Înterpretarea poeziei “O motocicletă parcată sub stele” de Mircea

Cărtărescu
Opera „O motocicletă parcată sub stele” tratează temele literaturii într-un mod parodic.
Astfel temele precum, dragoastea imposibilă și neîmplinită, singurătatea și motivul aspirației către
ideal sunt atribuite într-o manieră fantastică unui obiect, motocicleta.

Titlul conține o imagine vizuală, care este compusă dinr-o motocicletă și un peisaj nocturn,
romantic și singuratic, „parcată sub stele”. Prin acestea se fixează conținutul operei, anume
motocicletei, căruia i se atribuie aspirații și emoții umane.

Poemul este structurat ca un monolog lung, contsruit într-un mod ironic, cu personificări
atribuite motocicletei, care se prezintă în trei secvențe lirice.

În prima secvență, autorul ne face cunoștință cu modul de înterpretare prin alegorie, în versul
“sunt o motocicletă parcată sub stele”. Remarcăm niște repere spațiale din mediul cotidian, orășesc
(“vitrina unui magazin” , „gang”). Întâlnim motivul singurătății exprimat în mod direct prin
afirmația motocicletei “mă simt singură” și motivul aspirației spre ideal, care este sugerat și reflectat
prin “galaxiile” din oglinda retrovizoare” , știind că ele sunt acolo și care sunt relativ posibil de a fi
văzute, dar în același timp atât de greu să le atingi, să le ajungi. Poemul ne prezintă într-un mod
fantastic, dorința unui obiect inanimat de a putea experimenta sentimentele umane, cel mai principal
fiind iubirea.

În a doua secvență din nou întâlnim dorința arzătoare a motocicletei de a simți dragoste,
printr-un scenraiu creeat de ea în care aceasta își închipuie că iubește un prelungitor. Prin repetarea
conjucției “dacă”, care accentuează imposibilitatea îndeplinirii acestei dorințe de a iubi prin
enumerarea obstacolelor ce au fost puse în calea sa(“dacă aș putea iubi”, “dac-ar vrea”, “dac-aș avea
degete”, “dac-aș putea să trăiesc”).

În ultima secvențe avem parte de niște previziuni sumbre cu pivire la sfârșitul motocicletei
(“curând am să mor și n-am făcut nimic în lumea asta”) și prezența unei monotonii (“dimineața o să
mă încalece iar, or să-mi sucească ghidonul, or să mă ambreieze”). Descrierea peisajelor sunt
realizate într-un mod romantic, iar împreună cu mărturisirea motocicletei de la final („asta e
consolarea mea, meseria mea, e dragostea mea. Pentru asta merită să fii singur”) sugerează
înțelegerea și acceptarea destinului motocicletei.
 În operă observăm câteva nuanțe postmoderne, care îi conferă originalitate acesteia.
Remarcăm prezența unor termeni nepoetici, precum cei de nuanță tehnică (“bobină”, “cilindrii”,
tuburi catodice”) și cei colocviali (“gang”, „ghivece”, „viermi”, „sârmă„). De asemenea, ortografia
și punctuația nu se încadrează în normele literare( începerea versurilor, dar și a enunțelor cu
minusculă, la fel și substantivele proprii) , acestea după părerea mea este un mod original de
exprimare și atrage atenția cititorului.