CURS 4

Modelul reologic al proprietății de vâscozitate. Modelul reologic elementar care

descrie din punct de vedere fenomenologic curgerea
fluidelor pur vâscoase, poartă denumirea de
modelului lui Newton şi este prezentat în figura 4.18.
El este format dintr-un cilindru, în care culisează un
piston perforat. Cilindrul este umplut cu lichidul
newtonian luat în studiu, caracterizat de valoarea
vâscozităţii dinamice . Pistonul perforat, se
deplasează fără frecare în cilindru, cu viteza , sub
acțiunea forței F. Prin deplasarea pistonului, lichidul
din cilindru trece prin perforațiile pistonului, curgerea
fluidului prin acestea fiind laminară.
Parametrii solicitării sunt definiţi prin starea de eforturi
Fig. 4.18. Modelul reologic al  indusă de acţiunile exterioare F şi de viteza de
fluidului pur vâscos Newton.
deformare a sistemului.
Comportarea modelului reologic de vâscozitate la aplicarea forţei exterioare.
Atunci când este aplicată la timpul t = t 0, sarcina exterioară F, pistonul se
deplasează cu o anumită viteză , proporțională cu valoarea sarcinii, acesta fiind
răspunsul sistemului vâscos.

Fig. Comportarea modelului reologic de vâscozitate la aplicarea forţei F

Deformația L a sistemului se continuă la nesfârșit, cu viteza constantă, atât timp

cât este aplicată forța F, de nivel constant (fig. ).
În figura , deplasarea pistonului este reprezentată prin dreapta OA, înclinarea
dreptei față de axa Ox, reprezentând viteza de deformare:
tg = L/t = L/(t1 – t0) = deformație/timp = viteza de deformare.
Pentru o aceiași vâscozitate dinamică a lichidului, cu cât sarcina de încărcare F
este mai mare, cu atât pistonul se deplasează în cilindru cu o viteză mai mare, în același
interval de timp, deformația L a sistemului fiind mai mare, deplasarea pistonului fiind
reprezentată prin dreapta OA1, a cărui unghi de înclinare față de orizontală este mai mare.
Răspunsul sistemului vâscos (starea de eforturi din corp) fiind dependent de viteza de
deformare.
La încetarea acțiunii forței F la timpul t = t1, starea de deformare L a corpului nu se
recuperează.

1
 Factorii care influențează valoarea vâscozității dinamice a unui fluid
Cercetările experimentale au scos în evidenţă faptul că vâscozitatea dinamică a
unui fluid este dependentă de şase parametrii independenţi:
. (4.10)
în care S este parametru ce caracterizează natura fizico-chimică a materialului luat
în studiu (apă, ulei, miere, polimeri etc.);  - temperatura fluidului; p – presiunea; -
gradientul vitezei; T – parametrul timp; E – parametrul câmp electric sau magnetic.
Influenţa naturii fizico-chimice a materialului luat în studiu.
În cazul unui amestec, dispersarea unei faze (solide, lichide sau gazoase) într-un
mediu fluid conduce la majorarea forţelor interne de frecare, provocând o mărire a
vâscozităţii, chiar dacă faza dispersată are o vâscozitate inferioară celei mediului
dispersant (faza majoritară).

Fig. 4.12. Dependenţa vâscozităţii unui amestec în funcţie de caracteristicile acestuia.

Vâscozitatea unui amestec este influenţată de următoarele categorii de factori:

