Carmen Dumitrescu

Teoria şi practica comunicării pentru arhitecţi şi designeri

Editura Universitară „Ion Mincu” Bucureşti, 2008

Cultura:
- ca lux – rezervată elitelor
- ca marfă:
o bun de larg consum
o modă – subiect de investiţii
- simbol de calitate
Cultura din punct de vedere al nevoilor:
- nevoia de cultură devine evidentă;
- nevoia de cultură se satisface după ce au fost satisfăcute nevoile legate de subzistenţă;
- semn al nivelului ridicat al calităţii vieţii.
Cultura, în dezvoltarea societăţii, evoluează de la lux la lux ce ţi-l poţi permite (cultura de
masă).
Economic discutăm de:
- bunuri culturale;
- cultura ca marfă, piaţă, cerere şi ofertă;
- cultura ca valoare de investiţie;
- avantaj al cuantificării: audienţă, eficienţă, profit.

Tipuri de culturi – arii cultural-geografice

la anglo-germanici
Cultura semnifică felul de a fi şi gesturile comportamentale şi modul de viaţă care
singularizează grupurile sociale şi constituie genul lor specific.
La latini- termenul desemnează ceea ce înţeleg germanii prin civilizaţie
-un ansamblu de valori, generalizabile şi exportabile care se pot comunica de la un popor
la altul în numele raţiunii universale.
Viziunea corectă e suma celor două.
Valorile culturii:
- conţinutul de experienţă de viaţă particulară specifică a unui grup social;
- potenţialul de a generaliza valori care să converge spre o dezvoltare comună.
Cultura – competenţă culturală – abordare pluridisciplinară
Alternarea:
- focalizarea pe detaliu;
- perspectiva generala;
- analiza şi sinteza;
- concret nuanţat şi abstractizere generalizată.
Competenţa culturală e utilă?
- competenţa culturală este necesară câtă vreme cultura e o nevoie esenţială a omului;
- competenţa culturală este utilă şi chiar eficientă în termenii gândirii economice, este
vitală pentru că:
 o implică o continuitate cu experienţa de viaţă, gândire, creaţie a
predecesorilor;
o înseamnă o viziune completă şi nedeformată care permite orientarea corectă în
complexitatea realităţilor actuale;
o este vitală în abordarea chestiunii identităţii.
Arhitectul este şi el supus acestor competenţe şi nevoi culturale.
urbanistul:
- om al vremurilor;
- specialist care să poată răspunde nevoilor societăţii actuale;
- sintetizează prin arta sa esenţa unei epoci;
- cristalizează şi fixează în opere construite elemente definitorii ale civilizaţiei la un
moment dat;
- urbanismul de calitate edifică repere culturale care trebuie să fie durabile, definitorii.
Urbanistul are nevoie de:
- gândire şi luciditate;
- păstrarea valorilor esenţiale;
- viziune clară şi spirit critic;
- abordare corectă şi eficientă mai ales în perioadele de criză.
Criza actuală reprezintă:
- simple dureri de creştere tipice unei dezvoltări accelerate;
- restructurarea în profunzime a civilizaţiei însăşi;
- simbol al decadenţei şi „începutul sfârşitului”;
- accent pe noi valori (oare bine definite?).
În consecinţă, crearea unei epoci noi, radical diferită de ce a fost până acum.
Criza e prezentă şi în arhitectură.
Urbanistul actual are nevoie:
- nevoie de plus de informaţie;
- nevoie de cunoaştere:
o informaţie structurată, organizată, cu valoare aplicată
- de viziune completă şi corectă asupra realităţii;
- de luciditate şi spirit critic pentru a face fată crizei, găsirea de noi soluţii pentru
depăşirea ei.
Urbanistul – profesionist cu competenţe ce implică:
- reflecţia şi concepţia;
- capacitatea de a pune în relaţie, de a aduna laolaltă:
o informaţii din diverse domenii
o specialişti din diverse domenii
- de a construi relaţii specifice cu clientul, publicul, echipa de colaboratori, diverse
instituţii etc.;
- nevoia de comunicare – bune competenţe de comunicare.
Pentru unii lipsa comunicării adecvate este cauza principală a eşecului relaţional.
Optimizarea comunicării – cheia rezolvării problemelor (una dintre ele).
Comunicarea astăzi este:
- complexă;
- multiformă;
- omniprezentă;
- dimensiune definitorie a civilizaţiei contemporane.
Cultura comunicării – cultura este comunicare (sau/şi).
Urbanistul – pentru a fi bun profesionist necesită:
- viziune – realităţi actuale şi viitoare;
- adaptabilitate
- creativitate
 capacitate combinatorie
 crearea „noului” radical;
 răspuns imaginativ;
 propunere făcută realităţii
- cunoaştere solid structurată;
- competenţă culturală şi de comunicare.
Elementele necesare unei comunicări eficiente:
- existenţa elementelor unei comunicări eficiente;
- dacă elementele:
 considerate cunoscute şi acceptate de toţi partenerii aflaţi în relaţie;
 în realitate sunt definite şi receptate la fel.
- să ne asigurăm că:
 am construit corect relaţia de comunicare;
 informaţia se transmite corect;
 dacă elementele considerate cunoscute sunt într-adevăr aşa;
 convenţia de comunicare este recunoscută şi acceptată de cei implicaţi;
- comunicare eficientă:
 definirea corectă a relaţiei de la început;
 verificarea pe parcurs prin feed-back.
Comunicarea trebuie să fie bazată mai ales pe latura explicită, decât pe cea implicită.
Niveluri de comunicare:
1. comunicarea intrapersonală – comunicarea urbanistului cu sine însuşi. Este
necesară pentru:
a. clarificarea propriilor puncte de vedere şi opinii
b. abia apoi intră în relaţie cu celălalt.
2. Comunicarea interpersonală – între urbanisti
Argumente:
- teritoriu comun de informaţie, cunoaştere;
- mod specific de a acţiona;
- limbaj comun;
- valori şi interese comune;
- identitate profesională comună.
Această armonie comunicaţională între urbanisti este reală?
- nu tocmai (unii);
- nu încă (optimişti);
- nici nu e nevoie (individualişti radicali).
Toate conţin o negaţie.
Dificultăţi de comunicare între urbanisti:
- vastitatea domeniului de informaţie şi competenţă specifice;
- dimensiunea libertăţii de creaţie (atitudine, concepţie, expresie) pe care o are prin def
 - personalităţi puternice, independente, originale;
- valorizarea căutării individuale – pentru atingerea adevărului personal în dauna
conştientizării:
o apartenenţa la un grup;
o lucru în echipă pentru un scop comun.
Soluţia pentru lipsa coerenţei de atitudine şi de comunicare optimă este: construirea
unei strategii de identitate.
Urbanistul are nevoie de identitate solidă, bine construită. Are nevoie de definirea
prin identitate.
Construirea identităţii proprii înseamnă:
- a defini ceea ce ne adună, ne aseamănă, interese comune, sentimentul apartenenţei
(gen proxim);
- a defini ceea ce ne deosebeşte, ne delimitează, ne conturează individualitatea, ne dă
sentimentul unicităţii personale (diferenţa specifică);
- participanţi:
 urbanistul însuşi susţinut de:
 perioada de formare: sistem de educaţie specifică;
 perioada de practică: organizaţii profesionale;
 raportare la realităţile lumii în care trăim.
Dacă valorile la care ne raportăm sunt explicite, conştientizate, asumate referenţialul
cultural şi/sau ideologic este „un sistem de reprezentări, atitudini” fundamentale de a căror
asumare nu suntem conştienţi, omul obişnuit nu le mărturiseşte, ci doar le urmează. Aceste
reprezentări şi atitudini guvernează în tăcere orice cultură şi implicit orice ideologie.
Aceste structuri mentale care ne guvernează, ne condiţionează raportarea la realitate fără
ca noi să fim conştienţi de aceasta. Ne sunt induse de realitatea culturală, ideologică.
Procesul de educaţie înseamnă:
- construirea conştientă a unei arii de informaţii;
- construirea conştientă a structurilor mentale necesare prelucrării informatice.
Din această cauză rezidă importanţa procesului de educaţie. Învăţământul de urbanism
responsabil pentru:
- valorile asumate de urbanist;
- structurile mentale care îi condiţionează modul de a gândi, acţiona.
Acest sistem de referinţă cu două niveluri:
- conştientizat (explicit);
- neconştientizat (implicit) este şi un proces de edificare continuă a urbanistului de
către organizaţiile profersionale.
Două paliere importante ale dimensiunilor definitorii ale activităţii acestor organizaţii:
- a construi cu responsabilitate acest sistem de referinţă;
- strategia de identitate a profesiunii.
Urbanistul contemporan este:
- într-un proces continuu de transformare.
Procesul de transformare şi rezultatele lui depind de:
- Urbanist;
- organizaţiile profesionale;
- realităţile social-culturale actuale.administratie,politici,guvernanta
3. Comunicarea interpersonală – între urbanist şi colaboratori
Colaborarea are un conţinut de comunicare:
- optim – se construieşte pornind de la
 teritoriu de informaţie comun;
 elemente de limbaj comun;
 asumarea şi recunoaşterea reciprocă a unor
roluri;
 conştientizarea interesului comun;
 consensul asupra modului de a acţiona în
colaborare pentru realizarea unui scop (elemente
de comunicare şi management).
Disfuncţiile provin de la oricare din elemente:
- teritoriu de informaţie comun – insuficient de bine definit;
- elemente de limbaj – accepţiuni diferite pentru profesioniştii din domenii diferite;
- rolurile – asumate şi/sau recunoscute deficitar;
- scopul final comun – poate fi şi confundat cu scopurile specifice, parţiale;
- coeziunea relaţiei – bruiată de insuficienta conştientizare a scopului comun.
Urbanistul – coordonator al echipei de colaboratori este în acelaşi timp:
- managerul relaţiei;
- cel ce facilitează o comunicare fluentă şi eficientă
Urbanistul trebuie să:
- construiască un teritoriu comun de informaţie şi limbaj;
- să compatibilizeze competenţe şi criterii specifice;
- să definească scopul şi interesele comune;
- să faciliteze relaţia de lucru şi comunicarea în cadrul echipei şi exterior.

4. Comunicarea interpersonală – între Urbanisti şi beneficiari

(administratie,investitori etc)
Grad de înţelegere reciprocă şi calitatea comunicării determină succesul sau eşecul.
Problemele apărute în comunicare:
- clientul nu înţelege ce i se prezintă (mai ales limbajul grafic);
- clientul nu înţelege modul de a gândi al urbanistului (mai ales criteriile privind
compoziţia, coerenţa funcţională, coerenţa stilistică etc.);
- pentru beneficiar nu este important ce se întâmplă în interior, ci rezultatul;
- beneficiarul nu înţelege volumul de muncă, complexitatea criteriilor, raţionamente
utilizate;
- clientul e convins că propriile sale criterii sunt bine definite şi perfect valabile – cere
schimbarea soluţiei de câte ori consideră necesar;
- criteriile profesionale prezentate nu sunt acceptate ca viabile.
Definirea proiectului presupune:
- înţelegerea reciprocă;
- colaborare;
- funcţionarea optimă a comunicării depinde de competenţele de:
 bun psiholog;
 bun comunicator
 capacitatea de a înţelege, a se face înţeles, de a prezenta, de a negocia.
 Aceste competenţe trebuie dezvoltate în şcoală, în exercitarea profesiunii.

5. Comunicarea între urbanist şi instituţii

Relaţie:
- urbanist – instituţie;
- urbanist – mediator (organizaţii profesionale) – instituţii.
Această comunicare are:
- un mare grad de formalizare;
- modalidăţi specifice;
- formule;
- formulare etc.
Activitatea profesională a urbanistului este condiţionată de:
- legi;
- regulamente;
- reglementari.
Necunoaşterea legislaţiei nu e o scuză acceptată – rezultă obligativitatea cunoaşterii
tuturor reglementărilor ce au incindenţă asupra profesiunii.
Informarea asupra legislaţiei se face şi prin intermediul organizaţiilor profesionale.
Acestea pot să:
- valorizeze statutul urbanistului (profesional, social);
- să promoveze legi care să-i favorizeze activitatea, să-i susţină interesele.

6. Comunicare între urbanisti şi public

6.1. Comunicare publică

Emiţător unic (urbanistul) – mai mulţi receptori (public).

- teoria acţională:
 privilegiază rolul emiţătorului responsabil de eşec sau succesul
comunicării;
 receptorii consideraţi o entitate pasivă
- teoria interacţională – interacţiunea emiţător-receptor şi importanţa feed-backului;
- teoria tranzacţională – a spiralei.
Interacţiunea e greu de ierarhizat, de definit în termeni şi cauză-efect întrucât partenerii
comunicării publice au alternativ sau concomitent rolul determinant.
Tradiţional – scopul retoricii clasice era a dovedi, a încânta, a emoţiona. Şi stilul avea o
componentă pregnantă.
Astăzi accentul mutat pe partea argumentativă, se preferă un stil neutru.
Cercetările actuale în domeniul comunicării publice se axează pe:
- studiul elementelor de gestică;
- valoarea controlului parametrilor vocali;
- problematica pregătirii comunicării.
Comunicarea publică e utilă urbanistului?
Urbanistul comunică public în varii situaţii:
- discurs de acceptare a unei distincţii
- deschiderea unui eveniment
 - consultarea publicului
- prezentare lucrare adnunistratie,beneficiari
- cuvânt în cadrul unui for legislativ: , R.U.R., minister.;
- prezentarea unei conferinţe;
- prezentarea unui curs universitar etc.

6.2. Comunicarea de masă

„Noua comunicare de masă a reprezentat o revoluţie în fiecare fază a vieţii: comerţ,
politică, educaţie şi chiar simplă socializare şi bârfă.”
(De Fleur, Melvin, Ball Rockeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, ed. Polirom,
Iaşi, 1999)
Afirmaţie făcută în 1909.
Astăzi implicarea mass-mediei în societate este mai profundă, definitorie, cu efecte
asupra societăţii evidente, dar greu de evaluat.
Efecte:
- benefice – motor al progresului;
- nocive – degradare morală, descurajarea creativităţii, pervertirea valorilor culturale
ale publicului.
Efectele asupra arhitectului
Modelul comunicării de masă propus de americani (Bruce H., Westlez şi Malcom S.
Mac-Lean) avem de-a face cu patru elemente:
- obiectul, fenomenul sau personajul sursă de informaţie,
- observatorul nemijlocit;
- agentul interpus, veriga intermediară şi filtru de interpretare;
- beneficiarul comunicării.
Urbanistul poate fi în orice poziţie:
- personaj creator sursa de informaţie
- funcţia de observator – în contact direct cu fenomenul adună informaţiile;
- creator sau consumator de urbanism;
- poate fi destinatarul mesajului mediatic;
- poate fi intermediar şi filtru –.
Realizator de televiziune, redactor de reviste
.
Nevoia de:
- discernământ;
- echilibru;
- eficientă;
- responsabilităţi;
- competenţa de comunicare.

6.3. Public relations – P.R. (relaţii cu publicul)

„Stabilirea de către o organizaţie a unor legături de simpatie între întreprindere şi
publicurile sale prin acte de comunicare.”
(Dagenais, Bernard, Profesia de relaţionist, ed. Polirom, Iaşi, 2002)
Profesia de relaţionist implică competenţele următoare:
- cunoaştere tehnici de comunicare;
- alegerea celor ce permit atingerea obiectivelor vizate;
- experiențe în producerea diverselor suporturi utilizate: scrise, audio-vizuale, elemente
de expunere, interactive;
- posibilitatea de a schița strategii eficiente cunoscând dozarea funcție de situație, a
umorului, sexualității, fricii, raționalității, mărturiei;
- recurgerea la instrumente de evaluare.
Un bun relaționist:
- printr-un mesaj schimbă comportamente;
- prin strategie face să fie alese personalități politice;
- prin puneri în scenă crează vedete;
- prin discurs orientează societatea.
Relaționistul combină:
- rigoarea științifică
 în analiza informației;
 în metodologia științelor sociale cu farmecul creativității.
Urbanistul are nevoie de competențe de relaționist?
- este parte a publicului căruia i se adresează PR a diferitelor organizații și poate
descifra metode și mijloace, strategia și scopul urmărit;
- poate fi chiar PR pentru organizația sa sau organizații profesionale.

Elemente de pragmatică a comunicării pentru urbanisti

Cu ce scop comunică? Cine comunică?

Comunicare
În ce context? Ce comunică?

Cu ce mijloace? Cui comunică?

Cine și cui comunică – parteneri și roluri asumate – atribuite, recunoscute

Cu ce scop? – motivații, strategiile partenerilor de comunicare
Context:
- condiționări – interioare, exterioare, obiective, subiective;
- influențe;
- raporturile de forță – miza reală a comunicării.
Ce mijloace?
- de acestea depinde eficiența comunicării;
- alegerea mijloacelor adecvate contextului;
- scopurile protagoniștilor.
 http://mi.etlbiz.com/pactul-de-la-amsterdan-confirma-agenda-urbana-pentru-ue/
vg

Pactul de la Amsterdam confirmă Agenda

Urbană pentru UE
POSTED ON JUNE 22, 2016AUGUST 9, 2016 BY FLORENTINA GHEMUT

[themify_icon icon=”fa-language” label=”ENG” link=”http://mi.etlbiz.com/eng/pact-of-

amsterdam-confirms-eu-urban-agenda/”]

Pe 30 mai, în cadrul unei reuniuni ministeriale informale pe tema problemelor urbane

organizată de Președinția Uniunii Europene a Olandei și Ministerul olandez al Internelor
și Relațiilor, s-a convenit asupra principiilor Agendei Urbane pentru UE, prezentate în
„Pactul de la Amsterdam”.

Pactul de la Amsterdam reafirmă cei trei piloni ai Agendei Urbane: o mai bună legislație
prin implicarea orașelor adoptarea legislației europene, un acces mai facil și o mai bună
utilizare a fondurilor europene și îmbunătățirea cunoștințelor în domeniul urbanismului.
De asemenea, cuprinde cele 12 teme prioritare ale Agendei Urbane:

1) Incluziunea migranților și a refugiaților; 2) Calitatea aerului; 3) Sărăcia urbană; 4)

Locuințele; 5) Economia circulară; 6) Locuri de muncă și competențe în cadrul
economiei locale; 7) Adaptarea la schimbările climatice; 8) Tranziția energetică; 9)
Utilizarea durabilă a terenurilor și soluții bazate pe natură; 10) Mobilitatea urbană; 11)
Tranziția digitală; 12) Achiziții publice inovatoare și responsabile.

În privința priorității 10, se afirmă că obiectivul acesteia este să se realizeze o mobilitate

durabilă și eficientă bazată pe transportul public, mobilitate blândă (nemotorizată),
accesibilitate și conexiuni eficiente la nivel local și regional.

Pentru toate aceste teme prioritare vor fi dezvoltate parteneriate între statele membre,
Comisia Europeană, autoritățile publice locale, platforme de cooperare și schimb de
experiență la nivel european, structuri asociative, etc. Până în prezent au fost
dezvoltate parteneriate pentru primele 4 teme, pe tema incluziunii migranților, coordonat
de orașul Amsterdam; pe tema calității aerului, coordonat de Țările de Jos; pe tema
locuințelor, coordonat de Slovacia și pe tema sărăciei urbane, coordonat de Belgia și
Franța. În cadrul acestor parteneriate sunt înscrise și 2 municipii din România:
Timișoara – în parteneriatul pentru sărăcia urbană și Constanța -în parteneriatul pentru
calitatea aerului.
În următoarea perioadă, cu implicarea statelor membre, vor fi lansate și celelalte
parteneriate, în perioada cuprinsă între sfârșitul anului 2016 și vara lui 2017, implicarea
activă în acest proces reprezentând unul din punctele solicitate în cadrul Pactului de la
Amsterdam. Aceste parteneriate vor face posibilă conlucrarea, pe poziții de egalitate, a
orașelor, a statelor membre, a instituțiilor UE și a părților interesate, precum ONG-uri și
parteneri de afaceri, cu scopul de a găsi căi comune prin care să se aducă îmbunătățiri
zonelor urbane din Uniunea Europeană.

„Orașele sunt nuclee de creativitate și motoare ale creșterii europene, însă se confruntă
cu probleme majore precum excluziunea socială, poluarea aerului sau șomajul,
probleme pe care trebuie să le rezolvăm împreună. Angajamentul nostru de a avea o
agendă urbană demonstrează că acordăm o mai mare prioritate aspectelor urbane pe
ordinea noastră de zi și că suntem gata să fim mai atenți la orașele europene pentru a
afla ce funcționează și ce trebuie îmbunătățit”, este declarația Comisarului pentru
politica regională, Corina Crețu, cu această ocazie.

Bazele agendei urbane a UE au fost puse în 2014 printr-o comunicare a Comisiei

Europene. În urma unei consultări publice ulterioare a reieșit că cetățenii UE doresc o
mai mare implicare a Comisiei în problemele urbane. În Declarația de la Riga, statele
membre și-au exprimat sprijinul pentru agenda urbană a UE, la fel ca și instituțiile UE și
numeroase orașe europene.

Mai multe informații despre Agenda Urbană a UE puteți găsi pe site-ul dedicat,
http://urbanagendaforthe.eu.

28 de miniștri sau reprezentanți responsabili cu problemele urbane au participat la

întâlnirea desfășurată la Amsterdam având ca temă agenda urbană a UE. România a
fost reprezentată de Mihaela Vrabete, secretar de stat în Ministerul Dezvoltării
Regionale și Administrației Publice.

http://documents.tips/documents/subiecte-struct-urbane-eu.html

http://www.qreferat.com/referate/constructii/Forma-arhitecturala-ca-limbaj-647.php

http://www.scrigroup.com/geografie/demografie/ORGANISMUL-URBAN-ABORDAREA-
STR92892.php

https://www.scribd.com/doc/296947877/Teorii-Si-Doctrine

http://www.qreferat.com/referate-despre/kevin-lynch-elemente-ale-perceptiei-spatiale.php
https://www.academia.edu/5917303/
STRUCTURA_DE_IDENTIFICARE_STRUCTURA_CAPACITATEA_DE_IDENTIFICARE_
A_INDIVIDULUI_IMAGINEA_SPATIULUI_FIZIC_REAL_STRUCTURA_DEMOGRAFIC
A_STRUCTURA_SOCIALA_STRUCTURA_DE_IDENTIFICARE_SEMNIFICATIE

CURS 1 – 20.02.2002

 Compozitie urbana: - termen criticat (chiar si de profesorul Damboianu) - vorbim despre acea parte a
structurii urbane care se refera la forma. - a te ocupa de compozitie urbana inseamna a te situa pe o
pozitie doctrinara - compozitia se sprijina si pe structura, si pe doctrina. (conceptul de locuire!!) - o parte
din probleme erau comentate in estetica urbana - estetica ramane doar un aspect. In cadrul esteticii se
discuta forma urbana doar static. Acum nu se mai poate face asa ceva. - o desfasurare de front poate fi
pusa in discutie Concluzii: - trecerea de la abordarea statica a configuratiei la abordarea dinamica -
organizarea spatiului nu se mai judeca dupa elevatie, mai ales cand este vorba de cladiri mari,
importante. - elevatia este reala in fizicul ei, dar este ireala in imaginea pe care o constituie. Kevin Lynch:
- conceptul de imagine - Mecanismul de formare al imaginii urbane - Importanta ese inscrierea in
context a cladirii: - Puncte vizibile - Locurile de unde poate fi privita cladirea Definirea imaginii urbane -
face abstractie de calitatea obiectelor de arhitectura - are consecinte la nivelul plasticii Compozitia
urbana produs al coroborarii in sit a elementelor de cadru urban, determinate functional in cadrul
structurii spatial configurative

ELEMENTE FUNCTIONALEELEMENTE FUNCTIONAL-COMPOZITIONALEELEMENTE COMPOZITIONAL-

URBANE

ACTIVITATIPRODUS IN SPATIUL FIZICO COMPOZITEin timpPROCES DE COMPOZITIEPRINCIPII DE

COMPOZITIE

STRUCTURA CONFIGURATIVA SPATIALA-URBANA

 O compozitie in teritoriu inseamna o localizare configurata ca stare in teritoriu; caracterizata printr-o

imagine (i) a spatiului urban. Compozitia urbana=opera de arta. Substanta la nivelul continutului =
functionalitate ca stare de activitate. Propozitia = totalitatea mijloacelor de exprimare corelate coerent
La nivelul formei - discursul este constituit ca stare de compozitie - enuntul se constituie ca valori
compozitionale spatiale. “Ambient”- inteles tripolar

NEVOIA DE AMBIENT
 Ambientul nu se poate rezuma numai la o parte de nevoi. Nu trebuie aplicata o medie decat cu foarte
mare grija. DEMERS: - punem individul in fata unei STARI DE COMPOZITIE. Aceasta stare este trecuta
printr-un filtru. - filtrul este un proces de perceptie care sprijina pe senzatii. - simtul tactil este foarte
important. Ex.1: O scara rugoasa (din piatra neslefuita) la o vila romana  – nu mai conteaza perceptia
tactila in fata tabloului gradinii care se desfasoara in fata. Ex.2: Scara lucioasa (din marmura slefuita) la
Versailles – intra in contrast cu rigoarea parcului care se desfasoara in fata (magnific, monumental)

STARE AMBIANTA AMBIENT

PROCES DE PERCEPTIE/SENZATIEPROCES DE REFLEXIEacuitate senzorialasensibilitatea luinivelul sau

culturalsensibilitatea disponibilitatea afecivamobilul lui deacciune care esteobiectivulIMAGINE
REALAdiferita intre indiviziIMAGINE MENTALAin situatii foarte diferite poate fi foartediferita de
imaginea reala

 Ambianta se defineste, in principiu, cu oarecare nuante de subiectivism. Ambientul se defineste, in

principiu, subiectiv. Obs.: Unei ambiante ii corespund o multitudine de ambienturi. Opera de arta este
inteleasa numai atunci cand exista concordanta intre structuri (intre cele doua sisteme). In lungul acestui
proces , arhitectul are o mare responsabilitate, trebuie sa fie in cunostinta ed cauza, misiunea lui, de a
sti pentru cine construieste. Ex.: in sec. XIX arhitectura gotica nu a fost inteleasa – au fost daramate
multe edificii -> conceptele estetice ale timpului respectiv nu mai intrau in concordanta cu structura
intelegerii gortice.

Mecanismul de consituire al imaginii urbane.

 Exista 3 sisteme racordare. Unitatea semnificativa de spatiu.

SISTEMUL SPATIULUI DE REFERINTA

SUBSISTEM TEORETIC SUBSITEM METODOLOGICSTRUCTURA DE IDENTIFICARESTRUCTURA DE

IDENTIFICARESEMNIFICATIEIMAGINEAMENTALAIMAGINEASPATIULUIFIZIC/REALSTRUCTURA
DEMOGRAFICASTRUCTURA SOCIALASTRUCTURA

SISTEMUL SPATIULUI FIZIC/REALSISTEMUL SPATIULUI REFLECTAT

CAPACITATEA DEIDENTIFICARE AINDIVIDULUI

 Nevoia de moral Nevoia de existenta

Nevoia de social

 
 

CURS 2 – 27.02.2002

Sa facem distinctie intre :

1. prezenta fizica (configurativa) a orasului



 inseamna ceva 2. imaginea care se inregistreaza in mintea locuitorilor



 este cu totul altceva 1



 Repere 2



 Imaginea finala



 apar in domeniul CONFIGURARII URBANE Obs : Studii de urbanism



 referinte la modul de intelegerea spatiului de catre locuitori Schema



 determinarea calitatii urbane – proces de progresie in raport cu niste determinante CAPACITATEA DE

IDENTIFICARE



 se refera la individ - identificare



 calitate a individului - se tine cont de :

 
Nivelul de cultura al individului



 profesionala sau neprofesionala

Sensibilitate Nivelul de cultura poate fi influentat sau nu de scolaritate.

Lizibilitatea

 explicita – atunci cand este rezultatul unei constructii in timp,motivata,nu neaparat planificata

- perceptia activa



 intra in actiune acel sistem de referinta general sau la nivelul individului

O capacitate de identificare slaba si o lizibilitate mica



 perceptie slaba

Nivel cultural mare + lizibilitate mare



 maximul imaginii urbane

Capacitate de identificare slaba + lizibilitate mare



 individul se va descurca

Compensare



 un individ cu o capacitate mare de identificare intr-un spatiu cu lizibilitate mica



 se va descurca,va retine niste lucruri Ex: Orasul arab are o lizibilitate ascunsa pentru un european

PROCES LA NIVELUL UTILIZATORULUI

OBS: nu exista folosinta de spatiu fara perceptia spatiului.

PERCEPTIA IN SPATIU

Perceptia



 preluarea tuturor informatiilor din mediul inconjurator in momentul contactului cu acest mediu prin
intermediul simturilor Unitatea semnificativa de spatiu



 este o stare caracteristica a spatiului - este numai acea parte din spatiul construit/amenajat al spatiului
respectiv - spatiul respectiv trebuie sa fie o demonstratie din punct de vedere al calitatii compozitiei
Kevin Linch



 pentru ca un spatiu sa poata fi identificat trebuie sa puna in evidenta o textura,niste noduri in textura si
niste repere. Noduri



 Intersectii a 2 directii de textura Noduri in textura



 ordinare


 caracteristice - prin ce se intersecteaza ; prin rezolvarea nodurilor (prin ce asezam in nodurile

respective)

Textura

 urmele reduse la esenta de componentele principale spatiale care definesc niste directionalitati

Ex: principiile de plan pentru Barcelona



 sfarsit de sec 19

Principii: 1. Tesirea colturilor la intersectii 2. Situarea unor elemente de interes pe aceste tesituri



 pentru punerea in evidenta a nodurilor

- datorita acestui principiu identic spatiul pare acelasi

 este greu sa te orientezi.Exista insa o diferenta : de scara;de importanta

 3. Reperul – daca nodul este in locul care atrage interesul;reperul este in mod obligatoriu impus in nod
dar nu numai in nod.

C   A  L  I   T   A  T   E   A   I   M   A  G   I   N   I   I   U   R   B   A  N   E   

UNITATEA SEMNIFICATIVA DE SPATIU

 p  e  r  c  e   p  t   i   e   a  c  t   i   v  a  

mare (explicita)

   i  n   t  e  n  s  a   C   A   P   A   C   I   T   A   T   E   A   D   E   I   D   E   N   T   I   F   I   C   A   R   E  s   l  a   b  a

P   E   R   C   E   P   T   I   E    p  e  r  c  e   p  t   i   e    p  a  s  i   v  a  

mica (confuza)LIZIBILITATEAcalitate a spatiului

Elemente de interes

PERCEPTIE REFLEXIE FOLOSINTA SPATIUL CONCEPTORUL Noduri in textura Curs de Trama stradala Fasie
plantata
 

Reperul - foarte important



 ca reprezentare fizica cat si ca valoare - ceva mai putin important (poate fi ceva nesemnificativ  – pentru
orientare) Cel care concepe spatiul impune reperele importante Profesionistul



 poate insera elemente in spatiul urban pe care oamenii le iau ca repere - omului trebuie sa i se ofere
repere - dupa cel de-al doilea razboi mondial



 proces de agrementare al spatiului

- orasul occidental este plin de repere de agrement;de amuzament (elemente de ludicitate urbana –
amuzament urban)

Ex: Stockholm – omul din bronz care iesea din canal Zurich – oamenii din bronz din statia de autobuz



trebuie sa existe coroborare intre textura



 nod



 reper Reperul



 poarta o semnificatie – practica (legata de activitatile ce se desfasoara in spatiul respectiv)

reprezentativa (caracter memorativ)

emotionala (disponibilitatea afectiva a individului)

Valoarea simbolica a reperului

 putem vorbi despre valoare simbolica a unui monument (columna); un element relativ minor in
compozitie;o constructie cu caracter semnificativ;drapelul.

Drapelul



 educatie a simbolului (etnica,nationala) Valoarea simbolului



 se pune problema initierii acestei valori (unele mostenite prin traditie altele prin inventie)

Ex: comunismul a inventa o serie de simboluri pe care le-a impus cu forta.

