Rezistența plantelor la poluarea mediului de viață

La momentul actual atenţia opiniei publice mondiale este atrasă

de ritmul de agravare a situaţiei ecologice. Diverse probleme precum
degradarea continuă a mediului ambiant, micşorarea numărului de specii
vegetale şi animale, scăderea fertilităţii solului, creşterea conţinutului de
gaze cu efect de seră în atmosferă, apariţia ploilor acide, modificarea
climei, contaminarea bazinelor acvatice, contaminarea alimentelor,
pierderea securităţii hranei impun elaborarea unui sistem de
amendamente şi întreprinderea unor acţiuni urgente, integrate şi eficiente
în vederea soluţionării problemelor globale ale omenirii, diminuării şi
înlăturării consecinţelor impactului negativ al activităţii antropice asupra
sistemelor ecologice. Aceasta prevede crearea unor mecanisme eficiente
de minimalizare a impactului negativ al activităţii economice asupra
sistemelor ecologice, elaborarea unor măsuri ce ţin de aplicarea
managementului de mediu în vederea restabilirii echilibrului ecologic.
Poluarea este caracteristică agriculturii moderne, mecanizate şi
chimizate, iar poluarea aerului este un fenomen obişnuit în oraşele mari
şi în zonele limitrofe. S-a constatat că în ţările cu industrie puternic
dezvoltată aerul este poluat de activitatea transportului (în proporţie de
peste 50%), de sistemele de încălzire (18%), de produsele industriale
(18%). Prejudicii considerabile cauzează substanţele chimice folosite în
agricultura contemporană, care nu au analogie în natură şi afectează arii
foarte mari. Dereglările ecologice provocate de poluanţi se manifestă
prin scăderea numărului şi diversităţii speciilor de plante şi animale, prin
micşorarea şi degradarea ecosistemelor, dereglarea lanţurilor trofice şi,
respectiv, a biocenozelor. Pe de altă parte, are loc înmulţirea necontrolată
a organismelor (unele insecte, microorganisme) care se adaptează mai
uşor la aceste condiţii datorită mecanismelor de rezistenţă pe care le
posedă.
Organismele vii suferă direct sau indirect din cauza poluării
accentuate a mediului de viaţă. Astfel, problema ocrotirii mediului
ambiant necesită o studiere profundă a influenţei diferitor tipuri de

1
poluare asupra organismelor vii. În acest sens o importanţă deosebită
capătă studierea proprietăţilor şi direcţiilor de modificare a sistemelor
naturale, stabilirea căilor de adaptare şi cercetare a mecanismelor de
obţinere a rezistenţei organismelor vii la factorii nefavorabili.
Reprezentând sisteme deschise, care sunt într-un permanent schimb de
materie şi energie cu mediul ambiant, plantele răspund în mod adecvat
la acţiunile nefavorabile, iar procesele fiziologo-biochimice sunt perfect
coordonate cu factorii ambianţi. Totodată, în organismul vegetal
poluanţii generează aşa-numitele stări de stres, care constau în
modificarea proceselor de creştere şi dezvoltare a fotosintezei,
respiraţiei, activităţii hormonale şi a altor procese reglate la nivel
molecular. Cu cât este mai mare gradul de poluare a mediului, cu atât
dereglările metabolismului celular sunt mai pronunțate. Astfel, existența
organismelor vii în condiții nefavorabile de mediu este determinată de
rezistenţa şi capacitatea de adaptare.
Este cunoscut faptul că plantele, prin reacţii biochimice specifice,
încorporează, metabolizează şi parţial detoxifică agenţii poluanţi, prin
aceasta contribuind la diminuarea riscului determinat de poluarea
mediului. La rândul lor, alimentele contaminate cu substanţe poluante
devin un element de risc major, iar influenţa negativă continuă a
mediului poluat asupra sănătăţii omului şi stării biosferei în ansamblu
impune un monitoring asupra mediului ambiant în vederea pronosticării
urmărilor cauzate de transformările tehnogene, soluţionării unor
probleme de utilizare a deşeurilor, de epurare a apelor reziduale, de
diminuare a substanţelor toxice în produsele alimentare, de minimalizare
a riscului determinat de mediul poluat asupra sănătăţii omului şi
ecosistemelor. Soluţionarea acestor probleme este posibilă numai în baza
unor studii teoretice profunde şi este indisolubil legată de formarea unei
mentalităţi ecologice noi.
Agenţii poluanţi afectează toate cele trei componente de mediu -
apa, aerul şi solul. Compoziţia aerului atmosferic nu este constantă. În
prezent această compoziţie se schimbă foarte mult datorită dezvoltării

