MINISTERUL EDUCAŢIEI EPISCOPIA HUȘILOR

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX

„SF. IOAN GURĂ DE AUR” HUȘI

LUCRARE SCRISĂ
pentru obţinerea
Certificării competenţelor profesionale

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
pr. prof. Petru Oprea

ABSOLVENT,
Dorobanțu Ștefan-Ciprian

MINISTERUL EDUCAŢIEI EPISCOPIA HUȘILOR

1
 SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX
„SF. IOAN GURĂ DE AUR” HUȘI

Valoarea libertății umane în dobândirea

mântuirii

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
pr. prof. Petru Oprea

ABSOLVENT,
Dorobanțu Ștefan-Ciprian

HUȘI,
2022

2
 Prefață

Motivul alegeri acestei frumoase, profunde și semnificative teme aceea a „Valori

libertății umane în dobândirea mântuirii” este acela pentru că libertatea este motivul pentru
care noi ne mântuim sau ne osândim la moarte. Pe mine efectiv această temă m-a atras atât de
puternic ca și atunci când ea ar face parte din existența noastră ceea ce și este. Din punctul
meu de vedere, când am ales această temă m-am gândit la cât de important și esențial este
liberul arbitru în viața omului. Întotdeauna pe mine m-a interesat de ce nouă oamenilor ni sa
dat libertatea de a alege, de a putea face diferență între ce este bine și ce est rău.
Pe parcursul acestor frumoși patru ani de seminar am reușit să evoluez numai în bine.
Pentru mine seminarul a însemnat o nouă viață la fel ca și un nou început pe care din prima zi
am început să îl zidesc ușor dar sigur cărămidă cu cărămidă la fel ca și o cetate care atunci
când ai terminato de zidit este de neînvins. Așa și eu după patru ani de seminar în care am
învățat foarte multe. Seminarul m-a ajutat să îl descopăr pe Dumnezeu, m-a ajutat să îmi
dezvolt dragostea față de slujbe și față de Hristos. Am reușit să obțin curajul și încrederea pe
care nu îl aveam atunci când mergeam la strană. Am avut experiențe inedite care m-au
dezvoltat și nu le voi uita niciodată.
Dacă eu nu ași fi făcut seminarul poate nu ași fi putut să îl cunosc pe Dumnezeu atât
de mult pe cât îl cunosc acum, prin slujbe, prin iubirea și bunătatea pe care le descopeream în
fiecare zi. Pentru mine seminarul este o școală care îți dă libertatea de a crede și de a iubi pe
Dumnezeu. La începutul seminarului m-i sa părut greu și dificil, departe de casă, de familie și
de cei dragi, începând să apară ideea că eu nu ași mai vrea să mă fac preot. Dar am primit
încurajări și sfaturi care m-au întărit și m-au încurajat să merg înainte.
Din punctul meu de vedere, consider că am evoluat într-un mod pozitiv de-a lungul
celor patru ani de seminar alături de profesorii care m-au încurajat și m-au sprijinit ca să fac
ceea ce îmi place în continuare.

3
 Introducere

Pentru realizarea această lucrări de atestat am folosit în principal Sfânta Scriptură,

am luat idei din cărți scrise de către Sfinți Părinți pe care le-am citit și reinterpretat după cum
am înțeles eu și am luat informați de pe site-ul Doxologia. Am mai preluat informați și de la
niște interviuri ale unor preoți contemporani cu noi ceea ce pentru mine a fost destul de
important.
Modul de metodologie folosit a fost prima dată de a mă interesa ce pasaje pot să
existe în Sfânta Scriptură, atât din Vechiul Testament cât și din Noul Testament care să
vorbesc despre libertate ca după aceea să scriu informațiile, iar acele pasaje să poată să îmi
susțină în totalitate ce am scris. În principal m-am inspirat din scrierile Vechiului Testament,
de eliberarea poporului evreu de sub jugul egiptenilor de către Dumnezeu. Iar în Scrierile
Noului Testament m-am legat le libertatea pe care o dă Iisus Hristos prin mântuire oamenilor
eliberându-i de sub păcat.
Iar din cărțile Sfinților Părinți, am extras unele pasaje de la uni părinți care vorbesc
foarte frumos și foarte pe înțeles despre valoarea libertăți. Am extras pasaje care m-au marcat
enorm de mult plăcut și care credeam că ar trebui să fie abordate și explicate. După am
reinterpretat anumite secvențe după cum le-am înțeles, punând în special accent pe momentele
cheie, cele mai importante cărți pentru e evidenția acea libertate pe care o spun Sfinți Părinți.
Această lucrare de atestat este formată din două capitole fiecare având câte trei
subcapitole.
În primul capitol, este prezentată libertatea umană dată de către Dumnezeu
oamenilor, pentru a putea să existe liberul arbitru. Fiind pusă în evidență și valoarea pe care o
are, aceea de a mântui omenirea. Sunt prezentate explicit trăsăturile libertăți, locul de
proveniență al acesteia și modul prin care omul o primește pentru a putea să aleagă unde va
trăi veșnicia: Împărăția Cerurilor alături de Dumnezeu și de Sfinți sau în abisul întunericului
alături de satana de unde nu vei putea scăpa. Acesta fiind și scopul acesteia de valoare a
libertății.
Iar în al doilea capitol, este prezentată valoarea libertăți umane din scrierile Sfintei
Scripturi prezentându-se exact de la început când Dumnezeu a îngăduit libertate oamenilor
pentru a putea alege, până la venirea Mântuitorul pe pământ.
Pe parcurs au apărut Sfinți Părinți care au explicat lucrurile acestea foarte amănunțit
învățând pe oameni cum pot să se mântuiască.

4
 I. Condițiile și esența libertăți umane

Pentru noi oameni libertatea este cea mai mare contradicție din întreaga lume a
creștinătății din întreg pământul. Însă și definirea libertății are mai multe sensuri  în funcție de
lucrările științifice ce o demonstrează spre analiză.
Izbăvirea noastră cu siguranță nu e numai un har dăruit de la Dumnezeu, ci desigur
şi o înfăptuire a libertăţii noastre ca și creștini. Darul acesta al mântuirii se câștigă, chiar ca un
dar sau har, cu mare strădanie și luptă. Izbăvirea noastră ca oameni este  prin Iisus Hristos,
care este necesar se fie aflat și întâlnit: dogmatic, mistic și istoric. Mântuirea e un har al
înfăptuirii lui Dumnezeu Tatăl în om, dar în deosebi şi urmarea unei strădanii a libertăţii şi
descoperirii omului: „libertatea e constitutivă originii noastre, și originii actului nostru
creator; ea e un dar și în același timp o experiență personală. Libertatea e un atribut esențial al
vocației de a stăpâni pământul, și firea toată, și pe noi”.1
E o grijă de o existent la ființă cea nouă, pe care toți am căpătat-o înlăuntrul nostru
şi care este necesar să o câștigăm în exterior, ca și o a doua fire, sau, mai bine zis, firea umană
a noastră originală reformat. Opera aceasta a mântuirii, noi nu o vom săvârşi fără Iisus
Hristos Mântuitorul, nici El nu o va săvârşi fără noi oamenii.

I.1. Prin înfăptuirea păcatului înțelegem că este un eșec

Intrarea în păcat este fără de greșeală o înșelare, o stricăciune, o ratare, un insucces

ontologic, o afundare dintr-o circumstanță de iubire a Tatălui Ceresc Dumnezeu şi a
semenilor noștri: „datorită celei dintâi deficiențe a libertății, păcatului strămoșesc, libertatea
omului adamic care trăiește sub zările istoriei nu mai este o libertate spre bine, cum este și
firesc și cum ar fi rămas, ci libertatea care oscilează între bine și rău, păstrându-și totuși
tendința fundamentală spre bine”2.
După cum spun învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, prima și ce dintâi
îngrijorare a întregi făpturi creștine în această viaţă trecătoare pe care o trăim trebuie să fie în
mod obligatoriu izbăvirea sufletelor noastre şi obținerea fericirii veșnice în Împărăția
Cerurilor: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”
(Marcu 8, 36). Unicul obstacol care îl întâlnim în calea suişului spiritual şi a izbăvirii este
greșeala păcatului: „capacitatea de a se forma singur, de a-și alege singur căile și de a păși