- Pot fi si simboluri care nu s-au impus cu forta



 aici intervine arhitectul - opera pe care o realizeaza devine la un moment dat un simbol al orasului
(Barcelona muzeu Meyer;piateta de intalnire cu fantana;port drapel) Simbolul propriuzis devine simbol
cand valoarea intra in istorie

exista pe parcurs si un proces de perisabilitate a simbolului

perisabilitatea simbolului



 reperul ramane dar isi pierde interesul.Este legata de acele simboluri legate de moda (de stil) – exista
momentul in care stilul devine moda (intra in manierism) Ex: interesul pentru anumite firme de a-si crea
alte sedii la interval de 10-15 ani. Graves



 sediul pentru Portland – acesta nu mai conteaza acum (desi era unul din primele semne ale
postmodernismului) Arhitectura nu este departe de ceea ce se intampla in moda Reperul


 reprezinta o mare diversitate de posibilitati in realizare



 are rol foarte diferit in cadrul compozitiei urbane Reperele (constructiile) inalte



 turnuri,obeliscuri



 dezvoltarea lor pe inaltime – este specificul constructiei inalte



 orasul a fost stapanit de asemenea elemente (mai putin in perioada clasica)



 monumentul Atenei pe Acropole avea aceasta valoare de a sublinia verticalul - la romani



 avem coloana cu valoare simbolica,era element important de producere a unitatii spatiale - orasul
medieval



 biserica cu turnurile clopotnita,baptisterul,turnul primariei - orasul modern



 urbanizare foarte intensa;constructia inalta a urmarit utilizarea eficienta a terenului;mai tarziu cu

valoare de simbol (Ex: cladirea Chrysler era cea mai inalta cladire de atunci) In Bucuresti



 o cladire inalta a fost mereu atacata - de oamenii de cultura - de specula de teren



 sfarsit sec 19 – silueta foarte interesanta

 sec 20 – constructia moderna a anihilat aceasta silueta (a aplatizat-o)



 in acest sens s-a facut un studiu recent



 cea mai interesanta silueta centrala – dinspre parlament

 Piata Unirii,Piata Romana – nu sunt piete ,de fapt sunt niste maidane

RE P E RE  GL  OB A L E P A RT I  A L E   S T I   UT E  S T I   UT E DE T RE  C E RE  ORI  E NT A T I  V E  DE  OR 
GA NI  Z A RE  S P A T I  A L A  DE A  GRE ME NT  T I  NT A  

v i  z i   b i  l   el   a s  c  ar  am ar  en ev i  z i   b i  l   el   a s  c  ar  am ar  e

R e p er  e pr i  ni  n t   er m e d i   ul   c  ar  or  a d i  n c  ol   o d  e s i  m b  ol   p u t   em  s  t   a p ani   s  p a 
t  i   ul  
 

CURS 3 – 6.03.2002

CONSTITUIREA FIZICA A IMAGINII URBANE

ELEMENTE COMPONENTE ALE IMAGINII URBANE:

1.Obiectivele in sit 2. Punctele de observatie Definesc fizic imaginea urbana 3. Observator 1. Obiectivele
in sit



 comentariul se desfasoara asupra caracteristicilor obiectivului dar si ale mediului (sitului) - obiectiv



 caracteristici care privesc volum,culoare,silueta,dimensiune - obiectiv



 desemnand acea constructie,amenajare care intr-un anumit tablou constituie o imagine – obiect cu
caracter important in imagine



 de prestanta Mediu – cadru



 ne intereseaza : - dimensiunile si caracteristicile acestuia

- liniaritatea mdeiului (exista sau nu) - caracteristica prelucrarii mediului (intervine in imagine

 accent de volumetrii)

- culoarea 2. Punctul de observatie



 ne interesereaza: a. pozitia de observatie – distanta,cota (configuratia terenului), deschiderea (in spatiu)
b. conditiile de observare – conjunctura si conditiile de timp (noapte-zi;iarna-vara;innorat-soare)

a. b.



 intre obiectivul in sit si pozitie apare o relatie



 RAPORT - timpul este foarte important in - calitatea imaginii - ceea ce se vede la un moment dat



spatiu – izotopic – unitar,continuu

- heterotopic – spatiu diversificat,diferentiat dar nu neaparat discontinuu sau lipsa de unitate

- utopic – este izotopic sau heterotopic



 cand este creat ceva “fabulos,fantastic” (ex: iluminarea de noapte accentueaza sau sterge anumite
caracteristici.O cladire neinteresanta ziua poate deveni,datorita iluminarii foarte interesanta noaptea
sau invers)

3. Observatorul



 este caracterizat prin: 3a. Acuitate vizuala a perceptiei



 toate simturile sunt solicitate,nu numai cel vizual

* complexitate a perceptiei – diferenta foarte mare de la un individ la altul (Ex. In Austria – aer
curat,proaspat – simti puritate;la Paris strada este parfumata.Mirosul participa la imaginea care iti
ramane ulterior;Germania – mirosul benzinei parfumata,miros special.Este de calitate superioara



 perceptie olfactiva)

3b. Miscarea



 spatiul se poate percepe static sau in miscare



 travaliu in perceptie
Termeni in imaginea urbana

1. Privirea

 desemneaza procesul fizic prin intermediul caruia se realizeaza contactul in plan vizual dintre
observator si obiectul observat

a. Privirea de sus



 se realizeaza in conditii deosebite (ex. Terasele de la ultimele niveluri ale zgarie norilor – Sears
Tower,Chicago-privire deasupra orasului - fabulos) - de la nivelul zborului de pasare



 rezulta o perceptie ce are un sens filosofic,demiurgic,”privire dumnezeiasca” b. Privirea de jos



 este o privire obisnuita,normala

Element de prestanta

Mediu – linear sau diversificat Cote de teren Mai multe directii de observare

Vegetatie inalta care determina o singura directie de observare

Cote de teren OBIECTIV IN SIT POZITIE OBSERVATOR Sistem de relatii care definesc fizic relatia urbana
 

Privire – proces determinat fizic efectiv Nu se reduce la inregistrare frontala. Ex: exemplu de
postmodernism



 extinderea Bibliotecii Nationale 2. Vederea



 este dincolo de procesul fizic al privirii. - asociaza si prelucrarea mentala a celor determinate fizic - este
intregita prin intelegere,raportare,insusire si respingere (atunci cand iti place un anumit lucru,obiect
arhitectural etc. sau din contra) - imi place o cladire



 insusire a spatiului respectiv.A trecut prin vedere. Spatiul intra in semiotica tipologica



 spatiul poate fi intregit prin semnificatie si simbol.Purtand semnificatia



 spatiul poarta o semiotica a locului.Semiotica



 diferentiaza locurile intre ele (Doxiadis – „Estetica”) in raport cu tipul spiritual al individului.Justifica de
ce in spatiul urban sunt locuri preferate (preferinta pentru locuri din punct de vedere spiritual,locuri
preferate de tineri,copii,batrani) si locuri ocolite (noul centru al Giurgiului – loc evitat de populatie).
Insusirea spatiului inseamna :

1. Lectura de spatiu

 poate fi lecturat ca o carte – mai simplu mai dificil dupa nivelul de cultura al individului 2. Uzul

 uzezi de un spatiu cu atat mai mult cu cat lectura a fost mai intensa

3. Consumul de spatiu


 nu se refera la utilizarea curenta a spatiului,se refera la placerea de a fi in acel spatiu. Vederea



 experienta subiectiva,spre deosebire de privire



 tine seama de natura culturii Privirea



 tine seama de natura umana (de factura legii naturale )

Ex: in arta plastica uratul este subiect de estetica,de frumos.In arhitectura si urbanism nu poate exista
asa ceva.Spatiul trebuie ocupat,insusit,consumat.Uratul ramane urat. Principii referitoare la perceptie –
perceptia sta la baza privirii,vederii 1. Este vorba de un raport fizic – raport

 a. Observator – obiect observat b. Punctul de observatie – obiect observat 2. Unghiul de perceptie – pe
orizontala sau pe verticala, este mai mare sau mai mic cu un grad sau cu jumatate de grad de la individ la
individ Exista 2 tipuri de perceptie in functie de:

A.

 Raportul observator – obiectul de observat 1.Perceptie statica

 observatorul este pe loc,perceptia se face intr-o directie unica 2. Perceptie dinamica

 este vorba de o miscare,de un travaliu

 se produce in 2 situatii : A. Observatorul se deplaseaza prin apropiere sau departare de obiectiv.Unghiul
ramane acelasi;tabloul se va mari din punct de vedere al cuprinderii si nu prin dimensiuni (se
imbogateste sau se diminueaza) - raportul dintre prestanta si mediu se modifica - prin apropiere un
element insignifiant poate deveni el insusi mediu - pentrru om

 3000-32000-35000 m - pentru perceptia unui element cu prestanta (Versailles,Petersburg) - peste 3500


 devine dominanta

 liniaritatea Ex: Dunarea vazuta de pe varful muntilor M

 mediu - reconsiderarea obiectului de arhitectura in raport cu distanta de la care este privit B.

Observatorul de deplaseaza prin rotire

 travaliu de rotire = perceptie panoramica

Sensuri de

formalism



 a pune in practica niste forme de dragul formei - este un consum de forma in sine care nu reprezinta un
rezultat

FORMA FORMAL INFORMAL

- este o manifestare a formalului - ceva in compozitie este de natura formei

- forma ne informeaza,transmite in noi niste informatii

MMM

Foarte departe Element de prestanta Portalul poate deveni element de prestanta

 

 - este o perceptie segmentata care se compune dintr-o insumare

 o serie de tablouri care se succed - raportul obiectiv – mediu ramane doar in mintea noastra.Poate
aparea un alt obiectiv mai mult sau mai putin important

intra in joc distanta

3. Perceptie mnemotehnica

 este realizata prin tehnica mintii - se bazeaza pe insumarea unor puncte de perceptie - se sprijina pe
memorie vizuala si olfactiva - insumarea tuturor imaginilor de factura diferita care sunt trecute prin
minte si sunt selectate

 imagine de sinteza care pastreaza componente ale realitatii (mai aproape de realitate sau foarte
departata de realitate) - se ajunge de la imaginea apropiata realitatii la imaginea onirica (depinde de
cultura).Cu cat cultura e mai mare

 imaginea apare mai apropiata de realitate Ex: in schizofrenie imaginea este pur onirica - unitatea
conteaza foarte mult - oamenii de cultura

 retineau spatiul

 retineau silueta Bosforului

 elemente arhitecturale

B.
Raportul dintre punctul de observatie si obiectul observat 1. Perceptie frontala: directia de perspectiva -
linia orizontului - punctul de observatie se afla la acelasi nivel cu obiectul 2. Perceptie ascendenta: -
putem avea ascendenta favorabila sau brutala

 deformare pe inaltimea profilurilor - componente de cladiri pot dispare din imagine -

=unghi de 45°- daca

 depaseste 45°

 totul se accentueaza asupra primelor niveluri.Unele cladiri nu pot fi privite de jos pana sus integral

 imagine coplesitoare 3. Perceptie descendenta: - apare un interes deosebit pentru volumetrie - pentru
modul cum este realizata arhitectura acoperiselor

totul se leaga de efectul de perspectiva

studiu intreprins pe un grup de excursionisti din Turcia

*
 

CURS 4

Campul structural 
 – teritoriul in care de defineste o structura cu o anumita regula (sistem de reguli).Esre legat intotdeauna
de un centru pregnant sau mai putin pregnant (evidenta lui trebuie cautata si demonstrata). Structura
functionala: 1. camp structural functional 2. camp structural configurativ definit in teritoriu (configuratia
= definirea intr-un sit – alcatuire spatiala) Sit:

 in antichitate – acel loc sfant – legat de credinta

 in evul mediu – caracterizat prin deschidere

 in secolul XIX – spatiu brut care prin interpretare de catre om devine sit.

 Actual – spatialitatea unui teritoriu care se pune in evidenta printr-o anumita omogenitate;

 Definirea unei legalitati in sens pozitiv Revalorizarea conditilor de sit

 treptat s-a constituit in ideea de spatiu organizat

 valoarea vederii asupra sitului

 ideea de umplere a spatiului - modul de abordare al sitului a trecut printr-un estetism Sit – o intreaga
stiinta a mediului – Sitologie: o aprofundare a mijloacelor pe care situl le ofera pentru conturarea
compozitiei Sit ideal. Ex.: parcurile care au facut scoala: - italian: vedere de pe terasa la 2km - francez:
deschidere de mare amploare (km de campie) - englez: ideea naturalului construit (movile, stanci) -
spaniol. Contributia la sitologie a japonezilor – sinuozitate, linia sinuoasa devine principiu. Bour le Marx
– arhitect la moda in anii '60, cunoscut ca arhitect peisagist.

Camp structural in sit.

Camp structural:

 teritoriul in care se defineste o structura cu o anumita regula (sistem de reguli) Este legat intotdeauna
de un centru pregnant sau mai putin pregnant. Campul structural configurativ.
-

 abordare in baza principiilor spatialitatii

 este definit in raport cu o regula care pune in evidenta o alta regula

 luam in considerare elementele prestanta SITUATII: 1. un singur element de prestanta

HRhelement deprestantaM - mediuraza de intindereP

 regula in sistem este impousa de una din relatiile din sistem

 acest element de prestanta creaza o regula care se intinde pe o anumita raza R 2. doua elemente de
prestanta Ex.: Bancorex si cupola CEC coroboreaza - acumulare calitativa – elementele coroboreaza – se
defineste un camp structural unic de coroborare – calitate superioara a campului structural. - prestanta
mica erodeaza prestanta mare. Daca au aceeasi prestanta -> stare de dualitate, grava.

camp structural obtinutprin coroboraredaceasta distanta devine importantaH1H2M -

mediuP1P2campuri structuralecare nu se suprapundH1H2M - mediuP1P2

 - coroborarea nu este posibila. - fenomenul de erodare – stare de dualitate

AXIALITATEdualitate care accentueazaimportanta elementuluiaxialsistem de campuri

structuraledH1H2M - mediuP2

 - sistem de campuri structurale Abordarea dinamica a imaginii urbane: - nu se maidiscuta pe elevatii, ci

pe perspective - propuneri de altimetrie - studiu de altimetrie

 coroborare intre partea naturala a sitului (locuri inalte,faleze) si inaltimea cladirilor;axele de

acces,locurile cu posibilitati de vizibilitate,cu deschidere.A inceput de la un studiu istoric (ce a insemnat
silueta pentru Bucuresti) 3. Ritmul: cu referire la campul structural, este o succesiune de elemente de
prestanta. Formule: R

CS=
P x rp=P x P/M=P²/M R

CS=

²xP

+d

2MP

 ² x P

+d 2 M P

 ² M P2+d

M - mediuP1P2P3P4P5P6H1H2H3H4H5H6

Rcs = raport de camp structural P = prestanta M = mediu P1 = prestanta 1 P2 = prestanta 2

 

 - unitatea de ansamblu se obtine prin ritm. Observatii: - traseul cu ritm duce la un loc important - un
ritm te poate duce din exterior catre un loc important. - avem inceput ----------------------- > sfarsit Ex.: la
Galati: spatiul central, la Vaslui: centrul - prin ritm: atractie catre un anumit loc - baza campului
structural este in dominanta si ritm - prin camp structural, ritmul unifica, diversifica, directioneaza,
semnalizeaza, polarizand interesul intr-un anumit loc
centrurelatie de ascendenta

centrurelatie de descendenta

 - lucrul cel mai important este consecventa in sistem

Curs 5 –20.03.2002 CAMP STRUCTURAL

LUAREA IN CONSIDERATIE A SITUATIILOR DE TANGENTA INTRE DOUA CAMPURI STRUCTURALE - A,B

 sunt campuri structurale cu reguli diferite - linia de tangenta

 devine o bariera structurala (ex: intravilanul

 linie intre 2 campuri structurale)

 in oras cele 2 campuri structurale sunt doua entitati structurale in opozitie Piata Victoriei : TEORIA
MATEMATICA DE SUPRAPUNERE A CAMPURILOR - extinderea a unui camp structural in alt camp
structural

 zona in care regula este a unui camp structural cat si a celuilalt camp structural


 va produce trecerea, continuitatea de la un camp structural la altul indiferent de cat de diferite ar fi

EX :

Variante de rezolvare

 corelarea se realizeaza prin utilizarea inaltimii

 OBS: asocierea de 2 materiale diferite se realizeaza printr-un nut sau profil

BA

Zona care include reguli acceptate de cele 2 campuri Bulevard – linie de tangenta intre 2 campuri
strructurale

 devine bariera structurala

 interes ca aceasta linie sa fie foarte clara piata

BA

Cote diferite Elementul natural trebuie pus in

evidenta

 A B

P+1 P+10 P+1 P+1 P+10 P+10

AB

Campuri structurale

B – camp structural

elemente  joase Front inalt

 -

bariera
 

A – camp structural
 

1. POSIBILITATI DE REZOLVARE LA PIATA VICTORIEI PRINCIPIU

 : evidentierea unor locuri

 cladiri inalte - pentru a diminua efectul barierei

 introducere de elemente foarte inalte in zona afanata

- pentru 3

 

 posibilitate forte redusa

 1

 2

 propuneri de puncte inalte de referinta

 3 1

 posibil de realizat 2

 se poate realiza (se si realizeaza) 3

 foarte greu CAZUL1 :

PRINCIPIU
 : intotdeauna un element de prestanta are 2 implicatii : 1. o implicare locala

 in spatiul in care se afla 2. o implicare globala

 in spatiul global - un element de prestanta poate fi mai important “la distanta” pentru spatiul indepartat
decat pentru spatiul apropiat

 rezultat al perceptiei dinamice

2. PERCEPTIE DINAMICA



 INTERCONTINENTAL

Perspectiva ascendenta dar deformata (nu se vede toata cladirea).

corectarea spatiului prin amplasarea unei cladiri inalte (la p-ta Decebal cel mai probabil).Devine
importanta prin participarea ei la spatiu,conteaza foarte mult la distanta.Nu intra in conflict cu
Intercontinentalul

3. Piata Operei

Pozitionarea birourilor era foarte benefica: - se integreaza in camp - casa monument

 se profila foarte bine pe aceasta cladire inalta

ab

Pozitionarea indoielnica

B – camp structural

elemente  joase Front inalt

 -

bariera

 
13

A – camp structural

Element de prestanta – hotel Intercontinental Perspectiva spre Dealul Spirii Opera

Camp structural

Alt element de prestanta la p-ta Sf.Gheorghe dar care sa fie subordonat Interului

Camp structural

*
 

 Incercarea de obturare a perspectivei spre Casa Poporului dar propunerea in ceea ce priveste
rezolvarea Pietii este nereusita

PRINCIPIU

 UNITATEA SPATIULUI

 prin contrast / concordanta

 contrastul in compozitia urbana este foarte important (cel mai important instrument de lucru)
UNITATEA

 repetabilitate

 monotonia

 asamblaj de elemente care fac parte din aceeasi categorie de elemente (piata San Marco)

 Campanilul

 contrast - elementul de prestanta slujeste unitatii prin contrast

4. Bulevardul Malaxa


 Spatiu destructurat (casa nu poate fi daramata pentru a defini directia de prespectiva)

PRINCIPIU

 renovare integrata Orasul modern

 se impun imagini diferite

5.Palatul Telefoanelor

Completare cu front retras specific Caii Victoriei Parterul si etajul 1 trebuie sa fie un pietonal pentru
debusarea populatiei

 spatiu public - ansamblu multifunctional

 hotel,birouri,comert,cultural - frontul trebuie sa fie cu 1,2 niveluri sub cladirea B acces pietonal cu
terase,cafenele, toate situate in trepte

PRINCIPIU

 organizarea fractala in teritoriu impune campul structural Distante 1;2

 ca elemente de prestanta sa lucreze impreuna PAIDEEA – un altfel de spatiu Spartura in front
(continuitatea lui)

AB1

Completare cu front retras specific Caii Victoriei Calea Victoriei – cornisa pentru oras

Element inalt Opera Casa monument b-dul Malaxa

 

CURS 6 – 27.03.2002 ELEMENTE DE CONFIGURATIE SPATIALA

 referinta la spatiul efectiv fizic intr-un anumit context

VALORI DE VIZUALIZARE A PEISAJULUI :

Privelistea

 : cea mai simpla;legata de ideea de deschidere

 spatiu deschis - caracteristici : deschidere;concordanta de interes in raport cu activitatile din locul

respectiv

 poate fi completa – panoramica

 de pe punctul cel mai inalt;vedere de jur imprejur

 limitata

 locul respectiv are o determinare,o limitare a sa

 un loc care sa se constituie intr-un spatiu plantat in care sa aiba loc o deschidere limitata (Ex: loggia
palatului de la Mogosoaia) - o inregistrare dinamica

 definirea imaginii prin elemente de prim-plan (ex: arcade)

 imagine libera SIMONDS



 relatia intre elementele de prim-plan



 elemente de fundal

 privelistea capata substanta prin existenta elementului de prim-plan - elemente de prim-plan

(coloane,balustrade,un arbore)

 valoare de scara in raport cu privelistea - elementul de prim-plan da materialitate dinamicii de perceptie

a sitului - conteaza la nivelul puterii de sugestie (incarcare psihologica) - In cadrul compozitiei (fie
urbane,fie peisagera)

 stare de contrast intre peisaj si prim-plan. 1. Dezvaluirea privelistii prin surpriza

 succesiune in imagini

 ideea de monumental (monumentalul) in cadrul unei compozitii urbane

 dezvaluirea imediata,fara pregatire prealabila

 privelistea este un “pandant” al elementelor de prestanta,care genereaza monumentalitatea spatiului

2. Dezvaluirea prin succesiune

 intervine ca element (este legata de ideea) de surpriza

 privelistea este descoperita sau sesizata progresiv,imaginea globala fiind dinamica - dezvaluirea prin
succesiune nu mai este legata de ideea de monumental O categorie aparte a privelistii este
perspectiva

efectul de perspectiva

 – este o priveliste conturata ,limitata de un cadru - efectul de perspectiva impune o relatie foarte clara
intre observator

punct de observatie

obiect observat Efectul de perspectiva

 este determinat de relatia intre :

 observator

 obiect observat

 obiect observat

 cadru

 observator

 cadru Efectul de perspectiva


 definirea cadrului + definirea obiectului (capat de perspectiva)

IMPORTANT

 : trebuie luata in considerare diferenta de cota intre observator si obiectul observat

 perspectiva ascendenta/descendenta fata de obiectiv (posibil element de prestanta

 poate fi avantajat/dezavantajat de declivitate)

Capul de perspectiva

 poate fi un element vertical,un element de trecere de tip poarta (Arc de triumf) sau poate fi o
amenajare in plan orizontal (efect de perspectiva in descendenta) 1. PERSPECTIVA DESCENDENTA

 niciodata intr-o descendenta nu se pune un element inalt - niciodata elementul de prestanta nu este
evidentiat prin inaltime - perspectiva descendenta este motivata prin elemente de orizontalitate (ex:
piateta,oglinda de apa;o strada care sa plonjeze intr-un element natural)) Ex: in New York strazile nu au
cap de perspectiva 2. ORGANIZARI ASCENDENTE ALE PROFILULUI LONGITUDINAL

 elemente care pun in evidenta volumul pe inaltime - profile largite in plan orizontal - cap de perspectiva

 volumetrie remarcata prin inaltime,volumetrii  joase care prin modul de tratare prezinta interes Capul
de perspectiva

 asezare


 efecte diferite EFECTUL DE PERSPECTIVA DIRECTA

 capatul de perspectiva apare in prim-planul fundalului EFECTUL DE PERSPECTIVA INDIRECTA

 capatul de perspectiva apare in planul indepartat al fundalului

cadru Obiect – cap de perspectiva Ideea cadrului (care daca nu exista

 privelistea) Element mai mic

 tratare speciala;functiune importanta in cadrul orasului Prim-plan In spate

 

PERSPECTIVA FRONTALA

 directa/indirecta

 elementul de inchidere al perspectivei se constituie in ax,legata de caracterul de monumentalitate al

spatiului PERSPECTIVA LATERALA

 elementul de inchidere este situat lateral - impune elemente de prestanta,in afara caracterului de
monumentalitate al spatiului (caracter mai liber) - perspectiva laterala este caracteristica orasului
medieval - perspectivele laterale sunt legate de traseul sinuos al strazii Compozitie

 se poate miza si pe efectul de monumentlitate cat si pe elementul de surpriza (pe efectul de
dinamicitate

 ritm de dinamica accelerat) STUDIU DE ALTIMETRIE

 locuri unde ar fi bine sa apara constructii inalte EFECTUL DE PERSPECTIVA

 impune de fapt repere (Ex: Lipscanie

element de reper Intercontinentalul

 imbogateste imaginea) - in cadrul efectului de perspectiva (considerat sistem de relatii) dincolo de

artificiu (care sporeste,sau dimpotriva efectul de perspectiva) ,apar alte lucruri care nu sunt artificii dar
au acelasi efect : CULOAREA


 foarte importanta,poate spori/diminua efectul de pespectiva - intre front si elementele de capat trebuie
sa avem

contrast

 :

 

 culoarea mai inchisa reduce efectul de perspectiva

 

 culoarea mai deschisa mareste efectul de perspectiva 

 - diferentiere de culoare intre front si capatul de perspectiva

 cu cat culoarea este mai inchisa,cladirea se apropie – se reduce efectul de perspectiva

 daca culoarea cladirii este mai deschisa decat frontul,efectul de perspectiva se mareste Ex: Manhattan
(Gemenii) erau albi,contrastand cu griul Manhattan-ului

ASEZAREA EFECTULUI DE PERSPECTIVA PE TEREN

PROFIL LONGITUDINAL IN ASCENDENTA

 amploarea elementului de prestanta fata de linia de cornisa (rupere de panta) - de la distanta se vede
convenabil

 din apropiere nu se mai vede

 imagine neplacuta,stresanta (se vad numai ultimele etaje) Ex: Galati – cladiri inalte indepartate de
faleza - In principiu se pune problema de a se prelucra terenul (sistematizare pe verticala) astfel incat sa
am in imagine cladirea Ex: Casa armatei – prelucrare

 monumentalitate Exista situatii in care netratarea de sistematizare pe verticala ascunde monumente.In

alte situatii poate fi un element definitoriu pe care il urmaresc (Centrul olimpic Osaka)


 ascundere,revelare

CULOARE - LUMINA

- efect de perspectiva orientat sud

 fatada neluminata (negativa pentru elementul de prestanta) Ex: Academia militara

 orientare catre sud – fapt negativ

 rezalitare a fatadei - foarte importanta participarea soarelui in imagine

 are valoare estetica,psihologica

DISTANTA INTRE OBSERVATOR SI OBIECTUL OBSERVAT

- se realizeaza de la o distanta de 3000-3200 m

 distanta maxima de la care ochiul poate percepe un asemenea efect (Versailles,Roma – Piata del
Popolo,Petersburg) - conteaza

elansarea

 pe verticala – cupole,flese Ex: Flesa Amiralitatii din Petersburg;Flesa Amiralitatii – Copenhaga (ingusta si
foarte inalta) Situatia apropierii - sub 2 km

 importanta este volumetria pe inaltime - la 500 m

 devine importanta volumetria in ansamblu (tratarea volumului) - apropierea mai mare

 devine importanta compartimentarea fatadei - mai aproape



 devine importanta decoratia (detaliul) - cladirea poate fi dominata prin scara elementelor Determinarile
de context asupra unui obiect de arhitectura

 legat de distanta conteaza si directia de perceptie - perceptie frontala

 elevatia

 200 m - de la 10 m

 nu mai este importanta elevatia (conteaza foarte mult intradosurile) - cladire vazuta in racursi

 profilurile,importanta lateralului (Ex: Teatrul din Craiova) monumentalitate Forma trapezoidala a pietii
sporeste - efectul de perspectiva monumentalitate Piata Sf.Petru o culoare alta culoare element de
prestanta sistematizare care sa permita perceptia integrala (elementul de prestanta sa fie vizibil tot
timpul)
 

CURS 7

Artificii: Urbanismul baroc Organizarea spatiala in „Boulin Green” – scobirea terenului in fata Peisagistica
unei cladiri pentru a crea o anumita descendenta – pta Sf. Petru din Roma -se aplica pe un teren
orizontal- Rotonda Scriitorilor din Cismigiu, Casa Scinteii -oginda de apa sporeste efectul Valori de
vizualizare a peisajului 1. privelistea 2. perspectiva 3. axa de compozitie mijloc compozitional -se sprijina
pe un element liniar de plan intre 2 sau mai multe puncte -liniaritatea de baza – legatura intre 2 sau mai
multe puncte specifice cu rol volumetric si functional -axa nu trebuie inteleasa exclusiv ca o organizare
rectilinie: o organizare sinuoasa poate sa constituie o axa daca indeplineste caracteristicile: axul
directioneaza, ordoneaza, (legat de o anumita ritmare a spatiului) unifica, efect de unitate, unicitate. -
caracteristici : traseul, capetele axei, cadrul axei ( se resimte numai in conditiile in care el pune in
evidenta o anumita stare de unitate AXUL: 1. directioneaza: concentreaza atentia spre un anumit traseu
2. ordoneaza: este legat de o anumita ritmare a spatiului 3. unifica: confera caracter de unitate
( unicitate) SISTEM DE AXE -o anumita ierarhizare a axelor, se determina prin tratarea spatiului respectiv
in profil transversal/longitudinal axul: starea de echilibru- se constituie intre simetria totala si libertatea
totala libertatea totala spatiala: se constituie la nivelul imaginii STAREA DE SIMETRIE: legata de:
perspectiva frontala directa Caracter de monumentalitate -simetria perfecta a fost legata de urbanismul
totalitar si preluat de post-modernis – simetria de factura clasica in conditiile moderne. -simetria este
inlocuita prin starea si simtul echilibrului de o parte si de alta a axului. -deconstructivismul: a descompus
niste sisteme alcatuite dupa niste regului si a compus alte sisteme dupa alte regului ( ex: diagonala) -se
trage din modelul functionalist: diagonala aparea ca nevoia de legatura dintre un punct si alt punct,
diagonala era data de caracteristicile sitului (nu era intimplatoare) -a echilibra un spatie fata de un ax nu
inseamna a construi de o parte si de alta a axuluiacelasi lucru, ci cautarea inui echilibru intre cele doua
spatii; componentele nu intra in cadrul imaginii cu greutatea corespunzatoare volumului si culorii lor.
Principiul pirghiei: greutate mica- mai aproape de ax Greutate mare- mai departe de ax -principiul
pirghiei este invers Soseaua Iancului: stare de dezechilibru, neconfortabil; blocul devine coplesitor in
context. New York: strada este dinamica, interesanta, nu este coplesitor. Se schimba aspectul: cladirea
inalta este departata de ax Sau: constructia unei cladiri mai mici, similare ca volum cu cea de pe partea
stinga, legata de cladirea mare Sau: gasirea unor locuri pe partea stinga unde s-ar putea amplasa niste
cladiri de factura celor de pe dreapta Sau: cladirea inalta ar putea fi un fundal pentru peisajul care se
deschide. Ex: Deva: deschidere catre situl inconjurator; frontul construit devine o bariera compozitionala
intre parc si zona X, nu mai are efect de fundal. PARC ZONA X Alt efect:frontul construit este spart: P-ta
Unirii – nu este o piata, nu are nici o motivatie compozitionala. Propuneri: 1.aducerea de pamint ( exista
o propunere reala) pentru ridicarea cu 4-5 m + vegetatie inalta, alcatuind un element de natura Hanului
lui Manuc. 2.cladire inalta, punctiforma AXIALITATEA INTERIOARA A SPATIULUI -axele pe care le da
orasul nu sunt preluate in interiorul spatiului axe exterioare Axe interioare
 

Putem continua acest exemplu si in interiorul spatiului prin pavaj, lampadou, sau putem avea o
continuitate virtuala finalizata cu un punct. Ex p-ta Capitoliului: Cupola Sf. Petru -la asfintit se creaza un
efect exceptional. In interiorul unui spatiu: -avem nevoie de axialitate Avem nevoie de o axa (daca
spatiul e mai simplu), mai multe axe daca pt un spatiu mai complex. In renastere – 2-3 axe In baroc – o
multitudine de axe

 simetrie categorica, impusa (ierarhizare, marcarea diferita a obiectelor catre care converg aceste axe de
simetrie. -avem nevoie de echilibru ax grupa 2 ax grupa 3 ax grupa 1 Intersectia axelor trebuie stapinita
1. la nivelul orasului avem de a face cu o intersectie; 2.in interiorul spatiului lucrurile capata un
rafinament. Ex: P-ta Anunziata – fintinile reprezinta intersectia axelor IMAGINEA -imaginea individului e
definita in mod segmentar 1. imaginea intregii cladiri 2. imaginea citorva niveluri (daca spatiul este
restrins, imaginea unui singur nivel) Mies van der Rohe – cladiri inalte la Chicago -parterul si mezaninul
trebuie tratate diferit ( ele creaza acel spatiu liber al mezaninuluide la parter) -imagine transparenta la
nivelul trotuarului ( aceste cladiri nu au la parter decit un hol – creaza o contimuitate a spatiului la
nivelul trotuarului) Kenzo Tange : gol in cladire dezvoltat pe 4-5 niveluri cu rol de perceptie la mare
distanta. Gol

CURS 8

Definirea spatiului peisagistic – nu se refera la un spatiu plantat Spatiu peisagistic – situl in sine Calitatile
unui spatiu: 1. abstracte 2. constitutive 1. disponibilitatea spatiului respectiv de a genera o anumita stare
de contemplare, de incordare. -unitatea semnificativa de spatiu- numai anumite spatii pentru care grija
noastra este deosebita, sunt asimilate de oameni ca avind calitati deosebite -spatiu tensionat- spatiu
care are o alcatuire ilogica, care nu sta in logica curenta de alcatuire; imaginea se constituie din planuri si
linii, liniile in ansamblul lor pun in evidenta o stare tensionata. -spatiu deconstructivist- spatiu tensionat,
deconstructivismul introduce o alta logica. -spatiu de spaima-in parcurile de distractie, spatii artificiale,
unele dintre ele trebuie gindite in opozitie cu starea de contemplare 2. calitati care rezulta in urma
compozitiei cfare foloseste anumite principii si mijloace -sunt 7 calitati: 3 calitati constitutive primare
(elementare)

 marimea spatiului

deshiderea spatiului

umplerea spatiului ;3 calitati constitutive sintetice (de sinteza)



 orientarea spatiului

forma

culoarea ;1 calitate constitutiva ca produs superior – de selectie

 stil – stilistica spatiului

Calitati constitutive: 1. marimea spatiului

-dimensiunea concreata a spatiului – dimensiunea comensurabila -dimensiunea absoluta – raportata la

starea omului: ex: Moscova – dimensiune uriasa a spatiului – spatiu neobisnuit

2. deshiderea spatiului

-ne putem referi si la inchiderea spatiului, ex. 1 – piata regala din Barcelona: -acest spatiu se
caracterizeaza prin deshidere minima sau inchidere maxima amfilonada de coloane devine elementul
dominant (nu trebuie sa ne imaginam exclusiv o dominanta) Accese Amfilonada de coloane Ex. 2 – piata
Place Vandome -deschidere ceva mai clara Element dominant Ex. 3 – palatul regal Deschidere maxima,
Inchidere doar pe o parte
 

-referitor la inchiderea si deshiderea spatiului: 1. directionalitate 2. dominanta nu trebuie sa imaginam

dominanta in sens exclusiv. Ex: piata regala din Paris Gradina Fronturi constituite din case lipite cu
proprietari diferiti dar in aceeasi arhitectura -ritmul in masivitatea frontului poate deveni un element
dominant -directia de deshidere este pusa in evidenta de dominanta spatiului - directia de deschidere a
spatiului poate fi marcata in exteriorul spatiului sau, de regula, in interiorul lui. -starea de imbogatire a
spatiului prin lucruri, elemente, calitatea imaginii deschise spre anumite ruine (ex: Acropola Atenei)
deschidere ampla Munti lac platforma gradene

3. Umplerea spatiului

pentru a avea consistenta, un spatiu are nevoie de umplere -prin volum -prin valoarea semnificativa -
prin interes ex. piata din Barcelona: umplerea se realizeaza prin coloane, plantatie de palmieri elemente
de compozitie: -dominantza spatiului asupra elementului de umplere sau -dominantza elementului de
umplere asupra spatiului ex. : P-ta Veche din Brasov: cladirea Primariei – element de umplere
subordonat fata de spatiul care este dominant -piata din Bistrita-Nasaud: catedrala- element de
dominantza, domina spatiul, este alt raport -gradinile din Alhambra: umplere foarte rafinata -piata din
Siena : umplere data prin desenul din pavaj (in evantai)

4. orientarea spatiului

 a) orientarea cardinala- in raport cu lumina -iluminarea spatiului exterior -o fatada importanta intr-un
spatiu orientat spre nord pierde din efectul de dominanta

 dominanta este astfel orientata incit sa primeasca lumina (spre sud) b) orientarea compozitionala -
legata de deshidere, de directionare ex: o curte interioara trebuie sa aiba o dominanta c) orientarea
dpdv spiritual-compozitional -orientarea compozitionala este in spiritul orientarii spirituale a locului
inchiderea: -este una transanta -este una separata (are ca scop separarea unor spatii intre ele- gradinile
italiene-: realizata prin garduri vii) -este doar sugerata (este particulara gradinilor japoneze si in general
spatiilor japoneze; folosirea a 4 tipuri diferite de pavaj la alei; pot fi folosite-in anumite zile / de citeva ori
pe an) ex: Amsterdam: circulatiile: -pietonala – pt public transport in comun / automobile : (pe acelasi
teren, la aceeasi cota, separarea se face prin pavaj)

5. forma

 forma fara continut este inutila relatia intre scop si forma: -scopul – canalizarea interesului -forma –
libertatea in abordarea formei

6. culoarea

 are 2 sensuri: culoarea propriu-zisa: poate servi dominanta, unitatea ansamblului, poate avea si efect
negativ;
-

 culoarea trebuie controlata

 Nouvel foloseste foarte mult culoarea, sticla colorata Culoarea ideala: ca atmosfera, apare ideea de
integrare in context, in mediu

7.stil – stilistica spatiului

 -schema data: foarte important la examen -specificul nu este un produs de conjunctura; trebuie luat in
seama aspectul particularitatii: ex: zugravitul pomilor primavara – o particularitate a orasului.
 

CURS 9 I. CONTINUITATE SI DISCONTINUITATE URBANA

1. DEFINIREA FENOMENULUI URBAN

proces evolutiv

conceptul de “Societate urbana”

deplasarea contradictiilor din interiorul spre exteriorul fenomenului urban, -> proces evolutiv - forma
urbana este concretizarea in timp si spatiu a fenomenului urban


S-au incercat definiri ale fenomenului urban: a. sprijinite pe relevarea functiunilor urbane, cresterea
urbana si forma/imaginea urbana b. determinarea fenomenului urban pornind de la coroborarea
functiunilor interne si esterne ale orasului c. pe baza structuralista: - structurile urbane sunt intr-o
continua transformare - exista mai multe directii de determinare structurala: - structura morfologica-
functionala - structura spatial volumetrica

Fenomenul urban este diferit de forma pe care o imbraca orasul, fiindca forma si structura pot fi privite
din mai multe puncte de vedere (plastic, matematico-geometric, topologic)

Fenomenul urban se define

te pornind de la determinarea esen

ţ 

ei sale si substan

ţ 

ei sale. 2. CARACTERUL FENOMENULUI URBAN 1. Centralitate 2. Conflictualitate 3. Simultaneitate 1.