2
industriei. În urma activităţii omului, în atmosferă se elimină peste 200
de compuşi chimici, inclusiv SO2, NO, NO2, СО, vapori de acizi, fenoli,
particule de cenuşă, praf, funingine, care conţin oxizi toxici ai metalelor
grele etc.
În funcţie de compoziţia chimică, poluanţii pot fi clasificaţi în:
 gaze acide foarte toxice pentru plante (fluor, clor, oxizi de sulf,
oxizi de azot, oxid de carbon, oxid de fosfor, hidrogen sulfurat
etc.);
 vapori de acizi (acid clorhidric, acid sulfuric, acid azotic, acizi
organici);
 oxizi ai metalelor (de plumb, zinc, seleniu, mangan etc.);
 baze alcaline (amoniac);
 vapori de mercur;
 diferite gaze organice şi substanţe cancerigene (hidrocarburi
saturate şi nesaturate, fenoli etc.).
După dimensiunile particulelor, viteza de sedimentare sub
acţiunea forţei de gravitaţie şi spectrul electromagnetic, compuşii
chimici ce poluează aerul atmosferic se clasifică în: praf, vapori, ceaţă
şi fum. Vaporii şi gazele pătrund uşor în plante prin ostiole şi
influenţează direct metabolismul celular, interacţionând chimic la
nivelul pereţilor şi membranelor celulare. Foarte toxice sunt gazele
acide, care acidifică permanent citoplasmă celulară, modifică activitatea
sistemelor de transport membranar şi contribuie la acumularea diferitor
elemente (Ca, Zn, Pb, Cu etc.). Plantele rezistente la gazele toxice, după
pătrunderea acestora prin ostiole în frunze, le încadrează în schimbul de
substanţe, astfel dezintoxicându-le. Altele însă închid ostiolele, reglând
în felul acesta pătrunderea gazelor în frunze. Praful, nimerind pe
suprafaţa foliară, astupă ostiolele, dereglează schimbul de gaze,
transpiraţia şi absorbţia de lumină. Poluarea aerului duce la scăderea
intensităţii respiraţiei, influenţează negativ microflora solului şi altele.

3
 Solul reprezintă principala sursă de nutriţie minerală a plantelor,
şi poluarea lui (fizică, chimică, biologică etc.) duce la dereglarea
funcţiilor sale. Folosirea pe scară tot mai largă a pesticidelor şi a
îngrăşămintelor cu azot cauzează poluarea solului cu metale grele şi
nitraţi, sporirea conţinutului acestora în plante şi în produsele lor.
Din toate tipurile de poluare, cea mai periculoasă continuă să fie
poluarea radioactivă.
Apele subterane sunt, de asemenea, supuse poluării cu
îngrăşăminte chimice şi pesticide, care se aplică abuziv în agricultură şi
care sunt spălate de ploi în adâncime.

Rezistența plantelor la acțiunea metalelor gerele

Rezistenţa plantelor la metalele grele este asigurată de mecanisme
moleculare şi fiziologice care depind de natura substanţei şi
particularităţile de specie ale organismului. În general, toleranţa
plantelor superioare la metalele grele se obţine prin evitarea pătrunderii
metalelor în celulă şi prin includerea mecanismelor intracelulare de
detoxificare a metalelor grele.
Evitarea pătrunderii ionilor de metale grele în celula vegetală se
bazează pe imobilizarea ionilor de metale grele în peretele celular şi
eliminarea din celulă a liganzilor care chelatează metalele. Ca rezultat,
planta evită acţiunea toxică a metalelor grele asupra proceselor
intracelulare. Se atestă o imobilizare şi acumulare semnificativă a
metalelor grele prin acumularea ionilor de metale în spaţiul liber al
peretelui celular sau prin legarea metalelor în matricea extracelulară.
Astfel, la Agrostis tenuis, plantă tolerantă la Zn, se observă o corelaţie
directă între capacitatea peretelui celular de a lega metalul şi gradul de
rezistenţă la acest metal. Cultivarea plantelor de Oryza sativa pe medii
cu concentraţii toxice de Cd şi Zn şi Lupinus luteus pe medii cu
concentraţii ridicate de Cu şi Pb a dus la acumularea acestor metale
anume în peretele celular.