1
Părintele Galeriu , Jertfă și Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti, 30 decembrie 2015, p.69
22
Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Teodor Baconsky, edția., Editura Anastasia, 8 aprilie 2003,
p.84
5
singur, din proprie decizie, spre realizarea din ce în ce mai deplină a binelui, care realizarea
înseamnă totodată propria desăvârșire și fericirea supremă”3.
Pentru a da o definire și a relua conceptul de păcat, Sfânta Scriptură întrebuințează
un număr de expresii. În acest fel, în vocabularul limbi ebraice, expresia este prezentată prin
cuvântul (hattat) care indică abaterea de la țel, îndepărtare de la scopul vieți – în cazul nostru
din prezent de la Dumnezeu Tatăl și de la Împărăția Sa; cu aceiași semnificație, în limba
greacă regăsim cuvântul (amartia), care semnifică eșec, neîmplinirea unui scop, a misiuni și a
scopului, mișcarea într-o parte greșită, precum și păcat, greșeală, absurditate, imperfecțiune,
abatere; iar în limba latină identificăm în deosebi cuvântul (peccatum), care are o semnificație
destul de vastă, în traducere indică sensul de greșeală, ticăloșie, faptă culpabilă, vină,
poticnire. În limba română, cuvântul păcat are mai multe înțelesuri, dintre ele domină
înțelesul religios și moral. Păcatul este zidit de Sfânta Scriptură ca o faptă absolut negativă,
strădanie a celui rău, nesupunerea, nerespectare a legii lui Dumnezeu, asuprire, jignire adusă
asupra Lui și semenilor săi, pe urmă ca o acțiune îngrozitoare de revoltă și chiar de
idolatrizare. În scopul că făptura omului nu se supune lui Dumnezeu – Proniatorul, Creatorul
și Mântuitorul, ci zapisului diavol și păcatele lumești, reușind chiar ca el să se adore pe sine
însuși în locul măreției lui Dumnezeu: „Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui
Dumnezeu” (In.12,43). Cea mai evidentă definire a păcatului o identificăm în Noul Testament
în Epistola întâia a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, unde păcatul indică fărădelegi și
nelegiuiri. Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte călcarea legii: „Oricine făptuiește păcatul
săvârșește și nelegiuirea și păcatul este nelegiuirea” (Ioan 3, 4).
Conform dicţionarului explicativ al limbii române, păcatul este o îndepărtare a unei
porunci sau a unei legi ecleziastică sau bisericească; vină, fărădelege, greşeală, iar potrivit legi
și învăţăturii Bisericii din Răsărit, greșeala păcatului este fără îndoială o abatere cu proprie
cunoaștere şi decizie pe care o luăm în mod liber, prin gândirea noastră, vorbă sau lucrare a
binevoirii sau legi lui Dumnezeu Tatăl, deoarece este şi o suferință care duce după el pieirea
sufletelor noastre. Prin păcat mai înțelegem că este o abatere a voii lui Dumnezeu, a
poruncilor veșnice înmânate de El în conştiinţa noastră a oamenilor şi în Revelaţie. Păcatul, la
începuturile sale ca şi în totalitatea urmărilor şi aspectele lui, este rodul libertăţii morale a
omului, abaterea nesupunerii, răscoala contra lui Dumnezeu atotputernic şi a orânduieli
concepției Lui.
Din înscrierile Sfinților Părinți ai Filocaliei se poate chiar admite că absolut tot ceea
ce se face în opoziție cu dreaptă raţiune este păcatul pe care îl avem și îl săvârșim. Sfântul
Antonie cel Mare, spune că ființa păcatul este o munca împotriva firii: cu siguranță nu cele ce
3
Nicolae Mladin Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, București 1979,p.266
6
se săvârșesc după fire sunt el păcate, ci cele rele și nefolositoare după selecționare cu propria
voință.
În concluzie, nu este păcat a mânca într-o anumită măsură, ci a mânca fără să
mulţumești, fără puțină decență şi fără să existe nici o reținere. Pentru că suntem îndatorați să
menținem sufletul și trupul în viaţă așa cum l-a lăsat Dumnezeu, cu toate acestea să fie absolut
fără nici un gând nepotrivit sau rău.
Desigur nu este un păcat a privi într-un mod curat, ci a privi cu pizmă, cu fală şi cu
plăcere. Este un păcat de a nu se supune în mod calm, ci cu nebunie. În deosebi nu este păcat
a fi nestăpânit graiul la rugăciune şi mulţumire, dar este păcat la grăirea de rău.
Este păcat să nu muncești mâinile milostiviri, ci răpiri şi ucideri. Şi aşa fiecare din
membrele noastre greșesc când din libera noastră alegere muncesc cele rele în loc de cele
bune și folositoare, contra voinței lui Dumnezeu: „cercetările psihologiei individuale și
diferențiale, cercetări care au stabilit cu certitudine că după cum în lumea psihică nu există
două ființe la fel, morala i-a în considerare acest principiu al individualității. Ca urmare în
judecarea și aprecierea faptelor morale trebuie să se țină seama și de aceste diferențe
individuale. Aceeași acțiune făcută de mai muți indivizi, din motive și împrejurări aproape
identice, nu poate fi apreciată la fel din punct de vedere moral. Îndeosebi morala nu poate
socoti strânsa legătură ce există între viața biologică și sufletească în general, iar, în mod
special legătura dintre viața organică și voință. De aceea în multe dintre tratatele mai noi de
Teologie Morală (în special în tratatele teologilor apuseni) se menționează în mod deosebit
influența sistemului hormonal (al glandelor cu secreție internă sau endocrină) asupra voinței,
precum și influența constituției somatice-temperamentale asupra acesteia și cu deosebire în
cazul când e vorba de persoane anormale sau de cazuri patologice. De asemenea trebuie
semnalată și influența mediului fizic și social asupra indivizilor și cu aceasta asupra voinței
acestora, precum și influența datorită vârstei, sexului, rasei etc.”.4
Sfinți Părinții ai Filocaliei mai caracterizează păcatul ca fiind o rătăcire într-un
întuneric şi o ceaţă groasă a propriului nostru suflet ce provine din ideile minți noastre, din tot
felul de gânduri şi din lucruri rele sau din aplicarea incorectă a opiniilor, căreia îi va urma
mizerabila fixare a ideilor. În cartea Filocalia se accentuează și diferența dintre păcatul cu
fapta şi patima. În acest mod, patima este aceea stare pe care o trăiești în suflet, iar acțiunea
păcătoasă aceea ce se vede prin trup în mod fizic.
De exemplu, idolatria pe care o avem față de plăcere, iubirea de avuție, iubirea de
mărire sunt patimi ale sufletului nostru, iar stricăciunea, neajunsul de averi şi nedreptatea sunt

4
Nicolae Mladin Teologia Morală Ortodoxă, vol. I p. 263

7
acțiuni păcătoase ale întreg trupului nostru. Pofta, supărarea şi mândrie sunt patimi ale
sufletului sau puterile lui în mișcarea împotriva firii umane, iar beţia , prea desfrânarea, hoția,
crima şi orice acțiune care se produce prin interiorul trupului sunt acțiuni afurisite şi teribile
ale întreg trupului nostru: „Cunoaște că sufletul este liber. Are putere să facă ceea ce voiește.
În adevăr nu păcătuiești potrivit zodiei în care te-ai născut nici nu faci desfrânare potrivit sorți
și nici nu te silești, după cum spun unii despre conjuncțiile stelelor să te dai la destrăbălări.
Pentru ce eviți să-ți mărturisești viciile tale și dai vina pe stele nevinovate? Căci păcătuim prin
voia noastră liberă!”.5
Alţi scriitori bisericeşti şi autori patristici descriu păcatul ca fiind o acțiune, o
năzuință împotriva legii eterne sau veşnice; o abandonare a activității lui Dumnezeu, o alegere
a omului pentru poftele lui (Fericitul Augustin); o anume forță sufletească şi inteligentă a
diavolului însuși, putere spirituală prin care satana lucrează şi întreține cârmuirea sa (Sfântul
Macarie Egipteanul); spune că este o putere la fel ca un foc ce arde (Marcu Ascetul); este o
suferință care dacă cumva va fi tăinuită de privirea vindecătorului, se descompune şi se face
fără de doctorie. O afecțiune spirituală a sufletului, deces a sufletului fără de moarte (Sfântul
Vasile cel Mare); diavol al determinări (Sfântul Ioan Gură de Aur); păcătuirea este ticăloșire,
căci ticăloșirea face parte din păcat (Sfântul Ambrozie al Milanului); un vlăstar care se
dezvoltă din noi, rău înfăptuit prin independenta intenție a omului, pruncul plăceri (Sfântul
Chiril al Ierusalimului); viața în delectare şi în desfrânare; pieirea eternă; absolut tot orice ar
putea opri Dumnezeu (Tertulian): „Autodeterminarea spre bine este exercițiul normal al
libertății, autodeterminarea spre rău este exercițiu anormal, pervertit, al libertății. Una este
plenitudine, cealaltă ruină; una este fericire, cealaltă nefericire”.6
Păcatul prezintă o înșelare, o stricăciune, o nenimerire, o greșeală existențială, o
prăbușire din poziție de adorare a lui Dumnezeu şi a apropiaților, așa cum și de la ceea ce-i
este distinctiv omului în firea lui, o barieră întunecată dintre Dumnezeu și om. Păcatul este
originea a întregi răutăți şi unica nenorocire originală. Peste absolut orice aparență este privit,
baza păcatului este și va rămâne același pentru absolut toţi. Este o încălcare a porunci
spirituale, o extindere și o neîndeplinire a iubiri, o desconsiderare a voinței lui Dumnezeu,
reîntoarcerea spre sine însuși şi spre făptură, înstrăinarea şi îndepărtarea de Dumnezeu Tatăl și
Binele Suprem. Păcătosul nu va căuta să afle bucuria, măreția, slava, adevărul și dreptatea în
Dumnezeu Însuşi, ci în creațiile Sale, în ceilalţi şi în sine însuși şi astfel, se prăvălește în
chinuri, greșeli și diferite aberații.