Centralitate- fenomenul urban se manifesta printr-o grupare de obiecte, actiuni, fenomene intr-un
spatiu mai mult sau mai putin delimitat. 2. Conflictualitate- fenomenul urban asociaza consumul si
productia => o stare de conflictualitate 3. Simultaneitate- toate aceste elemente asociate cu fenomenul
urban se desfasoara simultan. De exemplu: strada - loc de manifestare a fenomenului urban in timp si
spatiu; il releva pe un anumit plan al complexitatii sale; pentru ca 1, 2 si 3 se exprima pe mai multe
niveluri de spatialitate si pe mai multe directii de interes (economic, social, politic, material, spiritual) ->
fenomenul urban = ”realitate globala” (Lefebvre)

Situatia este exprimarea, in esenta , a fenomenului urban.

EXISTENTA URBANA: - exprimare materiala si spirituala a fenomenului urban - inseamana: cadru

construit, oamenii aflati acolo la un moment dat, automobilele, plantatiile - este o concretizare
complexa, evidenta, a unei anumite structuri urbane.

CONCULZII

: 1. EXISTENTA URBANA este o manifestare a formei urbane, aceasta fiind inclusa conceptual si practic
fenomenului urban. 2. FORMA URBANA (nu inseamna doar volumetric urbana) inseamna orice
concretizare in static/dinamic a fenomenului urban, putand include: forme spatiale, forme de organizare
teritoriala, forme de viata urbana. 3. STRUCTURA URBANA are rol: - pasiv - de intermediere de la esenta
spre substanta fenomenului urban - activ - canalizarea pe cai favorabile a proceselor fenomenului urban
4. EXISTENTA URBANA releva o evolutie impusa de procesul firesc de transformare a structurii urbane.
Observatie: - fenomenul urban are o desfasurare continua, infinita prin multitudinea tipologica, spatiala,
temporala a succesiunilor sale fenomenologice - forma urbana are momente de stagnare,
discontinuitate. 3. FENOMENUL URBAN CA SISTEM CARACTERISTICILE LEGITATII FENOMENULUI URBAN -
Fenomenul urban are dubla referinta 1.

Referinta la logica formei,

care se refera la toate aspectele cuantificabile ale fenomenului urban (cresterea ppopulatiei, suprafata,
intinderi, deschideri de spatiu, densitati). - este o forma a logicii gemetrice, care se refera la spatialitate -
configuratie spatiala, topologie, forma volumelor construite, directii de interes 2.

Referinta la dialectica continutului -

componentele atat de diverse ale fenomenului urbansunt rezultaul unui conflict , sau conduc la un
conflict (exemplul cu vecinii). Intre forma si continut exista o anumita independenta. Referirile
fenomenului urban catre logica formei si catre dialectica continutului justifica intelegerea lui ca un
sistem. Aceste referiri impun relatii intre componentele componentele fenomenului urban, astfel incat
acestea se realizeaza in sisteme si in subsisteme. Fenomenul urban poate fi: - unitar/mai putin unitar -
dens/mai putin dens - intens/mai putin intens

Fenomenul urban ca sistem 

 se defineste numai prin intermediul formei urbane; fapt care ne conduce la ideea cunoasterii si dirijarii
fenomenului urban (a proceselor si actelor sale) prin analiza atenta, coroborata a manifestarilor de orice
fel ale formei urbane. 4. DIALECTICA FORMEI URBANE. CARACTERUL ACTIV SI DETERMINAREA SPATIO-
TEMPORALA Observatie: forma urbana are un caracter dialectic, care reflecta evolutia fenomenului
urban

TRASATURI:

1. Capacitatea de a se exprima foarte diferit fie a. in concret – in cadrul unei anumite existente urbane,
prin imagine, miscare, sunet, b. in abstract – imaginativa – in cadrul reprezentarii existentei urbane ante
sau post-existent: 1. grafic, prin mijloace matematico-geometrice, tehnice, plastice 2. verbal, prin
concept psiho-sociologic sau matematico-statistic. - forma urbana are capacitatea de a trece de la o
manifestare logica, dar abstracta (printr-un anumit limbaj) intr-o forma de actiuni eficace, din care
rezulta o anumita existenta urbana

2.

CARACTERUL ACTIV evidentiaza 3 laturi: a. O selectivitate cu caracter istori: orice forma urbana, orice
existent urban este rezultatul unei evolutii istorice. Forma urbana are capacitatea de a evolua,
selectatnd in decursul timpului diversele valori in cadrul existentei urbane respective. b. O capacitate de
reunire – a unor continuturi vechi sau noi intr-o totalitate c. O posibilitate de a indica o strategie urbana:
la nivelul deciziei sau al conceptiei, o rezolvare pentru o anumita existenta urbana daca se iau in
considerare datele caracteristice privind modul de manifestare in locul respectiv a formei urbane.
3.DETERMINAREA SPATIO-TEMPORALA A FORMEI URBANE Forma urbana nu este indiferenta de spatiu-
timp, dar nu luate ca atari, fiindca ele sunt elemente transformabile, imprimand existentei urbane o
succesiune de stari. Determinarea spatio-temporala a formei urbane se situeaza intre inovatie si traditie.
Forma urbana nu trebuie sa se contureze la un moment dat absolutizand spatiul, timpul, sau un model
conventional.
 

CURS 10 II. DIFERENTIERE SPATIALA URBANA

1. Concept 

 Prima problema referitoare la forma urbana este diferentierea spatiala.

Diferentierea spatiala

 este o modalitate care explica existenta in cadrul oricarei situatii urbane a unor spatii diferite intre ele.
Diferentierea spatiala este rezultanta dialecticii in procesul de constituire a formei urbane, in sensul ca
forma urbana este exprimarea spre o finalitate a fenomenului urban, finalitate care este intr-o continua
desavarsire.

Explicatie:

O anumita existenta urbana exprima la un moment dat o anumita finalitate, dar acea existenta urbana
nu ramane definitiva, pentru ca existenta urbana este definita de o serie de factori care suporta
modificari. In urma acestor modificari poate rezulta o deteriorare partiala sau totala a existentei urbane.
In urma acestui proces de transformare se ajunge la o noua forma, constituindu-se ca o noua existenta
urbana, adica un nou moment de finalitate. -> forma urbana ca finalitate a fenomenului urban este intr-
un proces de continua desavarsire. - acest proces de continua desavarsire creaza diferentierea spatiala
care apare:

1. in cadrul aceluiasi spatiu urban 

 (element=cadru pentru o existenta urbana de la un moment la altul al evolutiei lui).

2. in cadru teritorial 

: cand un spatiu urban ajunge la o finalitate de moment, diferita de ce a unui spatiu urban in acelasi
moment. - In interiorul orasului, analiza diferentierii spatiale se face:

1. Intr-o sectiune temporala orizontala 

 – constituirea in cursul timpului a spatiilor urbane respective. (analiza structuralista)

2. Intr-o sectiune temporala verticala 

 – se insista pe caracterul evolutiv al spatiului urban respectiv. Diferentierea spatiala este pentru oras o
necesitate evolutiva. - In interiorul orasului distingem:

1. Spatii omogene 2. Spatii heterogene 

 1.

Spatiul urban omogen -

este defapt un spatiu care presupune uniformitate, lipsa de elemente particularizatoare, practic un
spatiu fara

topie 

, (Lefebvre)

topie-
configurare complexa (spatiala, functionala, sociala, cinetica), care se refera la toate manifestarile
formei urbane pe un anumit plan de esentializare. Este o schema a formei urbane care se realizeaza
mintal pornind de la identitatea existentei urbane. 2.

Spatiul urban heterogen 

 – spatiu diferentiat (in interioruol lui sau fata de alt spatiu din cadrul aceluiasi organism urban). -
Aceasta diferentiere rezulta pe mai multe planuri; a. diferentiere de functiune: fiecare spatiu urban
poate sa aiba o anumita dominanta functionala, chiar daca el cuprinde localizari ale mai multor
functiuni. b. diferentiere de pozitie: aceasi funciune asezata in pozitii diferite genereaza rezolvari si
dezvoltari spatiale diferite. c. diferentiere de conceptie: spatii urbane care au aceeasi functiune si
aceeasi pozitie, dar sunt concepute pentru oameni, sau grupari diferite de oameni, sunt diferite. - Un rol
important in diferentierea spatiala o are modelarea spatiului urban de catre grupuri sociale: - Grupuri
sociale: 1. clase sociale sau paturi sociale 2. organizatii si institutii care au caracter de stat. De exemplu: -
Diferentiere spatiala la Paris - axul E-V, axul Senei - axul N-S, axul care s-a dezvoltat mai inatai - orice
deplasare de interese in teritoriul urban are un “traseu” pe care il preia pana in momentul in care isi
gaseste un loc propriu. - Traseul are 3 zone: 1.,2. – doua marginale distinct diferentiate; 3. – zona
mijlocie, diferentiata prin interferenta celor doua particularitati.

2. Categorii topice spatiale 

 In cadrul formei urbane distingem 3 categorii de spatii in raport cu conceptul general de diferentiere
spatiala:

1. spatii izotopice 2. spatii heterotopice 3. spatii utopice 

1. Spatii urbane izotopice:

- spatii concepute in acelasi fel, spatii care sunt legate intre ele prim aceleasi trasaturi caracteristice,
spatii care pot fi identice.

2. Spatii urbane heterotopice:

- spatii care releva locuri diferite, sustinandu-se fiecare prin caracteristici functionale, spatiale si de
cuprindere diferite. - spatii urbane heterotopice pot exista si in cadrul aceluiasi spatiu. Observatie: o
stare heterotopica/izotopica confera unui spatiu omogenitate/heterogenitate.

3. Spatii urbane utopice:

- spatii care unesc atat ordinea departata cat si cea apropiata, realizand la nivelul conceptului o legatura
intre izotopia si heterotopia urbana. - spatiul utopic este subiectiv, aprecierea sa fiind legata de psihic. -
spatiul utopic este un spatiu simbolic, spatiu cu disponibilitati de imaginar. Exemple de spatii utopice: -
in cadrul orasului, o piata organizata, dar extrem de ampla, ale carei limite ies din firescul perceptiei
umane. In determinarea unei anumite ambiante intervine psihismul nostru (cele doua filtre, imagine
reala si imagine mentala) - orice spatiu urban in timpul noptii, atunci cand o serie de aspecte si
configuratii se estompeaza, chiar daca in timpul zilei el este un spatiu izotopic sau heterotopic.
Observatie: - spatiul utopic este un spatiu real, utopicul fiind o rezultanta a perceptiei, a senzatiei. -
spatiul utopic este diferit de utopia urbana - asocierea in cadrul organismului urban a unor spatii
izotopice, heterotopice si utopice reflecta o complexitate multifunctionala, realizandu-se la nivelul
spatiului urban.

Spatii urbane amorfe:

- pot fi spatii neorganizate inca, spatii atrofiate - spatii care trebuie mentinute chiar prin restructurare –
spatii amorfe – spatii indiferente. (Strada nu este un spatiu indiferent). - Simti un spatiu atunci cand el
are o functie care te chiama spre el. - Spatiul urban trebuie utilizat conform unei organizari spatiale si
functionale care are in vedere necesitati prezente, dar si posibilitati viitoare.

Spatii urbane neutre:

- echivalentul in zona urbana a spatiului interstitial din structura urbana. - are rolul de a mentine
echilibrul in teritoriu.

ENV

S
 

Selectia topica in spatiul urban:

-selectia topica este mijlocul fundamental, obiectiv sau subiectiv, in conturarea trasaturilor organismului
urban. - este posibil ca la un anumit moment dat o existenta urban sa rezulte ca rezultat al selectiei
topice: De exemplu: piata San Marco – Venetia. - in cursul dezvoltarii orasului (a unui ansamblu, a unei
zone) particularitatile sale se retin prin “filtrul spatiului omogen”, rezultand un spatiu unitar.
PROCESUL=UNITATEA SPATIULUI URBAN - se realizeaza - in afara contextului initial (Targu Mures –
intregirea esplanadei necesita o noua unitate) - in contextul initial (Sibiu - unitate - de stil - originara
(cladirile sunt realizate in acelasi stil) - artificiala (realizam in continuare cladiri in acelasi stil.) - de
convenienta – unitate evolutiva – imbina configuratia de elemente initiale cu noile rezolvari in cadrul
ansamblului. - se poate vorbi de unitate intre nou si vechi numai atunci cand ansamblul prezinta o
alcatuire functionala complexa si elementele noi nu se rezuma la a fi doar un simplu cadru. - integrarea
formala – poate opera - la nivelul spatialitatii generale - la nivelul plasticii particulare - un spatiu urban
unitar este un spatiu urban particular, iar celelalte atribute care pot sa apara conduc intr-o anumita
directie valoarea particulara.

3. Valoare particulara: Caracter si spacificitate.

 - valoarea particulara a unui spatiu urban - este o trasatura sau graup de trasaturi care-l deosebesc in
cadrul formei urbane, inscriindu-se astfel intr-o anume tipologie spatiala ca generalitate de grup, sau ca
singularitate. - reprezinta determinarea sa calitativa, individualitatea sa incorporand generalul –
reflectare a esentei intr-o forma proprie care se exprima prin caracter si specificitate. - caracterul este
diferit de specificitate. - in aprecierea spatiului urban ne intereseaza: 1. efect 2. cauza – mijloace de
realizare 3. adaptarea la un existent material – inventivitatea / asimilarea experientei anterioare. 4.
timpul si spatiul, ca loc al selectiei topice.

DEFINITIE

Valoarea particulara a spatiului urban 

 este o rezultanta a interferentei unor participari de natura unei generalitati restranse, conferind
caracter, si a unor participari de natura singularului, conferind specificitate.

Caracter:

caracterul unui spatiu urban inseamna calitate verificata. -se determina prin descoperirea in cursul
perceptiei a trasaturilor si elementelor functionale, spatial-volumetrice si comportamentale care
delimitand o anumita grupare tipologica restrang sfera de analiza , apreciere, incadrare a spatiului sau a
zonei in care exista.

Specificitate: 

 nu este numai rezultatul unei existente singulare - exista spatii urbane care evidentiaza specificitatea
printr-un element (Ex. Campanilul pentru ansamblul San Marco) - exista spatii in care specificitatea
rezulta ca sinteza a elementelor componente, ce pot fi de natura izotopica sau heterotopica. (Ex. Zona
centrala din Bologna – succesiunea porticelor din lungul strazilor de la parterul cladirilor) campanilul –
element de specificitate unic porticul – element de specificitate comun

Elemente de specificitate 

: sunt elemente care subordoneaza functional , spatial volumetric si comportamental, asigurand in acest
fel unicitatea ansamblului. - o specificitate se realizeaza in cadrul unitatii prin contrast , cealalta prin
similitudine. - Legatura intre specificitate – dominanta – unitate de ansamblu poate fi apreciata numai in
contextul de ansamblu al spatiului urban respectiv (ex.: blocul turn din piata Salii Palatului) - Nu se poate
face o delimitare clara intre caracter si specificitate, existand intotdeauna o zona de suprapunere. - Prin
procesul de selectie topica, trasaturile de generalitate devin trasaturi de caracter care, retinute in timp,
se constituie apoi ca elemente de specificitate. - Sunt cazuri in care procesul este invers: elemente de
specificitate -> trasaturi de caracter -> trasaturi de generalitate. Ex.: constructia urbana industrializata. -
Se poate ca ceea ce este caracterisitic pentru un spatiu restrans sa fie un element specific pentru un
teritoriu mai mare. - Pentru desprinderea caracterului si specificului unui spatiu urban este necesara
atenta lui incadrare in spatiu-timp. - Specificitatea spatiului urban se situeaza pe drumul de la functie la
simbol, impunand spontaneitatea si premeditarea logica, creativitatea artistica si creativitatea tehnico-
stiintifica, insa trecute prin filtrul selectiei topice. - Fenomenul urban este un subsistem in sistemul
general al dezvoltarii societatii.

4. Particularizare prin segregare: 

 - In domeniul urbanisticii, diferentierea este diferita de separare-segregare. - Atributele

segregat/nesegregat, diferentiat/nediferentiat reflecta doaua dimensiuni: calitative si cantitative,
dimensiuni distincte ale formei urbane; doua aspecte posibil a fi luate separat in considerare pentru o
aceeasi existenta urbana, o dimnesiune relevand aspecte pozitive, iar cealalta, aspecte negative. -
Afirmarea unei valori particulare (caracter, specificitate) nu este compatibila cu segregarea, oricat de
categorica ar parea aceasta in definirea unor trasaturi distincte -> segregarea nu ofera o minima zona de
trasaturi distincte, iar diferentierea nu ofera o infinitate. - diferentierea este: -informanta (capacitate
mare de a infatisa ceva) -informata (incarcatura informativa mare) Ex.: Strada – spatiu urban unde se
afirma cel mai bine caracterul – specificitatea. Strada: 1. ingusta si sinuoasa in orasul medieval 2.
monumentala si pretentioasa in orasul baroc 3. scoasa din drepturile sale in orasul postbelic (“urbanism
organic”) 4. astazi – repusa in drepturi. Important in definirea configuratiei: 1. relatia de functionalitate
intre strada si teritoriul adiacent – strada isi evidentiaza interesele proprii 2. functia prioritara care
afecteaza strada – impune scara si caracterul spatiului 3. rezolvarea corespunzatoare a cladirilor ce se
inscriu in fronturile strazii: - aceeasi cladire nu se poate amplasa cu aceleasi sanse calitative pe: - o
strada de mica/mare circulatie - o strada pietonala - pe un splai Imagine urbana (curs Sandu Grasu’) -
elementele imaginii urbane: obiectivele unui sit, punctele de observare si observatorul. - termeniii unei
imagini urbane: privirea si vederea - raport observator/punct de observatie - tipuri de perceptie - Strada
este: -spatiu estetic -existenta urbana cu ample disponibilitati pentru semnificativ/simbolic, in sensul ca
imaginile mentala si reala nu pot fi separate.
 

Reclama: -reda cosmetica urbana. Strada, in intregul ei, trebuie sa ofere oamenilor un mediu
educational. - Imaginea urbana: o imagine caracteristica care ea insasi prezinta interes: 1. ca valoare
informativa (restransa, dar legata) 2. ca valoare informativ-selectiva – mai complexa, conclusiva 3. ca
valoare informativ-memorativa – suprapunere de imagini partiale contractate in timp – esentializata,
retinand astfel specificitatea. - Specificitate se contureaza calitativ/cantitativ Specificitatea este diferita
de specific (esentializarea unui loc comun mai multor locuri, o esenta a esentelor) - Specificul organizarii
spatiale intr-un teritoriu este constituit dintr-un grup de trasaturi caracteristice generale centralizate
intr-un timp indelungat.

impunediferentereaun spatiu segregatun spatiu nesegregatnediferentierea

Specific: o esentializare a unui loc comun mai multor locuri (o esenta a esentelor.

CONDITIONARE FORMEI URBANE

 Semne urbanitatii se situeaza in planul calitativ/cantitativ. Ele au rol in definirea globala a calitatii vietii.
Caliattea vietii reflecta, de faptcalitatea unui mediu de viata. - In conditiile actuali dezvoltari a societatii
umane, forma urbana se constituie ca factor fundamental de mediu -> preocupari pentru 1. mediul
functional – mediul in care se realizeza anumite functiuni privind existrenta omului 2. mediul natural-
microclimatic – mediul in care conditiile naturale sunt folosite rational, puse in valoare, si modul cum
realizarile pot influenta conditile de clima. 3. mediul artificial-fizic – modul in care se realizeaza
constructia si amenajarea teritoriului – conteaza aspectul aspectul vizual 4. mediul socio-cultural –
modul in care imbinarea naturalului cu artificialul, a traditiei cu inovatia, a interesului individual cu cel
colectiv duc catre forme pozitive de manifestare psiho-sociala a locuitorilor. - Orasul nu mai poare
ramane la stadiul de produs. El este inteles ca opera urbana; insusita, si nu suportata de om. - Lefebvre
considera orasul : a. obiect (spatial) b. mediatie (intre ordinea departata/apropiata) c. opera Forma
urbana sae situeaza intotdeauna in contextul unor conditii: 1. interventia structuranta (conditii obiective
naturale si functionale) 2. formatia comportamentala (conditii obiective psiho-sociologice) 3.
constrangere conceptuala (conditii obiectiv-subiective, etice, estetice, politice. Aceste conditii asigura
formei urbane stabilitate in timp si spatiu, si valoare ca produs social. Forma urbana – esentiala
componenta a culturii urbane.

ORASUL – ACT DE SINTEZA AL FORMEI URBANE.

 Orasul estre o manifestare coroborata, organizata a formei urbane. Intelsuri in evolutia istorica: 1.
Orasul era apreciat ca opera – de la inceputurile dezvoltarii urbanistice, pana la revolutia industriala. Asa
putem explica de ce din orasele vechi ne-au ramas marturii zonele reprezentative (piete) si nu locuinte.
(Piata capitoliului) 2. Orasul se transforma din opera in produs – acest lucru se intampla o data cu
aparitia burgheziei – premisele revolutiei industriale - orasul capata sensul unei valori de intrebuintare,
pierzandu-si valoarea artistica. In constructia urbana conteaza ocuparea terenului cu cladiri cu
randament maxim, -> SPATIUL OMOGEN – proces de omogeizare pe mai multe niveluri (social –
economice) in paralel cu un proces de crestere a decalajului calitativ intre aceste niveluri.

 procesul de omogenizare se accentueaza datorita: 1. distrugerilor din al doilea razboi mondial 2.

migrarii masive spre oras

 trecerea de la orasul opera la orasul produs => constrangeri urbane => criza orasului => criza a formei
urbane

 Forma urbana se constituie dintr-o convergenta de spatii, obiecte, produse si interese care se releva
intr-o existenta urbana materala si o constinta sociala urbana. Din integrarea acestora rezulta semnele
urbanitatii. SEMNELE DE URBANITATE – nu sunt componente ale formei urbane, ci produse ale sintezei
pew care aceasta o realizeaza. Relatia dintre structura urbana si forma urbana implica o relatie de
conditionare intre sistemele texturilor urbane si convergenta prezentelor si faptelor urbane care
obiectiv si subiectiv se inteleg spatial in tiparul acestor texturi. Ex.: construirea pietonalului in spatiul
urban. Intervin: 1. Densitatea de interese

 interesul functional raportat la functionalitate

 interesul pentru infomare, raportat la imaginea urbana.

 Interesul pentru contact social raportat la calitatea socio-culturala a zonei si structura functionala si
spatiala. 2. Formarea pietonalului.
 

 1

ALEXANDRU M. SANDU Sub semnul paradoxurilor Prefata de LIVIU IANASI voi. I [Eseuri de urbanism si
arhitectura] Editura Fundatiei Arhitext design Bucuresti Cuprins Capitolul I Despre identitate 55
Diferentierea spatiala si particularizarea spatiului urban 111 Specificul culturii in aprecierea fenomenului
de arhitectura si urbanism 141 Din nou, despre specific 153 Particularitatea locului ca valoare de
universalitate 171 Identitatea spatiului sub semnul paradoxurilor

Diferentierea spatiala si particularizarea spatiului urban

Concept

Una dintre problemele mai complicate si, in acelasi timp, de mare actualitate referitoare la forma
urbana este aceea privind diferentierea spatiala ca o modalitate de a explica existenta in cadrul oricarei
situatii urbane a unor spatii diferite intre ele. In primul rand, apare aici aspectul intelegerii diferentierii
spatiale in sensul unei rezultante dialectice in procesul de constituire a formei urbane, si anume in
sensul ca forma urbana este exprimarea spre o finalitate a fenomenului urban. Aceasta intelegere nu
trebuie insa sa incline spre metafizic, adica nu trebuie considerata in sensul ca o anumita exprimare a
formei urbane este inchegata si recunoscuta definitiv ca exprimare finala, dincolo de care nu mai poate
sa apara nimic. Aceasta finalitate este intr-o continua desavarsire, ceea ce inseamna ca, intr-o anumita
zona a orasului, pe parcursul unei anumite perioade de timp, se constituie o anumita existenta urbana,
care exprima, astfel, la un moment dat, o anumita finalitate; dar trebuie avut in vedere ca aceasta
existenta urbana nu ramane definitiva, chiar daca ea este considerata ca fiind satisfacatoare in
momentul respectiv. O existenta urbana este definita de o serie de factori, care, la randul lor, suporta -
inevitabil - o serie de modificari. Din convergenta acestor modificari poate rezulta, fortuit sau firesc,
inconstient sau constient, o deteriorare partiala sau chiar totala, la un moment dat, a unei existente
urbane. Putem, astfel, avea de-a face cu o inlocuire de ansamblu a existentei urbane sau numai cu o
intregire spre finalitate a acesteia (de obicei, atunci cand existenta urbana respectiva prezinta in
continuare interes functional, economic sau spiritual). Ea evolueaza in continuare dupa o perioada de
timp mai mare sau mai mica, in care se mentine intr-o aceeasi forma (unitara sau neunitara), pana cand,
suferind un nou proces de transformare, ajunge la o alta forma, constituindu-se ca o noua existenta ce
poate fi considerata drept un nou moment de finalitate. Acesta este motivul pentru care putem spune
ca forma urbana ca finalitate a fenomenului urban este intr-un proces de continua desavarsire. Este de
semnalat faptul ca tocmai acest proces creeaza diferentierea spatiala, aceasta diferentiere aparand fie in
cadrul aceluiasi spatiu urban (element-cadru pentru o existenta urbana) de la un moment la altul al
evolutiei sale, fie in cadrul orasului, cand un spatiu urban ajunge la o finalitate de moment care este
diferita de cea a altui spatiu urban in acelasi moment. Deci, in interiorul orasului, avem de-a face cu o
diferentiere spatiala de analizat fie intr-o sectiune temporala orizontala (fara a neglija constituirea in
cursul timpului a spatiilor urbane respective), fie intr-o sectiune temporala verticala (insistand asupra
caracterului evolutiv al spatiului urban respectiv). Desi, cel putin in prima situatie, diferentierea poate fi
surprinsa doar prin intermediul unei analize structuraliste a spatiilor urbane, aceasta nu poate asigura
profunzimea

 2

concluziilor noastre, cu atat mai mult cu cat, la nivel de detaliu sau, dimpotriva, la nivel de ansamblu, ele
sunt necesare in definirea aspectelor ce caracterizeaza forma urbana intr-o anumita zona, intr-un
anumit timp. Diferentierea spatiala este pentru oras o necesitate evolutiva pentru ca, asa cum sustine
Mircea Malita, «respectarea principiului diversificarii a fost dintotdeauna o conditie a progresului, iar
gradul de diversificare al unui sistem, un indice semnificativ pentru a-l caracteriza»

. Legile evolutiei prin selectie privesc, in principiu, atat convergenta, cat si divergenta trasaturilor
caracteristice ca mijloace de realizare. Vorbind despre diferentierea spatiala in interiorul orasului, deci in
cadrul general al formei urbane, distingem astfel spatii omogene si spatii eterogene. Patrunzand mai
adanc in intelesul acestor notiuni, in intelesul lor practic (caracteristicile respective privind atat
spatialitatea, cat si activitatea pe care o cuprind), se poate arata faptul ca un spatiu urban omogen nu
este in principiu un spatiu caracteristic pentru fenomenul urban. Lefebvre spune despre un asemenea
spatiu omogen ca este o «caricatura a raportului intre urban si componentele sale»

2
, in sensul ca un asemenea spatiu omogen este de fapt un spatiu artificial, pentru ca fenomenul urban
nu poate sa creeze in evolutia sa continuu spatii urbane omogene, adica spatii urbane uniforme, lipsite
total de orice elemente de particularizare (aspectul unitar - ca valoare urbanistica nefiind implicit
uniformitatii). Lefebvre considera asemenea spatii fara particularizare drept spatii fara topie,
desemnand prin aceasta topie o imagine sau o configuratie care este pusa in evidenta, intr-un anumit
fel. Putem retine aceasta apreciere, insistand insa asupra intelegerii topiei ca mai mult decat doar o
configuratie spatiala, adica si functionala, sociala, cinetica etc. in opozitie cu un asemenea tip de spatiu
urban este spatiul eterogen, care rezulta firesc din desfasurarea fenomenului urban, adica un spatiu
diferentiat, diferentiat chiar in interiorul lui sau diferentiat fata de un alt spatiu din cadrul aceluiasi
organism urban. Aceasta diferentiere rezulta pe mai multe planuri. Dintre acestea, de retinut sunt trei, si
anume: (1) o diferentiere de functiune, in sensul ca fiecare spatiu urban poate sa aiba o anumita
dominanta functionala, dar el poate sa cuprinda localizari ale mai multor functiuni (si in mod normal
functiunile respective, ca si functiunea dominanta, particularizeaza fie anumite activitati din spatiul
respectiv, fie spatiul respectiv in intregime); (2) o diferentiere de pozitie, in sensul ca aceeasi functiune,
asezata in pozitii diferite (in raport cu conditiile naturale, cu functiile si spatialitatea adiacente), trebuie
sa genereze, in mod normal, rezolvari si dezvoltari spatiale diferite; (3) o diferentiere de conceptie, in
sensul ca spatiile urbane care au aceeasi functiune si au aceeasi pozitie, dar sunt concepute de/ pentru
oameni sau grupari diferite de oameni, dupa cum a demonstrat istoria, sunt diferite. Deci este gresita
impunerea unor anumite precepte sau reproducerea intocmai a unei imagini, dintr-un timp in altul,
dintr-un loc in altul, in edificarea spatiului urban, deoarece acest lucru duce in mod inevitabil la acea
uniformizare a spatiului urban, care, asa dupa cum aratam, in contextul larg al formei urbane, este o
exprimare contrafacuta, falsa, a fenomenului urban. O deosebita importanta in diferentierea spatiala o
are modelarea spatiului urban de catre gruparile sociale. Urbanistul francez Marcel Poet sustine ca
motivatia unei anumite situatii urbane si explicatia evolutiei, deci a continuitatii in acest proces de
transformare a formei urbane, se datoreaza asa-numitului «elan vital», care, in spiritul conceptiei
bergsoniene, desemneaza ceva ce exista in sufletul - sa spunem asa - unei colectivitati si care face
produsul acelei colectivitati sa evolueze intr-un sens ascendent atat cantitativ, cat si calitativ. Criticand
aplicarea acestei conceptii la dezvoltarea orasului, Lefebvre arata ca nu acest «elan vital» ar explica in
fapt fiecare situatie urbana, ci ca o recunoscuta continuitate a unei existente urbane este de fapt un
rezultat istoric. Diferentierea spatiala in cadrul organismului urban rezulta, astfel, in urma evolutiei
istorice a organismului urban respectiv. Proprietatile spatiului urban (proprietati care, de fapt, fac ca
acest spatiu urban sa fie diferentiat) rezulta in ultima instanta din interactiunea gruparilor sociale, dintr-
o interactiune de interese, atat materiale, cat si spirituale. intelegand prin aceste grupari sociale, pe de o
parte, clase sociale sau paturi sociale, iar, pe de alta parte, organizatii si institutii care au caracter de
stat, cooperatist sau particular in raport cu contextul social-economic-politic respectiv, prezentand
fiecare anumite interese si, ca atare, o anumita posibilitate de actionare asupra spatiului urban. Este
interesanta, in acest sens, ca exemplu, modalitatea in care a evoluat aceasta diferentiere spatiala la
Paris, in cursul dezvoltarii sale istorice: in cadrul zonei sale centrale, axul care s-a dezvoltat initial cu o
deosebita pondere nu a fost axul est-vest - astazi atat de caracteristic si evident, Sena -, ci a fost axul
nord-sud, transversal pe Sena. De ce? Acest fapt este legat de anumite interese ale gruparilor sociale din
acea perioada, in sensul ca Sena constituia deja un important ax de circulatie, astfel incat, rutier, un
asemenea ax nu mai era necesar; in schimb, era necesara o legatura transversala pe acest ax fluvial, in
lungul Senei organizandu-se de fapt spatiile importante, din acea perioada, ale orasului, spatii care au
generat, intre altele, cunoscutul ansamblu al Halelor, atat de caracteristic si regretat astazi. Acest ax a
suferit o expansiune catre nord si catre sud - este interesant de semnalat faptul ca burghezia s-a stabilit
catre sud, iar nobilimea catre nord, imprimand spatiului urban respectiv caracteristici diferite, pregnante
si astazi: intr-o parte a Senei s-a dezvoltat ulterior celebrul Cartier Latin, in timp ce in cealalta parte s-a
dezvoltat o ampla zona de rezidente fastuoase. Sigur ca, paralel cu aceasta dezvoltare a orasului, a
aparut si reliefarea axului est-vest, ax legat insa de alte necesitati, ce s-au conturat, treptat, ulterior. El s-
a constituit printr-o serie de adaugiri si caracteristica lui este cu totul si cu totul deosebita fata de
celelalte zone ale Parisului, ca succesiune de spatii, prezentandu-se ca un ax al expunerii festive, chiar
daca partial este afectat uzului comercial. Totusi, desfasurarea acestui ax nu a fost suficienta pentru o
asemenea exprimare festiva a urbanitatii, fapt pentru care, de o parte si de alta a sa, au aparut o serie
de spatii categoric diferentiate, avand in esenta o aceeasi functiune de festivitate. insa o functiune, am
putea spune, particularizata, in sensul ca, daca in lungul sau avem de-a face cu o desfasurare dinamica a
fastului urban, in cadrul acelor spatii adiacente - cunoscutele piete-salon Royale si Vendome, spre
exemplu - intalnim o concentrare fastuoasa calma, in asteptare. Iata cum, in acest fel, pe teritoriul
orasului se constituie, in fapt, in cursul dezvoltarii istorice, o diferentiere spatiala ca rezultat al
interactiunii intre diversele grupari sociale, deplasarea intereselor majore de la un obiectiv la altul
conducand, chiar atunci cand este determinata numai intuitiv, la o deplasare care, natural, numai
arareori se produce brusc, intervenind brutal asupra zonelor in cauza. Brutalitatea interventiei in
diferentierea spatiala este insa riscul marilor operatii de modernizare contemporane, care neglijeaza
zonele afectate in adancime si, de asemenea, faptul ca orice deplasare de interese are un «traseu» pe
care il preia pana in momentul in care isi gaseste un loc propriu. Se disting pe un asemenea «traseu» cel
putin trei zone: cele doua marginale distinct diferentiate prin particularizare si zona mijlocie diferentiata
prin interferenta celor doua particularitati, ca legatura necesara pentru sublinierea diferentierii insasi:
diferentierea spatiala este slujita nu de separare, ci dimpotriva, de apropiere. Bucurestiul poate oferi un
interesant exemplu de analiza. Zona sa centrala se constituie astazi ca o extindere treptata a miezului
vechii vetre a urbei, situata de o parte si de alta a Dambovitei, cu precadere insa, in partea stanga, mai
propice unei dezvoltari continue - deja elementul natural introducand o diferentiere pe care, inca la
1840, o vom gasi consfintita prin «linia de rosu». Mai tarziu, retragerea intereselor majore comerciale
din partea de N-V a acestei zone, odata cu realizarea aici a unor resedinte ale protipendadei si
construirea centrului festiv prin «montarea» Caii Victoriei si, ulterior, prin largirea axei N-S, se produce
un proces de atrofiere in partea de N-E a vechii vetre, de incarcare reprezentativa in partea de N-V si de
impulsionare a extinderii partii centrale a zonei spre N. Parcurgerea astazi a axei N-S, de la Casa Scanteii
pana la Parcul Tineretului, releva, in lungul a 14 km, pe 6 tronsoane distincte, o diferentiere spatiala -
functionala si volumetrica - exprimand interese si conceptii diferite de organizare (o diferentiere care,
insa, tocmai datorita unor interventii brutale pe alocuri, nu se simte ca diferentiere de zona, in
adancime).

