CLASA OPIOIDELOR- MORFINA

Cioca Tania-Maria, Ciocănaru Nicoleta

1 Specializarea Farmacie, Facultatea de Medicină, Universitatea Lucian Blaga, Str.

Lucian Blaga, Nr.2A, Sibiu, România

Rezumat

În sudiile din aceste articole s-a urmărit, prin controale randomizate, cu pacienţi
voluntari, efectul morfinei la pacienţii cu durere moderată pană la severă. Morfina este printre
cele mai eficiente analgezice disponibile pentru ameliorarea durerii severe însă tratamentul
prelungit are ca rezultat scăderea eficacităţii sale. Doza de morfină necesară pentru ameliorarea
adecvată a durerii variază în funcţie de pacienţii individuali, de progresia bolii şi astfel este
dificil să se gestioneze corect o dozare a substanţei creându-se o mare provocare pentru furnizorii
de sănătate clinică.

Introducere

Morfina este ingredientul activ al opiului şi a fost izolată chimic la începutul anilor 1800
de către Wilhelm Sertuner, iar în 1817 acesta a denumit molecula, fiind primul medicament
botanic izolat în formă aproape pură.

Morfina este un alcaloid de fenantren, complex din punct de vedere structural, produs de
Papaver somniferum, şi este opioidul utilizat cel mai des pentru tratamentul durerii moderate
până la severă.

Toxicocinetică

Efect: morfina este un opioid cu acţiune analgezică, ce acţionează preponderent pe

receptorii muscarinici, delta şi kappa.
 Absorbţie: morfina administrată pe cale orală, este absorbită, în mod complet, în tractul
gastro-intestinal. Cea mai mare absorbţie a acesteia realizându-se la nivelul jejunului şi
duodenului, în mediul alcalin al acestora, acest fapt s-a arătat în ultimele studii, pe şobolani. La
nivelul stomacului, fiind în mare parte ionizată, din cauza mediului acid al acidului gastric,
absorbţia astfel aici fiind mai slabă decât în intestin.

Distribuţie: după administrarea orală, cantitatea de morfină absorbită, ajunge într-o

cantitate mică în circulaţia sistemică.

Metabolizare: datorită metabolismului destul de extins la prima trecere a morfinei, după

administrarea orală, biodisponiblitatea este scăzută şi variabilă. Cei mai importanţi metaboliţi
morfinici, din punct de vedere cantitativ şi calitativ fiind morfina-3-glucuronidă (M3G) şi
morfina-6-glucuronidă (M6G).

Metabolizarea principală a morfinei este conjugarea cu acidul glucuronic al co-

substratului uridin diosfat (UDP), iar întreg procesul este catalizat de gluconitriltransferază UDP
(UDPGT).

Metabolizarea în sine are loc în ficat, dar din ultimile studii s-a evidenţiat faptul că este
activitate şi la nivelul rinichilor, intestinului şi al creierului însă nefiind încă stabilită importanţa
clinică a acesteia.

Eliminare: indiferent care este modul de administrare al morfinei, aproximativ 44-55%

din aceasta este convertită în M3G, 9-10% în M6G iar restul este excretat în urină. 4% din doza
de administrare este excretată ca normorfină şi metaboliţii săi glucuronici. Restul este eliminat
prin materii fecale şi transpiraţie.

În acest ultim studiu s-a observat că valorile clearance-ului sistemic al morfinei depăşesc
fluxul sanguin hepatic, astfel că s-a constatat că 38% din aceasta este sintetizată şi eliminată pe
altă cale decât cea heptică, cum ar fii cea renală.
 Toxicodinamie

Efecte: în tratamentul cu morfină, principiul dozei este ajustarea dozei de substanţă

împotriva durerii şi a efectelor sale secundare, astfel administrarea morfinei ca analgezic a adus
rezultat satisfăcătoare de ameliorare a durerii.

Intoxicaţie acută: sedarea excesivă şi disfuncţia organică a creierului au fost gasite la

pacienţii trataţi cu morfină, şi mai poate apărea depresia respiratorie reversibilă.

La pacienţii cu cancer trataţi cu morfină, mai pot apărea simptomele hiperalgeziei,

alodiniei şi mioclonului.

Intoxicaţie cronică: uscăciunea gurii este una dintre cele mai frecvente efecte secundare
ale morfinei însă a fost un aspect care nu a prea fost tratat cu importanţă. Greaţa şi vărsăturile,
fac şi ele parte din efectele secundare ale utilizării pe perioadă lungă a morfinei.

Elemente de toxicologie analitică: Analiza morfinei şi a metaboliţilor sau glucuronidici

În acest studiu au fost utilizate 2 metode pentru determinarea conţinutului de morfină şi

glucuronide în fluidele corporale, şi anume, testul radioimuno (RIA) şi cromatografia.

Metoda de identificare prin testul RIA este dezavantajată de faptul că are o lipsă de
specificitate între morfină şi glucuronidele sale.

Cromatografia însă, cea lichidă de înaltă presiune (HPLC) a devenit recent metoda cea
mai utilizată, deoarece astfel se face posibilă separarea morfinei de meteboliţii săi.

Concluzii

Morfina este şi va rămâne cel mai utilizat analgezic opioid la nivel mondial. Deşi foarte
multe studii de specialitate, efectuate în mare parte pe animale, specifică clar că cei 2 metaboliţi
ai săi, M3G şi M6G, îşi exercită propriile efecte şi influenţează clar rezultatele tratamentului în
cazul durerii indiferent de patologia pacientului. Factorii care influenţează ameliorarea durerii şi
posibilile efecte adverse sau intoxicaţii apărute în urma tratamentului cu morfină sunt destul de
numeroşi. Medicii care se ocupă de pacienţii trataţi cu opioide enumeră câţiva dintre aceşti
factori cum ar fii variaţia farmacocinetică între pacienţi, efectele posibile ale metaboliţilor activi,
dezvoltarea toleranţei, diferenţele în fiziopatologia durerii, dinamica intensităţii durerii,
componentele psihologice şi sociale.

Bibliografie

• https://www.jpsmjournal.com/article/S0885-3924(02)00531-6/fulltext

• https://bpspubs.onlinelibrary.wiley.com/doi/full/10.1046/j.1365-2125.2000.00141.x?
sid=nlm%3Apubmed

• https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6242342/

• https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6587615/

• https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6989293/