5
Sfântul Chiril al IERUSALIMULUI, Catehezele, IV, 18-21, PG p. 27, 477-489, apud. Teologia Morală Ortodoxă
vol. I, p. 271
6
Nicolae Mladin Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, p. 271
8
 Păcatul în definirea lui este o reală tristețe, o dezordine în existența distrugătorului,
fiind o urmare asupra vitalități sufletului şi a trupului, determinând agitarea și mai ales în
spațiul care ne înconjoară și în care trăim. Din pricina păcatului, trăirea omului urmează o altă
viață decât cea orânduită de însuși Dumnezeu Creatorul, omul distrugându-şi personalul său
prestigiu şi sfărâmându-și propria sa bunătate, căci importanței firi omului distruge toate
bunătăți lumii. Dar, spiritualul uman are aptitudini de a te înălța pe înălțimile perfecţiunilor,
nu de a se coborî în întunericul fărădelegi: „Libertatea voinței este puterea care ne călăuzește.
Noi nu suntem supuși necesității destinului cum le place unora a crede. Binele și răul se
întâlnesc în marginile a ceea ce vrem sau nu vrem să facem. Pentru aceasta Dumnezeu ne-a
făgăduit împărăția Sa și ne-a amenințat cu pedeapsa Sa. El n-ar fi făcut-o față de ființe care ar
fi fost înlănțuite de necesitate. Dar întrucât noi suntem liberi și stăpâni pe voința noastră
proprie și pentru că putem să devenim răi din cauza neglijenței noastre și buni ca urmare a
însușirilor noastre, Dumnezeu ne-a pus înainte aceste mijloace: frica de pedeapsă și nădejdea
în împărăția Sa. Cu aceasta El ne îndreaptă și ne arată adevărata înțelepciune.7

I.2. Când este timpul mântuirii? Treapta spirituală către viaţa veşnică

Rânduiala care se săvârșește la slujba în noaptea de trecere dintre ani este slava sau
recunoaşterea ce se face pentru darurile pe care Dumnezeu Atotputernic ne-a dăruit nouă în
acel an în care s-au sfârșit şi rugăciunile pentru ca Dumnezeu să binevoiască a binecuvânta
diadema anului respectiv ce a venit. În același timp, Acatistul Domnului nostru Iisus
Hristos care se citește în ambianța acelei slujbe prezintă  fundamentul sfinţeniei în timpului
vieţii noastre trecătoare, prin invocarea numelui izbăvitor al Domnului Iisus Hristos, Ziditorul
lumii întregi şi Împăratul veacurilor: „El a zis către ei: nu este al vostru a ști anii sau vremile
pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa; În zilele acelea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin
Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” ( Fapte 1,7;
şi Evrei 1,2). „Dumnezeu îl lasă pe om să–și trăiască libertatea și în cazul că nu o folosește
unită cu responsabilitatea, dar tot așa îl lasă să-și trăiască libertatea în unire cu
responsabilitatea căci aceasta sporește și adâncește viața omului în Dumnezeu”.8
Un mod de existență al creației este timpul, iar modul de existență a lui Dumnezeu
este veșnicia. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă n-a caracterizat eternitate şi timpul ca un
calibru opus. În acest fel, eternitatea şi timpul, neexistând în legătură de împotrivire, deşi

7
Nicolae Mladin Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, p. 271

8
Dumitru STĂNILOAE Chipul nemuritor... p.78
9
evidente, pot să comunice, iar aceasta constituie premiza pentru capacitatea coborârii lui
Dumnezeu în timp şi a prezenței oamenilor la trăirea cea eternă.
Timpul este întruchiparea cursului sau a creșteri unei ființe umane către o plenitudine
a vieţii sufletești a celor trei Personalități divine ale Preasfintei Treimi. Întâmplarea că
dezvoltarea omului de la înfățișare la asemănare cu Dumnezeu Creatorul prin câștigarea
sacralități este necesar să se obțină sub aspectul timpului, prezintă că acest timp are o esență
pozitivă. În acest înțeles, Părintele Dumitru Stăniloae evidenția că acest timpul este pentru noi
un important răstimp în care Dumnezeu rabdă hotărârea omului la propunerea propriei Sale
iubirii fără de margini.
Importanța timpului se arată deplin în Persoana divină a Domnului Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu Creatorul, Care S-a înfăptuit om pentru a izbăvi întreaga omenire de păcat şi de
moarte, anume pentru a dărui omului șansa obțineri vieţii veşnice alături de Hristos: „Omul
liber trăiește având încrederea că celălalt om liber aparține odată cu el unei lumi spirituale de
care aparține și el și că în intențiile sale, se va întâlni ca acesta[...] Însă nu putem gândi până la
capăt noțiunea despre om, fără să ajungem la spiritul liber ca cea mai pură expresie a naturii
umane. Oameni adevărați sunt totuși numai în măsura în care suntem liberi”.9
Domnul Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi om, viețuiește simultan timpul şi veșnicia. În
Iisus Hristos timpul dăruiește creştinilor posibilitate de a participa la viaţa cea eternă. Însă
această perioadă a izbăviri sau al împreunări lui Dumnezeu cu omul ni se dăruiește în Biserica
lui Hristos, ca timp transformat, împlinit şi sfinţit, mai ales prin euharistia cu Trupul şi
Sângele Domnului Hristos, care noi l-am primit prin Sfânta Euharistie spre iertarea păcatelor
şi spre viaţa de veci: „libertatea e constitutivă originii noastre, și originii actului nostru
creator; ea e un dar și în același timp o experiență personală. Libertatea e un atribut esențial al
vocației de a stăpâni pământul, și firea toată, și pe noi”.10
Biserica întreține cumpăna şi comunicarea între veşnicie şi timp, este în arvună sau
istorie a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. În această semnificație, în cultul Bisericii
Ortodoxe, în fiecare an este unul al mântuiri noastre, iar în fiecare sărbătoare și la fiecare
Sfântă Liturghie este o adunare a credincioşilor în vremea aceea, mai exact o viețuire cu
adevărat a minunilor făcute de Mântuitorul Iisus Hristos în istorie, precum şi comunicarea
creștinilor cu sfinţii din toate timpurile și locurile. Formulările liturgice arată în
permanență un prezent sufletesc necontenit al întâmplărilor înfăptuite în trecut pentru a izbăvi
lumea. Astfel, în fiecare an cântăm şi „Hristos Se naşte”, nu doar „Hristos S-a născut”!, iar în

9
Rudolf STEINER, op. cit. pp. 153-154
10
Părintele GALERIU , Jertfă și Răscumpărare, Ed. Harisma, p.69

10
rugăciunile citite la Sfânta Taină a Împărtășaniei, noi grăim către Domnului Iisus
Hristos: „Cinei Tale, celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte… .”
În același timp, întrebuințarea sfintelor icoane în cultul credințe ortodoxe, în special a
Sfintei Cruci şi a altor obiecte și lucruri bisericești și liturgice sfinte, evidențiind într-un mod
mai special prezenţa Persoanei lui Hristos şi Sfinţilor Lui din toate locurile și timpurile din
Biserica Sa, prin strădania Sfântului Duh.
În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017
drept „Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești” în Patriarhia
Română.
Icoanele reamintesc Sfintei Bisericii că Mântuitorul Hristos este prezentat în centrul
ei, până la încheierea vieții acesteia, conform făgăduieli Sale: „Iată, Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Anume, cu alte cuvinte, deşi ridicat în
Împărăția Cerurilor, Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat este enigmatice și spiritual prezent
acolo unde este invocat numele Său (Matei 18, 20). Iar această simţire a iubirii lui Dumnezeu
pentru noi trezeşte în noi sentimentul de recunoştinţă şi de laudă aduse lui Dumnezeu, pe care
le-am exprimat şi la slujba din această noapte, la trecerea dintre ani.
Atunci când icoanele ne cheamă pe noi să fim slujitori și închinători lui Iisus Hristos,
Sfânta Împărtășanie sau Euharistie ne face pe noi oameni muritori și plini de păcate purtători
de Hristos . În acest chip, în Biserică, toți drept credincioși devin, prin activitatea Duhului
Sfânt în Sfintele Taine şi în toată existența lor, icoanele vii ale lui Iisus Hristos în întreaga
lume şi în special în Împărăţia Cerurilor, în cantitatea în care sfinţenia şi iubirea lui Hristos
este prezentă în ei însuși şi se prezintă în dragostea lor faţă de Dumnezeu şi Sfânta Treime dar
și faţă de toți Sfinții. Cu aceasta privind, sfinţii sunt icoanele cele mai vii ale lui Hristos.
Totuși, când Biserica prin strădaniile sale cinsteşte pe toți sfinţi, ea preamărind, de fapt,
prezenţa harului şi lucrări lui Iisus Hristos în ei (cf. 2 Tesaloniceni 1, 10-12) „Când va veni să
preamărească întru sfinții Săi și să fie privit cu uimire de către toți cei ce au crezut, pentru că
mărturisirea noastră către voi a găsit crezare în ziua aceea. Pentru aceasta, ne și rugăm pururea
pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa și să împlinească cu
putere toate poruncile voastră spre bunătate și orice lucrare a credinței voastre. Ca să se
preaslăvească în voi numele Domnului nostru Iisus și voi întru El, prin harul Dumnezeului
nostru și al Domnului Iisus Hristos.”

