Sunteți pe pagina 1din 62

GABRIELA SLUSARIUC

CONTROL FINANCIAR
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE CONTROL FINANCIAR

1.1 CONTEXTUL GENERAL AL CONTROLULUI FINANCIAR


ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

Trecerea României la economia de piaţă al cărui fundament îl constituie proprietatea privată şi ale cărei
mecanisme presupun coroborarea şi îmbinarea organică a legilor pieţei cu acţiunea statului, se dovedeşte a fi
un proces complex şi de durată. Aceastã economie, nu e lipsită de inechităţi şi abuzuri dar, în acelaşi timp, e
clar faptul că agentul economic privat oferă cea mai bună perspectivă de păstrare a libertăţii, precum şi cele
mai accesibile căi de dezvoltare economică.
În societatea contemporană, economia de piaţă, ca formă de organizare a vieţii economice, în care
raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în organizarea producţiei şi realizarea
bunurilor, are la bază agentul economic.
Economia de piaţă este o economie guvernată de legi specifice între care cele ale pieţei sunt
determinante cum ar fi: jocul preţurilor, profitul, presiunea concurenţei, incertitudinii şi riscului.
Într-o economie de piaţă responsabilitatea socială a firmei este de a-şi folosi resursele şi de a se lansa în
activităţi menite să-i sporească profitul, funcţionând atâta timp cât respectă regulile presupunând o competiţie
deschisă, dură dar liberă şi corectă. În economia de piaţă oricare agent economic doreşte să realizeze profit, iar
desfăşurarea rentabilă a activităţii e asigurată de cunoaşterea condiţiilor economice şi financiare în raport cu
cerinţele şi legităţile pieţei.
Cunoaşterea este necesară în primul rând conducerii agenţilor economici şi personalului acestora şi în
al doilea rând pentru ceilalţi agenţi economici, parteneri de afaceri, etc. Această cunoaştere a sistemului
patrimonial şi financiar al agenţilor economici se realizează cu ajutorul documentelor primare şi al evidenţei
tehnico operative şi contabile.
Asigurarea corectitudinii, exactităţii şi realităţii acestor informaţii constituie o problemă de mare
răspundere şi se realizează cu ajutorul controlului. Prin control conducerea îşi asigură informarea reală,
dinamică şi preventivă care ridică valoarea concluziilor şi calitatea deciziilor. El nu se rezumă să constate
manifestarea neajunsurilor, nu e numai concomitent şi ulterior ci în primul rând e bazat pe previziunea
desfăşurării activităţii, a posibilităţilor apariţiei deficienţelor şi anomaliilor.
Statul trebuie să intervină ori de câte ori e necesar prin instrumentele sale juridice şi financiare, atunci
când situaţia o impune în vederea respectării legislaţiei şi a altor norme specifice. Pe lângă egalitatea între
agenţii economici, independenţa şi libera iniţiativă, o altă caracteristică esenţială a economiei de piaţă este
concurenţa care reprezintă o manifestare a liberei iniţiative, un mod de comportament economic ce are la bază
rivalitatea pe piaţă.
Concurenţa este o luptă între producători pentru condiţii mai avantajoase în producerea şi desfacerea
bunurilor precum şi sporirea profitului. Cunoaşterea condiţiilor economice şi financiare în raport cu cerinţele
şi legităţile pieţei în care se derulează activităţile agenţilor economici, previne situaţiile de încetare a plăţilor şi
de faliment, asigurând obţinerea profitului. Cunoaşterea situaţiei patrimoniului, a capacităţii lui de a genera
profit este asigurată cu ajutorul: contabilităţii cât şi a controlului financiar. În acest context controlul la nivel
micro şi macroeconomic reprezintă o funcţie eficientă şi necesară a conducerii care asigură cunoaşterea şi
perfectionarea modului de gestionare a patrimoniului şi de orientare, organizare şi desfăşurare a activităţii de
producţie şi desfacere.
În condiţiile economice de piaţă, controlul ca formă de cunoaştere are în vedere trei poziţii de interese
economico-financiare după cum urmează:
interesele agenţilor economici bazate pe profit (sistemul contabil şi controlul dependent de conducerea
agenţilor economici);

3
interesele terţilor agentilor economici (control de certificare a situaţiei patrimonial-financiare a
agentului economic);
interesele statului (control independent).
Controlul este deci o necesitate obiectivă şi subiectivă, dar nu este un scop în sine ci un mijloc de
perfecţionare a activităţii executive, inclusiv a procesului de conducere a acesteia. Controlul are ca direcţii
esenţiale: orientarea mai bună a muncii, întărirea ordinii şi disciplinei în organizarea şi desfăşurarea activităţii
economice, gospodărirea mai bună a mijloacelor materiale şi financiare.
Astfel controlul este un factor care contribuie la menţinerea activităţii în situaţia normală la
soluţionarea cu competenţă a problemelor privind dezvoltarea şi modernizarea economică în condiţii de
eficienţă reală.

1.2 CONTROLUL – FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI ŞI GESTIUNII FINANCIARE

Controlul în accepţiunea sa semantică e o analiză permanentă sau periodică a unui activ, a unei situaţii
pentru a urmări mersul şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire. Controlul poate fi definit ca o verificare, o
inspecţie atentă a corectitudinii unui act, o actiune de supraveghere, o examinare minuţioasă sau puterea de a
conduce ca un instrument de reglementare a unui proces.
Privit din punct de vedere al misiunii sale, controlul este componentă intrinsecă a managementului, iar
din punct de vedere al exercitării sale este o activitate umană, autonomă şi specifică care serveşte atât
conducerii firmei, societăţilor şi partenerilor ei cât şi autorităţilor publice sau chiar populaţiei.
Datorită importanţei sale sistemul de control financiar poate fi considerat ca un instrument
indispensabil managementului pentru supravegherea regulată a activitătii firmei cu scopul de a lua la timp
deciziile ce se impun.
Managementul reprezintă efortul de a organiza activitatea de conducere în raport cu legităţile pieţei în
vederea cunoaşterii şi perfecţionării modului de gestionare a potenţialului agenţilor economici şi de a preveni
apariţia riscurilor deficienţelor şi lipsurilor în activitatea acestora. În literatura de specialitate conducerea
întreprinderii este definită de cinci funcţii principale, respectiv: prevederea, organizare, comandă coordonarea
şi controlul. Toţi autorii ce s-au ocupat de teoria managementului au atribuit controlului o importanţă
deosebită în cadrul functiilor acestuia.
Astfel controlul este la nivel micro şi macroeconomic o funcţie eficientă şi necesară managementului,
armonizând interesele individuale cu cele ale colectivităţii şi ale societăţii într-un tot unitar. Controlul
financiar, parte integrantă a managementului şi gestiuniii financiare constituie expresia unei necesităţi
obiective ca formă de cunoaştere, având o triplă semnificaţie:
- controlul pentru sine ;
- controlul pentru alţii ;
- controlul pentru stat .
Indiferent pentru cine şi pentru ce scop s-ar efectua controlul, el este în acelaşi timp un proces de
cunoaştere a trecutului, de apreciere a prezentului şi de descifrare a viitorului în legătură cu activitatea firmei
şi cu performanţele sale economico-financiare.
De asemenea, acesta asigură protecţia intereselor ce gravitează în jurul firmei, asigurând o viziune
globală asupra ei şi constituind în acelaşi timp un factor de securitatepentru societate. Astfel, controlul este un
instrument de reglementare a activitătii agentilor economici, precum şi un ghid pentru cei ce iau hotărâri la
orice nivel.
În concluzie controlul contribuie la integrarea firmei în mecanismele economiei de piaţă printr-o
activitate managerială complexă şi continuă. Managementul întreprinderii include în mod necesar gestiunea
resurselor întreprinderii, gestiunea economică şi în special gestiunea fiananciară precum şi deciziile cu privire
la procurarea şi repartizarea resurselor.

4
Gestiunea fianciară ca latură esenţială a gestiunii economice constă în totalitatea relaţiilor financiare pe
care agentul economic le are în legătură cu formarea, dezvoltarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor
disponibile cu maximum de eficienţă în vederea obţinerii şi utilizării rationale a resurselor financiare. În acest
context controlul devine nu numai un atribut al conducerii ci însăşi conducere datorită faptului că urmăreşte şi
verifică modul de gestionare a tuturor resurselor firmei.

1.3 OBIECTUL, ROLUL, ŞI FUNCŢIILE


CONTROLULUI FINANCIAR

Controlul financiar este o activitate de interes social deosebit de utilă şi necesară în acelaşi timp pentru
practica economică şi socială care presupune o multitudine de probleme teoretice, organizatorice şi
metodologice.
În acest context, obiectul controlului financiar constă în examinarea modului în care se realizează
programul şi a modului de respectare a principiilor stabilite cu scopul de a releva erorile, deficienţele pentru a
le remedia şi evita în viitor.
În cadrul economiei de piaţă controlul are o sferă de acţiune aproape nelimitată cuprinzând toate
activităţile economico-sociale. Rolul controlului financiar iese în evidenţă în toate fazele proceselor de
producţie, începând de la activităţile de proiectare, contractare şi până la finalizarea lor şi înregistrarea
rezultatelor obţinute. Acest rol a crescut şi a căpătat noi valenţe prin reconsiderarea obiectului său de activitate
şi a răspunderilor ce-i revin.
Funcţiile specifice controlului financiar sunt:
funcţia de prevenire şi perfecţionare – care se materializează în preântâmpinarea producerii unor
deficienţe/pagube;
functia de constatare a situaţiei şi funcţia de corectare în cazul în care apar dereglări – acestea
presupunând că prin control se urmăreşte modul în care se îndeplinesc deciziile conducerii referitoare
la funcţionarea firmei, rspectiv se verifică şi se asigură rspectarea şi apărarea intereselor acesteia;
funcţia de cunoaştere şi de evaluare a situaţie existente la un moment dat, a rezultatelor obţinute la
sfârşitul unei perioade de gestiune şi care presupune o analiză riguroasă în vederea sesizării operative a
tuturor neregulilor şi a eventualelor tendinţe negative în activitatea agenţilor economici;
funcţia de reglare a sistemului, a situaţie patrimoniale – urmăreşte eliminarea factorilor ce perturbă
activitatea, menţinerea echilibrului şi asigurarea funcţionării firmei la parametrii maximi.

1.4 FORMELE CONTROLULUI FINANCIAR

Pentru realizarea funcţiei sale de reglare a situaţiei patrimoniale a agenţilor economici controlul, ca
atribut al managementului se desfăşoară sub diferite forme.
După criteriul sferei de cuprindere al conţinutului sau obiectului controlul poate fi: tehnic, financiar, al
calităţii produselor, protecţiei muncii, protecţiei sociale, etc. Aceste forme ale controlului acţionează
convergent, se completează reciproc şi alcătuiesc împreună sistemul integrat general şi cu caracter unitar
asupra tuturor domeniilor şi sectoarelor de activitate economico socială.
Controlul financiar asigură buna funcţionare a activităţii economice şi acţionează sistematic în vederea
prevenirii abaterilor şi deficienţelor, creşterii eficienţei, apărării patrimoniului, cunoaşterii modului de
respectare a legalităţii, stabilirea răspunderii pentru nerespectarea disciplinei de gestiune sau a producerii unor
pagube. De asemenea controlul financiar contribuie la buna folosire a mijloacelor materiale şi financiare, la
conducerea cât mai eficientă a activităţii economico-sociale.
Sarcina principală a controlului financiar este de a preveni angajarea de cheltuieli fără justificare
economică, de a preveni imobilizarea mijloacelor economice şi de a asigura desfăşurarea activităţii pe baze
rentabile.
După timpul în care se exercită, controlul se manifestă sub trei forme:
anticipativ sau preventiv;
concomitent sau operativ curent;

5
post operativ sau ulterior.
Diferenţierea pe forme a controlului în funcţie de momentul producerii obiectivelor controlate face
posibilă prevenirea, constatarea şi înlăturarea operativă a lipsurilor şi abaterilor.
Controlul financiar preventiv contribuie la folosirea cu maximă de eficienţă a mijloacelor materiale şi
disponibilităţilor băneşti la întărirea ordinii şi creşterii răspunderii în angajarea şi efectuarea cheltuielilor la
preântâmpinarea oricărei forme de risipă.
Controlul operativ curent asigură cunoaşterea operativă a modului în care se îndeplinesc sarcinile şi se
gestionează patrimoniul. Această formă de control acţionează sistematic şi permite intervenţia promptă pentru
desfăşurarea proceselor economice la parametrii eficienţi.
Controlul financiar ulterior se exercită după desfăşurarea operaţiilor cu privire la gestiunea
patrimoniului, aplicarea legislaţiei cu caracter financiar, analiza situaţiei pagubelor, etc.
În corelare cu interesele economico-financiare pentru care este organizat şi exercitat controlul financiar
pot fi:
propriu al instituţiilor şi agenţilor economici organizat sub forma controlului financiar preventiv şi al
controlului financiar de gestiune.
al statului, organizat în subordinea Guvernului şi exercitat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia
Generală a controlului financiar de stat şi Garda financiară.
autonom organizat în subordinea Parlamentului şi exercitat de către Curtea de Conturi.

1.5 SISTEMUL DE DOCUMENTE PRIMARE ŞI EVIDENŢĂ TEHNICO – OPERATIVĂ ŞI


CONTABILĂ, SURSĂ ŞI OBIECT DE INFORMARE
PENTRU CONTROL

Activitatea de conducere presupune un sistem de comunicaţii care să asigure transmiterea clară,


precisă, completă şi rapidă a informaţiilor, instrucţiunilor şi ordinelor necesare bunului mers al activităţii.
Sistemul de informare implică controlul fundamentării şi executării deciziei. Conducerea bazată pe un sistem
adecvat de informare creşte posibilităţile controlului de cunoaştere a modului de desfăşurare a activităţii
economico-sociale.
Controlul ca funcţie a conducerii presupune informaţii cantitative dar şi calitative, precum şi
observarea concordanţei dintre activităţile economico-financiare şi deciziile de conducere: legi, norme şi
ordine.
De asemenea presupune stabilirea căilor de corectare a organizării activităţii, a deficienţelor şi
dificultăţilor ce îngreunează desfăşurarea optimă a activităţii.
Evidenţa este sintetizarea reală a activităţii economico-socială cât şi controlul asupra desfăşurării
activităţii şi a rezultatelor financiare obţinute. Sistemul de evidenţă reprezintă deci sursa esenţială de informare
pentru controlul financiar.
Pentru obţinerea unei imagini reale a activităţii economico-financiare controlate este necesar ca sursele
de informare să fie reale, corecte şi legale.
De aceea în sfera controlului se cuprind obiective privind întocmirea documentelor primare cu
respectarea condiţiilor de formă şi conţinut cât şi organizarea şi conducerea evidenţei tehnico operative
contabile cu respectarea normelor metodologice.
Documentele primare sau actele justificative ca dovezi scrise ale faptelor economice şi financiare se
consemnează la locul şi în momentul efctuării lor şi servesc pentru informarea operativă conducerii agenţilor
economici. Pentru contabilitate acestea îndeplinesc funcţia de acte justificative.
Caracteristica esenţială a documentelor constă în faptul că reflectă situaţia patrimonială şi angajează
răspunderea materială.
De aceea documentele trebuie să îndeplinească anumite cerinţe atât în ceea ce priveşte structura cât şi
circulaţia şi păstrarea lor. În acest sens este necesar ca fiecare document folosit ca act justificativ să conţină
anumite elemente obligatorii după cum urmează:
-. denumirea documentului ;
-. denumirea şi sediul unităţii ce îl întocmeşte ;
-. numărul şi data întocmirii ;

6
-. părţile ce contribuie la realizarea operaţiilor ;
-. datele cantitative şi calitative ale operaţiilor efectuate ;
-. semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operaţiei, cele care vizează documentele pentru
control financiar preventiv sau au dreptul de a aproba efectuarea acestor operaţii.
Controlul documentelor se face sub aspectul formei şi a conţinutului
Din punct de vedere al formei, controlul documentelor are ca obiective mai importante următoarele:
a) autenticitatea ;
b) exactitatea întocmirii şi valabilităţii documentelor ;
c) efectuarea corectă a calculelor .
a) autenticitatea documentelor presupune întocmirea lor cu respectarea condiţiilor legale. Controlul
autenticităţii documentelor are la rândul său următoarele obiective mai importante:
- modul de folosire a formularelor tipizate;
- justeţea întocmirii şi completarea lor cu toate elementele necesare;
- constatarea eventualelor falsificări şi ştersături;
- existenţa semnăturilor în drept să dispună, execute şi controleze operaţiile respective;
- concordanţa dintre documente şi justificarea anexată.
b) controlul exactităţii întocmirii şi valabilităţii documentelor se realizează în raport de momentul şi condiţiile
producerii operaţiilor economice şi financiare pe care le consemnează.
c) controlul efectuării corecte a calculelor are în vedere în principal înlăturarea erorilor de calcul care pot
denatura conţinutul operaţiilor economico-financiare.
Din punct de vedere al conţinutului, controlul documentelor are ca obiective:
a) legalitatea sau justeţea acestora
b) realitatea/exactitatea
c) eficienţa
a) legalitatea este principiul conform căruia este necesar să se respecte prevederile tuturor actelor normative.
În acest sens conţinutul documentelor justificative se confruntă cu prevederile legale în vigoare şi stabilirea
concordanţei dintre ele.
b) controlul realităţii operaţiilor economico-financiare stabileşte dacă acestea s-au produs în limitele, condiţiile
şi locul indicat în documente. În cazul în care există incertitudinea asupra realităţii operaţiilor economice se
recurge la controlul faptic solicitându-se celor care au semnat documentul să confirme realitatea operaţiilor şi
autenticitatea semnăturilor de pe documente.
c) controlul eficienţei, operaţiilor economice şi financiare are în vedere elemente mai complexe şi anume:
necesitatea, economicitatea şi oportunitatea acestora
Controlul necesităţii are în vedere gradul de utilitate a operaţiilor, consumurilor sau cheltuielilor
consemnate în documente astfel încât să se înlăture risipa, cheltuieli inutile şi neeficiente.
Controlul economicităţii urmăreşte dacă operaţia economică este necesară şi prin realizarea acestuia se
obţine un avantaj economico-financiar.
Controlul oportunităţii unei operaţii are în vedere faptul dacă momentul ales şi locul stabilitt pentru
executarea acestuia sunt cel mai corespondente din punct de vedere economic.
O operaţie economico financiară poate să fie reală şi să îndeplinească condiţiile legale dar să nu fie
oportună din punct de vedere economic.
De aceea în cadrul controlului trebuie să se urmărească şi eficienţa economică a operaţiilor, rspectiv măsura în
care acestea s-au efectuat în volumul şi la momentul corespunzător, dacă această operaţie era strict necesară
pentru buna desfăşurare a activităţii, dacă a ocazionat un cost cât mai redus.
Un obiectiv esenţial al controlului documentelor îl constituie gestionarea, folosirea şi evidenţa
formularelor cu regim special.
Formularele tipizate cu regim special au menirea să evidenţieze existenţa, circulaţia şi utilizarea
valorilor materiale şi băneşti. Prin folosirea frauduloasă, neconformă cu actele normative, formularele pot
servi la scoaterea din circuitul economic a unor valori materiale, băneşti în scopul însuşirii lor în interes
personal. Din această cauză o serie de formulare sunt supuse unui regim special de gestionare, folosire şi
evidenţă, constituind un mijloc important şi eficient de prevenire a păgubirii patrimoniului.

7
Dintre formularele cu regim special amintim: cecul pentru numerar, cecul de decontare, factura fiscală,
etc.
Importanţa evidenţei tehnico-operative şi contabile pentru control este foarte mare deoarece este
considerată un mijloc de control neântrerupt asupra activităţii economico-financiare, o condiţie necesară
pentru asigurarea integrităţii patrimoniului şi cheltuirii cu eficienţă a mijloacelor materiale şi băneşti.
Înregistrările contabile, registrele şi situaţiile contabile, bilanţul şi anexele sale constituie un element
de bază al ordinii şi disciplinei financiare pentru că fac posibilă cunoaşterea şi controlul situaţiei financiar
gestionare a agenţilor economici.
Înregistrările contabile constituie prin ele însele un mijloc de control eficient cu condiţia să se
efectueze imediat ce s-a desfăşurat operaţia respectivă şi pentru fiecare fază a acestuia. Contabilitatea în
partidă dublă constituie de asemenea un mijloc de control al fiecărei operaţii întrucât prin modalităţi proprii
asigură exactitatea înregistrărilor contabile şi luarea măsurilor immediate pentru îndreptarea erorilor scriptice.

8
CAPITOLUL II
METODOLOGIA DE EXERCITARE A CONTROLULUI FINANCIAR

2.1 SISTEMUL METODOLOGIC DE CONTROL FINANCIAR

Prin acţiunea de control se stabileşte dacă activitatea economică şi financiară este organizată şi se
desfăşoară conform normelor, principiilor sau regulilor stabilite.
Momentul esenţial al procesului de control în constituie comparaţia. Astfel orice operaţie sau activitate
economico-financiară se cercetează nu numai în sine ci şi în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie.
Comparaţia de control comportă aspecte specifice în funcţie de natura operaţiilor şi activităţilor
controlate, de metodologia de calcul şi sistemul de evidenţă. Operaţiile sau activităţile comparate trebuie să fie
omogene, calculate şi exprimate după o metodologie unitară.
Metodologic, controlul este un proces de cunoaştere şi perfecţionare cu următoarele momente mai
importante:
a) cunoaşterea situaţiei stabilite (programe, sarcini, norme);
b) cunoaşterea situaţiei reale;
c) determinarea abaterilor prin confruntarea situaţiei reale cu cea stabilită;
d) concluzii, sugestii, propuneri şi măsuri.
Metodologia de control presupune în interdependenţă o adevărată filieră de cercetare şi acţiune care în
succesiune teoretică se prezintă astfel:
a) formularea obiectivelor controlului;
b) formele de control şi organele competente să efectueze controlul asupra obiectivelor stabilite;
c) sursele de informare pentru control;
d) aplicarea procedeelor, modalităţilor şi tehnicilor specifice de control;
e) constatarea abaterilor şi deficienţelor;
f) actele de control în care se înscriu constatările;
g) modalităţile de finalizare a acţiunii de control;
h) eficienţa controlului pe linia prevenirii, constatării şi înlăturării abaterilor precum şi perfecţionarea
activităţii controlate.
Metodologia de control reprezintă intercondiţionarea procedeelor, modalităţilor, principiilor şi
mijloacelor care fac posibilă desfăşurarea activităţii de control.
Componenta principală a metodologiei de control o constituie ansamblul procedeelor de cercetare,
cunoaştere şi perfecţionare a activităţii economico-financiare.
Metodologia de control se utilizează selectiv în funcţie de natura activităţilor sau operaţiilor controlate,
formele de control financiar, sursei de informare, natura abaterilor. De asemenea, metodologia de control
utilizează atât căi şi modalităţi proprii de cercetare şi acţiune, cât şi instrumente metodologice ale altor
discipline ştiinţifice cum sunt cele ale analizei economico-financiare, matematicii, contabilităţii, dreptului,
marketingului, etc.

2.2 PROCEDEE DE CONTROL FINANCIAR

Orice acţiune de control financiar are ca obiect cercetarea unor operaţii sau procese în scopul
determinării evoluţiei stadiului sau corectitudinii acestora în raport cu programul, obiectivele sau normele
legale care la reglementează.
Pentru a face faţă unor asemenea cerinţe controlul presupune abordarea metodică a realităţilor
economico-sociale într-o manieră cât mai raţională care să permită cunoaşterea deplină şi exactă a situaţiilor
existente, a implicaţiilor sau consecinţelor acestora, a factorilor de influenţă precum şi a direcţiilor de
perfecţionare viitoare.
Metodele de cercetare a controlului se concretizează într-un sistem unitar de concepte şi judecăţi de
valoare care asigură cunoaşterea efectivă a fenomenelor economico-sociale şi interpretarea corectă a acestora.

9
Metodele controlului financiar exprimă întreaga acţiune de cunoaştere şi presupune utilizarea unor
procedee de control specific, care la rândul lor impun folosirea unor tehnici şi instrumente de control adecvate.
Diversitatea activităţilor din economie, interacţiunea şi condiţionarea lor reciprocă impun în mod
necesar existenţa mai multor orientări care la rândul lor implică mai multe procedee de exercitarea a
controlului.
Dintre procedeele de control folosite în practică, cele mai importante sunt:
studiul general prealabil;
controlul documentar contabil;
controlul faptic;
controlul total şi prin sondaj;
analiza economico-financiară.