Categorii topice spatiale

In cadrul formei urbane, deci luand organismul urban in totalitatea sa ca exprimare concreta a formei
urbane, distingem trei categorii de spatii in raport cu conceptul general de diferentiere spatiala, si
anume, utilizand nomenclatura prezentata de Lefebvre, este vorba de spatii

󰁍. 󰁍󰁡󰁬󰁩ţ󰁡󰀺 󰁉󰁤󰁥󰁩 󰁩󰁮 󰁭󰁥󰁲󰁳. 󰁅󰁤. 󰁁󰁬󰁢󰁡󰁴󰁲󰁯󰁳, 1975

󰁈. 󰁌󰁥󰁦󰁥󰁢󰁥󰀺
󰁶󰁲󰁥󰀺󰁌󰁡 󰁲󰁥󰁬
󰁶󰁯󰁩󰁵󰁴󰁮󰁩󰁯󰁮 󰁵󰁲󰁢󰁡󰁩󰁮󰁥, 󰁅󰁤. 󰁇󰁡󰁬󰁬󰁩󰁭󰁡󰁤
󰁲󰁤, 1975

 3

izotopice, spatii heterotopice si spatii utopice. Spatiile izotopice, asa cum arata si termenul respectiv,
sunt spatii care releva un acelasi loc, deci spatii concepute in acelasi fel, spatii care se dovedesc legate
intre ele prin aceleasi trasaturi caracteristice, spatii care pot fi identice. Deci, se poate spune ca un spatiu
urban este izotopic fata de un alt spatiu urban (observatia fiind valabila referitor fie la spatii unice
definite, fie la zone mai largi). Spatiile heterotopice sunt spatii care releva locuri diferite, sustinandu-se
fiecare prin caracteristici functionale, spatiale si de cuprindere diferite. Dar si in cadrul aceluiasi spatiu
urban - cu cat el este mai complex, cu atat aceasta observatie este mai evidenta - putem deosebi, de
asemenea, stari izotopice sau stari heterotopice, ceea ce confera spatiului respectiv omogenitate sau
heterogenitate. Relatia de diferentiere in sensul izotopie-heterotopie, in contextul unei situatii urbane,
nu este fixa. Ea se releva prin variabilitate in cadrul existentei dinamice a orasului: la un moment dat,
pot exista doua spatii foarte asemanatoare pe care le putem considera spatii izotopice, numai ca in
existenta orasului se poate intampla ceva ducand la modificarea - intr-un alt spirit - a unuia sau a
ambelor, astfel incat ele devin spatii heterotopice; sau doua spatii identice - unul ramane gol, in celalalt
se produce o activitate deosebita generand aglomeratie, ceea ce face ca in acel moment caracterul lui in
opozitie cu caracterul celuilalt spatiu sa se schimbe. Trebuie avut in vedere acest fapt in obtinerea
diferentierii spatiale, in sensul ca un spatiu poate fi suficient de bine diferentiat de alt spatiu prin
introducerea de elemente antrenante legate de ritmul, activitatea si miscarea oamenilor in interiorul lui.
Sigur ca acest fapt este legat in continuare, chiar in cadrul procesului de modernizare, de o anumita
modificare a spatiului respectiv, de o anumita adaptare a lui. Lefebvre considera izotopia ca ordine
apropiata, in sensul ca reflecta cu necesitate o anumita ordine care ne este aproape si care leaga spatiile
intre ele. in opozitie cu aceasta, el considera ca heterotopia reflecta o ordine departata, adica o posibila
ordine, care nu este perceputa ca atare. Se poate retine de aici ideea ca heterotopia nu inseamna in
mod inevitabil o stare de haos urban, acea ordine departata putand fi, in multe cazuri, deosebit de subtil
constituita. Spatiul utopic are o caracteristica aparte. Este definit de Lefebvre ca reunind atat ordinea
apropiata, cat si ordinea departata, la nivelul conceptului, intre izotopia si heterotopia urbana. Dar daca
acestea sunt caracteristici care se adreseaza existentei materiale, deci exclusiv la ceea ce se percepe (la
volumetrie, culoare, miscare, zgomot), spatiul apreciat ca utopic are un profund potential subiectiv,
aprecierea sa fiind strans legata de psihic. Spatiul utopic este, in general, un spatiu simbolic si, ceea ce
arhitectii uita, un spatiu cu disponibilitati de imaginar nu pentru ei insisi, ci pentru cei care il strabat ca
necunoscatori ai unei savante metodologii de analiza, dar direct si poate primitiv impresionabili. Spre
exemplu, un spatiu utopic poate fi, in cadrul orasului, o piata organizata, insa extrem de ampla, ale carei
limite ies din firescul perceperii umane, imaginea retinand volumetria, dar totodata si o trecere a
spatiului in exterior. Atunci intervine psihismul nostru, cat si imaginarul nostru in determinarea unei
anumite ambiante, unei anumite impresii in momentul respectiv si in locul respectiv. Ca spatiu utopic
poate aparea orice spatiu urban in timpul noptii, atunci cand o serie de aspecte ale configuratiei sale se
estompeaza, chiar daca in timpul zilei el poate fi un spatiu izotopic sau heterotopic. Sigur ca aceasta
posibilitate trebuie stapanita de arhitect, pentru ca numai in masura in care spatiul respectiv se poate
realiza si ca spatiu utopic, el poate sa impresioneze, numai in acea masura el este atractiv, altfel risca sa
se piarda in configuratia orasului, pierzandu-si orice semnificatie. Semnificatia unui spatiu urban,
determinata evident de aprecierea sa functionala si servita geometric-spatial, nu se poate realiza in
afara unei cat de reduse, dar constructive, valente utopice. Monumentalul, ca si feericul, sunt trasaturi
care slujesc valoarea de semnificatie a spatiului urban; sunt insa trasaturi care se constituie intr-o
apropiere/ recunoastere/ perceptie spatiala, cel putin in parte utopica. Conditiile de cadru natural
favorizeaza evidentierea unui spatiu utopic si, indeosebi, in acele existente urbane de mare desfasurare,
dominate de elementele naturale, cum ar fi o asezare de munte sau, dimpotriva, o asezare pe malul
marii. De asemenea, deschiderea spatiului, atunci cand ea nu inseamna dezbinare, indiferenta, ci,
dimpotriva, orientare, cuprindere a exteriorului, a unor vecinatati impresionante, este o modalitate (pe
care istoria o releva, pe care prezentul a uitat-o insa), care poate fi «speculata» in determinarea unei
anumite ambiante incarcata de semnificatie. Este de retinut, insa, faptul ca spatiul utopic ramane un
spatiu real, utopicul fiind o rezultanta a perceptiei, a senzatiei, care la randul lor sunt rezultante ale
apropierii intre om si elemente concrete ale realitatii organizate intr-un anumit fel; si, de asemenea, nu
trebuie confundata aici notiunea de spatiu utopic cu utopia urbana, chiar daca caracteristica de utopic a
spatiului urban poate sa exprime un anumit idilism urbanistic. Se dovedeste ca fara acest idilism
urbanistic - strans legat de premisele utopice ale spatiului urban in general - un oras poate pierde mult
din particularitatea existentei sale (un idilism naiv sau sobru, competent, uneori traditional, conturat,
alteori premeditat contemporan, cum de altfel se releva zone intregi din Oradea inceputului de secol 20,
amplele zone plantate care patrund adanc spre centrul Varsoviei sau al Nürnberg-ului, ambele orase
reconstruite in nucleul lor istoric, dar atat de bine puse la dispozitia unor functiuni contemporane sau, sa
spunem, cartierul La Grande Borne, realizare-manifest a urbanismului contemporan). Asocierea in cadrul
organismului urban a unor spatii izotopice, heterotopice sau utopice reflecta o complexitate
multifunctionala, iar la nivelul spatiului urban, ca existenta autonoma, o posibila integrare functionala.
Acesta este si motivul pentru care, din ce in ce mai mult, in interiorul orasului este cautata exprimarea
heterotopica, ea sustinand integrarea, tendinta evidenta in evolutia contemporana a structurilor
urbane. In cadrul structurii urbane, spatiile acestea, caracterizate distinct ca particulare, indiferent de
felul lor - izotopice, heterotopice sau utopice -, se gasesc configurate in cadrul unui teritoriu mai larg, in
contextul unei tesaturi de spatii care la prima vedere pare a fi nediferentiata. Aceasta datorita prezentei
intotdeauna insulare a unor asemenea spatii particulare in cadrul organismului urban, spatii separate
intre ele, avand un caracter ordinar in configuratia generala a orasului. Se poate vorbi, astfel, de
utilizarea in teritoriul urban si a unor spatii amorfe? Daca aceasta este intr-adevar situatia pe care o
intalnim in cadrul majoritatii oraselor existente, se pune problema daca aceste spatii sunt numai spatii
neorganizate inca si numai spatii care, datorita neconcordantei intre organizare si cerinte, se atrofiaza
sau trebuie mentinuta in restructurarea oraselor si astfel, in dezvoltarea lor, ideea unor spatii urbane
amorfe, deci indiferente, avand rolul unor spatii urbane neutre, am putea spune. Considerandu-se
necesar, la prima vedere, s-ar parea ca un asemenea spatiu indiferent ar putea fi constituit cel mai
simplu de catre arterele de circulatie. Putem considera insa strada drept un spatiu indiferent? Un
asemenea spatiu indiferent nu exista decat atunci cand el este privit - sa spunem - biro/ tehnocratic,
adica simplist-functionalist, deoarece, chiar daca ne referim la o mare magistrala situata intre zone
determinate, fiecare are un anumit caracter. Magistralele de penetratie, dupa cum demonstreaza
restructurarile din zona Colentina si Pantelimon, pun probleme dificile a caror rezolvare nu se poate
rezuma la simpla prestabilire a unor maxime deschideri ale profilului transversal; echiparea si dotarea
lor, tipul si modul de realizare al relatiilor cu adancimea zonelor, precum si compozitia volumetrica sunt
aspecte insemnate, chiar daca - si poate cu atat mai mult cu cat - cele doua zone tind a se constitui ca
spatii izotopice, in conditiile unei masive constructii din nou. Cadrul sau unitar se constituie, astfel, in
factor de baza contribuind la definirea rolului pe care o strada este firesc sa-1 detina in campul
diferentierii spatiale, ca spatiu de coeziune, sudand - nu uniformizand - intr-un spatiu heterotopic valori
spatiale diferite sau valori noi cu valori vechi, ca elemente ale fostei existente urbane. Aceasta artera
magistrala trebuie sa fie un spatiu avand propria sa existenta, oarecum autonoma, dar imposibil
indiferenta fata de zonele adiacente, pentru ca si autostrada fiind, lasand deoparte relatiile functionale,
si tot apar probleme de incadrare in peisajul urban respectiv. Desi nu lipsita de grija pentru vecinatati,
implementarea unui element strain intr-o configuratie existenta atat de bine stabilita (si acesta este
motivul pentru care a si suscitat atatea discutii) - propusa realizare a arterei rapide pe malul stang al
Senei, la Paris - apare ca un spatiu indiferent de ceea ce se intampla in dreapta, de ceea ce se intampla
in stanga. In conditiile in care concepem totusi obligat un asemenea spatiu, trebuie de la inceput sa fim
avizati ca ajungem inevitabil la segregare in cadrul teritoriului respectiv, in sensul ca apare o ruptura
intre o parte si cealalta a teritoriului; si acest aspect este deosebit de important atunci cand se refera la
artere majore de circulatie in interiorul orasului. Si un spatiu plantat, in multe situatii, este gresit
conceput, ca un element de segregare intre zone configurate ca spatii izotopice sau heterotopice.
Desigur ca este mai usor a umple spatiul intre aceste zone cu un asemenea element care nu pune
probleme decat ca realizare in sine, in loc de a concepe realizarea lui intr-un anume fel particularizat.
Este Insa clar ca nu poti «simti» un spatiu decat atunci cand el are o

 4
functie care te cheama spre el (fie aceasta si numai o functie estetica) si o functie devine evidenta,
eficienta, numai atunci cand ea se desfasoara in corelatie cu ceea ce se intampla in spatiile adiacente. In
cadrul organismului urban intalnim, totusi, o serie de spatii care au un astfel de caracter neutru, dar ele
suporta o modificare a caracterului lor de la un moment la altul, in sensul ca intervine intr-o desfasurare
mai rapida acel dinamism al spatiului urban despre care vorbeam mai inainte. Acesta este, de altfel, si
motivul pentru care Lefebvre sustine ca neutralitatea unui spatiu urban este de fapt un caz limita: «un
spatiu gol este un spatiu care atrage si chiar sfarseste prin a se umple» (atat la propriu, cat si la figurat),
in sensul ca atrage la un moment dat oamenii in raport cu o anumita activitate localizata aici temporar,
deci atrage anumite interese pentru a se confrunta aici si, ca atare, isi poate gasi chiar si o «umplere»
simbolica, isi gaseste un anumit continut. Este gresit a se sustine ca un asemenea spatiu trebuie
conceput, in contextul modernizarii urbane, ca spatiu neutru, intrucat, atunci cand este ocupat
intamplator, el exprima inceputul unei noi etape de extindere spatiala, iar atunci cand este ocupat
periodic, el exprima o necesitate de spatiu organizat. Si intr-un caz, si in celalalt, permanentizarea
ocuparii lui ca spatiu mono- sau polivalent impune o configuratie care nu-1 mai poate lasa drept spatiu
indiferent in raport cu vecinatatile. Exista tendinta naturala pentru fenomenul urban ca, treptat, prin
perimarea unor spatii anterior ocupate, acestea sa devina spatii indiferente in structura urbana, ceea ce
duce la unele situatii defavorabile pentru oras: o crestere a teritoriilor afectate astfel, deci deprecierea
calitatilor cadrului urban, deteriorarea echilibrului diferentierii spatiale in teritoriu si pierderea
trasaturilor care particularizau locurile respective. Stapanirea acestui proces, ii putem spune de
neutralizare a unor existente urbane, prezinta astfel o insemnatate deosebita, ingreunand o interventie
directa asupra fondului construit existent: depistarea valorilor posibile, supravegherea starii,
intretinerea si intregirea lor corespunzatoare. Mentinerea in structura urbana a unor spatii neutre
prezinta pericolul ocuparii lor intamplatoare si, de aici, pericolul permanentizarii unor ocupari care, la un
moment dat, vor deranja dezvoltarea potrivita a functiilor urbane. Rezulta de aici o concluzie, si anume
aceea a necesitatii privind mobilizarea spatiului urban in sensul de a nu-1 lasa la voia intamplarii, ci a-1
utiliza conform unei organizari spatiale si functionale care are in vedere necesitati prezente, dar si
posibilitati viitoare. O serie de proiecte recente, exprimand de altfel o tendinta de actualitate privind
valorificarea complexa a spatiului urban, se refera la o anumita mobilizare a spatiului urban, o mobilizare
cat mai integrala, care, inscriindu-se in evolutia fireasca a fenomenului urban, promoveaza mobilitatea
functionala si spatiala, forma urbana insasi sporindu-si elasticitatea: creste interesul pentru diferentierea
spatiala, sensul acesteia inclinand contradictoriu, dar firesc, pentru ca este dialectic, spre pretuirea
extremelor, a marilor valori permanente si totodata a efemerului curent. in momentul de fata se
militeaza indeosebi spre o mobilizare de ordin cultural-educativ a spatiului urban, ceea ce inseamna
transformarea lui intr-un mijloc de culturalizare a societatii. Nu se neglijeaza insa aici imbinarea
intereselor efective de cultura si de informare (care se sprijina pe valori permanente si pe mijloace de
profunzime) cu interese comerciale sau pur si simplu interese ludice (care se sprijina pe valori si mijloace
efemere).

Selectie topica in spatiul urban

Rezultand din ceea ce am aratat pana acum, selectia topica se releva ca mijloc fundamental obiectiv-
subiectiv in conturarea trasaturilor organismului urban; mai mult, putem considera o anumita existenta
urbana (fie un ansamblu compact, fie o piata inchegata), rezultand la un moment dat ca produs efectiv
al acestei selectii topice, proces care se desfasoara mai incet sau mai repede in cursul dezvoltarii
organismului urban. Piata San Marco din Venetia este de fapt o asemenea rezultanta. Constructiile care
sunt realizate acolo nu apartin aceluiasi moment al istoriei, dupa cum nu toate constructiile care s-au
realizat in cursul timpului in acel spatiu exista si astazi. in urma selectiei topice, impusa fortuit sau firesc,
intuitiv sau logic elementelor sale componente, a aparut acest ansamblu astazi unanim recunoscut
pentru perenitatea valorii sale. Acesta este motivul pentru care se poate spune ca, in cursul dezvoltarii
orasului si, in speta, a unui anumit ansamblu, a unei anumite zone din oras, particularitatile lor se retin
prin «filtrul spatiului omogen», rezultand un spatiu unitar. Este de fapt vorba de un proces evolutiv
privind unitatea spatiului urban. Un spatiu urban initiat, creat la un moment dat, intr-o perioada anume,
poate avea, tocmai datorita acestui fapt, un caracter unitar. Treptat insa dispar din cadrul sau o serie de
elemente (cladiri, amenajari, plantatii), din diferite motive; fie ca ele nu mai prezinta nici o valoare (fiind
perisabile fizic si moral), fie datorita unor distrugeri intamplatoare. Unitatea spatiului respectiv s-a
pierdut odata cu aparitia golurilor in structura sa. Pe locul lor se pot construi insa alte elemente, care pot
lua aceeasi infatisare ca cele vechi sau, dimpotriva, o infatisare lipsita de orice asemanare, situatie in
care unitatea ramane pierduta. In cadrul procesului de modernizare urbana, studiul zonei respective
poate sa conduca la gasirea mijloacelor de folosit, spre recastigarea unitatii de ansamblu, fiind vorba in
acest caz de o unitate care se realizeaza fie in afara contextului initial, fie in contextul initial. Actuala
configuratie a pietei situata in Stare Miasto - orasul vechi - din Varsovia reconstituie vechea unitate de
ansamblu in acelasi context initial (modificarile fiind minime, in general de ordin tehnologic si edilitar).
Proiectele de restaurare si renovare pentru zona centrala din Sibiu urmaresc acelasi lucru. La Targu-
Mures insa, intregirea esplanadei centrale impune o noua unitate intr-un context nou, in sensul ca nu
sunt refacute intocmai elementele deteriorate, ci se realizeaza elemente noi, cu functiuni si forme noi,
dar care se incadreaza, completand fericit ansamblul. Aceasta inseamna o capacitate deosebita de a
intelege particularitatile unui loc si de a le retine in esenta lor, fara a apela la reproducerea formala
«salvatoare» si necesara chiar in unele cazuri, dar mai putin subtila, mai putin vie. Referitor la acest
aspect al retinerii particularitatilor unui ansamblu prin procesul de cristalizare a unitatii lui, se vorbeste
despre unitatea de stil a ansamblului urban si despre unitatea de convenienta ca despre doua principii
de baza ce pot asigura formal valabilitatea spatiala a unui spatiu urban. Daca unitatea de stil poate fi o
unitate, sa-i spunem originala (in sensul ca toate cladirile ansamblului respectiv sunt realizate in acelasi
stil), sau o unitate, sa-i spunem artificiala (in sensul ca realizam in completare din nou o parte din cladiri
in acelasi stil in care au fost realizate initial cele existente), unitatea de convenienta este, in general, o
unitate evolutiva care imbina configuratia de elemente initiale cu noile rezolvari in cadrul ansamblului
respectiv, aparand constructii apartinand unor stiluri diferite. Se realizeaza, in felul acesta, o
convenienta de elemente, o convenienta reflectata prin relatiile de referinta ce se stabilesc intre
elemente noi si elemente de valoare particulare pe care selectia topica le-a retinut de-a lungul timpului,
prezentul utilizandu-le, fizic si moral, astfel incat se poate vorbi de o integrare, ori a noului in context
vechi, ori a vechiului in context nou; indiferent, insa, se poate vorbi de o integrare care ea insasi poate
avea valoare de particularizare a spatiului, atunci cand ansamblul prezinta o alcatuire functionala
complexa si, de asemenea, atunci cand elementele noi nu se rezuma a fi doar un simplu cadru. Se
cunosc, este adevarat, putine ansambluri urbane care, constituite din elemente diferite - fiecare in sine
fiind o valoare -, sa alcatuiasca un ansamblu ca totalitate unitara de valoare. Constatand in asemenea
situatii, (ansamblul San Marco, la Venetia, spre exemplu) ca fiecare element/ valoare se afla in relatie
combinatorie cu celelalte, ca nici unul dintre ele nu este «alipit» intregului, nu ne-am putea referi la o
integrare formala, care poate opera profund, atat la nivelul spatialitatii generale, cat si la nivelul plasticii
particulare, chiar si atunci cand integrarea functionala nu este decat superficiala? Integrarea formala ca
element de coeziune in cadrul diferentierii spatiale se dovedeste a fi o certitudine prin aceea ca, in atari
situatii, spatiul formalizat in cursul unei indelungi selectii topice este altceva decat suma calitatilor
elementelor componente luate in parte si, totodata, prin aceea ca ea poarta intotdeauna o semnificatie
(civica, estetica, etica etc.) si deci este ea insasi functionala. Privita astfel, in limitele posibilitatilor ei de
afirmare, asocierea intre nou si vechi nu mai poate porni de la ideea (pseudo)comparabilitatii de
principiu, preconizand de fapt o stare fara relatii de comparabilitate (pentru ca acestea nu pot exista
cand totul este «la fel»), ci de la ideea coexistentei firesti a unor elemente diferite intr-o stare care, fara
a fi obositoare, ne solicita intens in definirea unor relatii de comparabilitate. Sporind solutiile
combinatorii, sporeste astfel si diversitatea spatiilor urbane; diferentierea spatiala evolueaza unitar,
descoperind, refacand sau intregind trasaturile particulare ale diferitelor spatii urbane si, totodata,
confirmand sau desavarsind de fiecare data altfel caracterul lor unitar. Se poate

 5

spune, deci, ca un spatiu urban unitar este un spatiu urban particular si celelalte atribute care pot sa
apara nu pot decat sa intareasca, sa conduca intr-o anumita directie valoarea sa particulara.

Valoare particulara: caracter si specificitate

Ce intelegem insa prin valoare particulara a unui spatiu urban? Cum se desprinde particularitatea sa ca
atare, apreciere, veriga intre generalitatea spatiului urban in principiu si singularitatea unui anumit
spatiu urban. Valoarea particulara a unui spatiu urban se defineste, in acest context, ca trasatura sau
grup de trasaturi care-1 deosebesc in cadrul formei urbane, inscriindu-se astfel intr-o anume tipologie
spatiala ca generalitate de grup sau ca singularitate. Valoarea particulara a unui spatiu urban constituie
astfel determinarea sa calitativa, individualitatea sa, incorporand generalul - reflectare a esentei - intr-o
forma proprie care sa se exprime si sa poata fi apreciata prin caracter si specificitate. Se poate face o
diferentiere de concept intre caracter si specificitate? Cred ca da si, mai mult, cred ca este necesara
recunoasterea acestei diferentieri, deoarece, spre deosebire de arta in general (unde termenul de
caracter vizeaza «individualitatea sau individualitatile de prim rang, capabile de a exercita o actiune
modelatorie asupra publicului»), in aprecierea calitatii spatiului urban, pe langa efect, intereseaza in
mod deosebit (1) cauza, mijloacele de realizare - asupra carora actioneaza, sa nu uitam, o determinare
direct obiectiva prin functionalitate si posibilitati de realizare, (2) adaptarea la un existent material care
pune in cauza atat inventivitatea, cat si capacitatea de asimilare a experientei anterioare si (3) timpul ca
infasurator si spatiul ca loc al selectiei topice care tinde spre o formatie din ce in ce mai complexa a
spatiului urban. Trebuie adaugat aici si faptul ca, in definirea spatiului urban, nu intotdeauna avem de-a
face cu o unica personalitate (in sens de capacitate) creatoare, ca intervin mai mult decat in arta - luata
in general - traditia si obiceiul comportamental ca reflectare a cerintelor majoritatii. in aceste conditii,
valoarea particulara a spatiului urban este o rezultanta a interferentei in contextul generalitatii
functionale si formele majore a unor participari de natura unei generalitati restranse, conferind caracter,
si a unor participari de natura singularului, conferind specificitate. Apare deci necesitatea intelegerii
caracterului unui spatiu urban in sensul de calitate verificata cantitativ pentru un anumit tip de spatii
urbane, situandu-se pe pozitia unei prime generalizari. in contextul procesului de diferentiere spatiala,
caracterul spatiului urban se determina astfel prin descoperirea, in cursul perceptiei si analizei, a
trasaturilor/ elementelor functionale, spatial-volumetrice si comportamentale care delimitand o
anumita grupare tipologica, restrang astfel sfera de analiza/ apreciere/ incadrare a spatiului sau zonei in
cauza. Desi acuzand unitatea de ansamblu si intervenind direct in modul in care aceasta se constituie in
timp, desi exprimandu-se ca singularitate, specificitatea unui spatiu urban nu este numai rezultatul unei
existente singulare. Pot sa existe spatii urbane evidentiind o specificitate printr-un element unic si pot sa
existe, in acelasi timp, alte spatii urbane in care specificitatea sa rezulte, dimpotriva, ca sinteza a
elementelor componente, fie acestea de natura izotopica sau heterotopica. Pentru ansamblul San
Marco si pentru intreaga Venetie, Campanila este un element care-i da ansamblului si organismului
urban respectiv specificitate. El este insa unic si tocmai prin aceasta prezenta unica finalizeaza un
summum de specificitate intr-un cadru care altfel nici nu poate fi acuzat ca nu este specific; si totusi,
cand prabusit fiind, a fost refacut prin efortul comunei, nu considerentele functionale au dictat aceasta
operatie, ci cele subiectiv-semnificative, de care specificitatea este in principiu legata. Zona centrala din
Bologna, in schimb, este specifica prin succesiunea porticelor din lungul strazilor, de la parterul cladirilor.
Este vorba aici de un element comun al unei multitudini de constructii si el confera specificitate tocmai
prin aceasta repetare. Si intr-un caz, si in celalalt, elementele de specificitate, unice sau comune,
repetabile, se dovedesc pentru ansamblurile respective un eficient factor comun. Se demonstreaza
faptul ca elementele de specificitate sunt intotdeauna elementele care subordoneaza functional si
spatial volumetric si comportamental, asigurand in acest fel unitatea ansamblului: o specificitate se
realizeaza in cadrul unitatii prin contrast, cealalta prin similitudine. in Piata Salii Palatului din Bucuresti
exista blocul turn si, daca il luam in sine, ca obiect, probabil ca s-ar confunda cu multe alte blocuri turn
de la Cluj-Napoca, Iasi sau din alta parte. Totusi, in contextul respectiv, el devine un element specific al
acestui ansamblu prin relatiile care se stabilesc intre prezenta sa si cadru, ceea ce subliniaza ca legatura
intre specificitate - dominanta -, unitate de ansamblu, ca manifestare posibila a formei urbane, nu poate
fi apreciata pe elemente considerate in sine, ci numai in contextul de ansamblu al spatiului urban
respectiv. Se pot evita, astfel, riscurile unor concluzii eronate sugerate de aprecierea unor valori
arhitecturale vechi sau noi - ca posibil specifice, in realitate, insa, ineficiente in acest sens, datorita
situarii lor brutale intr-un cadru neprielnic. Completarea esplanadei Centrale din Targu-Mures si
dezvoltarea ei prin noul ansamblu al Teatrului, restructurarea zonei centrale din Suceava, ca si
inchegarea unor ansambluri reprezentative la Iasi reflecta o anume grija pentru caracterul orasului
respectiv si, totodata, modul favorabil in care sentimentul de specific si cel de modern au fost insusite de
oras. intr-o serie de orase se constata in ultimul timp tendinta spre o intelegere mai complexa a
modernizarii urbane, fapt ce se reflecta in realizarea unor centre interesante care contribuie efectiv la
sporirea gradului de civilizatie a colectivitatii urbane respective, la caracterizarea acesteia; desi situandu-
se in situatii diferite, Sibiul, Brasovul, ca si Focsanii, releva deja o experienta pozitiva care, alaturi de alte
aspecte pozitive si negative, se cere analizata, cercetata cu toata atentia, asigurandu-se astfel o
dezvoltare «de valoare» tuturor oraselor noastre. Se cere o mai profunda recunoastere a valorilor
specifice fiecarei localitati, chiar si acolo unde par sa lipseasca monumentele evidente, acolo insa unde
existentul devine caracteristic, putand fi preluat intr-o imagine urbana contemporana: ma gandesc, spre
exemplu, la multe, foarte multe constructii din centrul orasului Botosani, care, eliberate de garduri si
alte amenajari parazitare, pot constitui, alaturi de plantatii si noi constructii, spatii urbane deosebit de
interesante; si se cere, de asemenea, o intelegere mai atenta a scarii orasului, a dimensiunilor
caracteristice ale spatiilor sale, impunandu-se la fiecare constructie noua o anumita responsabilitate in
raport cu implicatiile pe care aceasta noua constructie le are asupra contextului in care ea va dainui. Ma
nemultumeste aparitia cladirilor inalte de locuinte de pe faleza Dunarii la Tulcea, opuse prin prezenta lor
cadrului atat de specific al orasului, asezarii sale geografice si, in acelasi timp (de altfel ca si
nediferentiata insiruire de aici a dotarilor), opuse ca mod de asezare si conceptie altor meritorii realizari
tulcene: hotelul si noua piata centrala.

 Ma nemultumeste, de asemenea, asezarea unui hotel inalt cum este cel din Braila, 3

󰁃󰁬󰁡󰁤󰁩󰁩󰁬󰁥
󰁲󰁩󰁬󰁥 󰁩󰁮󰁡󰁬󰁴󰁥 󰁮󰁵 󰁳󰁵󰁮󰁴 󰁮󰁩󰁣󰁩 󰁯󰁢󰁩󰁥󰁣󰁴 󰁤󰁥 󰁩󰁢󰁩󰁥 󰁵󰁢󰁩󰁲󰁥 ş󰁩 󰁮󰁩󰁣󰁩 󰁯󰁢󰁩󰁥󰁣󰁴 󰁤󰁥 󰁵󰁲󰁡󰀻 󰁳󰁵󰁮󰁴 󰁯󰁢󰁩󰁥󰁣󰁥 󰁴󰁥 󰁮󰁥󰁣󰁥󰁳󰁡󰁥
󰁲󰁥
󰁩󰁮 󰁣󰁭󰁩
󰁯󰁭󰁰󰁯󰁺󰁩ţ󰁩󰁡 󰁵󰁲󰁢󰁡󰁮󰁡 ş󰁩 󰁡󰁳󰁴󰁦󰁥󰁬 󰁳󰁵󰁮󰁴 󰁳󰁵󰁵󰁥 󰁰󰁵󰁳󰁥 󰁵󰁮󰁥󰁩 󰁪󰁤󰁥󰁣󰁡󰁵󰁤󰁥󰁣󰁡ţ󰁩 󰁤󰁥 󰁶󰁡󰁬󰁡󰁥
󰁯󰁡󰁲󰁥 󰁡󰁨󰁩󰁥󰁣󰁡󰁬󰁡
󰁲󰁨󰁩󰁴󰁥󰁣󰁴󰁵󰁲󰁡󰁬󰁡 ş󰁩 󰁵󰁮󰁥󰁩
󰁪󰁤󰁥󰁣󰁡
󰁵󰁤󰁥󰁣󰁡ţ󰁩 󰁤󰁥 󰁶󰁡󰁬󰁡󰁥󰁯󰁡󰁲󰁥 󰁵󰁲󰁢󰁡󰁮󰁩󰁳󰁴󰁩󰁣󰁡. 󰁩󰁮󰁣󰁵󰁲󰁣󰁡󰁭 󰁡󰁤󰁥󰁳󰁥󰁡 󰁡󰁣󰁥󰁳󰁴󰁥 󰁤󰁡󰁯󰁵󰁡 󰁪󰁤󰁥󰁣󰁡 󰁵󰁤󰁥󰁣󰁡ţ󰁩. 󰁅󰁬󰁥 󰁰󰁯󰁴 󰁦󰁩 󰁳󰁵󰁰󰁲󰁡󰁰󰁵󰁳󰁥
󰁩󰁮 󰁣󰁡󰁡󰁥󰁡
󰁵󰁴󰁡󰁲󰁥󰁡 󰁵󰁮󰁥󰁩 󰁲󰁥󰁵ş󰁩󰁥 󰁴󰁥 󰁤󰁥 󰁡󰁮󰁳󰁡󰁭󰁢󰁬󰁵, 󰁤󰁡󰁲 󰁮󰁵 󰁴󰁲󰁥󰁢󰁩󰁥 󰁵󰁩󰁥 󰁡󰁭󰁥󰁳󰁴󰁥󰁣󰁡󰁥󰁴󰁥 󰁰󰁥󰁮󰁴󰁵 󰁲󰁵 󰁣󰁡 󰁡󰁪󰁵󰁮󰁧󰁥󰁭 󰁬󰁡
󰁣󰁯󰁮󰁣󰁬󰁵󰁺󰁩󰁩 󰁥󰁲󰁯󰁮󰁡󰁴󰁥. 󰁩󰁮 󰁣󰁯󰁮󰁳󰁴󰁵 󰁲󰁵󰁣 ţ󰁩󰁡 󰁵󰁲󰁢󰁡󰁮󰁡 󰁤󰁩󰁮 󰁴󰁯󰁡󰁥 󰁴󰁥 󰁴󰁩󰁭󰁰󰁵󰁲󰁩󰁬󰁥, 󰁡󰁵 󰁥󰁩󰁡󰁳
󰁸 󰁴󰁡󰁴 󰁣󰁬󰁡󰁤󰁩󰁩 󰁲󰁩 󰁩󰁮󰁡󰁬󰁴󰁥,
󰁥󰁬󰁥 󰁥󰁩󰁤󰁥
󰁶󰁩󰁤󰁥󰁮
󰁮 ţ󰁩󰁩󰁮󰁤󰁵󰀭󰁳󰁥 󰁣󰁡 󰁡󰁡󰁥
󰁴󰁡󰁲󰁥 󰁰󰁲󰁩󰁮 󰁣󰁭󰁡󰁡
󰁯󰁭󰁰󰁡󰁲󰁡ţ󰁩󰁥 󰁣󰁵 󰁣󰁥󰁬󰁥󰁬󰁡󰁬󰁥 󰁴󰁥󰁣󰁬󰁡󰁤󰁩󰁩 󰁲󰁩. 󰁉󰁮 󰁤󰁥󰁳󰁥󰁥󰁬󰁥
󰁥󰁬󰁥󰁬󰁩
󰁮󰁵󰁩
󰁐󰁥󰁩
󰁲󰁩󰁺󰁺󰁩󰁯󰁳󰁩
󰁳 , 󰁂󰁣󰁥󰁵󰁣󰁵󰁲󰁥ş󰁴󰁩󰁬
󰁵󰁬 󰁮󰁩 󰁳󰁥 󰁩󰁮󰁦󰁡ţ󰁩ş󰁥󰁡󰁡󰁺󰁡 󰁡󰁡󰁤󰁮󰁶 󰁤 󰁯 󰁳󰁩󰁬󰁥󰁡 󰁵󰁥󰁴󰁡 󰁩󰁮 󰁣󰁡󰁥
󰁲󰁥 󰁢󰁩󰁳󰁥󰁩󰁣󰁩󰁬󰁥
󰁲󰁩󰁣󰁩󰁬󰁥, 󰁩󰁮󰁥󰁤󰁩󰁴󰁥 󰁣󰁡
󰁤󰁩󰁭󰁥󰁮󰁳󰁩󰁵󰁮󰁩, 󰁥󰁡󰁲󰁡󰁵 󰁴󰁯󰁴󰁵ş󰁩 󰂫󰁣󰁬󰁡󰁤󰁩󰁩 󰁲󰁩 󰁩󰁮󰁡󰁬󰁴󰁥󰂻, 󰁡󰁡󰁤󰁮
󰁶 󰁤 󰁯 󰁳󰁥󰁭󰁮󰁩󰁦󰁩󰁣󰁡ţ󰁩󰁥, 󰁤󰁥ş󰁩 󰁮󰁵 󰁳󰁥 󰁰󰁵󰁴󰁥󰁡 󰁶󰁯󰁲󰁢󰁩 󰁤󰁥 󰁯
󰁣󰁭󰁩
󰁯󰁭󰁰󰁯󰁺󰁩ţ󰁩󰁥 󰁵󰁲󰁢󰁡󰁮󰁡. 󰁩󰁮 󰁯󰁲󰁡ş󰁵󰁬 󰁭󰁤󰁥 󰁯󰁤󰁥󰁲󰁮
󰁮 , 󰁣󰁬󰁡󰁤󰁩󰁥󰁡󰁲󰁥󰁡 󰁩󰁮󰁡󰁬󰁴󰁡 󰁴󰁲󰁥󰁢󰁩󰁥󰁵󰁩󰁥 󰁣󰁯󰁮󰁳󰁩󰁤󰁥󰁡󰁡 󰁲 󰁴󰁡, 󰁰󰁥 󰁤󰁥 󰁯 󰁰󰁡󰁲󰁴󰁥, 󰁩󰁮
󰁣󰁯󰁮󰁴󰁥󰁸󰁴󰁵󰁬 󰁩󰁭󰁥󰁤󰁩󰁡󰁴 (󰁶󰁥󰁣󰁩󰁮󰁡󰁴󰁡󰁴󰁥 󰁡󰁤󰁩󰁡󰁣󰁥󰁮󰁴󰁡), 󰁣󰁡󰁮󰁤 󰁥󰁳󰁴󰁥 󰁩󰁭󰁰󰁯󰁲󰁴󰁡󰁮󰁴󰁡 󰁡󰁨󰁩󰁥󰁣󰁡 󰁲󰁨󰁩󰁴󰁥󰁣󰁴󰁵󰁲󰁡 󰁰󰁲󰁯󰁰󰁲󰁩󰁥 ş󰁩, 󰁰󰁥
󰁤󰁥 󰁡󰁬󰁡󰁴󰁡 󰁰󰁡󰁲󰁴󰁥, 󰁩󰁮 󰁣󰁯󰁮󰁴󰁥󰁸󰁴󰁵󰁬 󰁩󰁮󰁤󰁥󰁡󰁡 󰁰 󰁲󰁴󰁴󰁡󰁴, 󰁣󰁡󰁮󰁤 󰁥󰁳󰁴󰁥 󰁩󰁭󰁰󰁯󰁲󰁴󰁡󰁮󰁴󰁡 󰁳󰁩󰁬󰁥󰁡 󰁵󰁥󰁴󰁡, 󰂫󰁴󰁡󰁩󰁥󰁡󰁴󰁵󰁲󰁡󰂻
󰁡󰁨󰁩
󰁲󰁥󰁣󰁡󰁬󰀭󰁢󰁡󰁩󰁩󰁣󰁡
󰁥󰁣󰁴󰁵󰁲󰁡󰁬󰀭󰁵󰁲󰁢󰁡󰁮󰁩󰁳󰁴󰁩󰁣󰁡
󰁴󰁵󰁮󰁳󰁴 󰁵 .󰁴󰁬󰁡󰁡󰁴󰁡 󰁤󰁥󰁪󰁡 󰁯 󰁤󰁩󰁳󰁪󰁣ţ󰁩󰁥,󰁣 󰁵󰁮󰁩󰁮  󰁪󰁤󰁥󰁣󰁡󰁡
󰁵󰁤󰁥󰁣󰁡󰁴󰁡 󰁬󰁡 󰁣󰁡󰁥
󰁲󰁥 󰁭󰁡 󰁲󰁥󰁦󰁥󰁥󰁡󰁭󰁲󰁥󰁡󰁭, 󰁣󰁡󰁥
󰁲󰁥
󰁩󰁭󰁰󰁵󰁮󰁥 󰁯󰁰ţ󰁩󰁵󰁮󰁥󰁡 󰁰󰁥󰁮󰁴󰁵 󰁲󰁵 󰁯 󰁰󰁲󰁩󰁩󰁯󰁲󰁡 󰁴󰁴󰁴󰁥
󰁥 󰁩󰁮 󰁥󰁡󰁬󰁡󰁥󰁡
󰁶󰁡󰁬󰁵󰁡󰁲󰁥󰁡 󰁵󰁮󰁥󰁩 󰁰󰁲󰁥󰁥 󰁺󰁥󰁮 ţ󰁥 󰁤󰁥 󰁡󰁣󰁥󰁳󰁴 󰁦󰁥󰁬 󰁩󰁮 󰁳󰁰󰁡ţ󰁩󰁬 󰁵󰁬
󰁵󰁲󰁢󰁡󰁮.