I.3. Cel mai scump dar înmânat de Dumnezeu. Libertatea creștină.

11
 A fi liber semnifică a scăpa de subjugarea păcatului. O altă semnificație a libertăți
este viața, trăită după îngăduința și voia lui Domnului Dumnezeu, care prezintă „sfințirea
vieții noastre”. Libertatea creștină este cel mai mare dar pe care ni l-a lăsat Dumnezeu.
Hotărârea lucidă și liberă aparțin de moștenirea spirituală cea mai de seamă a ființei umane,
acestea fiind chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om.
Pentru că Dumnezeu respectă atât de mult omul și libertatea sa, întrucât El nicidecum
nu-l constrânge fizic spre a îndeplini binele sau răul la care este strigat neîntrerupt neîncetat.
Din cauza aceasta, Sfinții Părinți ne vorbesc faptul că Dumnezeu Tatăl Creator face absolut
totul și orice în afară de a sili și de a constrânge voința liberă a creației Sale (omului) și El
dorește ca omul care săvârșește binele, cu sprijinul Lui, să existe și acțiunea lui proprie și
personală și, întrucât totuși omul va hotărî să alegă numai fapta rea, el va fi responsabil și
răspunzător pentru faptele în fața lui Dumnezeu Judecătorul cel drept, deoarece le a avut unica
șansă de a nu-l săvârși și în pofida faptului el l-a făcut din singura și unica proprie voință.
Pentru a-l susține și a-l ajuta să fie cu adevărat pur și liber și să poată face diferența
fapta răului și binelui, Dumnezeu îngăduie omului și un îndreptar moral deplin: „Iată eu astăzi
ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul...” (Deuteronom 30, 15); „Ca martori înaintea
voastră iau astăzi cerul și pământul; viață și moarte ți-am pus eu astăzi înainte, și
binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești și tu și urmașii tăi” (Deuteronom 30, 19);
„Pus-a înaintea ta foc și apă și, ori la care vei vrea, vei întinde mâna ta” (Isus Sirah 15, 16);
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze
Mie.” (Matei 16, 24)
„Voiești să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6), întrebarea Mântuitorului adresată către
slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda.
De aceea, toate aceste lucruri stau în voința și în puterea noastră liberă de a hotărî sau
de a alege răul sau binele.
Desigur, niciun om nu hotărăște răul în locul binelui. Și totuși omul în persoană
fizică hotărăște, de nenumărate ori, fapta rea pe care o socotește și o consideră a fi una bună.
Cum se definite aceste lucruri ne-o spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care-l
voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar, dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu
eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine.” (Romani 7, 19-20)
Persoana omului ia hotărârea de a lege răul în locul binelui desigur numai atunci
când este robit, stăpânit de păcat: „Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi, sunteți
robi aceluia căruia vă supuneți: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?”
(Romani 6, 16)

12
 Libertatea omului prezintă scăparea de sub stăpânirea păcatului. Un înțeles al
libertăți este viață, viețuită după voia și după cum spune Dumnezeu, care reprezintă „sfințirea
vieții noastre.” (I Tesaloniceni 4, 3)
Omul scăpat de sub jugul greu al păcatului știe și poate să hotărască și să aleagă, cum
să facă distingerea între rău și bine: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate
îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.” (I Corinteni 10, 28)
Omul nu trebuie să uite faptul că, atunci când luăm o hotărâre și viețuim în lucruri
bune, avem de ținut în noi și problemele, greutățile lumești; acesta este o poruncă și legea
viețuiri într-un mod creștin, precum a spus Mântuitorul: „În lume necazuri veți avea; dar
îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 23); „...prin multe suferințe trebuie să intrăm în
împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22); „și toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos
Iisus vor fi prigoniți”; „... vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în El, ci să și
pătimiți pentru El.” (Filipeni 1, 29)
În viețuirea creștinească pe parcursul de-a lungul acestor veacuri au existat timpuri
când popoarele creștine au fost prigonite, când dreptul și libertatea de a viețui și mărturisiri
această credință a fost împrejmuită, îngrădită și în plus a fost chiar și interzis. Noi trebuie să
reamintim și de primele trei veacuri de la începuturile creștinismului sau în ultimul secolul
anterior timpul comunismul a stăpânit toate puterile politice materialiste, când câteva mii de
creștini au fost persecutați și chiar omorâți pentru credința lor și pentru faptul că îl lăudau pe
Dumnezeu.
Mărețul Împăratul Constantin cel Mare și mama sa Elena au fost puși în rândul
sfinților și desigur pentru faptul că au interzis prin lege persecuțiile și de a le acorda libertate
creștinilor de a conviețui și a-și recunoaște credința lor în public (ca consecință a
independenței înmânate populațiilor creștine s-a dezvoltat și s-a creat civilizația creștină). Dar
desigur că în același timp cu această libertate acordată pentru a mărturisi această credință
creștină s-au înmulțit și dezvoltat tot felul de secte, pe urmă aceste erezii care au creat și adus
o enorm de multă agitare și tulburare în viața și activitatea oamenilor.
Această libertate înmânată popoarelor creștine a creat, în astfel, să renască cultura și
arta creștină, opere și lucrări nemuritoare, o moștenire de lungă durată.
Sfinții Părinți ai Bisericii lui Hristos în contextul sinoadelor ecumenice ei au
prezentat explicările cuvenitelor din adevărurile de credință creștină.
În ziua de azi au ivit, ca și în răstimpul de după pacea dată de marele împăratul
Constantin și mama sa Elena, o populație foarte mare la număr de așa-zise „credințe”, străini
aproape cu totul de morala și învățătura creștină.

13
 După, cum vorbește cartea Eccleziastul: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi și ceea
ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.” (Eccleziastul 1, 9)
O adevărată libertate a omului este fără îndoială sfinţenia.
În ziua de astăzi desfrânarea este aproape tot timpul prezentă ca o firească realitate;
aceasta este prezentată ca un pur adevăr a firii omului corupte și robite de păcate, un rezultat
al ateismului aplicat în cei cincizeci de ani, din cauză că oamenii nu au știut să utilizeze
această libertate precum este voia lui Dumnezeu Tatăl.
Imposibilitatea lor care se datorează faptului că ei sunt robiți și stăpâniși păcatului și
drept care nu au suficientă putere de a distinge răul de bine și de a se lepăda de el. Nimeni nu
știe și nu va ști care este numărul adevărat și real al celor robiți, vânați și distruși de păcat și al
celor care se confruntă și se zbat împotriva a acelor păcate „până la sânge” (Evrei 12, 4), dar
desigur noi un lucru știm în mod sigur; așa cum au murit criminalii de la cârmuire întregi
lumii robite, conduse și distruse de conducerea regimul comunist-ateu, care prin forța lor au
distrus, demoralizat și în special au ucis cu sânge rece o întreagă populație de creștinii, în așa
fel vor dispărea și acești oameni din zilele noastre, care prin puterea lor malefică distrus și
ucid nenumărate suflete fără apărare și nevinovate care au avut credință în Dumnezeu prin
diferite ipostaze jenante și rușinoase pe care comuniștii le prezentau prin ziare și prin
intermediul televiziuni.
Noi mai cunoaștem și avem toată siguranța că tinerii din ziua de azi începe au
început să-și deschidă ochii și să-și dea seama din ce în ce mai mult cât de periculoasă și de
distrugătoare este destrăbălărilor, desfrânarea de tot felul și că acest putregai, aceste lucruri
crăpate și nefolositoarea vor sfărâma cetatea sănătăți trupului și a sufletului și o vor lăsa pradă
diavolului cuceritor și distrugător.
Prin această Sfântă Biserica Ortodoxă părinții trupești și cei duhovnicești-sufletești
au datoria supremă pe care o are de dat este educația tinerilor de a practica libertatea, ei fiind
conduși tot timpul de voința lui Dumnezeu, care este, după cum se spune, sfințirea vieții.
Sfințenia prezintă viețuirea libertății după cum spune voia lui Dumnezeu; sfințenia
indică mai precis adevărata libertate și ea în mod special se prezintă în facerea moment de
moment a tot ce este absolut bine, sănătos și adevărat.
Sincera libertate prețuiește libertatea și drepturile întregilor noștri semeni; sincera și
pura libertate prezintă trăirea adevărată, prin viața omului înțelegem că sete chipul al lui
Dumnezeu; pura libertate ne dă tăria de a recunoaște asemănările noastră cu Dumnezeu
Creatorul, mai exact pura sfințenie a vieții.
Oameni trebuie să săvârșească numai ce dorește Dumnezeu însemnând să ne
înstrăinăm în totalitate de aceste pofte păcătoase. Omu ajuns în această postură de devotament
14
în fața lui Dumnezeu, anume voia noastră este unită cu voia lui Dumnezeu și aceasta sete
singure care poate să îți dea pura și unica libertate pentru că ea hotărăște numai ce e bine și
desigur numai ce este pe placul lui Dumnezeu.
A fi rob lui Dumnezeu înseamnă că este om cu drept și adevărat liber, mai exact
scăpat de sub jugul păcatului asupritor.