2.2.1. STUDIUL GENERAL PREALABIL

Acest studiu face posibilă cunoaşterea elementelor esenţiale şi specifice ale activităţii ce urmează a se
controla şi pe baza acestora orientează acţiunea de organizare şi exercitare a muncii de control în vederea
remedierii deficienţelor sau a mobilizării unor rezerve de perfecţionare a activităţii economico-financiară.
Obiectivele principale ale acestui studiu sunt:
1. sarcinile rezultate din normele în vigoare a căror cunoaştere asigură orientarea organelor de control asupra
aspectelor ce trebuie avute în vedere în cadrul acţiunii ce va fi desfăşurată ; cunoaşterea instrucţiunilor,
competenţelor şi răspunderilor în structura internă a agentului economic controlat ;
2. modul de organizare a evidenţei tehnico-operative şi contabile ca sursă de informare pentru control ;
3. situaţia de fapt existentă cu privire la activitatea ce urmează a se controla.
Studiul general prealabil asupra activităţii controlate are ca principale surse de informare :
- normele legale privind activitatea în cauză ;
- procesele verbale de control anterioare şi măsurile luate în urma valorificării acestora;
- dările de seamă contabile şi măsurile stabilite pe baza lor;
- consultările cu conducerea compartimentului supus controlului;

2.2.2 CONTROLUL DOCUMENTAR CONTABIL

Acest procedeu presupune controlul de stabilire a realităţii, legalităţii şi eficienţei operaţiilor şi


activităţii economice şi financiare prin examinarea documentelor primare şi centralizatoare, a înregistrărilor în
evidenţa tehnico-operativă şi contabilă, a situaţiei contabile şi a bilanţurilor.
Controlul documentar contabil poate fi:
- preventiv – efectuat asupra documentelor de dispoziţie;
- ulterior – efectuat cu ajutorul documentelor de execuţie care fac dovada producerii efective a operaţiilor
economice şi financiare.
Sarcinile organelor care efectuează controlul documentar contabil sunt complexe deoarece trebuie să
urmărească concomitent dacă documentele justificative respectă condiţiile de formă dar şi pe cele de fond.
Controlul documentar contabil se exercită printr-o serie de modalităţi sau tehnici care se utilizează
selectiv şi combinat. Cele mai importante sunt:
controlul cronologic;
controlul invers cronologic;
controlul sistematic;
controlul reciproc;
controlul incrucişat;
investigaţia de control;
examenul critic;
analiza contabilă;
analiza pe baza balanţei de control sintetică şi analitică;
tehnica corelaţiilor bilanţiere.

1
0
Controlul cronologic se exercită în ordinea întocmirii, înregistrării şi îndosarierii documentelor.
Această formă de control distribuie atenţia organului de control asupra unui volum mare de operaţii de diferite
feluri, necesită folosirea unui bogat material legislativ nedând posibilitatea urmăririi unei anumite probleme de
la început şi până la sfârşit.
Controlul invers cronologic se exercită de la sfârşitul spre începutul perioadei de control. Se
utilizează, de regulă, atunci când la constatarea unei abateri este necesar să se stabilească momentul când
aceasta s-a produs sau atunci când se constată anumite omisiuni sau erori de înregistrare pentru identificarea
cărora este necesar cercetarea document cu document.
În controlul sistematic sau pe probleme documentele sunt grupate în funcţie de o anumită
problematică şi apoi se verifică în ordine cronologică. Controlul pe probleme este o metodă mai eficientă de
examinare a documentelor prin faptul că dă posibilitatea să se urmărească cu mai multă atenţie un anumit
obiectiv.
Controlul reciproc constă în confruntarea la aceiaşi unitate a unor documente sau evidenţe cu conţinut
identic însă diferite ca format pentru aceleaşi operatii sau operaţii diferite dar care au o legătură reciprocă.
Controlul încrucişat constă în cercetarea şi confruntarea tuturor exemplarelor unui document existent
la unitate controlată precum şi la acele unităţi cu care s-au făcut decontări.
Pe lângă confruntarea tuturor exemplarelor unui document, controlul încrucişat cuprinde documente
sau evidenţe diferite din a căror confruntare se pot desprinde neconcordanţe care privesc aceaşi operaţie.
Investigaţia reprezintă modalitatea prin care organul de control obtine informaţii din partea
personalului a cărui activitate se controlaează. Aceasta implică studierea unor informaţii care nu rezultă din
documentele puse la dispoziţie.
În acest context, investigaţia nu este o sursă demnă de încredere, însă reprezintă un supliment de
informaţie pentru organul de control.
Cu ajutorul analizei contabile se determină conturile în care trebuie înregistrată operaţia şi relatia
dintre ele. Elementele patrimoniale de activ şi pasiv se reflectă în contabilitate cu ajutorul conturilor sintetice
şi analitice.
Conturile sintetice oglindesc elementele de activ şi pasiv în expresie bănească pe grupe sau categorii
iar conturile analitice oglindesc părţi componente ale acestora în expresie bănească şi cantitativă.
Între conturile sintetice şi cele analitice există o strânsă legătură iar pentru controlul concordanţei
dintre datele unui cont sintetic şi acelea din conturile sale analitice se utilizează balanţa analitică de control.
Contabilitatea dispune de un sistem de control în care reflectarea operatiilor rezultate din mişcarea şi
transformarea valorilor materiale şi băneşti are la bază principiul dublei înregistrări. Acest principiu face
posibilă cuprinderea cu ajutorul sistemului conturilor a întregului obiect al contabilităţii şi menţinerea unui
echilibru permanent necesar pentru controlul exactităţii datelor înregistrate în conturi.
Cu ajutorul balanţei sintetice de control se semnalează înregistrarea greşită a unor operaţii
economice, ca urmare a nerespectării principiului dublei înregistrări, însumarea eronată a rulajelor sau
stabilirea greşită a soldurilor.
Erorile de înregistrare se identifică prin intermediul egalităţilor care trebuie să existe între totalurile
diferitelor coloane, precum şi prin intermediul corelaţiilor care sestabilesc cu ajutorul lor.
Posibilităţile de descoperire a erorilor cu ajutorul balanţei sintetice de control contabil prin egalităţile
dintre coloane sunt limitate numai la acele erori care se bazează pe inegalităţi, fără a sesiza şi erorile care
denaturează sensul înregistrărilor, cum sunt:
- omisiunile de înregistrare a operaţiilor;
- erorilor de compensaţie;
- erorile de imputaţie;
- erorile de înregistrare în registrul jurnal.
Omisiunile de înregistrare constau în faptul că operaţia economică nu este înregistrată nici în debit, nici
în credit. Acestea sunt identificate prin punctarea documentelor sau în urma găsirii unor documente ce nu
poartă pe ele menţiunea de înregistrare, precum şi ca urmare unor reclamaţii sau sesizări.
Erorile de compensaţie se datorează raportării greşite a sumelor din jurnal sau din documentele
justificative în “Cartea mare”, în sensul că s-a trecut o sumă în minus egală cu cea trecută în plus în aceaşi
parte a unuia sau mai multor conturi astfel încât pe total cele două categorii de erori se compensează.

1
1
Conducătorul unităţii şi cel al compartimentului financiar-contabil răspund de realizarea şi exactitatea
datelor cu privire la modul de realizare a indicatorilor economico-fiananciari raportaţi prin bilanţul conatabil.
În vederea depunerii bilanţului contabil, conducătorul compartimentului financiar-contabil are obligatia
să controleze respectarea prevederilor din normele metodologice privind:
- întocmirea, verificarea şi centralizarea bilanturilor contabile;
- asigurarea corelaţiilor dintre indicatorii din formulare;
- concordanţa datelor din anexele de bilanţ, cu cele din bugetul de venituri şi cheltuieli.

2.2.3 CONTROLUL FAPTIC

Este procedeul de stabilire reală a existenţei şi mişcării mijloacelor materiale şi băneşti şi a desfăşurării
activităţii economice şi financiare.
Se exercită la locul de existenţă a mijloacelor materiale şi băneşti şi are ca obiectiv determinarea exactă
a cantităţilor existente, a stării în care se găsesc, a stadiului şi modului de prelucrare, a respectării legalităţii în
utilizarea lor.
Principalele tehnici de control faptic sunt:
inventarierea;
expertiza tehnică;
observarea directă;
inspecţia fizică.
Inventarierea are ca obiect constatarea la un moment dat a existenţei cantitative şi calitative a
elementelor de activ şi de pasiv ale unei unităţi gestionare, precum şi a executării corespunzătoare a sercinilor
de către gestionari. Stocurile faptice rezultate în urma inventarierii se compară cu cele scriptice din evidenţa
contabilă în vederea stabilirii eventualelor diferenţe.
Inventarierea este o modalitate specifică de control în orice unitate, fiind necesar a se efectua periodic
operatii de inventariere a bunurilor pentru a se stabili integritatea acestora precum şi modul de conservare.
Inventarierea ca tehnică a controlului financiar coincide numai parţial cu activitatea mult mai largă de
inventariere periodică a gestiunilor sau patrimoniului realizându-se print-o îmbinare a elementelor de control
faptic cu cele documentare.
În funcţie de specificul activităţii şi de natura mijloacelor materiale este indicată declanşarea simultană
a inventarierii de control la aceleaşi repere şi pe întreaga unitate.
Expertiza tehnică este o modalitate de control faptic care foloseşte pentru stabilirea valorilor
materiale, realităţii unei operaţii, calitaţii unor produse, volumul manoperei şi cantităţii de materiale necesare
pentru executarea lor. Se efectuează de specialişti în domeniu tehnic la solicitarea organelor de control.
Observarea directă este folosită pentru stabilirea unor situaţii faptice care nu rezultă din documente şi
desemnează o practică prin care organul de control se deplasează la faţa locului pentru a constata modul de
realizare a unor operaţii, a modului de organizare şi desfăşurare a muncii în diferite compartimente şi sectoare.
Inspecţia fizică constă în examinarea activelor şi a altor resurse presupunând constatarea existenţei
unui anumit post de activ sau a actelor justificative înregistrate în evidenţă.

2.2.4 ANALIZA ECONOMICO – FIANANCIARĂ

Analiza economico – financiară este un instrument metodologic, sistematic utilizat de controlul


financiar care descompune activitatea controlată pe elemente constitutive şi studiază raporturile existente între
acestea.
Prin analiza economico-financiară se studiază:
modul de realizare a sarcinilor stabilite;
factorii şi influenţele acestora asupra activităţii economice;
posibilităţile de descoperire şi mobilizare a rezervelor interne.
Tehnica generală de analiză economico-financiară pentru un fenomen economic presupune
determinarea :
- elementelor structurale;

1
2
- factorilor de influenţă;
- corelaţiei dintre factori;
Între controlul documentar contabil şi analiza economico-financiară se stabilesc relaţii directe şi
reciproce. Astfel, analiza presupune în mod necesar utilizarea controlului documentar contabil pentru a se
asigura că informaţiile folosite sunt reale, exacte şi legale.
Controlul documentar contabil utilizează o serie de concluzii ale analizei în scopul obţinerii unei
orientări generale asupra activităţii agenţilor economici controlat în vederea concentrării atenţiei pentru a
descoperi laturile negative ale acestuia.

2.2.5 CONTROLUL TOTAL ŞI PRIN SONDAJ

Controlul total cuprinde toate operaţiile din cadrul obiectivelor stabilite pe întreaga perioadă supusă
controlului. Deşi este cel mai cuprinzător şi sigur, nu poate fi aplicat întotdeauna necesitând un volum mare de
muncă.
Controlul prin sondaj, cercetează cele mai reprezentative documente şi operaţii care permit obţinerea
unor concluzii cu caracter general asupra obiectivului. Eficienţa acestui control depinde de alegerea perioadei,
a operaţiilor şi documentelor ce se controlează şi care dau posibilitatea generalizării concluziilor şi măsurilor
ce se impun.
De asemenea, eficienţa controlului prin sondaj depinde în mare măsură, având în vedere limitele sale,
de : modul cum sunt selectate reperele principale şi proporţia operaţiilor în cadrul fiecărui reper.

1
3
CAPITOLUL III
FINALIZAREA ACŢIUNILOR DE CONTROL FINANCIAR

3.1 MĂSURI DE VALORIFICARE A CONSTATĂRILOR CONTROLULUI FINANCIAR

Controlul financiar nu se limitează la constatarea lipsurilor, deficienţelor şi abaterilor ci este urmat de


controlul remedierii neajunsurilor şi abaterilor constatate. O acţiune de control nu este încheiată până nu se
lichidează toate deficienţele constatate şi se stabilesc măsuri concrete care conduc la îmbunătăţirea activităţii
economico-financiare.
Controlul presupune soluţionarea operativă si concretă a problemelor, iar în situaţia încălcării legilor se
iau măsuri de remediere, inclusiv de sancţionare a celor vinovaţi.
Finalizarea acţiunilor de control financiar respectiv valorificarea constatărilor făcute depinde de:
organul care a exercitat controlul, de conducerea agentului economic şi de aplicarea soluţiilor corespunzătoare.
Pentru finalizarea acestor acţiuni se propun măsuri operative în timpul desfăşurării controlului financiar, cum
ar fi:
depozitarea şi păstrarea bunurilor în condiţii corespunzătoare;
corectarea erorilor din evidenţa tehnico operativă şi contabilă;
înregistrarea plusurilor în gestiune;
recuperarea pagubelor.
Pe baza constatărilor şi propunerilor organelor de control financiar, conducerea agentului economic
verificat şi a organului care a dispus controlul stabileşte măsuri ce se iau în continuare pentru:
înlăturarea şi prevenirea abaterilor;
aplicarea sancţiunilor disciplinare;
stabilirea răspunderii materiale;
înaintarea la organele abilitate a actelor încheiate în cazul constatării de fapte penale, etc.
Pentru stabilirea responsabilităţilor ca modalitate de finalizare a controlului financiar avem următoarele
tipuri de răspundere: disciplinară, contravenţională, materială sau patrimonială si penală

3.2 RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

Persoanele încadrate în muncă au datoria de a realiza corespunzător şi la timp obligaţiile ce le revin la


locul de muncă. Încălcarea cu vinovăţie de către persoana încadrată în muncă a obligaţiilor sale constituie
abatere disciplinară care atrage la rândul său răspunderea cu caracter disciplinar.
Abaterea disciplinara este o fapta in legatura cu munca si care consta intr-o actiune sau inactiune
savarsita cu vinovatie de catre salariat, prin care acesta a ancalcat normele legale, regulamentul intern,
contractul individual de munca sau contractul colectiv de munca aplicabil, ordinele si dispozitiile legale ale
conducatorilor ierarhici.
Sancţiunile disciplinare constituie mijloace de constrângere prevăzute de lege, cu un caracter educativ,
având ca scop apărarea ordinii disciplinare, dezvoltarea spiritului de răspundere pentru îndeplinirea
conştiincioasă a îndatoririlor de serviciu şi respectarea normelor de comportare, precum şi prevenirea
producerii unor acte de indisciplină. Ele sunt prevăzute expres şi limitativ în lege iar sub aspectul duratei şi
cuantumului trebuie să se facă cu respectarea a dispoziţiilor legale.
Sancţiunile disciplinare pot fi clasificate în raport cu două categorii principale: categoria de
personal cărora li se aplică şi efectele produse.
După criteriul categoriei de personal cărora li se aplică sancţiunile se împart în :
sancţiuni generale, care sunt prevăzute de Codul muncii şi în regulamentele de ordine
interioară;

1
4
sancţiuni specific, care sunt prevăzute în statute de personal sau în statute
disciplinare aplicabile unor sectoare de muncă sau profesii1
Abaterile disciplinare se sancţionează după caz cu:
- avertisment scris;
- suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă de până la 10 zile lucrătoare;
- retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzator functiei in care s-a dispus retrogradarea,
pentru o durata ce nu poate depasi 60 de zile;
- reducerea salariului de bază şi a indemnizaţiei de conducere cu 5 – 10 % pe o perioadă cuprinsă între o
lună şi trei luni;
- desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Există situaţii în care, prin săvârşirea unei singure fapte ilicite se încalcă mai multe îndatoriri de
serviciu, ceea ce nu atrage însă o pluritate de sancţiuni disciplinare ci se aplică o singură sancţiune pentru
abaterea cea mai gravă.
Existenţa răspunderii disciplinare este condiţionată de existenţa contractului de muncă între persoana
juridică şi persoana fizică încadrată. Cei care nu sunt încadraţi nu pot fi sancţionaţi disciplinar.
Sancţiunea disciplinară se aplică numai după cercetarea prealabilă a faptei, ascultarea persoanei în
cauză, ulterior fiind comunicată în scris acesteia. Ea nu poate fi aplicată mai târziu de 6 luni de la data emiterii.
Angajatorul stabileste sanctiunea disciplinara aplicabila in raport cu gravitatea abaterii disciplinare
savarsite de salariat, avandu-se in vedere urmatoarele:
- amprejurarile in care fapta a fost savarsita;
- gradul de vinovatie a salariatului;
- consecintele abaterii disciplinare;
- comportarea generala in serviciu a salariatului;
- eventualele sanctiuni disciplinare suferite anterior de catre acesta.
Împotriva sancţiunii disciplinare persoana sancţionată are dreptul să facă contestaţie. În cazul
constatării nevinovăţiei persoana sancţionată are dreptul să fie despăgubită (de exemplu: cu partea din salariu
reţinută)
În cazul abaterilor consemnate de către organul de control, acesta se consemnează în procese verbale,
persoanele competente fiind obligate să aplice sancţiunea.

3.3 RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ

Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie care prezintă un pericol social mai redus decât
infracţiunea, fiind prevăzută şi sanctionată prin legi, decrete sau alte acte normative.
Cotravenţia se sancţionează cu avertisment sau amendă şi se aplică persoanelor fizice sau juridice .
Cele aplicate persoanelor juridice pot fi imputate de acestea persoanelor fizice vinovate.
Prin avertisment se atrage atenţia contravenientului asupra pericolului faptei săvârşite şi se recomandă
ca pe viitor să respecte dispoziţiile legale. Avertismentul se aplică atunci când fapta este de mică importanţă şi
poate fi aplicat chiar dacă actul normativ nu prevede contravenţie.
Amenda are caracter administrativ şi se face venit la bugetul statului. Dacă aceaşi persoană a săvârşit
mai multe contravenţii, sancţiunea se aplică pentru fiecare în parte dar ele nu pot depăşi dublul maximului
prevăzut prin actul normativ pentru contravenţia cea mai gravă .
Dacă la savârşirea contravenţiei au luat parte mai multe persoane, sancţiunea se aplică fiecărui
participant separat.
Aplicarea contravenţiei se prescrie în termen de trei luni de la data săvârşirii faptei, în afară de cele la
normele privind impozitele şi taxele care se prescriu în termen de un an.
Contravenţia se constată printr-un proces verbal prin care se aplică amenda şi se stabileşte, în situaţia
în care săvârşirea acesteia a pricinuit o pagubă şi există tarif de evaluare.

1
Dintre acestea amintim: Statutul cadrului didactic-Legea nr.128/1997; Statutul disciplinar al personalului din unităţile de
transporturi; Statutul disciplinar al personalului din unităţile de poştă şi telecomunicaţii; Statutul funcţionarului public-Legea
nr.188/1999, etc.

1
5
Dacă agentul constatator nu este în drept să aplice sancţiunea, procesul verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiei se trimite organului competent care aplică sancţiunea, stabilind şi despăgubirea
dacă este cazul.
Urmărirea în ceea ce priveşte amenda încetează în situaţia în care contravenientul achită în maxim 48
de ore de la încheierea procesului verbal, jumătate din cuantumul menţionat.
Plata amenzii se face pe bază de chitanţă în care se specifică contravenţia pentru care a fost încasată.
Împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei se poate face plângere în cel mult 15 zile de la data
comunicării acesteia, care se depune la organul superior al organului constatator.
Dacă amenzile nu au fost achitate, se transmit spre urmărire şi încasare la organele financiare din
localitate în raza cărora domiciliază sau îşi are sediul contravenientul. Organele de control pot constata fapte
care constituie contravenţii la normele legale în domeniul: contabil, financiar, fiscal şi în alte domenii.

a. Contravenţii în legătură cu organizarea şi conducerea contabilităţii


Conform prevederii Legii 82/1991, contravenţiile în legătură cu organizarea şi conducerea contabilităţii
sunt:
deţinerea de valori materiale şi băneşti sub orice formă şi cu orice titlu precum şi existenţa oricăror
drepturi şi obligaţii patrimoniale fără a fi înregistrate în contabilitate;
primirea şi eliberarea din depozite a bunurilor de orice fel fără documete justificative de intrare şi ieşire;
neîntocmirea balanţelor de verificare;
nerespectarea normelor emise de Ministerul Finanţelor cu privire la utilizarea şi ţinerea registrelor de
contabilitate (Registru jurnal, Registru inventar, Cartea Mare);
nerespectarea normelor legale cu privire la efectuarea inventarierii patrimoniale;
nerespectarea normelor legale referitoare la arhivarea şi păstrarea documentelor justificative şi a celor
contabile.

b b. Contravenţii în legătură cu depunerea bilanţurilor contabile şi a altor documente cu caracter


financiar-contabil
Conform prevederilor legii contabilităţii, agentul economic, indiferent de forma de organizare şi tipul
de proprietate, trebuie să depună bilanţurile anuale precum şi situaţia privind rezultatele financiare şi
obligaţiile fiscale. Acestea se depun la structurile organizatorice teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice
până la data prevăzută de actele normative specifice.
Prezentarea unor bilanturi contabile sau situaţii contabile şi fiscale conţinând date eronate sau
necorelate, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă contravenţională. Astfel, agenţii economici au
obligaţia asigurării întocmirii corecte a bilanţului pe baza balanţelor de verificare care trebuie să corespundă
cu datele din registrele contabile.

c. Contravenţii la normele legale privind impozitele şi taxele cuvenite statului


Constituie contravenţii la normele legale care reglementează impozitele şi taxele (altele decât cele
prevăzute de legile fiscale) următoarele fapte, dacă au fost săvârşite în asemenea condiţii încât să fie
considerate infracţiuni conform legii penale:
- nedepunerea în termen a declaraţiilor de impunere de către agenţii economici şi alţi contribuabili la organele
fiscale, precum şi nedeclararea în vederea impunerii a exercitării unei activităţi producătoare de venituri;
- nerespectarea obiectului de activitate, a sediului şi a condiţiilor de desfăşurare a activităţilor menţionate în
autorizaţia de funcţionare sau în statutul societăţii;
- refuzul agenţilor economici şi a persoanelor fizice de a prezenta la cererea organelor fiscale datele cerute cu
privire la impozite şi taxe;
- neţinerea de către contribuabil a evidenţelor referitoare la vânzările realizate şi la impozitele şi taxele
datorate sau înscrierea în ele de date incomplete sau eronate;
- împiedicarea executării sau efectuării controlului de către organele competente cu privire la aplicarea
normelor legale care reglementează impozitele şi taxele.

1
6
Contravenţiile se constată, şi sancţiunile se aplică de organele de control financiar şi alte persoane
împuternicite în acest sens în cadrul Ministerului Finanţelor precum şi de organele de control financiar de
gestiune ale ministerelor, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.
În cazul repetării unor contravenţii se poate lua măsura suspendării activităţii pe o perioadă de până la
6 luni. Această măsură se poate lua în urma repetării următoarelor fapte:
nedepunerea în termen a declaraţiilor de impunere;
nerespectarea obiectului de activitate şi a altor condiţii de desfăşurarea a activităţii;
refuzul agenţilor economici de a comunica, la cererea organelor fiscale datele privind impozitele şi
taxele precum şi împiedicarea efectuării controlului.

d. Contravenţii la normele legale privind disciplina bugetară, financiară şi gestionară


Constituie contravenţie la normele legale următoarele fapte dacă acestea au fost comise în condiţii care
potrivit legii penale nu constituie infracţiuni:
nerespectarea prevederilor legale referitoare la utilizarea creditelor bugetare potrivit destinaţiei;
aprobarea şi efectuarea virărilor de credite bugetare fără respectarea normelor legale;
efectuarea de plăţi direct din veniturile cuvenite Bugetului Statului cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege;
aprobarea operaţiilor privind constituirea şi utilizarea mijloacelor financiare precum şi orice cheltuieli
efectuate din sumele alocate prin bugetul statului, bugetele locale sau bugetul asigurărilor sociale, fără
documentaţie justificativă avizate prealabil şi vizate de controlul financiar preventiv;
angajarea, menţinerea sau trecerea în funcţia de gestionar a unei persoane care nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege;
neluarea măsurilor legale de constituire a garanţiilor materiale ale gestionarilor.

3.4 RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

Salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru
pagubele materiale produse angajatorului, din vina şi în legătură cu munca lor. Salariaţii nu răspund de
pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de
pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
Trăsăturile specifice răspunderii materiale (patrimoniale):
- este proprie persoanelor încadrate în muncă;
- este limitată de regulă, la paguba efectivă neincluzând foloasele nerealizate de unitate;
- se întemeiază exclusiv pe culpă (vinovăţie);
- reparaţia are loc prin echivalent bănesc şi nu în natură;
- presupune o procedură specială şi nu poate funcţiona în comun cu răspunderea agentului economic.
Pentru ca răspunderea materială (patrimonială) să aibă loc trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
a) între autorul pagubei şi unitatea păgubită să existe un raport juridic de muncă la data săvârşirii faptei;
b) fapta sa aibă caracter ilicit, să fie personală şi în legătură cu munca. Fapta ilicită poate fi o acţiune sau o
inacţiune producătoare de prejudiciu dacă constituie o încălcare a normelor generale stabilite de legi şi alte
acte normative, a normelor speciale care reglementează disciplina muncii, a ordinelor şi măsurilor
administrative, a disciplinei financiare, contabile şi gestionare;
c) prin fapta ilicită autorul să fi produs o pagubă materială. O primă condiţie care se cere să fie îndeplinită
pentru a ne afla în faţa unui act păgubitor este prejudiciul material producător al unui efect patrimonial
păgubitor agentului economic.
Prejudiciul trebuie să fie real, adică să constituie o pagubă efectivă, iar bunul asupra căruia s-a produs
prejudiciul trebie să fie în posesia unităţii, indiferent de titlul sub care este detinut.
O deosebită importanţă prezintă în practică modul de calcul al prejudiciului care diferă de la caz la caz.
Regula generală este că prejudiciul se calculează în raport de valoarea bunului în momentul producerii faptei,
iar dacă acest moment nu poate fi cunoscut cu exactitate, paguba urmează să fie calculată în funcţie de data
când a fost constatată.

