumeşte aceste condiţii
principiul generalizării. El trebuie întărit cu unele restricţii pentru a se putea alege între
o generalizare ‘proiectibilă’ şi una ‘neproiectibila’, prima reprezentînd un mod corect
de proiecţie a particularităţilor observate.
Inducţia 227
Criteriile proiectibilităţii permit să se găsească cu precizie generalizările care pot fi

confirmate, adică susceptibile să fie întemeiate într-un mod selectiv pe exemplele lor
pozitive. Problema justificării inducţiei este transformată în problema confirmării
generalizărilor cu ajutorul exemplelor pozitive, adică al exemplelor care se acordă cu
ele. Pe scurt, ‘e confirmă h’ înseamnă ‘e se acordă cu b’ sau ‘e constituie un exemplu
pozitiv al lui h’.
Propoziţiile care exprimă generalizări temporale nu se mai supun criteriilor
proiectibilităţii şi dau rezultate contradictorii. N. Goodman ia, spre exemplificare,
următorul caz, devenit celebru :
(4) Toate smaraldele sint verzi;
(5) Toate smaraldele sint verbastre.
Obiectele ‘verbastre’ (‘grue’ în engleză vine de la ‘green’+‘blue’ verde+albastru =
verbastru) sînt acelea care sînt fie examinate înaintea unui moment t şi sînt verzi, fie nu
sînt examinate înaintea lui t şi sînt albastre. Deci, pînă în momentul t, pentru fiecare
propoziţie observaţională care afirmă că un anume smarald este verde, există o
propoziţie observaţională paralelă care afirmă că acel smarald este verbastru. în
consecinţă, predicţia că toate smaraldele ce vor fi examinate după t vor fi verzi, precum
şi predicţia că aceleaşi vor fi verbastre sînt la fel de confirmate de propoziţii
observaţionale ce descriu aceleaşi fapte. Dar dacă un smarald examinat după t este
verbastru, el este albastru şi nu verde. Deci, cele două propoziţii opuse: ‘Toate
smaraldele sînt verzi’ şi ‘Toate smaraldele sînt albastre’ vor fi la fel de confirmate de
aceleaşi observaţii. Paradoxul apare clar: despre smaraldul examinat după t putem spune
cu aceeaşi îndreptăţire că va fi verde, respectiv că va fi albastru.
Exemplul lui Goodman ilustrează faptul că principiul generalizării nu poate
soluţiona adecvat problema predicţiilor în concordanţă cu o ipoteză sau o teorie,
deoarece se pot construi, în ştiinţă, predicate ad-hoc, în genul lui verbastru, pentru orice
evidenţă, ceea ce duce la predicţii incompatibile.
Pentru a evita paradoxul, Goodman propune noţiunea de fortificare. Alegerea între
două proprietăţi ar putea fi făcută pe baza numărului care arată de cîte ori proprietăţile
au fost folosite în ipotezele proiectate în trecut. Fiind vorba de un număr, se evită
caracterul vag al noţiunii de predicat calitativ. Acest număr este, cel puţin în principiu,
deschis fortificării.
Prin apelul la experienţa trecută, Goodman se reîntoarce la Mill, care spunea că
‘experienţa trecută să fie consultată spre a afla din ea în care circumstanţe vor fi valide
argumentele pe care ea ni le dă. Experienţa atestă că printre uniformităţile pe care le
manifestă, sau pare că le manifestă, există una care merită mai multă încredere decît
altele.
Diferenţa dintre Mill şi Goodman este că acesta din urmă a enunţat pe larg regulile
de fortificare pentru a alege între ipotezele competitive, împreună cu alte criterii
privitoare la evidenţă. Nu s-a putut demonstra că aceste criterii sînt adecvate, dar oricum
ele pot fi folositoare în anumite cazuri de confirmare.
În acelaşi timp, ideea Mill-Goodman în legătură cu apelul la experienţa trecută nu
este numai teoretică, deoarece în ştiinţă este frecvent folosită la întrebuinţarea a ceea ce
se numeşte modele sau analogii în crearea teoriilor. Se pare în general că se preferă o
nouă schemă teoretică, din punct de vedere al inteligibilităţii, în măsura în care ea poate
fi comparată cu un model familiar sau cu o schemă tradiţională. Cum scria Nagel: ‘o
analogie între o teorie veche şi o teorie nouă nu constituie un ajutor pentru a exploata pe
ultima, ci şi un deziderat pentru a se construi sisteme explicative ... Este neîndoielnic că
diverse modele, concrete sau formale, au jucat şi continuă să joace un rol capital în
dezvoltarea teoriei ştiinţifice’.
(Teodor Dima, Metodele inductive, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975, pp.72 – 75.)
[Exerciţii]
10.1.1 Analizaţi structura raţionamentelor inductive incomplete din lista următoare.
Arătaţi care este temeiul derivării în aceste raţionamente şi precizaţi care este
importanţa în cunoaştere a acestor raţionamente.
a) Variola este produsă de microbi.
Difteria este produsă de microbi.
Rujeola este produsă de microbi.
Tetanosul este produs de microbi.
Tuberculoza este produsă de microbi.
Deci, toate bolile epidermice sunt produse de microbi.
(Ion Petrovici, Logica)
b) La ridicarea temperaturii azotul îşi măreşte volumul.

La ridicarea temperaturii hidrogenul îşi măreşte volumul.
La ridicarea temperaturii oxigenul îşi măreşte volumul.
Deci, la ridicarea temperaturii toate gazele îşi măresc volumul.
Sugestie: temeiul derivării constă în postulatul ‘ceea ce este adevărat despre anumite
elemente ale unei clase este adevărat despre toate elementele clasei’. Aportul cognitiv al
raţionamentelor inductive incomplete este semnificativ, dar concluzia acestora nu derivă
în mod necesar din premise.
10.1.2 Analizaţi structura raţionamentelor inductive complete din lista următoare.

Arătaţi care este temeiul derivării în aceste raţionamente. Precizaţi care este
importanţa în cunoaştere a acestor raţionamente.
a) Omul, calul şi catârul au viaţă lungă.
Animalele fără fiere sunt omul, calul şi catârul.
Deci, animalele fără fiere au viaţă lungă.
(Aristotel)
b) Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, sunt toate planetele cunoscute (cei din
antichitate au inventariat, la un moment dat, numai cinci planete).
Toate acestea se rotesc în raport cu stelele fixe în direcţia vest-sud-est.
Deci, toate planetele cunoscute se rotesc în direcţia vest-sud-est.
(R. Demetrescu)
c) Dacă comparăm la poliedre numărul muchiilor (M), al suprafeţelor (S) şi al

colţurilor (C) observăm:
M S C
tetraedrul 4 4 6
hexaedrul 8 6 12
octaedrul 6 8 12
dodecaedrul 20 12 30
Inducţia 229
icosaedrul 12 20 30
Tetraedrul, hexaedrul, octaedrul, dodecaedrul, icosaedrul sunt poliedre regulate.
Deci, la toate poliedrele regulate este valabil următorul raport: M - S=C + 2
(R. Demetrescu, Tratat elementar de logică, p. 199)
Sugestie: temeiul derivării unei inducţii este postulatul conform căruia ‘ceea ce este
adevărat despre anumite elemente ale unei clase este adevărat despre toate elementele
clasei’; în cazul raţionamentelor inductive complete adevărul se stabileşte cu privire la
toate elementele clasei. Din acest motiv aportul cognitiv al raţionamentelor inductive
complete este redus, dar concluzia acestora derivă în mod necesar din premise.
10.1.3 Care este efectul asupra argumentului de mai jos, al creşterii numărului n
Am observat că că n păpădii au petalele galbene.
Următoarea păpădie pe care o vom observa va avea petale galbene.
Soluţie: cu cât numărul n, al cazurilor observate, creşte, cu atât devine mai puternică
premisa argumentului, iar argumentul inductiv devine mai tare.
10.1.4 Să presupunem că media de înălţime a unui adult din România este de 1,75 m.
Folosim acest fapt ca premisă pentru a infera o concluzie cu privire la înălţimea unui
adult X din România pe care nu l-am întâlnit.
Care dintre următoarele concluzii produc un argument inductiv mai tare:
a) X are exact 1,75 m.
b) X are 1,75 m ± 1 cm.
c) X are 1,75 m ± 5 cm.
Soluţie: Argumentul inductiv mai tare se obţine cu ajutorul concluziei c), această
concluzie fiind mai slabă decât celelalte.
10.1.5 Ce fel de argumente inductive sunt următoarele argumente?

a) 98% dintre studenţi din anul I ştiu să determine soluţia unei ecuaţii de gradul III.
Petre este un student în anul III.
Petre ştie să determine soluţia unei ecuaţii de gradul I.
b) Fiecare dintre cei 100 de studenţi din anul I examinaţi ştiu să înmulţească două
matrici.
Dacă vom examina un alt student din anul I acesta va sti să înmulţească două matrici.
Soluţie: a) este statistic, b) este humeean.
10.1.6 Ordonaţi descrescător, după tăria inferenţei inductive, argumentele de mai jos.
Precizaţi care dintre ele sunt humeene şi care sunt statistice.
a) 85% dintre proiectilele X lansate până acum nu şi-au atins ţinta.
Un proiectil X a fost lansat în data de 5 mai 1998.
Proiectilul X nu şi-a atins ţinta.
b) 85% dintre proiectilele X lansate până acum nu şi-au atins ţinta.

Un proiectil X va fi lansat mâine.
Proiectilul X nu îşi va atinge ţinta.
c) Nici un proiectil X lansat până acum nu şi-a ratat ţinta.

d) 95% dintre proiectilele X lansate până acum nu şi-au atins ţinta.

e) Nici un proiectil X lansat până acum nu şi-a ratat ţinta.

Un proiectil X va fi lansat mâine.
Proiectilul X nu îşi va atinge ţinta.
Soluţie: d), a), b), e), c). Argumentele b) şi e) sunt humeene, restul fiind statistice.
10.1.7 Evaluaţi probabilitatea inductivă a următoarelor silogisme:

a) Diagnosticele doctorului X sunt în mare măsură corecte.
Doctorul X spune că Petre are laringită.
Foarte probabil, Petre are laringită.
b) Cele mai multe afirmaţii ale Danei cu privire la trecutul ei sunt false.
Dana spune că a trăit în Hawai şi a fost căsătorită de două ori.
Foarte probabil, Dana nu a trăit în Hawai şi nu a fost căsătorită de două ori.
c) Doar un procent infim din avioanele companiei X s-au prăbuşit.

Eu voi zbura cu unul dintre avioanele companiei X.
Foarte probabil, avionul cu care voi zbura nu se va prăbuşi.
Sugestie: deşi nici una dintre premisele argumentelor nu este numerică, argumentele
sunt statistice şi au o probabilitatea mai mare de 50%.
10.2 METODE INDUCTIVE DE DETERMINARE A CAUZELOR
Stabiliţi ce metode sunt folosite pentru determinarea cauzelor în exemplele de mai jos:
1) Einstein a derivat din teoria relativităţii concluzia că razele de lumină se vor
curba în dreptul Soarelui datorită forţei de atracţie a Soarelui cu un coeficient
de 1,75. În 1919, la o eclipsă, s-au făcut fotografii care au dat derivările 1,98 în
Sobral, 1,62 în Principe, media 1,82 fiind foarte apropiată de previziunea
teoretică. Concluzia raţionamentului operat pe această bază: forţa de atracţie a
Soarelui determină o curbare a razelor de lumină.
2) Darwin a întreprins un experiment pentru a stabili condiţia suficientă a

fecundării trifoiului. El a separat două cazuri: în primul caz a luat douăzeci de
foi de trifoi şi le-a lăsat libere în natură; în al doilea caz el a luat tot douăzeci
de foi de trifoi şi le-a izolat încât să nu aibă acces la ele albinele. Au rezultat, în
primul caz peste două mii de seminţe de trifoi, în al doilea caz niciuna.
Concluzia raţionamentului operat pe această bază: prezenţa albinelor este
condiţia suficientă căutată.
3) Fie a un efect, anume cristalizarea. Determinarea cauzei se face prin

observarea mai multor cazuri cunoscute, cît mai diferite, care concordă prin
Inducţia 231
fenomenul cristalizării şi se găseşte că ele au un antecedent comun, anume

trecerea lor din stare lichidă în stare solidă. Cu alte cuvinte, dacă în obiectele
B, C, D, E, F s-a constatat un fenomen comun, de pildă A, prezent ori de cîte
ori a a fost prezent, atunci A este cauza lui a.
4) Un alt exemplu ni-l oferă chiar fizica modernă. Este vorba de încetinirea
timpului în raport cu mişcarea, conform teoriei relativităţii. Fie a prelungirea
vieţii mezonilor miu (miuoni), care sînt particule ce se dezintegrează spontan
după o viaţă medie de 2,2 × 10-6s. Ei sosesc pe pămînt în razele cosmice, însă
pot fi produşi şi artificial în laborator. Unii dintre ei se dezintegrează numai
după ce întîlnesc o bucată de material şi se opresc. Este clar că în scurta sa
viaţă un miuon nu poate parcurge mai mult decît vreo 600 de metri. Dar, deşi
miuonii sînt creaţi în partea de sus a atmosferei, cam la o înălţime de 10 km, ei
pot fi totuşi detectaţi în razele cosmice. Care este condiţia necesară a prezenţei
miuonilor? Răspunsul care s-a găsit şi s-a verificat experimental a fost oferit de
teoria relativităţii, anume viteza apropiată de viteza luminii a unor miuoni. În
timp ce din punctul lor de vedere ei trăiesc doar aproximativ 2 s, din punctul
nostru de vedere ei trăiesc destul de mult pentru a putea ajunge pe Pămînt.
5) Pînă nu de mult se credea că fenomenele din atmosfera terestră sînt efectul

numai a intensităţii, periodic variabilă, a radiaţiei solare. S-a constatat totuşi că
iarna, cînd razele solare nu mai ajung deloc în regiunile polare de Nord, în
aceste ţinuturi se înregistrează puternice modificări în circulaţia atmosferică.
Deci, radiaţia solară ori nu este singura cauză, ori nu este o cauză a
fenomenelor atmosferice.
6) Se ştie că Newton a dat legile gravitaţiei, dar nu şi mecanismul ei. El a descris

cum se mişcă Pămîntul în jurul Soarelui, dar nu a explicat ce îl face ‘să
meargă’. În legătură cu aceasta s-au făcut mai multe ipoteze. Iată una dintre
ele: Să ne închipuim că ar exista multe particule care se mişcă prin spaţiu cu o
viteză foarte mare în toate direcţiile şi care sînt absorbite cînd trec prin materie.
Cînd sînt absorbite, ele dau impuls Pămîntului. Întrucît sînt tot atîtea care merg
într-o parte ca şi în alta, impulsurile ar trebui să se echilibreze. Dar Soarele este
în apropiere, el absoarbe din particule, astfel că mai puţine dintre ele vin
dinspre Soare şi Pămîntul resimte un impuls net către Soare, impuls care este
invers proporţional cu pătratul distanţei. Astfel, forţa centrifugă se echilibrează
cu cea centripetă. Dacă această ipoteză ar fi adevărată, consecinţa ar fi că
Pămîntul ar fi trebuit să se oprească de mult. Pămîntul, mişcîndu-se în jurul
Soarelui, s-ar izbi de mai multe particule ce vin dinspre partea sa din faţă, decît
din spate (cînd alergăm prin ploaie, faţa se udă mai mult decît spatele).
Pămîntul ar resimţi o rezistenţă la mişcare şi şi-ar încetini mişcarea pe orbită.
Dar nu s-a întîmplat aşa, deci ipoteza este falsă, nu aceasta este cauza.
7) Cercetătorii australieni au constatat că laptele de capră nu este o condiţie

necesară a întreţinerii sănătăţii crescătorilor de capre nomazi, din moment ce
printre ei este răspîndită anemia.
8) Dacă o substanţă care conţine sodiu arde, atunci spectrul flăcării sale va
conţine, într-un anumit loc, o dungă galbenă. Pentru a verifica ipoteza aceasta,
adică această implicaţie universală dintre dunga galbenă din spectru şi prezenţa
sodiului în flacără, se suprimă sodiul, lăsînd celelalte circumstanţe
neschimbate. Dacă odată cu această suprimare, dunga galbenă din spectru
dispare şi ea, se va aserta că prezenţa sodiului în flacără este ‘cauza’ dungii
galbene.
9) Se cercetează, de exemplu, efectul perdelelor de păduri asupra ogoarelor. Se

constată că o serie de ogoare cu recolte bogate sînt protejate de păduri. Se
examinează apoi altă serie de ogoare, asemănătoare cu primele, care nu posedă
perdele de protecţie şi se constată că recoltele suferă în timp de secetă.
Concluzia ar fi că perdelele de protecţie ajută culturilor împotriva secetei.
10) Care este organul prin care şarpele îşi simte prada? Profesorul T. H. Bullock,
de la Universitatea din California, a închis într-o cuşcă un şarpe — al cărui cap
fusese abundent stropit cu o substanţă care bloca nervii olfactivi — şi un
şoricel, dorind să afle dacă şarpele si-ar găsi prada fără ajutorul acelui simţ. Se
constată că şarpele îşi devorează victima cu o siguranţă de somnambul.
Examinîndu-se cu atenţie corpul lui, s-au descoperit două mici adîncituri care,
asemenea farurilor de automobil, erau situate pe cele două părţi laterale ale
corpului reptilei, între nară şi ochi. S-au astupat cu leucoplast acele mici
adîncituri, bineînţeles, la alt şarpe, ...şoriceii au rămas neatinşi. Cele două
gropiţe ascundeau un organ ciudat. În membrana subţire care căptuşea cele
două cavităţi, s-au descoperit celule nervoase asemănătoare cu cele din
epiderma umană care percep căldura. Aproximativ 150.000 de celule nervoase
sensibile la căldură, foarte apropiate unele de altele, adică un număr de cinci
ori superior celui pe care-l are omul în total. În consecinţă, această reptilă poate
să simtă căldura emanată de orice animal sau obiect a cărui temperatură este cu
cîteva sutimi de grad mai mare decît mediul înconjurător, prin simpla legănare
a capului, ştiind totodată şi mărimea sau forţa acelui ‘ceva’
11) Raportul dintre cupru şi viaţă. Cantitatea de cupru aflată în organism este
infimă — 100 mg. la omul adult —, dar cuprul participă intens la anumite
procese vitale. Această legătură s-a constatat experimental prin varierea
cantităţii de cupru. Un aport insuficient reduce sinteza hemoglobinei, ducînd la
anemie, slăbeşte pereţii unor vase sanguine, mai cu seamă pe cei ai aortei,
favorizîndu-le ruptura, şi măreşte sensibilitatea ţesuturilor la radiaţii. Deci,
dacă cuprul descreşte, consecinţele sînt multiple.
12) Între azotul extras din aer şi azotul extras din compuşii săi s-a constatat o
diferenţă. Primul era mai greu. Subordonînd această diferenţă, această
rămăşiţă, teoriei lui Mendeleev, precum şi teoriei asupra densităţii gazelor,
Kayleigh şi Ramsay au dedus că azotul din aer conţine şi un alt gaz, mai greu,
care s-a dovedit a fi argonul.
13) Soţii Curie au constatat că, după ce au extras uraniu din pehblendă, aceasta
continua să emită radiaţii mai puternice decît uraniul. S-a dedus că acest oxid
Inducţia 233
natural trebuie să mai conţină şi alte elemente radioactive. Într-adevăr, s-au

descoperit poloniul şi radiul. Deci, deoarece rămăşiţa cauzei era de aceeaşi
natură, ea trebuia să determine efecte de aceeaşi natură.
14) lată de pildă, identificarea şi măsurarea micro- sau oligoelementelor, acele

elemente care, din cauza concentraţiei lor extrem de mici, nu puteau fi
detectate în unele substanţe sau obiecte complexe. S-a procedat printr-o
analiză prin activare cu neutroni : o probă din materialul de analizat este
bombardată intens cu un fascicul de neutroni, care se lovesc de nucleele
atomilor din probă, sunt absorbiţi de ei şi dau astfel naştere la elemente
radioactive. Devenind radioactiv, nucleul fiecărui element se dezintegrează in
felul său, emiţînd anumite radiaţii, într-o anumită perioadă de timp. Printre cele
1161 de elemente radioactive, nu există două care să se dezagrege la fel. După
ce au fost cunoscute elementele aflate în cantitate suficientă în materialul supus
probei, se trece la determinarea caracterelor radiaţiei şi se află oligoelementele
din probă.
(Teodor Dima, Metodele inductive, Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1975.)
10.3 INDUCŢIA MATEMATICĂ