 6

daunand echilibrului unui spatiu atat de caracteristic cum este vechea piata, lipsindu-i acea discretie,
care sustine in spatiul respectiv, spre exemplu, hotelul (tot o cladire inalta) din centrul Aradului. Noul
centru al orasului Giurgiu constituie, de asemenea, un exemplu privind consecintele subaprecierii
valorilor urbane existente. Justificat dialectic, este greu de precizat o limita clara de separatie intre
caracter si specific, existand o zona de suprapunere permanenta. Nu se poate vorbi de suprapunerea lor
totala, deoarece, in raport cu motivarile enuntate anterior, diferentierea intre caracter si specific este
evidenta nu numai conceptual, ci si practic. Posibilitatea, insa, a trecerii reciproce a generalului si
singularului (in speta a trasaturilor de caracter si specificitate) dintr-unul intr-altul, in cursul evolutiei
fenomenului urban, nu trebuie neglijata. Prin procesul de selectie topica, trasaturile de generalitate s-au
slefuit, devenind treptat trasaturi de caracter care, retinute in timp, se constituie astazi ca elemente de
specificitate. Sunt, de asemenea, numeroase exemple de cazuri in care trasaturi conferind initial
specificitate unui spatiu urban, socotite valabile si preluate astfel ca model, au devenit mai tarziu
trasaturi de caracter, tinzand chiar spre o generalitate si mai ampla - aspect implicand astazi, in mod
deosebit, constructia urbana industrializata - in raport cu problema relatiei intre creativitate si
tehnologie. Dar nu numai temporal, ci si spatial este posibila o interferenta intre caracter si specificitate,
in sensul ca ceea ce este caracteristic unui spatiu restrans poate fi un element specific pentru un
teritoriu mai mare - pentru oras. in general, insa, elementele singulare conferind specificitate unui
spatiu urban se releva ca elemente de specificitate si pentru toate celelalte incadrari teritoriale posibile -
ramanand in incadrarea respectiva o prezenta singulara specifica (Campanila din Piata San Marco la
Venetia) sau inscriindu-se intr-un tot generalizator cu valoare specifica. Rezulta din cele aratate ca,
pentru desprinderea caracterului si specificului unui spatiu urban, este necesara atenta lui incadrare in
spatiu si timp, iar in ceea ce priveste stapanirea procesului de modernizare in raport cu intelegerea
valorii particulare a spatiului urban (a orasului in totalitatea sa), este necesara recunoasterea
comportamentelor valabile ale acelui tot generalizator cu valoare specifica. Astfel riscul pierderii
specificului este mai mare. Nu trebuie, insa, sa ne inchipuim specificitatea unui spatiu exclusiv ca o
imagine de carte postala. Ca surprindere a formei urbane, ea se refera nu la o forma inteleasa metafizic,
ci la o totalitate de manifestari imbracand o multitudine de exprimari statice si dinamice.
Comportamentul spatiului respectiv (cum raspunde cerintelor, cum se adapteaza), precum si
comportamentul in spatiul respectiv intervin in definirea specificitatii, situandu-se insa, in acelasi timp, si
pe pozitia de obiect al influentei sale. Dobandita in constiinta omeneasca prin perceptie si senzatie,
particularitatea spatiului urban insumeaza si o serie de valori ale hazardului pentru ca, asa cum constata
Kevin Lynch: «intotdeauna intr-un oras in fiecare moment se poate vedea sau auzi ceva nou, neremarcat
pana in acel moment; si aceste lucruri depind deseori si de mediul ambiant, si de suita evenimentelor
care ne-au condus aici, si de amintirea experientelor trecute»4. Ne putem astfel gandi si la o
determinare aleatorie a specificitatii, determinare posibila avand in vedere ca suportul sau -
diferentierea spatiala - rezulta intr-o oarecare masura si din ceea ce se petrece in cuprinsul spatiilor
respective, deci din intamplare. Fixarea in constiinta noastra a specificitatii unui anume spatiu urban
este legata, de multe ori, de intamplare. Sprijinita pe caracterul ansamblului, generatoare a unitatii
acestuia, specificitatea, care, spre deosebire de caracter, acuza indeosebi forma, desi se justifica in
primul rand obiectiv, se releva si ca element de coeziune fundamental pentru valoarea de semnificatie a
spatiului urban, opunandu-se instrainarii care rezulta din lipsa sentimentului de apartenenta generata
de anonimat si aspiratii nefundamentate sau de suficienta si minima rezistenta in aplicarea unui
program arhitectural-urbanistic. Desi determinata de multe ori intuitiv, specificitatea nu este o
rezultanta intamplatoare, provenind numai pe linia traditiei. Se poate spune ca specificitatea spatiului
urban, fundamentata gnoseologic, se situeaza astfel pe drumul de la functie la simbol, impunand atat
spontaneitatea, cat si premeditarea logica, atat creativitatea artistica, cat si creativitatea tehnico-
stiintifica, trecute insa prin filtrul selectiei topice. Aceasta nu poate justifica lotusi faptul ca, de cate ori
ne referim la specific, apelam – ne refugiem - indeobste la realizari de mult timp implinite, la configuratii
care nu sunt ca/cat cele atat de curente astazi, cand cantitatea a depasit cu mult limitele individualizarii
la scara subiectului. Se mai poate vorbi, in contextul marilor operatii urbane, de posibilitatea stapanirii
valorilor particulare? Printre cele mai discutate aspecte ale problemei se inscriu cele care privesc
raportul intre creativitate si tehnologie, ca elementele cheie in descoperirea particularului prin general,
in constructia urbana. Se constata, de altfel, o intensificare a corelatiei intre creativitate si tehnologie,
ambele rezultand direct din complexificarea relatiilor intre necesitatile umane, activitatile urbane si
teritoriu. Rezultand dintr-o intelegere filosofica dialectica a raportului intre creativitate si tehnologie, ca
stimul in evolutia organismului urban, este necesara o noua abordare a tehnologiei: nu numai cantitativ,
ci si calitativ, si aceasta avand in vedere ca, la nivelul ansamblului, multimea (si nu unitatea) determina
calitatea spatiului urban. Creativitatea intervine direct in procesul de stabilire a tehnologiei, influentand
capacitatea acesteia de a oferi mobilitate si varietate spatiului urban (in conditii de optima eficienta
economica, functionala si spirituala). Cerintele impuse de cresterea nivelului calitativ al vietii, ca raspuns
la aplatizare, reclama acut diferentierea spatiala si in raport cu dezvoltarea urbana, o definire analitica a
tehnologiei, in sensul diferentierii unei tehnologii de executie (apartinand realizarii obiectului
arhitectural sau ansamblului arhitectural-urbanistic) si a unei tehnologii de existenta (apartinand
teritoriului ca mijloc functional, pentru furnizarea schimburilor de orice fel: transporturi, telecomunicatii
etc.). Stabilind gradul de posibilitate al creatiei, tehnologia - si indeosebi tehnologia de existenta (la
nivelul teritoriului urban) - nu se mai rezuma la un rol limitativ, deoarece devine ea insasi un stimul al
creativitatii concrete, a ansamblului tehnologic respectiv, influentand conceptia spatiului urban, a
amenajarii teritoriului in general. Din punct de vedere metodologic, in mod deosebit, este necesara
astazi coordonarea dezvoltarii in timp a raportului dintre creativitate si tehnologie, avand in vedere ca,
la nivelul teoriei si practicii actuale in sistematizare, acest raport deja nu se mai exprima ca o simpla
relatie intre creatie si executie: tehnologia, prin ea insasi, este rezultatul unei munci de creatie tehnico-
stiintifica si estetica, iar creativitatea (fie ea cuprinsa, fie exprimata printr-o anumita tehnologie) nu se
poate situa in afara necesitatilor de masa si comportament psiho-social. A ascunde un element de
particularizare care ti se ofera intr-o anumita situatie data inseamna a-ti asuma responsabilitatea unui
efort creator si tehnologic deosebit, in vederea obtinerii unui spatiu urban diferentiat si valabil in
particularizarea sa, fata de care neglijarea premiselor initiale nu ar mai conta. Dar nu aceasta este, spre
exemplu, situatia in lungul soselei Pantelimon, care trece «dreapta si rigida» in

 󰁁 󰁭󰁥󰁤󰁩󰁡󰁴󰁡 󰁩󰁮󰁴󰁲󰁥 󰁣󰁥󰁩󰁮

󰁲󰁩󰁮ţ󰁡, 󰁩󰁮 󰁦󰁡󰁡󰁥󰁡
󰁶󰁯󰁡󰁲󰁥󰁡 󰁰󰁲󰁩󰁩 󰁯󰁲󰁡 󰁴󰁡ţ󰁩󰁩, 󰁥󰁳󰁴󰁥 󰁤󰁥󰁳󰁩󰁧󰁵󰁲 󰁯 󰁭󰁩󰁳󰁩󰁥 󰁧󰁥󰁡󰁥󰁲󰁥󰁡
󰁵󰁮 󰁰󰁥󰁮󰁴󰁵
󰁲󰁵 󰁡󰁨󰁩󰁥󰁣
󰁲󰁨󰁩󰁴󰁥󰁣󰁴
ş󰁩 󰁵󰁲󰁢󰁡󰁮󰁩󰁳󰁴, 󰁣󰁥󰁥󰁲󰁥 󰁲󰁡󰁦󰁩󰁮󰁡󰁭󰁥󰁮󰁴 󰁩󰁮 󰁰󰁬󰁡󰁮󰁵󰁬 󰁣󰁥󰁡 󰁲󰁥󰁡ţ󰁩󰁥󰁩󰀻 󰁤󰁡󰁲 󰁡󰁣󰁥󰁳󰁴 󰁦󰁡󰁰󰁴 󰁩󰁭󰁰󰁵󰁮󰁥 󰁡󰁣󰁥󰁥󰁡ş󰁩 󰁧󰁩󰁪󰁡 󰁲󰁩󰁪󰁡 ş󰁩
󰁪󰁤󰁥󰁣󰁡󰁡
󰁵󰁤󰁥󰁣󰁡󰁴󰁡 󰁤󰁥 󰁶󰁡󰁬󰁡󰁥
󰁯󰁡󰁲󰁥 , 󰁬󰁣
󰁵󰁣󰁲󰁵 󰁤󰁥 󰁣󰁡󰁥󰁲󰁥 󰁮󰁵 󰁳󰁵󰁮󰁴󰁥󰁭󰁣󰁯󰁮ş󰁴󰁩󰁥󰁮ţ󰁩󰀺 󰁡󰁣󰁡󰁭 󰁵󰁺󰁡󰁭 , 󰁡󰁡󰁥
󰁰󰁲󰁯󰁡󰁰󰁥 󰂫󰁡 󰁰󰁲󰁩󰁩󰁯󰁲󰁩󰂻 󰁩󰁮󰁴󰁲󰀭󰁵󰁮
󰁰󰁲󰁯󰁩󰁥󰁣󰁴, 󰁯 󰁣󰁬󰁡󰁤󰁩󰁥 󰁲󰁥 󰁣󰁡 󰁦󰁩󰁩󰁮󰁤 󰁰󰁲󰁥󰁡 󰁩󰁮󰁡󰁬󰁴󰁡, 󰁦󰁡󰁡󰁲󰁡 󰁡 󰁣󰁵󰁮󰁯󰁡ş󰁴󰁥 󰁰󰁲󰁥󰁡 󰁢󰁩󰁮󰁥, 󰁭󰁡󰁣󰁡󰁲 , 󰁬󰁣󰁬 󰁯󰁣󰁵󰁬 󰁲󰁥󰁳󰁰󰁥󰁣󰁩󰁩󰁶 󰁴 ş󰁩
󰁧󰁥󰁮󰁥󰁡󰁭
󰁲󰁡󰁭 󰁯 󰁤󰁩󰁳󰁣󰁵ţ󰁩󰁥 󰁩󰁮 󰁣󰁯󰁮󰁴󰁲󰁡󰁤󰁩󰁣󰁴󰁯󰁲󰁩󰁵,  󰁶󰁥󰁨󰁥󰁭󰁥󰁮󰁴󰁡, 󰁣󰁨󰁩󰁡󰁲 󰁦󰁡󰁡󰁲󰁡 󰁡 󰁥󰁸󰁰󰁵󰁮󰁥 󰁡󰁧󰁭󰁥󰁥󰀻 󰁲 󰁮󰁴󰁭󰁥󰁮󰁴󰁥󰀻󰁵󰁳󰁥󰁧󰁭󰁥󰁮󰁴󰁥
󰁤󰁡󰁯󰁡󰁲! 󰁓󰁵󰁮󰁴 󰁭󰁬
󰁵󰁬ţ󰁩 󰁰󰁲󰁯󰁦󰁥󰁳󰁩󰁯󰁮󰁩ş󰁴󰁩 󰁣󰁡󰁥 󰁲󰁥 󰁳󰁥 󰁣󰁭󰁬󰁡󰁣
󰁯󰁭󰁰󰁬󰁡󰁣 󰁩󰁮󰁴󰁲󰀭󰁯 󰁡󰁳󰁴󰁦󰁥󰁬 󰁤󰁥 󰁰󰁯󰁺󰁩ţ󰁩󰁥 ş󰁩 󰁡󰁤󰁥󰁳󰁥󰁡 󰁰󰁥󰁮󰁴󰁵 󰁲󰁵 󰁡
󰁮󰁵 󰁳󰁵󰁰󰁡󰁡󰁲󰁡 󰁯󰁲󰁧󰁬󰁩󰁩
󰁯󰁬󰁩󰁩, 󰁰󰁥󰁮󰁴󰁵󰁲󰁵 󰁡 󰁮󰁵 󰁴󰁲󰁥󰁩󰁺󰁩 󰁭󰁡󰁮󰁩󰁩 󰁯󰁣󰁬󰁥󰁵󰁬󰁴󰁥, 󰁡󰁩󰁬
󰁶󰁩󰁺󰁵󰁬 󰁡󰁩󰁡
󰁵󰁴󰁯󰁲󰁩󰁴󰁡ţ󰁩󰁩 (󰁡󰁤󰁭󰁩󰁮󰁩󰁳󰁴󰁲󰁡󰁴󰁩󰁥 󰁶󰁥 󰁳󰁡󰁵
󰁣󰁬󰁡󰁬󰁥
󰁵󰁬󰁴󰁵󰁲󰁡󰁬󰁥) 󰁭󰁡󰁩 󰁲󰁥󰁤󰁣󰁥󰁵󰁣󰁥 󰁤󰁩󰁮 󰁩󰁮󰁤󰁡󰁥󰁡󰁬󰁡
󰁲 󰁺󰁮󰁥󰁡󰁬󰁡 󰁰󰁲󰁯󰁩󰁥󰁣󰁴󰁵󰁬󰁵󰁩, 󰁣󰁯󰁮󰁤󰁵󰁣󰁡󰁮󰁤, 󰁩󰁮 󰁦󰁥󰁬󰁬 󰁵󰁬 󰁡󰁣󰁥󰁳󰁴󰁡, 󰁬󰁡
󰁲󰁥󰁡󰁬󰁩󰁡󰁥󰁡
󰁺󰁡󰁲󰁥󰁡 󰁵󰁮󰁯󰁲 󰁨󰁩󰁢󰁩󰁩󰁲󰁩󰁺󰁩 󰁣󰁡󰁥
󰁲󰁥 󰁩ş󰁩 󰁰󰁩󰁥󰁤 󰁲󰁤 ş󰁩 󰁤󰁩󰁮 󰁺󰁶󰁥󰁬󰁥 󰁴󰁥ţ󰁥 󰁶󰁯󰁬󰁭󰁥󰁩󰁣󰁡
󰁵󰁭󰁥󰁴󰁲󰁩󰁣󰁡, ş󰁩 󰁤󰁩󰁮 󰁶󰁡󰁬󰁡󰁥󰁯󰁡󰁲󰁥
󰁵󰁲󰁢󰁡󰁮󰁩󰁳󰁴󰁩󰁣󰁡, 󰁵󰁮󰁥󰁩 󰁯󰁲󰁩 󰁯󰁭󰁡󰁯󰁲󰁤󰁮󰁤 󰁬󰁣󰁬󰁯󰁣󰁵󰁬 󰁣󰁡󰁥󰁲󰁥, 󰁩󰁮󰁴󰁲󰀭󰁡󰁤󰁥󰁡󰁶󰁡󰁲, 󰁩󰁮 󰁳󰁴󰁲󰁵󰁣󰁡󰁴󰁵󰁲󰁡 󰁣󰁯󰁮󰁦󰁩󰁧󰁵󰁲󰁡󰁴󰁩󰁡󰁶󰁡 󰁡 󰁯󰁲󰁡ş󰁵󰁬󰁩 󰁵󰁩,
󰁭󰁥󰁩󰁡
󰁲󰁩󰁴󰁡 󰁡 󰁦󰁩 󰁰󰁲󰁯󰁭󰁯󰁶󰁡󰁴. 󰁐󰁩󰁡ţ󰁡 󰁏󰁥󰁥󰁩
󰁰󰁥󰁲󰁥󰁩 󰁳󰁡󰁵 󰁐󰁩󰁡ţ󰁡 󰁃󰁨󰁡󰁬󰁥󰁲󰁬󰁥󰁳
󰁳 󰁄󰁥 󰁃󰁡󰁬󰁬󰁥 󰁵󰁬󰁬󰁥 󰁳󰁵󰁮󰁴 󰁥󰁥󰁭󰁬󰁥
󰁸󰁥󰁭󰁰󰁬󰁥 󰁤󰁥 󰁡󰁣󰁥󰁳󰁴 󰁦󰁥󰁬.
󰁄󰁩󰁮󰁣󰁬
󰁯󰁬󰁯 󰁤󰁥 󰁯 󰁡󰁢󰁤󰁡󰁥
󰁯󰁲󰁤󰁡󰁲󰁥 󰁤󰁥 󰁰󰁲󰁩󰁮󰁣󰁩󰁩
󰁰󰁩󰁵 , 󰁲󰁥󰁡󰁬󰁩󰁡󰁥󰁡
󰁴󰁡󰁴󰁥󰁡 󰁵󰁮󰁥󰁩 󰁣󰁬󰁡󰁤󰁩󰁩 󰁲󰁩 󰁩󰁮󰁡󰁬󰁴󰁥 󰁴󰁲󰁥󰁢󰁩󰁥
󰁵󰁩󰁥 󰁡󰁥󰁣󰁩󰁡
󰁰󰁲󰁡󰁴 󰁡
󰁰󰁲󰁩󰁮󰁴󰁲󰀭󰁯 󰁲󰁡󰁰󰁯󰁲󰁴󰁡󰁥󰁲󰁥 󰁣󰁯󰁮󰁴󰁥󰁸󰁴󰁵󰁡󰁬󰁩󰁳󰁴󰁡 󰁤󰁥󰁳󰁣󰁨󰁩󰁳󰁡, 󰁣󰁵 󰁲󰁥󰁦󰁥󰁩󰁥󰁲󰁩󰁲󰁥 󰁬󰁡 󰁵󰁮󰁩󰁴󰁡󰁴󰁥󰁡 󰁡󰁮󰁳󰁡󰁭󰁢󰁬󰁵󰁬󰁵󰁩,
󰁲󰁡󰁦󰁩󰁮󰁡󰁭󰁥󰁮󰁴󰁵󰁬 󰁣󰁯󰁮󰁴󰁲󰁡󰁳󰁴󰁵󰁬󰁵󰁩 󰀭 󰁤󰁡󰁣󰁡 󰁥󰁳󰁴󰁥 󰁣󰁡󰁬󰀻
󰁺󰁵󰁬󰀻 ş󰁩 󰁳󰁡 󰁮󰁵 󰁵󰁩󰁡󰁭
󰁴󰁡󰁭 󰁤󰁥 󰁡󰁩󰁦󰁩󰁣󰁩󰁬
󰁲󰁴󰁩󰁦󰁩󰁣󰁩󰁵󰁬 󰁡󰁨󰁩󰁥󰁣󰁡󰁬
󰁲󰁨󰁩󰁴󰁥󰁣󰁴󰁵󰁲󰁡󰁬
󰁵󰁲󰁢󰁡󰁮󰁩󰁳󰁴󰁩󰁣.

󰁋. 󰁌󰁹󰁮󰁣󰁨󰀺 󰁔󰁨󰁥 󰁉󰁭󰁡󰁧󰁥 󰁯󰁦 󰁴󰁨󰁥 󰁃󰁩󰁴󰁹, 󰁅󰁤. 󰁍󰁉󰁔 󰁐󰁥󰁳󰁳

󰁲󰁥󰁳󰁳, 1960.

 7

noile-i fronturi, indiferent de existenta la cea 100 de metri a unuia dintre lacurile Colentinei. De ce oare,
intr-un asemenea caz, ne rezumam la a discuta valoarea si varietatea ansamblului doar referindu-ne la
jocul balcoanelor, fara a intra in profunzimea conceptiei spatiale, pornind de la interpretarea unor
principii ca precepte date si nu ca elemente de orientare a efortului creator?!

Particularizare in segregare?

Dupa cum rezulta din cele aratate anterior, diferentierea este o manifestare a formei urbane,
manifestare care poate fi pusa in evidenta numai prin dezvoltarea unei analize comparative intre parti,
ceea ce inseamna in fapt chiar mai mult: comparam intre ele doua sau mai multe parti care s-au situat in
cursul timpului sau vor trebui situate in viitor, astfel incat comparatia sa fie posibila, adica astfel incat, la
un anumit nivel de organizare, ele sa constituie un sistem, sa aiba un numitor comun drept baza de
comparatie. Acesta este motivul pentru care putem aprecia ca, si in domeniul urbanisticii, «diferentiere»
nu are acelasi inteles cu «separare-segregare». Confundarea lor rezulta, de altfel, nu din neintelegerea
notiunii, ci dintr-o neintelegere - mai bine spus o neprecizare - a faptului pe care urmarim a-1 infatisa.
Lefebvre considera ca «diferenta este informanta si informata. Ea da forma, forma cea mai buna
rezultand dintr-o informatie optima. Privind separarea si segregarea, acestea intrerup informatia.»

 Referitor la forma urbana, aceasta transpunand in practica structura urbana, atributele diferentiat
(nediferentiat) si segregat (nesegregat) reflecta doua dimensiuni (calitativ-cantitativ) distincte ale formei
urbane. Aplicarea principiului separarii in organizarea unei structuri urbane inseamna a accepta, initia si
desfasura la nivelul organismului urban un proces de ordonare aparenta, formala, - de astructurare, de
fapt - proces ce ar urma a se confirma in contextul fenomenului urban printr-o forma urbana fals
«disciplinata». Separarea-segregarea in cadrul organismului urban distrug tocmai complexitatea
acestuia - in aceasta constand insasi greseala interpretarii mecaniciste a Cartei de la Atena.
Neacceptarea segregarii nu inseamna o crestere haotica a organismului urban, pentru ca dezvoltarea sa
ca sistem poate fi asigurata pe baza diferentierii. Un organism, oricat de integrat ar fi, face posibila
(necesita chiar!) diferentierea partilor sale - pe plan, deci, functional, spatio-volumetric si
comportamental -, dar nu accepta segregarea lor, nici chiar daca ar fi un organism mai putin integrat.
Orasele vechi, desi numai «primitiv» integrate (cred ca nu putem discuta fenomenul urban ca prezenta
pozitiva decat in raport cu o integrare mai supla sau mai complexa) nu au pastrat nici un semn firesc de
segregare; si totusi, spatiile lor sunt atat de diferite intre ele si, in acelasi timp, atat de potrivite -
credem, cel putin - functionalitatii respective. Daca valoarea particulara a unui spatiu urban (sau al unei
zone urbane, a unui oras) nu poate sa rezulte, dupa cum s-a aratat, decat in urma diferentierii spatiale,
se poate completa o atare concluzie cu constatarea ca afirmarea unei valori particulare (caracter,
specificitate) nu este compatibila cu segregarea, oricat de categorica ar parea aceasta in definirea unor
trasaturi distincte. Segregarea ne ofera o minima zona de trasaturi distincte, in timp ce diferentierea, o
infinitate - cel putin teoretic. Pentru a utiliza o comparatie, al carui termen, de altfel, nu este deloc strain
de problema valorilor particulare ale spatiului urban, este acelasi lucru cu diferenta intre posibilitatile pe
care ti le ofera «n» elemente prefabricate ce se pot aseza, insa, intr-o multitudine combinatorie. Cum
diferentierea spatiala - mai mult decat segregarea - este influentata ca proces, pe langa propria-i
legitate, si de legitatile unor alte procese adiacente (de inchegare estetica, de perceptie, de interesare
sociala), in definirea ei, rolul cunoasterii este mult mai mare in actul interventiei-creatiei, mult mai
profund, ceea ce face ca sa cuprinda o incarcatura informativa mult mai mare, fiind informata, si sa aiba,
deci, o capacitate mai mare de a infatisa ceva, de a fi informanta.

Umanizare prin diferentiere

Un mediu informativ este un mediu necesar omului. Cu cat mediul contine o potenta informativa mai
mare, cu atat gradul sau de umanizare este mai ridicat. Trecutul, in dezvoltarea orasului, ca si prezentul
sau, impune diferentierea spatiala ca realitate obiectiva fundamentala in umanizarea spatiului urban;
pentru ca, rezultand dintr-o abordare strict functionalista - nediferentiativa sau segregativa -, orasul
risca sa devina afunctional prin dezumanizare. Un spatiu uman este un spatiu care convinge si atrage,
creand un camp liber satisfacerii unor interese individuale si colective, devenind astfel un centru de
interes; interesul pentru un asemenea centru de interes este cu atat mai mare cu cat valoarea sa
particulara este mai pregnant transpusa in configuratii spatial-volumetrice capabile a starni si educa
spiritul estetic si etic al populatiei, capabile a purta o posibila semnificatie a intereselor reunite in locul
respectiv. Prin diferentiere spatiala se statorniceste, deci, treptat, o imagine a spatiului urban, o imagine
caracteristica sau specifica, semnificativa chiar; o imagine care prezinta ea insasi interes (1) ca valoare
informativa, obtinuta direct in urma contractarii ei - restransa, dar bogata, (2) ca valoare informativa
selectiva obtinuta direct in urma contractarii succesive a unor imagini partiale - mai complexa,
concluziva, si (3) ca valoare informativa memorativa obtinuta prin suprapunerea tuturor imaginilor
partiale contractate in timp, referitor la un spatiu (zona) urban caracterizat unitar - esentializat, retinand
astfel specificitatea. Se dovedeste astfel ca specificitatea nu poate fi un produs al detaliilor, ci un produs
al ansamblului, detaliul sprijinind doar retinerea de catre noi, specificitatii sau devenind element de
specificitate numai atunci cand, prin multiplicare, devine ansamblu (ceea ce se intampla la nivelul
obiectului arhitectural in cazul Bisericii Trei Ierarhi din Iasi, spre exemplu); si se dovedeste, de asemenea,
faptul ca specificitatea se contureaza nu numai cantitativ, ci si calitativ, in cadrul diferentierii spatiale, ea
fiind definita si teritorial in raport cu marimea teritoriului afectat, diferentiat ca entitate, deci in raport
cu cantitatea de imagini inregistrate si retinute, sintetizate. Aceste observatii conduc la intelegerea
distincta - indeosebi in urbanistica - a specificitatii fata de specific, aceasta ultima notiune desemnand nu
esentializarea unui loc, ci esentializarea unui loc comun mai multor locuri, o esenta a esentelor.
Specificul organizarii spatiale intr-un teritoriu (neputandu-se vorbi de specificul unui spatiu urban) nu
este constituit de o trasatura caracteristica unica, ci de un grup de trasaturi caracteristice generale
centralizate intr-un timp indelungat sub actiunea slefuitoare a unei largi multitudini de factori, de la
conditii de teren pana la conditii social-economice. Pornind de la ideea ca imaginea urbana (apartinand
manifestarii fizice a formei urbane ca spatiu, dar si ca mod de ocupare dinamica si statica a spatiului)
este suportul aproprierii spatiului urban de catre om pe cale senzoriala, se desprinde rolul pe care il are
perceptia in definirea imaginii urbane si, deci, in inregistrarea partiala a formei urbane. Aceasta pentru
ca modalitatea in care se percepe o imagine urbana are influente pe de o parte asupra aprecierii ei (si
asupra retinerii diferentierii spatiale, la un nivel superior de generalizare), iar pe de alta parte, in
consecinta, asupra situarii favorabile sau nefavorabile a omului in spatiul urban. Se poate spune, deci, ca
stabilind o relatie directa intre noi si spatiul urban in care ne aflam, perceptia intervine cu legitatea ei
proprie, pe linia efect dorit - cauza posibila si cauza impusa - efect realizat, in definirea diferentierii
spatiale. O asemenea interventie este de natura dubla, obiectiv-subiectiva, incluzand atat aspecte de
ordin optic, dinamic, geometric, climatic, cat si aspecte de ordin social-politic si afectiv. Din acest motiv,
diferentierea spatiala si, deci, forma urbana este supusa unor variatii de apreciere a carei stabilitate
rezulta doar prin verificare continua in timp si spatiu; este supusa, de asemenea, si pe aceasta linie a
perceptiei unei influente a hazardului - chiar si atunci cand spatiul urban rezulta printr-un proces
programat de creatie. Cuprinderea diferentierii spatiale intr-o schema concluziva de relatii ne poate
infatisa situarea ei de principiu in contextul formei urbane, raportata la structura urbana. Rezultand din
insesi limitele conceptului de diferentiere spatiala, dar si din imposibilitatea obiectiva si subiectiva a
stapanirii acestuia in practica fenomenului urban, sesizarea-precizarea diferentierii spatiale la nivelul
existentei urbane este o operatie limitativa, impunand la un moment dat o judecata de valoare care se
refera la un anumit teritoriu, la un anumit timp, la o anumita tipologie a caracterelor,

 H. Lefebvre: La revolution urbaine. Ed. Gallimard, 1975.

 8

la o anumita conceptie estetica s.a.m.d. Dar limitele practice ale diferentierii spatiale se manifesta si in
raport cu capacitatea noastra de a sesiza comparativ continuitatea sau singularitatea trasaturilor
caracteristice, de a efectua o apreciere asupra dominantelor, de a realiza o sinteza a caracteristicilor, de
a esentializa o valoare particulara, de a surprinde transferul trasaturilor particulare de pe un palier pe
altul al diferentierii. Toate aceste interventii limitative conduc, in final, la o delimitare efectiva a
diferentierii prin delimitarea valorilor particulare care se inscriu in teritoriul respectiv. De altfel, numai in
cazul in care este posibila o atare delimitare concluziva (pe cale naturala, mai simpla, mai arbitrara
poate, sau pe cale stiintifica, mai exacta) putem vorbi de o diferentiere spatiala, deci de coerenta in
organizarea spatiului urban. Text publicat initial in revista «Arhitectura», numarul 4/1975.