1
7
Pentru ca prejudiciul să fie real, la stabilirea lui trebuie să se ţină seama şi de starea bunului în cauză.
Atfel, în cazul unui bun degradat sau deteriorat, paguba va fi egală cu valoarea materialelor şi a manoperei
necesare repunerii bunului în starea iniţială.
De asemenea la calcularea valorii pagubelor trebuie să se ţină sema şi de gradul real de uzură al
bunului respectiv, iar atunci când uzura nu se poate determina, urmează să se ia în considerare valoarea sa
integrală.
d) să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi pagubă.
Astfel, răspunderea materială (patrimonială) nu se poate concepe fără această relaţie de cauzalitate care
dobândeşte valoare juridică cu condiţia ca fapta să fi determinat realitatea rezultatului, ori să fi creat cel puţin
posibilitatea concretă ca rezultatul să se producă.
e) persoana să fi săvârşit fapta cu vinovăţie. Vinovăţia ca element subiectiv al răspunderii materiale stă la
baza acesteia.
Se consideră că există vinovăţie în cazul în care:
- persoana în cauză prevede consecinţele faptei sale şi doreşte să se producă, sau acceptă ca ele să se producă
(rol direct sau indirect);
- persoana prevede consecinţele faptei sale, însă speră că le va înlătura (uşurinţă);
- persoana nu prevede urmările faptei sale, deşi în mod normal trebuia să le prevadă (neglijenţă).
Formele răspunderii materiale (patrimoniale) sunt:
- răspundere individuală;
- răspundere comună;
- răspundere solidară;
- răspundere subsidiară.
Răspunderea individuală – impune persoanei încadrate obligaţia de a repara singură şi în întregime
paguba cauzată unităţii prin fapta sa personală şi din vinovăţie proprie.
Răspunderea comună – se stabileşte atunci când există o singură pagubă şi mai mulţi autori. În această
situaţie paguba se fracţionează între coautori în funcţie de contribuţia fiecăruia la producerea ei. În cazul în
care gradul de participare nu poate fi determinat, răspunderea fiecărei persoane se face proporţional cu salariul
deţinut la data constatării pagubei.
Răspunderea solidară – constă în obligaţia mai multor persoane de a executa aceaşi datorie, fiecare
pentru totalitatea datoriei. Aceasta se caracterizează prin aceea că fiecare debitor poate fi constrâns pentru
totalitatea datoriei, plata făcută de unul din debitori anulând obligaţiile celorlalţi.
Răspunderea subsidiară – se stabileşte atunci când paguba este produsă de mai multe persoane, dar
gradul de participare nu este identic sau similar. Această răspundere este acea formă a răspunderii în care
persoana vinovată a produs paguba în mod indirect, a înlesnit-o prin nerespectarea unor obligaţii de serviciu.

3.5 RĂSPUNDEREA PENALĂ

Răspunderea penală are ca temei infracţiunea, adică fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Infracţiunile se pedepsesc cu închisoare, cu amendă sau cu amândouă şi
alături de ele se mai pot aplica şi alte pedepse ca de exemplu confiscarea averii.
Răspunderea penală poate fi înlocuită cu o sancţiune cu caracter administrativ ce se aplică de instanţa
de judecată (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă).
Răspunderea pentru fapte cu caracter penal (infracţiuni) se stabileşte de către instanţa judecătorească în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.
Comparând infracţiunea cu contravenţia rezultă că se deosebesc prin următoarele elemente:
- contravenţia prezintă un grad de pericol social mai redus;
- contravenţia poate fi prevăzută şi prin acte normative emise de organele administraţiei de sta, spre deosebire
de infracţiune care se pedepseşte numai prin lege;
- stabilirea sancţiunii contravenţionale se face de organe ale administraţiei de stat, iar la infracţiune sancţiunea
se aplică prin hotărâre judecătorească;
- contravenţiile pot fi săvârşite şi de persoane juridice pe când infracţiunile numai de persoane fizice.

1
8
Dacă faptele penale (infracţiunile) au cauzat pagube materiale instanţa de judecată stabileşte şi
răspunderea materială (patrimonială).
Răspunderea penală nu este decât urmarea unei infracţiuni care este în mod expres prevăzută de lege.
În cazul pagubei produse prin fapte penale apărarea patrimoniului se realizează prin acţiuni civile în procesul
penal.
Partea responsabilă civilmente este persoana fizică sau juridică chemată în procesul penal să răspundă,
potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului. Acestea pot fi
persoanele care datorită unor acţiuni sau omisiuni, săvârşite cu vinovăţie, răspund material pentru pagubele
produse de gestionari, împotriva cărora s-a pornit proces penal.
Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere sau din
oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată.
Cuantumul despăgubirilor la care poate fi obligată partea responsabilă civilmente este determinat de
faptul ilicit săvârşit şi efectul produs de acesta în timp.
Pentru determinarea corectă a pagubelor în procesele penale este necesar să se ţină seama de cauzele
(faptele ilicite) ce generează paguba totală certă, care poate fi: delapidarea, neglijenţa gestionarului sau a
conducerii, etc.
În cazul proceselor penale, pentru a individualiza contribuţia pe care a avut-o fiecare inculpat la
producerea în comun a unei pagube, este necesar ca paguba totală certă să se defalce pe cauzele care au
generat-o şi pe componentele sale, respectiv pagubă supusă răspunderii materiale şi pagubă supusă răspunderii
civile.
Recuperarea pagubelor cauzate prin fapte penale (infracţiuni) se face:
- prin restituirea bunului;
- prin restabilirea situaţiei anterioare savârşirii infracţiunii;
- prin plata unei despăgubiri băneşti;
- despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsită unitatea.
Organele de control financiar, ca organe de constatare a infracţiunilor, au obligaţia să procedeze la
luarea de declaraţii de la făptuitori şi martori, să întocmească procese verbale despre împrejurările concrete ale
săvârşirii infracţiunilor, să sesiseze organul de cercetare penală, să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii,
a corpului delict sau orice probă. Ele pot reţine corpurile delicte şi trebuie să procedeze la evaluarea pagubelor.
Organele de control pot fi atrase în judecată ca părţi responsabile civilmente, pentru pagubele produse
de gestionari, dacă nu au efectuat un control temeinic sau au acoperit unele infracţiuni.
Procesele verbale încheiate de organele de control financiar se înaintează organelor de cercetare penală
şi consituie mijloc de probă. Persoana trimisă în judecată se suspendă din funcţie, plătindu-i-se însă drepturile
salariale cuvenite dacă este nevinovată.
În legătură cu activitatea de gestiune şi de apărare a patrimoniului se pot constata următoarele categorii
de fapte ce constituie infracţiuni şi care se sancţionează penal:
a. infracţiuni în legătură cu activitatea de gestiune:
- crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase;
- nedeclararea în scris, în termen legal, a plusurilor din gestiune;
- înstrăinarea bunurilor mobile constituite garanţie;
b. infracţiuni contra patrimoniului:
- însuşirea, folosirea sau traficarea de bani sau bunuri din patrimoniul unităţii (delapidare);
- abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înşelăciune în dauna patrimoniului;
c. infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul:
- neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unei îndatoriri de serviciu care cauzează o tulburare în bunul
mers al serviciului sau o pagubă.
d. infracţiuni de fals:
- falsificarea de cecuri sau alte acte pentru efectuarea plăţilor, timbre, bilete de călătorie.

1
9
CAPITOLUL IV
CONTROLUL FINANCIAR PROPRIU

Controlul financiar propriu se organizează sub două forme:


controlul financiar preventiv
controlul financiar de gestiune
Necesitatea executării controlului financiar propriu se datorează faptului că prin efectele sale de
prevenire şi corecţie gestionară contribuie în mod decisiv la procesul de conducere prin furnizarea
informaţiilor necesare fundamentării şi aplicării sistemului decizional.

4.1 CONTROLUL FINANCIAR PREVENTIV

4.1.1 OBIECTIVELE CONTROLULUI FINANCIAR PREVENTIV

Prin exercitarea activităţii de control financiar preventiv se contribuie la realizarea programului de


management general al agenţilor economici prin asigurarea integrităţii şi mişcării în limitele legale a
mijloacelor materiale şi băneşti, precum şi evaluarea reală a rezultatelor financiare ale activităţii economice în
scopul creşteri eficienţei acesteia.
Realizarea practică a controlului financiar preventiv presupune din partea persoanei însărcinate cu
această activitate compararea unor proiecte de operaţiuni înscrise în documentele financiare-contabile cu
prevederile şi normele legale prin care acestea au fost definite.
Exercitarea controlului financiar preventiv ca formă a controlului financiar propriu se realizează prin
viză.
Controlul financiar preventiv urmăreşte să preîntâmpine încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare şi
producerea de pagube şi se exercită asupra documentelor în care se consemnează operaţiile ce se referă la
drepturile patrimoniale ale unităţii în faza de angajare şi de plată, în raporturile cu alte peroane juridice sau
fizice.
Categoriile de operaţii care sunt supuse controlului financiar preventiv sunt :
- încheierea contractelor cu partenerii interni şi externi;
- încasările şi plăţile în lei şi valută de orice natură efectuate în numerar şi prin operaţiuni bancare;
- trecerea pe cheltuieli sau rezultate a unor sume care conduc la diminuarea profitului sau a capitalului social;
- gajarea, închirierea sau concesionarea bunurilor;
- deschiderea de credite bugetare precum şi repartizarea lor la instituţiile din subordine;
- modificarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare ;
- virările de credite în cadrul capitolelor de cheltuieli .
În funcţie de necesităţi, aceste operaţii pot fi adaptate şi detaliate la specificul fiecărei unităţi.Rezultă
deci că operaţiile supuse controlului financiar preventiv se stabilesc de conducerile unităţilor în funcţie de
necesităţi şi de structura organizatorică a acestora.

4.1.2 ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA CONTROLULUI FINANCIAR PREVENTIV

Controlul financiar preventiv se organizează de către ordonatorii de credite principali, secundari şi


terţiari precum şi de conducătorii celorlalte unităţi economice.
De regulă, controlul financiar preventiv se exercită de către şeful compartimentului financiar-contabil.
În funcţie de volumul operaţiilor ce se supun controlului financiar preventiv, conducătorul unităţii
poate împuternici şi alte persoane din cadrul compartimentului financiar contabil să exercite acest control.
Aceste persoane trebuie însă:
- să nu participe efectiv la întocmirea şi contabilizarea documentelor controlate;
- să aibă pregătire economică şi experienţă necesară;
- să nu fie în curs de urmărire penală;

2
0
- să nu fi fost condamnate chiar dacă au fost graţiate pentru fapte privitoare la abuz în serviciu, fals, uz de
fals, dare sau luare de mită, etc.
Împuternicirea se face pe bază de ordin, decizie sau dispoziţie a conducătorului unităţii. Prin acestea se
stabilesc concret operaţiile şi perioada în care persoanele împuternicite desfăşoară această activitate.
Exercitarea controlului financiar preventiv se face pe bază de documente însoţite de acte justificative
care trebuie să conţină toate elementele economice care să ateste legalitatea, necesitatea oportunitatea şi
eficienţa efectuării operaţiilor.
În vederea acordării vizei, personalul cu sarcini de control financiar preventiv analizează atât actele
justificative cât şi alte documente şi informaţii necesare şi va consulta la nevoie personalul tehnic care
participă la efectuarea operaţiilor economice care fac obiectul analizei.
Acordarea vizei de control financiar preventiv nu exonerează de răspundere persoanele care au
întocmit, semnat şi aprobat documentele dacă ulterior se constată că toate sau numai anumite operaţii înscrise
în acestea nu sunt legale, necesare, oportune şi eficiente.
Conducătorii compartimentului financiar-contabil şi celelalte persoane însărcinate cu exercitarea
controlului financiar preventiv au obligaţia legală de a nu viza documentele supuse controlului care conţin
operaţii ce nu îndeplinesc condiţiile de necesitate, oportunitate şi eficienţă.
Operaţiile ce nu au fost vizate nu pot fi efectuate şi nici înregistrate în evidenţele tehnico-operative
financiare sau contabile. Astfel, documentele care conţin astfel de operaţii se înregistrează într-o evidenţă
separată în care se menţionează:
- numărul şi data documentului;
- compartimentul emitent;
- operaţia refuzată;
- motivul refuzului.
Periodic conducătorului unităţii îi este prezentată situaţia operaţiilor pentru care a fost refuzată viza de
control financiar preventiv.
În funcţie de interesele unităţii şi de motivele refuzului, conducătorul unităţii poate dispune în scris, pe
propria-i răspundere efectuarea operaţiilor pentru care viza de controlului financiar preventiv a fost refuzată.
În cazul în care refuzul de viză a fost efectuat de către o persoană împuternicită şeful compartimentului
în care au fost întocmite documentele poate solicita conducătorului compartimentului financiar contabil,
reanalizarea documentelor prezentate la viză.
Acesta, după ce controlează aceste documente poate aproba sau nu efectuarea operaţiilor iniţial
refuzate. În cazul menţinerii refuzului, dacă se insistă pentru efectuarea operaţiilor nevizate, conducătorul
compartimentului în cadrul căruia s-au emis documentele se poate adresa în scris conducătorului unităţii,
prezentând atât motivele refuzului cât şi motivaţia efectuării operaţiunilor.
Pe baza acestor documente, conducătorul unităţii poate dispune în scris efectuarea operaţiilor.
Conducătorul compartimentului financiar-contabil, în calitatea acestuia de împuternicit cu exercitarea
controlului financiar preventiv are obligaţia de a informa atât consiliul de administraţie cât şi Direcţia
Generală a Controlului Financiar de Stat cu privire la toate operaţiile refuzate la viză dar efectuate în dispoziţia
conducătorului unităţii.
Pe linia organizării şi exercitării controlului financiar preventiv sunt stabilite fapte ce constituie
contravenţie dintre care amintim:
- neemiterea ordinului sau deciziei de organizare a controlului financiar preventiv;
- atribuirea exercitării controlului financiar preventiv unei persoane care nu corespunde condiţiilor prevăzute
de lege
- întocmirea şi prezentarea la controlul financiar preventiv a unor documente în care sunt consemnate
operaţiile nelegale sau date nereale;
- vizarea pentru controlul financiar preventiv a documentelor cu operaţii prin care se încarcă prevederile
legale;
- înregistrarea în contabilitatea a documentelor care nu au viza controlului financiar preventiv sau viză
compartiment;
- nesesizarea organelor competente despre refuzul de viză.

2
1
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se poate face de organele de control financiar de
stat, organele de control financiar de gestiune şi de conducătorul compartimentului financiar contabil în cazul
prezentării la viză a unor documente ce conţin operaţii nereale, nelegale, neoportune şi nevizate de
compartimentul de specialitate.

4.2 CONTROLUL FINANCIAR DE GESTIUNE

Controlul financiar de gestiune este un control ulterior care urmăreşte respectarea dispoziţiilor legale
cu privire la gestionarea si gospodărirea mijloacelor materiale si băneşti pe baza documentelor înregistrate în
evidenţa tehnico-operativă şi contabilă.
Controlul financiar de gestiune are ca obiective principale:
- respectarea normelor legale cu privire la existenţa, integritatea, păstrarea şi paza bunurilor şi valorilor de
orice fel si deţinute cu orice titlu;
- utilizarea valorilor materiale;
- efectuarea declansărilor şi casărilor de bunuri;
- efectuarea prin numerar sau prin virament a încasărilor şi plăţilor în lei sau în valută;
- întocmirea şi circulaţia documentelor primare şi de evidenţa contabilă.
Controlul financiar de gestiune se exercită, de regulă, cel puţin o dată pe an, iar în gestiunile mici cel puţin
o dată la doi ani. Acest control se efectuează în totalitate sau prin sondaj în raport cu volumul, valoare şi natura
bunurilor, tentaţiile şi posibilităţile de sustragere, condiţiile de păstrare şi gestionare, frecvenţa abaterilor
constatate anterior.
În cadrul controlului prin sondaj, în aceasta acţiune sunt cuprinse un număr reprezentativ de repere şi
documente care să permită tragerea unor concluzii temeinice asupra respectării actelor normative din domeniul
financiar, contabil si gestionar.
În cazul constatării de prejudicii, controlul se extinde asupra întregii perioade în care, legal, pot fi luate
masuri de recuperare şi de tragere la răspundere a persoanelor vinovate.
Activităţile controlului financiar de gestiune se defăşoară pe baza programului anual de control
întocmit de către şeful compartimentului şi aprobat de consiliul de administraţie. În programul de control sunt
prevăzute pe unităţi de timp(luni, trimestru)gestiunile, şi în cadrul acestora: - activităţile ce urmează a se
controla :
- perioada supusă verificării;
- durata controlului ;
- organele de control ce urmează a efectua verificările.
Pentru fiecare acţiune înscrisă în programul de control, şeful compartimentului de control elaborează o
tematică în care se înscriu:
- principalele obiective;
- prevederile legale care reglementează activităţile ce urmează a fi controlate;
- persoanele desemnate;
- termenele de finalizare a acţiunilor.
Separat de această activitate, conducătorul compartimentului de control financiar în cadrul acţiunilor
de organizare întruneşte fiecare membru al echipei de control, prezentând atât principalele prevederi legale
care reglementează activitatea controlată, cât şi unele aspecte rezultate in activitatea anterioară de control şi
modul de verificare a constatărilor rezultate din aceasta.
Organele de control financiar de gestiune consemnează constatările în acte de control bilaterale(
procese verbale sau note de constatare) cu:
- indicarea prevederilor legale încălcate;
- stabilirea exactă a consecinţelor economice, financiare sau patrimoniale;
- stabilirea persoanelor vinovate, precum şi a măsurilor luate în timpul controlului şi a celor ce vor fi luate în
continuare.
Pentru abaterile constatate, se solicită note explicative scrise de la persoanele vinovate.
În cazul controlului prin inventariere a unei gestiuni, la procesul verbal se anexează: declaraţiile
gestionarilor, listele de inventariere, situaţia plusurilor şi minusurilor, explicaţiile gestionarilor.

2
2
Valorificarea constatărilor controlului financiar de gestiune are loc, în general conform următoarei
proceduri pe baza actelor de control întocmite, şeful compartimentului prezintă conducerii unităţii concluziile
controlului efectuat împreună cu măsurile ce se propun a fi luate în vederea înlăturării abaterilor şi tragerii la
răspundere a persoanelor vinovate.
Conducătorul unităţii are obligaţia să:
- analizeze măsurile propuse;
- dispună sancţionarea persoanelor vinovate şi recuperarea pagubelor;
- înainteze actele de control la organele de cercetare penală,.dacă este cazul.
La solicitarea instanţelor de judecată, conducătorul unităţii are obligaţia să dispună măsuri de control la
gestiunile cu probleme, necesare pentru stabilirea prejudiciilor produse prin infracţiune.
Atunci când nu se iau măsuri, de către conducătorul unităţii, şeful compartimentului de control are
obligaţia să sesizeze în scris Consiliul de Administraţie.

4.3 ORGANIZAREA ŞI EFECTUAREA INVENTARIERII PATRIMONIALE

Inventarierea este un ansamblu de operaţii prin care se constată existenţa elementelor de activ şi pasiv,
cantitativ şi valoric sau numai valoric, în patrimoniul unităţii la data efectuării.
Scopul inventarierii este stabilirea situaţiei reale a patrimoniului şi se efectuează în următoarele situaţii:
- la începutul activităţii, având drept scop principal stabilirea şi evaluarea elementelor patrimoniale ce
constituie aport la capitalul social;
- cel puţin o dată pe an de regulă la sfârşitul anului, cu condiţia valorificării şi cuprinderii rezultatelor
inventarierii în bilanţul contabil al anului respectiv.
Se mai efectuează şi în alte situaţii dintre care amintim:
- în cazul fuzionării, divizării sau încetării activităţii;
- la cererea organelor de control sau altor organe prevăzute de lege ;
- cu ocazia predării – primirii unei gestiuni;
- ca urmarea a calamităţilor naturale sau a unor cazuri de forţă majoră;
- ori de câte ori există indicii că ar fi plusuri sau minusuri în gestiune.
Răspunderea pentru gestionarea patrimoniului şi deci a organizării şi efectuării inventarierii revine
administratorului unităţii care are obligaţia să emită decizie scrisă prin care numeşte comisiile de inventariere,
formate din cel puţin două persoane cu pregătire corespunzătoare şi care trebuie să asigure efectuarea acesteia
la termenele stabilite.
Din comisie nu poate face parte gestionarul şi nici contabilul care ţine evidenţa gestiunii respective.
De asemenea, conducătorul unităţii are obligaţia să transmită comisiilor de inventariere instrucţiuni
scrise privind organizarea lucrărilor de inventariere adaptate la specificul unităţii.
În decizia de numire a comisiilor de inventariere se menţionează în mod obligatoriu:
- componenţa comisiei;
- responsabilul comisiei;
- modul de efectuare a inventarierii;
- gestiunile supuse inventarierii ;
- data de începere şi terminare a operaţiunilor.
Comisiile de inventariere sunt coordonate de o comisie centrală care are sarcina să organizeze,
instruiască, supravegheze şi să controleze modul de efectuare a operaţiilor de inventariere.
Pentru desfăşurarea în bune condiţii a inventarierii comisia are obligaţia să ia următoarele măsuri
organizatorice:
- luarea declaraţiei scrise de la gestionar;
- identificarea tuturor spaţiilor de depozitare ale gestiunii respective;
- sigilare locurilor ce urmează a se inventaria ulterior;
- bararea şi semnarea de către comisie a fişelor de magazie;
- întocmirea de către gestionar a raportului de gestiune;
- verificare stării instrumentelor de măsurare şi control.
În cazul în care gestionarul lipseşte din unitate se procedează astfel:

2
3
- comisia de inventariere aplică sigiliul şi comunică acest fapt conduceri unităţii;
- conducerea înştiinţează în scris pe gestionar şi stabileşte ziua şi ora fixată pentru începerea lucrărilor;
- dacă gestionarul sau reprezentantul său legal nu se prezintă, inventarierea se efectuează în prezenţa unei
alte persoane desemnate de conducere să-l reprezinte pe gestionar.
Este de preferat ca în timpul inventarierii să se sisteze orice primire sau eliberare de bunuri din
gestiune.
Operaţiunea de stabilire a rezultatelor inventarierii presupune efectuarea următoarelor acţiuni:
a) confruntarea faptic – scriptic;
b) stabilirea lipsurilor imputabile;
c) compensarea lipsurilor cu plusurile;
d) efectuarea scăzămintelor legale;
a). Confruntarea faptic – scriptic se realizează după efectuarea inventarierii faptice şi constă în
compararea datelor rezultate faptic cu cele din evidenţa contabilă. Pentru stabilirea rezultatelor inventarierii se
procedează astfel:
- se realizează controlul exactităţii stocurilor din fişele de magazie şi a soldurilor din contabilitate;
- de asemenea, are loc o confruntare a cantităţilor din liste cu evidenţa tehnico-operativă pentru fiecare
poziţie în parte;
- poziţiile cu diferenţe sunt preluate în lista centralizatoare iar pentru pagubele existente sunt luate explicaţii
scrise;
- pe baza acestor explicaţii se stabileşte caracterul plusurilor şi a minusurilor, al pierderilor şi deprecierilor;
- de asemenea, se elaborează propuneri privind modul de regularizare a diferenţelor, precum şi înregistrarea
în contabilitate a diferenţelor constatate.
b). În cazul constatării unor lipsuri imputabile, administratorii au obligaţia să ia măsuri pentru
imputarea acestora la valoarea de înlocuire, luându-se în considerare şi gradul de uzură dacă este cazul. Preţul
de înlocuire reprezintă costul de achiziţie al bunului respectiv la data constatării pagubei.
Pentru bunurile care nu mai pot fi cumpărate de pe piaţă, valoarea lor se stabileşte de către o comisie
de specialişti, de regulă, luându-se în considerare valoarea unor bunuri similare.
c). În cazul în care lipsurile în gestiune nu sunt considerate infracţiuni, se pot face compensări cu
plusurile constatate, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- existenţa riscului de confuzie între sorturile aceluiaşi bun în ceea ce priveşte aspectul exterior;
- diferenţe constatate în plus sau în minus să privească aceeaşi perioadă de gestiune şi aceeaşi gestiune;
- lipsurile constatate la inventariere să nu provină din sustragerea sau degradarea bunurilor respective
datorită vinovăţiei gestionarului;
d).În cazul compensării lipsurilor cu plusurile stabilite la inventariere scăzămintele legale se calculează
numai în situaţia în care cantităţile lipsă sunt mai mari cele constatate în plus. Pentru aceasta există anumite
norme de scăzăminte care nu se aplică anticipat ci numai după constatarea existenţei efective a lipsurilor şi
numai în limita acestora. Aceste norme sunt considerate limite maxime.
Diferenţa stabilită în minus în urma compensării şi a aplicării cotelor de scăzăminte, reprezintă
prejudiciu şi se recuperează de la persoanele vinovate la valoarea de înlocuire a bunului respectiv.
Formularele cele mai importante şi obligatorii în acelaşi timp, privind inventarierea sunt următoarele:
a) Decizia de inventariere – se întocmeşte de către administrator la solicitarea contabilului şef şi se ataşează
la dosarul de control sau de efectuare a inventarierii şi se arhivează la compartimentul financiar-contabil.
b) Declaraţia de inventar – se întocmeşte într-un exemplar de către un gestionar şi trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
- dacă gestionează valori materiale şi în alte locuri de depozitare şi are valorile materiale
aparţinând terţilor;
- dacă are cunoştinţă de existenţa unor plusuri sau minusuri în gestiune;
- dacă are valorile materiale nerecepţionate sau care trebuie expediate şi pentru care s-au
întocmit documente;
- dacă au primit sau eliberat valori materiale fără documente legale;
- dacă deţine numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din vânzarea bunurilor
gestionate;