Deducţia are în matematică două înţelesuri. În primul rînd, prin deducţie se înţelege
trecerea de la un enunţ cu caracter general la o particularizare a sa. De asemenea, se
obişnuieşte să se numească deducţie orice formă de raţionament prin care afirmaţiile
decurg din cîteva principii de bază numite axiome. Se numesc axiome propoziţiile care
dau proprietăţile noţiunilor de bază ale teoriei date, ca şi relaţiile între aceste noţiuni.
Matematica, şi nu numai ea (ci şi mecanica teoretică fizica teoretică, lingvistica
matematică ş.a.) are ca trăsătură, importantă construcţia deductivă a teoriei.
Întîiul model (cunoscut încă din antichitate) de construcţie deductivă a unei teorii
este Geometria lui Euclid. Despre aceasta s-a scris foarte mult în literatura matematică,
scoţîndu-se în evidenţă şi unele neajunsuri. Anume, Euclid a folosit unele afirmaţii
evidente din punct de vedere intuitiv care nu figurează în lista de axiome.
Printre axiomele geometriei euclidiene figurează şi binecunoscuta-axiomă a
paralelelor. Evidenţa acestei axiome (numită şi postulatul-al-V-lea) a fost contestată
încă din antichitate, deşi ea părea conformă cu intuiţia noastră bazată pe experienţa
zilnică. De aceea, multă vreme s-a căutat să se obţină o demonstraţie sprijinită pe
celelalte axiome ale geometriei, reducînd astfel postulatul al V-lea la o teoremă.
Încercările repetate în această direcţie nu puteau decît să eşueze, precum a rezultat
ulterior dintr-o cunoaştere mai adîncă a bazelor geometriei. Aceste încercări au condus,
la începutul secolului al XlX-lea, la o nouă etapă în dezvoltarea geometriei şi anume
crearea geometriei neeuclidiene de către N.I. Lobacevski. O contribuţie importantă în
acest sens a adus-o J. Bolyai. S-a dovedit atunci că logica nu impune nicidecum axioma
paralelelor ca fiind unica soluţie a problemei paralelelor şi că, în afară de geometria
euclidiană, mai sînt posibile şi alte geometrii, bazate pe variante ale postulatului
paralelelor, care nu contrazic nici ele celelalte axiome ale geometriei antice.
Matematicianul german D. Hilbert (1862—1943) a reluat studiul bazelor geometriei,
plecînd de la axiome pur formale. În axiomatizarea geometriei, Hilbert consideră ca
noţiuni de bază: punctul, dreapta, planul, iar ca relaţii de bază între acestea: a aparţine, a
sta între, a fi congruente. Aceasta a rezultat dintr-o analiză profundă a metodelor
geometriei clasice şi a procedeelor sale deductive.
Important de subliniat este că, oricare ar fi sistemul de axiome care este pus la baza
geometriei, după ce axiomele sînt formulate, toate noţiunile geometrice şi teoremele
trebuie să se construiască cu ajutorul acestora, totul trebuie să se obţină deductiv pe
baza logicii.
Dezvoltarea internă a matematicii a impus şi fundamentarea teoretică a conceptului
de număr natural. G. Peano la sfîrşitul secolului al XlX-lea, folosind modelul metodei
logice, întrebuinţat de Euclid în geometrie, a dat o teorie a numerelor naturale ce are ca
punct de plecare un sistem de axiome care-i poartă numele. Vom reveni asupra
conceptului de număr natural la punctul următor.
În matematică, teoremele sînt enunţuri cu caracter general pe care le demonstrăm
tocmai cu scopul folosirii lor în rezolvarea unor probleme particulare pe care le întîlnim.
Se întîlnesc însă şi cazuri cînd de la propoziţii particulare se trece la propoziţii
generale, adică se fac raţionamente inductive. Prin inducţie se înţelege o metodă de
raţionament care conduce de la cîteva propoziţii particulare la o propoziţie generală.
Inducţia începe adeseori prin observaţii. De exemplu, observăm că Soarele apare zilnic
de la răsărit. De aceea ne creăm convingerea că şi mîine el se va ivi la răsărit şi nu la
apus. Ne formăm această părere nerecurgînd la nici o presupunere referitoare la motivul
mişcării Soarelui pe cer (cu atît mai mult cu cît această mişcare este aparentă, de fapt
Pămîntul fiind cel care se mişcă). Această concluzie inductivă va fi confirmată de
observaţiile pe care le vom face a doua zi.
Exemple deosebit de clare ale procesului de inducţie se pot găsi în matematică. Se
observă că: 6 = 3 + 3; 8 = 3 + 5; 10 = 3 + 7= 5+ 5; 12 = 5+ 7; 14 = 3 +11 = 7 + 7; 16
= 3 + 13 = 5 + 11; 22 = 5 + 17 = 3 + 19 = 11 + 11. Aceste cazuri particulare ne
sugerează ideea unei propoziţii generale: ‘Orice număr par mai mare decît 4, poate fi
reprezentat ca sumă a două numere prime impare’. Am ajuns astfel la formularea, prin
inducţie, a unei ipoteze. Această ipoteză a fost emisă de matematicianul Goldbach.
Considerînd şi alte numere pare, de exemplu: 24 = 5 + 19 = 7 + 17 = 11 + 13 ; 26 = 3 +
23 = 7 + 19 = 13 + 13; 28 = 5 + 23 = 11 + 17 ş.a.m.d., ipoteza este verificată în toate
cazurile examinate. Aceste ultime verificări nu fac altceva decît să ne întărească
convingerea că ipoteza ar putea fi adevărată. Procedînd astfel adoptăm principiul
conform căruia o propoziţie ipotetică generală devine mai verosimilă dacă ea este
verificată pentru un nou caz particular. Însă, în ciuda multor eforturi depuse pînă în
prezent ipoteza lui Goldbach nu a fost confirmată, dar nici infirmată.
Cercetarea prin inducţie este foarte mult utilizată în ştiinţele experimentale.
Studierea unui fenomen se începe, de obicei, prin cercetarea unor aspecte particulare,
izolate. Din studierea situaţiilor particulare se trag adesea concluzii care au valabilitate
şi în cazuri care n-au fost cercetate efectiv. Astfel, cînd s-a dedus legea Boyle -
Mariotte, s-a observat că dacă se menţine temperatura constantă şi variază presiunea şi
volumul, produsul dintre volum şi presiune este constant. Repetîndu-se experienţa la
altă temperatură, se constată aceeaşi relaţie între presiune şi volum. După un număr
oarecare de experienţe s-a tras concluzia că oricare ar fi temperatura (constantă în
timpul experienţei), produsul dintre presiune şi volum rămîne constant (în gaze ideale).
O concluzie inductivă nu este întotdeauna justă, datorită faptului că în studiul
respectiv, din cauza numărului limită de experienţe făcute, se pot omite cazuri în care
constatarea respectivă să nu fie adevărată.
Inducţia 235
Verificînd anumite consecinţe care decurg dintr-o lege ipotetică generală, pe baza
unei noi observaţii, matematicianul ca şi naturalistul îşi poate pune problema dacă
această lege este adevărată, dar nu poate spune cu certitudine dacă este sau nu este
adevărată.
În cazul cînd consecinţa este infirmată clar, ipoteza nu poate fi adevărată. Dacă însă
consecinţa este clar verificată, există o oarecare indicaţie că legea ar putea fi adevărată.
Matematicianul Euler în Opera Omnia scrie: ‘Va părea paradoxal să atribuim o mare
importanţă observaţiilor pînă şi în acea parte a ştiinţelor matematice care se numeşte
obişnuit matematică pură, deoarece există părerea răspîndită că observaţiile se
mărginesc la obiecte fizice, care acţionează asupra simţurilor noastre. Deoarece trebuie
să legăm numerele numai de intelectul nostru pur, putem înţelege cu greu cum pot
observaţiile şi cvasiexperimentele să fie utile în cercetarea naturii numerelor. În realitate
însă, după cum voi arăta aici, citind argumente serioase, proprietăţile astăzi cunoscute
ale numerelor au fost, în cea mai mare parte descoperite prin observaţie, şi anume cu
mult înainte ca adevărul lor să fi fost confirmat prin demonstraţii riguroase. Există chiar
multe proprietăţi ale numerelor, pe care le cunoaştem bine, însă pe care încă nu sîntem
în stare să le demonstrăm; numai observaţiile ne-au dus la cunoaşterea lor. Vedem de
aici că, în teoria numerelor, care este încă cu totul imperfectă, ne putem pune cele mai
mari speranţe în observaţii; ele ne vor conduce mereu spre noi proprietăţi pe care ne
vom strădui mai tîrziu să le demonstrăm. Acest gen de cunoştinţe, întărite numai prin
observaţii, dar încă nedemonstrate, trebuie deosebite cu grijă de adevăr; ele se obţin,
cum spunem de obicei, prin inducţie. Am văzut însă cazuri cînd inducţia simplă a dus la
o eroare. De aceea trebuie să fim foarte precauţi pentru a nu lua drept adevărate,
proprietăţi ale numerelor descoperite prin observaţie şi care sînt sprijinite numai de
inducţie. În realitate, trebuie să utilizăm o astfel de descoperire ca un prilej de a cerceta
mai exact aceste proprietăţi descoperite şi să le demonstrăm sau să le infirmăm, în
ambele cazuri putem învăţa ceva folositor’.
Din punct de vedere logic, o concluzie inductivă nu este corectă decît dacă este
demonstrată şi de aceea în matematică nu sînt acceptate decît acele concluzii inductive
care pot fi demonstrate.
În matematica de liceu sînt date exemple care vin să confirme cele spuse mai
înainte. În această direcţie vom da încă cîteva exemple:
1) Observînd că numerele 0, 5, 10, 15, 20, 25, 30 (avînd ultima cifră 0 sau 5) se
divid cu 5, ni se sugerează următoarea proprietate generală: ‘Orice număr natural care
are ultima cifră 0 sau 5 se divide cu 5’. Pentru ca această afirmaţie să fie acceptată, este
necesar să o demonstrăm, deoarece verificarea proprietăţii pînă la n = 30 nu exclude
posibilitatea existenţei unui număr mai mare decît 30, terminat în 0 sau 5, care nu se
divide la 5.
2) Considerăm binomul xn — 1, n fiind un număr natural nenul. Descompunînd
binomul în factori ireductibili cu coeficienţi reali pentru 1 ≤ n ≤ 5: x — 1 = x — 1, x2 —
1 = (x — 1) (x + 1), x3 — 1 = (x — 1) (x2 + x+ 1), x4 — 1 = (x — 1) (x + 1) (x2 + 1), x5
— 1 = (x — 1) (x4 + x3+ x2 + x+ 1), observăm că toţi coeficienţii factorilor sînt —1, 0
sau 1. De aici s-ar putea trage concluzia că această proprietate este adevărată în general.
Matematicianul sovietic V. Ivanov a arătat că pentru n < 105 această proprietate este
adevărată, dar binomul x105 — 1 conţine în descompunere factorul x48 + x47 + x46 - x43 -
x42 -2x41 - x40- x39 + x36 + x35 + x34 + x33 + x32 + x31 – x26 – x24 – x22 – x20 + x17 + x16 + x15
+ x14 + x13 + x12 – x9 - x8 - 2x7 – x6- x5 + x2 + x + 1, care are doi termeni cu coeficientul
—2.
3) Să considerăm următoarea propoziţie : ‘n plane care trec printr-un punct, astfel

încît oricare trei dintre ele nu trec prin aceeaşi dreaptă, împart spaţiul în 2n părţi’.
Pentru n = 1, n = 2 şi n = 3, această afirmaţie este adevărată, însă patru plane situate în
condiţiile din enunţ, împart spaţiul în 14 părţi şi nu în 24 părţi. De aici, rezultă că o
proprietate poate fi adevărată în foarte multe cazuri particulare şi în acelaşi timp falsă în
general. Deci o aceeaşi metodă de raţionament conduce în unele cazuri la propoziţii
adevărate, iar în altele la propoziţii false.
Deoarece prin această metodă concluzia se trage după considerarea cîtorva cazuri, şi
nu a tuturor cazurilor posibile, această metodă de raţionament se numeşte inducţie
incompletă.
Inducţia incompletă, după cum am văzut, nu conduce mereu la propoziţii adevărate,
dar ea este folositoare, deoarece permite să se formuleze presupunerea, care după aceea
poate fi infirmată sau confirmată.
Din cele de mai înainte, este clar că rezultatul intuit cu ajutorul inducţiei trebuie
supus apoi unei demonstraţii deductive.
În unele situaţii o astfel de demonstraţie se poate da analizînd doar un număr finit de
cazuri, epuizînd astfel toate posibilităţile. O astfel de metodă de raţionament, care prin
considerarea numai a unui număr finit de cazuri epuizează toate posibilităţile, se
numeşte inducţie completă. În ciuda numelui, această metodă nu este inductivă, ci
deductivă, deoarece în aplicarea ei ne bazăm pe principiile generale ale logicii, care
permit să descompunem cazul general într-un număr finit de cazuri particulare şi să le
considerăm separat.
De exemplu, să demonstrăm că orice număr natural n, 10 ≤ n ≤ 30, care are ultima
cifră 0 sau 5 se divide la 5 (vezi exemplul 1 de mai înainte). Pentru demonstraţie,
considerăm numerele cu proprietatea cerută, cuprinse între 10 şi 30 şi anume: 10, 15,
20, 25, 30. Este clar că fiecare dintre aceste numere se divide la 5.
(C. Năstăsescu, Ion D. Ion, C. Niţă, Complemente de algebră, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, pp. 7 – 11.)
[Exerciţii]
Inducţia matematică
Definiţie: se numeşte funcţie propoziţională o aplicaţie n a P(n), care asociază fiecărui
argument n, n ∈ N, o propoziţie P(n).
Principiul inducţiei matematice: fie P o funcţie propoziţională. Dacă P satisface
proprietăţile:
a) P(0) este adevărată
b) ∀ n≥0, implicaţia P(n)→P(n+1) este adevărată,
atunci P(n) este adevărată, ∀ n≥0
variantă: fie a ∈ N. Dacă
a) P(a) este adevărată
b) ∀ n ∈ N, cu n≥a, implicaţia P(n)→P(n+1) este adevărată,
atunci P(n) este adevărată, ∀ n≥a.
Exemplu de folosire a inducţiei în aritmetică:

Teoremă: Să se demonstreze că n3 – n se divide cu 3.
Demonstraţie: notăm cu P(n) propoziţia: n3 – n se divide cu 3.
Inducţia 237
Baza inducţiei: pentru n = 0 avem 0 – 0 = 0, iar 0 divide 3, prin urmare P(0) este
adevărată.
Pasul inductiv: să demonstrăm adevărul implicaţiei P(n)→P(n+1). Pentru aceasta
presupunem că P(n) este adevărată, ceea ce reprezintă ipoteza inducţiei, adică
presupunem că propoziţia: n3 – n se divide cu 3 este adevărată. Propoziţia P(n+1) se
obţine substituindu-l pe n, în propoziţia P(n), cu n+1, adică, P(n+1): (n+1)3 – (n+1) =
n3+3n2+3n+1 – n – 1=3(n2 + n)+(n3 – n) se divide cu 3. Din presupunerea că P(n) este
adevărată (ipoteza inducţiei) ştim că n3 – n este divizibil cu 3, iar 3(n2 + n) este, la
rândul său, divizibil cu 3 (fiind, de fapt, un multiplu de 3), astfel că fiecare termen al
sumei este divizibil cu 3, de unde deducem că P(n+1) este adevărată, prin urmare,
teorema este demonstrată.
Exemplu de folosire a inducţiei în algebră:

n (n + 1)
Teoremă Să se demonstreze următoarea egalitate: 1+2+3+…+n =
2
n (n + 1)
Demonstraţie: notăm cu P(n) egalitatea:1+2+3+…+n =
2
1(1 + 1)
Baza inducţiei: pentru n = 1, avem 1 = = 1, deci P(1) este adevărată
2
Pasul inductiv: să demonstrăm că implicaţia P(n)→P(n+1) este adevărată. Pentru
aceasta presupunem că P(n) este adevărată, adică are loc egalitatea 1+2+3+…+n =
n (n + 1)
. Propoziţia P(n+1) se obţine substituindu-l pe n, în propoziţia P(n), cu n+1,
2
adică,
(n + 1)((n + 1) + 1) (n + 1)(n + 2)
(1) P(n+1): 1+2+3+…+n+(n+1) = =
2 2
Din presupunerea că P(n) este adevărată (ipoteza inducţiei) rezultă că 1+2+3+…+n =
n (n + 1) n (n + 1)
. Substituind suma 1+2+3+…+n din stânga egalităţii (1) cu obţinem:
2 2
n (n + 1) n (n + 1) + 2(n + 1) (n + 1)(n + 2)
1+2+3+…+n+(n+1) = +(n+1) = = , adică
2 2 2
egalitatea reprezentată de propoziţia P(n+1). Prin urmare, din presupunerea că P(n) este
adevărată rezultă că P(n+1) este adevărată, deci este stabilit şi pasul inductiv, şi odată cu
acesta, demonstraţia egalităţii.
10.3.1 Demonstraţi cu ajutorul inducţiei matematice următoarele egalităţi:

n (n + 1)(2n + 1)
a) 12+22+32+…+n2 =
6
2 2 2 2 4n 2 1
b) 1 +3 +5 +…+(2n - 1) = n
3
2
n (n + 1)
c) 13+23+33+…+n3 =
2
d) 13+33+53+…+(2n - 1)3 = n2(2n2 - 1)
11 DEMONSTRAŢIE ŞI ARGUMENTARE
11.1 TEORIA DEMONSTRAŢIEI

Demonstraţii. La întrebarea anterioară ‘Ce este matematica?’ răspunsul este că
matematica are de-a face cu demonstraţii. O demonstraţie nu este nimic altceva decât un
argument menit a convinge în legătură cu adevărul unei afirmaţii. Propoziţiile
matematice necesită demonstraţii care trebuie să fie pe deplin convingătoare deşi este
nevoie de efort pentru a înţelege detaliile demonstraţiei. Dacă după un efort considerabil
nu suntem convinşi de un argument atunci fie autorul nu l-a clarificat îndeajuns de mult
fie argumentul nu este corect. În definitiv, demonstraţiile trebuie să fie bazate pe logică,
dar nu vom discuta în detaliu ceea ce constituie un argument valid din punct de vedere
logic. Mai jos avem două exemple elocvente de demonstraţii din timpul
matematicienilor antici greci. În fiecare caz propoziţia nu este deloc evidentă dar
demonstraţia ne convinge de adevărul acesteia. În ambele cazuri strategia este aceea a
demonstraţiei prin contradicţie: adică arătăm că susţinând contrariul a ceea ce încercăm
să demonstrăm ajungem la o absurditate sau la o contradicţie. De asemenea, în ambele
cazuri, demonstraţia are o întorsătură ingenioasă. Prima teoremă aparţinând lui Euclid
afirmă că seria de numere prime este infinită; nu există un cel mai mare număr prim.
(Un număr prim este un număr natural p mai mare decât 1 care nu este divizibil cu nici
un număr natural în afară de numărul 1 şi el însuşi. A se observa că această definiţie
afirmă că numărul 1 nu este un număr prim deşi nu are alţi divizori în afară de el însuşi
şi de 1. Acest lucru are sens iar motivul îl vom descoperi mai târziu.)
Teorema 1.1 Există o infinitatea de numere prime
Demonstraţie: strategia noastră este să arătăm că afirmaţia este adevărată, pentru că
presupunând că este falsă ajungem la o contradicţie. În acord cu acestea să presupunem
că există un număr finit de numere prime. Fie n numere prime notate p1, p2, …, pn. Fie
numărul N = p1· p2 ·…· pn+1. Adică N se obţine înmulţind toate numerele prime şi
adunând 1. Acum, N trebuie să aibă factori primi. (Aceasta este o proprietate a
numerelor naturale pe care o vom analiza mai târziu). Acest factor prim trebuie să fie
unul dintre numerele p1, p2, …, pn (din moment ce am asumat că acestea sunt toate
numerele prime). Dar acest lucru este imposibil, din moment ce N dă restul 1 la
împărţirea cu oricare dintre numerele p1, p2, …, pn.
Astfel, presupunerea noastră că există un număr finit de numere prime a condus la o
contradicţie, aşadar presupunerea este falsă; prin urmare trebuie să existe o infinitate de
numere prime.
A doua teoremă a fost demonstrată de Pitagora (sau de un student de-al său).
Teorema este înconjurată de legendă: se presupune că Hipparchos, un discipol de-al lui
Pitagora a fost ucis (într-un naufragiu) de către zei pentru că a dezvăluit adevărul
tulburător că există numere iraţionale.
p
Teorema 1.2 2 este un număr iraţional; adică, nu există nici un număr x = (unde
q
p şi q sunt numere întregi) astfel încît x2 = 2.
Demonstraţie: încă o dată demonstraţia se face prin metoda contradicţiei. Să