Specificul culturii in aprecierea fenomenului de arhitectura si urbanism

Constituindu-se in directa relatie cu afirmarea unei anumite natiuni, o cultura reflecta un profil specific
national, integrand in acest sens in mod inevitabil si elemente de arhitectura si urbanism. in procesul de
dezvoltare si modernizare a unei natiuni, profilul specific national al culturii sale se rafineaza, firescul
estomparii trasaturilor primitive insotindu-se cu firescul cristalizarii unor valori perene. Mult mai usor,
evident, in cadrul produsului spiritual artistic, acest proces este inevitabil si pentru fenomenul de
arhitectura si urbanism, al carui produs material-spiritual are insa o determinare mult mai complexa.
Specificul national in arhitectura si urbanism nu se poate afirma decat ca o esentializare a specificitatii
productiei material-spirituale, inscriindu-se, deci, unui proces dialectic de particularizare a mediului
construit'. Rezulta astfel un prim, dar foarte important considerent: Specificul national priveste nu
numai rezultatul unei actiuni, ci insasi actiunea respectiva. Astazi, el nu se refera numai la o imagine
arhitectural-urbanistica, ci si la modalitatile de interventie asupra spatiului, la o anumita politica fata de
mediul construit. Definitia cailor de realizare a specificului national in arhitectura si urbanism - asa cum
ne place sa spunem uneori - nu se poate face decat printr-o cautare continua, prin insumarea treptata a
celor mai diferite contributii teoretice si practice. Prezentul material este o incercare in acest sens, adica
o incercare de exprimare a unor considerente personale si a unor idei rezultate din dezbaterea larga a
problemei, idei pe care, apreciindu-le, le consider bunuri castigate in teoria si practica

 specificului in lucrarile de arhitectura. Participarea la aceasta discutie este deschisa si, chiar daca fiecare
intervenient nu realizeaza o explozie de lumina, majoritatea acestor contributii constituie participari
active in elucidarea problemei. Ne punem numeroase intrebari si incercam sa le raspundem nu numai
teoretic, ci si practic. Daca, insa, vrand sa constatam o rezolvare imediata si definitiva a acestei
probleme, pretindem realizarea imediata in arhitectura contemporana a unui specific national, am putea
ajunge la exagerari daunatoare evolutiei fenomenului arhitectural. Putem impune fenomenului anumite
linii de dezvoltare si putem astepta cu nerabdare primele rezultate pozitive, dar nu trebuie sa ne pripim.
Oricat de concreta si revelatoare ni s-ar parea prezenta specificului national in opera de arta, teoretic, el
refuza totusi o definitie definitiva, tocmai pentru ca se caracterizeaza prin dinamism si pentru ca este
determinat istoriceste. Rezulta astfel un complex de relatii care participa la precizarea specificului
national ca o categorie estetica in general si ca o categorie particulara arhitectural-urbanistica. Sunt
extrem de numeroase aspectele pe care le poate impune atentiei noastre analiza acestor relatii. Ne
putem opri insa asupra catorva dintre ele. Ar putea fi vorba in primul rand de geneza ca problema a
specificului national legat de influenta trasaturilor spirituale si geoclimatice si mai apoi de relatiile
traditie-originalitate, national-universal, economic-estetic si, in fine, de rolul personalitatii si talentului
artistic. Problema specificului national in arta a preocupat pe multi cercetatori. Unii au cautat sa fixeze
vechimea specificului national, situandu-i geneza intr-o epoca sau alta a dezvoltarii artei. Demostene
Botez considera ca «este un deranjament inutil al calendarelor, caci specificul national al literaturii si
artei romanesti s-a nascut indisolubil, odata cu prima opera. Opera de arta poarta din nastere un specific
national. Ceea ce a venit mai apoi, si se poate masura cu diferite unitati de timp, este constiinta despre
acest fenomen - descoperirea lui". Referindu-ne la cadrul literaturii, in care avem dovezi cu o vechime
apreciabila, insasi afirmarea originii latine a limbii romane, in epoca cronicarilor si mai tarziu, in unele
etape ale miscarii iluministe a Scolii Ardelene, nu poate fi considerata decat ca o manifestare a ideii
specificului national. Operele de arta se incadreaza intr-o anumita cultura, care devine nationala cand, in
dezvoltarea ei organica, dobandeste anumite trasaturi caracteristice, manifesta anumite fenomene
specifice, afirma continuu anumite valori specifice. Daca in literatura sau pictura aceste constatari sunt
mai pregnante, in arhitectura, insa, desi isi pastreaza valabilitatea, ele sunt mai greu sesizate, datorita
specificitatii fenomenului creatiei arhitectural-urbanistice, care insumeaza o serie de factori sociali,
tehnici-economici, biologici, psihologici sau geoclimatici. Faptul ca trasaturile operelor arhitecturale ale
Renasterii - cristalizate de altfel ca tendinta unitara in cursul unei evolutii de sute de ani - se deosebesc
teritorial constituie o exemplificare in domeniu, tot asa dupa cum, intr-un anumit teritoriu, unele
elemente sau constructii straine specificului local, dar apartinand unei anumite scoli si avand deci un
anumit specific exterior, constituie exceptii ce confirma existenta specificului local. Din momentul in care
in teritoriul respectiv numarul unor asemenea lucrari creste, trasaturile specifice exterioare se dilueaza,
se pierd, ramanand in unele cazuri numai elementele caracteristice unui anumit stil, determinat in mod
general. Nu putem vorbi, astfel, de o Arhitectura a unei Renasteri moldovenesti, desi in aceasta regiune
exista cateva exemplare de Renastere. Putem vorbi, insa, de o Renastere transilvaneana, cu trasaturi
proprii locale. Datorita si acestui aspect, pretentiile oarbe de a gasi si realiza specificul oricum si oriunde
nu pot fi decat daunatoare. in conditiile activitatii noastre actuale, in conditiile oraselor noastre ni se
pare necesar a cauta in dezvoltarea structurii urbane nu trasaturile unui specific general, ci elementele
de specific local, care, prin insumarea lor, constituie un cadru necesar pentru a sustine obiectul de
arhitectura in tratarea caruia cautarea unor trasaturi locale sau nationale sa-si gaseasca manifestari
plastice si functionale potrivite. Desigur ca o astfel de intelegere a specificului urban nu poate fi valabila
decat in conditiile considerarii stiintifice a valorii existentului urban. Abordarea problemei specificului
national nu poate constitui o indeletnicire intamplatoare. intotdeauna, preocuparea de a reflecta si
cerceta specificul national a izvorat nemijlocit din atmosfera si framantarea spirituala social-istorica a
unei epoci date, raspunzand necesitatilor obiective ale actualitatii respective. Si, mai mult decat in
oricare dintre arte, in arhitectura, datorita componentelor sale de ordin material, momentele de
discontinuitate in continuitatea exprimarii specificului national au o intindere mai mare in timp,
dependenta lor fata de conditiile social-economice fiind deosebit de pregnanta. Trebuie sa intelegem,
insa, aceste discontinuitati nu ca stagnari ale procesului in cauza, ci, asa cum am aratat mai inainte, ca
acumulari in vederea trecerii pe o noua treapta. Cred ca este interesant de semnalat faptul ca, desi au
existat unele cazuri de trecere de la o arhitectura la alta, apelandu-se la traditia locala, in cea mai mare
parte a cazurilor aceste mutatii traverseaza o perioada de discontinuitate, in care elementele
traditionale dispar sau se manifesta hibrid, pana la cristalizarea lor in elemente de specific national sau
local al arhitecturii respective. Fenomenul este foarte complex si, aflandu-se intr-un asemenea moment,
o intelegere simplista a sa nu numai ca nu poate rezolva problema, ci ingreuneaza rezolvarea dorita.
Situatia de astazi este alta decat cea din urma cu 50,100 sau mai multe sute de ani. Daca atunci ideile,
desi lipsite de granite, s-au exprimat intr-un continut cu trasaturi specifice (particularizare inerenta
datorita conditiilor geoclimatice si etnografice locale), in conditiile civilizatiei actuale apropierea intre
oameni este mai mare, reducand distantele ce-i despart. Tot mai pregnanta, aceasta apropiere, luata ca
atare, pare sa duca spre o uniformizare generala a obiceiurilor si a modului de viata, iar in ceea ce ne

 A

a cum a fost prezentat in cadrul articolului Diferen

ierea spa

iala

i particularizarea spa

iului urban din «Arhitectura» nr. 4/1975.

 9

priveste, a fenomenului de arhitectura. Este un fapt care trebuie constatat si nu negat. in acest sens,
concluzia unei arhitecturi identice in domeniul constructiei de locuinte de masa, cu programe similare
intr-un loc sau altul, pare a fi posibila, dar totodata nesatisfacatoare. Nesatisfacatoare, pentru ca un
asemenea fapt il putem constata, dar nu cred ca trebuie sa-l acceptam; pentru ca nu stiu daca putem
accepta, totusi, ca ideile si aspiratiile secolului nostru sa se exprime in arhitectura si urbanism intr-un
mod nediferentiat, de la un loc la altul, si chiar de la o natiune la alta, dand la o parte o experienta
acumulata de omenire in sute de ani. Desi o asemenea situatie a fost preconizata si sustinuta de unii ca
stil international, tot mai multi sunt aceia care exprima, in lucrari teoretice si in practica, dezacordul lor.
O asemenea arhitectura uniforma, raspunzand nevoilor materiale moderne, nu va putea insa sa satisfaca
decat in mica masura cerintele noastre spirituale tot mai complexe. Mi se pare ca, indeosebi in ultimii
ani, putem constata o intensificare a tendintelor de localizare si diversificare a arhitecturii, tendinte
care, alaturate unor afirmari mai vechi in acest sens, pot constitui astazi exemple edificatoare de
dezvoltare specific nationala
7

. Specificul national se dezvaluie in primul rand prin modul particular, propriu unei colectivitati umane,
istoriceste constituita intr-o natiune, de a reactiona fata de un mediu sau de o situatie data. Aceasta a
fost si lumina in care el a fost privit de cei mai de seama critici si esteticieni romani, constatarile lor, in
latura lor generala si in masura valabilitatii dialectice istorice, fiind aplicabile si fenomenului de
arhitectura. Urmand unei prime incercari, in tara noastra, de formulare a teoriei specificului national -
incercarea facuta de Titu Maiorescu, in anul 1882, exprimand necesitatea de «pastrare si chiar
accentuare a elementului national» -, in anul 1905, Garabet Ibraileanu, in articolul-program din primul
numar al «Vietii romanesti», se intreba: «Oare poporul roman sa nu aiba si el psihologia sa, sa nu aiba si
el modul sau particular de a considera lucrurile lumii acesteia si modul sau particular de a raspunde la
stimularea lor?» si, mai departe, referindu-se la factorii precizati de Hyppolite Taine in introducerea
pentru Istoria literaturii engleze-. «Rasa ori amestecul de rase, climatul, dezvoltarea istorica si culturala a
acestui popor - toate, deosebite de ale altor popoare - sa nu fi produs o nuanta specifica a sufletului
omenesc?». De aici si din necesitati analitice putem situa problema specificului national si local al
arhitecturii romanesti (indeosebi privind latura sa suprastructurala) in raport cu profilul spiritual al
poporului roman. intr-un articol publicat in 1965, Athanase Joja considera ca «profilul spiritual al
poporului roman tasneste gratuit dintr-un mister transcendental» si nu este usor de determinat, o
asemenea operatie reclamand vaste cercetari etnografice, istorice, lingvistice, juridice, psihologice etc.
Specificul national nu poate fi, insa, un rezultat de statistica mecanica a trasaturilor spirituale ale unui
popor, deoarece unele dintre aceste trasaturi pot fi comune si altor popoare. Nu trebuie sa consideram
nici ca specificul national se reduce la o suma de trasaturi cu totul si cu totul unice si categorice. M-am
oprit numai la aceste cateva trasaturi cuprinse intr-o incercare ipotetica a lui Athanase Joja de a
caracteriza fizionomia morala romaneasca, intrucat consider ca indeosebi acestea pot veni in sprijinul
unei imagini specifice arhitecturale - fapt pe care arhitectura populara ni-1 dovedeste cu prisosinta. Este
important, insa, in literatura spre exemplu, dar si in arhitectura - mai ales atunci cand vorbim de un
specific local -, de a nu lua aceste trasaturi date ca atare, ci de a sesiza intensitatea si momentele in care
se manifesta. Merita a fi retinuta in acest sens remarca lui George Calinescu: «Specificitatea nu este o
nota unica, ci o nota cu precadere». Si trebuie sa avem in vedere ca fizionomia unei natiuni, a unui
popor se constituie evolutiv, desavarsindu-se in mod neintrerupt si dialectic, adica in relatii de
interdependenta cu o multitudine de alti factori din viata materiala si spirituala a societatii respective: in
primul rand modul de productie, relatiile sociale si, de asemenea, imprejurarile istorice, conditiile
geografice, gradul de cultura si civilizatie, dezvoltarea stiintei etc. Specificul national este un produs al
conditiilor social-istorice. in masura in care el este determinat de acestea direct sau indirect, prin
intermediul profilului spiritual al oamenilor, putem vorbi de un specific de grup, variabil in raport cu
natura stratificarii sociale a natiunii respective. Acest aspect, sesizat de altfel in conceptia ibraileana, mi
se pare a-si avea o parte insemnata in intelegerea specificului national in domeniul arhitecturii si
urbanismului, unde exprimarea specificului national recepteaza in sinteza sa aportul diferitelor clase si
paturi sociale. Este adevarat ca, pana la un moment dat, rolul precumpanitor in configurarea specificului
nostru national 1-a avut taranimea, ea alcatuind, timp de multe secole, marea masa a poporului roman.
Dar, odata cu schimbarea realitatilor sociale, ideilor samanatoriste si poporaniste li s-au opus noi
conceptii (ale socialistilor insufletiti de Dobrogeanu-Gherea, iar mai apoi prin activitatea lui Ovid
Densusianu), care tindeau spre extinderea specificului national si asupra mediului urban. Daca aceasta
evolutie s-a desfasurat in forme contradictorii, mai pronuntate in literatura si pictura, in arhitectura,
acest fenomen a avut un caracter lent, fiind - la inceput - mai degraba vorba de o transpunere a
specificului rural la oras si aici, bineinteles, tot intr-o arhitectura populara, ramanand unor etape
ulterioare misiunea de a realiza un specific urban. Si nu cred ca ma insel in ceea ce priveste orasele
noastre, daca afirm ca astazi, in mediul urban existent, putem aprecia reale valente de specific national,
si indeosebi la scara spatialitatii locale, la scara orasului, notiunea pastrandu-se, in general, in limitele
specificului local-regional, el rezultand indeosebi din conditiile geo-climatice si economice locale.
Aceasta spre deosebire de alte tari in care o dezvoltare istorica-social-economica si politica unitara intr-o
perioada indelungata de timp a creat conditiile necesare cristalizarii rapide la scara teritoriala a unui
specific national, in sensul caruia putem distinge si concretizarile locale. Trebuie desprins, de asemenea,
faptul ca, odata cu accentuarea caracterului de clasa, arhitectura mediului urban a diferentiat, in raport
cu categoria sociala a beneficiarului, raportul diferential neramanand, insa, la valoarea pe care o releva
compararea cu leii, proprietatea banului, cu casa simpla taraneasca, ambele apartinand arhitecturii
populare, sau a palatului de la Mogosoaia cu complexul manastiresc Horezu, in mediul urban aceste
diferentieri au crescut continuu, odata cu precizarea unor noi paturi sociale, dintre care cele avute au
tins, la un moment dat, spre posedarea unor proprietati cu arhitectura de factura straina, la moda, in
care trasaturile specifice se sterg, ele pastrandu-se doar in sfera arhitecturii populare, rurale si urbane.
Asa se poate explica faptul ca, opunandu-se unei astfel de stari, arhitectura lui Ion Mincu si, mai tarziu, a
lui Petre Antonescu, apela la elemente si modalitati de exprimare ale acestei arhitecturi autohtone si,
indeosebi, ale arhitecturii vechi, reusind prelucrari creatoare in spirit specific national. In tara noastra,
arhitectura populara a constituit de-a lungul timpului un fond oarecum permanent, reprezentand cadrul
de baza in furnizarea elementelor specifice si deci in perpetuarea traditiei. Chiar daca nu putem spune
ca arhitectura populara regionala a dat nastere in mod absolut si direct vreunei arhitecturi culte, la nivel
zonal si national, ea a contribuit esential la aceasta, modificand prin componenta ei general-culturala si
etnica elemente de arhitectura situate in circuitul european al timpului. Barocul de factura vieneza,
jugendstil-ul de factura germana sau clasicismul de influenta rusa se exprima in Banat, Transilvania,
Muntenia sau Moldova intr-o tinuta arhitecturala autohtona. Si tocmai de aceea se poate vorbi, totusi,
de o imagine caracteristica a spatiului urban - indeosebi stradal - din multe orase romanesti. Desi
beneficiaza de aportul unor stiluri de arie foarte larga, aceasta imagine nu este o reproducere si mai
putin o transpunere ad-hoc, ci rezultatul unei interpretari pe cale populara sau culta, reflectand anumite
disponibilitati spirituale, necesitati materiale si posibilitati de realizare. Fara indoiala, folclorul reprezinta
un factor esential in descifrarea specificului national. Tudor Vianu demonstra intr-un studiu ca, in
Luceafarul desi a preluat un motiv din folclorul universal (Lermontov: Demonul sau Vigny: Eola),
Eminescu a izbutit totusi sa imprime poemului sau o profunda viziune specific romaneasca totusi,
datorita tratarii acestei notiuni in spiritul folclorului romanesc. Privit insa dintr-o perspectiva riguros
stiintifica, folclorul nu trebuie absolutizat, pentru ca, in totalitatea lui, el nu reflecta in exclusivitate
numai trasaturile unui singur popor, intrucat, asa dupa cum am mai aratat, acestea nu sunt absolut
toate caracteristice, specific nationale. Reflectarea specificului national nu se poate reduce la subiecte in
sine indiferent de caracterul si valoarea lor. Tendintele de arhaizare a arhitecturii se manifesta in fapt ca
o denaturare a specificului national. in arhitectura moderna acest risc exista inca, nefiind pe deplin
inlaturat, datorita facilitatii angajarii unei constructii in raport cu arhitectura specifica, abordata
superficial. Nu este suficient ca motivele populare sa invadeze fatadele unor cladiri, sa spunem, la
Ploiesti, Baia Mare sau Suceava, pentru a putea afirma ca ne-a preocupat si am realizat specificul
national. O asemenea atitudine poate conduce la insolit, in cel mai bun caz la pitoresc, nu insa la valoare

 A se vedea in acest sens Mircea Lupu - Identitate

i universalitate.

coli na

ionale in arhitectura - (Teza de doctorat).

 10

specifica. Mi se pare ca observatia lui George Calinescu, constatand ca «specificitate nu este echivalent
cu pitoresc, si o societate romana cu oslicuri si benisuri ar fi doar un muzeu» nu trebuie neglijata nici de
arhitectura, mediu material si spiritual, in care pitorescul este invocat de multe ori ca necesitate,
indiferent de conditii si scop. Abundenta elementelor coloristice formale si prea mult pitoresc decorativ
nu vin decat in dauna aprofundarii temei arhitecturale in raport cu cerintele contemporane - deci insasi
a realizarii specificului national. Nu elementul in sine reprezinta specificul, ci modul sau de utilizare. Spre
exemplu, prezenta unui acoperis de o forma oricat de caracteristica poate doar sa sublinieze o anume
specificitate, si aceasta numai atunci cand el reprezinta o necesitate functionala si formala. Conturarea
specificului national in creatia artistica poate fi usor alterata in acest sens de tendintele formaliste, de
cautarea formei pentru forma. Specificul national nu se poate realiza ca un adaos la ceva gandit si
realizat independent de el. El este un produs al procesului de creatie si existenta integrat mediului. La
Ibraileanu «valoarea estetica a unei opere literare este strans legata de originalitatea ei specifica de fond
si deforma». Specificul national, afectand astfel si continutul, nu se poate opri numai la sfera
pitorescului, acesta remarcandu-se cel mult ca o parte a totului. Din confundarea specificului cu
pitorescul, se poate aluneca usor in eroare. (in arhitectura moderna mondiala, o serie de realizari
rezultate din stilizarea de forme corespunzatoare unor arhitecturi vechi, locale, furnizeaza exemple in
acest sens si apartin unor arhitecti cunoscuti prin capacitatea lor profesionala), intr-un articol publicat in
revista «L'Architecture d'Aujourd'hui», (nr. no) Jurgen Hedicke arata ca la unii arhitecti exista in raport
cu traditia «pericolul unei conceptii arhitecturale eclectice», astfel incat «acest reazem pe trecut se
prezinta in doua maniere: se intalneste la Belluschi fara nici o imitatie eclectica, in timp ce ajunge la
Stone la un eclectism-flagrant». Arhitectura este in mod firesc intr-un permanent proces de innoire. Dar,
la fel ca si in celelalte arte, aceasta innoire are loc si in insasi trasaturile proprii specificului national.
Arhitectura culta - la noi aceasta stabilindu-se mai tarziu ca in alte tari din Europa - nu inseamna
indepartarea de specificul national, innoirea poate insemna doar o evolutie a specificului national, o
trecere a lui pe alt plan, o imbogatire a lui prin oglindirea progresului spiritual al oamenilor. La o
cercetare mai atenta a locuintei urbane romanesti (Bucurestiul oferindu-ne in acest sens un material
extrem de bogat), am putea remarca o anumita succesiune in timp a configuratiei sale: (1) Initial o
transformare a tipului de locuinta rurala mult imbogatit spatial (ca incaperi si dimensiuni), dar ramanand
credincios functionalitatii, elementelor constructive si elementelor decorative traditionale. (2) Fixarea
functionalitatii traditionale intr-un arhetip mai pretentios, intr-o planimetrie si volumetrie unitara,
evidentiind o plastica rafinata; acesta este momentul din care dateaza putinele, dar deosebit de
valoroasele exemplare de arhitectura romaneasca - a doua jumatate al secolului al XIX-lea. (3) Retinerea
planului traditional «tip vagon» si a curtii ca spatiu intermediar intre teritoriul privat si exteriorul public,
volumul capatand alura si imbracamintea corespunzatoare unei stilistici a timpului, in general neogotice
sau neoclasice. (4) inchegarea pe aceasta baza a unor spatii publice stradale caracterizate unitar, nu atat
stilistic (desi ulterior formatia eclectica a fatadelor a tins spre aceasta), cat mai degraba spatial, in raport
cu pozitia si destinatia lor urbana, strada comerciala sau strada rezidentiala; acesta este momentul in
care se cristalizeaza un spatiu urban caracteristic romanesc prin inchiderea intermitenta a fronturilor si
prin ocuparea in adancime a zonelor adiacente. Interesante pentru acest fapt sunt atat strazi intregi
constituite in mod natural, cat si unele din primele parcelari urbane realizate in aceasta perioada si a
caror existenta a fost prea putin luata in seama. (5) Centrarea functionalitatii si renuntarea treptata la
planul traditional, acesta fiind treptat inlocuit printr-o organizare planimetrica mai adunata, nu lipsita de
particularitate, fapt care a contribuit la afanarea ocuparii teritoriului si la cresterea scarii de ansamblu;
momentul este legat, de altfel, de primele interventii de strapungere, supralargire sau regularizarea
unor trasee stradale. (6) Aparitia unor elemente noi de functionalitate, legate de dezvoltarea
echipamentului tehnico-edilitar si conducand la organizarea diferentiata a spatiilor interioare; aceasta
fara insa ca faptul sa acuze modificari importante ale plasticii exterioare, exceptand aparitia locuintei
colective care, mai mica sau mai mare, relevand planimetric doar cuplare la o scara comuna a unor
locuinte individuale, ramane stilistic consecventa eclectismului. (7) Fixarea functionalitatii moderne intr-
o planimetrie coerenta, in concordanta cu conditiile diferite impuse de o locuinta individuala sau o
locuinta colectiva, diferentiata dupa capacitate; se realizeaza o volumetrie imbracata doar intr-o plastica
apartinand la inceput unor stiluri impamantenite mai vechi - eclectic, art nouveau si, mai tarziu, unei
stilistici neromanesti care nu poate fi negata ca valoare arhitecturala a timpului. (8) Concordanta intre
planimetrie, volumetrie si plastica exterioara, reflectand un proces general de limpezire a manifestarii
arhitecturale, ramanand insa inscris locului, atat prin calitatea functionalitatii moderne (rezultata, nu
impusa), cat si prin cantitatea acumularii de imagini caracteristice. Considerand locuinta ca important
reper pentru trecutul arhitectural-urbanistic al unei asezari umane, nu se poate sa nu constatam, chiar
in parcurgerea sumara a unei asemenea succesiuni, existenta unei permanente contributii de ordin
functional sau stilistic la edificarea unui spatiu urban. Un spatiu urban care, fara a fi brutal si epatant prin
individualitatea sa, se pastreaza in multe locuri coplesitor prin atmosfera sa specifica. Mai putem
constata inca ceva, si anume ca o asemenea atmosfera specifica nu este rezultatul unei simple
perpetuari stilistice, ci al unui proces de transformare si selectie in care modernul poate deveni specific
prin insusi continutul sau. Provenind pe o asemenea cale din profunzimea traditiei existentei romanesti,
avand adanci radacini in insasi cultura nationala, specificul spatiului urban romanesc se cere descoperit
in intreaga sa diversitate printr-un atent act de reconsiderare si de evaluare unitara (in metoda) si
diferentiat regional, act fara de care o modernizare responsabila a orasului nu poate fi luata in
consideratie. Specificitatea arhitectural-urbanistica romaneasca este o specificitate a ansamblului in
contextul sau urban, astfel incat intregirea unui sit de mare importanta este relatia intre cladire si cadrul
sau. Oricat de specifica ar fi o cladire noua in sine, ea poate fi total nepotrivita unui anumit spatiu. Daca
nu se supune legilor ansamblului respectiv, ea nu este specifica locului. Este gresit, asa cum de altfel
constata si Camil Petrescu, sa se lege specificul national de manifestarile spirituale si artistice cele mai
indepartate, numai de folclor, excluzand orice alte idei de innoire. Apreciind sonatele cu caracter
popular romanesc ale lui Enescu ca o recreare savanta a folclorului, Yehudi Menuhin considera ca
«nimeni altul nu va fi putut sa o faca, fiindca o asemenea persoana trebuie sa fie in acelasi timp si lautar
autentic si cel mai cultivat dintre muzicieni». Privind lucrurile in complexitatea lor, constatam ca
originalitatea nu inseamna lipsa de influente, ci felul in care ele au fost asimilate si depasite, rezultand
din aceasta o sinteza bazata pe afirmarea esentialului in dezvoltarea vietii societatii respective. Istoria
culturii romanesti ne dezvaluie o serie intreaga de exemple privind complexitatea corelatiei intre
originalitate si influente, intre traditie si innoire, intre universal si national. Valoarea artei medievale
romanesti a fost putin pretuita in secolele ce au urmat perioadei sale de stralucire prin arhitectura si
pictura, fiind considerata ca primitiva, imperfecta. Pornind de la cercetarile unor specialisti autohtoni si
straini privind arhitectura veche din Moldova, apreciem astazi originalitatea solutiilor arhitectural
constructive si, de asemenea, spiritul de diferentiere si inovatie a mesterilor zugravi, care au reusit o
creatie profund legata de caracteristicile locului si vietii oamenilor de atunci. Caracterul acestor creatii
moldovenesti dovedeste cu prisosinta un specific profund national, desi in cristalizarea sa nu au lipsit
influente bizantine, romanice sau gotice. Influentele externe operei nu pot fi nesocotite, pentru ca ele
exista si se afirma. Dar, asa dupa cum se intampla cu arhitectura din timpul lui Stefan cel Mare. sau cu
cea din timpul lui Constantin Brancoveanu, cu opera unor cunoscuti scriitori, pictori sau muzicieni
romani, analizand, asa cum precizeaza Petru Comarnescu «ceea ce am primit de la inaintasii din patrie si
de la arta altor tari, iti dai bine seama ca inspiratiile si influentele au fost insutit restituite, sub forma
unei creatii puternic originale, reprezentative pentru cultura romaneasca si pentru imbogatirea artei
universale». La fel ca si in celelalte arte, fenomenul arhitectural nu poate fi desprins din pluralitatea
influentelor pe care le suporta si din confluenta carora poate rezulta o caracteristica sau alta. in raport
cu intensitatea actiunii diferitilor factori apar si caracteristicile specifice. Desi mare parte din opera lui Le
Corbusier este raspunzatoare pentru o multitudine de alte realizari arhitecturale, raspandite pe mai
multe continente, in sens invers, lucrarile sale nu raman in afara unor influente exterioare. Ma gandesc
indeosebi la ultimele sale creatii, intre care realizarile din Chandigarh (nu insa organizarea orasului) si
spitalul din Venetia. Uneori, procesul firesc de absorbtie a experientei si valorilor universale se confunda
cu o transpunere mecanica a unor infatisari, elemente si procedee straine. Tot Belluschi sustine
categoric ca «orice forme arhitecturale care nu au fost dezvoltate pornind de la logica, de la

 11
studiul si intelegerea profunda a problemelor particulare, ci de la reprezentari estetice preconcepute,
devin in mod periculos apropiate manierismului si modei». Asemenea elemente au aparut si in
arhitectura noastra contemporana, asemanandu-se - folosesc cuvintele lui Delavrancea - cu «un portocal
frumos al carui rasad l-ai aduce din Smirna si l-ai planta in braul Carpatilor pentru ca sa degenereze si sa
se piperniceasca». Fac aceasta remarca pentru a nu fi acuzat ca neg posibilitatea aparitiei intr-un oras
sau altul a unor realizari care, desi exprimand trasaturi exterioare locului, sa se manifeste printr-o tinuta
arhitecturala deosebita, consecventa functional si constructiv. Faptul ca, uneori, asemenea lucrari de
arhitectura, caracterizand o anumita etapa a constructiei urbane, pot capata valente de specificitate
locala, in raport cu scara si asezarea lor spatiala, cu materialul din care sunt realizate, este dovedit de
existenta unor cladiri cum este aceea a Palatului Culturii la Iasi si, mai pregnant, de existenta
ansamblurilor de cladiri reprezentative pentru sfarsitul secolului al XIX-lea din centrul Bucurestiului,
devenite caracteristice mai mult prin unitatea de convenienta a ansamblului decat prin aceea de stil. Tot
asa, arhitectura moderna a deceniului treizeci a lasat o sumedenie de exemplare interesante care,
grupate, caracterizeaza ca deosebite o serie de spatii urbane bucurestene, imposibil de gasit in alte
orase europene. Amenajarea urbana actuala evita inca a valorifica acest existent pozitiv al Capitalei.
Exprimand tocmai tendinta novatoare in cadrul fenomenului artistic, experimentul - definit ca inovatie
sau preluare creatoare a unei experiente constatate - nu contravine ideii de specific, in cazul reusitei el
angajandu-se cu un pas inaintea practicii curente. De fapt, trebuie sa fim constienti ca, fara a da credit
experimentului - si inteleg aceasta nu ca o actiune intamplatoare, ci organizata, sistematic desfasurata -
am avea de a face in practica arhitecturala cu limite greu de trecut, limite care, aducand prejudicii
cautarilor proprii, ar altera si realizarea nazuintelor de universalitate. Daca in arhitectura populara
exprimarea specificului national este mai unitara local si usor evidenta, rezultand dintr-o continua
cristalizare, in arhitectura culta trasaturile de specific national sau local sunt produsul de interferenta
intre reflectarea unei realitati obiective specifice si sensibilitatea si talentul creatorului. in determinarea
valorii creatiei artistice intervine un al treilea factor absolut necesar, personalitatea autorului,
personalitate care se precizeaza in timp prin cristalizarea unui mod al sau si numai al sau de a fi specific.
Astfel, personalitatea autorului nu se poate realiza in afara specificului national (sunt exemple in care
acesta a determinat orientarea generala a operei unui autor, chiar impotriva vointei acestuia), iar acesta
nu se poate exprima in creatia artistica decat prin mijloacele si metodele proprii personalitatii
respective. Determinarea reciproca a acestor doua elemente in conditiile reflectarii realitatii obiective
asigura si operei de arhitectura valoare, valabilitate si viabilitate. Intr-un context antebelic specific
bucurestean si inscriindu-se pozitiv pe drumul urmand crearea unei arhitecturi romanesti modeme,
cladirea presedintiei Consiliului de Ministri, ca si cladirea C.S.P., mi se pare a constitui un exemplu. Fara a
fi imediat evidenta ca preluare a elementelor structurale sau formale traditionale, influenta acestora se
simte alaturi sobrietatii clasice, rezultand din acestea o sinteza care nu este lipsita de specificitate.
Reflectand o personalitate proprie, lucrari cum sunt Clubul nautic din parcul Herastrau sau Ansamblul de
locuinte Jianu - meritorie interpretare specifica a obiectului de arhitectura la scara ansamblului -
contureaza, de asemenea, o etapa in dezvoltarea arhitecturii noastre. Intr-o societate data si intr-un
moment istoric anumit, dintre stilurile individuale, avand ceva comun intre ele si constituind la un loc un
stil national al epocii, se disting personalitati creatoare care devin reprezentative poporului si epocii
respective. Fapt semnalat intr-o serie de lucrari ce incercau, in al treilea deceniu al secolului nostru, o
definire a specificului national (L'amefrancaise - Paul de Caultier, L'ame russe - Jules Reynaud), el este
definit de Elie Faure astfel: «Ori de cate ori evocam spiritul unui popor, numele omului care il reprezinta
cel mai evident in ceasul sau cel mai decisiv ne vine pe buze.». Nu gresim, cred, transpunand aceasta
constatare in arhitectura. Ricardo Porro: «Cred ca o arhitectura buna exprima mediul cultural si
mentalitatea colectiva a societatii in care ea se realizeaza (...). A continua o traditie inseamna a gasi in
spiritualitatea poporului cateva constante si a le exprima.». Paul Rudolph: «Maniera de a concepe
cadrul, si deci de a intelege relatia intre ceea ce este vechi si ceea ce este nou, a fost reinnoita. Noi nu
mai putem striga: «distrugeti totul pentru a face loc unei noi arhitecturi.». Se justifica faptul ca
arhitectura moderna nu poate renunta la specific. Individul, familia, membrii unei comunitati (fie
aceasta cartier, oras sau regiune) sunt unitati diferentiate cantitativ, dar si calitativ, care in cadrul
fenomenului general de legi particulare se cer a fi diferit interpretate in arhitectura. Si o interpretare
constienta in acest sens nu este posibila atata timp cat arhitectul nu adopta o atitudine realista,
concreta, privind functiunea si forma cadrului construit. Chiar daca in practica arhitecturala mondiala s-
au afirmat si concretizari ale unui continut si al unei forme care tindeau spre subordonarea vietii umane
unei singure idei, specificul arhitectural, de intindere nationala sau locala, ramane insa o componenta
necesara a creatiei arhitecturale, urmarind, in conditiile vertiginoasei dezvoltari tehnico-stiintifice a
societatii umane, o continua umanizare a cadrului de viata a acesteia. Din aceasta cauza mi se pare ca nu
putem accepta o apreciere, chiar numai teoretica a specificului in arta, fara a nu-l raporta la o intelegere
constienta a functiei sociale si estetice a formei si cred ca, in arhitectura, acest lucru se impune ca o
tendinta contemporana, recunoscuta ca atare. Text publicat initial in revista «Arhitectura», numarul
4/1976.