2
4
- dacă există documente de primire – eliberare care nu au fost operate în evidenţa
gestiunii şi nu au fost predate la contabilitate;
- ultimul document de intrare şi ieşire a bunurilor.
Declaraţia de inventariere se semnează de gestionar şi se vizează la comisia de inventariere.
c) Procesul verbal de sigilare – se întocmeşte ori de câte ori se întrerup operaţiunile de inventariere şi se
părăseşte gestiunea sau când valorile supuse inventarierii se află în mai multe încăperi sau locuri de
depozitare.
d) Lista de inventariere – se întocmeşte, de regulă într-un exemplar la locul de depozitare. Serveşte ca
document pentru stabilirea plusurilor şi a lipsurilor de valori materiale, document justificativ de
înregistrare a plusurilor şi minusurilor în evidenţa magaziilor şi în contabilitate, document pentru
întocmirea Registrului inventar, document centralizator al operaţiunilor de inventariere.
- Listele de inventariere se semnează de către membrii comisiei de inventariere, de gestionar şi de
contabilitate pentru certificarea soldurilor.
e) Registrul inventar – este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează toate elementele
patrimoniale de activ şi pasiv, grupate în funcţie de natura lor.
Cuprinde următoare coloane:
- recapitulaţia elementelor inventariate;
- valoarea contabilă;
- valoarea de inventar;
- diferenţe din evaluare, valoare, cauze.
Rezultă că Registrul inventar este o sinteză a acţiunilor de inventariere efectuate în cursul uni exerciţiu
financiar. Elementele patrimoniale înscrise în acesta au la bază listele de inventariere sau alte documente
similare.
f) Procesul verbal privind rezultatele inventarierii – conţine în principal următoarele elemente:
- data întocmirii;
- numele şi prenumele membrilor comisiei;
- numărul şi data deciziei de numire a comisiei;
- gestiunea inventariată;
- data începerii şi terminări operaţiunii de inventariere;
- rezultatele inventarierii;
- concluziile şi propunerile comisiei privind cauzele plusurilor sau minusurilor, persoanele vinovate,
propuneri de măsuri de luat;
- volumul stocurilor depreciate, fără mişcare, cu mişcare lentă şi propuneri de măsuri privind reintegrarea lor
în circuitul economic, propuneri de casare şi declasare;
- constatări privind modul de gestionare, depozitare, conservare.
Propunerile cuprinse în procesul verbal al comisiei de inventariere se prezintă administratorului unităţii
care, cu avizul conducătorului compartimentului financiar-contabil şi al compartimentului juridic, decide
asupra soluţionării propunerilor făcute.
g) Nota explicativă – se solicită de către comisiile de inventariere ori de câte ori se constată deficienţe sau
abateri care atrag măsuri de sancţionare.
Se iau de la persoanele răspunzătoare, precum şi de la alte persoane care pot aduce clarificări asupra
împrejurărilor sau cauzelor care au condus la nerespectarea prevederilor legale.

2
5
CAPITOLUL V
CONTROLUL FINANCIAR EXERCITAT DE
ORGANELE DIN SUBORDINEA GUVERNULUI

5.1. EXERCITAREA CONTROLULUI FISCAL

5.1.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Conţinutul, forme, controlul fiscal cuprinde ansamblul activităţilor care au ca scop verificarea calităţii,
legalităţii şi sincerităţii declaraţiilor, precum şi verificarea corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii conform
legii, a obligaţiilor fiscale de către contribuabili şi activitatea de investigare şi constatare a evaziunii fiscale.
Procedura de efectuare a controlului fiscal diferă de la ţară la ţară, în funcţie de politica economică a
fiecăreia, dar cu majoritatea acestora s-a instituţionalizat ideea ca exercitarea acestuia să se facă în funcţie de
natura şi complexitatea propriului sistem fiscal sub următoarele trei forme: formal, documentar şi extern.

A. Controlul formal se exercită asupra tuturor declaraţiilor contribuabililor imediat după primirea
acestora de către serviciile însărcinate cu încasarea impozitelor şi taxelor datorate statului.
Controlul formal constă în examinarea, din punct de vedere al formei, a tuturor elementelor înscrise în
declaraţii, pentru a permite în special valorificarea ulterioară a acestor documente.
Această formă a controlului fiscal s exercită sistematic prin compararea datelor generale înscrise în
declaraţii cu cele înscrise în alte documente, eventual anexate, în scopul remedierii dacă această operaţiune
este posibilă sau în scopul continuării controlului.
B. Controlul documentelor este activitatea care constă în examinarea datelor înscrise în declaraţiile de
impunere, comparativ cu cele din situaţia fiscală a contribuabililor.
Este o formă de control ulterior care se desfăşoară la locul de depunere al declaraţiilor.
Sursele de informare ale controlului documentelor sunt formale din datele şi informaţiile înregistrate
atât în declaraţii şi alte documente aflate în dosarul contribuabililor cât şi alte documente, solicitate pe măsura
exercitării controlului.
Principalele obiective ale controlului documentelor sunt:
- depistarea contribuabililor care nu au depus declaraţiile de impunere, a celor rău platnici sau a
“evazioniştilor”;
- depistarea declaraţiilor eronate sau incomplete;
- selectarea dosarelor pentru controlul extern.
Metodologic, controlul documentelor este un proces format din mai multe faze, după cum urmează:
- Studierea dosarului care este faza premergătoare celei de control propriu-zis în vederea stabilirii
importanţei dosarului din punct de vedere al măririi veniturilor declarate, gradului de stabilitate la
contribuabililor şi exactităţii generale a informaţiilor.
- - Controlul exactităţii datelor şi a informaţiilor, în această fază analizându-se legăturile dintre
informaţiile înscrise în declaraţii şi cele înscrise în alte documente aflate la dosarul contribuabililor
în scopul comparării acestora cu alte date din dosare similare.
- Concluzii şi continuarea controlului documentelor.
În cadrul acestei faze în funcţie de rezultatele controlului, se pot întâlni următoarele situaţii:
- documentele sunt corect întocmite, dosarul continuându-şi cursul normal;
- constatarea unor erori minore şi izolate, situaţie în care acestea sunt notificate contribuabililor
pentru corectare;
- constatarea unor erori şi abateri semnificative de la prevederile legale, în acest caz solicitându-se
extinderea a controlului la sediul contribuabililor şi eventual la terţii cu care acesta se află în relaţii
economice.
C. Controlul extern este activitatea care se desfăşoară la sediul contribuabililor, ulterior depunerii de
către acesta a declarării de impunere, în vederea stabilirii realităţii în legătură cu unele abateri rezultate din
verificarea preliminară a acesteia ş a altor documente aflate la dosar.

2
6
Sursele de informare ale controlului extern sunt formate din ansamblul documentelor contabile ale
contribuabililor şi dacă este cazul şi a altor agenţi economici parteneri.
Principalele obiective ale controlului fiscal extern sunt:
- verificarea contabilităţii contribuabilului;
- confruntarea elementelor înregistrate în contabilitate cu realităţile faptice constatate pe termen;
- stabilirea abaterilor, şi în funcţie de acestea, a măsurilor de intrare în legalitate.
Din punct de vedere metodologic, controlul extern, ca formă a controlului fiscal, cuprinde două etape,
fiecare cuprinzând mai multe faze, după cum urmează:
 Controlul contabilităţii contribuabilului. În cadrul acestei etape, într-o primă fază se realizează la
sediul contribuabilului controlat, verificarea modului de înregistrare în contabilitate a întregii activităţii şi se
stabilesc eventualele abateri precum şi măsuri de înlăturare a lor.
Într-o fază următoare realizează confruntarea datelor din contabilitate cu date provenite de la alte
unităţi cu care contribuabilul se află în realităţi economice. Nu întotdeauna se parcurge şi această fază şi de
regulă se trece la cea mai importantă fază a acestei etape prin care se efectuează controlul sincerităţii
declaraţiilor de impunere pe baza datelor din contabilitate.
În cazul în care datele declarate nu corespund realităţi, se stabilesc diferenţele de impozitat şi în
funcţie de natura abaterilor constatate, răspunderile în sarcina persoanelor vinovate.
 Verificarea ansamblului situaţiei fiscale a contribuabilului se aplică doar anumitor
contribuabili despre care există indicii referitoare la practicarea unor activităţi nedeclarate sau din categoria
celor interzise de lege.
Este o procedură mai dificilă şi are în vedere, printre altele, verificarea corespondenţei, a datelor din
declaraţii cu situaţia patrimonială şi de trezorerie, etc.

5.1.2.REGLEMENTAREA CONTROLULUI FISCAL

În România sunt supuşi controlului fiscal contribuabilii, persoane fizice şi juridice, precum şi asociaţii
fără personalitate juridice cărora le revin obligaţii fiscale.
 Obligaţiile fiscale cuprind:
- obligaţia de declarare a bunurilor, a veniturilor impozabile sau după caz a impozitelor şi taxelor
datorate ;
- obligaţia de declarare, de investigare în evidenţele contabile şi de plată la termenele legale a
impozitelor, taxelor şi contribuţiile la fondurile speciale;
- obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a investiga în evidenţele contabile şi de plată, la termenele
legale, impozitele realizate prin stopaj la sursă;
- orice alte obligaţii care revin contribuabililor, în aplicarea legilor fiscale.
În exercitarea atribuţiilor ce le revin, organele fiscale au drepturi şi obligaţii multiple.
Dintre drepturile organelor fiscale cele mai importante sunt următoarele:
- să verifice în totalitate sau prin sondaj orice documente, registre sau evidenţe contabile ale
contribuabililor care pot fi relevate pentru stabilirea corectă a impozitelor datorate şi pentru modul
de respectare a obligaţiilor fiscale de către aceştia;
- să solicite contribuabililor controlaţi toate informaţiile şi justificările cu privire la abaterile
constatate;
- să solicite prezenţa contribuabililor sau a reprezentanţilor legali ai acestora, la sediul unităţii
fiscale;
- să facă constatări faptice cu privire la natura activităţilor producătoare de venituri impozabile;
- să stabilească în sarcina contribuabililor diferenţe de impozit şi taxe şi să calculeze majorări şi
penalităţi de întârziere pentru neplata la termenele legale a impozitelor şi taxelor datorate;
- să dispună corectarea în contabilitate a eventualelor erori constatate după depunerea situaţiilor
financiare anuale, în anul în care au fost constatate.
Organele fiscale trebuie să exercite controlul fiscal în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin
desfăşurarea activităţilor curente ale contribuabililor, având următoarele obligaţii mai importante:

2
7
- să cunoască şi să aplice corect, cu obiectivitate şi profesionalism prevederile legislaţiei contabile şi
fiscale;
- să întocmească şi să depună la sediul unităţii de care aparţine actele de control privind rezultatele
verificării, potrivit metodologiei de control;
- să utilizeze cu eficienţă timpul de control, să păstreze şi să apare secretul operaţiunilor
contribuabililor verificaţi;
- să sesizeze organe de urmărire penală în legătură cu anumite constatări ce ar putea întruni
elementele constitutive ale unei infracţiuni constatate cu ocazia exercitării atribuţiilor de control
fiscal.

5.2 OBIECTIVELE ŞI ORGANIZAREA CONTROLULUI FINANCIAR EXERCITAT DE


ORGANELE MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE

Controlul financiar al statului cuprinde în sfera sa de activitate controlul administrării şi utilizării


mijloacelor financiare ale organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, precum şi ale instituţiilor de
stat şi verifică respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea desfăşurată de către regii
autonome, societăţi comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor acestora către
stat.
Principalele obiective ale controlului financiar de stat sunt:
- administrarea şi utilizarea fondurilor acordate de la buget pentru cheltuielile de funcţionare şi întreţinere a
organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat;
- utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de interes general sau subvenţionarea
unor activităţi;
- folosirea mijloacelor şi fondurilor precum şi respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea
agenţilor economici cu capital de stat;
- exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţă şi actele de constituire a societăţilor comerciale şi a
celorlalţi agenţi economici urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor
obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;
- prevenirea şi combaterea fraudelor şi infracţiunilor de regimul fiscal, vamal şi de preţuri.
Organul central al puterii executive care aplică strategia şi programul Guvernului în domeniul
orientării economice şi finanţelor publice este Ministerul Finanţelor.
Acesta exercită administrarea generală a finanţelor publice şi acţionează pentru stimularea desfăşurării
activităţii economice pe criterii de eficienţă şi echilibru economic.
O atribuţie principală a Ministerului Finanţelor constă în aceea că exercită prin intermediul organelor
sale controlul şi supravegherea financiară a instituţiilor publice, precum şi a celorlalţi agenţi economici.
În îndeplinirea acestei atribuţii Ministerul Finanţelor are dreptul să emită dispoziţii obligatorii pentru
luarea măsurilor de respectare a legii şi să ia măsuri de aplicare a sancţiunilor legale.
Controlul financiar de stat este organizat şi funcţionează în cadrul Ministerului Finanţelor prin Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală prin:
1. Garda Financiară
2. Directia de Control Financiar
3. Directia Generala de Inspectie Fiscala
4. Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice Judeţene şi a Municipiului Bucureşti, în subordinea căreia
funcţionează administraţiile finanţelor publice ale sectoarelor municipiului Bucureşti;
5. Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

2
8
5.3 AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ

Incepând cu data de 1 octombrie 2003, a fost înfiinţată Agentia Nationala de Administrare Fiscala,
entitate care inglobeaza toate functiile de administrare fiscala realizate anterior in cadrul departamentului
specializat din Ministerul Finantelor Publice, precum si functiile suport care se afla intr-o stransa
interdependenta in realizarea obiectivelor agentiei.
Acesta Agentie, care a devenit operationala la 1 ianuarie 2004, are in subordine structurile de
administrare si colectare a veniturilor la bugetul de stat din cadrul Directiilor finantelor publice judetene si a
municipiului Bucuresti si Directiei generale de administrare a marilor contribuabili si isi desfasoara activitatea
in domeniul impozitelor, taxelor, contributiilor si al altor venituri bugetare prin intermediul procedurilor de
gestiune, colectare, control fiscal, solutionare a contestatiilor si dezvoltarea unor relatii de parteneriat cu
contribuabilii, inclusiv prin acordarea de servicii de asistenta.
Prin Ordonanta nr.86 din 2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar-fiscală,
Guvernul României a dispus ca Departamentul de Administrare Fiscala să preia de la 1 octombrie 2003
activitatea de control fiscal şi de soluţionare a contestaţiilor în domeniul veniturilor bugetare reprezentând
contribuţiile sociale.
Această măsură de unificare a organismelor cu atribuţii de control fiscal a permis atât eliminarea
paralelismelor din activitatea de control, prin constituirea unor echipe aparţinând aceleiaşi instituţii, cât şi
utilizarea de metodologii unice de control.
Incepând cu data de 1 ianuarie 2004, şi celelalte activităţi legate de colectarea contribuţiilor sociale,
respectiv gestiunea declaraţiilor şi colectarea veniturilor, calcularea dobânzilor şi penalităţilor, instituirea unor
măsuri de executare silită, constituie atribuţii ale Agentiei Nationale de Administrare Fiscală.
Un asemenea act normativ aduce o serie de avantaje atat bugetului public, cat si contribuabililor, dintre
care mentionam:
1. mai buna performanta a colectarii efectuata de catre o autoritate unica, indiferent de destinatia
platii (bugetul de stat sau bugetele speciale);
2. cresterea conformarii voluntare printr-o abordare integrata a controlului fiscal privind
impozitele si contributiile sociale datorate;
3. scaderea poverii conformarii voluntare pentru contribuabili, ca urmare a reducerii numarului
platilor, a declaratiilor si al institutiilor cu care trebuie sa intre in contact.
Dintre principalele atribuţii amintim:
- elaborează procedee şi tehnici de control pe domenii ale activităţii de control financiar;
- acţionează pentru adaptarea pregătirii profesionale la exigenţele economiei de piaţă, creşterea gradului de
formare şi documentare a aparatului de control;
- colaborează cu departamente şi direcţii din minister, poliţie, procuratură, justiţie pe linia elaborării,
aplicării şi executării reglementărilor pe planurile financiar, fiscale şi contabile şi a prevenirii şi combaterii
fenomenelor de evaziune, fraude, infracţiuni;
- întocmeşte şi prezintă spre aprobare conducerii ministerului proiectele de program de activităţi ministeriale
ale aparatului de control financiar de stat.
Salariaţii cu sarcini de control răspund disciplinar, contravenţional sau penal în situaţiile în care nu
îndeplinesc sau îndeplinesc defectuos sarcinile care le revin.
Organele controlului financiar de stat sunt împuternicite prin lege să constate fapte care constituie
contravenţie referitoare la obligaţiile ce revin conducerilor şi salariaţilor administraţiei centrale şi locale şi a
agenţilor economici supuşi controlului.
Activitatea aparatului de controlului financiar de stat se desfăşoară pe bază de programe trimestriale
aprobate de conducerea Ministerului Finanţelor. Prin aceste programe se urmăreşte respectarea actelor
normative în domeniile financiar-contabil, bugetar şi fiscal.
Pe baza sarcinilor ce le revin prin programul aprobat, Direcţiile judeţene întocmesc propriul program
de activitate.
Nominalizarea agenţilor economici la care se efectuează controlul trebuie să ţină cont de normele
legale care prevăd că: într-un an calendaristic un agent economic poate face obiectul unui singur control al
contabilităţii, corectitudinii bilanţurilor şi determinării sumelor datorate statului.

2
9
În funcţie de alte acţiuni de analiză, sesizări şi reclamaţii se pot efectua şi mai multe controale într-un
exerciţiu financiar sau bugetar.
Pentru evitarea controlului repetat fiecare Direcţie teritorială are obligaţia să ţină o evidenţă a acţiunilor
de control pentru fiecare agent economic. La începutul fiecărei luni prin programul lunar, la sediul Direcţiilor
de control se desfăşoară activitatea de informare şi documentare a întregului aparat asupra reglementărilor
financiar-contabile şi fiscale nou apărute, analiza actelor de control întocmite în luna precedentă şi pregătirea
acţiunilor pentru luna curentă prin studierea tematicelor şi a actelor normative care reglementează problemele
ce vor fi verificate.
Actele de control financiar în care se consemnează constatările rezultate sunt următoarele:
a) proces verbal de control;
b) proces verbal de constatare a contravenţiilor;
c) notă de constatare;
d) notă unilaterală;
e) notă de prezentare.
a). Procesul verbal de control este principalul act ce se întocmeşte într-o acţiune de control şi are o
parte introductivă în care se menţionează:
- numele şi prenumele organului de control;
- temeiul legal şi delegaţia în baza căreia se efectuează controlul;
- perioada supusă controlului;
- tematica;
- perioada în care s-a desfăşurat controlul;
- denumirea agentului economic verificat şi a altor date de identificare;
- persoanele care îl reprezintă legal.
În cuprinsul acestui proces verbal se consemnează constatările rezultate în urma efectuării controlului.
Pentru fiecare deficienţă se consemnează în mod obligatoriu următoarele elemente:
- conţinutul abaterii;
- dispoziţiile legale încălcate;
- consecinţele economice, financiare, bugetare, fiscale şi evaluarea acestora;
- numele şi prenumele şi funcţia persoanelor răspunzătoare;
- măsurile propuse .
- măsurile operative luate în timpul controlului cu menţionarea documentelor pe bază cărora s-au
materializat;
La încheierea procesului verbal se consemnează faptul că la terminarea controlului au fost restituite
toate actele şi documentele puse la dispoziţia organului de control, precum şi numărul de exemplare în care a
fost întocmit procesul verbal.
Procesul verbal de control se semnează de organele de control şi conducerea agenţilor economici
controlaţi. În cazul în care sunt consemnate fapte ce atrag răspunderea penală procesul verbal se semnează
obligatoriu şi de persoanele răspunzătoare.
Obiecţiunile agenţilor economici asupra constatărilor organelor de control trebuie clarificate înainte de
semnarea procesului verbal. În cazul în care acestea se menţin, ele se prezintă în scris în termen de trei zile de
la semnarea procesului verbal.
La procesul verbal se anexează situaţii, tabele, documente şi note explicative, necesare susţinerii
constatărilor. Notele explicative se iau în cazurile în care se constată abateri sau deficienţe care atrag măsuri de
sancţionare, imputare sau care întrunesc elementele unei infracţiuni.
Aceste note explicative sunt luate de la persoanele făcute răspunzătoare pentru abaterile constatate de
la alte persoane pentru clarificarea cauzelor şi împrejurărilor are au condus la nerespectarea prevederilor
legale. Se întocmesc sub formă de răspunsuri la întrebările formulate de organele de control.
În funcţie de răspunsurile date în notele explicative se definitivează constatările controlului. În cazul în
care cu ocazia controlului se constată fapte penale se întocmeşte proces verbal separat care se semnează şi de
persoanele răspunzătoare şi de eventualii martori în prezenţa cărora s-a făcut constatarea, acest act fiind
înaintat organelor de urmărire penală.
b) Procesul verbal de constatare a contravenţiilor cuprinde, în principal următoarele:

3
0
- numele, prenumele şi funcţia celui care îl încheie;
- fapta contravenţională constatată şi amenda;
- persoana răspunzătoare;
- ocupaţia, domiciliul şi actul de identitate;
- obiecţiunile formulate şi contraveniente;
- numele, prenumele şi domiciliul martorilor.
Procesul verbal se încheie în trei exemplare: unul pentru contravenient, unul pentru organul care a
aplicat amenda şi unul pentru secţia financiară care execută amenda.
c) Nota de constatare se foloseşte atunci când în cursul controlului se fac constatări a căror
reconstituire ulterioară nu mai este posibilă sau când este necesar a se lua măsuri urgente pentru înlăturarea
unor abateri. În nota de constatare se consemnează situaţiile de fapt şi măsurile luate operativ pentru
remedierea deficienţelor constate. Se semnează de către organul de control şi de către şeful compartimentului
unde s-a constatat abaterea.
4 d) Nota unilaterală se întocmeşte atunci când în urma controlului nu se constată abateri.
e) Nota de prezentare reprezintă un raport personal al organului de control cu privire la abaterile
constatate, concluzii şi propuneri formulate.
Pentru valorificarea controlului financiar de stat organele specializate din cadrul Direcţiei de îndrumare
şi control fiscal au dreptul să dispună următoarele:
- luarea de măsuri în vederea înlăturării şi prevenirii neregulilor constatate;
- corectarea şi completarea bilanţurilor contabile şi vărsarea la buget a impozitelor datorate;
- aplicarea de măsuri pentru respectarea prevederilor legale în domeniul preţurilor şi tarifelor;
- suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile şi fiscale;
Astfel, în baza actelor de control încheiate se dispun măsuri pe care conducerea unităţii verificate este
obligată să le ducă la îndeplinire în termenele stabilite de organul de control. În acest sens, Ministerul
Finanţelor prin organele sale specializate, emite “Dispoziţie de înlăturare şi prevenire a deficienţelor”. Acest
document cuprinde dispoziţiile date unităţii controlate şi să transmită după încheierea actului de control în
termen de 30 de zile de la terminarea controlului.
Dacă în urma acţiunii de control au rezultat sume datorate bugetului statului, se întocmeşte documentul
“aviz de urmărire încasare”, care se transmite Direcţiei de Impozite şi Taxe pentru încasarea sumelor. În acest
document se menţionează impozitele stabilite la control, cele vărsate efectiv şi diferenţa de încasat pe categorii
de impozite şi taxe.

5.4. CONTROLUL FINANCIAR EXERCITAT DE GARDA FINANCIARĂ

Garda Financiară este instituţie publică de control, cu personalitate juridică, care exercită controlul
operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte din domeniul
economic, financiar şi vamal, care au ca efect evaziunea şi frauda fiscală, organizată ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale în subordinea Ministerului Finanţelor Publice.
La solicitarea Gărzii Financiare, Ministerul Administraţiei şi Internelor asigură din cadrul subunităţilor
specializate de intervenţie rapidă a poliţiei, personalul necesar pentru asigurarea protecţiei şi siguranţei
operaţiunilor desfaşurate de comisarii Gărzii Financiare în realizarea actului de control. Garda Financiară este
condusă de un comisar general. In vederea realizării atribuţiilor sale, pentru combaterea actelor şi faptelor de
evaziune şi fraudă fiscală, Garda Financiară efectuează controlul operativ şi inopinat cu privire la:
- respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii si combaterii a oricăror acte şi fapte
interzise de lege;
- respectarea normelor de comerţ, urmărirea, prevenirea depistarea şi înlaturarea operaţiunilor ilicite;
- modul de producere, depozitare, circulaţie si valorificare a bunurilor, în toate spaţiile în care se
desfaşoara activitatea agenţilor economici;
- participarea în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii specizalizate, la
acţiuni de depistare şi combatere a activităţilor ilicite care generează fenomene de evaziune şi fraudă
fiscală.