2
p p
presupunem că există un număr raţional astfel încât = 2, unde p şi q sunt
q q
p
numere întregi. Să presupunem că fracţia este ireductibilă, adică p şi q nu au nici un
q
divizor comun.
Prin urmare p2 = 2q2. Aşadar p2 este un număr par, de unde rezultă că p este, la
rândul lui par. (Pătratul oricărui număr impar este impar: deoarece orice număr impar
are forma 2m+1 şi pătratul să este (2m+1)2 = 4m(m+1)+1, număr care este impar).
Notăm p = 2r. Acum ecuaţia noastră devine 4r2 = 2q2 sau 2r2 = q2. Aşadar, la fel ca
înainte, q2 este un număr par şi la fel este şi q.
Dar dacă p şi q sunt ambele numere pare, atunci ambele îl au pe 2 drept divizor comun,
ceea ce contrazice presupunerea noastră iniţială, anume aceea că fracţia este
ireductibilă.
Acum vom analiza câteva tehnici de demonstrare şi vom introduce câteva concepte noi.
Demonstraţia prin contradicţie: Tocmai am văzut două exemple ale acestui tip de
demonstraţie. Pentru a demonstra o propoziţie, presupunem ca este falsă şi astfel
ajungem la o contradicţie.
Demonstraţia prin contrapoziţie: Contrapusa unei propoziţii ‘dacă P, atunci Q’ este
propoziţia ‘dacă non Q, atunci non P’. Aceasta din urmă este echivalentă din punct de
vedere logic cu prima propoziţie, aşa încât o putem demonstra pe aceasta dacă ne este
mai convenabil.
Conversa: A nu se confunda contrapusa unei propoziţii cu conversa ei. Conversa
propoziţiei ‘dacă P, atunci Q’ este ‘dacă Q, atunci P’. Aceste două propoziţii nu sunt
echivalente din punct de vedere logic. De exemplu, se poate demonstra că propoziţia
‘dacă 2n- 1 este un număr prim, atunci n este un număr prim’ este adevărată; dar
conversa ei ‘dacă n este un număr prim, atunci 2n – 1 este un număr prim’ este falsă:
numărul n = 11 este prim, dar 211 - 1 = 2047 = 23 x 89.
Contraexemplu: Având o propoziţie universală P, pentru a demonstra că aceasta este
adevărată este necesar să oferim o demonstraţie a universalităţii ei, dar pentru a arăta că
P este falsă, trebuie să oferim doar un exemplu în care în care propoziţia este falsă. O
astfel de instanţă se numeşte contraexemplu. În paragraful de mai sus numărul n = 11
este un contraexemplu pentru propoziţia universală ‘dacă n este un număr prim, atunci
2n-1 este un număr prim’
Condiţia suficientă ‘dacă’: spunem că P este o condiţie suficientă pentru Q dacă
adevărul propoziţiei P implică adevărul propoziţiei Q; adică P implică Q. O altă
modalitate pentru a spune acelaşi lucru este ‘dacă P, atunci Q’ sau ‘Q dacă P’. Simbolic,
notăm P ⇒ Q.
Condiţia necesară ‘numai dacă’: spunem că P este o condiţie necesară pentru Q dacă
adevărul propoziţiei P este implicat de adevărul propoziţiei Q, adică Q implică P.
(Aceasta este conversa propoziţiei P implică Q) Spunem de asemenea ‘Q numai dacă
P’.
Condiţia necesară şi suficientă ‘dacă şi numai dacă’: spunem că P este o condiţie
necesară şi suficientă pentru Q dacă ambele condiţii menţionate mai sus se susţin, adică
ambele propoziţii P şi Q se implică reciproc. De asemenea, spunem ‘P dacă şi numai
Demonstraţie şi argumentare 241
dacă Q’. A se observa că aici există două lucruri de demonstrat: că P implică Q şi că Q

implică P. Simbolic, notăm: P ⇔ Q.
Demonstraţia prin inducţie: Proprietatea de inducţie a numerelor naturale – care
afirmă că dacă începi de la primele elemente şi le parcurgi pe rând pe celalte, atunci, în
final, ajungi la orice element – este o tehnică de demontraţie foarte importantă. Vom
rezuma într-o teoremă principiul de inducţie formală după cum urmează:
Teorema 1.8 (Principiul inducţiei): fie P(n) o propoziţie despre numărul natural n. Să
presupunem că:
a) P(0) este adevărată
b) pentru orice număr natural n, dacă P(n) este adevărată, atunci P(n+1) este
adevărată.
Atunci P(n) este adevărată, pentru orice număr natural n.
Există câteva variante ale acestui principiu. Se poate ca în loc de P(0) noi să cunoaştem
P(1). Atunci putem trage concluzia că P(n) se susţine pentru orice n≥1. O propoziţie
asemănătoare s-ar susţine şi pentru 100 sau pentru orice alt număr fixat care l-ar înlocui
pe 1.
Este important să reţinem că atunci când folosim demonstraţia prin inducţie avem
două sarcini: să demonstrăm că P(0) este adevărată (numit baza inducţiei) şi să
demonstrăm că implicaţia de la P(n) la P(n+1) este adevărată (numit pasul inductiv). Cu
toate acestea mai avem o altă versiune numită principiul tare al inducţiei care pare să
funcţioneze fără baza inducţiei.
Teorema 1.9 (Principiul inducţiei): fie P(n) o propoziţie despre numărul natural n. Să
presupunem că pentru orice număr natural n, dacă P(m) este adevărată pentru orice
m<n, atunci P(n) este adevărată. Atunci P(n) este adevărată, pentru orice număr natural
n.
Propoziţia 1.10: Orice număr natural mai mare decât 1 are un factor prim.
Demonstraţie: trebuie să arătăm că dacă n>1 atunci n are un factor prim. Facem acest
lucru folosind inducţia tare. Fie n un număr natural şi presupunem că dacă m este orice
număr natural care satisface 1<m<n atunci m are un factor prim.
• dacă n≤1 atunci propoziţia este vacuu adevărată
• dacă n este prim, atunci este propriul său factor prim şi propoziţia este
adevărată.
• să presupunem că n este compus; atunci n = ab, unde 1 < a, b < n. Prin ipoteza
inducţiei a are un factor prim p. Acum, p este un factor prim al lui n şi încă o
dată, propoziţia este adevărată.
Am acoperit toate cazurile şi astfel demonstraţia este completă.
(Peter J. Cameron, Introduction to Algebra, second edition, New York: Oxford
University Press, 2008, pp. 4 – 7, 18 – 21)
[Exerciţii]
11.1.1 Determinaţi ce tehnici de demonstraţie, dintre cele enumerate în textul
precedent, se folosesc în exemplele de mai jos:
A. Iată un scurt exemplu de demonstraţie axiomatică. Să presupunem că noi facem
geometrie folosind doar următoarele trei axiome euclidiene:
1. Prin oricare două puncte distincte trece o linie.
2. Dacă punctul P nu se găseşte pe linia L, atunci există exact o linie L’ care trece prin
P şi este paralelă cu L
3. Există trei puncte necolineare.
Înţelegem prin colinear faptul că sunt situate pe aceeaşi linie, şi că două linii sunt
paralele dacă nu au nici un punct comun. Să observăm faptul că dacă două linii nu sunt
paralele, atunci ele au exact un punct comun (pentru că mai mult de un punct comun ar
încălca axioma 1.)
Teorema 1.3: Două linii paralele cu aceaşi linie sunt paralele între ele.
Demonstraţie: fie L’ şi L’’ două linii paralele cu L. Să presupunem că L’ şi L’’ nu sunt
paralele. Atunci ele au un punct P în comun. Dar acum avem două linii L’ şi L’’ care au
comun punctul P şi sunt paralele cu L, contrazicând axioma 2.
(Peter J. Cameron, Introduction to Algebra, second edition, New York: Oxford
University Press, 2008, p. 8.)
B. Teoremă: Orice număr natural n>1 are cel puţin un divizor prim.
Demonstraţie: fie n un număr natural > 1. Acesta are divizori mai mari decât unitatea,
de exemplu chiar pe n. Printre divizorii numărului n, mai mari decât unitatea există unul
care este cel mai mic; să-l notăm cu p. Dacă numărul p n-ar fi prim, atunci, conform
definiţiei numărului prim, p ar fi produsul a două numere naturale a, b mai mari decât
unitatea, p = ab > 1. În acest caz a ar fi divizorul numărului p, deci şi al numărului n
mai mare decât unitatea şi în acelaşi timp mai mic decât p, ceea ce contrazice definiţia
numărului p.
(Wacław Sierpiński, Ce ştim şi ce nu ştim despre numerele prime, Bucureşti: Editura
ştiinţifică, 1966, p. 23.)
Un exemplu de demonstraţie din teoria grupurilor
Se numeşte grup orice triplet (G, ºG, eG) care respectă axiomele A1, A2, A3 de mai jos:
A1: ∀ (x) ∀ (y) ∀ (z) (xºy) ºz = xº (yºz)
A2: ∃ (e) ∀ (x) xºe = x
A3: ∀ (x) ∃ (y) xºy = e,
în care G este o mulţime, eG este un element al mulţimii G, ºG este o operaţie binară pe
mulţimea G iar variabilele x, y, z iau valori în această mulţime. Pentru simplificarea
notaţiei vom recurge în continuare, la următoarele prescurtări: ºG îl prescurtăm prin º iar
eG îl prescurtăm prin e (prescurtările neintroducând ambiguităţi).
Informal, axioma A1 ne spune că operaţia º este asociativă, axioma A2 că în
mulţimea G există un element neutru e iar axioma A3 că orice element al mulţimii G are
un simetric în această mulţime
Orice triplet care respectă aceste axiome posedă o structură de grup. De pildă
tripletul (Z, +, 0) este un grup, unde ‘Z’ este mulţimea numerelor întregi, ‘+’ este
operaţia de adunare iar ‘0’ este numărul 0.
În continuare vom oferi un exemplu de demonstraţie elementară din teoria
grupurilor.
Teoremă (existenţa simetricului la stînga): Pentru fiecare x există un y, astfel încât
yºx= e. Formal: ∀ (x) ∃ (y) yºx = e
Demonstraţie: Fie x un element oarecare din G. Atunci, conform cu A3, există y astfel
încât
(1) xºy = e (din A3)
Dar, y fiind un element din G, conform cu A3, există z, astfel încât
(2) yºz = e (din A3)
Prin urmare:
yºx = (yºx) ºe (din A2)
yºx = (yºx) º (yºz) (din (2))
yºx = yº (xº(yºz)) (din A1)
yºx = yº ((xºy)ºz) (din A1)
yºx = yº(eºz) (din (1))
yºx = (yºe)ºz (din A1)
yºx = yºz (din A2)
yºx = e (din (2))
Cum presupoziţia noastră a fost că x este un element oarecare al lui G rezultă că
pentru orice x există un y astfel încât yºx = e adică ∀ (x) ∃ (y) yºx = e
11.1.2 Demonstraţi următoarele teoreme folosind ca exemplu demonstraţia de mai sus:

a) Teoremă (existenţa elementului neutru la stânga): ∃ (e) ∀ (x) eºx = x.
b) Teoremă (unicitatea elementului simetric): Dacă xºy = e şi zºx = e atunci z = y.
c) Teoremă (unicitatea elementului neutru): Dacă xºe = x şi fºx = x atunci e = f

Soluţie:
a) eºx = (xºy)ºx (din A3)
= xº(yºx) (din A1)
= xºe (din teorema existenţei simetricului la stînga)
= x (din A2)
b) z = zºe (din A2)

= zº(xºy) (din A3)
= (zºx)ºy (din A1)
= eºy (din teorema existenţei simetricului la stînga)
= y (din teorema existenţei elementului neutru la stânga)
c) f = fºe (din A2)

= e (din teorema existenţei elementului neutru la stânga)
Un exemplu de demonstraţie formală din calculul propoziţiilor
Următorul sistem axiomatic al calculului propoziţiilor a fost propus de David Hilbert şi

Wilhelm Ackermann în Principiile logicii matematice10. Sistemele axiomatice în care
demonstrarea teoremelor este pur formală se numesc sisteme de tip Hilbert. Tradiţia
logică a păstrat pentru axiomele Ax1 – Ax4 şi regulile de inferenţă α şi β de mai jos
denumirea de sistemul Hilbert-Ackermann. Cei doi autori folosesc doar doi operatori
propoziţionali ¬ (negaţia) şi v (disjuncţia) deşi în practică atât axiomele cât şi regulile
de derivare sunt prezentate abreviat, respectiv folosind definiţiile celorlalţi operatori
logici în funcţie de negaţie şi disjuncţie. A1 – A4 reprezintă axiomele scrise într-un mod
10
După cum recunosc autorii înşişi, sistemul lor este, în esenţă, sistemul propus de Alfred Whitehead şi
Bertrand Russell în Principia Mathematica (prima ediţie) din care lipseşte axioma asociativităţii disjuncţiei,
Paul Bernays demonstrând, în 1926, neindependenţa acesteia faţă de celelalte axiome ale sistemului. (vezi
David Hilbert, Wilhelm Ackermann, Principles of Mathematical Logic, Providence, Rhode Island: American
Mathematical Society, Chelsea Publishing, 1999, p. 28)
neabreviat iar Ax1 – Ax4 reprezintă axiomele scrise abreviat.

Axiome:
A1: ((¬(x v x)) v x) Ax1: (x v x) → x
A2: ((¬x) v (x v y)) Ax2: (x → (x v y))
A3: ((¬(x v y)) v (y v x)) Ax3: (x v y) → (y v x)
A4: ((¬((¬x) v y)) v ((¬(z v x)) v (z v y))) Ax4: (x→y) → ((z v x)) →
(z v y))
Abreviere: ¬X v Y se abreviază prin: X→Y
Reguli de inferenţă:
α) Regula substituţiei ( ∫ )
Orice variabilă propoziţională (o literă precum x, y, z) poate fi substituită printr-o
formulă propoziţională oarecare cu condiţia ca substituţia să se realizeze pentru toate
ocurenţele variabilei propoziţionale.
β) Regula detaşării (modus ponens -MP)
Din două formule propoziţionale de forma X şi X→Y, putem infera formula Y.
Teorema 1
T1: (x→x)
Demonstraţie:
1.(x v x) →x [Ax1]
2. (x → (x v y)) [Ax2]
∫
y
3. x→(x v x) [2, 2 ]
x
4. (x→y) → ((z v x)) → (z v y)) [Ax4]
∫4 ; ∫4 ; ∫4 abreviere]
x y z
5. ((x v x) →x) → ((x → (x v x)) → (x → x)) [4,
x∨x x ¬x
6. ((x → (x v x)) → (x → x)) [1, 5 MP]
7. (x → x) [3, 6 MP]
11.1.3 Demonstraţi următoarele teoreme folosind ca exemplu demonstraţia de mai sus:

T2: (x→y)→((z→x)→(z→y))
T3: x→(x v x)
T4: x→(y v x)
T5: x v ¬ x
T6: x→ ¬¬ x
T7: ¬¬ x → x
T8: (x → y) → (¬y → ¬ x)
Soluţie:
T2: (x→y)→((z→x)→(z→y))
Demonstraţie:
1. (x→y) → ((z v x) → (z v y)) [Ax4]
∫1 , abreviere]
z
2. (x→y)→((z→x)→(z→y)) [1,
¬z
T3: x→(x v x)
Demonstraţie:
1. (x → (x v y)) [Ax2]
y
2. x→(x v x) [1, 1 ]∫
x
T4: x→(y v x)
Demonstraţie:
1. (x→(x v y)) [Ax2]
2. (x v y)→(y v x) [Ax3]
3. (x→y) → ((z v x)) → (z v y)) [Ax4]
∫3 ; ∫3 ; ¬∫x3 , abreviere]
x y z
4((x v y)→(y v x))→((x→(x v y))→ (x→(y v x))) [3,
x∨x x
5. (x→(x v y))→ (x→(y v x)) [2, 4 MP]
6. (x→(y v x)) [1, 5 MP]
T5: x v ¬ x
Demonstraţie:
1.(x v x) →x [Ax1]
2. (x → (x v y)) [Ax2]
y
∫
3. x→(x v x) [2, 2 ]
x
4. (x→y) → ((z v x)) → (z v y)) [Ax4]
y
∫4 ; ∫4 ; ¬∫x4 , abreviere]
x z
5. ((x v x) →x) → ((x → (x v x)) → (x → x)) [4,
x∨x x
6. ((x → (x v x)) → (x → x)) [1, 5 MP]
7. (x → x) [3, 6 MP]
8. (x v y) → (y v x) [Ax3]
∫8 ; x∫8 , abreviere]
x y
9. (x → x) → (x v¬ x) [8,
¬x
10. (x v¬ x) [7, 9 MP]
T6: x → ¬¬x
Demonstraţie:
1. (x v ¬x) [concluzia demonstraţiei lui T5]
∫
x
2. ( x → ¬¬x) [ 1 , abreviere]
¬x
11.2 STRUCTURA ARGUMENTĂRII
[Exemple şi selecţie de texte]

11.2.1 Analizaţi structura logică a argumentării prezentată în concepţia pe care o
redăm mai jos. Verificaţi pe noi exemple această structură.
Potrivit lui Toulmin în argumentarea juridică şi în argumentare în general intră: o
pretenţie de adevăr sau o concluzie; datele; justificarea; temeiul; condiţii de respingere;
operator.
Simbolizare: C = concluzie; D = datele; W = justificare; B = temeiul; AB = condiţii
de respingere; O = operatorul modal.
D [O] C
deoarece W
dacă nu
cumva
pe baza B
A, B
Harry a fost de aceea,

născut în probabil că
întrucât cine a fost Harry este
Bermude
născut în Bermude cetăţean
este, în general, de
britanic
cetăţenie britanică
pe baza unor dacă nu cumva

prevederi de drept ambii părinţi erau
din legile britanice străini/el a fost
încetăţenit în
America.
(Stephen Toulmin, The uses of Argument, Cambridge, M.A: Cambridge University

Press, 1974)
11.2.2 Examinaţi structura şi validitatea următoarelor argumentări. Analizaţi şi alte

exemple în vederea degajării structurii şi a stabilirii validităţii (sau nevalidităţii).
a)
De secole de experienţă ştim că oamenii depun mărturie în mod veridic cu

privire la experienţele lor directe (aşa cum ei le văd), cu acurateţe şi detalii
suficiente pentru scopul legii, în mod deosebit sub jurământ şi în faţa
examinării directe şi a confruntării.
Deoarece martorul X are cunoştinţă directă despre acest eveniment, doreşte

şi este capabil să depună mărturie asupra lui, în mod veridic, noi putem avea
încredere în ceea ce spune el.
Martorul X spune adevărul Aşadar este astfel.
b)
Experienţa studiilor zoologice şi experimentale au stabilit de acum că
este de aşteptat ca speciile care hibernează, inclusiv hârciogul, să-şi

petreacă iarna în mod inactiv.
Animalul tău ca
preferat este este de hârciogul
hârciogul şi iarna Aşadar aşteptat tău să fie
a început. inactiv.
c)
Te poţi aştepta ca toate clădirile aflate de-a lungul traiectoriei unei tornade să
fie avariate.
Şcoala de peste drum şi băcănia faptul că tornada nu

au fost avariate; băcănia se află în a avariat casa
spatele casei noastre. Cu toate Aşadar noastră are nevoie
acestea, casa noastră, aflată exact de explicaţie.
între ele, nu a fost atinsă.
În timp ce traversau ţara, s-a observat că vârtejurile se retractau şi extindeau

astfel că tornadele asociate au atins Pământul numai în unele puncte.
Nu toate clădirile aflate în traiectoria unei tornade vor fi în mod necesar

avariate.
Casa voastră era este un casa voastră nu

situată direct în Aşadar noroc este avariată.
traiectoria tornadei, faptul
dar nu a fost avariată. că
d)
Se poate presupune că plantele din genera botanice strâns înrudite conţin
substanţe biochimice similare.
Cartofii aparţin foarte cartofii au avea

genului botanic Aşadar posibil frunze şi fructe
Solanum. Multe plante otrăvitoare.
din genul Solanum şi
alte genuri strâns
înrudite au frunze şi
fructe otrăvitoare.
e)
Prezenţa rămăşiţelor fosilizate de antropoizi în formaţiunile de rocă timpurii,
preponderentă în anumite locuri, indică existenţa timpurie a antropoizilor
preponderentă în respectivele locuri.
Rapoarte geologice şi cele mai vechi

paleontologice din maimuţe
Aşadar evident
Africa, China, Java etc. antropoide
indică prezenţa cunoscute au
preponderentă a fosilelor trăit în Rift
în Rift Valey, Africa. Valey, Africa.
.
f)
Analiza (făcută de Galilei) acceleraţiei şi căderii libere a arătat că
S = ½ gt²
S = 40 ft.
g = 32,2 f/s² Aşadar t = 1,6 sec.
g)
Deoarece industria şi societatea sunt legate într-o întreprindere comună,

industria trebuie să-şi adapteze acţiunile la nevoile mai largi ale societăţii.
Rezervele de combustibil industria ar putea continua

fosil sunt limitate şi vor să consume rezervele de
fi consumate în câteva Aşadar combustibil fosilizat dacă
generaţii. Surse acceptă partea ei de
alternative de energie răspundere pentru
satisfăcătoare nu sunt dezvoltarea de surse
încă disponibile. alternative de energie.
h)
Se cuvine ca omul să-şi respecte promisiunea
ar fi greşit ca
Am promis să petrec eu să vin şi să
seara cu colegii mei Aşadar aşa stând
iau masa cu
de serviciu lucrurile tine mâine
seară.
i)
Este o greşeală să minţi
este de prizonierul a
Prizonierul a presupus săvârşit o
minţit la Aşadar greşeală.
că
interogatoriu
În afară de cazul în care el a făcut

aceasta din loialitate faţă de camarazii
săi, de exemplu pentru a păstra un secret.
j)
În absenţa altor factori, faptul că suplinirea unui constituent alimentar,
care lipseşte, face să dispară o boală, se poate considera drept indiciu al
faptului că boala este direct determinată de respectiva deficienţă în
alimentaţie.
Guşa este endemică în guşa este

regiuni în care conţinutul determi-
Aşadar se pare
de iod al apei este foarte nată de o
scăzut. Atunci când se insufici-
adaugă cantităţi mici de iod enţă de
în apă, guşa încetează să se iod.
mai dezvolte.
k)
Experimentele tehnice şi inovaţiile portretiştilor şi pictorilor olandezi de

interior ai secolului al XVII – lea, mai ales ale lui Rembrandt, au arătat că
în acest gen de pictură, o cale eficientă pentru a crea senzaţia profunzimii

constă în a introduce o pată de lumină intensă în jurul părţii relevante a
tabloului.
Tu vrei să
creezi o
senzaţie de foarte va trebui să încerci
profunzime în Aşadar să introduci o pată
posibil
zona din jurul de lumină intensă în
acestei figuri jurul acestei figuri.
(După Stephen Toulmin, Richard Rieke, Allan Janik, An Introduction to Reasoning,

Macmillan, New York, Collier Macmillan, London, 1979)
[Exerciţii]
11.2.3 Analizaţi următoarea schemă a argumentării în gramatică:
Se iau propoziţiile:
(2) Seymour a tăiat salamul cu cuţitul.
(3) Seymour a folosit cuţitul pentru a tăia salamul.
Data:
Claim/Conclusion
Constructi ile în (2) si (3) au caracteristici
relationale, selectionale, lexicalesi
transforma tionale care sunt Astfel
în coresponde ntã de unu la unu
(2) si (3) au o structurã

 de profunzime
identica

Warrant:
Deoarece
dacă două propoziţii sunt construite în corespondenţă de unu – la – unu cu respectarea
caracteristicilor relaţionale, selecţionale, lexicale şi transformaţionale, atunci ele au o
structură de profunzime identică.
Backing:
11.2.4 Identificaţi scheme ale argumentării în alte discipline.
Pe(După
baza faptului
Rudolf P.că Botha, The Methodological Status of Gramatical Argumentation,
o gramatică
Mouton, Paris:trebuie să prezinte
The Hague, 1970)generalizări semnificative din punct de vedere lingvistic.
11.2.5 Analizaţi fragmentele următoare şi stabiliţi dacă:

- în cuprinsul lor sunt argumentări;
- care este structura acestor argumentări:
a) Teorema lui Cantor: există o ierarhie infinită de ‘grade de infinitate’, în particular

mulţimea numerelor cuprinse între două numere date, de exemplu între 0 şi 1, este mai
bogată decât mulţimea numerelor naturale, cu alte cuvinte… infinitul continuu este mai
bogat decât cel discret. Dar ce înseamnă că două mulţimi A şi B sunt la fel de bogate?
Înseamnă, după Cantor, că între ele se poate stabili o corespondenţă prin care fiecărui
element din A îi corespunde un element unic din B, la două elemente din A corespund
două elemente distincte din B şi fiecare element din B este corespondentul unui element
din A. Dacă mulţimea B, a numerelor cuprinse între 0 şi 1, ar fi într-o astfel de
corespondenţă cu mulţimea A a numerelor naturale, ar însemna că elementele din B se
pot dispune într-un şir a1, a2, an, ... unde notaţia an arată că an, este acel element din B
care este asociat numărului natural n din A. Să admitem, prin reducere la absurd, că o
atare situaţie are loc şi să arătăm că ea conduce la o contradicţie. Orice număr cuprins
între 0 şi 1 se poate reprezenta într-un singur mod într-o dezvoltare zecimală esenţial
infinită.
Vom avea astfel, a1 = 0, a11 a12 ... a1n ...; a2 = 0, a12 a22 ... an2 …; …; an = 0, an1 an2 ...
ann …
Aşezând aceste dezvoltări una sub alta, vom obţine un tablou bidimensional,
nemărginit în jos şi la dreapta, un tablou pe care-l putem asimila cu un pătrat infinit, a
cărui diagonală care porneşte din vârful de sus din stânga este reprezentată (făcând
abstracţie de cifra iniţială zero, aceeaşi pe fiecare linie) de elementele a11 , a22 ,..., ann ,...
deci de acele elemente ale tabloului la care indicele coincide cu exponentul.
În raport cu această diagonală, să considerăm acum un număr b cuprins între 0
şi 1, b = 0, b1 b2 ... bn ...; astfel încât b1 să fie diferit de a11 , b2 să fie diferit de
a22 ,…., bn să fie diferit de ann ş.a.m.d. Un atare număr se poate obţine în mai multe
feluri, de exemplu, putem conveni ca bn să fie cu o unitate mai mare decât ann dacă
acesta este inferior lui 9 şi să fie egal cu 8 dacă ann = 9. Este clar că numărul b astfel
obţinut, deşi se află cuprins între 0 şi 1, refuză să fie un termen al şirului an deoarece,
dacă ar exista un număr natural p astfel încât b = ap, atunci ar trebui ca bp să coincidă
cu, a pp în contradicţie cu faptul că bn diferă de ann pentru orice n. Teorema lui Cantor
este demonstrată.
(Solomon Marcus, Paradoxul, Bucureşti: Editura Albatros, 1984)
b) Cu toate succesele ei nepieritoare, teoria relativităţii restrânse prezintă două

lacune principale. Ea cuprinde, întâi, ca întreaga ştiinţă a naturii care provine de la
Copernic, un continuu spaţiu-timp fizic real, adică exercitând acţiuni –‘universul’, - care
determină inerţia tuturor corpurilor, fără să sufere însă o acţiune inversă din partea
acestora; şi totuşi, găsim totdeauna în natură câte o reacţiune la orice acţiune. În al
doilea rând, ea concepe fiecare proces de mişcare ca pe o luptă între inerţie şi forţele
care acţionează asupra corpului. Aceasta este valabil şi pentru gravitaţie. Dar aceasta
prezintă următoarea particularitate: devierile de la traiectoria inerţială pe care le
determină sunt aceleaşi pentru toate corpurile. Acest fapt fundamental, observat încă de
la Galilei la Newton, şi apoi cu precizie mereu crescândă la oscilaţiile pendulului,
confirmat cu deosebită precizie, în 1891 şi anii următori, de Roland v. Eŏtvŏs (1849-
1919) şi, în 1917, de Pieter Zeeman, cu ajutorul pendulului de torsiune, se enunţă ca
lege a egalităţii masei inerte cu masa grea. Pentru întreaga fizică mai veche, această
egalitate este o anexă exterioară, înglobată în mod artificial teoriei mişcărilor planetare
şi altora asemănătoare, fără a-i fi încorporată în mod organic. Pornind de la aceste
puncte de vedere, Albert Einstein a creat treptat, începând din 1907 teoria relativităţii
generalizate.
(Max von Laue, Istoria fizicii, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965)
c) Teorema fundamentală a asemănării: Fie un triunghi ABC şi un punct D pe

dreapta AB; paralela prin D la BC taie AC în E. În aceste condiţii triunghiurile ABC şi
ADE sunt asemenea.
Vom demonstra concluzia enunţată pentru început în ipoteza suplimentară A – D –
B. Unghiurile triunghiurilor ABC şi ADE sunt respectiv congruente. Cu teorema lui
AD AE
Thales, rezultă =
AB AC
Fie E' punctul în care trece paralela prin D la AC; cu aceeaşi teoremă deducem
BE' BD
= şi urmează apoi
BC BA
DE BC - BE' BE' BD AD
= = 1- = 1- =
BC BC BC BA AB
egalitate ce încheie demonstraţia în acest prim caz.
Cazul A – B – D se reduce la cel deja analizat prin schimbarea rolurilor
triunghiurilor ABC şi ADE.
≡
Dacă are loc D – A – B, considerăm D' pe AB şi E' pe AC încât AD' AD, AE' ≡
AE (figura 2).
≡
Vom constata ca ∆ ADE ∆ A D ' E' (cazul LUL) şi vom folosi un caz deja analizat
pentru a interpreta ∆ AD ' E' ~ ∆ ABC. Tranzitivitatea relaţiei de congruenţă pentru
unghiuri şi proprietăţi evidente ale calculului cu rapoarte de numere reale (reprezentând
lungimi de segmente) ne vor permite să ajungem la concluziile enunţate.
A
figura 1
D E E D
B C
E’
A
figura 2 D’ E'
B
C
(Dan Brânzei şi alţii, Bazele raţionamentului geometric, Bucureşti: Editura
Academiei, 1983, pp. 52-53.)
d) Dezbaterea este veche; Leibniz deja căuta să demonstreze că 2 şi cu 2 fac 4; să

examinăm puţin demonstraţia sa.
Presupun că au fost definite numărul 1 şi operaţia x + 1, care constă în a adăuga
unitatea la un număr dat x.
Definiţiile, oricare ar fi ele, nu vor interveni în desfăşurarea raţionamentului.
Definesc apoi numerele 2, 3 şi 4 prin egalităţile:
(1) 1 + 1 = 2;
(2) 2 + 1 = 3;
(3) 3 + 1 = 4.
Definesc tot astfel operaţia x + 2 prin relaţia:
(4) x + 2 = (x + 1) + 1
Acestea fiind stabilite, avem:
2 + 2 = (2 + 1) + 1 (Definiţia 4)
(2 + 1) + 1 = 3 + 1 (Definiţia 2)
3 + 1 = 4 (Definiţia 3)
de unde
2+2=4
Nu s-ar putea nega că acest raţionament nu este pur analitic. Dar întrebaţi pe un
matematician oarecare: ‘Aceasta nu e o demonstraţie propriu-zisă, vă va răspunde el,
este o verificare’. Ne-am mulţumit să apropiem una de alta două definiţii pur
convenţionale şi s-a constatat identitatea lor; nu am aflat nimic nou. Verificarea diferă
de demonstraţia veritabilă pentru că este pur analitică şi pentru că este sterilă. E sterilă
pentru că concluzia nu este decât traducerea premiselor într-un alt limbaj. Demonstraţia
veritabilă este fecundă, din contră, pentru că concluzia este aici într-un sens mai
generală decât premisele.
(Henri Poincaré, Ştiinţă şi ipoteză Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1986)
e) Portretul ideologic al unui om pe care nu l-ai cunoscut se poate reconstitui după

operele lui; fizionomia lui morală în relaţiile lui zilnice, în atitudine, în ton, în maniere,
în acea atmosferă ce se desprinde din atâtea nuanţe ale personalităţii, pe care nu le-am
intuit noi prin propria experienţă, este mult mai greu de fixat, întrucât suntem siliţi să ne
adresăm la izvoare străine şi uneori contradictorii. Cele mai mari personalităţi istorice
ne vin, astfel, alterate de viziunile divergente ale contemporanilor; până şi amănuntele
fizice (de pildă, portretele femeilor celebre) sunt deformate; ce-i frumos unuia îi pare
urât altuia.
(Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu şi contemporanii lui, Bucureşti: Editura Minerva,

1974)
f) Limba este la fel de veche ca şi conştiinţa; limba este conştiinţa reală, practică,
existentă şi pentru alţi oameni, şi numai astfel existentă şi pentru mine însumi, şi limba
se naşte ca şi conştiinţa, tocmai din nevoia, din necesitatea imperioasă de a comunica cu
alţi oameni. Oriunde există o relaţie, ea există pentru mine; animalul nu are relaţii cu
nimic şi nu are în genere relaţii. Conştiinţa este deci din capul locului un produs social
şi rămâne un produs social atâta timp cât există în genere oameni.
(Marx-Engels, “Ideologia germană”, în Marx, Engels, Opere, vol. 3)
g) Teoria materialistă care afirmă că oamenii sunt produsul împrejurărilor şi al

educaţiei şi că, prin urmare, oamenii se schimbă datorită împrejurărilor noi şi unei
educaţii noi uită că şi împrejurările sunt schimbate de oameni şi că educatorul însuşi
trebuie să fie educat. De aceea, teoria ajunge în mod necesar să împartă societatea în
două părţi, din care una se ridică deasupra societăţii (de pildă la Robert Owen).
(Marx, Teze despre Feuerbach)
h) Feuerbach reduce esenţa religioasă la esenţa umană. Dar esenţa umană nu este o
abstracţie inerentă individului izolat. În realitatea ei, ea este ansamblul relaţiilor sociale.
De aceea Feuerbach, care nu se ocupă de critica acestei esenţe reale, este nevoit:
1. să facă abstracţie de mersul istoriei, să considere sentimentul (Gemtit) religios în
mod izolat şi să presupună un individ uman abstract-izolat;
2. de aceea la el esenţa umană nu poate fi privită decât ca ‘specie’, ca generalitate
lăuntrică, mută, care uneşte numai prin legături naturale mulţimea indivizilor.
(Marx, Teze despre Feuerbach)
i) Printre toate imaginile posibile despre lume, care este poziţia ocupată de imaginea
fizicianului teoretician? Această imagine comportă cele mai mari exigenţe privind
rigoarea şi exactitatea în descrierea raporturilor, aşa cum se poate obţine numai prin
folosirea limbajului matematic. În schimb însă, fizicianul, materialmente trebuie să se
limiteze foarte mult, mulţumindu-se a reprezenta fenomenele cele mai simple ce pot fi
accesibile experienţei noastre, în timp ce fenomenele mai complexe nu pot fi
reconstituite de gândirea umană cu acea precizie subtilă şi acea…perfecţiune logică pe
care o pretinde fizicianul teoretician […] Rezultatul unui efort atât de modest merită
oare trufaşa denumire de ‘imagine a lumii’? [...]
Cred că această denumire este binemeritată, deoarece legile generale pe care se
bazează construirea fizicii teoretice au pretenţia de a fi valabile pentru toate
evenimentele din natură. Cu ajutorul acestor legi, şi pe calea deducţiei pur logice, ar
trebui să putem descoperi imaginea, adică teoria tuturor fenomenelor din natură,
inclusiv a fenomenelor vieţii, dacă acest proces de deducţie nu ar depăşi cu mult
capacitatea gândirii umane. Aşadar, nu din principiu renunţăm la completitudinea
imaginii fizicii despre lume.
(Albert Einstein, Mein Weltbild, Ullstein, Frankfurt am Main, 1977, apud I.
Prigogine, I. Stengers, Noua alianţă, Bucureşti: Editura Politică, 1984)
j) Etnologii s-au complăcut multă vreme în citirea acelor limbi cărora le lipsesc
termeni pentru exprimarea unor concepte, ca acelea de arbore sau animal, deşi în aceste
limbi se găsesc toate cuvintele necesare unei inventarieri detaliate a speciilor şi a
varietăţilor. Dar, invocându-se aceste cazuri în sprijinul unei pretinse inaptitudini a
‘primitivilor’ pentru gândirea abstractă, se omiteau în primul rând alte exemple care
atestă că bogăţia în cuvinte abstracte nu este apanajul exclusiv al limbilor civilizate.
Astfel limba chinook, din nord-vestul Americii de Nord foloseşte cuvinte abstracte
pentru a desemna multe din proprietăţile sau calităţile fiinţelor şi ale lucrurilor. Acest
procedeu, spune Boas, este mai frecvent în această limbă decât în oricare alta cunoscută
de mine. Propoziţia: ‘omul cel rău a ucis pe săracul copil’, se redă în chinook prin:
‘răutatea omului a ucis sărăcia copilului’; iar pentru a spune că o femeie foloseşte un
coş prea mic: ‘ea pune rădăcini de scrântitoare în micimea unui coş de scoici’
În orice limbă, de altfel, vorbirea şi sintaxa furnizează resursele indispensabile
pentru a suplini lacunele vocabularului. Iar caracterul tendenţios al argumentului amintit
în paragraful precedent reiese mai bine dacă se ţine seama că situaţia inversă, adică
aceea că termenii foarte generali depăşesc denumirile specifice, a fost de asemenea
exploatată pentru a susţine sărăcia intelectuală a sălbaticilor…
În realitate decupajul conceptual variază cu fiecare limbă şi – aşa cum remarca
foarte bine, în secolul al XVIII – lea, redactorul articolului ‘nume’ din Enciclopedie –
utilizarea termenilor mai mult sau mai puţin abstracţi nu se face în funcţie de
capacităţile intelectuale, ci de interesele care, în sânul societăţii naţionale sunt subliniate
şi detaliate inegal de către fiecare grup specific în parte….
(Claude Lèvi-Strauss, Gândirea sălbatică, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1970)
k) Unii cercetători au ridicat problema dacă inteligenţa e una şi aceeaşi la toţi

oamenii sau dacă ea ia o formă sau alta, după cum e vorba de o grupă sau altă grupă de
oameni. Plecând de la aceste consideraţii Thorndike a formulat cunoscuta sa teză asupra
trifurcării inteligenţei, susţinând că există trei tipuri de inteligenţă, anume inteligenţă
verbală, tehnică şi socială. Inteligenţa abstractă, verbală, se aplică cu deosebire
conţinuturilor naţionale, legate de anumite simboluri abstracte, cum sunt cele din logică,
matematică, geometrie, etc. Inteligenţa tehnică se aplică diferitelor raporturi date în
mecanismul maşinilor, iar inteligenţa socială tactului în relaţiile cu oamenii. Măsurarea
inteligenţei prin testele Binet, care presupun un singur tip de inteligenţă, ar fi, astfel,
greşită. Ea, de fapt, face apel mai mult la inteligenţa abstractă-verbală şi mai puţin la cea
tehnică şi socială. De aceea pentru aceste două tipuri de inteligenţă avem nevoie de alte
teste.
Teoria lui Thorndike a făcut multă vâlvă şi a fost supusă spre verificare de o serie de
cercetători. Dintre aceştia cităm numai pe Holzinger, care a făcut dovada că Binet a
avut, totuşi, dreptate. Testele de inteligenţă, preconizate de Thorndike în conformitate
cu teza sa asupra trifurcării inteligenţei, supuse analizei factoriale, au arătat că măsoară
un singur factor, factorul general de inteligenţă preconizat de Binet şi Spearman şi nu
trei factori. Caracterele inteligenţei tehnice şi sociale nu provin din inteligenţa însăşi, ci
din adăugarea unor noi factori, care funcţionează alături de factorul general de
inteligenţă. Inteligenţa tehnică nu ar fi astfel decât inteligenţa generală plus aptitudine
tehnică, aşa cum inteligenţa socială nu ar fi decât inteligenţă generală plus tact social.
(Nicolae Mărgineanu, Psihologia persoanei, Sibiu: Editura Universităţii din Cluj la

Sibiu, 1944)
12 ERORILE
12.1 ERORI LOGICE ŞI SEMANTICE
12.1.1 Cercetaţi următoarele operaţii logice şi stabiliţi dacă sunt valide. În cazul în
care nu sunt valide, numiţi şi caracterizaţi tipul de eroare logică:
1. Sociologia este ştiinţa despre societate.
2. Forţa este temeiul intern al vieţii.
3. Balena este mamiferul care nu trăieşte pe uscat.
4. Paralelele sunt asemenea linii care au aceeaşi direcţie şi aceeaşi distanţă între
ele pretutindeni.
5. Repetiţia este mama învăţăturii.
6. Anotimpurile anului sunt: iarna, primăvara, vara.
7. Învăţământul este de zi, seral, fără frecvenţă, tehnic şi universitar.
8. Sporturile sunt masculine, feminine şi spectaculoase.
9. Sateliţii sunt naturali, artificiali şi pentru comunicaţii.
10. Fiind fals că orice operă de artă produce râsul şi este un prilej de divertisment,
este adevărat că nici o operă nu produce râsul şi nu este obiect de divertisment.
11. Întrucât unii filosofi nu au fost ataşaţi de progresului ştiinţific, nici un filosof nu
a fost ataşat de progresul ştiinţific.
12. Deoarece toate perpetuum-urile mobile sunt maşini, unele perpetuum mobile
sunt maşini.
13. Unele stele nu au lumină proprie; deci corpurile ce au lumină proprie nu sunt
stele.
14. Orice cerc pătrat este figură geometrică; deci unele figuri geometrice sunt
cercuri pătrate.
15. Oamenii sunt fiinţe ce trăiesc în colectivitate; deci fiinţele ce trăiesc în
colectivitate sunt oameni.
16. Nici un copil nu este erudit, deci toţi oamenii maturi sunt erudiţi.
17. Umorul este o atitudine sănătoasă; deci orice atitudine nesănătoasă este lipsită
de umor.
18. Nici un ger nu este favorabil agriculturii; deci orice arşiţă este favorabilă
agriculturii.
19. Cercetătorii ştiinţifici competenţi scriu cărţi valoroase. Moromeţii este o carte
valoroasă. Deci Moromeţii a fost scrisă de un cercetător ştiinţific valoros.
20. Toţi cei care practică sportul de performanţă sunt tineri. Studenţii secţiei de
geografie nu sunt tineri, căci ei nu practică sportul de performanţă.
21. Studenţii îşi încheie pregătirea de specialitate cu un examen de diplomă şi
activează în învăţământul superior. Deci ce activează în învăţământul superior
îşi încheie pregătirea de specialitate cu un examen de diplomă.
22. Palmierul nu rezistă la frigurile din zona temperată; stejarul nu este palmier;
deci stejarul rezistă la frigurile din zona temperată.
23. Unele sporturi de performanţă sunt înscrise în programul Jocurilor Olimpice.
Rugbiul este sport de performanţă. Deci rugbiul este înscris în programul
Jocurilor Olimpice.
24. Nici un invidios nu e om drept; unii critici literari sunt invidioşi; deci criticii
literari nu sunt oameni drepţi.
25. Dacă Mozart a compus Aida, atunci Mozart e un mare compozitor. Or, Mozart
nu a compus Aida. Deci Mozart nu e un mare compozitor.
26. Dacă o operă literară este un roman, atunci ea recurge la imagini artistice; or,
Hamlet nu este roman; deci Hamlet nu recurge la imagini artistice.
27. Rezultatele nesatisfăcătoare ale unor studenţi se datorează fie absenţei unei
munci asidue din partea lor, fie caracterului nesistematic al pregătirii lor.
Rezultatele nesatisfăcătoare ale lui S se datorează absenţei unei munci asidue
din partea lui. Deci rezultatele nesatisfăcătoare ale lui S nu se datorează
caracterului nesistematic al pregătirii lui.
12.1.2 Ilustraţi cu exemple tipurile următoare de erori logice:

a) Definiţie incongruenţă
b) Definiţie circulară (idem per idem)
c) Definiţie negativă
d) Definiţie abundentă
e) Definiţie obscură
f) Diviziune prea strâmtă (diviziune incompletă)
g) Diviziune prea largă
h) Membrele diviziunii nu se exclud
i) Diviziune cu mai mult de un fundament
j) Diviziune cu salturi
k) Clasificare pe bază de asemănări neesenţiale
l) Obiectul intră în clase diferite
m) Conversiunea unei propoziţii O
n) Inferenţa unei contrare adevărate dintr-o universală falsă
o) Enumerare incompletă
p) Generalizare pripită
q) Împătrirea termenilor
r) Mediul nedistribuit
s) Majorul ilicit
t) Minorul ilicit
u) Derivare din două negative
v) Derivare din două particulare
w) Derivare în funcţie de partea mai tare a silogismului
x) Răsturnarea raportului de consecinţă
y) Negarea antecedentului
z) Disjuncţie neexclusivă
aa) Antecedentul nu implică consecventul
bb) Sofismul dilemei
cc) Se presupune mai multă analogie decât există
12.1.3 Ilustraţi cu exemple următoarele tipuri de erori semantice

a) Omonimia
b) Amfibolia
c) Compoziţia (sofismul compunerii)
d) Diviziunea
Erorile 259
e) Accentuarea
f) Forma limbajului
12.2 ERORI ÎN DEMONSTRAŢII ŞI ARGUMENTĂRI

Sofismele relevanţei
Argumentum ad hominem abuziv se caracterizează prin atacul la persoana care susţine o
teză, atac îndreptat împotriva vârstei, caracterului, familiei, sexulului, etniei, statutului
social sau economic, personalităţii, vestimentaţiei, comportamentului, afilierii
profesionale, politice, religioase a acestei persoane
Argumentum ad hominem circumstaţial este eroarea ce constă în respingerea unei teze

susţinute de o persoană în virtutea existenţei unor interese ale persoanei respective în a
susţine teza.
Argumentul om de paie se caracterizează prin tentativa de a respinge o teză

reconstruind-o (deformând-o) într-un mod care o face puţin plauzibilă şi criticând
această teză deformată.
Argumentum ad baculum este încercarea de a impune o teză prin folosirea forţei, prin
ameninţări sau intimidare.
Argumentum ad verecundiam se caracterizează prin justificarea unei teze în virtutea

autorităţii, prestigiului, statutului sau respectului celui care o susţine.
Argumentum ad populum se referă la eroarea ce constă în a justifica adevărul unei teze

prin acceptarea acesteia de către majoritatea membrilor unei comunităţi.
Argumentum ad misericordiam constă în justificarea unei teze prin apelul la emoţiile

cuiva (în general de compasiune, clemenţă etc)
Argumetum ad ignorantiam este eroarea ce constă în a justifica adevărul (sau falsitatea)

unei teze în virtutea inexistenţei unui argument care să probeze falsitatea (sau adevărul)
tezei.
Argumentum ex silentio este eroarea ce constă în a lua absenţa obiecţiilor la o teză drept
argument în favoarea adevărului tezei.
Eroarea obiecţiilor este eroarea ce se produce atunci când din existenţa obiecţiilor la o
teză se deduce că teza nu este adevărată.
Argumentum ad consequentiam este eroarea ce constă în a invoca consecinţele

neplăcute (sau plăcute) ale aplicării unei teze spre a convinge de adevărul sau falsitatea
ei.
Determinaţi ce erori se produc în următoarele raţionamente:

a) Nu poate exista nici un adevăr dacă totul este relativ.
Teoria relativităţii nu poate fi adevărată.