Din nou, despre specific

Ne intalnim adesea cu pareri care considera specificul drept o imagine data care trebuie sau ar fi trebuit
sa fie realizata asemenea altora cunoscute; intalnim, de asemenea, pareri care pretind ca o aceeasi
cladire ar putea fi specifica intr-un loc sau altul prin simpla modelare a unor «elemente de fatada». Si
intr-un caz, si in celalalt avem de a face cu o abordare eronata a specificului, rezumandu-1 la o simpla
manifestare cu caracter decorativ. Am incercat intr-o succesiune de trei articole publicate in revista
«Arhitectura» (A. 4/1975, A. 4/1976 si A. 4/1978) descifrarea sensului in care ar trebui inteles specificul,
in arhitectura si urbanism, atat in abordarea sa teoretica, cat si in cea practica, de principiu. Rezulta, din
cele spuse atunci, ca specificul nu poate fi realizat in sine, cu orice pret; ca el este rezultatul unei sinteze
in timp si spatiu, constituindu-se prin acumularea unor trasaturi caracteristice la nivelul structurii,
realizand atat functionalitatea spatiilor, cat si valoarea lor ambientala. Schema (figura 1), care face
obiectul acestei prezentari, propusa dezbaterii, a rezultat in cadrul pregatirii unui curs postuniversitar in
urma cu un an. Cum, insa, imi dau seama ca practica are in mod efectiv nevoie de intelegerea deschisa si
nu dogmatica a continutului acestui termen, precum si a procesului constitutiv pe care nevoia de
particular il impune in edificarea spatiului amenajat, am revenit asupra schemei initiale, considerand-o
revelatoare in chip de incheiere a succesiunii celor trei articole. Ce intelegem insa prin valoare
particulara a unui spatiu urban? Cum se desprinde particularitatea sa ca atare; ce apreciere se poate
face, ce veriga exista intre universalitatea spatiului urban in principiu si singularitatea unui anumit spatiu
urban? Valoarea particulara a unui spatiu urban se defineste, in acest context, ca trasatura sau grup de
trasaturi care-1 deosebesc in cadrul formei urbane, inscriindu-se astfel intr-o anume tipologie spatiala ca
generalitate de grup sau ca singularitate. Valoarea particulara a unui spatiu urban constituie astfel
determinarea sa calitativa, individualitatea sa, incorporand generalul - reflectare a esentei, intr-o forma
proprie care sa se exprime si sa poata fi apreciata eventual prin caracter si specificitate. Spre deosebire
de arta, in general, unde termenul de caracter vizeaza «individualitatea sau individualitatile de prim
rang, capabile de a exercita o actiune modelatorie asupra publicului» (Dictionarul de estetica generala,
1972), in aprecierea calitatii spatiului urban, pe langa efect, intereseaza in mod deosebit si (1) cauza si
mijloacele de realizare - asupra carora actioneaza, sa nu uitam, o determinare direct obiectiva prin
functionalitate si posibilitati de realizare, (2) adaptarea la un existent material care pune in cauza atat
inventivitatea, cat si capacitatea de asimilare a experientei anterioare si (3) timpul ca infasurator si
spatiul ca loc al selectiei topice care tinde spre o formatie din ce in ce mai complexa a spatiului urban.
Trebuie adaugat aici si faptul ca, in definirea si edificarea spatiului urban, nu intotdeauna avem de-a face
cu o unica personalitate (in sens de capacitate) creatoare si, de asemenea, ca intervin mai mult decat in
arta - luata in general - traditia si obiceiul comportamental ca reflectare a cerintelor majoritatii.

 12

Constituindu-se progresiv, valoarea particulara a unui spatiu urban impune o succesiune de momente
(fiecare dintre acestea definindu-se ca element de acumulare functional informativa), insumarea si
coroborarea lor pe trepte de sinteza calitativa genereaza cele 5 ipostaze evolutive ale valorii particulare
a spatiului urban. Sprijinita pe intelegerea locului si relevand o anumita unitate compozitionala raportata
la o orientare precisa a spatiului si la o dominanta functional-volumetrica, particularitatea spatiului
urban se constituie ca aspect primar de manifestare de forma urbana, in planul configuratiei
arhitectural-urbanistice. Dobandita in constiinta omeneasca prin perceptie si senzatie, particularitatea
spatiului urban are, pe langa valori stabile, si valori ale hazardului pentru ca, asa cum constata Kevin
Lynch, «intotdeauna intr-un oras, in fiecare moment se poate vedea sau auzi ceva nou, neremarcat pana
in acel moment; si aceste lucruri depind deseori si de mediul ambiant, si de suita evenimentelor care ne-
au condus aici, si de amintirea experientelor trecute» (The image of the city, 1960). Particularitatea
spatiului urban conduce astfel spre o rezultanta a interferentei in contextul generalitatii functionale
majore, a unor participari de natura unei generalitati compozitionale restranse conferind caracter; apare
deci necesitatea intelegerii caracterului unui spatiu urban in sensul de calitate, verificata cantitativ
pentru un anumit tip de spatii urbane, situandu-se pe pozitia unei prime generalizari. in contextul
procesului de diferentiere spatiala, caracterul spatiului urban se determina astfel prin descoperirea in
cursul perceptiei si analizei, a trasaturilor  / elementelor functionale, spatial-volumetrice si
comportamentale care, delimitand o anumita grupare tipologica, strang astfel sfera de analiza /
apreciere / incadrare a spatiului sau a zonei in cauza. Sprijinita pe caracterul ansamblului, generatoare a
unitatii acestuia, identitatea spatiului urban, care, spre deosebire de caracter, acuza indeosebi forma,
desi se justifica in primul rand obiectiv, se releva si ca element de coeziune fundamental pentru valoarea
de semnificatie a spatiului urban, opunandu-se instrainarii care rezulta din lipsa sentimentului de
apartenenta generat de anonimat si aspiratii nefundamentate sau de suficienta si minima rezistenta in
aplicarea unui program arhitectural-urbanistic. Se dovedeste astfel ca specificitatea spatiului urban nu
poate fi un produs al detaliilor, ci un produs al ansamblului, detaliul sprijinind doar, retinerea de catre
noi a specificitatii sau devenind element de specificitate numai atunci cand, prin multiplicare, devine
ansamblu. Se dovedeste, de asemenea, faptul ca specificitatea se contureaza nu numai cantitativ, ci si
calitativ in cadrul diferentierii spatiale, ea fiind definita si teritorial in raport cu marimea teritoriului
afectat, diferentiat ca entitate, deci in raport cu cantitatea de imagini inregistrate si retinute sintetizate.
Ca surprindere a formei urbane, specificitatea se refera nu la o forma inteleasa metafizic, ci la o
totalitate de manifestare imbracand o multitudine de exprimari statice si dinamice. Comportamentul
spatiului respectiv (cum raspunde cerintelor, cum se adapteaza), precum si comportamentul in spatiul
respectiv, intervine in definirea specificitatii, situandu-se insa, in acelasi timp, si pe pozitia de obiect al
influentei sale. Acuzand unitatea de ansamblu si intervenind direct in modul in care aceasta se constituie
in timp, exprimandu-se ca singularitate, specificitatea unui spatiu urban nu este numai rezultatul unei
existente singulare. Pot sa existe spatii urbane evidentiind o specificitate printr-un element unic, si pot
sa existe, in acelasi timp, alte spatii urbane in care specificitatea sa rezulte, dimpotriva, ca sinteza a
elementelor componente, fie acestea de natura izotopica sau heterotopica. Desi determinata de multe
ori intuitiv, specificitatea nu este o rezultanta intamplatoare, provenind numai pe linia traditiei. Se poate
spune ca specificitatea spatiului urban, fundamentata gnoseologic, se situeaza astfel pe drumul de la
functie la simbol, impunand atat spontaneitatea, cat si premeditarea logica, atat creativitatea artistica,
cat si creativitatea tehnico-stiintifica, toate insa trecute prin filtrul selectiei. Aceste observatii conduc la
intelegerea distincta - indeosebi in urbanistica - a specificitatii fata de specific, aceasta ultima notiune
desemnand nu esentializarea unui loc, ci esentializarea locului comun mai multor locuri, o esenta a
esentelor. Specificul organizarii spatiale intr-un teritoriu (implicand o intreaga existenta a acestuia,
imaginar in primul rand, dar nu numai, neputandu-se vorbi deci de specificul unui obiect in sine sau a
unui spatiu urban) nu este constituit de o trasatura caracteristica unica, ci de un grup de trasaturi
caracteristice generale centralizate intr-un timp indelungat sub actiunea slefuitoare a unei largi
multitudini de factori, de la conditii de teren la conditii social-economice. Acesta pare a fi drumul
constitutiv, lung, dar real, al specificului in arhitectura si urbanism; specificul nu poate fi aprioric actului
creatiei pentru ca este un produs de sinteza istorica a acesteia? el nu poate fi dobandit decat in masura
in care, in prealabil, opera nou creata intruneste toate aceste calitati formative (A cauta specificul,
atunci cand localizarea nu te intereseaza este o absurditate; a distruge totul intr-un loc, elemente
naturale sau construite, pentru a-ti impune «opera» inseamna a nega orice idee de specific, deoarece,
indiferent de ceea ce vei realiza acolo, acel ceva nu va putea sa fie niciodata specific). Definit prin prisma
personalitatii creatoare - anonima sau nu, individuala sau colectiva -, specificul arhitectural-urbanistic ca
afirmare a traditiei in context nou impune, dupa loc, o colaborare inteligenta, plina de inventivitate, dar
lipsita de «ambitii devastatoare». La nivelul unui anumit spatiu urban, urat sau frumos, specificul nu
poate fi realizat in afara respectarii continuitatii, care insa nu trebuie inteleasa doar ca rezultat al unei
perpetuari stilistice, ci al unui proces de transformare si selectii care sa opereze asupra unei multitudini
cat mai mari de studii si in care modemul poate deveni, in timp, componenta de specific prin insusi
continutul sau; chiar modernul industrializat! Desi in sensul sau definitoriu specificul nu este legat direct
de una sau alta dintre categoriile estetice de urat sau frumos, desi s-ar putea aprecia «uratul» unui loc
drept caracteristica a acelui loc, desi, in ultima instanta, specificul este supus judecatilor de gust, el
ramane, in sensul firesc al determinarii sale, prin insasi natura selectiva a acestui proces, precum si prin
natura multora dintre criteriile de apreciere (generate de insesi calitatile sale formative), drept o
chintesenta care se face remarcata prin frumos. Deci, daca ar fi sa ne oprim asupra catorva idei, ar
trebui sa retinem ca specificul nu este un produs conjunctural, programat in sine, confectionat si nici
opera creata in sine; el inseamna creatie decantata, confruntata continuu cu sistemul de referinta al
societatii, trecut sau prezent; el impune personalitatea creatorului atunci cand acesta se afirma in
interconditionarea dintre talent – cunoastere - mediu, atunci cand originalul intra in zona tipicului; el
este finit spatial (prin suprapunere si cumulare in teritoriu) si infinit temporal (prin selectie continua de-a
lungul evolutiei colectivitatii pe care o reprezinta). Este definitorie complexitatea sistemica in plan
structural, dar si in plan fenomenologic, fapt care, intr-o coroborare a spiritului locului cu inspiratia
creatiei si cu sansele intamplarii, construieste in timp ceea ce astazi desemnam prin termenul de «genius
locci», in contextualitatea caruia specificul isi gaseste expresia potrivita, ca generalitate intr-o suma de
reprezentari. Raportat la timp (la curgerea timpului), el este permanent ca proces constitutiv, remanent
ca produs si totusi temporar (decupat in timp) prin particularitatea care ii sta la baza. Text publicat initial
in revista «Arhitectura», numarul 6/1981.

 13

Particularitatea locului ca valoare de universalitate

Am propus sa renuntam la aceasta expunere, pastrand-o pentru o alta ocazie, conjunctural mai propice
avand in vedere subiectul comunicarii si tema intalnirii noastre. Probabil ca sunt chiar printre
dumneavoastra unii care isi pun intrebarea de ce am venit cu o asemenea tema, in aceasta intalnire. In
urma cu cateva saptamani, dupa un curs cu o tema apropiata, un student m-a intrebat: «Domnule
profesor, Ceausescu a murit de mult. El ne batea la cap cu specificul si dumneavoastra acum ne-ati
vorbit tot despre specific; este adevarat, si despre particularitate. N-o lasati balta?». intrebarea, as zice
eu, era oarecum curajoasa, cel putin fata de mine; dar cred ca ea dovedeste si foarte multa ignoranta, o
lipsa de informare asupra mersului fenomenului de arhitectura si urbanism, asupra firescului lucrurilor
si, in ultima instanta, chiar o lipsa de informare asupra a ceea ce s-a intamplat cu arhitectura si
urbanismul romanesc in ultimii 40 de ani; si lucrul acesta, desi m-a surprins, m-a ingrijorat prin ceea ce
dovedeste aceasta intrebare, astazi, ca moment al unei alte porniri arhitectural-urbanistice, cu o noua
deschidere in abordarea creatoare, dar si critica, politica etc. Eu, aici, nu pot adanci intr-o dezvoltare a
acestei probleme, asupra careia nici nu ma simt capabil, de altfel, a enunta un verdict; dar voiam ca, pe
baza unor note, pe care le-am scos din mica mea «arhiva de idei», sa va expun de fapt niste criterii sau
repere pentru modul de abordare al unei asemenea probleme. Aceasta si pentru faptul ca am fost
preocupat, de mai bine de 15 ani, de «problema specificului», participand atunci la o sedinta a Uniunii
Arhitectilor la care Ceausescu m-a surprins extraordinar in momentul cand a zis; «Si va cer sa faceti
aceste case cu specific romanesc», batand cu pumnul in masa; aceasta idee de «specific la comanda», de
atunci, a constituit o problema pentru mine (chiar o problema intima, intr-un fel, si mi-am pus
intrebarea: «Domnule, asta vrea specific in arhitectura! Exista, este posibil acest specific? Putem face
noi, arhitectii, case cu specific?») si nu neg ca la prima vedere mi s-a parut ca da, este posibil. Ascultand
aici niste expuneri, mi se pare ca acestea reveleaza o realitate care demonstreaza o asemenea
posibilitate: arhitectul X a facut o arhitectura si de aceea si de aceea, deci pentru diverse gusturi, intre
atunci si acum, pentru mine insa este o mare diferenta de intelegere a ideii de specific. Cum trebuie sa
punem, in realitate, aceasta problema? Eu am ajuns la concluzia ca aceasta problema este de mare
profunzime in planul teoriei arhitecturii si urbanismului, atat in zona intrebarilor filosofice, cat si in cea a
intrebarilor de program. Sigur ca lui Ceausescu nu-i trebuia teorie, pentru ca teoria apare ca necesara in
momentul cand apare incertitudinea, or el nu avea incertitudini si deci nu avea nevoie de teorie; dar noi
cred ca este momentul sa ne gandim, macar acum, la adevarata teorie a arhitecturii si prin aceasta la
reala ei «valoare de folosinta practica». Din pacate, (si acesta este lucrul care mi se pare cel mai grav)
totalitarismul n-a stat numai in Ceausescu; el sta inca in multi romani... totalitarismul ca o conformatie a
gandirii profesionale, sta in multi arhitecti romani (si ma gandesc spre exemplu la faptul ca reactia la
totalitarismul demolator in cultura urbana risca sa devina, prin paseism, tot

 14
atat de totalitara si deci de daunatoare acestei culturi, care, prin natura ei, este, firesc, in miscare
continua de selectionare) si problema atunci, pentru noi, este de a implica aportul teoriei de arhitectura
si urbanism in exercitarea profesiunii noastre, in felul acesta arhitectii fiind constienti ce inseamna o
abordare critica; o critica de arhitectura pe care n-am avut-o din cauza actiunii puterii de dupa razboi;
dar n-am avut-o si din cauza inactiunii arhitectilor la un anumit moment dat, fapt care nu s-a intamplat
in aceeasi masura in Bulgaria, Cehoslovacia sau Polonia. Aceasta probabil ca ar fi starnit mult mai mult
interes, ar fi constituit un prag al cererii de calitate, chiar daca n-ar fi putut impiedica cu totul dezastrul
produs; ar fi pus mai multe intrebari, ar fi aparut mai multe raspunsuri, s-ar fi comentat mai mult, s-ar fi
putut face cat de cat ceva. in mod inevitabil, constituindu-se pe baza experientei si prin exercitiul
gandirii stiintifice, teoria (si deci implicit critica) se impune dincolo de intentie, deci dincolo de
mestesugul profesional, aportul sau tinzand, in conditii normale, spre o perfectionare, indeosebi in
sensul diminuarii arbitrarului, care in context totalitar (de lucru sub porunca sau exercitarea dreptului de
autor ca porunca) este distrugator pentru opera de arhitectura, (spre deosebire de opera de arta, unde,
prin hazard, poate insemna ceva, uneori chiar un ceva de exceptie). Spun acest lucru pentru ca problema
la care ma refer este, in primul rand, o problema de sinteza si deci de teorie a creatiei si in al doilea rand,
ea este o problema de limbaj, pentru ca cel care considera ca a face critica de arhitectura este ceva
foarte simplu greseste. Trebuie sa stii cui si cum sa adresezi aceasta critica; un autor, facand o analiza in
acest sens, se referea la faptul ca un critic de arta trebuie sa aiba disponibilitati foarte serioase pentru
cel putin doua din cele cinci limbaje pe care el le gaseste necesare in desfasurarea acestei activitati. Eu
m-as referi in treacat la importanta diferentierii, pentru noi, a doua limbaje: intr-un fel trebuie sa
vorbesti publicului - si avem nevoie de aceasta vorbire - si altfel trebuie sa se vorbeasca intre arhitecti.
Mi-am dat seama de acest lucru de-a lungul anilor. Un limbaj mai putin precis, un limbaj cu o anumita
ambiguitate, care se lasa mai mult in cursivitatea povestitorului, este mai atractiv pentru omul cu
educatie neprofesionala in domeniul respectiv. Dar intre profesionisti trebuie sa utilizam un limbaj strict
si foarte riguros stiintific. Or, mie mi se pare ca noi, arhitectii romani, suntem foarte mult in urma din
punctul de vedere al limbajului profesional. Limbajul nostru de discutie/dezbatere este acelasi pe care il
constatam a fi fost folosit, nu inainte de razboi, ci cu multi ani inainte de razboi; nu s-a schimbat de fapt
nimic, nu a evoluat nimic si lucrul acesta este foarte rau. Atunci ajungem sa purtam discutii constituite
din comentarii formal sofisticate, dar lipsite de sens, intrebari confuze dovedind multa ignoranta, o
informatie «usurica» si nu-1 putem acuza pe bietul student ca pune asemenea intrebare, chiar daca in
mod normal el ar trebui sa fie mai receptiv fata de ceea ce inseamna o informare de calitate in procesul
formativ al scolii. Deci acesta ar fi un prim reper de abordare a problemei in discutie: o metateorie ca
teorie a «indoielii» in arhitectura, necesara in ultima instanta. Al doilea reper ar fi formularea unui
pretext, cel putin; si citind un articol al lui Philippe Barriere, am gasit un interesant asemenea pretext. in
acest articol, intitulat Deconstructie si reconstructie, el spune ca: «Degenerarea exacerbata a formei
arhitecturale traditionale se vrea o subversiune a oricarei asimilari sau alienari, dar totodata si o trecere
dincolo de haosul distructiv si de fascinatia sa atragatoare. Este aceasta o arhitectura a insubordonarii.
Expresia sa poarta inca stigmatul crisalidei conceptuale si nu este decat un desen animat prin tehnica
simpla a unei scheme.». Sigur ca pretexte putem gasi suficient de multe, in contextul aspectelor pe care
le intalnim in momentul de fata in dezbatere, in literatura de specialitate, incepe din nou sa se
vorbeasca foarte mult de regionalism. Tot intr-o revista recenta de mare circulatie, arhitectura
americana din momentul de fata este apreciata ca regionalista; se mai dau si alte exemple. Lasand la o
parte, sa zicem, Franta, unde constatam de fapt un interes deosebit pentru o mare multitudine stilistica,
pentru multe cautari de tot felul, chiar atractie pentru influente aduse din locuri foarte diferite, eu cred
ca este evident ca aceasta imagine regionalista nu este definitorie pentru pretextul luat in considerare.
Dar, daca mergem in alte cateva tari, constatam ca arhitectura care se realizeaza in ultimii ani nu este
nationala, dar este a locului respectiv; pentru mine ramane un punct de referinta extraordinar ceea ce
fac elvetienii in domeniul arhitecturii: fie ca este vorba de un obiect foarte mic, fie ca este vorba de unul
mai mare, acel obiect este in mod deosebit tratat, rezolvat profesional, la scara si la nivelul de detaliere
al ansamblului respectiv, deci al locului respectiv. Al treilea reper ar fi acela impus de prezenta sau
absenta unui model, adica masura in care, in conditiile actuale, este sau nu este necesar un model. Or, in
general, se pare ca «modelul» este de fapt intr-un perpetuu proces de cautare si formare, cand manifest
declarat de un curent, (teoretizat mai mult sau mai putin sofisticat), cand infirmat in acelasi mod, de
catre un alt curent - pentru ca, si atunci cand curentul respectiv neaga ideea de model, el se manifesta
inevitabil printr-un model pe care il impune momentului respectiv, fie el constructivist sau
deconstructivist, formalist sau intelectualist etc. Johnson, cu cativa ani in urma, se referea la un concept
de opozitie care a starnit o oarecare discutie atunci: schimbarea arhitecturii sau «arhitectura de
schimb», incercand de fapt, in felul acesta, sa justifice nevoia de aparitie a unei alte arhitecturi, in fiecare
moment, tinzand intr-un fel, poate, sa-si explice o anumita perisabilitate, o perisabilitate ceva mai
pronuntata decat aceea pe care o cunoastem, definita istoric, ca produs sau obiect arhitectural de arta.
Barriere, referindu-se la acest concept, spune despre Johnson ca are inteligenta geniilor rare care
inventeaza idei noi, pentru a nu trebui sa raspunda la problemele lor. Un alt concept care apare cu
insistenta, cu privire la model, si care este comentat atat in revistele franceze, cat si in cele engleze sau
americane, se refera la situarea fata in fata a doua entitati care impun impreuna o noua entitate. in
fond, nu mi se pare extraordinara inventia conceptului, ci atentia care se acorda, prin el, unei situatii
«urbane»: un obiect de arhitectura si un cadru existent de arhitectura, aceasta stare «entre deux», cum
este numita. Ma gandesc la preocuparea bunicii de a gasi in lucrurile ei de mana «entre deux»-ul potrivit
situatiei pe care ea o imagina in arta broderiei si care particulariza un lucru sau altul. Nu este, oare, cam
acelasi mers logic ca idee, preocupare de principiu, desigur, care se impune prin aceasta in abordarea
urbanistica a arhitecturii si a ansamblurilor? Farmecul si rafinamentul realizarii nu constau tocmai in a
infaptui acest lucru? Acest «entre deux» devine un principiu care se vrea un model de a pune in aceeasi
opera concretul, pozitivul si negativul si, ma rog, atatea alte elemente in opozitie, fizica sau filozofica, cu
care se construieste, in timp, un spatiu urban. Exceland ca reiterare «moderna» a principiului
contrastului, modelul in cauza il preocupa pe Eisenmann, anuntat fiind ca subiect al viitoarei sale carti.
Nu este surprinzator: de fapt, arhitectura Iul Eisenmann este justificata de unele dintre conceptele lui
Derrida, chiar daca cei care il analizeaza pe Derrida spun ca acesta este influentat de arhitectura lui
Eisenmann. Si nu putem neglija un nou concept de actualitate in contextul afirmarii recunoscute sau
nerecunoscute a modelului in arhitectura contemporana, conducand spre ideea de particularitate: acela
al «utopiei realizate», cum o numea Baudrillard, aceasta constand de fapt in subordonarea obiectului de
arhitectura, in mod exclusiv, legilor de piata si imperiului semnului (a semnalarii, nu a semnificatiei!), a
ceea ce se defineste sub numele de «landmark», relevand interesul, inainte de orice, al celui care face
case, pentru «amprenta» proprie, bineinteles interes sustinut de investitor. Noi nu cunoastem inca
decat foarte putin ce inseamna conditia, sa zic asa, a pietei, a societatii capitaliste in dezvoltarea
arhitecturii, dar, prin cateva contacte pe care le-am avut in diferite comisii de avizare, am constatat chiar
si la noi interesul extraordinar al investitorului, sustinut cu asiduitate de catre un arhitect, in primul rand
pentru acest «landmark», adesea in conditia lipsei de profesionalism si a mercantilismului. Acest model
(in fond de data aceasta modelul este comportamental, de atitudine, cu consecinte in realitatea
arhitectural urbanistica realizata) conduce la descalificarea arhitecturii practicate. Astfel, prin insasi
demonstratia negativa, acest model sustine ideea de particularizare in opozitie prin arhitectura de
calitate care poate impune landmark-ul tocmai prin imaginea ei particulara de calitate.

 15

Al patrulea reper ar fi acela al dezvoltarii unei idei coerente despre «loc»

, care se refera, prin extensie, la locuire. Acesta este un lucru care m-a preocupat mai mult si am incercat
in general sa definesc conceptul de loc in raport cu diferitele modele conceptuale care s-au succedat de-
a lungul timpului in arhitectura si urbanism. As sublinia insa, in relevarea acestui reper, ca, daca luam in
considerare doua dintre cele trei modele urbanistice, asa cum le-a definit Francoise Choay (si care au
devenit fundamentale indiferent de moda, de curente), si anume modelul progresist, mai corect
denumit, conform celor intamplate ulterior, model functionalist, reprezentat de Le Corbusier si modelul
culturalist reprezentat de Camillo Sitte, doua modele care sunt foarte evidente in trasaturile lor si
contradictorii, constatam ca primul defineste locul ca produs al componibilitatii rationale deschise, in
timp ce al doilea defineste locul ca spatiu inchis: «inchiderea prin planuri verticale este esentiala
conceptiei locului» - spune un alt reprezentant al modelului, Unwin. Este foarte interesant ca, dupa anii
'70, aceasta controversa a evoluat in desfasurarea constructiei arhitectural urbane in sensul modelului
culturalist. Sigur ca ea a intampinat (si intampina la noi inca) rezistenta in sensul continuitatii spatiului.
M-as referi la acea idee pe care o critica si Camillo Sitte la functionalisti desemnand-o, inca de la
inceputul secolului, ca «boala moderna a izolarii»; ma refer la acest lucru pentru ca el reprezinta pentru
noi, in momentul de fata, un foarte mare risc arhitectul, pentru a-si impune «opera» (o impunere facila
desigur!), se detaseaza de tot contextul, fie prin distantare spatiala, fie prin plantatie, fie pur si simplu
prin ignorare. Comoditatea ignoranta in acest sens isi da mana astfel cu paseismul care nu accepta
dialogul in contradictie in detrimentul sit-ului. Oare aceasta este lectia lui Hollein sau Mayer la
Frankfurt? Eu cred ca aceasta este linia minima de rezistenta pe care se aseaza un arhitect prea slab sau
prea orgolios, chiar daca ne referim numai la atitudinea fata de loc, ca relatie intre situatia veche
constatata istoric si obiectul nou. Mie mi se pare ca arhitectura, in general europeana, are exemple
stralucite in care obiectul modern, al timpului respectiv, este «lipit» de arhitectura veche, intr-o
desavarsita contopire fara reproducerea stilistica si chiar nici dimensionala. in fapt, o asemenea solutie
conducand la o alcatuire care, desi este heterotopica, nu deranjeaza, care «nu sare in ochi» este mai
greu de gasit de catre arhitect, dar ea il reprezinta mai bine, ea reflecta rafinament in gandire si
maiestrie profesionala, opera fiind in astfel de cazuri mai bine insusita de oameni. In legatura cu aceasta
idee de loc, eu as mai atrage atentia asupra faptului ca in profesiunea noastra lucram inca foarte mult cu
imaginile noastre, proprii, mentale, ceea ce este firesc pana la un anumit punct. Apelam foarte rar sau
aproape deloc la imaginile, de fapt, pe care ceilalti oameni le au, in real, asupra arhitecturii pe care o
facem. Noi, arhitectii romani, nu avem o educatie a intelegerii si a patrunderii in imaginea celorlalti, de
fapt a celor care folosesc spatiul respectiv, si noi credem ca imaginea noastra este imaginea lor, ceea ce
le trebuie lor; or, studii facute foarte recent demonstreaza din nou ca nu este asa si ca ne inselam foarte
mult. Kevin Lynch a demonstrat deja, cu 30 de ani in urma, acest lucru si i-a «convins» pe marii
industriasi americani sa se lase cointeresati in renovarea spatiului urban in New York. El le-a demonstrat
foarte clar ca daca omul, cand se duce la fabrica sau birou, parcurge un drum interesant, productivitatea
creste cu 30%, iar daca nu e interesant, productivitatea muncii lui scade cu 30%. Ce am putea spune de
aceasta relatie in conditia oraselor noastre? Or, pentru a intelege acest lucru, noi trebuie sa luam in
considerare faptul ca structura pe care o concepem, ma gandesc la structura in sensul cel mai clar al
termenului respectiv, este «suportata» de oameni, de cei care o receptioneaza intr-un anumit mod.
Trebuie sa patrundem in acest «mecanism» de receptare, pentru a asigura acestora sentimentul locului
in spatiul urban locuit. Menirea arhitectului este in primul rand aceasta. Si, daca si «landmark»-ul este
asigurat, cu atat mai bine! Al cincilea reper pentru abordarea problemei particularitatii il constituie
nevoia unei teorii proprii, o teorie asupra careia eu am insistat inca de mai mult timp, cum spuneam,
printr-o succesiune de abordari insemnand aprofundarea - treptata - a unui sistem conceptual. in
legatura cu aceasta teorie, eu nu as preciza acum decat o anume concluzie, in sensul ca specificul nu
este un produs conjunctural si nici opera creata in sine. Deci nu este ceea ce se voia sa fie; el este creatie
decantata si confruntata continuu cu sistemul de referinta al societatii, supus selectiei de valoare ca
acumulare intr-un timp indelungat. Se demonstreaza faptul ca o veche biserica pe care o scoatem din
contextul ei, prin mutare, spre exemplu, reprezinta o operatie tehnologica meritorie, interesanta, dar ea
nu ramane o realitate specifica, ci doar o relicva a particularitatii locului respectiv; ea ramane un
document (dar doar atat!), fiind «curatata» de toate acele elemente caracteristice din imediata ei
apropiere, de «spatiul» ei. Este interesant de consemnat si faptul ca aceasta calitate de specific-
particular nu neaga, ci impune personalitatea creatoare pe care puterea totalitara nu o recunoaste.
Toate acestea sunt niste concluzii, in mare. Subliniez insa ca, prin demonstratia la care am ajuns, este
definit specificul ca o suma de trasaturi care se obtin intr-un context anumit, arhitectural-urbanistic,
candva, in timp, si ca, de fapt, arhitectul nu are nici un rost sa-si impuna realizarea unui «specific», acest
«specific» il vor constata unii candva, prin ceea ce ramane depus si pastrat. Arhitectul trebuie sa se
ocupe insa de particularitate, sa realizeze particularizarea spatiului, sa tina seama de context si de situl
construit sau neconstruit si sa dezvolte pe aceasta baza o desfasurare de idei, imaginatie artistica si
materiale care sa nu contravina, de fapt, nici realitatii unui program si nici ideii, care imi este foarte
aproape, de continuitate a spatiului. De ce imi este aproape aceasta idee? Pentru ca mi se pare ca multe
dintre orasele romanesti sufera prin lipsa acestei continuitati. Bucurestiul, ca cel mai mare oras al
Romaniei, este un exemplu extraordinar in acest sens; cu atat mai mult cu cat situatia este paradoxala:
orasul sufera de continuitate spatiala, desi datul sau, asa cum am spus de atatea ori, este continuitatea
spatiala. S-au facut case mari si case mici, in stiluri arhitecturale diferite: selectie, neoromanesc sau
modern, mai urate sau mai frumoase, fara a fi supuse unor reguli prea clare; au existat arhitecti talentati
care au lucrat, dar nu si-au realizat operatia completa de organizare, in nou si vechi, a unui spatiu. Nu s-a
fixat in spatiu un plan urbanistic in intregime: s-a realizat o casa si cu asta s-a terminat; a venit un alt
arhitect care a vrut sa-si impuna personalitatea, realizand acolo o noua casa, in baza unui alt plan
urbanistic, si iata ca azi nu putem cuprinde intr-un manual de compozitie urbana aproape nici un
exemplu de spatiu interesant, inchegat, in cadrul acestui mare oras care este Bucurestiul. Exemplul dat
de G. M. Cantacuzino, prin realizarea sa din cadrul Pietei Universitatii, a ramas unic si nimeni nu a vrut
sau nu a reusit sa-1 preia; un exemplu in primul rand de etica profesionala apoi de intelegere a unui
spatiu si de a te aseza in el. La noi, arhitectii sunt mult prea orgoliosi, vor sa faca opere extraordinare
complete; din pacate, in multe situatii nu ajung sa le faca si, pana la urma, ramane numai deteriorarea
spatiului respectiv. Acesta este motivul' pentru care tin la ideea continuitatii in timp si spatiu, adica la
constiinta faptului ca un oras nu poate sa traiasca doar prin istoria lui (prin renovarea a ceea ce exista)
fara a aseza alaturi si ceea ce trebuie facut acum, nou. Asa cum spunea Gutton, este o impietate pentru
un arhitect, oricat de mare ar fi el, sa-si impuna prestigiul si orgoliul pe Champs-Elysees, desi el trebuie
sa creeze in concordanta cu timpul sau, adecvat locului si situatiei. Or, tocmai aici este marea dificultate
a profesiei: intelegerea corecta a libertatilor pe care le permite locul respectiv si consumarea lor in
favoarea locului respectiv, nu in dauna lui; prin modestia reproducerii in cazul unei completari de fond in
unitate stilistica sau prin rafinamentul unei conveniente in care contrastul poate asigura unitatea de
ansamblu.

 La comentariul care urmeaza ar trebui adaugat in

elesul locului pe care il impune in literatura de specialitate ceva mai tarziu Norberg Schultz prin
conceptul de «genius locci», prin care se impune ideea ca «locul» nu inseamna doar un sentiment de
apartenen

i deci o condi

ie de existen

a «acolo», ci

i o exprimare mai mult sau mai pu

ţ
in conturata, dar suficient de explicita, pentru «acolo» spre in afara; deci «genius locci» inseamna cel pu

in particularitate

i, de fapt, adesea mult mai mult. Astazi, decantand esen

a comentariului lui Norberg Schultz in cunoa

terea pentru spa

iul in care traim, abordarea moderna a acestuia se refera la un proces continuu deformare

i transformare a ceea ce inseamna «genius locci» intr-un anume spa

iu. Referindu-ne astazi la un sit cu incarcare de «loc» (prin natura, prin istorie faptica sau construita, prin
valoare contextuala

i/sau analitica) depa

im cu u

urin

a (fara a ceda nonprofesionalismului) preceptele renovarii intocmai, pentru a accepta principiul renovarii
integrate sau al noului prin includere in context; se vorbe

ş
te,

i probabil vom accepta in curand (pentru ca deja au aparut realita

i in acest sens),

i despre principiul la care face trimitere Libeskind in sensul valorificarii sit-ului prin recreare: o recreare a
locului.

 16

(Comunicare la Simpozionul «100 de ani de la infiintarea Societatii arhitectilor romani»: consemnare

partiala - exclude ultima parte referitoare la conceptul de interventie in sensul promovarii particularitatii
locului care s-a desfasurat pe un comentariu de diapozitive.) Text publicat initial in revista «Arhitext
Design», numarul 4/1996.