II. Libertatea în activitatea mântuirii

II.1. Libertatea prezentă în Sfânta Scriptură

15
 Doctrina creștină în special la libertate, prezintă că omul și ființa lui a fost zidită de
Dumnezeu ca și o făptură independentă, dar această profundă aptitudine importanță a sa s-a
redus extrem după prăbușirea lui Adam din Rai, ființa omului fiind atrasă mai intens spre a
face ce e rău prin șubrezirea voinței noastre.
Cea dintâi noțiune biblică cu raportare la libertate o găsim la textul de la (Facere 30,
20) unde este prezentată încercarea lui Iosif de femeia stăpânului său Putifar și acuzarea lui
fără a face nimic rău: „Și luând stăpânul pe Iosif l-a băgat în temniță, unde erau închiși cei ce
greșeau regelui. Și a rămas el acolo în temniță”. În timpul prezentat în Vechil Testament a
vieți evreilor. La ei libertatea presupunea în eliberarea de sub jugul populaților învecinate și
care aveau cultul idolatriei care i-au deportat și subjugat. Mai precis, în lunga această
perioadă, evrei făceau raport la cunoașterea eliberării, un pas esențial pentru a obține această
libertatea. În afară de acest text care se raportează la închiderea lui Iosif, în Vechiul Testament
aflăm și alte presimțiri ale Patriarhilor cu referire la proprii lor fiii. În el mai se găsește
stabilirea idei unei libertăți care confirma precis ideea de libertate de libertate. Potrivit
gândirii esențiale, o condiție de a stăpâni deasupra aproapelui tău era o formulare a libertății,
iar de exemplu a fi sluga aproapelui tău prezintă cea mai mare nenorocire existentă. Iacob și
Sem sunt prezentate ca simbolurile libertății omului, iar Isahar, fiul lui Iacob este contra
supuneri totale ca slugă, așa cum ni se prezintă textul din cartea (Facere 40). Noi dacă studiem
cu mare băgare de seamă toate istorisirile biblice ale Vechiului Testament a neamului evreiesc
ales de Dumnezeu putem spune că:11„libertatea Israelului nu constă nicidecum în forța sa
politică și militară, ci în calitatea ascultării față de Dumnezeu. Libertatea era nemeritată, fără
Dumnezeu n-ar fi putut fi obținută, iar acum nu se putea menține decât prin milostivirea Sa.
Neascultarea, sub diferitele ei forme avea să ducă indubitabil la privarea de libertate”.
În evoluția istorică a întâmplărilor din Vechiului Testament, exilarea babiloniană a
făcut ca Dumnezeu să aibă ocazia de a răscumpăra pentru a doua oară libertatea poporului
evreu, dezlegându-i și aducându-i pe cursul normal al deveniri lor într-un popor ales. În acest
fel, Dumnezeu (Iahve) devenind Izbăvitorul poporului evreu (Go`el – ‫=גואל‬mântuitor), El
trecând peste necredința, infidelitatea și peste multe întâmplări de idolatrie prin care poporul
evreu s-a făcut vinovat și transformați într-un popor de robi. În capitolele 40-55 din cartea
profetului Isaia, se prezintă știrea cea foarte bună a eliberării și libertății pentru poporul Israel.
În pofida a multor căderi ale poporului ales, Dumnezeu a rămas credincios legământului celei
dintâi pribegie: „Dar Eu Îmi voi aduce aminte de legământul Meu încheiat cu tine în zilele
tinereții tale și voi înnoi cu tine un așezământ veșnic” (Iez. 16, 60), slobozindu-l pe acesta.
Postura de a fi liber pentru poporul evreu a fost urmarea darul divi a lui Dumnezeu. Absolut
11
Libertatea și harul https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/religie/libertatea-si-harul-99220.html p.13
16
toate profețiile profetului Isaia cu raport direct la rezidirea și eliberarea Ierusalimului, el
accentuează ideea conținutului de libertate în special pentru persoanele alese de Dumnezeu să
păstreze steagul credinței în Dumnezeu. Libertatea care li se oferea tuturor evreilor pe întreg
timpul Vechiului Testament întărește legătura lor cu Israel și Dumnezeu prezintă Legământul
cel Nou prin sosirea lui Iisus Hristos-Mesia cel care deschide adevărata credință de
răscumpărare.
Dacă în scrierile Vechiul Testament Dumnezeu Tatăl este acela care se va implica
într-o manieră direct în trăirea poporului ales de Dumnezeu, încredințându-i acestora scăparea
ca pe întâia treaptă din scara libertății, Mântuitorul Hristos, Dumnezeu Fiul este cel care prin
puterea sa deschide la propriu postura libertății absolute. La acest factor nou se vor alătura
absolut toți cei care dețin acea credință măreață, supunerea și iubirea pe care noi o avem față
de Hristos Dumnezeu. Mai întâi de toate acestea trebuie explicat că Iisus Hristos Mântuitorul
nu își va deosebi sau va cere înapoi libertatea în absolut nici un text evanghelic din Noul
Testament. El nu întrebuințează în nici o raportare proprie a cuvântului libertate, acest lucru
care dovedește într-un fel destul de concludent că El deține în totalitate acel dar libertăți, era
ca o libertate însăși.
Iar în scrierile Sfintei Scripturi se găsește o intensitate a idei persoanei libere ca și o
autenticitate spirituală (primirea harului), concluzionată ca pe un dar al lui Dumnezeu prin
atotprezența Sfântului Duhului. Răspunderea liberă și personală a evlaviei și în special a
jertfei făcute în Sfânta Biserică lui Iisus Hristos îl pune pe omul care are credință în
Dumnezeu să trăiască și să simtă în mod drept că „Domnul este Duh și unde este Duhul
Domnului acolo este libertatea” (II Cor. 3,17) iar trăirea teologiei pauline spune că această
libertate poate să fi analizată, studiată ca și depărtarea de frații mincinoși „care veniseră
furișându-se să iscodească libertatea noastră pe care o avem în Hristos Iisus.” (Gal. 2,4)
În această cercetare a omului prezent în libertate e cu putință pentru că forța
sufletului a căzut din unitatea esențială și astfel „lipsită de ajutorul harului dumnezeiesc voința
omului a slăbit atât de mult încât duhul s-a întors spre minte, mintea spre rațiune, rațiunea
spre poftă și mânie, iar aceste puteri iraționale s-au orientat mai mult spre lucrurile materiale,
prin care au intrat moartea și stricăciunea în firea omenească.”12
Gândirea teologică al a acestei libertăți o întâlnim, precum spun ideile pauline, și în
cele mai sensibile idei psihologice esența de ființă a omului făcând-o să hotărască ceea ce
poate să ducă la dezvoltarea ființei în tainele lui Iisus Hristos. În această dezvoltare se face
dintr-o întreagă persoană conștientă, care nu se poate influența din afară. În acest sens, Sfântul
Apostol Pavel îi emoționează pe galateni întrebându-se: „Căci de ce libertatea mea să fie
12
Corneliu – Dragoș BĂLAN, op. cit. p.168
17
judecată de o altă conștiință? Dacă eu sunt părtaș harului, de ce să fiu hulit pentru ceea ce
aduc mulțumire?”(Gal. 10,29-30)
A fost foarte mult dezbătut în decursul timpului de foarte mulți teologi creștini,
această problemă de libertate, căpătând multe răspunsuri complexe și variate, o parte
necunoscută dintr-un adevăr dezvăluit din scrierile Sfintei Scripturi. Învățătura pelagienilor
admite unor oameni că au o putere de a aduci la îndeplinire a tuturor poruncilor date de
Dumnezeu pentru a exercita voinței și libertăți omului, care este independent de darul și harul
suprem dăruit de Dumnezeu.
Teologul Pelagius a sprijinit că această liberă decizie a oamenilor este aproape
complet înzestrat să poată alege dintre ce e rău și ce e bine exclus fiind acel ajutor al
amestecări divinități. Se neagă acel păcat originar, învățătura pelagiană pune acel accent pe
acel liber acordat în neajunsul dumnezeiescului har, făcându-și spațiu cugetului rațional prin
care a autonomizat pe ființa omului față de Domnul Dumnezeu. Despărțind harul de libertate,
învățătura greșită a lui Pelagius a fost una dintre primele tentative eretice care au asaltat
soteriologia și antropologia ea fiind contestată de un număr foarte mare sinoade locale dar mai
ales și de al treilea Sinod Ecumenic din Efes în anul 431.
Au mai existat și alte opinii păgâne prin care a ajuns la atingerea ideii de libertate,
descoperind se poate să existe niște predestinații necondiționate pentru a ne mântui, cu
rezerva că voința lui Dumnezeu conduce toți oamenii spre a dobândi mântuirea. Doctrina
credinței ortodoxe prezintă acel rol al slobozirii omului în scopul câștigării darului de
mântuire care are ca bază învățăturile scrierilor Noului Testament. În același timp, învățătura
aceasta prezintă „corola unei experiențe treptate și calme a adevărurilor de credință, petrecute
sub revărsarea darurilor Duhului Sfânt și, mai puțin, al unor dezbateri pasionale și dramatice
între teologi prea încrezători în puterile rațiunii omenești”.13
Într-un mod unic, Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca exponent al valorii de libertate
umană într-un stil unitar și organic, mai ales prin metode explicative în mod verbal
incompatibil. În acest fel, doctrina prezentată în Noul Testament care arată acea libertate a
omului în toată această vitalitate ei pentru crearea trăiri exterioare și interioare, fiind enorm de
important ca omul în realizarea lui pentru a se putea izbăvi.
În rezultat, această libertate a omeniri care este dăruită de către Fiului lui Dumnezeu,
după cum spune învățătura Noului Testament, este slobozirea de sub sclavia diavolului,
slobozirea de acestor păcate de moarte, de sub conducerea trupească, a materiei care este în
opoziție cu ființa Sfântului Duh. De astfel, este și slobozirea de sub legile vechiului legământ