Soluţie: este un caz tipic de argument om de paie dat fiind că teoria relativităţii nu
susţine că totul este relativ (indiferent ce ar însemnă această teză). În loc să se determine
adevărul teoriei relativităţii se atacă omul de paie reprezentat de teza că totul este
relativ.
b) Dacă nu mă votezi voi spune tuturor că ai delapidat fonduri.

Trebuie să mă votezi.
Soluţie: este un argumentum ad baculum pentru că se recurge la o ameninţare
(dezvăluirea delapidării unor fonduri) pentru a se susţine o teză (trebuie să mă votezi)
c) Profesorul meu spune că trebuie să fiu mîndru că sunt român.

Trebuie să fiu mândru că sunt român.
Soluţie: fără un alt suport care să ateste adevărul tezei profesorului, argumentul este un
simplu apel la autoritate.
d) Majoritatea oamenilor cred că efectele poluării nu sunt ireversibile.
Efectele poluării nu sunt ireversibile.
Soluţie: problema acestui argumentum ad populum este că din adevărul premisei (care
e, de fapt, îndoielnic) nu rezultă adevărul concluziei, între cele două propoziţii nefiind o
legătură: faptul că efectele poluării sunt sau nu ireversibile nu este dependent de ceea ce
oamenii cred.
e) Cunoscătorii preferă vinul x.

Ar trebuie să bei vinul x.
f) Domnule poliţist nu am vrut să depăşesc viteza legală dar copilul meu mi-a spus că
vrea să ajungem mai repede acasă.
Nu ar trebui să-mi daţi amendă
Soluţie: este vorba de un argumentum ad misericordiam; se apelează la mila şi
compasiunea poliţistului.
g) Nimeni nu a reuşit să probeze că există viaţă pe alte planete

Nu există viaţă pe alte planete
Soluţie: este vorba de un argumentum ad ignorantiam; din lipsa unor probe care să
ateste existenţa vieţii pe alte planete (ignoranţa noastră) nu rezultă nimic cu privire la
inexistenţa vieţii pe alte planete.
h) Petre este un susţinător al cotei unice de impozitare.

Petre are antecedente penale.
Nu ar trebui să susţinem cota unică de impozitare
Soluţie: chiar dacă Petre are antecedente penale, acest fapt, nu are legătură cu adoptarea
sau neadoptarea cotei unice de impozitare. Să respingi adoptarea cotei unice de
impozitare doar pentru că Petre are antecedente penale este o eroare de tipul
argumentum ad hominem abuziv.
i) Petre spune că l-a văzut pe clientul meu comiţând infracţiunea.

Petre este un alcoolic
Mărturia lui Petre este lipsită de credibilitate
Erorile 261
Soluţie: acesta este un caz-limită. Dacă Petre este un alcoolic, atunci, cu siguranţă, acest
fapt este relevant pentru credibilitatea mărturiei lui, dar, în cazul prezentat, relevanţa nu
este chiar atât de puternică sau de directă; de pildă, observaţia lui Petre putea să aibă loc
când acesta nu era sub influenţa băuturilor alcoolice.
j) Petre este un susţinător al energiei nepoluante.

Petre are o companie care produce energie nepoluantă.
Prin urmare, nu ar trebui să susţinem energia nepoluantă.
k) Nimeni nu a reuşit să demonstreze adevărul ipotezei lui Riemann

Ipoteza lui Riemann nu este adevărată
l) Deoarece specialistul a spus astfel, rezultă că aşa stau lucrurile.
m) Deoarece aşa s-a stabilit, rezultă că aşa stau lucrurile.
n) Deoarece Newton a susţinut ideea unui spaţiu absolut, rezultă că aşa stau lucrurile:
spaţiul este absolut.
o) Deoarece cei vechi au spus astfel, rezultă că aşa stau lucrurile.
p) Ideile lui Hegel despre raţiune sunt adevărate şi toţi cei care le contrazic susţin
falsuri.
q) Ideile lui Aristotel despre silogism sunt greşite căci el aparţine ireversibil unei
culturi demult depăşită.
r) Filosofia pesimistă a lui Schopenhauer se explică prin eşecurile sale în încercarea

de a fi recunoscut ca filosof de primă mărime.
s) Cauza cancerului este fumatul, căci nu se poate dovedi că nu este aşa.
t) Imunitatea faţă de pericolul răspândirii maladiei SIDA este sigură, căci nu au fost
identificate cazuri de astfel de maladii în zona amintită.
u) Deoarece cei mai mulţi consideră că aşa stau lucrurile, rezultă că aşa stau.
v) Creşterea exigenţei în pregătirea de specialitate nu este necesară deoarece ea ar face

să scadă efectivul notelor mari.
w) Nefiind obiecţii la teza A, rezultă că ea este adevărată.
x) Întrucât există obiecţii la teza A, rezultă că ea este falsă.
y) Susţinerile lui Hegel despre contradicţie trebuie acceptate căci filosoful a tratat
cuprinzător această chestiune.
z) ‘Natura lucrurilor grele este să tindă spre centrul lumii, iar cele uşoare se
îndepărtează de el; or experienţa ne arată că lucrurile grele tind spre centrul
Pământului, iar cele uşoare se îndepărtează de el; deci centrul Pământului este
centrul lumii’. (Aristotel)
aa) Orice om trebuie tratat cu respect şi sentimente de solidaritate, deci infractorul

trebuie tratat cu respect şi sentimente de solidaritate.
bb) Narcoticele sunt utile în tratarea unor boli; deci ele sunt utile oricărui om.
cc) Opinia ta că sportul trebuie practicat la orice vârstă se explică prin faptul că nu ţi-ai
petrecut copilăria într-un oraş de munte.
dd) Întrucât tu mi-ai folosit ultima oară maşina care acum stă defectă, rezultă că tu eşti
cel care a defectat-o.
12.2.1 Examinaţi următoarele dialoguri şi analizaţi validitatea argumentelor făcute în

cadrul lor. Indicaţi tipul de eroare în cazul argumentelor nevalide.
1. Tatăl: Cred că ar trebui să se închidă colegiile câţiva ani.
Băiatul: De ce?
Tatăl: Pentru că toţi aceşti studenţi sunt anarhişti.
Băiatul: Dar cum poţi să spui aceasta? Nu toţi studenţii sunt astfel!
Tatăl: Prostii! Dacă l-ai văzut unul, i-ai văzut pe toţi!
2. Lynn: Sunt surprins să aflu că George predă la un colegiu.

Hector: De ce?
Lynn: Deoarece cu siguranţă el nu este un intelectual serios.
Hector: Dar ce te face să crezi că orice profesor de colegiu este un intelectual?
Lynn: Ei bine, ca şi grup, aceşti profesori sunt astfel, deci fiecare din ei trebuie să
fie.
3. Studentul A: Se pare că America se îndreaptă spre o nouă depresiune.

Studentul B: Ce te face să spui aceasta?
Studentul A: Instabilitatea recentă a bursei de valori. Dacă ea coboară aşa cum s-a
întâmplat în 1929 vom avea o nouă depresiune.
Studentul B: Vrei să spui că depresiunea de la începutul anilor treizeci a fost cauzată
de crahul bursei de valori?
Studentul A: Desigur! Dacă piaţa n-ar fi cunoscut un crah noi nu am fi avut o
depresiune.
4. Soţul: Ştii, dragă, dimineaţă nu mi-am putut porni maşina.

Soţia: De ce îmi spui mie?
Soţul: Pentru că tu ai folosit-o ultima dată, scumpo.
Soţia: Şi ce vrei să spui cu asta?
Soţul: Nimic, decât că a fost O.K. până când ai condus-o tu.
Soţia: Insinuezi că deoarece ţi-am folosit ieri maşina şi nu ţi-a pornit în dimineaţa
aceasta, eu sunt de vină?
Soţul: Aşa se pare, dragă. Pentru că tu ai fost ultima care a folosit-o, încât…
Erorile 263
5. Florinda: Prin urmare, eşti de acord cu metoda ‘bătaia este ruptă din cer’?
Gertrude: Da, fără rezerve!
Florinda: Ei bine, îţi respect, fără îndoială, opinia, dar permite-mi să te întreb: unde
te-ai născut?
Gertrude: În Chicago.
Florinda: În oraşul propriu-zis?
Gertrude: Da.
Florinda: Ei bine, atunci se explică.
Gertrude: Se explică ce?
Florinda: Se explică de ce crezi ceea ce crezi.
6. Stomatologul: Domnule Jones, ştiai că incidenţa cariilor dentare în Manhattan este

de 64%?
Pacientul: Şi ce-i cu asta?
Stomatologul: Ce este cu asta! Este că o mulţime de oameni au carii!
7. Deistul: Pentru mine nu există nici o îndoială că Dumnezeu există.

Ateistul:Ai vreo probă pentru asta?
Deistul: Da, o probă personală. El şi-a făcut simţită prezenţa pentru mine.
Ateistul: Pentru mine aceasta nu este o probă. Ai o altă dovadă mai persuasivă?
Deistul: Da, faptul că milioane de oameni din întreaga lume sunt de acord cu mine
că Dumnezeu există.
8. Mama: Steven, în seara aceasta nu vei ieşi afară.

Adolescentul: Dar, mamă, trebuie să ies.
Mama: Îmi pare rău, cred că este mai bine să nu ieşi în seara aceasta.
Adolescentul: Te rog, mamă, voi sta în casă toată ziua de mâine, lasă-mă să ies în
seara aceasta.
Mama: Steven, datoria mea este asemenea celei a unui căpitan de vas.
Responsabilitatea mea este aceea de a te proteja, chiar împotriva voinţei tale. Nu vei ieşi
în seara aceasta!
9. Băiatul: Tată, poţi să-mi dai un dolar?

Tatăl: Pentru ce, băiete?
Băiatul: Vreau să cumpăr ceva!
Tatăl: Un dolar este mult. Aş vrea să ştiu dacă îl vei cheltui în mod inteligent.
Băiatul: Este secret, tată, şi dacă nu îmi dai un dolar voi fura unul. Dacă fur unul,
atunci voi fi prins de poliţie, iar ei vor încerca să mă bage la închisoare; şi dacă mă bagă
la închisoare voi încerca să scap; s-ar putea să omor paznicul, şi dacă omor paznicul ei
mă vor judeca pentru crimă şi mă vor băga la camera de gazare. Toate acestea pentru că
nu vrei sa-mi dai un dolar.
10 Alice: Ai auzit de Helen?

Harriet: Nu, ce s-a întâmplat cu ea?
Alice: Poliţia a constatat că se droghează.
Harriet: Este imposibil; ea nu este genul! Ea este o fată bună. Pur şi simplu ea nu ar
putea face aşa ceva; nu obişnuia aceasta.
(Abne M. Eisenberg, Joseph A. Ilardo, Argument: An Alternative to Violence, New

York: Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1972.)
12.2.2 Ilustraţi cu exemple următoarele erori de argumentare

a) Argumentum ad verecundiam
autoritatea cuprinzătoare;
autoritatea dogmatică;
autoritatea rău plasată;
autoritatea deformată;
autoritatea venerabilă;
autoritatea fixă;
eroarea conversă a autorităţii.
b) Argumentum ad hominem
argumentum ad hominem abuziv;
argumentum ad hominem circumstanţial;
argumentum ad hominem tu quoque.
c) Argumentum ad ignorantiam
d) Argumentum ad populum
e) Argumentum ad consequentiam
f) Argumentum ad misericordiam
g) Argumentum ex silentio
h) Eroarea obiecţiunilor
i) Întrebare rău pusă
j) Răspuns unic la întrebări diferite
k) Confundarea relativului cu absolutul
l) Error fundamentalis (proton pseudos)
m) Petitio principi
n) Petitio de contrari
o) Accidentul
eroarea directă a accidentului;
eroarea conversă a accidentului.
p) Non sequitur
q) Saltus in concludendo
r) Begging the question
12.2.3 Examinaţi sub aspect logic următoarea argumentaţie:

Aristotel vrea să combată două poziţii sau să zicem două concluzii: prima este a
celor care, aşezând Pământul la mijloc, îl fac să se rotească în jurul propriului său
centru; cealaltă este a celor care, considerându-l departe de mijloc, socotesc că se roteşte
în cerc în jurul acestui centru; el combate deodată amândouă aceste poziţii, cu acelaşi
argument. Eu însă afirm că el greşeşte şi într-o afirmaţie şi în cealaltă, şi că greşeală
împotriva primei poziţii constă într-o contradicţie internă, un paralogism , iar împotriva
celei de-a doua într-o concluzie falsă.
Să trecem la prima teză, care consideră Pământul aşezat la mijloc şi mişcându-se în
jurul propriului centru; o vom combate cu afirmaţia lui Aristotel, spunând: toate
corpurile care se mişcă circular par că rămân în urmă şi se deplasează după mai multe
mişcări, cu excepţia primei sfere (adică primul mobil); deci, Pământul, mişcându-se faţă
de centrul lui şi fiind aşezat la mijloc, trebuie să se mişte prin două deplasări şi să
Erorile 265
rămână în urmă; dar dacă aceasta s-ar întâmpla ar trebui ca punctele unde răsar şi apun
stelele fixe să se schimbe, ceea ce nu se observă; deci, Pământul nu se mişcă, etc.
În aceasta constă paralogismul şi pentru a-l descoperi, discut cu Aristotel în felul
următor: Tu spui, Aristotel, că Pământul aşezat în mijloc nu se poate mişca el însuşi
pentru că în acest caz ar trebui să i se atribuie două deplasări; deci, dacă ar fi necesar să
i se atribuie numai o singură deplasare, tu nu ai considera ca imposibil ca el să aibă o
singură deplasare, pentru că altfel nu te-ai simţi obligat să explici imposibilitatea mai
multor deplasări, în cazul că Pământul nu ar fi putut avea nici măcar o singură mişcare.
Şi apoi, dintre toate corpurile mobile din lume, tu faci ca unul singur să se mişte după o
singură deplasare, iar toate celelalte după mai multe şi afirmi că acest mobil este
constituit de prima sferă, datorită căreia toate stelele fixe şi rătăcitoare ne apar
mişcându-se împreună de la răsărit spre apus; dacă Pământul ar putea fi acea primă
sferă, care mişcându-se printr-o singură deplasare ar face ca stelele să apară deplasându-
se de la răsărit la apus, tu nu i-ai nega acest lucru; dar cel care susţine că Pământul
aşezat în mijloc se roteşte el însuşi, nu-i atribuie altă mişcare decât cea datorită căreia
toate stelele apar mişcându-se de la răsărit la apus, şi astfel devine acea primă sferă
despre care tu însuţi admiţi că se mişcă după o singură deplasare; trebuie deci, Aristotel,
dacă vrei să ajungi la vreo concluzie, să demonstrezi că Pământul, aşezat în mijloc, nu
se poate mişca nici măcar cu o singură deplasare, afară de cazul că nici prima sferă n-ar
putea avea o singură mişcare; altfel tu, în însuşi silogismul tău, faci o greşeală şi o scoţi
în evidenţă, negând şi, în acelaşi timp, admiţând acelaşi lucru.
Trec acum la cea de a doua teză, care este a celor care, aşezând Pământul departe de
mijloc, îl fac să se mişte în jurul acestuia, adică îl consideră o planetă şi o stea
rătăcitoare; împotriva acestei poziţii, se ridică un argument concludent în ce priveşte
forma, dar care păcătuieşte în fond; deoarece admiţând că Pământul s-ar mişca în acest
mod şi ar efectua două deplasări, nu urmează cu necesitate că, dacă acest lucru s-ar
întâmpla, vor avea loc şi schimbări ale punctelor unde răsar şi apun stelele fixe, după
cum voi arăta la locul său. Şi aici vreau să-l dezvinovăţesc pe Aristotel de greşeala sa,
ba chiar să-l laud pentru faptul de a fi adus cel mai subtil argument ce s-ar putea găsi
împotriva poziţiei lui Copernic; şi dacă declaraţia este tăioasă şi în aparenţă foarte
concludentă, veţi vedea că cu atât mai fină şi mai ingenioasă este soluţia, şi că nu a fost
găsită de o minte mai puţin ascuţită decât a lui Copernic; iar dificultatea cu care poate fi
înţeleasă, dovedeşte că, pentru a o găsi, greutatea a fost încă şi mai mare.
(Galileo Galilei, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1962)
12.2.4 Determinaţi şi caracterizaţi eroarea de argumentare la care se referă Hume, în

textul de mai jos:
Următoarele două propoziţii sunt departe de a fi identice: Am găsit că un anumit
obiect a fost întotdeauna însoţit de un anumit efect şi Prevăd că alte obiecte, care sunt
în aparenţă asemănătoare, vor fi însoţite de efecte asemănătoare. Voi admite, dacă
doriţi, că o propoziţie poate fi derivată într-un mod îndreptăţit din cealaltă; ştim, de fapt,
că ea este întotdeauna derivată. Dar dacă insistaţi că derivarea este realizată printr-un
lanţ de raţionamente, atunci vă rog să produceţi dumneavoastră aceste raţionamente.
Conexiunea între aceste propoziţii nu este intuitivă. Se cere un termen mediu care poate
îndreptăţi spiritul să realizeze o asemenea derivare, dacă este vorba ca ea să fie realizată
într-adevăr prin raţionare şi argumentare. Care ar fi acest termen mediu, trebuie să
mărturisesc că depăşeşte puterea mea de înţelegere şi cade în sarcina celor ce susţin că
el există cu adevărat şi că este sursa tuturor concluziilor noastre cu privire la fapte să îl

producă.
Acest argument negativ va trebui, cu siguranţă, să devină pe deplin convingător, cu
trecerea timpului, dacă mulţi filosofi pătrunzători şi capabili îşi vor orienta cercetările în
această direcţie şi dacă nici unul nu va fi vreodată în stare să descopere vreo propoziţie
de legătură sau pas intermediar care să susţină intelectul în producerea acestei concluzii.
Dar, fiindcă problema este încă nouă, nici un cititor nu se va încrede atât de mult în
propria lui putere de pătrundere încât să conchidă că dacă argumentul scapă cercetării
sale înseamnă ca nici nu există. Din acest motiv, poate că ar fi necesar să ne aventurăm
într-o întreprindere mai grea, şi anume, enumerând toate ramurile cunoaşterii umane, să
încercăm să arătăm ca nici una dintre acestea nu ne poate oferi un astfel de argument.
Toate raţionamentele pot fi împărţite în două categorii, şi anume, raţionamentul
demonstrativ (demonstrative reasoning), sau referitor la relaţii între idei, şi
raţionamentul moral (moral reasoning), sau cel privitor la fapte şi existenţă. Că în acest
caz nu există argumente demonstrative pare evident, deoarece o presupunere că s-ar
putea produce o schimbare în cursul naturii şi că un obiect care pare asemănător cu cele
pe care le-am cunoscut prin experienţă poate fi însoţit de efecte diferite sau contrare nu
conţine nici o contradicţie. Oare nu pot concepe în mod clar şi distinct că un corp ce
cade din nori şi care, în toate celelalte privinţe, se aseamănă cu zăpada are totuşi gustul
sării sau produce aceeaşi senzaţie ca şi focul? Există vreo propoziţie mai inteligibilă
decât afirmaţia că toţi copacii vor înflori în decembrie şi ianuarie şi se vor vesteji în mai
şi iunie? Dar ceea ce este inteligibil şi poate fi conceput distinct, nu conţine nici o
contradicţie şi nu poate fi niciodată dovedit ca fals prin vreun argument demonstrativ
sau raţionament abstract a priori. Aşadar, dacă am fi determinaţi prin argumente să ne
încredem în experienţa trecută şi să facem din ea măsura judecaţilor noastre viitoare,
aceste argumente trebuie să fie, potrivit împărţirii amintite mai sus, numai probabile sau
din categoria celor ce se referă la fapte şi existenţa reală. Or, dacă explicaţia noastră cu
privire la aceste categorii de raţionamente va fi admisă ca solidă şi satisfăcătoare, va
reieşi că nu există nici un argument de acest fel. Am spus că toate argumentele cu
privire la existenţă sunt întemeiate pe relaţia dintre cauză şi efect, că ceea ce cunoaştem
noi despre această relaţie este derivat pe de-a-ntregul din experienţă şi că toate
concluziile noastre cu privire la experienţă pornesc de la supoziţia că viitorul va fi în
acord cu trecutul. A încerca, prin urmare, să producem proba (proof) acestei ultime
supoziţii prin argumente probabile sau argumente referitoare la existenţă înseamnă
evident a ne mişca în cerc şi a lua drept sigur tocmai ceea ce ar trebui să fie probat.
(David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987).
12.2.5 Determinaţi şi caracterizaţi eroarea de argumentare la care se referă Galileo