3
1
Garda Financiară, în exercitarea atribuţiilor proprii, încheie acte de control operativ şi inopinat,
constată prin proces – verbal contravenţiile săvârşite si aplică amenzile legale.
Personalul Gărzii Financiare execută :
- operaţiuni de control curent ;
- operaţiuni de control tematic.
Controlul curent se execută operativ şi inopinat pe baza legitimaţiei de control, a insignei de
împuternicire şi a ordinului de serviciu. Controlul tematic se execută de către comisarii Gărzii Financiare pe
baza ordinelor date de conducerea Autorităţii Naţionale de Control.
Persoana care dispune controlul tematic stabileşte obiectivele de verificat, entităţile supuse controlului,
perioada asupra careia se efectuează verificarea, precum şi durata controlului. La orice acţiune de control
participă minimum 2 comisari.Personalul Gărzii Financiare nu va fi angrenat în acţiuni de control fiscal de
natura celor privind stabilirea, urmărirea si incasarea veniturilor bugetare.
În indeplinirea atributiilor ce le revin, comisarii Garzii Financiare au multiple drepturi si competente
dintre care aminintim:
● să efectueze controale în spaţiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează
bunuri ori se desfăşoară activităţi ce cad sub incidenţa actelor normartive în vigoare cu privire
la prevenirea, descoperirea si combaterea oricăror acte si fapte care sunt interzise de acestea;
● să verifice respectarea reglementarilor legale privind circulaţia mărfurilor pe drumurile
publice, în porturi, căi ferate şi fluviale, aeroporturi, în vecinatatea punctelor vamale,
antrepozite, zone libere, precum şi în alte locuri în care se desfasoară o asemenea activitate;
● să verifice legalitatea activităţilor desfăşurate, existenţa şi autenticitatea dcumentelor
justificative în activităţile de producţie şi prestări de servicii ori pe timpul transportului,
depozitării şi comercializării bunurilor şi să aplice sigilii pentru asigurarea integrităţii bunurilor;
● să dispună masuri cu privire la confiscarea, în condiţiile legii, a bunurilor a căror fabricaţie,
depozitare, transport sau desfacere este ilicită, precum şi a veniturilor realizate din activităţi
comerciale sau prestări de servicii ne legale şi să ridice documentele financiar – contabile şi de
altă natură care pot servi la dovedirea contravenţiilor sau, după caz, a infracţiunilor;
● să constate acte sau fapte care au avut ca efect evaziunea şi frauda fiscală, să solicite
organelor fiscale stabilirea obligaţiilor fiscale în întregime datorate, să ceară organelor de
executare competente, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor
bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, luarea măsurilor asiguratorii ori de câte ori
există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmarire sau sa-si ascundă ori să îşi risipească
averea şi să sesizeze, după caz, organele de urmărire penală;
● să constate contraventiile şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit competenţelor
prevazute de lege;
● să intocmească acte de control operativ şi inopinat privind rezultatele verificărilor, să aplice
măsurile prevăzute de normele legale şi să sesizeze organele competente în vederea valorificării
constatărilor;
● să oprească mijloacele de transport, în condiţiile legii, pentru verificarea documentelor de
însoţire a bunurilor şi persoanelor transportate;
● să solicite instituţiilor financiar – bancare, de asigurări si reasigurări, in condiţiile legii date,
sau după caz, documente, în scopul instrumentarii si fundamentării constatărilor cu privire la
săvârşirea unor fapte ce contravin legislaţiei în vigoare.
Comisarii Gărzii Financiare poartă uniformă cu însemne specifice şi sunt dotaţi cu armament.
Personalul Gărzii Financiare este obligat să respecte legea, să aibă o conduită corectă, să fie integru şi
incoruptibil, să acţioneze cu hotărâre pentru prevenirea şi combaterea oricăror acte de natura să ştirbească
autoritatea si prestigiul instituţiei.
Garda Financiară cooperează cu organele cu atribuţii similare din alte state, pe baza tratatelor
internaţionale la care România este parte sau pe baza de reciprocitate, precum şi cu organismele de combatere
a fraudei din cadrul Uniunii Europene, în cauzele de interes comun, potrivit protocoalelor încheiate în acest
sens.

3
2
6. EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI PARADISURILE FISCALE

6.1 EVAZIUNEA FISCALĂ

6.1.1. CONCEPTUL ŞI FORMELE EVAZIUNII FISCALE

Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale deosebit de importante cu care se
confruntă statele lumii. Având în vedere că eradicarea evaziunii fiscale este încă un deziderat, statele încearcă
să găsească soluţii pentru a limita cât mai mult consecinţele nedorite ale acestui fenomen.
Efectele negative indiscutabile pe care le generează fenomenul evaziunii fiscale se resimt direct asupra
nivelului încasărilor veniturilor fiscale, determinând importante distorsiuni în mecanismul funcţionării pieţei.
În România fenomenul evaziunii fiscale a luat, în ultimii douăzeci de ani, o amploare deosebită,
afectând grav dezvoltarea economică a ţării. Cu toate acestea, fenomenul evaziunii fiscale este în continuare
foarte greu de controlat şi de cuantificat. Acest lucru se datorează mai multor factori, dintre care amintesc
imperfecţiunile şi particularităţile legislaţiei fiscale, nivelul scăzut de trai al majorităţii populaţiei, gradul redus
de civilizaţie, de cultură şi conştiinţă civică, politicile fiscale agresive pe care statul le promovează şi nu în
ultimul rând corupţia, care este prezentă în structurile organelor cu atribuţii în combaterea fenomenului
evaziunii fiscale.

Definiţia evaziunii fiscale


Potrivit art. 1 din Legea nr. 87/1994, evaziunea fiscală reprezintă “sustragerea prin orice mijloace, în
întregime sau în parte, de la plata impozitelor şi a altor sume datorate bugetului asigurărilor sociale de stat şi
fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice sau juridice române sau străine, denumite în
continuare contribuabili”. Noua Lege nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu ne dă
însă o definiţie a noţiunii de evaziune fiscală.
Indiferent de modul cum este definit acest fenomen, evaziunea fiscală reprezintă, în cele din urmă,
neîndeplinirea, cu rea credinţă, de către contribuabil, a obligaţiilor fiscale. În ceea ce priveşte infracţiunile de
evaziune fiscală, acestea includ faptele incriminate ca atare în legea penală.
Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor au determinat “stimularea”
acestora pentru a inventa diverse procedee de eludare a obligaţiilor fiscale.
Cu privire la definirea evaziunii fiscale au existat şi există mai multe păreri. Astfel evaziunii fiscale i se
asociază trei sensuri şi o dublă apreciere în ceea ce priveşte legalitatea. Primul sens ce i s-a atribuit evaziunii
fiscale, mai ales în perioada interbelică, a fost cel în care noţiunea de evaziune a fost inclusă în cea de fraudă.
Al doilea sens, şi cel mai folosit, prin care e cunoscută evaziunea fiscală este arta de a evita căderea în câmpul
de atracţie al legii fiscale şi potrivit acestei percepţii evaziunea fiscală este oarecum asimilată fraudei. Cel de-
al treilea sens constituie un termen generic şi desemnează totalitatea manifestărilor de fugă din faţa
impozitelor. Aceasta este o definire în sens larg a evaziunii fiscale care înglobează şi frauda. Astfel în
literatura de specialitate evaziunea fiscală este definită ca sustragerea de la impunere a plătitorului de impozite.
În acest cadru se apreciază că se manifestă două forme de evaziune:
- la adăpostul legii (legală);
- cu încălcarea legii(ilicită sau frauduloasă).
Evaziunea fiscală legală constă în sustragerea practicată ca urmare a interpretărilor legale, materia
impozabilă fiind redusă pe baza diverselor căi permise de lege astfel încât acţiunea nu dă naştere la
contravenţii sau infracţiuni.
Evaziunea fiscală frauduloasă constă în ascunderea obiectului impozabil sau folosirea altor căi de
sustragere de la plata impozitului datorat astfel încât contribuabilii ce o săvârşesc se află sub incidenţa legii
penale sau a sancţiunilor contravenţionale .În cadrul noii legislaţii româneşti a fost luat în considerare şi acest
fenomen având în vedere realitatea manifestărilor sale şi a tentaţiei unor contribuabili de a se sustrage prin
mijloace frauduloase de la plata obligaţiilor fiscale.
Conform legii (legea 87/`96 privind combaterea evaziunii fiscale), evaziunea fiscală se defineşte ca
fiind sustragerea prin orice mijloace în întregime sau în parte de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume

3
3
datorate bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoane fizice şi
juridice, române şi străine denumite contribuabili. Această definiţie a evaziunii fiscale se referă doar la
evaziunea frauduloasă.
Evaziunea fiscală legală poate fi apreciată ca o uzanţă faţă de prevederile legii pentru uşurarea sarcinii
fiscale suportate de către contribuabili. Ansamblul posibilităţilor oferite de cadrul legal pentru uşurarea sarcinii
fiscale mai poate fi denumit şi facilitate fiscală potenţială, iar diminuarea efectivă a sarcinii fiscale ca urmare a
comportamentului adecvat al contribuabililor poate fi numit facilitate fiscală împlinită sau efectivă.
Posibilităţile legale destinate să uşureze sarcina fiscală sunt diverse şi diferă de la o ţară la alta. Astfel,
în multe ţări se acordă reduceri ale impozitului pe venit în favoarea agenţilor economici care investesc o parte
din profitul realizat în achiziţii de maşini, utilaje şi alt echipament tehnologic, stimulând astfel acumularea de
capital. De asemenea se permite amortizarea accelerată a capitalului fix, având drept efect diminuarea
venitului impozabil precum şi constituirea diverselor rezerve sau provizioane care se scad din veniturile brute
obţinute astfel încât mărimea materiei impozabile se reduce.
Pentru uşurarea sarcinii fiscale în cazul companiilor transnaţionale se realizează înfiinţarea unor filiale
ale acestora unde fiscalitatea este mai redusă(în paradisuri fiscale), prin intermediul cărora se derulează cea
mai însemnată parte a operaţiunilor economice. De menţionat că în multe cazuri aceste operaţii sunt fictive,
înregistrându-se doar scriptic.

6.1.2 ASPECTE SPECIFICE DE EVAZIUNE PE CATEGORII DE OBLIGAŢII FISCALE

Practica acţiunilor de control pentru identificarea evaziunii fiscale pe categorii de venituri confirmă
faptul că unităţile cu capital majoritar de stat deţin o pondere mai mare în totalul sumelor sustrase în raport cu
societăţile cu capital privat.
Pe categorii de obligaţii fiscale, acţiunile de control au scos în evidenţă anumite deficienţe cu un grad
mai mare de manifestare. Astfel în ceea ce priveşte impozitul pe profit, deficienţele se referă la:
- reducerea bazei de impozitare prin includerea în costuri a unor cheltuieli fără documente justificative sau fără
bază legală (amenzi, penalităţi, cheltuieli preliminare, etc) ;
- înregistrarea unor cheltuieli supradimensionate sau peste limita admisă (amortizări, cheltuieli social culturale,
cheltuieli de deplasare, de protocol, etc) ;
- deducerea unor cheltuieli personale ale asociaţilor ;
- neînregistrarea integrală a veniturilor realizate prin neîntocmirea documentelor de evidenţă primară sau
înscrierea unor preţuri de livrare sub cele practicate efectiv ;
- necalcularea de către organizaţiile non profit a impozitului aferent unor activităţi economice;
- neînregistrarea în contabilitate a diferenţelor stabilite la control.
În ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugată acţiunile de control evidenţiază următoarele fapte ce
constituie evaziune fiscală:
- aplicarea eronată a regimului deducerilor ;
- necuprinderea unor operaţiuni în baza de calcul care intră în sferă TVA;
- neînregistrarea ca plătitor de TVA la atingerea plafonului valorilor anuale stabilite prin lege;
- sustragerea de la plata TVA aferentă importului de bunuri prin prezentarea unor acte de donaţie fictive în loc
de acte de cumpărare;
- neutilizarea sau utilizarea defectuoasă a formularisticii tipizate.
În ceea ce priveşte impozitul pe salarii, faptele ce conduc la evaziune fiscală se referă la:
- neimpozitarea tuturor sumelor plătite salariaţilor cu titlul de venituri salariale;
- aplicarea incorectă a tabelelor de impozitare;
- nereţinerea şi nevirarea impozitului pe salariul datorat persoanelor angajate pe bază de convenţii civile.
Cauzele care generează evaziunea fiscală sunt următoarele:
- comportamentul negativ al contribuabililor;
- necunoaşterea sau ignorarea legislaţiei;
- interpretarea şi aplicarea eronată a legislaţiei;
- nerespectarea reglementărilor privind organizarea evidenţei patrimoniului, veniturilor, cheltuielilor şi
rezultatelor financiare şi neconducerea corectă a evidenţei contabile.

3
4
Conform Legii nr. 241 din 15.07.2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale:

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu amendă de la 5000lei la 300000 lei fapta contribuabilului


care, cu intenţie, nu reface documentele de evidenţă contabilă distruse, în termenul înscrisîn documentele de
control, deşi acesta putea să o facă.
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă refuzul
nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, după ce a fost somată de trei ori,documentele
legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale.
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, împiedicarea,
sub orice formă, a organelor competente, de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte,ori pe
terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale.
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă, reţinerea şi
nevărsarea, cu intenţie, în cel mult30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu
reţinere la sursă.
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare dela 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi,
punerea în circulaţie fără drepta timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate în domeniulfiscal,
cu regim special.
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi,
tipărirea sau punerea încirculaţie cu ştiinţă, de timbre, banderole sau formulare tipizate, utilizateîn domeniul
fiscal, cu regim special, falsificate.
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi,
stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat
obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat,
ori compensări datorate bugetului general consolidat.
Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea
unor drepturi, următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:
a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor
comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
c) evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni
reale sau evidenţierea altor operaţiuni fictive;
d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat
electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor;
e) executarea de evidenţe contabile duble, folosind înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;
f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă
sau declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;
g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate
în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codul penal.
Dacă prin faptele prevăzute s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul
monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 2
ani. Dacă prin faptele prevăzute s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei
naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani.

6.1.3.POSIBILITĂŢI DE COMBATERE ŞI DE PREVENIRE A EVAZIUNII FISCALE

Organele fiscale centrale şi locale au sarcina să combată şi să prevină evaziunea fiscală.In acest scop, aparatul
fiscal trebuie să fie temeinic pregătit profesional şi să aibă o comportare corectă, demnă, ireproşabilă, să
cunoască toate căile practicării evaziunii fiscale, să informeze mai întâi agenţii economici asupra conţinutului
legislaţiei fiscale, să-i îndrume cu privire la modul de ţinere a contabilităţii proprii, la întocmirea
documentelor, la completarea declaraţiilor de impunere, la calcularea corectă a bazei impozabile, la aplicarea

3
5
întocmai a cotelor de impozit, să exercite un control riguros, ferm, intransigent, asupra plătitorilor de impozite
şi, în caz de abateri, să aplice sancţiunile fiscale legale.
Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale necesită ca guvernul să investească resurse importante din bugetul
statului în salarizarea corespunzătoare a personalului, în dotarea materială foarte bună (mijloace de transport
moderne, în tehnologie informatizată de înaltă clasă, mijloace de comunicaţii eficiente etc.), angajarea de
specialişti în domeniile conexe ale controlului fiscal (jurişti, ingineri, informaticieni ş.a.). în acelaşi timp este
necesară conlucrarea între organele de control şi serviciile secrete, acestea din urmă având posibilitatea de a
oferi informaţii exacte despre fenomenul evaziunii fiscale (firmele implicate, persoane, filiere, locuri de
depozitare şi comercializare, transferurile de numerar sau decontările bancare, identificarea persoanelor
corupte din sistem sau implicate în activităţi comerciale nelegale etc.).
Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale necesită elaborarea unei legislaţii adaptate permanent la realităţile
existente cu sancţiuni care să permită în primul rând recuperarea creanţelor cuvenite bugetului statului,
sancţionarea drastică a celor vinovaţi, precum şi retragerea unor drepturi de a mai desfăşura activităţi
comerciale pe teritoriul ţării.
Pentru combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale pot fi folosite următoarele căi:
 unificarea legislaţiei fiscale şi mai buna corelare a acesteia cu ansamblul cadrului
legislativ din economie;
 eliminarea acelor prevederi din actele normative, care pot favoriza evaziunea fiscală
şi o mai bună corelare a facilităţilor fiscale;
 reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului Finanţelor, astfel
încât să se elimine paralelismul şi suprapunerile din activitatea organelor de control financiar în ceea ce
priveşte supravegherea fiscală şi combaterea evaziunii fiscale;
 organizareaaparatului fiscal pe baza principiului separării atribuţiilor;
 trecerea în prim plan a controlului prin sondaj şi a controlului permanent;
 editarea unor publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor, care să faciliteze
interpretarea unitară a actelor normative;
 stabilirea unui raport optim între salariu şi stimulente pentru cointeresarea aparatului
fiscal şi chiar desfiinţarea acestui sistem păgubos atât pentru stat, cât şi pentru contribuabil;
 implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru
identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist;
 instituirea unui sistem intern de pregătire permanentă a personalului din Ministerul
Finanţelor, cu atribuţii în identificarea şi combaterea evaziunii fiscale

3
6
6.2. PARADISURILE FISCALE

6.2.1. DEFINIŢIA ŞI CARACTERISTICILE PARADISURILOR FISCALE

Apariţia şi evoluţia paradisurilor fiscale are legături strânse cu istoria spălării banilor, care a prins
rădăcini într-o epocă în care rigoarea normelor morale era împinsă la paroxism. Fenomenul spălării banilor a
înmugurit în epoca medievală, când, condamnată de Biserica Catolică, camăta era considerată o crimă, un
păcat capital, de o gravitate similară traficului cu droguri din ziua de astăzi.
Negustorii şi cămătării anticipau tehnicile moderne de ascundere, transferare şi spălare a banilor. Când
negustorii negociau împrumuturi pe termen lung, umflau artificial rata de schimb, suficient cât să acopere şi
plata dobânzilor, pretinzând că acestea sunt un fel de recompensă pentru riscul asumat. Chiar dacă termenul de
“spălare de bani” este de dată relativ recentă, se poate aprecia că, atât timp cât există această nevoie de a
masca anumite transferuri financiare, fenomenul s-a produs la acea data.
Paradisul fiscal corespunde unui stat sau zone geografice în care o persoană fizică sau juridică se
bucură de un sistem fiscal pivilegiat, fie pentru că nu plăteşte impozite, fie pentru că impozitul se determină în
cote mai mici decât în ţara de origine.
Termenul propriu-zis de paradis fiscal este preluat din limba engleză, de la cuvântul “tax-haven”, care
înseamnă ”refugiu fiscal”. Definirea acestui termen este destul de dificilă, unii autori considerând că “există
atâtea definiţii câte paradisuri fiscale sunt”. Însă, pentru a defini un teritoriu drept paradis fiscal, el trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: facilităţi fiscale reduse, birocraţie scăzută, stabilitate politică şi socială, o
protecţie a patrimoniului, o infrastructură bine dezvoltată, precum şi profesionişti competenţi şi o publicitate
promoţională.
Roger Brunet ne ofera o definitie a paradisurilor fiscale : "numim paradis fiscal un teritoriu în care
persoanele fizice si societatile comerciale considera ca sunt mai putine punctionate fiscal decât în alta parte".
Astfel,"paradisurile fiscale" presupun un teritoriu in care nivelul fiscalitatii este foarte scazut, cel putin pentru
anumite categorii de venituri, secretul bancar si commercial sunt asigurate la un nivel foarte ridicat, iar
circulatia diverselor valute si schimbul valutar nu este supus nici unei restrictii, aceste conditii fiind stabilite
atat prin lege dar in egala masura si prin traditie2.
Principalele caracteristici predominante ale paradisurilor fiscale sunt:
amplasarea în imediata apropiere a mărilor şi oceanelor;
majoritatea paradisurilor fiscale sunt state mici, de curând independente, sau teritorii autonome
cu un plasament exotic şi o populaţie redusă;
oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte entităţi juridice, societăţilor care îşi stabilesc sediul
social sau persoanelor fizice care îşi au rezidenţa pe teritoriul acestora, în scopul atragerii
societăţilor în expansiune, atragerii de capital şi stimulării apariţiei de activităţi necesare
asigurării echilibrului economic şi social;
protecţia prin lege a operaţiunilor financiare sau comerciale realizate de persoanele fizice sau
juridice; - secretul bancar;
lipsa controlului asupra monedei;
îşi adaptează permanent legislaţia fiscală în concordanţă cu evoluţia acesteia pe plan
internaţional.

Paradisurile fiscale sunt utilizate de contribuabili din alte ţări din diverse motive ca şi :
 protecţia averii;
 realizarea de profituri mari;
 spălarea banilor obţinuţi în urma unor operaţiuni ilegale;
 fuga din calea presiunii fiscale excesive din statul de origine;

2
[1] Hines James R. Jr., Rice Enric M. - Fiscal Paradise : heavens and american business foreign tax,
The Quarterly jurnal of Economist

3
7
Paradisurile fiscale pot fi impartite in diverse categorii, in functie de diverse criterii. In presa,
impartirea acestora se face in: lista alba, lista gri si lista neagra, in functie de transparenta datelor, cooperarea
acestora si de modificarile legislative pe care acestea le fac in vederea renuntarii la statutul de paradis fiscal. In
literatura de specialitate, insa, impartirea se face in patru categorii:
1) Paradisuri Fiscale (Tax Paradise) - tarile care nu au niciun fel de tratate de impozitare incheiate cu alte tari
si carora le lipseste cu desavarsire impozitul pe venit. In aceasta categorie pot fi mentionate Insulele Bahamas,
Insulele Caiman si Bermuda.
2) Paradisuri Fiscale cu Impozitare Scazuta (Low Tax Heavens) - tarile care au semnat tratate de impozitare cu
alte tari, dar au cote foarte mici de impozitare pentru venituri. De asemenea, in cadrul acestei categorii, nu se
taxeaza retragerea dividendelor. In aceasta categorie pot fi mentionate Insulele Virgine, Insulele Jersey,
Monaco si Singapore. Lista nu se limiteaza numai la acestea.
3) Adapost fata de taxe (Tax Shelters) - tarile care au rate de impozitare foarte mici sau care nu impoziteaza
veniturile straine. In aceasta categorie pot fi mentionate: Hong Kong, Liberia, Panama, Costa Rica si Malaesia.
4) Resort fiscal(Tax Resort) - tarile care dispun de sisteme si proceduri usoare in vederea intemeierii unei
companii si reduceri in ceea ce priveste nivelul de impozitare pentru anumite tipuri de obiecte de activitate.
Aceasta categorie este in special preferata de companiile multinationale, dar si de organizatiile criminale care
doresc sa spele bani. In aceasta categorie pot fi mentionate: Olanda, Elvetia si Irlanda. In momentul de fata,
Elvetia a inceput sa incheie diverse tratate in vederea iesirii din zona paradisurilor fiscale, nimic fiind
definitivat inca.
Paradisurile fiscale sunt utilizate de multe ori pentru spălarea banilor proveniţi din activităţi ilegale:
trafic de droguri, de arme, prostituţie sau contrabandă; din acest motiv, ele reprezintă o componentă
semnificativă a crimei organizate.
Pot exista trei tipuri de societăţi instalate în paradisurile fiscale:
 Societăţile holding: deţin un portofoliu de titluri de participare dar nu desfăşoară nici o activitate
economică.
 Societăţile de bază: sunt societăţi înregistrate într-o ţară cu fiscalitate redusă dar care nu desfăşoară
activităţi economice aici ci doar gestionează beneficiile concentrate de la filialele grupului fondator ce
sunt înregistrate în ţări cu fiscalitate ridicată.
 Societăţile fictive: se rezumă la o simplă „ cutie de scrisori” existente pe lângă un contabil, avocat,
notar, neavând sediul în oaza fiscală respectivă;
Scopul lor este transferul profiturilor către paradisul fiscal şi sustragerea de la controlul fiscal asupra
contabilităţii întreprinderilor din grup.

