Acolo unde-n Argeș se varsă Râul Doamnei

Și murmură pe ape copilăria mea,

Ca Negru-vodă, care descălecând venea,
Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.

Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă,

Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strâmtul ei hotar
De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă. (...)

Las altora tot globul terestru ca o minge,

Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun,
Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.

Și tot visând la vremea când înfloriră teii,

Pe când îmbracă țara al iernii alb suman,
Să deslușesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri depărtate sunându-și clopoțeii.(...)

Ion Pillat, Ctitorii

Poezia Ctitorii, de Ion Pillat, este o impresionantă confesiune lirică, axată,

în spiritul tradiționalismului, pe tema trecerii ireversibile a timpului, mizând pe
afirmarea specificului național și pe o restituire a atmosferei rustice.
Versurile sunt reprezentative pentru tradiţionalismul poetului deoarece
realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia Florica), casa părintească,
universul rural şi împrejurimile casei, natura câmpenească însufleţită de
amintirile copilăriei. Acest spațiu sacru este conturat de imaginile vizuale ale
unor spații largi ce includ elemente geografice emblematice: locul de revărsare
al Râului Doamnei în Argeș, colinele, Negoiul. Epitetele viile de aur, nuci
bogați, livezile de prun, metafora al iernii alb suman, comparația ca banii dintr-
o salbă - toate  redau ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai
urmaşului, care poate reînvia trecutul în amintire. Existenţa naturii era eternă, în
opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în poezia lui Ion Pillat, natura
devenind solidară cu omul.
 Formarea etapei copilăriei sale este comparată cu primul descălecat al lui
Negru-vodă, fondatorul și primul domn al Țării Românești. Planul trecutului
este deschis și din el autorul renaște, în stilul aceleiași poezii tradiționaliste,
figuri legendare, care sacralizează locuri și timpuri.
Intensitatea maxima a trăirii patriotice și nostalgice este atinsă în versurile
care compun imaginea statornică a poetului în paza pridvorului străbun, pentru
care dă la schimb tot globul pământesc ca o minge. Pământul întreg este redus
dimensional și valoric, în raport cu valoarea ontologică a universului natal.
Poetul este urmaşul care eternizează în creaţia sa acest areal românesc.
Expresivitatea poetică de tip tradiționalist se evidențiază la toate nivelurile
textului. La nivelul fonetic şi prozodic, se remarca muzicalitatea data de rima
îmbrățișată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe.
La nivelul morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul
trecut şi planul prezent evocate în poezie; verbele la imperfect și la perfectul
compus (venea,închis-am, am rămas ) susţin narativitatea din planul trecut;
verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire (se
varsă, murmură, las, îmbracă), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului
(se atinge, piere).
La nivelul lexico-semantic, poezia se remarcă prin prezenţa elementelor
populare (salbă, pieptar, pridvor, suman), cu rolul refacerii atmosferei tipice
trecutului.

Se caracterizează prin ataşament faţă de valorile trecutului, prin redescoperirea spaţiului

rural şi a tradiţiilor.