13
Corneliu – Dragoș BĂLAN, op. cit. pp.168-169
18
a Vechiului Testament și apariția de idee salvatoare a legi noului legământ din Noul
Testament.

II.2. Libertatea prezentată de către Sfinții Părinți

Din punct de vedere al Sfinților Părinți, valoarea de libertate este o însușire

existențială și originară al ființei întregi omeniri, aproape toți accentuează că această libertate
este un har si dar ontologic, fără a putea fi totală ea nu este dăruită pentru veșnicie din timpul
creației sale. Scriitorii bisericești și Sfinții Părinți „au dezvoltat toate argumentele
scripturistice și raționale pentru combaterea credinței în soartă și pentru susținerea libertății.”14
Sfinții Părinți ca și Ioan Gură de Aur,Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Teofil de
Antiohia, Irineu de Lugdunum, Clement Alexandrinul,Chiril al Ierusalimului, Grigorie de
Nyssa, Ioan-Casian, Ioan Damaschinul și Fericitul Augustin au introdus în arta cuvintelor
acestora dovezi și informați concrete și temeinice în acea valoare a izbăviri și libertăți
oamenilor, contestarea doctrinei păgân. În acord cu chemarea la împărtășirea libertăți
îngăduite de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „ Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva
glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”, (Apoc. 3, 20)
Sfinții Părinți subliniază că această moștenire ontologică a acestei valori este și o însușire a
naturi divine prin care Dumnezeu Tatăl I-a dat creației sale omul. El a fost zidit precum este
asemănarea și chipul lui Dumnezeu, El a voit să facă exact ce vrea omul, pentru a se mântui și
a intra în împărăția lui Dumnezeu sau a se osândi la moarte și a intra în fundul iadului.
În acest fel Sfântul Macarie cel Mare prezintă: „Tu, însă ești (făcut) după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu. Și după cum Dumnezeu are voie liberă și face ceea ce vrea are
putere să trimită pe cei drepți în iad și pe cei păcătoși în rai, dar nu voiește, nici nu face
aceasta, pentru că Domnul este drept; la fel și tu ai voie liberă, iar dacă vrei să te pierzi (poți
s-o faci) pentru că ai fire schimbătoare, dacă vrei să hulești (pe cineva), să faci otrăvuri și să
ucizi pe cineva, nimeni nu îți stă în cale...Iar dacă vrea cineva (poate) să se supună lui
Dumnezeu să mergă pe calea dreptății și să-și stăpânească poftele.”15
Valoarea de libertate, ca și o porte caracterizată a înfățișarea dumnezeiască în
om, din viața Sfântului Ioan Gura de Aur este cercetat ca fiind adevărul ontologic oferit ca dar
de însuși Dumnezeu Creator în înțelesul dialogări cu binele. În acest fel, părintele din
Antiohia Sfântul Macarie Egipteanul spune că: „libertatea voinței este puterea care ne
călăuzește. Noi nu suntem supuși necesității destinului (sorții) cum le place unora a crede.
14
Nicolae Mladin Teologia Morală Ortodoxă vol. I pp. 270 – 271
15
Sfântul Macarie EGIPTEANUL , Scrieri, col. P.S.B, 34, Omilia XV, 23 Ed. Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București 1992, p. 160
19
Binele și răul se întâlnesc în marginile a ceea ce vrem sau nu vrem să facem. Pentru aceasta,
Dumnezeu ne-a făgăduit împărăția Sa și ne-a amenințat cu pedepsa Sa. El nu ar fi făcut-o față
de ființe care ar fi fost înlănțuite de necesitate. Și într-un caz și altul Dumnezeu plătește
potrivit faptelor, care au fost supuse unor chibzuieli. El nu ar fi pus legi, nu ar fi dat sfaturi
dacă am fi fost legați de puterile sorții. Dar întrucât noi suntem liberi și stăpâni pe voința
noastră proprie și pentru că putem deveni răi, din cauza neglijenței noastre și buni ca urmare a
însușirilor noastre. Dacă am admite fatalismul totul ar deveni o confuzie în existența acestei
lumi. N-ar mai fi virtute, nici viciu, nici artă, nici lege sau altceva asemănător. Treburile
oamenilor nu sunt supuse niciunei necesități. Totul, cum am spus, atârnă de prețuirea ce dăm
libertății voinței noastre.”16
Raportându-se la acea esență de libertate, el a fost mărețul orator al Sfintei Bisericii
și exeget al Sfintei Scripturi, accentuează acel rol de covârșire al hotărâri în izbăvirea și
colaborarea lui Dumnezeu cu omul pentru a veni pe poteca cea dreaptă spre mântuire
„Adeseori rănile trupului nu pot fi înlăturate, pe când, cu actele noastre de voință ni-i așa. De
multe ori omul, care are o voință rea, poate să se schimbe și să ajungă bun, iar cel bun să
alunece spre păcat, dacă se trândăvește. Dumnezeul universului a înzestrat firea noastră cu
voință liberă și-și arată față de noi toată bunătatea sa cunoscând tainele noastre și gândurile
din adâncurile sufletului nostru, ne îndeamnă, ne sfătuiește și înăbușă pornirile noastre spre
rău; nu ne constrânge; ne dă leacuri potrivite, dar lasă ca voința noastră să săvârșească tot”.17
Sfântul Ioan Gură de Aur care a fost și va fi în continuare un adevărat exemplu ideal
pentru credincioși în special pentru cler, el ne prezintă că această libertate are acea forță de a
produce calmul în trăirile conflictelor ce pot apărea între oameni. Cu o grijă amănunțită de
luare prin neașteptate a acelui faze speciale când persoana ce este nervoasă știe să facă o
bază de a opri furia și nu se va lasă influențat de puterea unei mâni de scurtă durată ce ar
putea să îi distrugă aproape în totalitate ființa sufletului și a trupului care este primejdie.
Persoana care se va comporta în același fel ca și Sfântul Ioan Gură de Aur își va arăta acea
libertate lăuntrică ca provenind dintr-un înalt rang de înțelepciune filosofică cu foarte multe
momente de convergență spre a ajunge la acea înțelepciune a lui Dumnezeu: „Căci cine nu se
minunează de cel care suferă fără murmur ocările dușmanilor? După cum atunci suferi pe
bună dreptate și înduri răul fără să murmuri, lumea te crede că suferi pe nedrept, tot așa când
suferi pe nedrept, dar te răzvrătești, lumea te bănuiește că suferi pe bună dreptate și ajungi de
ocară, ca un prins de război care își pierde noblețea de se lasă târât de mânie. Un om ca acesta