Companiile offshore
Offshore – societate la limită – desemnează o companie care nu desfăşoară o activitate
comercială în ţara în care a fost înmatriculată, ceea ce înseamnă că nu realizează venituri din ţară de
rezidenţă. Teoretic, companiile offshore se pot înregistra în orice ţări din lume, dar nu peste tot se pot
obţine şi avantaje fiscale. Companiile offshore pot fi folosite în foarte multe domenii: domeniul bancar,
imobiliar, transport maritim, companiile de plasare de forta de munca ,asigurări, proprietate
intelectuală, investiţii, finanţe, servicii, comerţ, companii posesoare de licente, drepturi de proprietate
intelectuala si franchising; companii financiare; - companii de aviatie si navigatie
Cele mai des folosite forme de societăţi offshore sunt:
Compania nerezidentă (non-rezident)
International Business Company (I.B.C.)
Companiile exceptate (exempt)
L.L.C. (Limited Liability Company)
Trustul
Companiile offshore oferă diverse avantaje dintre care cele mai importante ar fi următoarele:
 Fiscalitatea redusă. În toate paradisurile fiscale, regimul usor de impozitare al companiilor
offshore este garantat prin lege. Fiscalitatea este zero sau aproape zero. Profitul acumulat de
companiile offshore se impozitează în statul de rezidenţă, iar aceste state fie nu aplică niciun
impozit pe profitul obţinut, fie acest impozit este foarte mic (max. 5%).

3
8
 Birocraţie scăzută. Companiile offshore sunt scutite de obligaţia de a ţine contabilitatea,
registre comerciale şi nu sunt obligate la prezentarea bilanţului contabil. Anonimitate. Datele de
identificare ale acţionarilor şi ale administratorilor nu sunt publice.
 Protecţia patrimoniului. Legea garantează dreptul de dispoziţie absolută a acţionarului asupra
întregului patrimoniu al companiei. Profitul companiei offshore poate fi utilizat oricând, după
voinţa beneficiarului firmei.
 Infrastructură bine dezvoltată. Paradisurile fiscale oferă servicii perfecte de telecomunicaţii,
sistem bancar bine dezvoltat şi stabil.

.Companiile de asigurari captive


Acestea sunt larg raspândite în Bermuda, Bahamas, insulele Cayman, Luxemburg si Noile Hebride. Un
numar de alte tari au o legislatie fiscala particulara acre le favorizeaza dezvoltarea: Antigua si Barbuda, Cipru,
Gibraltar, Nauru, Singapore, Turks si Caios. Taiwanul a adoptat o legislatie favorabila pentru a atrage acest tip
de societati si a se transforma într-un centru de afaceri activ în Asia. Actualmente mai mult de 1600 de
companii de asigurari captive functioneaza în întreaga lume , dintre care 1200 numai în Bermuda.
Bunul mers al crearii de societati de asigurari captive în strainatate de catre societatile multinationale
americane persista, chiar daca conditiile sunt putin modificate . Ele doresc sa se protejeze de riscurile
implicate de operatiunile din strainatate , în conditii cât mai avntajoase pentru ele, permitând totodata si tertilor
sa-si cumpere polite de asigurare, prestând în acelasi timp servicii de asigurari angajatilor. Ele sunt utilizate
pentru a conduce fluxul international al documentelor firmelor satelite, rezultate din tranzactiile internationale.

Bancile captive
Pâna în 1975 exist aposibilitatea crearii unei banci într-un anumit numar de state fara prea mare
dificultate. Nu existau reguli restrictive. Numarul de banci astfel create crestea rapid. Ele apartineau de multe
ori unor persoane fara prea multe cunostinte practice în domeniul bancar. Ele erau astfel folosite si pentru
acoperirea unor operatiuni delictuale. Acesta a impus intrarea în vigoare a unor regulamente mai precise.
În Bahamas exista din 1965 o lege prn care bancile care existau sau se constituiau, li se impuneau
norme bancare rezonabile. În insulele Cayman este necesara obtinerea unei autorizatii guvernamentale.O
banca captiva este creata de o persoana sau un grup de persoane pentru scopuri proprii. Ea are în general
caracterul de banca nonrezidenta a tarii unde aceasta se constituie. Aceasta deoarece societatile nonrezidente
nu sunt supuse impozitului pe profit si reglementarilor cu privire la tranzactiile monetare si alte transferuri.

Trusturile
Creearea unui trust de catre un constituant este legata de legislatia din tarile Common Low-lui britanic
si este în general simpla. Pot aparea probleme daca constituantul este rezident sau cetatean al altei tari.
Dar multe state nu cunosc în legislatia lor termenul de trust. Acesta este cazul Frantei. Nici în
Germania nu este cunoscut , dar poate fi constituit de un cetatean german cu conditia sa respecte dreptul
german. Daca trustul nu este recunoscut, constituantul este considerat proprietarul trustului si al creantelor si
bunurilor trustului.
Pe de alta parte , în tarile de drept scris transferul viitor al proprietatii trustului implica probleme
fiscale, legate de impozitul de mostenire si de legatura de rudenie existenta între constituant si beneficiar.
În 1984 , la conferinta de la La Haye asupra dreptului international privat s-a adoptat o " Conventie
asupra legii aplicabile trusturilorsi asupra recunoasterii lor". Aceasta conventie este aplicabila în statele care au
ratificat conventia. Conform acesteia, constituantul, poate decide asupra legii care reglementeaza existenta
trustului. Bunurile trustului sunt separate de cele ale constituantului, neputând fi considerate drept creante
personale ale curatorului. Conventia nu recunoaste decât un trust creat într-o tara common Low de catre un
cetatean apartinând unei tari de drept scris. Aceasta a fost impusa prin creearea pietei unice europene din 1992,
permitând existenta unor entitati juridice în anumite state membre ale C.E.E. care nu sunt recunoscute în alte
state membre.
Trustul în general , are ca obiectiv esential perceperea de venituri si redistribuirea lor beneficiarilor, cu
un minim de impozitare posibil, si totodata asigurarea succesiunii constituantului în conditiile determinate de
acesta, prin asumarea gestiunii viitoare de catre un trustee, în cazul aparitiei unor evenimente în existenta

3
9
constituantului, evenimente care împiedica gestiunea viitoare a trustului de catre constituant, conform
conditiilor stabilite prin actele constitutive ale trustului.

Modalitatile utilizarii trusturilor


Cele mai importante motivatii pentru transformarea activelor într-un trust sunt:
incapacitatea de a detine proprietati personale; în mod general, aceasta implica planificari
pentru copii si generatiile viitoare;
conservarea averii familiei , ceea ce presupune controlarea succesiunii proprietatii în afacerile
familiei;
planificarea impozitelor;
planificarea flexibila a proprietatilor imobiliare;
evitarea diviziunii în caz de deces;
dorinta unui constituant de a se proteja pe sine si rudele sale de riscuri politice si de tara;

Avantajele trusturilor
În plus, fata de planificarea fiscala si protectia beneficiilor oferite de trusturile offshore, alte avanataje
importante sunt:
confidentialitatea si flexibilitatea;
viteza cu care trustul poate fi înfiintat
identitatea constituantului nu este necesar a fi facuta publica;
în multe jurisdictii un trust de moarte nu trebuie înregistrat la nici o unitate fiscala sau
guvernamentala , fiind un simplu acord între parti
în mod normal , nu este necesara publicarea niciunei situatii financiare si nici o auditare
independenta;

Dezavantajele trusturilor
- Avantajele fiscale ale stabilirii unui trust offshore sau local sunt erodate în multe tari apartinând Common
Low , în particular SUA si UK; - în SUA si UK au loc monitorizari speciale referitoare la transferul de active
si managementul lor;
- pot aparea dificultati practice în utilizarea trusturilor în jurisdiuctiile de drept scris;
- trusturile pot fi dificil de administrat.

6.2.2. CLASIFICAREA PARADISURILOR FISCALE

Paradisurile fiscale pot fi impartite in diverse categorii, in functie de diverse criterii. In presa,
impartirea acestora se face in: lista alba, lista gri si lista neagra, in functie de transparenta datelor, cooperarea
acestora si de modificarile legislative pe care acestea le fac in vederea renuntarii la statutul de paradis fiscal.
In literatura de specialitate, insa, impartirea se face in patru categorii:
1) Paradisuri Fiscale (Tax Paradise) - tarile care nu au niciun fel de tratate de impozitare incheiate cu alte tari
si carora le lipseste cu desavarsire impozitul pe venit. In aceasta categorie pot fi mentionate Insulele Bahamas,
Insulele Caiman si Bermuda.
2) Paradisuri Fiscale cu Impozitare Scazuta (Low Tax Heavens) - tarile care au semnat tratate de impozitare cu
alte tari, dar au cote foarte mici de impozitare pentru venituri. De asemenea, in cadrul acestei categorii, nu se
taxeaza retragerea dividendelor. In aceasta categorie pot fi mentionate Insulele Virgine, Insulele Jersey,
Monaco si Singapore. Lista nu se limiteaza numai la acestea.
3) Adapost fata de taxe (Tax Shelters) - tarile care au rate de impozitare foarte mici sau care nu impoziteaza
veniturile straine. In aceasta categorie pot fi mentionate: Hong Kong, Liberia, Panama, Costa Rica si Malaesia.
4) Resort fiscal(Tax Resort) - tarile care dispun de sisteme si proceduri usoare in vederea intemeierii unei
companii si reduceri in ceea ce priveste nivelul de impozitare pentru anumite tipuri de obiecte de activitate.
Aceasta categorie este in special preferata de companiile multinationale, dar si de organizatiile criminale care
doresc sa spele bani. In aceasta categorie pot fi mentionate: Olanda, Elvetia si Irlanda. In momentul de fata,

4
0
Elvetia a inceput sa incheie diverse tratate in vederea iesirii din zona paradisurilor fiscale, nimic fiind
definitivat inca.
În funcţie de regimul fiscal existent, paradisurile fiscale se grupează în următoarele categorii:
 ţări care nu aplică niciun fel de impunere asupra veniturilor şi creşterilor de capital pentru persoane
fizice (numite zero havens): Bahamas, Bahreim, Bermude, Principatul Monaco, Insulele Cayman;
 ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este stabilit pe o bază teritorială, contribuabilii beneficiind
de o scutire de impozit pentru profiturile obţinute din tranzacţii realizate în afara teritoriului : Costa Rica,
Hong Kong, Malaezia, Panama, Filipine, Venezuela;
 ţări în care cotele de impozit sunt mici: Liechtenstein, Elveţia, Insulele Virginele Britanice, Antilele
Olandeze;
 ţări care oferă avantaje specifice societăţilor holding: Luxemburg, Singapore, Ţările de Jos;
 ţări care oferă exonerări fiscale investiţiilor create în vederea creşterii exporturilor: Irlanda pentru
societăţile create înainte de 1981;
 ţări care oferă alte avantaje specifice anumitor societăţi: Antiqua, Anguilla, Grenada, Jamaica,
Barbados.
O altă clasificare a paradisurilor fiscale este cea în funcţie de zona geografică în care acestea se
situează, astfel că:
 Zona Caraibelor-America: Anguilla, Aruba, Antilele Olandeze, Bahamas, Barbados, Belize, Bermuda,
Costa Rica, Delaware, Insulele Cayman, Insulele Turks şi Caicos, Insulele Virginele Britanice, Nevis,
Panama, SUA etc.
 Zona Asia-Pacific: Liban, Dubai, Insulele Marshall, Insulele Virgine, Singapore, Hong-Kong; 3. Zona
Africa-Oceanul Indian: Liberia etc.;
 Zona Europa: Andora, Cipru, Gibraltar, Insulele Man,Lichtenstein,Malta, Monaco etc.
Precum se poate observa, paradisurile fiscale nu sunt toate situate la Ecuador sau la tropice, ci sunt
răspândite pe cele cinci continente, majoritatea dintre ele aflându-se în zona Caraibelor-America. În prezent,
sunt aproximativ 70 de paradisuri fiscale dintre care cele mai cunoscute sunt următoarele:

1. Marea Britanie

Marea Britanie este cel de al doilea mare paradis fiscal după SUA. Persoanele străine, care deţin
conturi externe la instituţiile financiare din Marea Britanie, pot să efectueze fapte de comerţ fără a fi
impozitate în Marea Britanie. Reduceri substanţiale de taxe pot obţine şi rezidenţii Regatului care nu sunt
domiciliaţi în această ţară. Este permis pentru un cetăţean non UK, care nu are capital sau un venit UK, să
traiască pe termen nelimitat în UK, evitând plata impozitelor în UK.
Acest fapt a generat situaţia că, în Londra, se află un număr extrem de mare de milionari, comparativ
cu toate capitalele europene la un loc. O persoană care este rezident al Marii Britanii, dar nu este domiciliat în
Marea Britanie, din raţiuni fiscale, va plăti impozit numai pe venitul şi câştigurile din capital care îşi au sursa
în Marea Britanie şi pe veniturile care sunt încasate în Marea Britanie.
Acest fapt, permite persoanelor nedomiciliate în Regat să-şi aibă rezidenţa în Regat, fără să plătească
impozite pe veniturile obţinute în străinătate. Mai mult, dacă un nonrezident UK crează un trust offshore care
gestionează active nonUK, aceste active vor fi scutite de la impozitare în UK. Impozitul pe profit este pe
departe cel mai mic din Comunitatea Europeană. Astfel, pentru profituri mai mici de 300 000 GBP, impozitul
este de 23%, iar pentru cele ce depăşesc 300 000 GBP, impozitul creşte la 33%.
Printr-o selecţie atentă a ţării de unde este condusă compania britanică se poate creea o firmă
neimpozitată în Regatul Britanic. De exemplu, Portugalia are un tratat de evitare a dublei impuneri cu Marea
Britanie, deci, compania britanică condusă din Madeira (parte a Portugaliei), nu va fi niciodată impozitată în
Madeira sau în UK.
O altă inovaţie recentă, apărută în 1994, sunt companiile internaţionale holding. Acest statut poate fi
acordat companiilor obişnuite din Marea Britanie, care sunt deţinute în proporţie de peste 80% de
nonrezidenţi. O companie internatională holding este un instrument util în colectarea dividendelor externe
Regatului. În general, se acordă un credit integral pentru toate impozitele plătite pentru transferul profiturilor

4
1
din ţara sursă în Regat, care se deduce din impozitul UK. Cum toate dividendele au suferit impozitări mai mari
(23%, 34%) decât cea din Marea Britanie, acestea nu mai sunt impozitate în Regat.
De multe ori, este de dorit să se utilizeze o firmă britanică, decât una situată într-un paradis fiscal
autentic, deoarece aceasta poate cauza o imagine foarte proastă în faţa autorităţilor din ţările de rezidenţă ale
proprietarilor acestora. Pentru a răspunde acestei necesităţi, există o impozitare redusă pentru un anumit tip de
companii britanice. O companie britanică, care este infiinţată pentru comerţ international, poate fi impozitată
cu un procent de 10%, daca se poate dovedi că respectiva companie este structurată de aşa manieră încât
acţionează ca un agent al unei firme situate offshore. Această relaţie nu trebuie să fie publicată către nicio
Administraţie Financiară a unei terţe ţări.

2. SUA

SUA este a treia cea mai mare ţară de pe glob în ce priveşte populaţia şi a patra cea mai mare ţară în ce
priveste teritoriul. SUA încorporează 50 de state, pe lângă districtul Columbia cu reşedinta la Washington DC.
Tipul de legislaţie al SUA are la baza legea britanică. Societăţile cu răspundere limitată (LLC), care nu
desfăşoară activităţi economice pe teritoriul Statelor Unite, nu sunt supuse nici unei impozitări din partea
statului în care s-a constituit, şi nici nu sunt obligate să întocmească o raportare a impozitelor.

Pentru o corporaţie nu există în general nici o obligaţie de a declara situaţia financiară statului în cauză,
decât dacă corporaţia posedă bunuri în interiorul statului sau a desfăşurat afaceri în statul respectiv. Pentru
LLC nu există nicio obligaţie de a declara statului în cauză, doar dacă firma deţine active în cadrul statului sau
a desfăşurat afaceri în statul respectiv.
Numărul minim de administratori pentru o corporaţie este de unul şi trebuie să fie o persoană fizică,
dar poate fi de orice naţionalitate; deci nu este necesar să fie cetăţean american. Numarul minim pentru LLC
este de un administrator care poate fi persoană fizică sau juridică, de orice naţionalitate. Corporaţia trebuie să
aibă cel puţin un acţionar, care poate fi chiar el o altă corporaţie. Numărul minim pentru LLC de acţionari este
de de doi.

3. Anguilla
Anguilla este cea mai nordică ţară din arhipeleagul Caribbean Leewards, având o suprafaţă de de 90
Km2. Sistemul legal folosit se bazează pe Dreptul comun englez. Latura judiciară este separată de laturile
executivă şi legislativă şi complet separată de influenţe politice. Legislaţia de bază a societăţilor comerciale
este înglobată în ordonanţa din 1994 referitoare la companiile internaţionale de afaceri.
Tipul de companie pentru comerţ şi investiţii este compania internaţională de afaceri. Aceasta este
restricţionată să desfăşoare relaţii de afaceri cu persoane rezidente în Anguilla, să aibă relaţii bancare sau de
trust, de asigurare sau reasigurare, sau să ofere servicii de management. În Anguilla, o companie poate deţine
conturi deschise, poate angaja consilieri profesionişti privind afacerile în Anguilla, poate să ţină contabilitatea
firmei, să organizeze întâlniri şi să închirieze spaţii de birouri.
Reglementările minime privind societăţile comerciale privesc capitalul social emis şi autorizat.
Capitalul normal autorizat este de 50.000 acţiuni în valoare de 1$ fiecare, acesta fiind capitalul maxim pentru
taxele minime de înregistrare şi taxele anuale. Capitalul social poate fi exprimat în orice monedă. Capitalul
minim emis este o acţiune.
Tipurile de acţiuni permise sunt: acţiuni cu valoare nominală, acţiuni fără valoare nominală, acţiuni la
purtător.
În ceea ce priveşte impozitele, se poate afirma cu certitudine că Anguilla este un paradis fiscal pur şi
nu are nici un impozit direct sub formă de impozit pe venit, impozit pe câştigurile din capital, impozit pe
donaţii sau moşteniri, dar aceasta nu este parte la nici un acord privind dubla impozitare.
În acest paradis fiscal, taxele guvernamentale anuale sunt de 230$. Nu există declaraţii de înregistrat
obligatorii, dar o companie este obligată să ţină situaţii financiare care să reflecte situaţia financiară a
companiei. Compania trebuie să aibă cel puţin un director. Directorii pot fi persoane fizice sau juridice, pot fi
de orice naţionalitate şi nu trebuie să fie din Anguilla. Nu se solicită existenţa unui secretar al companiei, dar
în mod normal este numit unul, iar numărul minim de acţionari este unul.

4
2
4. Bahrain

În Bahrain, cu excepţia impozitului pe profit la companiile petroliere, nu sunt percepute taxe pe profit
şi din câştigurile de capital. Companiile petroliere sunt supuse impozitării pe profitul din vânzarea produselor
finite sau semifabricate din Bahrain, rezultate din prelucrarea hidrocarburilor şi din vânzarea lor ca materii
prime. Cota de impozitare este de 46%.
Taxele vamale sunt în jurul valorii de 5% pentru alimente şi bunuri care nu sunt în categoria de lux,
pentru acestea (aparate electrice şi bunuri de folosinţă îndelungată) taxele sunt de 10%, pentru maşini taxele
sunt de 20%, pentru ţigări şi tutun 50%, iar pentru băuturi alcoolice 125%. Taxele vamale pot fi evitate dacă
firmele importatoare sunt angajate într-un proiect de dezvolate sau de reexport. Nu sunt exercitate niciun fel de
restricţii cu privire la transferuri. Bahrain are încheiate tratate de evitarea dublei impuneri cu Franţa, Malaysia
şi Yemen.

5. Barbados

Companiile şi asociaţiile nonprofit rezidente în Barbados sunt supuse impozitării pe profit. Profitul
global al companiilor rezidente este supus impozitării chiar dacă acesta este doar transferat în Barbados.
Companiile nerezidente activând într-o ramură plătesc impozit numai pentru profitul generat în Barbados.
Profitul generat în Barbados este acela rezultat dintr-o sursă localizată fizic în Barbados. O companie este
rezidentă în Barbados atunci managementul şi controlul este localizat în Barbados.
Pentru firmele internaţionale şi sectorul financiar impozitul este de 0% pentru dividende, dobânzi,
redevenţe, onorarii de management şi chirii dacă acestea sunt plătite firmelor nonrezidente de către companii
care operează în sectorul Firme Internaţionale şi Servicii Financiare. În plus, dacă o firmă încasează veniturile
sale în valută rezultate din derularea unui proiect de construcţii sau din servicii profesionale în altă ţară poate
solicita administraţiei financiare să reducă cota de impozitare la 2,8%. Câştigurile din capital nu sunt
impozitate în Barbados.
Barbados are tratate de evitare a dublei impuneri cu Canada, China, Finlanda, Norvegia, Suedia,
Elveţia, Anglia, SUA, Venezuela.

6 . Elveţia

Elveţia este o republică federală şi are o suprafaţă de 41.295 km2. Elveţia este divizată în 26 de
cantoane, iar fiecare canton şi comunitate are un sistem diferit de impozitare. Cantoanele şi-au păstrat multe
din drepturile deţinute ca centre politice suverane. Totuşi, Constituţia deleagă o autoritate considerabilă
Guvernului Federal, incluzând autoritatea de a încheia tratate şi alianţe, de a percepe impozite şi de a
reglementa comerţul exterior. Totuşi fiecare canton are propria impozitare.
Există multe cantoane cu nivele de impozitare favorabilă, iar câteva cantoane cu rate ridicate de şomaj
sau populaţie redusa (regiunile montane) au nivele de impozitare chiar şi mai scăzute. Există acorduri de
evitare a dublei impuneri cu următoarele ţări: Australia, Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Egipt,
Finlanda, Franta, Germania, Marea Britanie, Grecia, Ungaria, Islanda, Indonezia, Irlanda, Italia, Japonia,
Malaiezia, Olanda, Noua Zeelanda, Norvegia, Pakistan, Portugalia, Singapore, Africa de Sud, Koreea de Sud,
Spania, Sri Lanka, Suedia, Trinidad şi Tobago şi SUA.
Societăţilor li se cere să ţină înregistrări financiare contabile. Deşi nu sunt cerute declaraţii financiare la
Registrul Comerţului, ele trebuie prezentate acţionarilor împreună cu impozitele autorităţilor. Trebuie să existe
cel puţin unul şi să fie cetăţean elveţian şi rezident în Elveţia. Dacă sunt numiţi mai mulţi, majoritatea dintre ei
trebuie să fie cetăţeni elveţieni şi să fie rezidenţi în Elvetia. Directori auxiliari nu sunt permişi. Nu există nici o
obligaţie rezultând din lege, referitoare la numirea unui secretar pentru companie.

7. Emiratele Arabe Unite

4
3
În Emiratele Arabe Unite, guvernul federal nu a impus niciun fel de impozite şi taxe firmelor şi
persoanelor fizice. Guvernul federal al Emiratelor Arabe Unite nu a promulgat nicio lege fiscală. Emiratele au
emis o serie de decrete fiscale, dar, în practică, taxele au fost impuse numai asupra companiilor de producţie
de gaz şi petrol, cât şi companiilor petrochimice la cota stabilită de o pătrime din cota de concesiune negociată
cu guvernul.

Pentru băncile străine s-au stabilit contribuţii fixe stabilite de Administratorii fiscali din Emirate.
Impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente este inexistent. Nu există un control al schimbului. Tratate de
evitarea dublei impuneri au fost încheiate cu: Cehia, Egipt, Finlanda, Franţa, India, Italia, Pakistan, Polonia,
România, Singapore, şi Turcia. Tratate au fost încheiate şi cu China, Indonezia şi Malaysia, dar nu au fost
ratificate formal.

8. Insulele Cayman

Insulele Cayman formează un grup de trei insule în arhipelagul caraibian. Principala insulă este Grand
Cayman, situată la circa 1 150 Km sud de Florida. Cele trei insule au împreună o suprafaţă totală de 260 kmp.
Tipul de legislaţie este Common Low.
Capitalul social minim este de 1$, dar în mod normal se înregistrează societăţi cu un capital social de
50.000$, divizibil în 50 000 de acţiuni comune de 1$ cu drept de vot. Tipurile de acţiuni permise sunt:
acţiunile cu valoare egală sau inegală, acţiunile la purtător (cu acordul custodelui), acţiunile preferenţiale,
acţiunile rambursabile cu sau fără drept de vot.
Nu există forme de impozitare în Insulele Cayman pentru persoanele fizice, companii sau trusturi. Nu
există tratate de evitare a dublei impuneri. Taxele anuale de autorizare încep de la 500$ şi pot ajunge la 1750$.
Nu există obligativitatea declarării situaţiilor financiare. Numărul minim de administratori este unul, care
poate avea orice rezidenţă sau natură juridică, dar trebuie să nu fie rezident în Insulele Cayman. Nu se solicită
existenţa unui secretar, iar numărul minim de acţionari este unul.