Galilei, în textul de mai jos:
SALVIATI: Putem trece deci la al patrulea argument, asupra căruia va trebui să
insistăm mai mult, fiind bazat pe o experienţă din care derivă apoi cea mai mare parte
dintre argumentele ce mai rămîn. Spune deci Aristotel că un argument foarte sigur al
imobilităţii Pămîntului ar fi faptul că noi vedem proiectilele aruncate pe verticală,
întorcîndu-se pe aceeaşi direcţie, în acelaşi loc de unde au fost trase şi aceasta chiar cînd
mişcarea s-a făcut pînă la o foarte mare înălţime; lucru ce nu s-ar putea întîmpla în cazul
în care Pămîntul s-ar mişca, pentru că în răstimpul în care proiectilul se mişcă în sus şi
în jos, despărţit de Pămînt, locul de unde a început mişcarea s-ar deplasa, datorită
Erorile 267
rotaţiei Pămîntului, cu o distanţă bună spre răsărit, distanţă la care proiectilul va atinge
Pămîntul, în cădere; astfel că argumentul proiectilului tras de un tun pe verticală
concordă cu celălalt folosit şi de Aristotel şi de Ptolemeu, cu privire la corpurile grele ce
cad de la mari înălţimi, şi care se îndreaptă spre Pămînt după o linie dreaptă şi
perpendiculară pe suprafaţa acestuia. Acum, pentru a începe dezlegarea acestor noduri,
îl întreb pe signor Simplicio, prin ce mijloace ar demonstra acest lucru unora care ar
nega afirmaţia lui Ptolemeu şi Aristotel după care corpurile grele, căzînd liber de la
înălţime, ar veni după o linie dreaptă şi verticală, adică îndreptată spre centru.
SIMPLICIO: Cu ajutorul simţurilor care ne asigură că acel turn este drept şi vertical şi
ne arată cum piatra, în căderea ei, trece pe lîngă el fără a devia nici cu un fir de păr într-
o parte sau alta, şi se izbeşte de Pămînt chiar la piciorul lui exact sub locul de unde a
fost lăsată să cadă.
SALVIATI: Dar dacă din întîmplare globul pămîntesc s-ar învîrti şi în consecinţă ar
transporta cu el şi turnul, şi dacă totuşi s-ar vedea că piatra în timpul căderii urmăreşte
firul turnului, care va trebui să-i fie mişcarea?
SIMPLICIO: Ar trebui să vorbim, în acest caz, mai degrabă despre ‘mişcările sale’
pentru că una ar fi cea după care ar cădea de sus în jos, şi cealaltă pe care va trebui să o
aibă pentru a urmări mişcarea turnului.
SALVIATI: Mişcarea lui ar fi deci compusă din două părţi, adică din aceea de cădere
de-a lungul turnului, şi din cealaltă prin care îl urmăreşte; din această compunere va
rezulta că piatra nu mai descrie o simplă linie dreaptă şi verticală, ci una transversală, şi
poate nici dreaptă.
SIMPLICIO: Nu ştiu dacă nu va fi dreaptă; dar înţeleg bine că neapărat va fi
transversală şi diferită de cealaltă dreaptă perpendiculară pe care ar descri-o în cazul că
Pămîntul ar sta nemişcat.
SALVIATI: Urmează că, numai prin faptul de a vedea o piatră căzînd de-a lungul
turnului, nu puteţi afirma cu siguranţă că ea descrie o linie dreaptă şi verticală, decît
dacă presupunem de la început că Pămîntul stă pe loc.
SIMPLICIO: Aşa şi este; pentru că dacă Pămîntul s-ar mişca, mişcarea pietrei ar fi
transversală şi nu verticală.
SALVIATI: Iată deci paralogismul lui Aristotel şi al lui Ptolemeu, evident şi clar, şi
descoperit chiar de dumneavoastră, în care se presupune cunoscut ceea cunoscut ceea
trebuie demonstrat.
SIMPLICIO: În ce fel ? Mie îmi apare drept un silogism în formă corectă şi nu o petitio
principii.
SALVIATI: Iată în ce fel. Spuneţi-mi vă rog: nu foloseşte el în cursul demonstraţiei
concluzia necunoscută ?
SIMPLICIO: Sigur că este necunoscută, altfel n-ar mai fi necesară demonstrarea ei.
SALVIATI: Dar termenul mediu nu trebuie oare să fie cunoscut?
SIMPLICIO: Este necesar, pentru că altfel ar însemna că vrem să dovedim un ignotum
per aeque ignotum11.
SALVIATI: Concluzia noastră necunoscută pe care trebuie să o demonstrăm nu este
oare stabilitatea Pămîntului?
SIMPLICIO: Aceasta este.
SALVIATI: Termenul mediu, care trebuie să fie cunoscut, nu este căderea pietrei în
linie dreaptă şi verticală?
11
Un lucru necunoscut prin intermediul altui lucru de asemenea necunoscut (în latină). — N. T
SIMPLICIO: Acesta este termenul mediu.

SALVIATI: Dar nu am ajuns oare noi puţin mai înainte la concluzia că nu putem stabili
dacă această cădere este dreaptă şi verticală, dacă nu ştim dinainte că Pămîntul stă pe
loc? Deci, în silogismul dumneavoastră siguranţa termenului mediu se deduce din
îndoiala concluziei. Vedeţi deci în ce fel şi în ce măsură este un paralogism.
(Galileo Galilei, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1962).
12.2.6 Determinaţi ce eroare se produce în următorul argument

După părerea mea iată ce te-a făcut să crezi că fiecare formă ca atare ar fi să fie una:
când mai multe lucruri oarecari îţi par a fi mari, cuprinzându-le cu privirea pe toate,
poate că îţi apare acolo o idee, una anume şi aceaşi, drept care şi consideri Marele un
unu.
Ai dreptate, ar fi spus el.
Dar dacă, luând acum însuşi Marele, Marele în sine, precum şi lucrurile mari,
lucrurile celelalte, dacă deci, tot astfel, le-ai privi cuprinzându-le pe toate cu mintea,
oare nu va ieşi în evidenţă şi de această dată un anume unu, un Mare, prin care şi
datorită căruia acestea toate trebuie să apară în chip necesar drept mari?
Aşa s-ar spune.
O altă formă a mărimii va ieşi în evidenţă, aşadar, formă care a prins fiinţă alături de
însăşi Mărimea în sine şi de cele ce iau parte la aceasta; şi peste toate acestea iarăşi o
alta, datorită căreia acestea toate vor fi mari; şi de acum înainte nici una dintre forme
nu-ţi va mai apărea drept una, ci ca infinită în multitudine.
(Platon, “Parmenide”, Opere complete, vol. VI, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989)
12.2.7 Reconstituiţi din fragmentul de mai jos raţionamentele care au dus la ideea
fondului de radiaţie cosmică din domeniul microundelor şi caracterizaţi-le din punct de
vedere logic:
Astronomii Penzias şi Wilson au căutat, în 1964, să măsoare, cu ajutorul unei
antene, intensitatea undelor radio emise de galaxia noastră în afara Căii Lactee. În
antenă se recepţionează în mod obişnuit şi zgomotul electric produs de mişcarea haotică
a electronilor în structura antenei şi în circuitele de amplificare, precum şi zgomotul din
atmosfera Pământului. Măsurătorile au pus în evidenţă mai mult zgomot decât se
aşteptase. El a fost pus mai întâi pe seama unui exces de zgomot electric în circuitele de
amplificare. Aceste zgomot a putut fi determinat folosind o instalaţie paralelă.
Cei doi astronomi au început observaţiile cu lungimi de undă relativ scurte (7,35 cm)
pentru care zgomotul radio din galaxia noastră ar trebui să fie neglijabil. Căci atmosfera
Pământului emite în mod natural zgomot radio, în spectrul căruia se află şi această
lungime de undă. Cum se ştia, zgomotul atmosferic depinde însă de direcţia de orientare
a antenei: el este proporţional cu grosimea atmosferei în lungul acestei direcţii. În
acelaşi an Penzias şi Wilson au constatat că antena recepţionează o cantitate de zgomot
în domeniul lungimii de undă 7,35 cm independent de direcţie. Erau ‘paraziţi’ care nu
variază în timpul zilei, anotimpului; ei nu par să vină din galaxia noastră. Dovada: dacă
ar fi venit din Calea Lactee, atunci marea galaxie M31 din Andromeda, care este
asemănătoare în cele mai multe privinţe cu galaxia noastră, ar radia şi ea puternic la
7,35 cm şi acest zgomot de microunde ar fi fost descoperit. Rezultă că zgomotul nu vine
din Calea Lactee ci dintr-un volum mai mare al universului. S-a verificat dacă nu cumva
Erorile 269
antena însăşi e o sursă de zgomot mai mare decât se aştepta şi s-a stabilit că nu era
cazul.
Cei doi astronomi dispuneau şi de date numerice privind intensitatea zgomotului
radio care ridica semne de întrebare. Ei au recurs la o descriere în termenii de
‘temperatură echivalentă’ în virtutea principiului conform căruia orice fel de corp aflat
la orice temperatură deasupra lui zero absolut va emite totdeauna un zgomot radio
produs de mişcările termice ale electronilor din interiorul corpului. S-a stabilit
echivalentul de 3,5° K pentru zgomot; o temperatură mult mai mare decât aşteptările.
Soluţia avansată pentru a explica acest zgomot: este vorba de radiaţii de microunde care
au supravieţuit unor procese desfăşurate cu mult timp în urmă la scara microcosmosului.
(După Steven Weinberg, Primele trei minute ale universului, Bucureşti: Editura
Politică, 1984)
12.2.8 Caracterizaţi tipul de eroare la care se referă fragmentul următor:

În prealabil ţin să remarc doar că Hegel se situează pe poziţiile economiei politice
moderne. El concepe munca, ca esenţă, ca esenţă a omului ce se confirmă pe sine însăşi;
el vede numai latura pozitivă a muncii, nu şi pe cea negativă. Munca este procesul prin
care omul devine o fiinţă pentru sine, însă înăuntrul înstrăinării sau ca om înstrăinat,
Hegel nu cunoaşte şi nu recunoaşte altă formă de muncă decât cea abstract-spirituală.
Aşadar, Hegel recunoaşte drept esenţă a muncii ceea ce constituie, în genere, esenţa
filosofiei, şi anume înstrăinarea omului care se cunoaşte pe sine, sau ştiinţa înstrăinată
care se gândeşte pe sine, şi de aceea el, în opoziţie cu filosofia premergătoare, poate să
strângă laolaltă diversele momente ale filosofiei şi să prezinte propria filosofie drept
filosofia însăşi.
(Karl Marx, “Manuscrise economico-filosofice din 1844”, în Marx-Engels, Scrieri
din tinereţe, Bucureşti: Editura Politică, 1968)
12.2.9 Examinaţi următoarea argumentare sub aspect logic. Caracterizaţi tipul de

eroare la care se referă textul.
Din doctrina lui Darwin accept teoria evoluţiei; consider însă că metoda lui de
demonstrare (lupta pentru existenţă, selecţia naturală) este numai o expresie primă,
provizorie, imperfectă a unui fapt descoperit recent. Până la Darwin, toţi cei care acum
nu văd pretutindeni decât luptă pentru existenţă (Vogt, Buchner, Noleschott, ş.a.)
insistau tocmai asupra colaborării din natura organică, relevând faptul că regnul vegetal
furnizează regnului animal oxigen şi hrană şi, invers, regnul animal furnizează plantelor
acid carbonic şi îngrăşăminte, lucru scos în evidenţă mai ales de Liebig. În anumite
limite, cele două concepţii sunt întrucâtva justificate, dar sunt la fel de unilaterale şi de
mărginite. Interacţiunea corpurilor din natură – atât a celor însufleţite, cât şi a celor
neînsufleţite – include deopotrivă armonie şi conflict, luptă şi colaborare. Dacă, prin
urmare un pretins naturalist îşi permite să subordoneze întreaga bogăţie şi diversitate a
dezvoltării istorice, formulei unilaterale şi lipsite de consistenţă ‘lupta pentru existenţă’,
formulă care nici măcar în domeniul naturii nu poate fi acceptată decât cum grano salis,
procedeul se autocondamnă de la sine.
Întreaga teorie darwinistă despre lupta pentru existenţă este pur şi simplu
transpunerea teoriei lui Hobbes despre bellum omnium contra omnes şi a teoriei
economice burgheze despre concurenţă, precum şi a teoriei populaţiei a lui Malthus din
societate, în natura vie. După reuşita acestui truc (căruia îi contest o fundamentare
absolută, aşa cum am arătat la punctul 1, în special în ceea ce priveşte teoria lui
Malthus), aceleaşi teorii sunt retranspuse din domeniul naturii organice în domeniul
istoriei pretinzându-se acum că s-a demonstrat valabilitatea lor ca legi eterne ale
societăţii omeneşti. Naivitatea acestui procedeu este atât de flagrantă, încât nu merită să
iroseşti nici un cuvânt pentru a o dovedi. Dacă aş vrea însă să insist asupra acestei
probleme, aş dovedi mai întâi că ei sunt proşti economişti şi abia în al doilea rând că
sunt naturalişti şi filosofi.
(Engels către Piotr Lavrovici Levrov, 1875, în Marx, Engels, Opere, vol. 34,
Bucureşti: Editura Politică, 1982)
12.2.10 Reconstituiţi şi caracterizaţi raţionamentele şi argumentarea din următoarea

întemeiere a tezei după care în comportament nu există elemente înnăscute:
1. dihotomia înnăscut –dobândit nu rezistă analizei căci ea implică petitio principi:
singura definiţie a ‘înnăscutului’ este ‘ceea ce nu este dobândit’ şi vice versa. Atunci
când factorii sunt identificaţi prin excluziune este foarte îndoielnic că ei există cu
adevărat.
2. noţiunea de comportament înnăscut este fără valoare euristică întrucât nu va fi
niciodată posibil sub aspect practic să se facă abstracţie de efectele achiziţiei în primele
stadii ale vieţii individului (in utero etc.) aceste efecte nefiind observabile.
(După D. O. Hebb, Heredity and Environment in Mammalian Behavior, 1953; D. S.
Lehrmann, A Critique of Konrad Lorenz’s Theory of Instinctive Behavior, 1953 apud K.
Lorenz, Evolution et modification du comportement, L'inné et l'acquis, Paris: Payot,
1970)
13 EXPLICAŢIILE
13.1 EXPLICAŢIA NOMOLOGICĂ

13.1.1 Analizaţi şi ilustraţi cu exemple din domeniul ştiinţelor următoarea concepţie
asupra explicaţiei:
A da o explicaţie cauzală unui eveniment specific înseamnă a deriva o propoziţie
care descrie acest eveniment din două feluri de premise: din legi universale şi din
propoziţii singulare, pe care le putem numi condiţii marginale specifice.
Am putea spune, cu titlu de exemplu, că am dat o explicaţie cauzală pentru
ruperea unui anumit fir atunci când am stabilit că acest fir nu ar putea rezista decât la
greutatea de un kilogram şi că el a fost încărcat cu două kilograme. Dacă analizăm
această explicaţie cauzală, atunci putem identifica în cadrul ei două părţi componente
diferite:
(1) Ipoteze care au caracterul unor legi generale ale naturii, în acest caz oarecum de
felul: ‘Pentru orice fir cu structura a (care este determinată de material, diametru etc.)
există o greutate caracteristică w astfel că firul se va rupe dacă de el se atârnă o greutate
ce depăşeşte w’ şi ‘Pentru orice fir cu structura s1 greutatea caracteristică w este de un
kilogram’;
(2) Propoziţii singulare – condiţiile marginale – care se raportează la evenimentul
specific. În cazul nostru avem probabil două propoziţii: ‘Acesta este un fir de structura
s1’ şi ‘Greutatea atârnată de acest fir este de două kilograme’. În acest fel avem două
părţi componente diferite care alcătuiesc împreună o explicaţie cauzală deplină: (1)
propoziţii generale cu caracter de legi ale naturii şi (2) propoziţii singulare care se
raportează la cazul specific respectiv şi se numesc ‘condiţii marginale’.
Putem acum să derivăm din legile generale (1), cu ajutorul condiţiilor marginale (2)
următoarea propoziţie singulară:
(3) ‘Acest fir se va rupe’. Această derivare (3) poate fi numită şi prognoză specifică.
Condiţiile marginale (sau propriu-zis situaţia descrisă prin ele) sunt desemnate de obicei
drept cauza evenimentului, iar prognoza (sau propriu-zis evenimentul descris de ea)
drept efect. Noi spunem cu titlu de exemplu că împovărarea unui fir care poate purta
numai un kilogram, cu o greutate de două kilograme era cauza, iar ruperea firului
efectul.
O astfel de explicaţie cauzală poate fi socotită ştiinţifică dacă legile generale sunt
bine examinate şi confirmate şi dacă avem la dispoziţie şi un material factual
independent care stă la locul cauzei, deci condiţiile marginale.
Înainte de a înainta în analiza explicaţiei cauzale a regularităţilor sau legilor, vrem să
subliniem că din analiza noastră a explicaţiei evenimentelor singulare putem trage mai
multe concluzii. Mai întâi, aceea că nu putem vorbi niciodată de cauză şi efect pur şi
simplu, ci trebuie să spunem că un eveniment este cauza altuia – efectul său – ca urmare
a unei legi universale. Aşa cum stau lucrurile în exemplul nostru, aceste legi universale
sunt adesea atât de banale încât sunt admise ca ceva de la sine înţeles şi nu se folosesc
în mod conştient. O a doua concluzie este aceea că folosirea unei teorii pentru
prevederea unui eveniment specific este numai un alt aspect al folosirii ei pentru
explicarea unui astfel de fenomen. Şi întrucât noi examinăm o teorie prin aceea că
confruntăm evenimentele pe care ea le prevede cu evenimentele efectiv observate,
analiza noastră arată şi cum pot fi examinate teoriile. Împrejurarea că folosim o teorie
pentru explicare, prevedere sau examinare depinde de interesele noastre în ceea ce
priveşte propoziţiile pe care le considerăm drept date sau neproblematice şi propoziţiile
pe care le considerăm a avea nevoie în continuare de critică şi examinare.
(K. R. Popper, The Poverty of Historicism, London: Routledge & Kegan Paul, 1960)
13.1.2 Analizaţi următoarea concepţie asupra explicaţiei. Cercetaţi aplicabilitatea ei în

cazul acţiunilor:
Explicaţia producerii unui eveniment de un tip specific E într-un anume loc şi
timp constă, aşa cum se consideră de obicei, în indicarea cauzelor sau factorilor
determinanţi ai lui E. Aşadar, afirmaţia că un set de evenimente – să zicem c1, c2…cn – a
cauzat evenimentul de explicat, echivalează cu afirmaţia că, în conformitate cu anumite
legi generale, un set de evenimente de tipurile menţionate este în mod regulat însoţit de
un eveniment de tipul E. Astfel, explicaţia ştiinţifică a evenimentului în cauză constă
din:
(1) un set de propoziţii care afirmă producerea unor anumite evenimente c1..cn într-un
anumit loc şi timp;
(2) un set de ipoteze universale, astfel încât
(a) propoziţiile ambelor grupuri sunt în mod firesc bine confirmate de
evidenţa empirică;
(b) din cele două grupuri de propoziţii se poate deduce logic propoziţia care
afirmă producerea evenimentului E.
Într-o explicaţie fizică, grupul (1) ar descrie condiţiile iniţiale şi limită pentru
producerea evenimentului final; în general, vom spune că grupul (1) stabileşte condiţiile
determinante pentru evenimentul de explicat, în timp ce grupul (2) conţine legile
generale pe care se bazează explicaţia; ele implică propoziţia conform căreia ori de câte
ori se produc evenimente de tipul celor descrise de primul grup, va avea loc
evenimentul de tipul evenimentului explicat.
Ilustrare: Fie evenimentul de explicat fisurarea radiatorului unui automobil în
timpul unei nopţi friguroase. Propoziţiile grupului (1) pot enunţa următoarele condiţii
iniţiale şi limită: maşina a fost lăsată în stradă toată noaptea. Radiatorul ei, confecţionat
din fier, a fost plin cu apă, iar capacul înşurubat strâns. Temperatura în timpul nopţii a
scăzut de la +4°C seara la -4°C dimineaţa; presiunea aerului a fost normală. Presiunea la
care se fisurează materialul radiatorului este cutare. Grupul (2) ar conţine legi empirice
precum următoarele: apa îngheaţă sub 0°C, la presiune atmosferică normală. Sub 4°C
presiunea unei mase de apă creşte cu scăderea temperaturii, dacă volumul rămâne
constant ori descreşte; prin urmare, când apa îngheaţă, presiunea creşte. În sfârşit, acest
grup ar trebui să includă o lege cantitativă privind schimbarea presiunii apei ca funcţie a
temperaturii şi volumului ei.
Din propoziţii de aceste două tipuri se poate deduce, prin raţionament logic, că
radiatorul s-a fisurat în timpul nopţii; o explicaţie a evenimentului studiat a fost
stabilită.
Folosirea ipotezelor empirice universale ca principii explicative diferenţiază
explicaţia autentică de pseudoexplicaţie, precum, să zicem, încercarea de a explica
anumite trăsături ale comportamentului organic prin referire la o entelehie pentru a cărei
funcţionare nu există nici o lege, sau explicarea realizărilor unei anumite persoane în
termenii ‘misiunii sale în istorie’, a ‘destinului’ său, ori a unor noţiuni similare.
Explicaţiile de acest tip se bazează mai degrabă pe metafore decât pe legi; ele exprimă
cerinţe picturale şi emoţionale în locul înţelegerii conexiunilor factuale; ele substituie cu
Explicațiile 273
analogii vagi şi ‘plauzibilităţi’ intuitive deducţia din propoziţii verificabile şi sunt, prin
urmare, inacceptabile ca explicaţii ştiinţifice.
Orice explicaţie având un caracter ştiinţific poate fi supusă unor verificări obiective,
acestea incluzând:
(a) un test empiric al propoziţiilor care stabilesc condiţiile determinante;
(b) un test empiric al ipotezelor universale pe care se bazează explicaţia;
(c) o investigaţie asupra caracterului logic conclusiv al explicaţiei, în sensul că
propoziţia ce descrie evenimentul de explicat rezultă din propoziţiile grupurilor
(1) şi (2).
Am încercat să dovedim că în istorie, la fel ca în orice altă ramură a cercetării
empirice, explicaţia ştiinţifică se poate realiza doar cu ajutorul unor ipoteze generale
corespunzătoare, sau cu ajutorul unor teorii, care sunt corpuri de ipoteze sistematice
înrudite. Această teză este evident în contrast cu punctul de vedere familiar după care
explicaţia veritabilă în istorie se obţine printr-o metodă care distinge în mod
caracteristic ştiinţele sociale de cele ale naturii, adică metoda comprehensiunii empatice.
Istoricul, ni se spune, se imaginează pe sine în locul persoanelor implicate în
evenimentele pe care vrea să le explice; el încearcă să înţeleagă cât mai complet posibil
împrejurările în care ele au acţionat şi motivele care le-au influenţat acţiunile; prin
această auto-identificare imaginară cu eroii săi el ajunge la o înţelegere şi astfel la o
explicaţie adecvată a evenimentelor care îl preocupă.
Această metodă a empatiei este, fără îndoială, frecvent aplicată de nespecialişti, ca şi
de experţi în istorie. Ea nu constituie însă în sine o explicaţie; ea este în esenţă mai
degrabă un instrument euristic; funcţia sa este de a sugera anumite ipoteze psihologice
care ar putea servi ca principii explicative în cazul studiat. Expusă în termeni simpli,
ideea ce se află la baza acestei funcţii este următoarea: istoricul încearcă să înţeleagă
cum ar acţiona el însuşi în condiţiile date şi sub impulsul motivaţiilor particulare ale
eroilor săi; în mod experimental, el îşi generalizează constatările într-o lege generală pe
care o foloseşte ca principiu explicativ în justificarea acţiunilor persoanelor implicate.
Aşadar, acest procedeu se poate dovedi uneori euristic folositor, întrebuinţarea sa nu
garantează, însă, soliditatea explicaţiei istorice spre care conduce. Aceasta din urmă
depinde mai degrabă de corectitudinea factuală a generalizărilor empirice pe care
metoda comprehensiunii este posibil să le fi sugerat.
(Carl G. Hempel, “The Function of General Laws in History”, în Morris Weitz, 20th
– Century Philosophy: The Analytic Tradition, New York: The Free Press; London:
Collier-Macmillan, 1966.)
13.1.3 Analizaţi următoarea critică adusă teoriei explicaţiei nomologice:

Conform acestei teorii toate explicaţiile corecte sunt, sub aspectul structurii
logice, argumente deductive sau argumente inductive. Premisele acestor argumente
formează împreună explanansul, concluzia formează explanandumul, care constă din
propoziţii care descriu evenimentul ce este explicat. În cazul explicării evenimentelor
singulare explanantia trebuie să conţină două feluri de propoziţii: 1. propoziţii singulare
ce descriu condiţii iniţiale determinante şi 2. propoziţii generale care leagă aceste
condiţii iniţiale de evenimentul de explicat. Hempel distinge două tipuri fundamentale
de explicaţie ştiinţifică: deductiv-nomologic şi inductiv statistic. Explicaţiile deductiv-
nomologice au în general forma:
Ai, . . . Ar
Li, . . . Lk
E
În această schemă Ai (i = 1, . . ., r) desemnează propoziţiile singulare conţinute în

explanantia, Lj (j = 1, . . . , k) enunţurile generale cu caracter de lege corespunzătoare,
iar E desemnează explanandumul.
Corespunzător, schema explicaţiilor inductive este:
Fa
p(G / F) = 1 − e
[1−e ( e este foarte mic)]
Ga
În această schemă Fa este, necesar, o propoziţie singulară, p (G/F) = 1 – e este o
lege statistică care spune că producerea unui eveniment de felul G are o înaltă
probabilitate statistică (1 – e) atunci când a avut loc un eveniment de felul F. Întreaga
explicaţie este – aşa cum trebuie să arate linia dublă dintre premise şi concluzie şi
numărul plasat între paranteze drepte, din dreptul acestor linii – un argument inductiv
ale cărui premise conferă concluziei, explanandumului Ga, înalta probabilitate inductivă
1 – e.
Explicaţiile deductiv-nomologice se lasă caracterizate în mod precis prin
următoarele condiţii de adecvare:
1. Explanandumul trebuie să rezulte logic deductiv din explanans;
2. Explanansul trebuie să conţină în esenţă minimum o lege generală; aceasta
înseamnă că această lege este indispensabilă pentru derivarea explanandumului
din explanans;
3. Explanansul trebuie să fie plin de conţinut empiric;
4. Enunţurile ce constituie explanansul trebuie să fie adevărate.
Analog, explicaţiile inductiv-statistice se lasă caracterizate prin condiţiile:
1. Enunţurile explanansului trebuie să confere explanandumului o înaltă probabilitate
inductivă;
2. Explanansul trebuie să conţină în esenţă minimum o lege statistică;
3. Explanansul trebuie să fie plin de conţinut empiric;
4. Enunţurile ce constituie explanansul trebuie să fie adevărate.
La aceste condiţii trebuie adăugată totuşi, având în vedere problema multiplelor
semnificaţii ale explicaţiei inductiv-statistice, încă o condiţie:
5. În explanans trebuie luate în considerare toate faptele relevante statistic pentru
explanandum.
(Ansgar Beckermann, “Intentionale versus kausale Erkãrungen”, în H. Lenk, Hrsg.
Handlungstheorien – interdisziplinär, München: Wilhem Fink Verlag, 1979)
13.1.4 Analizaţi următorul exemplu de explicaţie probabilistă şi determinaţi specificul

acestui tip de explicaţie:
Luăm ca exemplu dispariţia mai multor cotidiene din SUA între anii 1920-1962.
Explicaţia formulată într-unul din cotidienele americane a fost probabilistă şi a arătat în
felul următor:
Cea mai mare parte a costului total al cotidienelor nu este plătită de cititori, ci de cei
care fac reclamă, care plătesc 75-80% din cost. Cel care face reclamă este interesat de
costul promovării unui produs. El vrea aşadar să facă reclamă cu ziare care taxează
puţin. Deoarece costul de producţie este aproximativ acelaşi în condiţii normale pentru
un ziar mare ca şi pentru un ziar mic, ziarele mai mari pot să ofere rate mai scăzute.
Acest fapt a dus la scurgerea de bani către ziarele mari, fără ca aceasta să însemne
conflict deschis. Rezultatul a fost o tendinţă irezistibilă către monopol, care explică
Explicațiile 275
faptul că în 1920 erau 552 de oraşe cu cotidiene competitive, iar în 1962 mai puţin de
60.
Schema acestei explicaţii:
În general, între 1920-1962 banii proveniţi din reclame au mers către ziarele mai mari.
În general, dacă un ziar nu poate obţine clienţi care să dorească să facă reclamă, el nu
poate supravieţui.
Ziarele mai mici nu au primit, în general, banii celor care fac reclamă.
Explicandum: Ziarele mai mici au dispărut între 1920-1962.
(James D. Carney, Richard K. Scheer, Fundamentals of Logic, New York: The
Macmillan Company; London: Collier Macmillan, 1964)
Critica lui Scriven (Explanation and Prediction in Evolutionary Theory, în “Science”,

130, 1959):
Explicaţia deductiv-nomologică nu poate distinge între cauze şi simptome:
Alaltăieri barometrul din casa noastră indica o presiune foarte scăzută.
Atunci când barometrul indică o presiune foarte scăzută, probabilitatea să fie furtună
este aproape de 1.
În zona noastră ieri a fost furtună.
Or:
Aici presiunea scăzută indicată de barometru este numai un simptom al producerii
furtunii din care nu se poate deduce producerea, şi ea nu este cauza acestei furtuni şi, de
aceea, nici nu poate explica acest fenomen.
Critica lui Stegmüller (Wissenschaftliche Erklärung und Begründung, Springer, Berlin,

1969):
Modelul explicaţiei nomologice nu permite o distincţie suficientă între explicaţii şi
întemeieri:
Chiar dacă este adevărat că oricine moare atunci când îi cade în cap un meteor în
greutate de două tone, următorul argument deductiv:
Domnul X. Y. nu a murit la 22 aprilie 1965.
Totdeauna când unei persoane îi cade în cap un meteor în greutate de două tone
atunci persoana respectivă moare.
Domnului X. Y. nu i-a căzut în cap în 22 aprilie 1965 un meteor în greutate de două
tone,
nu poate fi niciodată o explicaţie a faptului că acestui domn nu i-a căzut în cap în acea zi
nici un meteor în greutate de două tone. Nu poate fi o explicaţie chiar dacă ar fi
îndeplinite toate condiţiile modelului lui Hempel al explicaţiei deductiv-nomologice.
Căci din faptul că domnul X. Y. nu a murit la acea dată se poate deduce că în acea dată
nu i-a căzut în cap un meteor în greutate de două tone, dar aici nu avem cauza acelui
fenomen şi nu avem deci o explicaţie.
Critica lui W. C. Salmon (Statistical – Explanation and Statistical Relevance,

Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, 1970):
În explicaţie ar trebui să intre numai condiţiile care sunt realmente relevante pentru
evenimentul de explicat, dar în modelul lui Hempel nu este exclusă intervenţia unor
condiţii care sunt irelevante.
Exemplu:
Domnul X. Y. a luat regulat anticoncepţionale.
Bărbaţii care iau regulat anticoncepţionale nu devin gravizi.
Domnul X. Y. nu a devenit gravid.

În sensul lui Hempel această explicaţie ar fi corectă în cazul în care domnul X. Y. a
luat în mod regulat anticoncepţionale. Dar acest fapt este totuşi irelevant în ceea ce
priveşte împrejurarea că acest domn nu a rămas gravid. Căci bărbaţii nu pot rămâne
gravizi chiar dacă nu ar lua în mod regulat anticoncepţionale. Probabilitatea
condiţionată ca un bărbat să nu rămână gravid dacă ia în mod regulat anticoncepţionale
nu este mai mare decât probabilitatea ca un bărbat să nu rămână gravid. Ambele au
valoarea 1. De aceea, Salmon propune introducerea în schema explicaţiei a unei condiţii
restrictive în ceea ce priveşte admiterea de ‘condiţii relevante’: probabilitatea
evenimentului de explicat relativ la faptele ce explică trebuie să fie mai mare decât
probabilitatea sa iniţială.
13.1.5 Examinaţi următoarea critică a folosirii explicaţiei nomologice în istorie şi

stabiliţi limitele ei sub aspect logic şi epistemologic:
Teza: pe terenul istoriei condiţiile unei subsumări a explicaţiilor, în raport cu legi
generale reţinute în modelul explicaţiei elaborat de Hempel, nu pot fi satisfăcute din
motive principiale. Se ia exemplul: ‘Ludovic al XVI – lea a murit nepopular deoarece a
urmat o politică ce a dăunat intereselor naţionale ale Franţei’. Potrivit adepţilor
‘explicaţiei nomologice’, în această explicaţie ar trebui să avem o lege: ‘Stăpânitorii
care au urmat o politică orientată împotriva intereselor supuşilor lor devin nepopulari’.
Este însă acest enunţ cu adevărat o lege? Istoricii argumentează de obicei că relaţia nu
are generalitatea cerută de o lege, încât enunţul trebuie specificat prin introducerea unor
circumstanţe: ‘Stăpânitorii care implică ţările lor în războaie, persecută minorităţile
religioase şi întreţin o curte parazitară, devin nepopulari’. Este acest enunţ o lege?
Istoricii vor propune mereu noi specificări, de fiecare dată când epistemologii şi
logicienii ar înclina să creadă că aici este vorba de o lege. Cu fiecare nouă specificare
introdusă, ceea ce s-a pretins a fi o lege se dovedeşte a fi altceva. La limită, se ajunge la
următorul enunţ: ‘Orice stăpânitor care duce politica lui Ludovic al XVI – lea exact în
aceleaşi condiţii în care a dus-o acesta devine nepopular’. Dar această propoziţie conţine
un nume individual şi nu are, prin urmare, statutul unei legi.
Explicaţia istorică ar fi nomologică dacă ar putea apela la o lege care leagă pierderea
de popularitate cu poziţia de stăpânitor. Presupunând că ar exista o astfel de lege, este
de observat că ea s-ar putea obţine doar pe baza travaliului istoricului şi nu l-ar preceda.
(William Dray, Law and Explanation in History, Oxford: Oxford Clarendon Press,
1964)
13.2 EXPLICAŢIA COMPREHENSIVĂ

13.2.1 Examinaţi structura următoarei explicaţii empatice. Arătaţi în ce constă
vulnerabilitatea ei sub aspect logic şi epistemologic.
O privire în statistica profesiilor arată că grupul de posesori de capital şi
întreprinzători, grupul personalului tehnic superior şi al personalului comercial al
întreprinderilor moderne au fost la început de confesiune predominant protestantă.
Propria experienţă a Germaniei arată că participarea catolicilor la viaţa economică
bazată pe competiţie, din epoca modernă, a fost mai redusă. Raţionalismul economic în
sensul modern este condiţionat în constituirea sa şi de capacitatea şi dispoziţia
oamenilor la o anumită ‘călăuzire a vieţii’ cu valoare practică, pe care ei o află în
cultura spirituală. În vreme ce catolicismul a dezvoltat tendinţe ascetice care au dus la o
anumită indiferenţă faţă de bunurile acestei lumi, protestantismul a dezvoltat tendinţe
Explicațiile 277
ascetice care au dus la un ascetism specific, ‘ascetismul protestant’, solidar cu un

activism în condiţiile date ale lumii. Asceza protestantă şi viaţa competitivă tipică
capitalismului nu au intrat în divergenţă, ci într-o legătură interioară; pe baza propriei
noastre experienţe de viaţă înţelegem cum ascetismul protestant duce la atitudinea faţă
de viaţă numită ‘spiritul capitalismului’. ‘Etica’ implicată în protestantism se identifică
cu ethosul capitalist; capitalismul este identic cu năzuinţa spre câştig, spre întreprindere
continuă, controlată de exigenţa rentabilităţii. Deci indivizii care au fost responsabili de
dezvoltarea capitalismului modern au fost cei care au fost stăpâniţi de ‘spiritul
capitalismului’; iar indivizii care au fost stăpâniţi de acest spirit au fost la început cei
dominaţi de ‘asceza protestantă’, aceştia fiind cei de confesiune protestantă. În felul
acesta putem înţelege de ce capitalismul s-a dezvoltat mai întâi în rândul celor de
această confesiune.
(Max Weber, “Die protestantische Ethik und Geist des Kapitalismus”, în Max
Weber, Die protestantische Ethik, I, Hamburg: Siebenstern Taschenbuch Verlag, 1975)
13.2.2 Analizaţi şi ilustraţi cu exemple următoarea abordare a explicaţiei

dispoziţionale:
Există cel puţin două semnificaţii diferite ale lui ‘a explica’, prin care un eveniment
este socotit explicat; şi, corespunzător, există cel puţin două semnificaţii diferite ale lui
‘de ce’, prin care întrebăm de ce s-a petrecut, şi două semnificaţii cu totul diferite ale lui
‘pentru că’, prin care noi susţinem că s-a petrecut întrucât era cazul acesta sau acela.
Prima este semnificaţia cauzală. A întreba de ce s-a spart sticla înseamnă a întreba
ceva cu privire la cauza spargerii ei, iar în această semnificaţie explicăm spargerea
sticlei atunci când, de pildă, relatăm că ea ar fi fost lovită de o piatră. Propoziţia ‘pentru
că’ relatează în explicaţie un eveniment, adică evenimentul – aici – care se raportează la
spargerea sticlei asemenea cauzei la efect.
Adesea însă căutăm şi obţinem explicaţii de evenimente într-o altă semnificaţie a lui
‘a explica’. Întrebăm de ce s-a spart sticla atunci când a fost lovită de piatră şi obţinem
răspunsul că aceasta s-a petrecut întrucât sticla este casantă. ‘A fi casant’ este astfel un
cuvânt referitor la o proprietate dispoziţională; considerarea sticlei drept casantă este, cu
alte cuvinte, prezentarea unui enunţ general ipotetic cu privire la sticlă. Atunci când
spunem, aşadar, că sticla se sparge la lovire căci este casantă, propoziţia ‘pentru că’ nu
relatează un eveniment sau o cauză; ea prezintă mai curând o propoziţie din specia
legilor. Despre explicaţiile de acest al doilea fel se spune în general că ele indică temeiul
în virtutea căruia sticla se sparge la lovirea cu piatra.
Cum funcţionează un enunţ ipotetic general ce se aseamănă unei legi? El susţine
aproximativ că sticla, atunci când este puternic lovită sau este pusă sub o presiune etc.,
nu se dizolvă, evaporă sau dilată, ci se rupe în bucăţi. Faptul că la un moment dat sticla
se transformă realmente în bucăţi dacă este lovită de o piatră s-a explicat în sensul lui ‘a
explica’: când primul eveniment, lovirea cu piatra, este suficient premisei majore a
judecăţii generale ipotetice, iar al doilea eveniment, adică spargerea sticlei, este
suficient premisei minore.
Aceasta poate fi aplicată acum explicaţiei acţiunilor ca urmări ale unor anumite
motive. Întrebarea: ‘de ce cineva a acţionat aşa şi aşa?’ poate fi textual sau o solicitare
în privinţa cauzei comportamentului său sau una în ceea ce priveşte caracterul său, care
face inteligibil, în această împrejurare, comportamentul său. Punctul meu de vedere, pe
care voi încerca acum să-l dovedesc este acela că explicaţiile prin motive sunt explicaţii
de al doilea tip şi nu de primul tip. Probabil că este mai mult decât un fapt lingvistic
faptul că atunci când despre cineva care arată motivul pentru o acţiune sau ‘temeiul care
a pus în mişcare’ se spune, în vorbirea curentă, că el a indicat ‘temeiul’ pentru această
acţiune’. Este de observat, mai departe, că există multe feluri diferite de astfel de
explicaţii pentru acţiunile umane.
(Gilbert Ryle, The Concept of Mind, London: Hutchinson & Co., 1949)
13.3 EXPLICAŢIA INTENŢIONALĂ

13.3.1 Ilustraţi cu exemple şi examinaţi valoarea următoarelor scheme ale explicaţiei:
Schema lui von Wright:
A intenţionează să realizeze p
A crede că el poate realiza p dacă şi numai dacă el face a
Prin urmare, pentru A este raţional să facă a
Schema lui Tuomela:
(P1) În acest moment A intenţionează să realizeze p în momentul t
(P2) În acest moment A crede că el poate realiza p numai dacă el face a nu mai târziu de
momentul t'
(P3) Între momentul actual şi t' există ‘condiţii normale’
(LX) Pentru orice actor A şi orice intenţie p, acţiunea a şi timpul t este valabil: dacă A
intenţionează în acest moment să realizeze p în momentul t şi crede că în acest scop este
necesar să facă a şi dacă între momentul actual şi t' există ‘condiţii normale’, atunci A
face a nu mai târziu decât în momentul în care A crede că a sosit momentul t'.
(C) A face a nu mai târziu de momentul în care el crede că a sosit t'.
(Raino Tuomela, “Explanation and Understanding of Human Behavior”, în J.
Manninen, R. Tuomela, Essays on Explanation and Understanding, 1975)
13.3.2 Exemplificaţi şi analizaţi critic următoarea schemă a explicaţiei (‘explicaţia prin

reconstituirea paşilor întemeierii’):
1. P a întreprins acţiunea H;
2. P urmăreşte scopul Z, pentru care întreprinderea acţiunii H este un mijloc;
3. P urmează maxima M, conform căreia, relativ la situaţia S, urmărirea scopului Z
este adecvată;
4. P se află în situaţia S;
5. P urmează un sistem de maxime în care intervine M sau care se poate deriva din M.
Observaţie: la 3) poate să intervină nu doar o maximă (în sens de imperativ
neuniversal, formulat numai pentru persoana celui ce acţionează), ci şi o normă, un
imperativ condiţionat.
Observaţie: trecerile de la 2 la 1, de la 3 la 2 şi de la 5 la 3 nu sunt deducţii, cum ar
considera Hempel, ci ‘silogisme practice’.
(După Oswald Schwemmer, “Begründen und Erklären”, în J. Mittelstrass,
Methodologische Probleme einer normativ-kritischen Gesellschaftstheorie, Frankfurt
am Main: Suhrkamp, 1975)
13.3.3 Examinaţi următorul concept al explicaţiei narative; analizaţi valoarea ei