16
Sfântul Ioan GURĂ DE AUR , apud. Teologia Morală Ortodoxă vol. I, p. 271
17
Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, Scrieri I; Omilii la Facere (I), col. P.S.B. 21 Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1987, p. 221
20
nu merită să fie numit liber, chiar de ar stăpâni mii și mii de robi. Spui că te-a supărat rău
cutare? Ei, și ce-i cu asta? Atunci trebuie să-ți arăți filozofia.”18
Alt mare teolog care analizează din lucrările acestuia chestiunea de libertate este
chiar Sfântul Ioan Casian. În partea a doua a „Convorbirilor duhovnicești” scrisă în anii 426-
427, un a sfânt părinte din regiunea Dobrogei creează o mare analizare a unei libertăți ci
anume cea a deciziei în relație cu ființa lui Dumnezeu. În această analizare este creat un dublu
țel: evidențierea a acelui proces de convertire tot astfel cum și intensificarea munci omului în
ideea de dobândire și cea de desăvârșire
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în lucrările acestuia pune evidență pe importanța
ființei omului în relație cu însuși Dumnezeu, afirmând că orice creștin renaște individual toată
istoria sa mântuitoare și face o actualizare. A avea voință stă în fiecare ființă a omului și o
muncă a lui de a împlini această libertate care va duce la unirea spirituală cu Dumnezeu
Creatorul. În una dintre epistolele sale scrise prezbiterului cuvios Marin, aflând că legea ca
voința și rațiunea ființei omului se poate afla la hotărârea liberă a oamenilor: „Dumnezeieștii
Părinți n-au vorbit de calitatea unor voințe gnomice (voințe determinate ca socotință proprie),
ci a unora naturale, numind corect legile și rațiunile ființiale și naturale ale celor unite,
voințe.”19
Acestea susținute explicație că în acțiunea de judecată este inclusă și slobozirea
omului, această libertate ce se dezvăluie în interiorul vieți celei cerești. Acel univers nesfârșit
al acestei libertăți a ființei omului amplifică remarcabil posibilitatea de a putea să gândească
omul.
Sfântul Maxim Mărturisitorul în absolut tot ce a lăsat el scrie și consemnează dând
exemplu de o mare intensitate și profunzime, el a fost apreciat ca un scriitor patristic ca și
unul dintre cei mai cuprinzător, auzit în întreaga Sântă Biserică dar și slăvit într-un fel aparte
pentru că a fost unul dintre cel mai însemnați protectori al învățături celei drepte și sfinte
contra învățăturilor eretice monoteiste, el a fost ucis pentru aceasta devenind martir a lu
Hristos. Din nou în convorbirile duhovnicesc cu părintele Marin, Sfântul Maxim
Mărturisitorul a adus niște clarificări la ideea libertăți și la cele petrecute de acesta făcute
înainte: dezbatere, selecționarea și rațiunea: „Dar alegerea nu e nici libertate a voinței. Căci
alegerea, cum am spus de multe ori este dorirea deliberată a celor ce pot fi făcute de noi, iar
libertatea este luarea legitimă în stăpânire a celor ce pot fi făcute de noi, sau luarea în
stăpânire a celor ce depind de noi; sau dorirea nerobită a celor ce depind de noi. Deci
libertatea (stăpânirea) și alegerea nu sunt unul și același lucru dacă prin stăpânire (prin
18
Idem, Scrieri III, Omilii la Matei, Omilia LXXXVIII, p.977
19
Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Scrieri partea a II-a col. P.S.B. 82 Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, pp.200-201
21
libertate) alegem, dar nu stăpânim prin alegere. Căci alegerea alege numai; iar stăpânirea
(libertatea) se folosește de cele ce depind de noi și de cele ce sunt spre folosirea acelora, adică
de alegere, de judecată și de deliberare. Căci deliberăm și judecăm și alegem și pornim la
împlinire și ne folosim de cele ce depind de noi, prin libertate.”20
Absolut orice au comunicat Sfinții Părinți privind libertatea are ca si temă
asemănătoare părerea că Tatăl Dumnezeu Cel Creatorul are libertate, iar ființa omului i s-a dat
libertate și propriul arbitru, iar prin acest liber arbitru ființa umană se transformă întru-un
drept om. Acest principiu vital a voinței de libertate umană nu se poate să fie contrazis, ea
semnifică și unicitatea, dar și diversitate. Omul cu adevărat liber manifestă chipul divin primit
într-un sens personal și total unic, iar pura ființă umană deține trei însușiri esențiale: liberă,
socială și euharistică.

II.3. Folosul pe care îl are libertatea în acțiunea de mântuie subiectivă

Reala esență a libertăți nu se diminuează, numai la o întâmplare sau la un prilej în

care noi oameni avem de îndeplinit o alegere exactă, însă semnifică absoluta determinarea în
conducerea totală spre a obține cel mai măreț țel al existenței, mai exact mântuirea. Prin
extinderea mare a provocări ce țintește propria libertate care înseamnă obținerea mântuirii.
Expresia de mântuire este folosită pentru a explica totalitate lucrări de recâștigare a
Mântuitorului Iisus Hristos care a început prin acțiunea de întrupare și sfârșită cu ridicarea la
cer a trupului înviat și trimiterea Sfântului Duh. A te mântui este, baza de îndeplinire
spirituală, faza în care se îndeplinește existența și restabilirea omului pe drumul ce îl va ghida
la legătura totală semenilor cu Dumnezeu. Oameni care sunt ancorați în legătura interioară cu
Domnul Iisus Hristos primesc energia de a recupera trăirea eternă: „Dumnezeu ne-a dat viață
veșnică și această viață este întru Fiul Său”(I Ioan 5, 11). Această mântuire ca și un concept
vocabular o descoperim și în articolul al treilea din Simbolul de credință: „Care pentru noi
oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer”, iar în scrierile Sfinților Părinți și în
Sfânta Scriptură această idee este de cele mai multe ori întrebuințat pentru a se descoperi
scopul pentru care Domnul Iisus s-a născut și s-a întrupat, după cum și definesc operele lui
mesianice. Acordarea mântuirii se poate transmite gratis numai prin harul divin înmânat de
Iisus Hristos dar și prin lucrarea Sfântului Duh la întreaga făptură omenească, de la
protopărinții noștri Adam și Eva până la ultima ființă umană din lume. Ea este un caracter
general sau obiectiv. Noi atunci când discutăm sever despre calități cu orice persoană
credincioasă a darului de sacrificiu a lui Hristos desigur în acel moment discutăm despre
20
Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL , Către prea cuviosul presbiter Marin. Scrieri despre cele două voințe în
Hristos , vol. cit., p. 182
22
mântuirea personală sau subiectivă. Ea se poate însuși numai prin: speranță, credință și iubire,
după cum este prezentat la (I Cor. 8, 1-13), și prin suferința pe care o avem pentru Iisus
Hristos (Fil. 1, 29) dar desigur și prin răbdare: „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va
mântui”. (Mt. 10, 22) Scrierile Noului Testament cuprind foarte multe idei, noțiuni, parabole
și narațiuni care prezintă nenumărate aspecte de mântuire, absolut toate acestea au legătură cu
întâmplarea definitorie a acestei istorii reprezentată de Pătimirea, Jertfa, Moartea și Învierea
de care a avut parte Mântuitorul Iisus Hristos.
Cea dintâi fază ce-l ghidează și-l în dreaptă pe om pe drumul izbăviri este desigur cea
a invocării și a formării pentru ca să dobândească harul divin a lui Dumnezeu. Prin acest fel se
adaugă întărire constituției eclesiologice și hristologice a trăirii sufletești a oamenilor. Când
cele trei bariere: firea, păcatul și moartea îi desparte pe oameni de ființa Dumnezeiască, cea
dintâi parte a izbăviri prin activitatea harului din exteriorul ființei omului, îi călăuzește pe
oameni în Sfânta Biserică și îi ghidează pentru a putea ajunge în împărăția lui Dumnezeu. De
la începutul vieți noastre interioare satana are tot mai multă putere asupra noastră. Părintele
Stăniloae, a făcut solicitare la cugetarea patristică care ne vorbește astfel: „Diadoh al Foticeii
face deosebire între lucrarea harului asupra omului în faza de pregătire a renașterii lui și între
cea care începe cu renașterea. Deosebirea este că înainte de renaștere harul lucrează din afara
sufletului asupra lui, iar prin renaștere se sălășluiește în el însuși. Dimpotrivă, Satana lucrează
până la Botez înlăuntrul sufletului, iar din acel moment lucrează din afara lui.”21
Cea dea doua fază care ne sugerează într-un fel concret desăvârșit mântuirea din care
ființa umană renaște în Iisus Hristos, această întâmplare spirituală ce conține în interiorul ei
Sfânta Taină a Botezului, ce-l cuprinde în interiorul Biserici. În acest mod se dă startul
mântuirii prin prezența Sfântului Dud care aduce harul divin lui Iisus Hristos și spălarea de
acel păcat al strămoșilor noștri și desigur alte păcate, făcute de om.
Întrucât libertatea este motivul ce creează începutul acestui păcat care este contrar
mântuirii, tot el ne sfărâmă libertatea de a trăi alături de Iisus Hristos și de a viețui deplin
trăirea spirituală a Bisericii. Cugetarea contemporană este la opusul acestei concepții
teologice, călăuzind libertatea spre eliberare deplină, fiind foarte periculos pentru a ne putea
izbăvi. Orice libertate adevărată nu va putea să fie confiscată absolut nici o clipă de ni un fel
ființă tirană, ea este o chemare a omului care este mereu admisă. Întrucât oameni nu vor să
accepte importanța pe care o are libertatea ci absolut tot ceea ce vor ei este izbit de
incapacitate și se transformă într-un gol, întrucât: „Dumnezeu Se face neatotputernic în fața
libertății umane, pe care nu o poate viola pentru că ea provine din atotputernicia lui