4
 Acumularea ionilor de metale în spaţiul liber al peretelui celular
este determinată de valoarea coeficientului schimbător de ioni, care
depinde în mare măsură de numărul grupărilor histidinice ale proteinelor
şi de numărul grupărilor carboxilice de la suprafaţa substanţelor pectice
din peretele celular. Se ştie că pectinele joacă un rol important în reglarea
pătrunderii elementelor minerale, inclusiv a microelementelor, în celulă.
Grupările carboxilice formează la suprafaţa pectinelor o anumită sarcină,
care permite reţinerea ionilor de metale. Cu cât este mai mare valoarea
coeficientului de schimb ionic, cu atât mai mulţi ioni toxici se reţin în
spaţiul liber al peretelui celular, şi invers.
Eficacitatea imobilizării metalelor grele în peretele celular
depinde, de asemenea, de reducerea activităţii lor în urma formării
legăturilor chimice stabile cu anumite substanţe din celulă. Se presupune
că metalele grele sunt legate de către proteinele specifice ale peretelui
cellular.
Membrana plasmatică serveşte drept barieră selectivă în calea
pătrunderii ionilor de metale grele în celulă. Ea poate juca un rol
important în formarea rezistenţei plantelor la metalele grele, blocând
complet pătrunderea ionilor toxici în celulă.
Mecanismele implicate în detoxificarea metalelor grele şi
eliminarea acestor ioni din citoplasmă au la bază proprietatea unor
compuşi organici de a lega respectivele metale. Toleranţa plantelor la
metale grele poate fi asigurată de mecanisme care participă la
detoxificarea metalelor grele şi eliminarea lor din citoplasmă, permit
celulelor vegetale să funcţioneze normal in prezenţa metalelor grele,
asigură restabilirea rapidă a deteriorărilor provocate de metalele grele.
Detoxificarea metalelor poate fi realizată cu ajutorul acizilor
organici, al metalotioninelor, fitochelatinelor, glutationului şi al
feritinelor.Tot la acest tip de mecanisme se referă şi eliminarea activă a
ionilor metalelor grele din celulă şi apariţia transferazelor tonoplastului,
capabile să efectueze transportul rapid al ionilor metalici din citoplasmă

5
în vacuolă. Toate aceste mecanisme participă nemijlocit la legarea sau
eliminarea ionilor metalelor din citoplasmă.
Rezistența plantelor la acțiunea radiațiilor
Radiaţiile cosmice şi terestre au existat pe Pământ cu mult timp
înainte de apariţia vieţii. Suma tuturor iradierilor de natură cosmică şi
terestră pe care le suportă organismele vii formează fondul de radiaţie
global.
În natură se produc două tipuri de poluare radioactivă:
 naturală, determinată de radiaţiile emise de către elementele
radioactive (Ur, Ra, Po, Tr, Ac), componente ale scoarţei terestre;
 artificială, rezultată din producţia de combustibil nuclear, tratarea
chimică şi metalurgică a materialelor din reactoare, utilizarea
elementelor radioactive în industrie, medicină, cercetare şi explozii
nucleare.
Totodată, exploatarea energiei nucleare, a centralelor nucleare
aduce cu sine creşterea poluării prin tratarea şi stocarea
necorespunzătoare a deşeurilor radioactive. S-a constatat că reziduurile
radioactive se acumulează în stratosferă, suferă un efect cumulativ,
concentrându-se pe calea curenţilor aerieni în zona temperată de nord,
unde trăieşte aproximativ 80% din populaţia lumii.
Radiaţia naturală la care este supus un individ în mod obişnuit este
de 70-200 mrem/an sau = 3 rem/generaţie, doza fondului de radiaţie fiind
cuprinsă între 10 şi 100 mrem/h (limita minimă la nivelul mării, limita
maximă la altitudine ridicată). Există însă zone cu sol mai bogat în
elemente radioactive. Astfel, un locuitor din regiunile vulcanice ale
Braziliei primeşte în medie 1 600 mrem/an, hinduşii, locuitori ai unor
regiuni de coastă din India = 1 300 mrem/an.
Radioactivitatea reprezintă proprietatea unor izotopi radioactivi
de a emite spontan din nucleu radiaţii, ceea ce duce la formarea de atomi
ai altor elemente sau a izotopilor elementului iniţial. Fenomenul

