Degradarea accelerata a terenurilor

Este evident faptul ca ecosistemele naturale se reduc din ce in ce mai mult,

in buna masura datorita necesitatilor impuse de dezvoltarea demografica si
economica a omenirii. In fapt, cu exceptia catorva intinse regiuni naturale, intre
care Arctica, Antarctica, unele zone desertice, ale padurii tropicale ori ale taigalei,
exista o alternanta a mediilor transformate antropic cu cele naturale.

Unele medii naturale au fost chiar radical transformate antropic: se

apreciaza ca circa doua cincimi din intinderea de aproape 150 milioane de km 2 ai
uscatului planetar au fost puternic modificate de activitatile umane: agricultura,
extinderea asezarilor, activitati productive, etc. Numai in ultimele trei secole a
fost despadurita o suprafata de 6 milioane de km 2, terenurile agricole s-au extins
cu 22 milioane de km2, iar terenurile umede s-au restrans cu 1,6 milioane de km 2.

Mai mult, peste o sesime din suprafetele agricole ale Terrei au devenit
marginale sau improprii unei exploatari regulate, si mai mult de o treime si-au
pierdut peste 50% din humus, in circa un secol de folosinta; peste doua milioane
de km2 din padurile existente cu circa o suta de ani in urma au fost inlaturate.

Potrivit evaluarilor efectuate de institutii specializate ale O.N.U., procesele de

degradare a solurilor sunt evidente pe circa 2 milioane de hectare, fiind datorate
unor cauze diferite:

-eroziunea prin apa (56%),

-eroziunea prin vant (28%),

-degradarea chimica (12%),

-degradarea fizica (4%).

Din aceasta intinsa suprafata, circa o zecime consta din terenuri puternic
degradate – care ar necesita investitii foarte mari pentru a fi recuperate – situate
cu precadere in Asia, Africa si america de Sud, regiuni cu crestere demografica
foarte mare, ceea ce face sa se accentueze decalajul dintre numarul locuitorilor si
posibilitatea de a-i hrani. Mai mult, 10 milioane de hectare sunt iremediabil
distruse, fiind practic  irecuperabile pentru activitati agricole.
Tipuri de degradare a solurilor (milioane de ha) si cauzele degradarii

Unul dintre cele mai concludente exemple privind un hazard in domeniu,

avand o cauza naturala, dar fiind favorizat din plin de actiunea umana, este
marele cataclism care s-a abatut asupra campiilor din partea centrala a S.U.A.: pe
fondul unei secete prelungite (anii 1931- 1934) si a unui sol uscat, vantul, de o
violenta fara precedent, a smuls solul transformat in pulbere de pe un vast
teritoriu, purtandu-l spre tinuturile rasaritene, sub forma unor nori negri care au
parcurs mai mult de jumatate din latimea Americii de Nord.

Marea catastrofa s-a datorat interventiei nesabuite a omului, care a defrisat,

destelenit si desecat intinderi nemarginite pe care a practicat apoi monocultura(
porumb, bumbac, tutun s.a.). In acest fel, in calea vantului nu a mai existat nici un
fel de obstacol natural important, iar solul dezgolit a fost o „prada” usoara.

Exista insa si o eroziune datorata sau favorizata nu de absenta apei, ci

tocmai de prezenta acesteia: eroziunea pluviala, rezultat al actiunii precipitatiilor
pe un sol de asemenea neaparat.

Degradarea terenurilor apare si in cazul despaduririlor nerationale si al

pasunatului excesiv. Unul din primele exemple din istorie l-a oferit Grecia,
degradarea pamanturilor sale incepand cu milenii in urma tocmai datorita unor
defrisari exagerate si a unui pasunat excesiv. Iar in timpurile noastre, cel mai
concludent exemplu il reprezinta degradarea terenurilor din Sahel – zona care
face trecerea intre marele pustiu Sahara si savanele africane – care a fost
accentuata de supraincarcarea terenurilor, avand o vegetatie saraca, cu mari
efective de ovine, caprine, camile.