9. Insulele Virginele Britanice

Insulele Virginele Britanice sunt formate dintr-un un număr de şaizeci de insule şi atoli, având o
suprafaţă totală de 150 Kmp. Ele se află la nord-vest de Insulele Virgine ale Statelor Unite, fiind separate
printr-un canal de 5 Km lăţime. Tipul de legislaţie este Common Low. Legislaţia în materie de societăţi
comerciale este reprezentată de: Legea societăţilor comerciale din 1985, Ordonanţa cu privire la companiile de
afaceri internaţionale din 1989.
Tipurile de companii utilizate pentru comerţ şi investiţii internaţionale sunt: companiile de Afaceri
Internaţionale (IBC) Firmele (IBC) nu pot desfăşura acte de comerţ în Insule şi nu pot deţine proprietăţi
imobiliare. Nu pot desfăşura afaceri precum: bănci, asigurări-reasigurări, gestiunea fondurilor mutuale,
scheme de investiţii colective sau orice alte afaceri legate de acestea. De asemenea, nu pot oferi acţiuni spre
vânzare publicului.
Existenţa unui sediu social este obligatorie, iar gestionarea trebuie efectuată de către o firmă autorizată
de management. Tipurile de acţiuni permise sunt: acţiunile nominative, acţiunile la purtător, acţiunile de valori
egale, acţiunile preferenţiale, acţiunile rambursabile cu sau fără drept de vot.
O companie de afaceri internaţionale nu plăteşte niciun fel de impozite către autorităţile insulei
referitoare la veniturile sale internaţionale. Insulele au tratate de evitare a dublei impuneri cu Japonia şi
Elveţia, însă există restricţii în aplicarea lor, pentru că nu sunt aplicabile afacerilor offshore. Taxele anuale de
autorizare încep de la 300$ şi pot ajunge la 1000$.
Se solicită ţinerea unei contabilităţi care să reflecte poziţia financiară a firmei. Numărul minim de
administratori este unul, putând fi persoană fizică sau juridică nerezidentă în Insulele Virgine Britanice.
Secretarul companiei trebuie să fie numit, putând fi o persoană fizică sau juridică nerezidentă în aceste insule.
Numărul minim de acţionari este unul.

10. Madeira

4
4
Insula Madeira este situata la 700 Km vest de coasta Africii, la aceeaşi latitudine ca şi Casablanca şi
Maroc. Datorită politicii implementate de guvernul portughez în economia insulei, Madeira este astăzi unul
dintre cele mai eficiente instrumente de evaziune fiscală internaţională din lume.
Recunoscută de către statele UE ca fiind o zonă în dezvoltare şi nu exclusiv un paradis fiscal, având
avantajul accesului la reţeaua de tratate de evitare a dublei impuneri semnate de Portugalia, companiile din
Madeira sunt un vehicul perfect pentru investiţiile noneuropenilor în Europa şi, în principal, în comerţul cu
UE, unde se solicită număr de înregistrare ca plătitor de TVA.
Portugalia are încheiate tratate de evitare a dublei impuneri cu Austria, Belgia, Brazilia, Danemarca,
Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Mozambic, Norvegia, Spania, Elveţia şi Marea Britanie. Printre
alte clauze, aceste tratate prevăd şi o impozitare a dividendelor şi a redevenţelor la o cotă mult inferioară faţă
de cea standard. Pe langă firmele obişnuite offshore, Madeira permite înregistrarea unui tip special de firmă:
Sociedades Gestoras de Participatoes Sociales (SGPS). Acest tip de firmă a fost creat pentru a beneficia de
prevederile Directivei 90/435 a UE.
Termenii respectivei directive prevăd că dividendele plătite de o filială situată într-un stat al UE firmei
mamă, rezidentă în alt stat al UE, nu fac obiectul impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente dacă sunt
satisfăcute anumite condiţii, dintre care cea mai importantă este aceea că firma mamă să nu fie scutită de
impozitare în ţara în care este înregistrată deci, cota efectivă de impozitare este de numai 1,8%. SGPS nu
trebuie însă să desfăşoare decât activităţi de companie holding. Această companie este extrem de utilă pentru
orice firmă care nu este europeană şi doreşte să investească în UE.

Curiozitati privind paradisurile fiscale


Suma gestionata de paradisurile fiscale este de aproximativ 10.000 miliarde euro
- Peste 55% din comertul international trece prin paradisurile fiscale
- Insula Man, care are 80.000 locuitori are peste 30.000 de societati comerciale functionale
- Monaco are deschise de 10 ori mai multe conturi curente la banci decat totalul populatiei
- Statul american Delaware nu are nici TVA si nici impozit pe beneficii
- Michael Schumacher (multiplu campion Formula 1), Ingvar Kamprad (fondator Ikea) si Tina Turner
(cantareata renumita) au ales sa se stabileasca in paradisul fiscal Elvetia pentru a isi gestiona cu succes averile.
- Alte doua personalitati care au ales sa isi gestioneze averile in Elvetia, fara a se stabili insa acolo, sunt
campionul Wimbledon Boris Becker si cantaretul Phil Collins.

Deci, paradisurile fiscale reprezintă una din modalităţile foarte utilizate de realizare a evaziunii fiscale
internaţionale, alături de regimurile fiscale privilegiate oferite de către ţările dezvoltate. La originea acestor
regimuri fiscale privilegiate sau extrem de relaxate se află întotdeauna interese economice contradictorii. Cei
care le încurajează obţin avantaje economice colaterale, chiar dacă veniturile fiscale se reduc, iar cei care le
resping şi încearcă să le limiteze vor de fapt, să-şi protejeze încasările fiscale.

4
5
CAPITOLUL VII
CURTEA DE CONTURI

7.1 ORGANIZAREA, PERSONALUL ŞI CONDUCEREA


CURŢII DE CONTURI

Conform Constituţiei României (Art.140), Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de
formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În
condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele
judecătoreşti specializate.
Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului
public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.
La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a
resurselor publice şi raportează despre cele constatate.
Consilierii de Conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit
sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată
durata acestuia. Ei sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători.
Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din Consilierii de Conturi numiţi de Parlament, din 3 în 3
ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, în cazurile şi condiţiile prevăzute
de lege.
Misiunea „Curţii de Conturi” constă în exercitarea funcţiei de control asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, punând la dispoziţia
Parlamentului, autorităţilor şi instituţiilor publice şi contribuabililor rapoarte privind utilizarea şi administrarea
performantă a acestora în condiţii de economicitate, eficienţă şi eficacitate. Prin servicii de calitate în
domeniul controlului şi auditului public extern, în vederea obţinerii şi furnizării de informaţii reale şi obiective
privind legalitatea, eficienţa şi transparenţa utilizării fondurilor publice şi a celor reprezentând finanţări
externe, urmăreşte promovarea responsabilităţii, a corectitudinii şi a celor mai bune practici în operaţiunile
efectuate în legătură cu fondurile publice. Asigură îmbunătăţirea continuă a mecanismelor de control şi audit
public extern, prin Rapoartele întocmite sprijinind Parlamentul în realizarea atribuţiilor sale constituţionale.
Urmăreşte creşterea gradului de implementare a legislaţiei în domeniul cheltuirii banului public şi promovarea,
prin acţiunile sale, a unui nivel ridicat de profesionalism, astfel încât auditul public extern din România să se
înscrie pe linia bunei practici europene şi internaţionale.
Curtea de Conturi, prin susţinerea unui sistem de control şi audit sănătos, eficient şi credibil, urmăreşte
creşterea impactului social al procesului de cheltuire a banului public. Curtea de Conturi a României este una
dintre instituţiile fundamentale ale statului de drept care se bucură de independenţă financiară, funcţională,
organizatorică şi operaţională în conformitate cu recomandările Declaraţiei de la Lima privind liniile
directoare de control al finanţelor publice. Desfăşoară activitatea în mod autonom, prin proceduri de audit
public extern prevăzute în standardele proprii de audit elaborate în conformitate cu standardele de audit
internaţionale. Asemenea instituţiilor similare din noile state membre ale Uniunii Europene, Curţii de Conturi
îi revine un rol cheie privind creşterea responsabilităţii în utilizarea şi administrarea fondurilor publice,
inclusiv a fondurilor alocate României de Uniunea Europeană şi de alte instituţii financiare internaţionale, la
combaterea risipei şi a fraudei şi la instaurarea unui climat ferm de respectare riguroasă a disciplinei
financiare, potrivit principiilor bunei gestiuni financiare. Urmăreşte eliminarea erorilor şi neregularităţilor şi
ameliorarea modului de gestionare a banului public.
Valorile promovate sunt respectarea supremaţiei Constituţiei şi a legii, independenţa, obiectivitatea,
profesionalismul, responsabilitatea, integritatea, transparenţa, imparţialitatea, echidistanţa politică şi eficienţa.
Obiectivele strategice ale„Curţii de Conturi” sunt: gestionarea şi utilizarea corectă şi performantă a
fondurilor publice; protejarea intereselor financiare ale statului român şi ale comunităţii Europene;
consolidarea capacităţii instituţionale a Curţii de Conturi a României ca instituţie independentă, profesională şi
credibilă de control şi audit public extern al fondurilor publice; asigurarea armonizării cu standardele

4
6
internaţionale adoptate de Organizaţia Internaţională a Instituţiilor Supreme de Audit (INTOSAI) şi cu Liniile
Directoare Europene de implementare a acestora; implementarea cadrului legislativ armonizat în domeniul
auditului public extern, pe măsura evoluţiei bunei practici internaţionale.
Din punct de vedere istoric, Curtea de Conturi a fost înfiinţată prin Legea din 24 ianuarie 1864,
publicată în Monitorul Oficial nr.18 din 24 ianuarie 1864, sub denumirea de "Înalta Curte de Conturi", pentru
toată România. Potrivit art.15 din lege "Curtea este însărcinată cu cercetarea şi hotărârea socotelilor
atingătoare de veniturile tezaurului, casieriilor generale din judeţe, ale regiilor şi ale administraţiilor
contribuţiilor indirecte, precum şi cu încheierea societăţilor atingătoare de cheltuieli făcute de către toţi agenţii
comptabili".
Art.139 din Constituţia din 1991 publicată în Monitorul Oficial nr.233 din 21 noiembrie 1991
prevedea că "Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, administrare şi întrebuinţare a
resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. În condiţiile legii, Curtea exercită şi atribuţii
jurisdicţionale".
Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, furnizând Parlamentului şi, respectiv,
unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate cu
principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii. Curtea de Conturi are competenţa de
a exercita auditul performanţei asupra gestiunii bugetului general consolidat, precum şi a oricăror fonduri
publice.
Acţiunile specifice desfăşurate de Curtea de Conturi sunt :
A. sub aspectul domeniului de activitate, în conformitate cu prevederile art. 22 şi 29 alin. (2) şi (3)
din lege şi ale pct. 12 din Regulament, acţiunile se referă la:
a) formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetelor
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste bugete;
b) constituirea şi utilizarea celorlalte fonduri publice componente ale bugetului general consolidat;
c) formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi
externe;
d) utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a altor forme de sprijin
financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;
e) constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către autorităţile administrative autonome şi de
către instituţiile publice înfiinţate prin lege, precum şi de organismele autonome de asigurări sociale ale
statului;
f) situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome, companiile şi societăţile naţionale,
precum şi concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din proprietatea publică;
g) constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia mediului, îmbunătăţirea calităţii
condiţiilor de viaţă şi de muncă;
h) respectarea de către autorităţile cu atribuţii în domeniul privatizării a metodelor şi procedurilor de
privatizare, prevăzute de lege;
i) modul în care s-a asigurat respectarea clauzelor contractuale stabilite prin contractele de privatizare;
j) respectarea dispoziţiilor legale privind modul de administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare
rezultate din acţiunile de privatizare;
k) alte domenii în care, prin lege, s-a stabilit competenţa Curţii de Conturi.
B. sub aspectul categoriilor de entităţi care intră în competenţa de verificare a Curţii de Conturi,
prevăzute la art. 23 şi 24 din lege, în acţiunile de control/audit desfăşurate de aceasta se cuprind:
a) statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, cu serviciile şi
instituţiile lor publice, autonome sau neautonome;
b) Banca Naţională a României;
c) regiile autonome;
d) societăţile comerciale la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice sau regiile
autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social;

4
7
e) organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri, valori sau fonduri,
într-un regim legal obligatoriu, în condiţiile în care prin lege sau prin statutele lor se prevede acest lucru;
f) alte persoane decât cele prevăzute la art. 23 din lege (persoane juridice, indiferent de forma de proprietate şi
fizice), care:
- beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau alte forme de sprijin
financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale, a altor instituţii publice;
- administrează, în temeiul unui contract de concesiune sau de închiriere, bunuri aparţinând
domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;
- administrează şi/sau utilizează fonduri publice, verificările urmând a se efectua numai în legătură
cu legalitatea administrării şi/sau utilizării acestor fonduri.
C. sub aspectul tipului de acţiuni de verificare, Curtea de Conturi efectuează:
a) acţiuni de control la:
- instituţiile publice prevăzute la art. 23 şi 25 alin. (1) din lege, pe parcursul execuţiei bugetare şi
pentru perioadele expirate, după caz;
- alte persoane prevăzute la art. 23 (altele decât instituţiile publice), la art. 24 şi 29 alin. (2) şi (3)
din lege.
b) misiuni de audit financiar, în conformitate cu prevederile art. 26 din lege, asupra conturilor de execuţie
ale bugetului general consolidat, respectiv:
- contul general anual de execuţie a bugetului de stat;
- contul anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat;
- conturile anuale de execuţie a fondurilor speciale;
- conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, ale municipiului Bucureşti, ale judeţelor, ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, ale municipiilor, ale oraşelor şi comunelor;
- contul anual de execuţie a bugetului Trezoreriei Statului;
- conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice autonome;
- conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la
bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat, de la bugetele locale şi de la bugetele
fondurilor speciale, după caz;
- conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- contul general anual al datoriei publice a statului;
- conturile anuale de execuţie a bugetului fondurilor externe nerambursabile;
- alte conturi de execuţie a unor bugete prevăzute de lege.
c) misiuni de audit al performanţei utilizării resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, atât la
finalul, cât şi pe parcursul desfăşurării proiectelor, programelor, proceselor sau activităţilor supuse verificării,
potrivit prevederilor art. 21 (2) şi 28 din lege.
Curtea de Conturi avizează, în conformitate cu art.41 din lege:
a) la cererea Senatului sau a Camerei Deputaţilor, proiectul bugetului de stat şi proiectele de lege în
domeniul finanţelor şi contabilităţii publice sau prin aplicarea cărora ar rezulta o diminuare a veniturilor sau
o majorare a cheltuielilor aprobate prin legea bugetară;
b) înfiinţarea de către Guvern sau ministere a unor organe de specialitate în subordinea lor.
Astfel, spre exemplu, în 2008 Curtea de Conturi a acordat aviz negativ solicitării Ministerului Sănătăţii
Publice privind înfiinţarea a trei autorităţi naţionale în subordinea sa şi aviz favorabil înfiinţării Agenţiei de
Credite pentru Studenţii din Instituţiile de Învăţământ Superior de Stat şi Particular Acreditate, în subordinea
Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. De asemenea, în 2009, a avizat negativ solicitarea adresată de
Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, de înfiinţare a Autorităţii de Management pentru
Programul Naţional de Dezvoltare Rurală.
Accesul Curţii de Conturi la Documente
Curtea de Conturi are acces neîngrădit la acte, documente, informaţii, necesare exercitării atribuţiilor
sale.
Entităţile auditate de Curtea de Conturi sunt obligate să-i transmită actele, documentele, informaţiile
solicitate, la termenele şi în structura stabilite de Curtea de Conturi, şi să-i asigure accesul în sediile acestora.

4
8
La solicitarea auditorilor publici, persoanele fizice sau juridice deţinătoare de acte sau documente sunt
obligate să le pună la dispoziţia acestora. Entităţile auditate sunt obligate să sprijine activitatea auditorilor
publici, în cazul efectuării misiunilor de audit la sediile acestora, prin asigurarea unor spaţii de lucru adecvate
şi a accesului logistic corespunzător.

Organizarea Curţii de Conturi


Structura organizatorică a Curţii de Conturi cuprinde:
Plenul Curţii de Conturi format din Consilierii de Conturi, şefi ai Departamentelor
Camerele de conturi judeţene care exercită funcţiile Curţii de Conturi în unităţile administrativ
teritoriale;
Autoritatea de Audit de pe lângă Curtea de Conturi a României. Autoritatea de audit, formată din
consilieri de conturi şi controlori financiari condusă de un preşedinte ales din cadrul consilierilor de
conturi;
Secretariatul general al Curţii de Conturi condus de un secretar general şi care are în componenţă mai
multe direcţii: economică şi administrativă; de informatica; de legislaţie, metodologie şi documentare,
etc.
Plenul Curţii de Conturi se compune din 18 membri, numiţi, în condiţiile legii, de Parlament, care sunt
consilieri de conturi.
Conducerea Curţii de Conturi se exercită de către plenul Curţii de Conturi. Conducerea executivă a
Curţii de Conturi se exercită de către preşedinte, ajutat de doi vicepreşedinţi, care sunt consilieri de conturi.
Conducerea executivă asigură coordonarea activităţii Curţii de Conturi în conformitate cu prevederile
Legii nr. 94/1992, republicată, cu hotărârile Plenului, precum şi cu celelalte dispoziţii legale aplicabile în
vederea realizării atribuţiilor şi competenţelor ce revin Curţii de Conturi.
În structura Curţii de Conturi se cuprind departamentele, camerele de conturi judeţene şi a
municipiului Bucureşti şi un secretariat general. În cadrul Curții de Conturi sunt organizate şi structuri care
funcționează în subordinea directă a preşedintelui Curţii de Conturi.
Departamentele alcătuiesc structura centrală de specialitate şi sunt conduse de câte un consilier de
conturi, care îndeplineşte şi funcţia de şef de departament. Conform hotărârii plenului, în cadrul Curţii de
Conturi sunt organizate 12 departamente.
(3) În cadrul departamentelor Curţii de Conturi pot fi organizate direcţii, servicii, birouri şi compartimente de
specialitate.
Camerele de conturi judeţene şi ale municipiului Bucureşti alcătuiesc structura teritorială de
specialitate a Curţii de Conturi şi sunt conduse de câte un director şi un director adjunct. În structura camerelor
de conturi judeţene pot funcţiona servicii şi birouri.
În cadrul Curţii de Conturi este organizată şi funcţionează Autoritatea de Audit. Aceasta este condusă
de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, numiţi de Parlament dintre consilierii de conturi.
Autoritatea de Audit este un organism independent din punct de vedere operaţional faţă de Curtea de
Conturi şi faţă de celelalte autorităţi responsabile cu gestionarea şi implementarea fondurilor comunitare
nerambursabile, cu sediul în municipiul Bucureşti.
În teritoriu, Autoritatea de Audit are structuri regionale organizate în judeţele în care îşi desfăşoară
activitatea agenţii, autorităţi de management şi/sau organismele intermediare care gestionează fondurile
comunitare.
Secretariatul general al Curţii de Conturi este condus de un secretar general şi are în structură direcţii,
servicii, birouri şi compartimente. În subordinea directă a preşedintelui Curţii de Conturi pot fi organizate
direcții, servicii, birouri și compartimente.

Codul de conduită etică şi profesională a personalului Curţii de Conturi


Codul de conduită etică şi profesională a personalului Curţii de Conturi stabileşte norme de conduită
etică și profesională şi formulează principiile care trebuie respectate în vederea creşterii încrederii, autorităţii
şi a prestigiului Curții de Conturi, ca instituție supremă de audit.
La elaborarea Codului de conduită etică şi profesională a personalului Curţii de Conturi s-au avut în
vedere recomandările cuprinse în Codul de conduită etică al INTOSAI care, în respectul principiilor adoptate

4
9
la Congresul de la Lima din anul 1977, s-a constituit ca un fundament pentru codurile instituţiilor supreme de
audit. De asemenea, la elaborarea Codului, s-au avut în vedere prevederile Legii 94/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, precum şi alte acte normative care prevăd obligaţii, răspunderi,
incompatibilităţi și interdicții aplicabile și personalului Curţii de Conturi.

7.2 ATRIBUŢIILE DE CONTROL ALE CURŢII DE CONTURI

Curtea de Conturi exercită funcţiunea de control asupra modului de formare de administrare şi de


întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public precum şi ale unităţilor administrativ-
teritoriale.
Controlul exercitat de Curtea de Conturi are în vedere respectarea legilor şi aplicarea principiilor de
economicitate, eficacitate şi eficienţă în gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti.
Prin legea de organizare şi funcţionare sunt stabilite următoarele obiective de control:
- formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, bugetelor asigurărilor sociale şi bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale;
- constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale, formarea şi gestionarea datoriei publice, situaţia
garanţiilor guvernamentale pentru credite;
- utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii a subvenţiilor şi transferurilor;
- constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor de către instituţiile publice;
- situaţia, evoluţia şi administrarea patrimoniului de către instituţiile publice, regii autonome şi societăţi
comerciale.
Persoanele juridice care sunt supuse controlului sunt:
- unităţile administrativ teritoriale;
- BNR;
- regiile autonome;
- societăţile comerciale la care capitalul social majoritar este deţinut de stat;
- alte unităţi care beneficiază de garanţii guvernamentale, subvenţii sau alte forme de sprijin.
Conform legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, controlul efectuat de către această
instituţie era preventiv şi ulterior. Prin modificările legislative din anul 1999, controlul Curţii de Conturi este
doar ulterior şi priveşte respectarea dispoziţiilor legale privind gestionarea şi folosirea fondurilor pulice.
Personalul Curţii de Conturi este grupat pe mai multe categorii:
a. consilierii de conturi, care prin lege mai sunt denumiţi şi membri ai Curţii de Conturi, se numesc de
Parlament pentru un mandat de 6 ani şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- vechime în activitatea economici-financiarăsau juridică de minim 15 ani;
- studii superioare, economice sau juridice.
Înainte de începerea mandatului consilierii depun jurământ, iar ulterior nu pot fi cercetaţi, reţinuţi,
arestaţi sau trimişi în judecată penală decât la cererea Procurorului General al României cu aprobarea biroului
permanent al Parlamentului României.
Principalele obligaţii ale consilierilor de conturi sunt:
- să păstreze secretul deliberărilor şi a votului;
- să-şi exprime votul în adoptarea deciziilor;
- să comunice în scris preşedintelui Curţii de Conturi orice situaţie de incompatibilitate;
- să se abţină de la orice activitate sau manifestaţie contrară independenţei şi demnităţii funcţiei lor.
Revocarea consilierilor se poate face de către Parlament
Pe timpul desfăşurării activităţii, consilierii de conturi, au stabilite prin lege anumite interdicţii dintre
care:
- să facă parte din partidele politice;
- să exercite direct sau prin persoane interpuse activităţii de comerţ;
- să participe la administraţia sau conducerea unor activităţi comerciale sau civile;
- să îndeplinească o altă funcţie publică sau privată cu excepţia activităţilor didactice în învăţământul
superior.

5
0
Celelalte categorii de personal din componenţa Curţii de Conturi sunt reprezentate de personalul cu
funcţii de conducere (Director Direcţie, Şef compartiment) şi personalul de specialitate (referent, grefier,
administrator, etc) care sunt numiţi de asemenea de preşedintele Curţii de Conturi.
Conducerea Curţii de Conturi se exercită de către plen, comitetul de conducere, preşedintele şi
vicepreşedinţi.
Plenul Curţii de Conturi este compus din membrii acesteia (consilierii de conturi). El îşi exercită
atribuţiunile cu cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi, iar hotărârile se adoptă de o majoritate de 3/4 din
numărul celor prezenţi.
Plenul are următoarele atribuţii principale:
- supune Preşedintelui României propuneri de numire şi revocarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor
financiari şi numeşte preşedinţii colegiilor jurisdicţionale;
- aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi, codul etic al profesiei, statul de
funcţii şi programul de control;
- alege pe cei cinci consilieri de conturi care sunt mambrii ai comitetului de conducere şi 3 consilieri care
formează comisia de disciplină.
Comitetul de conducere se compune din preşedinte, vicepreşedinţi şi consilieri aleşi de plen.
Principalele lui atribuţii sunt:
- organizează şi efectuează acţiuni de control solicitate de parlament;
- iniţiază proceduri de cercetare a cazurilor de incapacitate sau incompatibilitate în îndeplinirea
funcţiilor;
- numeşte secretarul general al Curţii de Conturi, diectorii şi şefii compartimentelor de control.
Preşedintele Curţii de Conturi reprezintă instituţia şi asigură legătura cu instituţiile şi autorităţile
publice şi cu organismele naţionale şi internaţionale de profil, coordonează întreaga activitate, convoacă şi
prezidează şedinţele plenului şi comitetului de conducere şi urmăreşte transmiterea către parlament a
rapoartelor.

5
1
CAPITOLUL VIII
AUDITUL FINANCIAR – CONTABIL

8.1 CONCEPTUL DE AUDIT FINANCIAR – CONTABIL

Prin audit, în general, se înţelege examinarea profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei
opinii responsabile şi independente, prin raportarea la un criteriu sau la un standard de calitate.
Prin auditul financiar-contabil se înţelege examinarea efectuată de un profesionist competent contabil
şi în vederea exprimării unei opinii motivate asupra validităţii şi corectei aplicări a procedurilor interne
stabilite de conducerea internă cât şi a imaginii fidele clare şi competente a patrimoniului, a situaţiei financiare
şi a rezultateor obţinute de agentul economic.
Pentru a deţine o imagine fidelă a patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute este necesar
să se respecte regulile privind evaluarea patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile cum sunt:
principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor, continuităţii activităţii, independenţei exerciţiului,
intangibilităţii bilanţului de deschidere a unui exerciţiu, necompensării între elementele de pasiv şi activ.
Pentru a se pronunţa cu privire la imaginea fidelă, expertul contabil sau cenzorul în calitate de auditor
trebuie să se asigure că sunt respectate următoarele criterii:
- exclusivitatea (integralitatea), respectiv înregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiunilor care privesc
agentul economic;
- realitatea, respectiv toate elementele materiale evidenţiate scriptic corespund cu cele identificate fizic şi toate
elementele de activ, de pasiv, venituri sau de cheltuieli reflectă valori reale şi nu fictive sau care nu privesc
agentul economic în cauză;
- corecta înregistrare în contabilitate şi prezentare a operaţiilor în conturile anuale presupune că operaţiile
respective să fie corect evaluate, înregistrate în conturile corespunzătoare şi corect centralizate.
Auditul financiar-contabil necesită o metodologie de control care să asigure o opinie independentă
astfel încât să apere în mod egal toţi utilizatorii informaţiei contabile: acţionarii, statul, salariaţii, băncile,
furnizorii, clienţii, etc.
Auditul financiar-contabil are ca obiectiv asigurarea calităţii şi coerenţei sistemului contabil şi este
menit să asigure certitudinea reflectării în bilanţ şi în contul de profit şi pierderi în mod corect, sincer şi
complet a patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor exerciţiului.