6
radioactivităţii a fost descoperit de către Becquerel, care a observat că
substanţele în componenţa cărora intră uraniu emit raze invizibile. Mai
târziu soţii Marie şi Pierre Curie au stabilit că raze asemănătoare emit
toate substanţele ce conţin uraniu şi toriu. În minereul de uraniu ei au
descoperit două elemente radioactive noi, Po şi Ra.
Efectele poluării cu radiaţii se fac simţite în aer, apă, sol, unde se
acumulează în lanţurile trofice, influenţând organismele vii. Ele pot fi
directe, ca urmare a interacţiunii radiaţiilor cu ţesutul biologic, prin
modificarea compoziţiei şi structurii materiei, însoţită uneori de mutaţii
genetice, sau indirecte, atunci când nu afectează structura biologică, ci
doar biotopul.
După sensibilitatea lor la tratamentul cu radiaţii ionizante,
reprezentanţii gimnospermelor sunt plante radiosensibile, iar
angiospermele conţin forme din toate grupele. În cadrul
monocotiledonatelor, toate ordinele, familiile, genurile şi speciile
studiate s-au dovedit a fi radiosensibile şi moderat rezistente. În general,
s-a constatat că fanerofitele sunt cele mai sensibile, terofitele prezintă
cea mai ridicată radiorezistenţă, iar talofitele şi briofitele sunt mai puţin
sensibile la iradiere comparativ cu speciile lemnoase. Algele albastre
sunt cele mai radiorezistente plante de pe pământ.
S-a constatat că numai plantele inferioare (Cladonia, Parmelia)
supravieţuiesc unui nivel zilnic de iradiere de 1 000 R, în timp ce din
ordinul plantelor superioare doar exemplare izolate ale unor plante
ierboase sau arbuşti supravieţuiesc după un an la o expunere de 200 R/zi.
Diferenţele în sensibilitate la radiaţii apar nu numai între specii
diferite, ci chiar în interiorul speciei, existând o sensibilitate diferită la
nivelul soiurilor şi chiar al indivizilor, de asemenea există
radiosensibilitate diferită şi în funcţie de sex. De exemplu: printr-o mare
radiosensibilitate se caracterizează în special stadiul uninucleat al
gametofitului masculin. Sistemul radicular este mai sensibil la radiaţii,
în comparaţie cu partea aeriană a plantei, iar rădăcinile laterale sunt mai
sensibile decât cele principale, frunzele bătrâne sunt mai rezistente decât