De asemenea, irigatiile constituie o cauza importanta a degradarii solului,

facute in mod nerational, fara a se tine seama de conditiile pedoclimatice
specifice, aceasta provoaca salinizarea (ca de exemplu in Campia Indului, valea
Eufratului, nord-estul Braziliei etc.), fie excesul de umiditate.
 Accidente nucleare
Deși reprezintă o amenințare constantă pentru rasa umană, centralele
nucleare sunt foarte răspândite, iar pe întreg globul există 437 de astfel de
construcții, care au un rol bine definit, anume de a furniza 5,7% din energia
electrică din lume.

Pentru că centralele nucleare sunt proeminente, accidentele nucleare nu pot

fi evitate.Incidentele minore pot fi rectificate cu ceva mai multă ușurință, dar
atunci când incidentele ample au loc, impactul poate fi catastrofic.

Pentru că accidentele nucleare sunt evenimente majore care și-au pus

amprenta asupra istoriei, în acest articol facem o incursiune în trecut și vă
prezentăm cele mai dezastruoase accidente nucleare din istorie și impactul lor
devastator.

Accidentul nuclear de la Cernobîl

          Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în Centrala

Atomoelectrică Cernobîl, pe data de 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea, care s-a
compus dintr-o explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei
înconjurătoare. Centrala electrică se afla la 51°23′23″N, 30°5′58″E, în apropiere de
orașul părăsit Pripiat, Ucraina. Acest dezastru este considerat ca fiind cel mai
grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitații radioactive s-a
îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice
ale Americii de Nord. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic
contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din
precipitațiile radioactive cad în Belarus, conform datelor post-sovietice oficiale.

          Accidentul a pus în discuție grija pentru siguranța industriei sovietice de

energie nucleară, încetinind extinderea ei pentru mulți ani și impunând guvernului
sovietic să devină mai puțin secretos. Acum statele independente – Rusia, Ucraina
și Belarus – au fost supuse decontaminării continue și substanțiale. E dificil de
estimat un număr precis al victimelor produse de evenimentele de la Cernobîl,
deoarece secretizarea din timpul sovietic a îngreunat numărarea victimelor.
Listele erau incomplete și ulterior autoritățile sovietice au interzis doctorilor
citarea „radiație” din certificatele de deces. O eventuală tentativă de decelare a
contribuției radiației emise din cauza accidentului la mortalitatea prin cancer în
populația fostei Uniuni Sovietice e complicată de faptul că nu se cunoaște cu
precizie nici măcar incidența naturală a multor tipuri de cancer, arhivistica
medicală în U.R.S.S. fiind, în mod vădit, extrem de primitivă, atât înainte cât și
după accident. Pernicioasei și proverbialei secretomanii a regimului sovietic i se
adaugă deci, pentru a complica și mai mult o eventuală tentativă de estimare cu o
precizie satisfăcătoare a numărului de victime afectate, în timp, de cancer, ca
urmare a radioactivității emise cu ocazia accidentului, o serie de alți factori
precum imposibilitatea determinării precise a dozei încasată de diversele
segmente demografice afectate (deplasarea norului radioactiv n-a fost
monitorizată și anunțată populației deasupra căreia acesta se afla la fiecare
moment, drept pentru care oamenii nu s-au putut proteja, rămânând în case,
pentru a diminua contaminarea și doza încasată), realitatea geopolitică fluidă
(migrație internă și emigrație a populației potențial afectată) produsă de
dezintegrarea statului sovietic, complicația adusă de o creștere a incidenței
cancerului în populația fostei Uniuni Sovietice din alte motive decât
radioactivitatea produsă de accident, ca urmare a degradării condițiilor sociale și
de viață ale populației după dezintegrarea federației: după dezintegrarea statului
sovietic, pe fondul sărăcirii populației și ca urmare a liberalizării comerțului și
publicității la articole gen alcool și tutun, incidența maladiilor sociale gen
alcoolismul și a comportamentelor de risc precum fumatul a crescut, fapt care a
condus în mod natural și la creșterea incidenței bolilor provocate de acestea,
printre care se află și cancerele (oral, gastric și hepatic, când e vorba de alcoolism,
pulmonar și altele, când e vorba despre fumat). La populația care a intervenit
inițial pentru limitarea consecințelor dezastrului (așa-numiții „lichidatori”), stresul
provocat de teama de îmbolnăvire de cancer a indus uneori comportamente de
risc care au condus la deces înainte ca un cancer, provocat sau nu de iradierea în
timpul intervenției, să apară (cazul tânărului de 26 de ani Andrei Tarmosian, mort
de ciroză, după 24 de ani de la accidentul de la Cernobîl, la vârsta de 50 de ani, ca
urmare a consumului excesiv de alcool, este citat de anumiți autori).

          Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția Internațională

pentru Energie Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a
atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători și 9 copii cu cancer tiroidian) și a
estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane
foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer. Raportul a citat 4.000 de
cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticați în 2002.
          Deși în Zona de Excludere a Cernobîlului anumite zone restrânse vor rămâne
închise, majoritatea teritoriilor afectate sunt acum deschise pentru stabilizare și
activitate economică.

          Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:58 am, reactorul nr. 4 a suferit o explozie

catastrofală a cazanelor sub presiune de abur din componența acestuia, care a
declanșat un incendiu, o serie de explozii adiționale și fluidizare nucleară.        
Accidentul de la Cernobîl a degajat între cinci și zece ori mai mult material
radioactiv decât cel de la Fukushima (Japonia), de mai multe ori cantitatea de
radiații emise de bombele de la Hiroșima și Nagasaki, dar mai puțin de 1 % decât
au aruncat în atmosferă testele nucleare de suprafață ale armelor nucleare, până
la interzicerea acestora efectuării în atmosferă.

Victime imediate și pe termen lung

           În afară de cele câteva zeci de victime imediate ale exploziei și expunerii
masive a personalului centralei și anumitor „lichidatori”, din cele câteva mii de
copii care s-au îmbolnăvit de cancer tiroidian (un cancer tratabil), până în anul
2013, cel puțin 16 au murit.  Incidența cancerului tiroidian a rămas însă mai
ridicată chiar și în 2013 în anumite regiuni din Rusia, Ucraina și Belarus, asta la
mai bine de două decenii de la accident.

Numărul suplimentar (față de numărul normal la populația generală ne-expusă)

de leucemii și limfoame apărute la cei care au intervenit pentru limitarea
dezastrului („lichidatorii”) a fost mic, fapt care încurajează specialiștii să spere că
în deceniile care vor urma, numărul suplimentar de tumori solide (cancerele mai
cunoscute) va fi și el mic la aceștia (lichidatori), și asta cu atât mai mult la
populația fostei Uniuni Sovietice care se presupune că a fost expusă ca urmare a
contaminării solului și aerului pe traiectoria de deplasare a norului radioactiv.

  Până acum, studiile Organizației Mondiale a Sănătății nu au putut decela o

creștere a incidenței tumorilor solide în populație, probabil pentru că expunerea
fiind relativ mică, creșterea, câtă este, se „îneacă” sub micile variații naturale ale
incidenței de fond. În cel mai rău caz se consideră că va avea loc o creștere de 1 %
a prevalenței cancerelor în populație,  un risc suplimentar aparent minor deci, în
comparație cu prevalența naturală a cancerului în populație (care ea este de
aproximativ 45% (aproape unul din doi bărbați primește un diagnostic de cancer
în decursul vieții) pentru bărbați și aproximativ 38% pentru femei). Cifra
procentuală aparent mică a creșterii prevalenței cancerelor, de numai 1 %,
ascunde totuși o fațetă mult mai puțin încurajantă a realității consecințelor
accidentului, în măsura în care aceasta se traduce, în cifre absolute, în mai multe
zeci de mii de indivizi care vor face probabil cancer și de asemenea vor muri, ca
urmare a accidentului de la Cernobîl.