Utilitatea

Caracteristica de baza, definitorie, a bunurilor si serviciilor este aceea ca ele sunt utile omului, lucru care se dovedeste cu
ocazia consumului lor propriu-zis, a utilizarii in diverse scopuri sau a simplei posesii.

Definirea si formele utilitatii

Fiind preluata in economie din filosofie, respectiv psihologie, notiunea de  utilitate a unui bun se defineste ca
fiind capacitatea acestuia de a crea satisfactie in urma consumului, utilizarii sau doar posesiei.

In stiintele economice, utilitatea se raporteaza intotdeauna la o anumita nevoie pe care bunul in cauza, prin caracteristicile
sale intrinseci, este in masura sa o acopere, oferind astfel placere sau satisfactie purtatorului acesteia. De asemenea, satisfactia se
raporteaza la o singura persoana, unul si acelasi bun putand avea pentru consumatori diferiti utilitati total diferite (in functie de
intensitatea nevoii, de gusturi si preferinte, de sex sau varsta, de faptul daca se dispune sau nu de bunuri complementare sau
substituibile etc.).

Functia de utilitate este o functie (in sens matematic) ce exprima relatiile existente intre marimea utilitatii si cantitatea
consumata din una sau mai multe marfuri. In economie, o astfel de functie se considera a fi:

        continua, trecerea de la un nivel la altul al utilitatii facandu-se prin parcurgerea tuturor valorilor intermediare (ceea ce
in realitate nu se intampla intotdeauna asa);

        dublu diferentiabila, derivata prima si secunda avand semnificatii economice diferite si clare (dupa cum se va vedea
imediat);

        definita pentru valori nenegative, realitatea economica operand numai cu valori pozitive sau nule (nu si negative).

Prin curba de indiferenta (pe care o putem numi si de utilitate) se intelege locul geometric al punctelor ale caror
coordonate exprima toate combinatiile posibile de doua marfuri (X si Y) care asigura consumatorului un nivel dat (constant) de
satisfactie. Asadar, utilitatile combinatiilor de bunuri marcate de punctele de pe o curba de indiferenta sunt egale.

Liniile bugetare

Prin linie bugetara se intelege locul geometric al punctelor ale caror coordonate marcheaza toate combinatiile posibile de
marfuri care pot fi procurate de un consumator folosind integral veniturile de care dispune [10].

 Se poate observa asadar ca daca in definirea curbelor de indiferenta se considera constanta utilitatea totala, in cazul
liniilor bugetare constante sunt veniturile.

Pentru a trasa o linie bugetara se pleaca de la asa numita restrictie bugetara, care presupune egalitatea veniturilor
consumatorului (V) cu cheltuielile C ale sale (sau diferenta nula intre venituri si cheltuieli)

Rata marginala de substituire a marfurilor

            Pentru a obtine nivelul maxim de satisfactie (sau pentru a-si pastra acelasi nivel al utilitatii atunci cand conditiile pietei se
schimba), consumatorul este nevoit adeseori sa recurga la combinari si substituiri de marfuri.

Rata marginala de substituire (inlocuire), in consum, a unei marfi Y cu o alta X ( ) este un indicator cu o
foarte mare putere de sugestie (motiv pentru care este  folosit pe larg in analizele microeconomice), aratandu-ne la cate unitati din
marfa substituita (Y) trebuie sa se renunte atunci cand consumul din marfa care asigura substituirea (X) creste cu o
unitate pentru ca satisfactia consumatorului sa ramana constanta.

Rata marginala de substitutie a doua marfuri ne mai indica de cate ori este mai mare utilitatea marginala a uneia
decat a celeilalte (de cate ori o marfa este mai utila decat cealalta ) .

Constrangerea bugetara arata care este ansamblul combinatiilor bunurilor pe care un consumator poate sa-si permita
sa le consume, in limita venitului de care dispune (V) si in raport cu preturile practicate, la un moment dat, pe piata 

Surplusul consumatorului este dat de diferenta dintre valoarea bunului - cat de mult suntem dispusi sa platim pentru a-l
procura si pretul aferent acelui bun pe piata, la un moment dat.