 proprietăţile fazei fluide: vâscozitatea fluidului în stare pură, tensiunea
superficială;
 proprietăţile fazei dispersate: greutatea moleculară a substanţelor din care
sunt alcătuite particulele (în cazul soluţiilor), gradul de dispersie (mărimea particulelor în
cazul suspensiilor), forma, rugozitatea, porozitatea, elasticitatea şi deformabilitatea
particulelor;
 proprietăţile amestecului: gradientul concentraţiei din amestec (repartiţia
concentraţiei între straturile de fluid), granulometria şi distribuţia formelor particulelor pe
verticala curentului de fluid, volumul relativ al particulelor, tendinţa de aglomerare sau de
separare, condiţiile termodinamice (temperatură), potenţialul electrostatic (pH - ul şi
concentraţia ionilor).
Vâscozitatea amestecului creşte odată cu majorarea concentraţiei (fig. 4.12,a) fazei
minoritare, pentru valori reduse ale concentraţiei (de până la 10%) dependenţa dintre
viscozitate şi concentraţie fiind aproximativ liniară (v. rel. 4.17). Pe măsură ce creşte
concentraţia, forţele de frecare dintre particule se majorează, crescând în acest mod
rezistența la curgere. Dependența vâscozității de concentrația volumică este exprimată
prin relația:
2
   0  1  2,5... 4,5  c v  ,
unde: cv este concentrația volumică, exprimată zecimal; 0 – vâscozitatea fazei majoritare.
Vâscozitatea amestecului este dependentă şi de gradul de dispersie a particulelor
fazei minoritare. Pentru un sistem monodispers (alcătuit din particule de aceiaşi
dimensiune, iar diametrul particulelor este mare) vâscozitatea amestecului prezintă o
variaţie mai bruscă odată cu creşterea concentraţiei peste o anumită valoare (curba 1, fig.
4.12), în comparaţie cu un sistem bidispers (alcătuit din particule care au dimensiunile
cuprinse în două clase de dimensiuni – mari şi mici, curba 2, fig. 4.12). Analizând cele
două curbe se observă că pentru sistemul de tipul monodispers valorile mai mari ale
vâscozităţii se obţin pentru concentraţii mai reduse ale fazei minoritare. Acest lucru se
explică pe baza forţelor de frecare mai mari între straturi în cazul sistemului monodispers.
În cazul sistemului bidispers, prin faptul că particulele de mici dimensiuni sunt răspândite
printre particulele de mari dimensiuni, forţele de frecare dintre straturile care prezintă o
mișcare relativă sunt mai mici, de unde și o vâscozitate mai redusă.
Introducerea în masa de fluid a unor cantităţi mici de aditivi conduce la micşorarea
vâscozităţii dinamice. Fenomenul se explică prin faptul că moleculele de aditivi sunt
adsorbite la suprafaţa particulelor şi împiedecă aglomerarea lor, ca atare nu permit
realizarea unor reţele spaţiale rezistente. În cazul fluidelor newtoniene, concentraţia
procentuală de volum a particulelor solide este foarte redusă, fiind mai mică de 3%.

Influenţa temperaturii fluidului luat în studiu. Temperatura fluidului influenţează

în foarte mare măsură nivelul vâscozităţii dinamice. Variaţia vâscozităţii cu temperatura se
află în limitele de 0,5…10% / C, fapt pentru care aparatele de precizie utilizate pentru
măsurarea vâscozităţii sunt termostatate.
La lichide, prin faptul că moleculele sunt în contact unele cu altele, vâscozitatea
este datorată și forțelor de coeziune moleculară. Cu creșterea temperaturii, se produce o
dilatare a fluidului, crește energia cinetică și mobilitatea moleculelor, reducând intensitatea
forțelor intermoleculare, fapt ce explică micșorarea vâscozității la creșterea temperaturii.

Fig. 4.13. Graficul de variaţia a vâscozităţii dinamice a apei în funcţie de temperatură.

3
 Vâscozitatea dinamică a gazelor se explică cu ajutorul teoriei cinetice a gazelor
conform careia distanța dintre molecule este suficient de mare astfel încât interacțiunea
dintre acestea sa fie determinate prin ciocnirile bimoleculare, care se amplifică odată cu
creșterea temperaturii.
În cazul lichidelor, cu creşterea temperaturii vâscozitatea se reduce pe când la gaze
cu creşterea temperaturii vâscozitatea se majorează.
La lichide, dependenţa vâscozităţii de temperatură este exprimată analitic prin
relaţia lui Gutmann şi Simons [12]:

(4.11)