folosind câteva exemple preluate din lucrări de istorie:
Prin urmare, o explicaţie constă din completarea mediului între punctele limită
temporale ale unei schimbări. Principala dificultate ca relatare în ceea ce priveşte S, din
Explicațiile 279
capitolul VII, este aceea că, în aparenţă, nu părea că exista vreo conexiune între
evenimentele ordonate temporal, menţionate în ea. Nici un eveniment ulterior menţionat
nu părea a se referi într-un fel evident la vreun eveniment anterior, menţionat, de
asemenea, în S şi, ca urmare, nici un eveniment intermediar menţionat în S nu se
prezintă ca mediu între evenimentele care îl flanchează temporal pe S. Prin urmare, S
constă dintr-o secvenţă de începuturi sau sfârşituri, dar nu începuturi sau sfârşituri ale
aceleiaşi relatări. Sau poate evenimentele care sunt menţionate de S sunt medii
(middles) în relatări ale căror începuturi şi sfârşituri care nu au reuşit să fie incluse în S.
O istorisire (story) este o relatare, aş zice o explicaţie, a felului în care schimbarea a
avut loc de la început până la sfârşit şi atât începutul cât şi sfârşitul sunt părţi din
explanandum.
Luaţi acum în considerare două exemple studiate de filosofii istoriei din ultima
vreme, exemplul domnului Gardiner (şi al profesorului Dray), care se referă la Ludovic
al XVI–lea, care a murit nepopular şi exemplul profesorului Nagel, referitor la o
schimbare de atitudine din partea ducelui de Buckingham. A spune că Ludovic al XVI–
lea a murit nepopular, înseamnă, după cât se pare, a presupune că Ludovic nu a fost
întotdeauna nepopular deoarece atunci nepopularitatea sa nu s-ar putea explica cu
referire la politicile urmate de el, resimţite a fi fost împotriva intereselor naţionale
franceze. Referirea la acestea, prin urmare, serveşte la explicarea schimbării atitudinii
faţă de acest rege. Ea constituie, în mare, partea centrală a relatării felului în care
atitudinile oamenilor s-au schimbat faţă de Ludovic al XVI–lea. Începutul şi sfârşitul
relatării sunt punctele limită ale schimbării şi aparţin în egală măsură explanandumului.
Pe de altă parte, într-un mod evident, atunci când Nagel vorbeşte de explicarea
opoziţiei ducelui de Buckingham faţă de căsătoria dintre prinţul Charles şi Infanta se
presupune că ducele nu s-a opus întotdeauna (căci atunci nu ar mai fi fost nimic de
povestit), ci că a existat o anumită schimbare în sentimentele ducelui faţă de căsătorie.
Este, însă, o greşeală să se spună, pur şi simplu, că ceea ce dorim să explicăm este
opoziţia ducelui la căsătorie şi să oferim ‘Ducele se opunea căsătoriei la t1’ drept
explanandum. Ceea ce dorim să explicăm este schimbarea şi un explanandum mai
propriu ar fi o propoziţie narativă (narrative sentence), una care se referă la două
evenimente distincte, de exemplu (pentru a folosi propria formulare a lui Nagel)
‘Buckingham s-a răzgândit cu privire la dezirabilitatea căsătoriei şi a devenit un
oponent al acestui plan’.
Este important să se observe vocabularul temporal al acestui explanandum. Ducele
s-a răzgândit, ducele a devenit un oponent – implicând faptul că anterior el a fost fie
neutru, fie adept. Rezultă de aici că este o greşeală a considera evenimentul anterior la
care s-a făcut referire ca făcând parte din explanans. Căci aceasta înseamnă a-l plasa
greşit pe o hartă logică a structurii explicaţiei istorice. Am putea descrie, într-adevăr,
evenimentul anterior cu o propoziţie narativă care s-a referit la evenimentul anterior, cu
alte cuvinte, nu pur şi simplu cu ‘Ducele era în favoarea căsătoriei la t0’, ci cu ceva de
genul ‘Ducele, care avea să se opună mai târziu căsătoriei, a fost, până la începutul lui
1623, un suporter al alianţei’. Este o chestiune indiferentă dacă spunem că dorim să
explicăm evenimentul ulterior sau evenimentul anterior cu o descriere narativă, căci
ceea ce trebuie să fie explicat este conexiunea dintre evenimente.
Această conexiune nu este o conexiune cauzală: mai degrabă, evenimentele în cauză
sunt legate ca puncte limită ale unei schimbări temporale extinse – ca începutul şi
sfârşitul unui întreg temporal – şi este vorba de schimbarea astfel indicată pentru care se
caută o cauză. Mi se pare, aşadar, că Nagel interpretează greşit conexiunea, căci el
remarcă faptul că este ‘dificil de imaginat o generalizare rezonabilă care ne-ar permite,
dat fiind c0 [Buckingham doreşte căsătoria dintre Charles şi Infanta], să se conchidă că

c12 [Buckingham se răzgândeşte] ar avea probabil loc.’ El spune că ‘se pare că nu există
nici o legătură între c0 şi c12 (acţiunea pentru care se propune o explicaţie) alta decât că
aceasta din urmă este <opusul> primei’. Dar există o legătură, şi Nagel a şi stabilit-o de
fapt. Numai că el a căutat un alt fel de legătură. Legătura este a ceea de la parte la
întreg. Evenimentul anterior este parte din ceea ce trebuie relatat iar referirea la el este
deja conţinută în descrierea ‘Ducele s-a răzgândit’. Dacă este aşa, atunci ar fi un caz
evident de begging the question să se presupună că evenimentul anterior aparţine
aparatului explicativ folosit pentru a relata schimbarea. El este parte doar a schimbării
şi, ca urmare, parte a ceea ce trebuie explicat.
A vorbi de o schimbare înseamnă implicit a presupune o identitate continuă în
subiectul schimbării. Într-adevăr, în mod tradiţional, s-a considerat că reprezintă o
necesitate metafizică faptul că o substanţă de neschimbat trebuie să dureze pe parcursul
unei schimbări, fiind, de astfel, cu totul greşită folosirea termenului de schimbare. Fără
a ne opri aici, pentru a vorbi despre substanţe, trebuie totuşi să vorbim despre subiectul
schimbării, oricare ar fi statutul metafizic de care subiectul urmează să se bucure.
Ca urmare, pentru a rămâne la exemplele noastre, în aşteptarea oricărei analize
ulterioare a ceea ce este implicat, exemplul Gardiner-Dray are de a face cu o schimbare
de atitudine a poporului francez faţă de regele său: ei şi-au schimbat atitudinea.
Exemplul lui Nagel se referă la faptul că ducele de Buckingham s-a răzgândit: el s-a
răzgândit. Tocmai această referire implicită la un subiect continuu dă măsura naraţiunii
istorice. Aceasta ne oferă în continuare temei pentru a respinge pe S ca naraţiune; S nu a
fost niciodată despre acelaşi lucru. De aceea, dat fiind că nu a existat un subiect, nu a
existat, strict vorbind, nici o schimbare.
Forma unui explanandum în istorie poate fi reprezentată după cum urmează:
E: x este F la t1 şi x este G la t2
F şi G sunt variabilele predicatului ce pot fi înlocuite, respectiv, cu predicate
contrare; x este o variabilă individuală ce poate fi înlocuită cu o expresie cu referinţă
singulară care desemnează subiectul schimbării. Astfel obţinem E: Ducele de
Buckingham este în favoarea căsătoriei la t1 şi ducele de Buckingham se opune
căsătoriei la t3. Variaţia F-G este schimbarea în x care reclamă explicaţia. Dar pentru a
explica schimbarea este necesară referirea la ceva care i se întâmplă lui x la t2, un
eveniment (indiferent de gradul său de complexitate) care a determinat schimbarea în x.
Ca urmare, ofer următorul model ca reprezentând structura unei explicaţii narative:
(1) x este F la t1
(2) H i se întâmplă lui x la t2
(3) x este G la t3
(1) şi (3) constituie, împreună, explanandumul,
(2) este explanansul.
A furniza (2) înseamnă a explica (1) – (3). Fără a ne preocupa pentru moment de
problema legilor generale, aş dori să subliniez faptul că ar trebui să fie acum perfect clar
în ce sens o explicaţie istorică ia forma unei naraţiuni. Ea este astfel în sensul în care
(1), (2) şi (3) reprezintă deja structura unei relatări. Ea are un început (1), un mijloc (2)
şi un sfârşit (3).
(Arthur C. Danto, Analytical Philosophy of History, London: Cambridge University
Press, 1965)
14 BIBLIOGRAFIE
1. Alexy, Robert, Theorie der juristischen Argumentation. Die Theorie des rationalen
Diskurses als Theorie der juristischen Begründung, Suhrkamp, Frankfurt am Main,
1983.
2. Alwin Diemer, Elementarkurs Philosophie Hermeneutik, Econ, Düsseldorf Wien,
1977.
3. Apel, Karl-Otto (Hrsg.), Sprachpragmatik und Philosophie, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 1976.
4. Aristotel, Metafizica, Editura IRI, Bucureşti, 1996.
5. Austin, John, Cum să faci lucruri cu vorbe, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003.
6. Barwise, Jon; Etchemendy, John, Language, Proof and Logic, Seven Bridges Press,
New York, London, 1999.
7. Bazerman, Max; Neale, Margaret, Negotiating Rationally, The Free Press, New
York, 1993.
8. Benacerraf, Paul; Putnam; Hilary (eds.), Philosophy of mathematics. Selected
readings, second edition, Cambridge University Press, Cambridge Massachusetts,
1983.
9. Bocheński, Józef, Die zeitgenosische Denkmethoden, Franke, Bern und München,
1954.
10. Böhler, Dietrich, Rekonstruktive Pragmatik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1985.
11. Botezatu, Petru, Constituirea logisticii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983.
12. Botha, Rudolf, The Methodological Status Of Grammatical Argumentation,
Mouton, The Hague, Paris, 1970.
13. Brânzei, Dan şi alţii, Bazele raţionamentului geometric, Editura Academiei,
Bucureşti, 1983.
14. Buchler, Justus, The Concept of Method, Columbia University Press, New York,
London, 1961.
15. Cameron, Peter J., Introduction to Algebra, second edition, Oxford University
Press, New York, 2007.
16. Carnap, Rudolf, Der logische Aufbau der Welt, Felix Meiner, Hamburg, 1961.
17. Carney, James D; Scheer, Richard, Fundamentals of Logic, The Macmillan
Company, New York, Collier Macmillan, London, 1964.
18. Cohen, Morris, Nagel, Ernest, An Introduction to Logic and Scientific Method,
Simon Publications, Safety Harbor, FL, 2002.
19. Copi, Irving, Introduction to Logic, The Macmillan Company, New York, 1967.
20. Danto, Arthur, Analitical Philosophy of History, Cambridge University Press,
London, 1965.
21. Dima, Teodor, Metodele inductive, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
22. Dray, William, Law and Explanation in History, Oxford Clarendon Press, Oxford,
1964.
23. Dummett, Michael, Elements of Intuitionism, Oxford Clarendon Press, Oxford,
1977.
24. Eisenberg, Abne; Ilardo, Josef, Argument: An Alternative to Violence, Prentice
Hall, Englewood Cliffs, New York, 1972.
25. Fischer, Alec, The Logic of Real Arguments, Cambridge University Press,
Cambridge, U.K., 2005.
26. Forbes, Graeme, Modern Logic, Oxford Univesity Press, New York, 1994.
27. Freely, Austin, Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned
Decision, Wadsworth Publishing Company, 1992.
28. Frege, Gottlob, “Sens şi semnificaţie” în Logică şi filosofie, Editura Politică,
Bucureşti,1966.
29. Gabriel, Gottfried, Definitionen und Interessen. Uber die praktischen Grundlagen
der Definitionslehre, Fromman, Holzboog, Stuttgart, Bad Cannstaft, 1972.
30. Galilei, Galileo, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
31. Goldberg, Steven, Fads and Fallacies in the Social Sciences, Humanity Books,
New York, 2003.
32. Habermas, Jürgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
33. Habermas, Jürgen, Vorstudien und Ergänzungen zur Theorie des kommunikativen
Handelns, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1986.
34. Hacking, Jan, A Concise Introduction to Logic, Random House, New York, 1972.
35. Hamblin, Charles, Fallacies, Methuen&Co., London, 1970.
36. Hanson, Norwood Russell, Patterns of Discovery, Cambridge University Press,
Cambridge, UK, 1958.
37. Heijenoort, Jean van, From Frege to Gödel. A Source Book in Mathematical Logic
1879-1931, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1967.
38. Hilbert, David; Ackermann, Wilhelm, Principles of Mathematical Logic, American
Mathematical Society, Chelsea Publishing Providence, Rhode Island, 1999.
39. Huff, Darrell, How to lie with Statistics, W. W. Norton & Co., London, 1993
40. Hume, David, Cercetare asupra intelectului omenesc, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
41. Kahane, Howard, Logic and Philosophy. A Modern Introduction, Wadsworth
Publishing Company, Belmont, 1978.
42. Klein, Gary, Sources of Power. How People Make Decisions, The MIT Press,
Cambridge, Massachusetts, 1999.
43. Kopperschmidt, Joseph, Argumentation: Sprache und Vernunft, W. Kohlhammer,
Stuttgart, Berlin, Köln, Mainz, 1980.
44. Kripke, Saul, Numire şi necesitate, Editura ALL, Bucureşti, 2001.
45. Laue, Max von, Istoria fizicii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
46. Leibniz, Gottfried Wilhelm Freiherr, Monadologia, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998.
47. Lenk, Hans (Hrsg.), Handlungstheorien – interdisziplinär, Wilhelm Fink,
München, 1979.
48. Lepore, Ernest, Meaning and Argument, Blackwell, Malden, MA.; Oxford, 2000.
49. Lewis, David, Despre pluralitatea lumilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006.
50. Lupasco, Stephane, Logica dinamică a contradictoriului, Editura Politică,
Bucureşti, 1982.
51. Manninem, Juha; Tuomela, Raino (eds.), Essays on Explanation and
Understanding, Reidel, Dordrecht, 1975.
52. Marcus, Solomon, Paradoxul, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
53. Marga, Andrei, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006.
54. Marga, Andrei, Metodologie si argumentare filosofică, Editura Dacia, Cluj, 1992.
Bibliografie 283
55. Marga, Andrei, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991.
56. Mittelstrass, Jürgen (Hrsg.), Methodologische Probleme einer normativ-kritischen
Gesellschaftstheorie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1975.
57. Morris, Charles, Foundations of the Theory of Signs, The University of Chicago
Press, Chicago and London, 1938.
58. Morris, Charles, Norme, valori, acţiune, Editura Politică, Bucureşti, 1975
59. Năstăsescu, Constantin; Ion, D. Ion; Niţă, C., Complemente de algebră, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
60. Nickels, Theodor (ed.), Scientific Discovery, Logic and Rationality, D. Reidel,
Dordrecht, 1980.
61. Noica, Constantin, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1986.
62. Nolt, John; Varzi, Achille; Rohatyn, Dennis, Schaum’s Outline of Logic, McGraw-
Hill, 1998.
63. Ogden, Charles Kay; Richards, Ivor Armstrong, The Meaning of Meaning,
Harcourt, Brace and Company, New York, 1923.
64. Piaget, Jean, Epistemologie genetică, Editura Dacia, Cluj, 1973.
65. Pinto, Robert, Argument, Inference and Dialectic, Kluver Academic Publishers,
Dordrecht, Boston, London, 2001.
66. Poincaré, Henri, Ştiinţă şi ipoteză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986.
67. Popper, Karl R., Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982.
68. Popper, Karl R., The Poverty of Historicism, Routledge & Kegan Paul, London,
1960.
69. Prigogine, Ilya; Stengers,Isabelle, Noua alianţă, Editura Politică, Bucureşti, 1984.
70. Quine, Willard von Orman, Pursuit of Truth, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, 1992.
71. Quine, Willard von Orman, Word and Object, The Massachusetts Institute of
Technology Press, Cambridge, Massachusetts, 1960.
72. Quine, Willard von Orman; Ullian, James S. Ţesătura opiniilor, Editura Paralela
45, Bucureşti, 2007.
73. Rescher, Nicholas, Introduction to Logic, St. Martin's Press, New York, 1964.
74. Russell, Bertrand, Despre denotare, în Analele Universităţii Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005.
75. Ryle, Gilbert, The Concept of Mind, Hutchinson & Co., London, 1949.
76. Salmon, Wesley, Logic, Englewood Cliffa, Prentice Hall, New York, 1973.
77. Schaff, Adam, Introducere în semantică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
78. Schlick, Moritz, Allgemeine Erkenntnislehre, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1979.
79. Schopenhauer, Arthur, Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente,
Humanitas, Bucureşti, 2008.
80. Schwemmer, Oswald, Philosophie der Praxis, Versuch zur Grundlegung einer
Lehre vom moralischen Argumentieren, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1980.
81. Seiffert, Helmut, Einführung in die Wissenschaftstheorie 1, 2, 3, 4, C. H. Beck,
München, 1970.
82. Sierpiński, Wacław, Ce ştim şi ce nu ştim despre numerele prime, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
83. Spinner, Helmut, Pluralismus als Erkenntnismodell, Suhrkamp, Frankfurt am

Main, 1974.
84. Toulmin, Stephen, The Uses of Argument, Cambridge University Press, Cambridge,
U.K., 2003.
85. Toulmin, Stephen; Rieke, Richard; Janik, Allan, Introduction to Reasoning,
Macmillan, New York, Collier Macmillan, London, 1979.
86. Tugendhat, Ernst; Wolf, Ursula, Propedeutică logico-semantică, Editura Pelican,
Bucureşti, 2003.
87. Waismann, Friedrich, Logik, Sprache, Philosophie, Reclam, Stuttgart, 1976.
88. Walton, Douglas, A Pragmatic Theory of Fallacy, The University of Alabama
Press, Tuscaloosa, 1995.
89. Walton, Douglas, Arguments from Ignorance, The Pennsylvania State University
Press, 1996.
90. Walton, Douglas, Begging the Question. Circular Reasoning as a Tactic in
Argumentation, Greenwood Press, New York, Westport, London, 1992.
91. Walton, Douglas, Fundamentals of Critical Argumentation, Cambridge University
Press, Cambridge, U.K., 2006.

Andrei Marga Exercitii de Argumentare

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Andrei Marga Exercitii de Argumentare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EXERCIŢII DE ARGUMENTARE

Coperta 1: Paul Klee, Roter Ballon, 1922.

Editura Fundaţiei pentru Studii Europene

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

Teoria argumentării este o disciplină care se însuşeşte optim făcând multe

2 ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI DISCURS 16

3 LIMBAJ ŞI STRUCTURĂ FORMALĂ 29

7 INFERENŢE IMEDIATE 133

8 TEORIA RAŢIONAMENTULUI 149

9 ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ 198

11 DEMONSTRAŢIE ŞI ARGUMENTARE 239

MODELUL PRAGMATIC UNIVERSAL AL LIMBII

1.1.2 Analizaţi următoarea diagramă a unor distincţii semiotice şi abordaţi câteva

Teoria semantică Unităţi lexicale

1.1.3 Examinaţi următoarea corelare a acţiunilor, cunoştinţelor şi tipurilor de

1.1.4 Examinaţi diferenţa dintre abordarea logică şi abordarea pragmatică a

1.3 RECONSTRUCŢIA RAŢIONALĂ

(Anders Wedberg, “Probleme ale analizei logice a ştiinţei dreptului”, în Norme,

1.3.2 Analizaţi următorul fragment referitor la împrejurarea că stăpânirea logicii nu

perioadelor de revoluţie se raportă ca şi cuburile axelor mari’) şi a presimţit, ca mulţi

2.1.3 Analizaţi şi ilustraţi, în continuare, cu exemple următoarea distincţie dintre

2.1.4 Formulaţi exemple şi analizaţi critic următoarea schemă a structurii întemeierii:

A Logica 1. Logica clasică bivalentă

e Reducţie (A supune criticii)

Datul (enunţ, existenţă, acţiune, etc.)

b) distincţia dintre acţiunea comunicativă şi discurs:

2.2.2 Analizaţi şi exemplificaţi următoarea caracterizare a tipurilor discursului:

Pretenţia de Adevărul Justeţe/Adecvare

2.2.3 Analizaţi şi exemplificaţi delimitarea planurilor discursului:

2.2.4 Analizaţi şi ilustraţi cu exemple următoarea delimitare a regulilor discursului

IV 3. Fiecare regulă trebuie să poată fi învăţată deschis şi general.

2.2.5 Analizaţi şi ilustraţi cu exemple următoarea delimitare a formelor de

2.2.6 Examinaţi următoarele interpretări ale regulilor discursului:

contradicţiile din sânul unui praxis existent şi incompatibilitatea dintre convingerile

2.3 ACTUL DE VORBIRE

Act (B) - Ilocuţie

2.3.2 Analizaţi distincţia operată în fragmentul următor cu privire la dependenţa

determina modul comunicării şi la a stabili, prin aceasta, sensul folosirii pragmatice

3.1 ANALIZA LOGICĂ A LIMBAJULUI

B. Ce se petrece cu această B. Ce se petrece cu acest B. Nici una din aceste forme

3.1.2 Analizaţi următoarea tentativă de soluţionare a celebrei aporii a mişcării,

3.1.3 Examinaţi următoarea abordare a logicii ca nivel al analizei limbajului:

Propoziţiile elementare sunt unităţile de bază ale domeniului obiect al lingvisticii.

3.1.4 Analizaţi concepţia cu privire la ambiguitatea de origine sintactică cuprinsă în

etc; fiecare literă, ei o introduc alături de antecedentul gândit gramatical, în felul

măsura în care acestea trimit la folosirea apoziţională a lui ‘x’ şi nu la o independenţă a

3.2 STRUCTURĂ GRAMATICALĂ, STRUCTURĂ LOGICĂ ŞI STRUCTURĂ

Să privim mai îndeaproape această gramatică artificială, în partea referitoare la

3.3 LIMBAJ ŞI METALIMBAJ

3.3.3 Analizaţi sursa erorii în silogismul de mai jos:

3.3.4 Formulaţi alte exemple de raţionamente nevalide ce apar ca urmare a omiterii

3.4 ABORDAREA SEMIOTICĂ A LIMBAJULUI

Este la îndemână să se introducă termeni speciali pentru desemnarea relaţiilor

3.4.2 Examinaţi următoarea listă a semnificaţiilor atribuite semificaţiei sub aspectul

d) Ceea ce ceva sugerează.

3.4.3 Aplicaţi interpretarea marxistă a semnificaţiei în analiza unor exemple:

4.1 PRINCIPIUL IDENTITĂŢII

Egalitatea [identitatea] stimulează reflecţia prin problemele legate de ea, probleme la

Încă pe când lucram în logica modală mi se păruse […] că principiul leibnizian al

greutate este o relaţie de echivalenţă, dar nu o relaţie de identitate).

4.1.1 Daţi exemple de relaţii de echivalenţă.

4.1.2 Construiţi câte un exemplu de relaţie care să fie:

4.1.4 Ce principiu nu este respectat în exemplul considerat de Russell?

4.1.5 Ce supoziţii asumăm când susţinem?