Identitatea spatiului sub semnul paradoxurilor

Paradoxul 1 - Regula(mentul local de urbanism), ca generatoare de particularitate

Doina Cristea: Primul dintre obiectivele strategice ale Planurilor Urbanistice Generale de la Cluj, Iasi si
Bucuresti a fost cel al accentuarii identitatii proprii. Voi incerca sa lamuresc sensul dat acestui concept.
Plecand de la definitiile din dictionare si de la anumite texte care abordau sensul identitatii in urbanism,
am ajuns la concluzia ca identitatea, in ultima instanta, recognoscibila ca fiind a unui anumit oras (prin
extensie si a intregii tari), este formata atat din niste componente care vin din adancime, cat si din niste
componente create in sensul definitiilor postmoderne. intre componentele identitatii care vin din
adancime se situeaza, de exemplu, actiunea coerenta in timp a unor atitudini in raport cu ceea ce este
construit, in raport cu natura din jur, cu institutiile, cu modul de existenta a unor domenii de activitate,
realizandu-se o imbinare foarte speciala intre toate acestea si ceea ce este construit in mod vadit
constient de catre oameni. De exemplu, in aceasta identitate eu introduc si modul in care sunt asimilate
influentele externe. Acesta este diferit pentru fiecare caz in parte si pentru ca influentele vin din arii
diferite, si pentru ca reactia populatiei, a vietii asezarii fata de impulsuri exterioare, este diferita. In
aceasta identitate nu includ numai aspectele culturale, intrucat si inclinatia pentru anumite domenii de
activitate tine de ea. Ca aceasta identitate are radacini in trecut, este evident. Un exemplu clar in acest
sens se gaseste la inceputul secolului al XIX-lea in Moldova, unde, prin hotarare domneasca, s-a interzis
tinerilor boieri sa faca scoala in Franta. Acestia s-au orientat in consecinta spre Germania si Austria, spre
deosebire de cei Munteni, unde legatura a fost facuta in special cu Franta. S-au creat astfel noi diferente
culturale intre zone. Din combinatia rigorii germane cu o anume caracteristica a firii moldovenilor a
rezultat o calitate foarte speciala. Sa nu uitam ca multi din marii creatori, formatori de scoala, literatura,
limba, arhitectura, tehnica, au provenit din Iasi. Acest lucru este vizibil pana si in ultimii 50 de ani, cand
Iasii au pastrat capacitatea de a crea anumite scoli de gandire in diferite domenii. Nu intamplator,
regulamentul de constructie a Iasilor din 1899 era de o calitate absolut remarcabila. O comparatie cu
regulamentele actuale ale oraselor europene ne lasa sa vedem o sensibilitate si calitati in plus pe care
noi astazi aproape le-am pierdut. Aceste calitati au contribuit la asa-numita dulceata a Iasilor, care este o
trasatura de identitate si pe care o intalnim nu numai in literatura, dar si in stilul de viata ori in imaginea
orasului traditional si modern. Putem afirma ca, intr-o oarecare masura, aceasta calitate provine si din
regulamentul de constructii, cod cultural nascut in urma experientelor locului, care a impus volume
incizate, fara accente puternice de decor (balcoane, cornise etc.). Iar regulamentul a fost pastrat pana
dupa 1940, Biblioteca Universitatii din Iasi conformandu-se acestor cerinte. Orice regulament confera
orasului o imagine coerenta, imprima strazilor, cladirilor, cartierelor un anume caracter. Descoperind in
ce consta fateta identitatii Iasilor s-a cautat ca peste un secol regulamentul sa prelungeasca calitatile
celui din 1899. Sigur ca aceasta atitudine face parte din latura construita a identitatii, dar este
intemeiata pe intelegerea unor lucruri foarte concrete si care nu inseamna altceva decat o parte din
identitatea Iasilor. Arpad Zachi: Vad ca ati intrat destul de direct in subiect cu un caz concret. 1
Alexandru M. Sandu: Cu un caz concret, fiindca multe comentarii pot sa fie deschise prin analizarea unor
situatii concrete sau prin plasarea problemei in niste situatii concrete. Eu, insa, as face o observatie. in
general, termenul acesta de identitate, foarte utilizat in discutiile in plan cultural din ultimii ani,
indeosebi la noi in tara, este luat in consideratie intr-un mod nemotivat, restrictiv. El este privit pur si
simplu ca o calitate de valoare, fie ca se refera la o comunitate, la un spatiu, fie ca se refera la un anumit
comportament. Or, eu cred in primul rand ca termenul de identitate, prin esenta lui, trebuie despartit de
acceptul de bine, acceptul de frumos, acceptul de valoare pozitiva; si chiar daca termenul acesta de
identitate poate fi supus unei discutii, aprecieri de valoare, el poate sa aiba conotatii de urat sau de
frumos, de rau sau de bine. Un al doilea aspect este un lucru care pare paradoxal, si tocmai acest lucru
exprima contextul dialectic in care, de fapt, termenul defineste ceva. Este vorba de faptul ca termenul
de «identitate» are un «spatiu» de referinta de la general la particular. Si daca noi am lua in consideratie
numai extremele «general» si «particular», atunci sigur ca apare acel paradox la care ma refeream, in
sensul ca termenul de identitate poate sa reprezinte si o caracteristica de unicitate, dar si, dimpotriva, o
caracteristica comuna pentru un spatiu. Pentru ca, in planul generalului, a vorbi de identitatea unui
spatiu inseamna a vorbi de apartenenta acelui spatiu la o anumita categorie. Spatiul respectiv are
identitate prin faptul ca el apartine acelei categorii de spatii. La urma urmei, reducand generalitatea
aceasta: un spatiu caruia ii spunem strada si care poate sa fie foarte diferit de la un loc la altul, totusi,
este un spatiu care are o identitate, este o strada, apartine unei anumite categorii de spatiu. La cealalta
extrema, avem de-a face cu singularul, caracteristica, particularul la nivelul spatiului, si atunci vorbim de
faptul ca acel spatiu are o identitate proprie, unica, in sensul ca el este o strada altfel decat alte strazi. Si
iata cum putem, in conditiile acestea, sa vorbim de o identitate, care este cuprinsa intr-o identitate mai
larga, la nivelul generalului, si o alta identitate la nivelul esentialului, particularului. De aici apare o
intreaga discutie si interpretare care ajunge pana la simbol, simbolul globalitatii sau, dimpotriva,
simbolul particularitatii. Noi folosim si niste termeni care sunt derivati din identitate, cum ar fi «identic»,
care inseamna ca un lucru este la fel cu un alt lucru, deci apartine aceleiasi categorii. Asta inseamna o
regula. Si iata cum intelesul, de fapt, al rolului regulii in precizarea identitatii te conduce iarasi, in
contextul acesta, la paradox: la utilizarea regulii ca metoda de particularizare a unor spatii. Si, mai
departe, ne conduce la intrebarea: ce este uniformitatea spatiilor? Si, de aici, la: ce este spatiul
particular, identitar? Trebuie stabilita, totusi, o distinctie. Termenul de identitar se foloseste in legatura
cu acele trasaturi ale unui lucru, ale unui spatiu, care genereaza pentru spatiul respectiv nu o implicare
intr-o categorie sau o posibila implicare intr-o categorie, dar in mod obligatoriu evidentiaza o distinctie a
lucrului respectiv, o caracteristica particulara. in legatura cu acest lucru, Henri Lefebvre se referea, cu 40
de ani in urma, la modul de constituire a spatiului ca existenta a unei stari in cadrul teritoriului, si nu la
compozitia lui, facand distinctie intre spatiul izotopic, heterotopic si utopic. Spatiul izotopic era cel care
se constituie dintr-o repetare a acelorasi componente in baza aceleiasi reguli intr-o continua succesiune,
deci a acelei stari de uniformitate care se sprijina pe identitatea de clasa. Spatiul heterotopic este cel
care se constituie din componente diferite; ramane, insa, de discutat, daca acest spatiu este unitar sau
nu; in orice caz componentele sunt diferite, spatiile rezultate ca atare diferite, cu identitati proprii.
Eventual, intr-un succes compozitional, ne putem referi la aceste identitati particulare si la modul cum,
in aceste conditii, se realizeaza unitatea, deci o identitate globala. Ultimul, spatiul utopic, este o conditie
speciala a spatiului, in

 17

care nu mai functioneaza o regula a logicii normale, pentru ca lucrurile au o logica «nebuna». Exista,
insa, si in anumite situatii naturale, particulare ale locului, care creeaza stare «utopica» temporara
pentru un spatiu, dar care nu au de-a face, de fapt, cu identitatea acestuia.

Paradoxul 2 - Postmodernism si identitate inventata

A.Z.: Cand ne-am gandit la aceasta tema, am avut in vedere incriminarile venite atat din partea
comunitatilor locale, cat si din partea studentilor si chiar a arhitectilor legate de rolul urbanismului si al
amenajarii teritoriului. in ambele cazuri se acuza pierderea identitatii, nu a identitatii percepute, ci chiar
a acelei legaturi concrete cu anumite spatii sau locuri. De aceea cred ca generatia actuala este marcata
destul de profund de cateva din ideile acestei culturi postmoderne care, intr-o acceptiune optimista,
releva aceasta multiculturalitate, multi-identitate, dar care, de fapt, s-ar putea sa mascheze o pierdere
de identitate (diferentele care nu se mai sesizeaza) care duce la o anumita uniformitate, la o globalizare
generalizata. Care este rolul culturii in general pentru recuperarea, recastigarea sau marcarea acestei
identitati? A.M.S.: As retine din ceea ce ati spus, in primul rand, doua lucruri: termenul de identificare si
impresia de pierdere de identitate, pierderea identitatii. Mi se par importante in abordarea subiectului.
Vorbind despre identificare, inevitabil ne referim la relatia, la raportul dintre indivizi, comunitate si
identitate. Daca ne referim la un spatiu, prin identificarea spatiului respectiv de catre individ intelegem
ca individul respectiv percepe identitatea spatiului. Spatiul respectiv are, deci, o identitate, are o
anumita calitate. Identitatea nu este niciodata pe deplin desavarsita decat in conditia in care se produce
acest raport de identificare, apropierea intre spatiu si individ, insusirea de catre individ a spatiului
respectiv. De aici rezulta, in fond, preocuparea noastra pentru identitate si importanta identitatii
spatiului in existenta individului si a comunitatii in cadrul teritoriului. Desigur, este o relatie extrem de
complexa, in care intervin calitatea spatiului, lizibilitatea lui, contributia celor care au gestionat (creat)
spatiul respectiv, dar pe de alta parte intervine si calitatea perceptiei individului, a cunoasterii, a
informatiei pe care acesta o detine. Un individ cu o informatie restransa, traind intr-un spatiu foarte
inchis pentru mult timp, va percepe identitatea unui alt spatiu puternic nu ca pe ceva atractiv, ci ca fiind
stresanta. De aceea aceasta relatie este foarte complicata in perspectiva desavarsirii ei. Referitor la
celalalt termen, pierderea identitatii, formularea precizeaza deja un lucru foarte important, anume
faptul ca identitatea se constituie in baza unui proces. Identitatea este, in acest proces, un produs de
acumulare. Rare sunt situatiile in care un spatiu se defineste ca avand identitate in conditiile in care el a
fost realizat intr-un timp extrem de scurt. Piata San Marco, la care facem referinta datorita calitatilor ei,
identitatii sale particulare, asa cum o cunoastem astazi, a fost realizata pe parcursul a 240 de ani. A.Z.:
Rezumand, dumneavoastra reveniti, de fapt, la afirmatia teoriei sociologice conform careia identitatea
are un caracter construit si inventat. A.M.S.: Are un caracter construit si posibil inventat. D.C.: Mi se pare
ca sociologii scot din aceasta ecuatie pe cei care construiesc si inventeaza si cred ca identitatea, la scara
la care se refera, sa spunem, documentele europene, este un punct care trebuie inteles si protejat. Mi se
pare ca, exact la acest nivel, se uita faptul ca aceasta identitate este traita de niste oameni, aflati in
mijlocul ei, dar nu intotdeauna constienti de sensul ei. Aceasta identitate este un rezultat intr-un fel
natural a unei succesiuni de procese, dar care apartin unor oameni care se adapteaza in timp unor locuri
si ii traiesc valorile. Pe de alta parte, exista perceperea de catre altii a valorii de identitate, a anumitor
teritorii la scara mai larga. Ei percep aceasta identitate prin cunoasterea propriilor valori, dar si prin
intelegerea alteritatii. A reduce lucrurile numai la rezultatul unui proces, fara sa ne gandim la cei care
sunt implicati in acel proces, pare un lucru neterminat. in ultima instanta, identitatea mai bine sau mai
putin bine conturata a unor locuri, denota calitatea oamenilor. Cred ca ar trebui sa intelegem procesele
care se petrec in interiorul acestor doua sfere, cei care traiesc in mijlocul unei identitati si cei care o
percep din afara si sunt atrasi de ea. Este un fapt cunoscut astazi ca amploarea actuala a miscarilor
turistice este explicata si prin nevoia indivizilor de a trai experienta unui alt spatiu si de a-si intelege
astfel, mai bine, identitatea proprie. A.Z.: Iata ce spune Baudrillard: «Identitatea este un vis de o
absurditate patetica.». Ce parere aveti? A.M.S.: Sensul acestei afirmatii a lui Baudrillard se leaga de
inventia in planul identitatii, in sensul in care inventia este un scop dupa care alearga foarte multi astazi,
un scop obiectiv, dorit afectiv sau comercial, in sine. Dar este clar ca postmodernismul a starnit aceasta
alergatura, fara un anumit program, opunandu-se functionalismului, apeland la elemente formale ale
trecutului. Postmodernismul a cautat sa reimpuna sau sa refaca prin aceste elemente formale o
identitate, acest lucru ajungand uneori pana la inventie. in esenta, acel individ care a comandat o casa
arhitectului X, cunoscut pentru exprimarea sa postmodernista, a cautat in fapt identitatea.
Postmodernismul a exacerbat acest lucru, profitand de aceasta cautare a identitatii. Pentru ca, in urma
cu 25 de ani, in conditiile acelei societati care putea sa realizeze ceea ce-si dorea, a existat acel fenomen
numit la momentul respectiv «landmark», care justifica cautarea, legitimarea unei pozitii printr-o
identitate construita. Au fost firme care si-au construit, la propriu si la figurat, pe aceasta baza, identitati
comerciale de renume. La urma urmei, lucrarea manifest a postmodernismului, cladirea Portland a lui
Michael Graves nu a fost altceva decat realizarea dorintei de manifestare a acestui «landmark, de
afirmare a identitatii. In aceste conditii, avem de-a face exact cu ceea ce spune Baudrillard: are loc
inventia identitatii. La fel, si comunismul a urmarit inventarea unei identitati si impunerea unei identitati
unor anumite comunitati. in esenta sa, chiar daca in practica lucrurile au stat cumva altfel, ideea
centrului civic, care a fost la moda in tara noastra in anii '70, nu era altceva decat cautarea unei identitati
noi la nivelul comunitatii, de fapt impunerea unei identitati. La urma urmei, orice regim autoritar se
manifesta in mod paradoxal neinteligent prin impunerea unei anumite identitati, de cele mai multe ori
contrafacute. Avem de-a face cu o identitate inventata. Inventia este posibila in domeniul acesta al
constituirii identitatii, pentru ca, la origine, orice identitate este inventata, preluata; dar astazi o astfel de
actiune este un act de mare risc. Cum am spus, multe din identitatile foarte vechi in societatile umane
au fost inventate, devenind obiceiuri. Au fost insusite! Dar in perioada moderna apare aceasta inventie
silita a identitatii care, in mod normal, construieste o identitate falsa sub forme foarte diferite. in anii
'70, erau la moda - in Franta - statiunile care, in spatiul arhitectural-urbanistic nou-construit,
reproduceau spatii din orasele italienesti. Era crearea unei identitati false, generata de un interes
comercial. Astfel de identitati raman neinsusite, se darama in timp. Sa ne gandim din nou la
postmodernism: din identitatea clasicist-modernista a lui Krier s-a reconstruit rigoarea compozitionala,
fara de care, culmea, insasi deconstructivismul nu ar fi putut exista; din identitatea (inventata desigur!)
ilogicului stilistic al lui Venturi a ramas nastrusnicia ruperii regulii, tratata uneori, in arhitectura moderna
ulterioara, cu multa eleganta. Dar din identitatea «dreptului la coloane pentru oamenii simpli» (o
motivatie cu iz proletcultist!) ce a ramas? Serios, nu a ramas nimic! A ramas, totusi, ceva: kitschul
arhitectural practicat in arhitectura contemporana (la noi, din belsug, dar si prin alte parti) ca o cautare
de identitate de catre o categorie de semeni ai nostri, parveniti. D.C.: Daca ne intoarcem la prima
definitie, aceea a identitatii care se construieste si se inventeaza, eu as face diferenta intre «a construi»
si «a confectiona».

Paradoxul 3 - Recursul (in anulare?) la cultura

A.Z.: Ajungem, acum, la legatura dintre cultura si identitate culturala... D.C.: Eu am ramas surprinsa
vazand un film la televiziune care arata una din celebrele piete postmoderne dintr-un oras american,
Piazza d'Italia, care avea, in momentul realizarii, un mare rasunet in toata lumea si care este, in
momentul de fata, locul de adapostire al celor fara locuinta. A.Z.: Gestul lui Venturi a avut consecinte
foarte mari in toata cultura postmoderna, iar cartea sa, Contradictie si complexitate in arhitectura, a
marcat trei decenii de teorie. A.M.S.: Din tot ce a fost postbelic, curentul care mie mi se pare cel mai
interesant, substantial, dar in acelasi timp cel mai contorsionat, cel mai plin de dezacorduri si cel mai
supus dezbaterii este postmodernismul. De altfel, nu este intamplator ca postmodernismul a

 18

produs foarte mult. Este adevarat ca o mare parte a arhitecturii produsa in contextul sau este de calitate
proasta, dar, in acelasi timp, exista si o arhitectura de o foarte buna calitate. O parte din fondul construit
al oraselor din Europa occidentala, distruse de timp sau de razboi, depasind functionalismul, in zonele
lor centrale s-a inchegat in baza postmodernismului. La Lyon, zona centrala este definita astazi foarte
clar: astfel, cladiri din anii '70, '80 intra desavarsit in frontul construit fara a fi niste simple reproduceri.
Pe de alta parte, postmodernismul a starnit mult mai multe discutii decat alte curente, pe de o parte
datorita, dintru inceput, recursului reproductiv la trecut si, pe de o alta parte, mobilitatilor, exceselor. Au
fost insa discutii producatoare de concluzii interesante. A.Z.: Postmodernismul este mai degraba o stare
de spirit decat un curent. A.M.S.: Nu poate fi privit in sine ca un curent: el se incadreaza intr-o stare de
spirit de ansamblu. E o referinta la cultura. in fond, identitatea este o demonstratie de cultura, dar pe de
alta parte identitatea nu se poate construi intr-un sens valabil, de calitate, decat sprijinindu-se pe
cultura. Pentru ca acea identitate falsa este, de fapt, produsul unei stari de incultura. A.Z.: Acesta este
paradoxul celor care au teoretizat curentul postmodern, dar care au ajuns la acel relativism cultural in
care conceptele sunt negate, golite de substanta, cele care resping premisele rationaliste si universale si
as cita din acelasi Baudrillard: «multi sustin ca postmodernismul este implicat in dezintegrarea ordinii
simbolice moderniste, neaga existenta tuturor universaliilor, neaga filosof ia sinelui transcendental, pe
motiv ca discursul si categoriile referentiale ale modernitatii -comunitatea, statul, utilitatea claselor
sociale - nu mai sunt potrivite pentru descrierea capitalismului dezorganizat la care asistam acum. in
schimb, postmodernismul instituie o noua cultura a paralogismului, a imaginatiei, ingeniozitatii,
dezacordului, a cautarii paradoxului si tolerarii incomensurabilului, se caracterizeaza printr-o
multiplicare a universurilor de viata.». Si ma intorc la discutiile cu studentii care nu-si gasesc identitatea
in aceasta lume multiculturala, a informatiei, a mass-mediei, a imaginii virtuale si care, mai grav, nici nu-
si mai pun problema identitatii, nu mai au repere si nici nu le cauta si, cu atat mai putin, nu si le
inventeaza. A.M.S.: La o emisiune de televiziune recenta, un profesionist cunoscut in cinematografie,
care lucreaza cu studentii, facea urmatoarea observatie: acesti studenti nu cunosc filmele lui Tarkovski
sau altele, dar in schimb studiaza cinematografie, studiaza regie, operatorie si ei merg direct la inventie,
vor sa inventeze. Dar cum sa inventezi o situatie, daca tu nu cunosti ce s-a inventat mai inainte, daca nu
ai in minte, din istoria acelei preocupari cateva celebre asemenea realizari? Tot asa dupa cum Picasso,
de exemplu, este cunoscut mai ales prin ultima parte a creatiei sale - chiar pentru un student de la arte
plastice, acesta ramane uimit daca priveste un Picasso dintr-o perioada mai timpurie, aceea a unei
perfectiuni figurative. Aceasta este situatia si la noi in formatia arhitectului. Studentii alearga dupa
aceasta inventie fara a trece prin ceea ce inseamna experienta trecutului. Eu am criticat una din scolile
de arhitectura din tara care ne prezenta o serie de proiecte destul de interesante ideatic in planul
modernitatii, moderne, dar cand analizai acele proiecte, cand incercai sa le fixezi intr-un sit real,
constatai ca proiectul respectiv iese din scara sau are niste componente care nu «merg» intre ele. Cred
ca acei studenti nu erau trecuti printr-un atelier de formatie clasica, nu aveau exercitiu, subliniez, de
formatie clasica, nu clasicista. Identitatea, astazi, nu poate fi generata de clasicism, oricat de perfecta ar
fi reproducerea unei opere din trecut; ea, identitatea, este conditionata insa de gandirea clasica, chiar
atunci cand nu rigoarea este in  joc, ci intuitia. A.Z.: Dar moda nu este a scolii, ci a societatii de azi.
A.M.S.: Sunt de acord. A.Z.: insa acesti teoreticieni ai postmodernismului dau dovada de o cultura
remarcabila. A.M.S.: Deconstructivismul, atat cat a existat el in putinatatea exemplelor reale si mai mult
in domeniul teoriei si al studiilor de proiect, nu ar fi fost posibil daca in prealabil nu ar fi fost acel
modernism de buna calitate, acel Krier care sa explice de ce intr-o compozitie pe principiile clasice ale
echilibrului, simetriei, unitatii poate sa apara la un moment dat o «eroare», valabila compozitional.
Pentru ca deconstructivismul nu este o gandire intamplatoare; el impune, schimba logica prea bine
cunoscuta cu o alta. Dar aceste lucruri sunt firesti. D.C.: Totusi, generatia actuala il redescopera pe
Gordon Cullen cu Townscape, care se reediteaza si se raspandeste pentru ca, asa cum a spus un
important critic de arhitectura american, Hitchcock, pentru generatia actuala care traieste in lumea pe
care o stim, noutatea este trecutul mai apropiat sau mai indepartat care il imbogateste cu experienta.
Christopher Alexander a avut un experiment prin anii '80 la San Francisco, in care a incercat, cu grupuri
succesive de studenti si asistenti, sa creeze un spatiu urban cu identitate, percepand diferenta dintre
orasele americane din acel moment si cele europene, in care o anumita incarcatura de istorie, de cultura
au dat o identitate pe care orasele americane nu o aveau. Si a incercat din interior experimente, cu niste
reguli care, din aproape in aproape, sa refaca procesul de constituire a unui tesut urban, lasand libera
sensibilitatea, fantezia, in limitele unor jaloane. A.M.S.: Dar tot ce a pus Cristopher Alexander la baza
determinarii spatiului, in cautarile urmarind diversitatea si stabilitatea produsului arhitectural, prin
studiile si experimentele lui a accentuat rolul identitatii culturale a comunitatii respective. De aici a
pornit, si este important, indiferent de rezultatul final, practic, in care s-a cam incurcat. Identitatea
culturala a comunitatii trebuie luata in slujba conceperii spatiului, spatiu care, odata conceput, isi
dobandeste o identitate, identitate care intra din nou in ansamblul cultural al identitatii culturale a
comunitatii respective. D.C.: Absenta jaloanelor mari culturale in acest experiment si neancorarea
regulilor compozitionale in identitatea locului au provocat esecul partial al experimentului, pentru ca nu
a ajuns intentia acestor oameni foarte tineri ca, din aproape in aproape, dandu-si stafeta, sa
construiasca asemenea unor generatii succesive un anume tesut urban. Au lipsit niste jaloane majore.
Este si astazi valabila legenda lui Anteu. isi castiga fiecare generatie puterea atingand zeita Geea,
revenind astfel la niste date de constructie ale personalitatii proprii care intra in acest amalgam special
al identitatii. Si asta se face, sigur, prin cultura.

Paradoxul 4 - Arhitectul / urbanistul, un creator cu sau fara identitate

A.Z.: Cum vedeti relatia cu locul, cadrul natural? Revenind iar la dezorientarea acestei generatii marcata
de mentalitatea postmoderna, cred ca ii vine si mai greu sa poata sa identifice, sa descopere acea
identitate a unui teritoriu. A.M.S.: in primul rand, te referi si la creatori, si la natura, si la loc... A.Z.: Mie
mi se pare ca una din componentele importante in aceasta constructie care este identitatea culturala
este locul. A.M.S.: Sunt aici cateva puncte de vedere de exprimat. in primul rand, faptul ca, vorbind
despre un arhitect ca persoana chemata sa conceapa un spatiu, sa-1 completeze, sa-1 defineasca,
arhitectul, ca si urbanistul, are, in mod sigur, nevoie de talent. Pe langa asta, are nevoie si de
cunoastere. Daca cu multi ani in urma era vorba numai de talent, acum este vorba de a adauga
cunoasterea. in timp, arhitectul, pentru a fi acel creator de opera, are nevoie el insusi de identitate
proprie, ceea ce, dincolo de talent, inseamna mai mult. Avem de-a face cu arhitecti talentati, care
cunosc, care produc lucrari, multe dintre ele valabile, dar care sunt sedusi in fiecare moment de un alt
curent, de un alt mod de exprimare. Ce putem spune despre un asemenea arhitect? Ca simte foarte bine
momentul, simte stilul acesta, la moda acum, nu il interpreteaza, dar e foarte talentat in a-l reproduce.
Si iata cum, de fapt, de la talent ajungem la o apreciere care are o anumita tenta denigratoare; aceasta
in opozitie cu un alt arhitect cu talent si cunoastere, dar care are si simtul eului in optiune, care are
amprenta, care nu ramane inchistat in aceeasi imagine arhitecturala, evolueaza, dar ramane
recognoscibil, ramane el insusi. Acesta este arhitectul care are identitate. Din pacate, tinerii nostri nu
inteleg acest lucru si atunci ei alearga si incearca sa puna in fiecare lucrare tot ceea ce este la moda in
momentul respectiv. Si apare aceasta stare, in cel mai bun caz, de identitate falsa. Identitatea este
legata de o anumita regula, de un anumit principiu, principiu de esenta care trebuie asumat, chiar daca
acel principiu se poate configura in modalitati diferite in raport cu contextul. Eu fac o diferenta intre o
identitate naturala a spatiului si o identitate construita a spatiului. Alta este legatura de factura
ancestrala intre identitatea indivizilor din locul respectiv, acumulata in raport cu situl respectiv, in timp,
si alta este relatia de cunoastere, de investigatie, de informare asupra sitului respectiv. in ultimii ani, si la
noi in scoala au capatat importanta cercetarile premergatoare proiectului, referitoare la sit. Extrem de
rar, insa, am putut sa constat o relatie exprimata efectiv intre obiectul produs sau spatiul produs si situl
existent in prealabil, astfel incat obiectul respectiv sa intre in identitatea sitului. Desi analiza este facuta
corect, desi analiza ajunge la niste concluzii foarte clare. Este si acesta un paradox in acest proces de
formatie. Faptul ca studentul a

 19

invatat sa descopere niste componente de identitate la nivelul sitului, dar fie nu stie ce sa faca cu ele, fie
nu stie sa le transpuna in proiect sau pur si simplu le ignora. Aici este un defect al indrumarii noastre. E o
ruptura in mentalitate. A.Z.: Sunt, totusi, si exceptii fericite de la aceasta «regula», si as da ca exemplu
casa lui Radu Cocheci de la Cluj, o constructie moderna, foarte aparte de restul caselor din zona, dar
care, totusi, pare «din acel spatiu». Cand am parcurs-o, am vazut ca sta acolo foarte bine si am acceptat
ca e acolo de cand lumea. A.M.S.: Sa ne gandim la urmatoarea situatie: in contextul, spre exemplu, al
zonei culelor, se construieste o casa foarte supla, diafana, transparenta, care ar putea fi o reusita
arhitecturala in sine; numai prin aceste caracteristici ea se poate distruge ca opera de valoare? Intra ea
in identitatea respectiva a locului? Pe de alta parte, intr-o discutie referitoare la compozitia spatiului,
apare si termenul sau procedeul de contrast, destinat asigurarii unitatii de ansamblu. Sa ne gandim la
acelasi exemplu dat mai inainte. Problema este a ponderii si a rafinamentului, in masura in care acel
element contrastant este suficient de amplu ca sa se simta, dar suficient de minor ca sa nu «sparga»
locul respectiv si caracterul lui in masura in care el este sustinut de o gandire a locului. El intra doar si
completeaza si astfel, posibil, subliniaza tocmai identitatea ansamblului respectiv. Un spatiu, care nu ar fi
fost clar ca identitate, prin acest element de contrast castiga. Este un lucru de rafinament, este un
procedeu tehnic folosit cu rezultate deosebite in alcatuiri spatiale, compozitii urbane de mare prestigiu.
A.Z.: Eu cred ca aici intervine cultura profesionala. Nu poti sa atingi aceasta tensiune care exista, aceasta
dinamica a locului respectiv fara sa fii sprijinit de o cultura profunda. D.C.: M-as intoarce la intrebarea de
dinainte, in legatura cu peisajele naturale. Exact cultura este cea care permite accesul la ceea ce Rosario
Assunto numeste metaspatializare, ceva care sublimeaza gesturile unui sir lung de generatii care au
locuit acolo si au lasat amprente atat in transformarea peisajului, cat si in adaugarea siluetei construite
in peisaj. Or, intelegerea faptului ca exista un palier superior a ceea ce este vizibil tangent, care
transcende, intra in sfera informatiei, nu este nou. inca din Antichitate, marii creatori au lucrat, si textele
lasa sa se vada acest lucru, cu o dubla informatie, informatia pentru publicul neavizat, care priveste si
admira, dar si informatia pentru privitorul avizat, care are repere de comparatie, care are un anumit
rafinament suplimentar. Recursul la aceasta dubla lectura mi se pare ca ajunge din nou la cultura. A.Z.:
Antropologia culturala discuta foarte mult despre zone culturale. Si asta la trei nivele; doua dintre ele ne
intereseaza mai ales. Un prim nivel se refera la modele de comportament, de invatare - aspecte ale
culturii care actioneaza sub nivelul constiintei, precum nivelul gramaticii si al sintaxei. Putem discuta de
o anumita sintaxa la nivelul tesutului urban, dar si extins la nivelul unei structuri a teritoriului. Celelalte
doua nivele se refera la modele de gandire si modele de perceptie, determinate cultural. Si as aduce aici
in discutie acele tinuturi de la noi, cunoscute sub denumirea de tari (Tara Oasului etc), ca zone culturale.
E important, pentru ca atunci cand discutam de regiuni, ele au mai ales o conotatie administrativa. Cand
discutam de tinuturi, ele au acea incarcatura culturala, determinata geografic. D.C.: Extrem de
interesanta mi se pare experienta franceza, bazata pe niste studii complexe, care au adus in prim-plan
nuantarea a ceea ce inseamna regiunile Europei, prin discernerea unor teritorii, tinuturi care-si trag
identitatea din insumarea mai multor aspecte, de la cele geografice, morfologice, cele ale experientei in
ocuparea teritoriului, pana la cele care creeaza bazinele de munca sau anumite particularitati culturale.
Mie mi se pare relativ dificil, riscant, sa formulezi caracterizarea identitatii unei regiuni, a unei tari, fara a
avea in planul secund toata aceasta diversitate care, in ultima esenta, se transpune in peisajele
culturale. Nu intamplator sunt tari care, la scara unor regiuni, si-au definit tipurile de peisaj cultural, de
exemplu Valonia.

In loc de concluzie - Multi-identitate si inter-identitate

A.Z.: Reusim, in cazul nostru, sa gasim o identitate la nivelul teritoriului? A.M.S.: Fara discutie. Depinde,
acum, cat de mare este acest teritoriu, care este acest teritoriu, care sunt limitele teritoriului. Este o
problema de percetie in spatiu si timp. Ajungi, astfel, la un alt aspect important, cel al unitatii de
identitate. Identitatea nu poate fi decat unitara, nu poate fi disparata. De aceea ajungem la termenii
folositi de inter-identitate si multi-identitate. Sunt doua lucruri foarte diferite. Multi-identitatea
inseamna un loc, un teritoriu in care distingem foarte clar o compartimentare a acelui teritoriu prin
identitati diferite, fie ca ele sunt determinate etnic, fie in alt plan. Discrepantele raman si nu putem vorbi
de o identitate teritoriala decat in sensul tocmai al acestui conglomerat. in timp ce inter-identitatea
este, de fapt, produsul unui «mixtum compozitum» (evidentiind o calitate, alta decat cele ale
elementelor componente luate in parte), care pe parcursul existentei isi construieste o identitate pe
baza unor caracteristici provenind din diverse parti ale comunitatii respective. Si acest lucru mi se pare
interesant, fiindca pune in evidenta, asa cum discutam, relatia intre individ si mediu, intre elemente si
intreg. D.C.: Mi se pare extrem de important ca studentii sa poata face cat mai multe calatorii, sa
cunoasca aceasta tara, pentru ca altfel nu simt aceste diferente, nuantari. Daca nu simt diferentele, dar
si legaturile, nu isi pot construi apoi reperele interioare pentru viitoarea creatie. A.Z.: Putem vorbi, in
cazul Bucurestiului, de o identitate? A.M.S.: Este un exemplu la care m-am gandit in cazul multi-
identitatii. Am sustinut de mult timp ca Bucurestiul nu este oras occidental, nici oras oriental. Tocmai de
aici rezulta ceea ce este interesant la Bucuresti. Dar si aici apare un paradox - multi dintre noi simt
Bucurestiul ca un oras cu identitate foarte puternica, insa majoritatea strainilor, cand vin la Bucuresti, il
simt ca pe un oras fara identitate. Aceasta pentru ca se exprima in sensul recunoasterii multi-identitatii,
fiind alcatuit din parti, fiecare cu identitati locale. Noi, care traim aici, ca si cei care vin des, simtim multi-
identitatea in care se integreaza. De aici trag concluzia ca trebuie raspuns la urmatoarea intrebare, de
fiecare data atunci cand se construieste ceva in Bucuresti: cum contribuie interventia respectiva la
realizarea sublinierii acestei integrari. Pentru ca, in aceste conditii, modernizarea Bucurestiului nu este
un proces curent, ca intr-un alt oras. Aici, cu mult rafinament, trebuie cautate acele mijloace prin care se
poate realiza aceasta integrare inter-identitara, fara mixtiuni identitare, treceri de identitate, transfer de
identitate, centre de identitate etc, toate insemnand utilizarea mijloacelor si procedeelor pe care
compozitia urbana inteleasa, si nu ignorata, ni le ofera. S-ar reusi conturarea unei identitati pregnante si
caracteristice. Se pot trage unele concluzii interesante pentru indrumarea procesului de modernizare in
sensul unitatii de convenienta, al intreteserii diferitelor parti, al diversitatii in unitate, al secventialitatii
in continuitate. Este greu de inteles acest lucru? Se pare ca da! Chiar pentru profesionistii formati pentru
a interveni! Se impune mult rafinament, atat la scara obiectului arhitectural, cat si la scara ansamblului,
dar indeosebi a ansamblului urban. Aceasta este unica sansa a Bucurestiului de a-si arata si valorifica
premisele in favoarea unei identitati europene exceptionale, in care noul nu este aruncat in afara sa, ci
este realizat in interiorul sau, in intregul sau (unde dincolo de orice spirit practitionist, si de fapt tocmai
in sensul acestuia, este inca mult loc pentru nou). Am fi avut astazi o asemenea imagine de marca a
Bucurestiului, cum este astazi cea a Bisericii Italiene, daca societatea bucuresteana din anii '30 ar fi
inteles altfel lucrurile? A.Z.: Ar trebui realizat un studiu care sa releve aceste identitati si sa afle in ce
constau ele. A.M.S.: Acesta este un studiu de principiu. Dar cand se realizeaza o casa, toti discuta casa
respectiva pe elevatii in locul respectiv. Nu are importanta. Cred ca mai important este cum se vede
aceasta casa, cum apare in imaginile de suprapunere, de unde se vede, cum se combina silueta casei cu
altele care apar si astfel se realizeaza aceasta integrare. De acest lucru este nevoie, nu a judeca in sine
casa, cel putin ca nivel de abordare urbanistica. (Convorbire cu prof. dr. arh. Doina Cristea si prof. dr.
arh. Alexandru M. Sandu, realizata de Arpad Zachi.) Text publicat initial in revista «Arhitext», numarul 9-
10/2003.