în care 0 este vâscozitatea dinamică a fluidului la temperatura de referinţă

T0 = 273,15 K; T – temperatura lichidului, în K; B şi C – constante care au dimensiunea
de temperatură şi care pentru apă au valorile B = 506 K şi C = - 150 K.
Variaţia vâscozităţii apei este prezentată în figura 4.13, iar o parte din valorile
acesteia sunt prezentate în tabelul 4.2. Datele prezentate scot în evidenţă scăderea
vâscozităţii apei odată cu creşterea temperaturii.
Tabelul 4.2
Dependenţa de temperatură a vâscozităţii apei și aerului
Temperatura Vâscozitatea
Fluidul
[C] dinamică [Pas]
Apă 0 1,79  10-3
10 1,30  10-3
20 1,00  10-3
30 0,79  10-3
40 0,66  10-3
50 0,55  10-3
70 0,40  10-3
90 0,30  10-3
100 0,28  10-3
Aer 0 1,71  10-5
50 1,94  10-5
100 2,20  10-5

Într-un anumit domeniu de temperatură, prin creşterea temperaturii cu 1C, mierea

de albine îşi modifică vâscozitatea (consistenţa) cu 10%.
La gaze vâscozitatea dinamică creşte odată cu creşterea temperaturii, dependenţa
fiind exprimată analitic prin relaţia lui Sutherland [23, 24]:

, (4.12)

în care Ts este constanta lui Sutherland, Ts = 122 K.

Valorile vâscozităţii aerului pentru diferite temperaturi sunt prezentate în tabelul 4.2.
Influenţa presiunii de lucru a fluidului. Presiunea, este un parametru care
modifică starea de comprimare a fluidelor. Prin creşterea presiunii, fluidele sunt
comprimate, rezultatul fiind majorarea forţelor de rezistenţă intermoleculare. Influenţa
presiunii este mai redusă în cazul lichidelor care sunt fluide incompresibile (o creştere a
presiunii de la 0 la 108 Pa produce o majorare a vâscozităţii în medie cu cca. 30%). În
cazul gazelor influenţa presiunii este mai intensă, acestea fiind fluide compresibile (se
4
prezintă cazul aerului, care pentru o temperatură constantă de 20C, la presiunea de 10 5
Pa are vâscozitatea dinamică  = 1,72  10-5 Pas, iar la presiunea de 20 105 Pa are
vâscozitatea dinamică  = 1,82  10-5 Pas).
Variaţia vâscozităţii dinamice a apei aflată la temperatura de 20C, în funcţie de
presiune, este prezentată în tabelul 4.3.
Tabelul 4.3.
Variaţia vâscozităţii dinamice a apei în funcţie de presiune
Presiunea Vâscozitatea
[Pa] dinamică [Pas]
105 1,00  10-3
108 1,08  10-3
2  108 1,16  10-3
4  108 1,36  10-3

Influenţa gradientului vitezei. Gradientul vitezei, are o influenţă considerabilă

asupra vâscozităţii unei mari categorii de fluide (fluide cu comportament ne-newtonian). La
fluidele cu comportament newtonian gradientul vitezei nu influenţează asupra vâscozităţii,
pe când la fluidele cu comportament ne-newtonian prin majorarea gradientului vitezei se
produce creşterea sau scăderea vâscozităţii;
Influenţa parametrului timp. La fluidele cu comportament newtonian timpul în care
lichidul este supus acţiunii unor eforturi exterioare nu influenţează asupra vâscozităţii, pe
când la unele fluide cu comportament ne-newtonian, timpul cât lichidul este supus acţiunii
eforturilor exterioare poate produce creşterea sau scăderea vâscozităţii dinamice
(consistenţei);
Influenţa parametrului câmp electric sau magnetic. Lichidele a căror molecule
se polarizează în prezenţa unui câmp electric suferă o creştere bruscă a vâscozităţii în
prezenţa acestuia. În acelaşi mod lichidele care conţin în suspensie particule care se
magnetizează în prezenţa unui câmp electromagnetic suferă o creştere bruscă a
vâscozităţii.
Vâscozitatea cinematică. Vâscozitatea dinamică nu pune în evidenţă influenţa
densităţii lichidelor asupra procesului de curgere, ea punând în evidenţă numai influenţa
transferului de impuls (acţiunea unei forţe). Experienţele au demonstrat faptul că două
lichide cu o aceiaşi vâscozitate dinamică şi care curg în aceleaşi condiţii de temperatură şi
presiune, lichidul cu densitate mai mare va curge mult mai repede. Pentru a pune în
evidenţă influenţa densităţii asupra procesului de curgere a fluidelor s-a introdus noţiunea
de vâscozitate cinematică, care este legată de noţiunea de mişcare.
Vâscozitatea cinematică este definită ca raportul dintre vâscozitatea dinamică şi
densitate:
(4.15)