7
cele tinere etc., în timp ce polenul plantelor este mai rezistent decât
oosfera, suportând doze foarte ridicate (125kR-800 kR) de iradiere fără
a-şi pierde capacitatea germinativă.
La nivel de ţesut, celulele şi ţesuturile meristematice, inclusiv cele
care se divid intens, sunt mai sensibile decât ţesuturile şi celulele
diferenţiate sau care se divid lent. Celulele specializate, de genul
stomatelor, sunt mai rezistente decât cele epidermice, iar acestea din
urmă, la rândul lor, au o radiorezistenţă superioară celor meristematice.
O reacţie diferită la iradiere se înregistrează chiar şi la nivelul
organitelor şi structurilor celulare. Nucleul este mai sensibil la radiaţii
decât citoplasmă şi mitocondriile. Din organele celulare, cele mai
rezistente sunt cloroplastele, care suferă modificări reduse chiar la doze
ce le depăşesc pe cele letale.
Dependenţa radiosensibilităţii de specificitatea materialului
biologic iradiat este determinată de dimensiunea seminţelor, volumul
nucleului, natura genetică a organismelor, dimensiunile şi numărul
cromozomilor, conţinutul ADN-ului şi starea lui funcţională,
particularităţile metabolice ale speciilor, eficienţa sistemelor de reparaţie
etc.
Particularităţile morfo-anatomice menţionate anterior, precum şi
particularităţile fiziologo-biochimice ale organismelor vegetale
influenţează diferenţele de radiosensibilitate dintre diferite specii.
Radiosensibilitatea plantelor depinde în mare măsură de compoziţia
chimică a celulelor, de particularităţile metabolismului unor substanţe,
gradul de vătămare a organismelor fiind propriu-zis o reflectare a
leziunilor provocate de radiaţii la nivelul proceselor metabolice. Printre
componentele biochimice care asigură plantelor o rezistenţă crescută la
radiaţii se pot enumera: lipidele, acidul ascorbic, compuşii cu grupări
sulfhidrice, substanţele de creştere, pigmenţii „a”, enzimele
oxidoreducătoare (peroxidaza şi catalaza).

8
 Radiorezistenţa este un caracter determinat şi controlat genetic, al
cărui grad de realizare depinde de condiţiile interne ale organismului,
precum şi de condiţiile pre- şi postiradierii în care s-a aflat el.
La nivelul molecular o importanţă mare revine procesului de
reduplicare a moleculei ADN-ului.
Sistemele enzimatice de restabilire şi reparare a moleculei de
ADN găsesc sectorul deteriorat sub acţiunea radiaţiei, îl distrug şi refac
integritatea moleculei de ADN. Refacerea integrităţii moleculei de ADN
permite reducerea leziunilor şi în cromozom.
La nivelul celulei există un sistem de substanţe radioprotectoare:
glutationul, cisteina, acidul ascorbic, ionii metalelor şi un şir de enzime
şi cofactori (catalaza, peroxidaza, polifenoloxidaza, citocromii c, NAD)
care protejează celula de acţiunea distrugătoare a radiaţiei. Funcţia
substanţelor radioprotectoare constă în captarea radicalilor liberi apăruţi
în urma acţiunii radiaţiilor, în crearea insuficienţei locale de O 2 sau în
blocarea reacţiilor cu participarea produselor derivate din procesele
radiochimice.
Restaurarea la nivelul organismului la plante este asigurată prin:
 neomogenitatea populaţiei de celule meristematice;
 dividerea asincronică în meristeme, astfel încât în orice
moment sunt implicate celule din diferite faze ale ciclului
mitotic cu radiorezistenţă diferită;
 prezenţa în meristemele apicale a fondului mitotic de celule
de tipul centrului latent, care încep să se dividă energic când
se opreşte dividerea celulelor meristemului de bază şi se
refac atât celulele iniţiale, cât şi meristemul;
 prezenţa meristemelor latente de tipul mugurilor dorminzi,
care în cazul pieirii meristemului apical încep să
funcţioneze activ şi repară, restabilesc leziunile.
Mecanismele de protecţie şi reparaţie nu sunt specifice numai
pentru plante şi de aceea studierea lor prezintă importanţă pentru

9
rezolvarea problemei radiorezistenţei atât la plante, cât şi la alte
organisme vii.