21
Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. II Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1978, p. 348
23
Dumnezeu. Desigur, omul a fost creat numai prin vința lui Dumnezeu, dar nu poate fi
îndumnezeit numai prin ea. A fost necesară o singură voință pentru creație, dar e nevoie de
două pentru îndumnezeire. O singură voință, pentru a aduce la existență chipul; dar două
pentru a face chipul asemănare. Iubirea lui Dumnezeu e așa de mare că nu vrea să constrângă
pe om.”22
Din ce a studiat părintele Stăniloae, explicând pe Sfântul Vasile cel Mare spunând că
importanța pe care o are libertatea în scopul de mântuire subiectivă nu sete posibil să fie
relativizată sau contrazisă. Întrucât această libertate per ansamblu înfățișează o inaugurare și o
prevedere importantă a trăiri interioare, în fel deosebit susține la întărirea și activarea izbăvirii
proprii, mărindu-se credința și dezvoltându-se în mod special lucrurile bune. Construcția
izbăvirii pentru toți oameni credincioși se poate contura prin prezența constantă și practicarea
nemăsurată a libertății, iar firea sa ușor de condus și influențabilă o obține îndumnezeirea și
nestricăciunea. Liberul arbitru de a merge după Iisus Hristos îl va include pe oameni în
cosmogonia inovatoare la cea dea Doua Venire, așteptată și promisă, a Domului. Ființa
umană, prin libertatea și trăirea spirituală a Bisericii, este chemată la transformare. Iar această
nouă trăire îi va acorda: „conștiința de sine ca act spiritual, (care) este în același timp libertate.
Dumnezeu este duh, Dumnezeu este libertate și ne-a creat ca ființă spirituală liberă.Dumnezeu
este duhul și unde este duhul Domnului acolo este libertate. (II Cor. 3, 7) Ca ființă spirituală
omul își poate cumpăni și alege liber destinul. Conștiința și libertatea îl definesc pe om ca
spirit.”23
Prin fapte bune și credință oameni se pot elibera de amărăciunea lăuntrică și
inevitabil se pune lângă Dumnezeu pentru a moșteni veșnicia. Dreptul om este cel
îndumnezeit, aspect care este făcut cu sprijinul unor condiții extrem de importante, libertatea
umană fiind chiar una din acestea.

22
Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I , p. 414
23
Părintele GALERIU, op. cit. p. 69
24
 Concluzii

În concluzie, prin această temă de atestat aleasă de mine am prezentat valoarea pe

care o poate avea libertatea umană pentru a putea dobândi mântuirea. Din punctul meu de
vedere am încercat să sintetizez cât mai pe scurt și cât mai pe înțeles din întreaga învățătură pe
care au abordato Sfinți Părinți. Desigur această lucrare conține în construcția ei numai o
bucată minusculă din întreaga învățătură despre libertatea omului și valoarea acesteia. Cu
siguranță sunt nenumărate aspecte cu privire la libertate și despre valoarea pe care o
dobândim pentru mântuire dar, în opinia mea consider că este esențialul pe care ar trebui să îl
cunoaștem dar în același timp minimul necesar pentru a ști ce este libertatea și cum o putem
dobândi noi pentru a ne mântui.

25
 Bibliografie

1. Părintele Galeriu, Jertfă și Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti, 30 decembrie

2015, p. 69;
2. Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Teodor Baconsky, Editura
Anastasia, 8 aprilie 2003, p.84;
3. Nicolae Mladin Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, București 1979, p. 263;
4. Nicolae Mladin Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, p. 266;
5. Sfântul Chiril al IERUSALIMULUI, Catehezele, IV, 18-21, PG p. 27, 477-489,
apud. Teologia Morală Ortodoxă vol. I, p. 271;
6. Nicolae Mladin Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, București 1979, p. 266;

26
 7. Dumitru STĂNILOAE Chipul nemuritor... p.78;
8. Rudolf STEINER, op. cit. pp. 153-154;
9. Părintele GALERIU, Jertfă și Răscumpărare, Ed. Harisma, p.69;
10. Libertatea și harul https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/religie/libertatea-si-
harul-99220.html p.13;
11. Corneliu-Dragoș BĂLAN, op. cit. p. 168-169;
12. Nicolae Mladin Teologia Morală Ortodoxă vol. I pp. 270 – 271;
13. Sfântul Macarie EGIPTEANUL, Scrieri, col. P.S.B, 34, Omilia XV, 23, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1992, p. 160;
14. Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, apud. Teologia Morală Ortodoxă vol. I, p. 271;
15. Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, Scrieri I; Omilii la Facere (I), col. P.S.B. 21 Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 221;
16. Idem, Scrieri III, Omilii la Matei, Omilia LXXXVIII, p. 977;
17. Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Scrieri partea a II-a col. P.S.B. 82 Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, pp. 200-201
18. Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Către prea cuviosul presbiter Marin. Scrieri
despre cele două voințe în Hristos, vol. cit., p. 182;
19. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. II, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978, p. 348;
20. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I , Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, p. 414;
21. Părintele GALERIU, op. cit., p. 69.

CURRICULUM VITAE

Subsemnatul, Dorobanțu Ștefan-Ciprian, născut la data de 05.10.2003, în localitatea

Delești, judeţul Vaslui, fiul lui Dorobanțu Ștefan şi al lui Dorobanțu Mihaela.
Am urmat cursurile Şcolii Seminarul Teologic Ortodox Sf. Ioan Gură de Aur Huși
între anii 2018-2022.
În anul 2018 am susţinut examenul de admitere la Seminarul Teologic Ortodox
„Sfântul Ioan Gură de Aur” din Huși, în urma căruia am fost declarat admis.

27
 Huși, 10.05.2022

Declaraţie pe proprie răspundere privind respectarea drepturilor

intelectuale în elaborarea lucrării de obţinere a certificatului de competenţă
profesională

Subsemnatul, Dorobanțu Ștefan-Ciprian domiciliat în Delești, judeţul Vaslui, legitimat

cu carte de identitate seria XS, nr 032174, CNP 5031005374510, declar pe proprie răspundere şi
în conformitate cu art. 292 Cod Penal, privind falsul în declaraţii, că lucrarea cu titlu: „Valoarea
libertății umane în dobândirea mântuiri ”, elaborată în vederea susţinerii examenului de certificare
a competenţelor profesionale, organizat de către Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Ioan Gură de

28
Aur” din Huși, sesiunea mai a anului şcolar 2021- 2022, având conducător de lucrare pe pr. prof.
Petru Oprea, reprezintă o contribuţie proprie, originală.
La realizarea lucrării am folosit doar sursele bibliografice menţionate în subsolul
paginilor şi în bibliografia prezentată la sfârşitul lucrării, cu respectarea legislaţiei române şi a
convenţiilor internaţionale privind drepturile de autor.
Lucrarea este elaborată de mine şi nu reprezintă un plagiat.

Huși,10.05. 2022

Cuprins
Prefață.........................................................................................................................................3
Introducere..................................................................................................................................4
I. Condițiile și esența libertăți umane.....................................................................................5
I.1. Prin înfăptuirea păcatului înțelegem că este un eșec....................................................................5
I.2. Când este timpul mântuirii? Treapta spirituală către viaţa veşnică...............................................9
I.3. Cel mai scump dar înmânat de Dumnezeu. Libertatea creștină..................................................12
II. Libertatea în activitatea mântuirii..................................................................................16
II.1. Libertatea prezentă în Sfânta Scriptură.....................................................................................16
II.2. Libertatea prezentată de către Sfinții Părinți.............................................................................19
II.3. Folosul pe care îl are libertatea în acțiunea de mântuie subiectivă............................................22

29
Concluzii...................................................................................................................................26
Bibliografie...............................................................................................................................27
Declaraţie pe proprie răspundere privind respectarea drepturilor intelectuale în elaborarea
lucrării de obţinere a certificatului de competenţă profesională...............................................29

30