Ecuaţia dimensională a vâscozităţii cinematice are forma:

. (4.16)

În baza ecuației dimensionale a vâscozității cinematice, În sistemul internaţional de

unităţi de măsură (SI), unitatea de măsură a vâscozităţii cinematice este m 2.
SI = m2s-1

5
 Ca urmare a faptului că unitatea de 1 m 2s-1 este relativ mare, precum şi datorită
necesităţii obiective a unei exprimări mai facile a valorii vâscozităţi cinematice, în practică
se mai utilizează curent ca unitate de măsură Stokes -ul (St) şi submultiplul al acestuia
centistokes-ul (cSt). Aceste unităţi de măsură aparţin sistemului de unităţi de măsură CGS
(centimetru, gram, secundă), care la ora actuală nu mai este utiliza:
CGS = cm2s-1
Relaţiile de transformare între cele două categorii de unităţi de măsură se bazează
pe relaţia de definiţie a Stokes-ului, care este:
1St = 1cm2/s = 10-4 m2s-1;
1cSt = 10-2 St = 1mm2s-1 = 10-6 m2s-1.
Tabelul 4.4
Tabel de echivalenţă între diferite moduri de exprimare a vâscozităţii cinematice [ITT]
Vâscozitatea
Saybolt Redwood Grade Engler Cupa Ford  3
cinematică
[Secunde] [Secunde] E [Secunde]
[cSt]
1,00 31 29 1,00 -
2,56 35 32,1 1,16 -
4,30 40 36,2 1,31 -
7,40 50 44,3 1,58 -
10,3 60 52,3 1,88 -
13,1 70 60,9 2,17 -
15,7 80 69,2 2,45 -
18,2 90 77,6 2,73 -
20,6 100 85,6 3,02 -
32,1 150 128 4,48 -
43,2 200 170 5,92 -
54,0 250 212 7,35 -
65,0 300 254 8,79 30
87,6 400 338 11,7 42
110 500 423 14,6 50
132 600 508 17,5 58
154 700 592 20,45 67
176 800 677 23,35 74
198 900 762 26,30 82
220 1000 896 29,20 90
330 1500 1270 43,80 132
440 2000 1690 58,40 172
550 2500 2120 73,00 218
660 3000 2540 87,60 258
880 4000 3380 117,00 337
1100 5000 4230 146 425
1320 6000 5080 175 520
1540 7000 5920 204,5 600
1760 8000 6770 233,5 680
1980 9000 7820 263 780
2200 10000 8460 292 850
3300 15000 13700 438 1280
4400 20000 18400 584 1715
Pentru amestecuri eterogene solid – lichid (suspensie) care conţin particule sferice,
rigide, inerte chimic, de mărime uniformă, lichidul fiind neionizat, vâscozitatea dinamică se
determină prin relaţia:

6
 (4.17)
în care 0 reprezintă vâscozitatea fazei lichide în stare pură; cv - concentraţia
procentuală de volum, definită ca raportul dintre volumul fazei solide (faza minoritară) şi
volumul fazei lichide (faza majoritară); kv coeficient adimensional (kv  2,5 pentru particule
deformabile de formă sferică; kv = 2,5 pentru particule nedeformabile de formă sferică; k v =
4,5 pentru particule de dimensiuni reduse).
Relaţia (4.17) este valabilă pentru suspensii diluate cu concentraţia volumică mai
mică de 10 %.
Vâscozitatea relativă este definită ca raportul dinte vâscozitatea dinamică a
fluidului cercetat şi vâscozitatea dinamică 0 a unui fluid de referinţă.
Pentru lichide, fluidul de referinţă este apa la temperatura de 20 iar pentru gaze
fluidul de referinţă este aerul în condiţii normale de temperatură şi presiune.
Deoarece vâscozitatea relativă este definită ca un raport între mărimi de aceiaşi
natură, ea este o mărime adimensională.
Vâscozitatea unor produse
industriale (în general ale uleiurilor) poate
fi exprimată şi prin intermediul unor unităţi
empirice: grade Engler în Europa, secunde
Redwood standard în Marea Britanie,
secunde Saybolt universal în Statele Unite
etc.
Vâscozitatea exprimată în grade
Engler (E) reprezintă o viscozitate relativă
şi se determină ca raportul dintre timpul T
necesar pentru curgerea unui volum de
200 cm3 din lichidul analizat şi timpul T 0 de
curgere a unui volum de 200 cm 3 de apă
distilată, ambele lichide fiind menţinute la o
temperatură prestabilită prin condiţiile de
măsurare (fig. 4.16):
E = T/T0
a. b. 1 grad ENGLER corespunde unei
Fig. 4.16. a. Schema principiului de determinare vâscozităţi cinematice 1 10-6 m2/sec.
a vâscozităţii relative; b. schema vâscozimetrului
Engler
Pentru a converti vâscozitatea
exprimată în grade Engler în unităţi de
vâscozitate cinematică se utilizează relaţia empirică:
m2/s. (4.18)

Vâscozitatea cinematică exprimată în secunde (Saybolt universal, Redwood

standard, Cupa Ford etc.) reprezintă timpul necesar pentru curgerea unui volum prestabilit
de lichid analizat (60 cm3), printr-un orificiu calibrat, de diametru specificat, lichidul fiind
menţinut la o temperatură impusă prin condiţiile de măsurare (fig. 4.17).
Pentru a converti vâscozitatea exprimată în secunde Saybolt universal (SSU) în
unităţi de vâscozitate cinematică se utilizează relaţia empirică:

m2/s (4.19)

7
 Pentru convertirea unităţilor empirice în unităţi de viscozitate cinematică s-au

a. b. c.
Fig. 4.17 Determinarea vâscozităţii prin cupa Ford:
a). – vedere generală; b). – umplerea cupei; c). – măsurarea timpului de curgere.
alcătuit tablele de transformare ( v. tab. 4.4, ITT).
Vâscozitatea aparentă este definită ca vâscozitatea unui fluid momofazic, omogen
şi izotrop care în condiţii similare de curgere produce o aceiaşi pierdere de presiune
(sarcină hidrostatică) ca şi cea a amestecului fluid neomogen, luat în studiu. Se utilizează
pentru exprimarea consistenţei fluidelor cu comportament ne-newtonian.

Fig. Pierderea de sarcină hidraulică la curgerea lichidului prin conducte.

În figura de mai sus este prezentată schematic, pierderea de sarcină hidraulică h,
sau de presiune p = p1 – p2, la curgerea unui lichid având vâscozitatea dinamică , cu
viteza v, printr-o conductă de lungime l și diametru D = 2r.
Ecuația lui Fanning – Darcy permite determinarea pierderii de presiune p pentru
curgerea unui lichid prin conducte, și are forma:

unde  este densitatea fluidului,  - coeficient de pierderi liniare de sarcină hidraulică

Dacă în ecuația de mai sus se înlocuiește pierderea de presiune p cu expresia de
calcul a presiunii hidrostatice:
p =   g  h
și dacă din expresia rezultată se explicitează h, se obține:
.
Plasticitatea