Rezistența plantelor la acțiunea gazelor

Printre celelalte tipuri de rezistenţă un loc de seamă revine
rezistenţei la concentraţia ridicată a gazelor din atmosferă, care
reprezintă capacitatea plantelor de a menţine procesele vitale sub
acţiunea gazelor dăunătoare (Полевой, 1982). Gradul de rezistenţă al
plantelor la gaze variază în funcţie de condiţiile fizico-georgafice şi
meteorologice.
Se ştie că aerul atmosferic are o compoziţie variabilă în timp, care
s-a schimbat esenţial de-a lungul evoluţiei lumii organice pe Terra. Spre
deosebire de perioada abiogenă, când atmosfera Pământului conţinea un
şir de compuşi (metan, amoniac, hidrogen sulfurat, oxid de carbon etc.)
toxici pentru organismele contemporane, în prezent, odată cu
dezvoltarea rapidă a industriei, compoziţia atmosferei se schimbă
substanţial. Probabil, eliberarea atmosferei primare a Pământului de
aceste gaze se datorează plantelor autotrofe, care sunt înzestrate cu
mecanisme de rezistenţă la gaze. Posibil, în acea perioadă la plante s-au
creat mecanisme specifice de rezistenţă la gazele toxice.
Flora contemporană s-a format în condiţii în care poluarea aerului
s-a produs pe contul proceselor geologice şi chimice. În urma scăderii
conţinutului de gaze toxice, a creşterii conţinutului de oxigen şi stabilirii
caracterului oxidativ al atmosferei, organismele şi-au pierdut parţial
rezistenţa faţă de gazele toxice. În procesul dezvoltării ele s-au adaptat
la temperaturi extreme (arşiţă-ger), la insuficienţa de apă, la sărăturarea
solului şi, probabil, au pierdut rezistenţa faţă de gazele toxice. Ca
rezultat, speciile contemporane nu posedă o adaptare specifică faţă de
gazele toxice.
În procesul evoluţiei, la plante au apărut şi s-au fixat ereditar
particularităţile fiziologice şi biochimice, care în mod indirect pot spori

10
ori atenua rezistenţa la gaze. În baza celor spuse, se evidenţiază trei tipuri
de rezistenţă la gaze:
 biologică;
 morfo-anatomică;
 fiziologo-biochimică.
Rezistenţa biologică este capacitatea plantelor de a-şi restabili
organele vătămate de agentul poluant după înlăturarea acţiunii acestuia.
Ea este determinată de unele particularităţi biologice ale plantelor
(intensitatea proceselor morfo-fiziologice de creştere şi dezvoltare,
plasticitatea ecologică, vârsta, faza ontogenetică etc.).
Rezistenţa morfo-anatomică este determinată de particularităţile
de structură ale organelor plantelor, de prezenţa cuticulei, a ţesuturilor
mecanice.
Rezistenţa fiziologo-biochimică este determinată de
particularităţile fizice şi biochimice ale plantelor (conţinutul total de apă,
capacitatea de reţinere a apei, concentraţia sucului vacuolar, potenţialul
redox, capacitatea plantelor de a antrena gazele toxice în schimbul de
substanţe, dezintoxicându-le).
Gradul de contaminare a plantelor sub influenţa gazelor depinde
de sensibilitatea lor faţă de factorii mediului extern şi de durata acţiunii
factorului, iar în funcţie de caracterul reacţiei la acţiunea gazelor nocive
se deosebesc plante sensibile la gaze şi plante rezistente la gaze.
Plantele rezistente la gaze au capacitatea de a regla pătrunderea
gazelor toxice şi de a le antrena în schimbul de substanţe,
dezintoxicându-le. Unele plante rezistente la gaze, spre deosebire de cele
sensibile, reglează intrarea gazelor toxice prin închiderea ostiolelor,
evitând astfel acumularea sporită a gazelor în ţesuturi. Ca rezultat, în
condiţii de poluare a aerului are loc menţinerea fotosintezei şi a
proceselor sintetice la un nivel mai înalt.
Rezistenţa la gaze poate fi legată şi de nivelul în celulă al
cationilor (K+, Na+, Ca2+) capabili să neutralizeze rămăşiţele acizilor. De

11
regulă, plantele rezistente la secetă, la săruri şi la alţi factori stresogeni
au şi o rezistenţă mai mare faţă de gaze, eventual datorită capacităţii lor
de a regla regimul de apă şi componenţa ionică. Pornind de la cele
menţionate anterior, prin rezistenţa la gaze trebuie să înţelegem
capacitatea plantelor de a se împotrivi acţiunii gazelor toxice, păstrându-
şi la valori optime creşterea, dezvoltarea şi calităţile decorative.
Rezistenţa la gaze poate fi mărită prin optimizarea nutriţiei
minerale şi călirea materialului de semănat. Călirea se efectuează prin
tratarea seminţelor cu soluţii slabe de acid sulfuric sau clorhidric.

12