8.2 RAPORTUL DINTRE CONTROLUL INTERN (PROPRIU) ŞI AUDITUL FINANCIAR-


CONTABIL

Controlul intern propriu al agentului economic organizat sub forma controlului financiar preventiv,
controlul financiar de gestiune şi a controlului ierarhic, este un control dependent de conducerea agentului
economic şi se eectuează de personalul acestuia cu atribuţii specifice, pe nivele ierarhice prevăzute de lege şi
concretizare prin regulamentul de organizare şi funcţionare.
Elementul fundamental al controlului intern în constituie sistemul contabil, modul în care acesta
răspunde mai bine nevoilor conducerii agentului economic.
O problemă esenţială privind orice sistem contabil este de a sti în ce măsură acesta corespunde exact
nevoilor conducerii, controlul intern constituind un instrument eficient la dispoziţia conducerii în acest sens.
Auditul financiar-contabil este un control de atestare sau certificare a documentelor şi evidenţelor, a
sistemului contabil.
Pentru auditori îmbunătăţirea continuă a sistemului de control propriu aduce un ajutor discuţiilor lor şi
permite reducerea lucrărilor de audit întrucât are ca efect creşterea calităţii documentelor şi evidenţelor
contabile.
Din punct de vedere al auditului, sistemul de control propriu reduce lucrările de rutină, verificările
mecanice asupra exactităţii totalizărilor contabile şi implică accentuarea examinării de ansamblu, analiza,
evaluarea şi sondajul static.

5
2
În condiţiile existenţei controlului intern auditul procedează la un studiu aprofundat şi la o apreciere a
acestuia pentru o opinie asupra gradului de incredere pe care poate să îl acorde şi, în consecinţă, pentru a
determina importanţa testelor la care se limitează procedurile de audit.
Metoda cea mai bună pentru a menţine şi dezvolta calităţile sistemului de control propriu constă în
desemnarea unei persoane având pregătirea necesară şi care să-şi asume responsabilitatea de auditor intern, de
atestare şi certificare. Lipsurile contului intern propriu şi de atestare sunt relevate de auditoriu independent
(auditul extern).

8.3 AUDITUL INTERN

Auditul intern este o activitate independentă de apreciere, pentru conducerea unui agent economic, prin
examinarea operaţiilor contabile, financiare şi a altor operaţii.
Auditul intern evaluează sarcinile, este un control de conformitate a înregistrărilor contabile,
rapoartelor, elementelor de activ, capitalurilor şi rezultatelor.
Controlul de conformitate urmăreşte respectarea dispoziţiilor, este un control asupra lucrărilor
terminate pentru a se constata dacă acestea au fost corect elaborate.
Auditul intern se concentrează asupra detectării aspectelor de exploatare sau risipă, costuri excesive ce
pot fi reduse, de introducere a unor metode noi de control operaţional.
Locul auditorului intern în organizarea agentului economic este determinat atât de autoritate şi
responsabilitate cât şi de independenţă. Auditul intern nu exercită o autoritate directă asupra altor persoane din
structura organizatorică a agentului economic. El controlează lucrările, având libertatea de a trece în revistă şi
de a aprecia politicile, procedurile şi înregistrările.
Independenţa este esenţială pentru eficacitatea auditului intern, fiind determinată de statutul ce i se
acordă în cadrul agentului economic.
Auditul intern este în interiorul unui agent economic, o activitate independentă, de apreciere a
controlului opeaţiunilor, în serviciul managementului.
Obiectivul auditului intern este de a asigura membrii consiliului de administrare în exercitarea eficientă
a responsabilităţilor lor în furnizarea analizelor, aprecierilor, recomandărilor privind activităţile examinate.
Auditorul intern are legătură cu toate fazele de activitate ale agentului economic, de care este interesată
conducerea. Aceasta presupune să se pornească de la aspectele contabile şi să se ajunga la o deplină înţelegere
a operaţiunilor examinate.

8.4 AUDITUL EXTERN

Expertul contabil (auditorul) care efectuează controlul în vederea certificării sincerităţii documentelor
financiar-contabile ale clientului trebuie să acţioneze în perfectă independenţă, el nefiind un funcţionar al
agentului economic.
Sinceritatea informaţiilor prezentate în cadrul documentelor financiar-contabile face parte integrantă
din responsabilitatea agentului economic, iar responsabilitatea auditorului asupra acestor documente pe care le
examinează este limitată la expresia avizului său în privinţa lor.
Expertul contabil, în calitate de auditor, acţionează independent şi în cadrul competenţelor sale
profesionale pentru a confirma caracterul plauzibil al documentelor în faţa terţilor care le utilizează. Opinia
auditorului rezultă în urma examinării documentelor financiar-contabile care se prezintă sub forma unui raport
care constituie certificatul că documentele sunt corecte. Certificarea este o expresie de opinie dar nu şi o
garanţie absolută, deoarece auditorul exercită un control prin sondaj şi în consecinţă constatările sale nu
reflectă o certitudine absolută.
Pentru fundamentarea opiniei sale auditorul examinează documentele financiar-contabile în acord cu
standardele general acceptate şi include toate procedurile considerate necesare.
Astfel, când exprimă opinia asupra documentelor financiar-contabile, auditorul independent indică
dacă aceste documente prezintă informaţii de o manieră satisfăcătoare, în conformitate cu principiile contabile
general acceptate.

5
3
8.5 NORMELE DE REFERINŢĂ ALE AUDITORULUI FINANCIAR-CONTABIL

Normele de referinţă ale auditorului financiar-contabil se compun din:


a. norme contabile emise de o autoritate prevăzută de lege (Ministerul Finantelor), comune tuturor celor ce
stabilesc, controlează şi utilizează conturile.
b. Norme de audit financiar reprezentând un ansamblu de reguli stabilite de autoritatea profesională (Corpul
Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi), la care se raportează auditorul în exercitarea misiunii sale.
Aceste norme permit auditorului să definească scopurile de atins prin utilizarea unor tehnici de lucru
potrivite, iar terţilor să fie siguri că opinia auditorului se emite în funcţie de criterii de calitate unitare.
c. Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi a stabilit următoarea structură a normelor
profesionale de lucru ce trebuie parcursă de auditor:
- importanţa relativă şi riscurile auditului financiar;
- orientarea şi programarea auditului financiar;
- acceptarea mandatului şi contractarea lucrărilor de audit;
- aprecierea controlului (auditului intern);
- controlul conturilor: tehnica sondajului şi a observării fizice, procedura confirmării directe, tehnica
examinării conturilor anuale, examinarea bilanţului contabil;
- documentarea lucrărilor de audit;
- controlul de calitate a lucrărilor de audit.
Pentru a-şi forma opinia cu privire la bilanţul contabil, auditorul utilizează proceduri care să permită
obţinerea unui grad rezonabil de certitudine că bilanţul agentului economic este corect întocmit. Practic, există
inevitabil, riscul ca inexactităţii chiar semnificative să nu fie descoperite. Atunci când există indicii care
permit să se presupună existenţa unei fraude sau erori care pot duce la inexactităţi semnificative, auditorul
extinde procedurile de audit în scopul confirmării sau infirmării dubiilor sale.
Auditorul se poate confrunta, de regulă, cu următoarele categorii de riscuri:
- riscuri generale, specifice agentului economic;
- riscuri legate de natura operaţiilor tratate de agentul economic;
- riscuri legate de concepţia şi funcţionarea sistemelor;
- riscul de nedescoperire cu ocazia auditului.
Prin prag de semnificaţie se înţelege nivelul, mărimea unei sume, peste care auditorul consideră că o
eroare, o inexactitate sau o misiune poate afecta regularitatea şi sinceritatea conturilor anuale şi imaginea
fidelă a rezultatului, situaţiei financiare şi patrimoniul agentului economic.
Orientarea misiunii de audit financiar-contabil are ca obiectiv identificarea riscurilor care pot avea o
incidenţă semnificativă asupra conturilor. Execuţia misiunii trebuie astfel organizată încât certificarea să se
facă raţional, eficient şi la termenul stabilit.
Pentru a accepta mandatul, auditorul întreprinde o serie de acţiuni cu privire la: cunoaşterea globală a
agentului economic; aprecierea cu privire la independenţă şi absenţa incompatibilităţilor, examenul de
competenţă corespunzător specificul agentului economic; contractul cu auditorul precedent; decizia de
acceptare a mandatului; respectarea altor obligaţii profesionale.
Misiunea de audit se concretizează într-un contract, care cuprinde: normele de lucru; termenele de
depunere a rapoartelor; calendarul intervenţiilor pentru realizarea obiectivelor menţionate şi normele de lucru;
onorariile stabilite în funcţie de timpul necesar pentru efectuarea lucrărilor; nivelul de responsabilitate şi
calificarea profesională a experţilor.
După încheierea contractului de audit financiar şi certificarea bilanţului contabil, auditorul extern
procedează la aprecierea controlului intern al agentului economic precum şi a auditului intern. Existenţa unui
sistem de control şi audit intern raţional concepute şi corect aplicate constituie o serioasă prezumţie asupra
fiabilităţii conturilor şi a concurenţei dintre datele contabilităţii şi realitate. Controlul conturilor are ca obiectiv
revizuirea elementelor probante suficiente pentru a putea exprima o opinie motivată asupra conturilor anuale.
Examenul conturilor anuale are ca obiectiv verificarea faptului dacă:
a. bilanţul, contul de profit şi pierderi şi anexele sunt corecte, concordă cu datele din contabilitate, sunt
prezentate conform principiilor contabile şi reglementărilor în vigoare şi ţin cont de evenimentele
posterioare perioadei de închidere.

5
4
b. Anexele conţin toate informaţiile de importanţă semnificativă asupra situaţiei patrimoniale, financiare şi a
rezultatelor obţinute.
Pentru a opinia că bilanţul contabil este întocmit conform reglementărilor în vigoare, auditorul trebuie
să se încredinţeze că:
- sunt respectate principiile prudenţei şi continuităţii;
- a fost aplicat principiul independenţei exerciţiului respectiv dacă cheltuielile şi veniturile aferente exerciţiului
respectiv sunt înregistrate;
- bilanţul contabil este întocmit sub formă comparativă, metodele de evaluare şi prezentare sunt identice ce
cele ale anului precedent, modificările intervenite sunt înscrise şi justificate în anexe;
- elementele de activ şi pasiv sunt evaluate separat, fără să se opereze conpensaţii;
- bilanţul de deschidere corespunde cu bilanţul de închidere al exerciţiului precedent;
- este asigurată credibilitatea componentelor şi soldurilor fiecărui cont;
- există concordanţă între valorile contabile şi cele de inventar pentru structura elementelor de activ şi pasiv.

5
5
TESTE GRILĂ

1. După timpul în care se exercită controlul se manifestă sub următoarele forme:


a) preventiv, operativ curent şi ulterior;
b) doar ulterior;
c) doar preventiv;

2. Controlul financiar al documentelor se face:


a) sub aspectul conţinutului;
b) sub aspectul formei şi conţinutului;
c) nu are la bază documente;

3. Metodologia de control utilizează:


a) căi şi modalităţi proprii de cercetare şi acţiune;
b) instrumente metodologice ale altor discipline ştiinţifice;
c) nu există o metodologie de control;

4. Care dintre următoarele procedee sunt folosite de controlul financiar:


a) răspunderea patrimonială;
b) controlul documentar contabil;
c) controlul total şi prin sondaj;

5. Care dintre următoarele tehnici se utilizează de către controlul documentar contabil:


a) controlul cronologic;
b) controlul încrucişat;
c) controlul prudent;

6. Care dintre următoarele tehnici se utilizează în cadrul controlului financiar faptic:


a) inventarierea;
b) controlul invers cronologic;
c) expertiza tehnică;

7. Abaterile disciplinare se pot sancţiona cu:


a) avertisment;
b) diminuarea temporară a salariului de încadrare;
c) desfacerea contractului de muncă;

8) Existenţa răspunderii disciplinare este condiţionată de:


a) existenţa contractului de muncă;
b) existenţa contravenţiei;
c) producerea unei infracţiuni;

9. Contravenţia se sancţionează cu:

5
6
a) avertisment sau amendă;
b) doar cu amendă;
c) cu amendă sau închisoare în funcţie de gravitatea faptei;

10. Reprezintă contravenţii la normele legale privind disciplina bugetară:


a) nerespectarea prevederilor legale referitoare la utilizarea creditelor bugetare potrivit destinaţiei;
b) nerespectarea obiectului de activitate;
c) neîntocmirea balanţelor de contabilitate;

11. Reprezintă trăsături specifice răspunderii patrimoniale:


a) este proprie persoanelor încadrate în muncă;
b) se întemeiază exclusiv pe culpă;
c) reparaţia are loc prin echivalent bănesc şi nu în valută;

12. La stabilirea prejudiciului trebuie să se ţină seama de gradul real de uzură al bunului respectiv:
a) nu;
b) da;
c) legea nu conţine prevederi în acest sens;

13. Reprezintă forme ale răspunderii patrimoniale:


a) răspunderea individuală;
b) răspunderea comună;
c) răspunderea solidară;

14. Răspunderea penală are ca temă:


a) contravenţia;
b) infracţiunea;
c) contravenţia şi infracţiunea;

15. Comparând contravenţia cu infracţiunea rezultă că:


a) contravenţia prezintă un grad de pericol social mai redus;
b) infracţiunea prezintă un grad de pericol social mai redus;
c) nu pot fi comparate fiind fapte de natură diferită;

16. Infracţiunile pot fi săvârşite de:


a) persoane fizice şi juridice;
b) doar de persoane juridice;
c) doar de persoane fizice;

17. Răspunderea pentru fapte cu caracter penal se stabileşte de către:


a) organele de control financiar;
b) organele de control financiar sau instanţa judecătorească;
c) instanţa judecătorească în condiţiile prevăzute de către Codul de procedură penală;

5
7
18. Controlul financiar preventiv este o formă a:
a) controlului financiar propriu;
b) controlului financiar de gestiune;
c) controlului financiar prin sondaj;

19. Exercitarea controlului financiar preventiv se realizează prin:


a) viză;
b) efectuarea inventarierii;
c) efectuarea unui control încrucişat;

20. Controlul financiar preventiv se exercită de către:


a) director;
b) conducătorul compartimentului financiar-contabil;
c) contabil şef sau director;

21. Controlul financiar de gestiune este:


a) un control ulterior;
b) un control preventiv;
c) preventiv sau ulterior după caz;

22. Care dintre procedeele de control sunt utilizate în cadrul controlului financiar de gestiune:
a) controlul total sau prin sondaj;
b) controlul faptic;
c) controlul documentar contabil;

23. Din comisia de inventariere nu poate face parte:


a) gestionarul;
b) contabilul care ţine evidenţa gestiunii respective;
c) casierul unităţii;

24. Inventarierea se poate efectua în lipsa gestionarului:


a) nu;
b) dacă conducătorul unităţii dispune acest lucru;
c) în anumite condiţii prevăzute în normele în vigoare;

25. Controlul financiar de stat este organizat şi funcţionează:


a) în cadrul Ministerului Finanţelor Publice;
b) în cadrul Ministerului de Interne;
c) în cadrul Ministerului Administraţiei Publice;

5
8
26. Controlul financiar de stat organizat în cadrul Ministerului Finanţelor se realizează prin:
a) Direcţia Generală de îndrumare şi control fiscal;
b) Garda Financiară;
c) Curtea de Conturi;

27. Garda Financiară exercită controlul în legătură cu:


a) aplicarea şi executarea legilor fiscale;
b) respectarea reglementărilor vamale;
c) respectarea normelor de comerţ;

28. Controlul exercitat de Garda Financiară este:


a) financiar preventiv;
b) operativ şi inopinant;
c) intermitent;

29. În cadrul acţiunilor de control, personalul Gărzii Financiare poate face uz de armamentul din
dotare:
a) nu;
b) da;
c) nu are armament în dotare;

30. Evaziunea fiscală este sancţionată prin lege:


a) da;
b) nu;
c) nu există evaziune fiscală în România;

31. Evaziunea fiscală are legătură cu:


a) impozitele şi taxele cuvenite statului;
b) relaţiile contractuale între două părţi;
c) relaţiile contractuale între angajator şi angajat;

32. Reprezintă cauze care generează evaziunea fiscală:


a) necunoaşterea sau ignorarea legislaţiei;
b) interpretarea şi aplicarea eronată a legislaţiei;
c) nerespectarea reglementărilor privind organizarea evidenţei patrimoniului, veniturilor, cheltuielilor
şi rezultatelor financiare şi neconducerea corectă a evidenţei contabile;

33. Curtea de Conturi este subordonată:


a) Guvernului;
b) funcţionează pe lângă Parlamentul României;
c) Ministerului Finanţelor Publice;

34. Care dintre categoriile de personal aparţine Curţii de Conturi:


a) consilier de conturi;

5
9
b) procuror financiar;
c) inspector financiar;

35. Controlul exercitat de Curtea de Conturi este:


a) preventiv;
b) ulterior;
c) preventiv şi ulterior;

36. Curtea de Conturi are:


a) atribuţii de control şi jurisdicţionale;
b) doar atribuţii de control;
c) doar atribuţii jurisdicţionale;

37. Atunci când există indicii care permit să se presupună existenţa unei fraude sau erori, auditorul
procedează astfel:
a) informează conducătorul unităţii;
b) extinde procedurile de audit în scopul confirmării sau infirmării dubiilor sale;
c) informează organele de urmărire penală;

38. Auditorul exercită un control:


a) prin sondaj;
b) total;
c) faptic.

6
0
BIBLIOGRAFIE

1. C. Tulai & Serbu -Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca 2005
2. Constantin Roman, Vasile Tabara, Aureliana Geta Roman-Control financiar si audit public,Editura
Economica Bucuresti, 2007
3. I.Bostan -Controlul fiscal, Editura Polirom, Iaşi, 2003
4. I.Văcărel -Finanţe publice, Editura didactică şi pedadogică, Bucureşti, 2002
5. M. Boulescu -Control financiar, Editura Eficient, Bucureşti, 1997
6. P. Popeangă -Controlul financiar contabil, Editura. Tribuna Economică, Bucureşti, 1999
7. V. Bârle- Frauda Fiscală, Editura Teora, Bucureşti, 2005
8. Hotarâre nr. 1538 din 18/12/2003 pentru organizarea si functionarea Garzii Financiare
9. Ordonanta de urgenta nr. 91 din 02/10/2003 privind organizarea Garzii Financiare
10. Legea nr. 132 din 21/04/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003
privind organizarea Gărzii Financiare
11. Ordonanta nr. 8 din 20/01/2005 privind stabilirea unor măsuri de preluare a Gărzii Financiare si a
Autoritatii Nationale a Vamilor în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, precum şi a unor măsuri
de reorganizare a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
12. Lege nr. 154 din 20/05/2005 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 8/2005 privind stabilirea
unor masuri de preluare a Garzii Financiare si a Autoritatii Nationale a Vamilor în subordinea
Ministerului Finantelor Publice, precum si a unor masuri de reorganizare a Agentiei Nationale de
Administrare Fiscala
13. Lege nr.241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale Monitorul Oficial nr.
672 din 27 iulie 2005
14. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi a României
15. Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în M. Of.
al României nr. 282/29.04.2009
16. *** http://www.curteadeconturi.ro/sites/ccr/RO/default.aspx
17. Beauchamp Andre - Guide mondial des Paradis Fiscaux, Editura Bernard Grasset, Paris, 1995

6
1
CUPRINS

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE CONTROL FINANCIAR ..................................................................................3


1.1 CONTEXTUL GENERAL AL CONTROLULUI FINANCIAR ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ
………………………………………………………………………………………….3
1.2 CONTROLUL – FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI ŞI GESTIUNII FINANCIARE ........5
1.3 OBIECTUL, ROLUL, ŞI FUNCŢIILE CONTROLULUI FINANCIAR ................................6
1.4 FORMELE CONTROLULUI FINANCIAR ...........................................................................7
1.5 SISTEMUL DE DOCUMENTE PRIMARE ŞI EVIDENŢĂ TEHNICO – OPERATIVĂ ŞI
CONTABILĂ, SURSĂ ŞI OBIECT DE INFORMARE PENTRU CONTROL ................................8

CAPITOLUL II METODOLOGIA DE EXERCITARE A CONTROLULUI FINANCIAR ...12


2.1 SISTEMUL METODOLOGIC DE CONTROL FINANCIAR ..................................................12
2.2 PROCEDEE DE CONTROL FINANCIAR ...............................................................................13
2.2.1. STUDIUL GENERAL PREALABIL ....................................................................................14
2.2.2 CONTROLUL DOCUMENTAR CONTABIL ......................................................................14
2.2.3 CONTROLUL FAPTIC .......................................................................................................17
2.2.4 ANALIZA ECONOMICO – FIANANCIARĂ .......................................................................18
2.2.5 CONTROLUL TOTAL ŞI PRIN SONDAJ ...........................................................................19

CAPITOLUL III FINALIZAREA ACŢIUNILOR DE CONTROL FINANCIAR ....................20


3.1 MĂSURI DE VALORIFICARE A CONSTATĂRILOR CONTROLULUI FINANCIAR ......20
3.2 RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ ..........................................................................................21
3.3 RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ...........................................................................22
3.4 RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ .......................................................................................25
3.5 RĂSPUNDEREA PENALĂ ......................................................................................................27

CAPITOLUL IV CONTROLUL FINANCIAR PROPRIU ..........................................................30


4.1 CONTROLUL FINANCIAR PREVENTIV ..............................................................................30
4.1.1 OBIECTIVELE CONTROLULUI FINANCIAR PREVENTIV.............................................30
4.1.2 ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA CONTROLULUI FINANCIAR PREVENTIV ...........31
4.2 CONTROLUL FINANCIAR DE GESTIUNE ..........................................................................33
4.3 ORGANIZAREA ŞI EFECTUAREA INVENTARIERII PATRIMONIALE...........................35

CAPITOLUL V CONTROLUL FINANCIAR EXERCITAT DE ORGANELE DIN SUBORDINEA


GUVERNULUI..................................................................................................................................41
5.1. EXERCITAREA CONTROLULUI FISCAL...........................................................................41
5.1.1. CONSIDERATII GENERALE ............................................................................................41

6
2
5.1.2.REGLEMENTAREA CONTROLULUI FISCAL ................................................................. 43
5.2 OBIECTIVELE ŞI ORGANIZAREA CONTROLULUI FINANCIAR EXERCITAT DE ORGANELE
MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE ................................................................................. 45

5.3 AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ ................................................... 46


5.4. CONTROLUL FINANCIAR EXERCITAT DE GARDA FINANCIARĂ ............................. 55

CAPITOLUL VI EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI PARADISURILE FISCALE


6.1.EVAZIUNEA FISCALĂ
6.1.1. CONCEPTUL ŞI FORMELE EVAZIUNII FISCALE
6.1.2 ASPECTE SPECIFICE DE EVAZIUNE PE CATEGORII DE OBLIGAŢII FISCALE
6.1.3.POSIBILITĂŢI DE COMBATERE ŞI DE PREVENIRE A EVAZIUNII FISCALE
6.2. PARADISURILE FISCALE
6.2.1. DEFINIŢIA ŞI CARACTERISTICILE PARADISURILOR FISCALE
6.2.2.CLASIFICAREA PARADISURILOR FISCALE

CAPITOLUL VI CURTEA DE CONTURI ................................................................................... 58


7.1 ORGANIZAREA, PERSONALUL ŞI CONDUCEREA CURŢII DE CONTURI ................... 58
7.2 ATRIBUŢIILE DE CONTROL ALE CURŢII DE CONTURI ................................................. 61

CAPITOLUL VIII AUDITUL FINANCIAR – CONTABIL........................................................ 65


8.1 CONCEPTUL DE AUDIT FINANCIAR – CONTABIL .......................................................... 65
8.2 RAPORTUL DINTRE CONTROLUL INTERN (PROPRIU) ŞI AUDITUL FINANCIAR-CONTABIL
......................................................................................................................................................... 66
8.3 AUDITUL INTERN .................................................................................................................. 67
8.4 AUDITUL EXTERN ................................................................................................................. 68
8.5 NORMELE DE REFERINŢĂ ALE AUDITORULUI FINANCIAR-CONTABIL .................. 68

TESTE GRILĂ.................................................................................................................................. 71

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................... 79

6
3