8
 Plasticitatea reprezintă proprietatea reologică unor corpuri 1 solide, care după ce au
fost deformate sub acţiunea unor forţe externe, de a-şi păstra parţial sau total starea de
deformaţie după încetarea acţiunilor forţelor exterioare. Deformaţia plastică a unui material
se produce numai atunci când solicitările la care este supus corpul depăşesc limitele de
elasticitate.
Deformarea plastică produce o reaşezare a particulelor corpului, ajungându-se la o
nouă stare de echilibru. Forţele exterioare care produc starea de deformare plastică pot fi
solicitări simple: de tracţiune, de compresiune, de forfecare, de încovoiere, de torsiune sau
combinaţii ale acestora (solicitări complexe).Teoria plasticităţii studiază din punct de
vedere analitic repartiţia tensiunilor, deformaţiilor şi a vitezelor de producere a deformaţiilor
în masa unui corp, când sunt cunoscuţi factorii externi care acţionează asupra lui.
Corpurile plastice ideale (perfect plastice) se comportă ca şi corpurile solide până la
o anumită valoare 0 a tensiunii (fig. 4.19), numită prag de tensiune, după care, la
depăşirea acesteia, corpul se comportă ca şi un lichid ideal (efortul unitar rămâne constant
în timpul curgerii plastice). Corpul care etalează asemenea proprietăţi poartă denumirea
de corp plastic ideal al lui St. Venant.

Fig. 4.19. a. Reograma corpului plastic ideal al lui St. Venant); b. Modelul reologic al corpului plastic ideal
al lui St. Venant.

Modelul matematic care descrie comportarea reologică a corpului plastic ideal are
expresia:
(4.20)
Modelul reologic elementar care descrie din punct de vedere fenomenologic
deformarea plastică pură a corpurilor este alcătuit pe baza analogiei dintre deformarea
plastică a corpurilor şi fenomenul de alunecare cu frecare a unui corp oarecare pe un plan
de sprijin (fig. 4.19,b). Reprezentarea convenţională a modelului reologic al lui St. Venant,
se face printr-o glisieră (corp) care începe să alunece (să se deplaseze) în momentul în
care valoarea forţei exterioare F, care acţionează asupra corpului, depăşeşte valoarea
forţei de frecare Ff.
Valoarea limită a forţei pentru care începe deplasarea (deformaţia) corespunde
tensiunii critice constante la care se deformează corpul plastic. Deplasarea  a corpului
rigid (fig.4.19,b) corespunde deformaţiei corpului plastic.
Aria suprafeţei cuprinsă între dreapta ce reprezintă dependenţa = f( ) şi axa O
(v. fig. 4.19) se calculează cu relaţia:
(4.21)

1
Noţiunea de corp se utilizează pentru un material care îşi menţine forma atât timp cât valoarea eforturilor unitare din
masa corpului sunt inferioare unei valori limită (pragul de tensiune). La depăşirea acestei valori limită apare deformarea
corpului.
9
 Dacă se compară reogramele corpurilor pur vâscoase (v. fig. 4.14) şi a corpurilor
pur plastice (v. fig. 4.19) din punct de vedere al semnificaţiei fizice a ariei suprafeţei
cuprinsă între dreapta ce reprezintă dependenţa = f( ) şi axa O (relaţiile (4.13) şi
(4.21)), se poate trage următoarea concluzie: în curgerea pur vâscoasă, energia mecanică
de deformaţie este dependentă de viteza de deformare pe când în curgerea pur plastică,
energia mecanică de deformaţie nu este dependentă de viteza de deformare (energia de
deformare se calculează ca suprafaţa cuprinsă între dreapta caracteristică  = f( ) şi axa
orizontală O ).
În industria alimentară, plasticitatea este o proprietate urmărită direct în procesele
tehnologice pentru obţinerea unor produse ca untul, margarina, pateul şi alte paste,
maioneza şi alte produse cu comportare similară. Aceste produse alimentare trebuie să
aibă capacitatea de a fi uşor întinse în straturi subţiri (de a fi tartinabile) şi apoi după
deformare să-şi menţină o perioadă de timp forma dobândită.

10