Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Catedra: Pedagogie
Disciplina: „Fonetica si lexicologia limbii române”
Referat
La tema:
„Omonimia.Caracterizarea omonimelor”
Taraclia 2021
În lucrarile teoretice consacrate omonimiei lexicale, ca si in practica lexicografica, exista doua
puncte de vedere diferite asupra categoriilor de cuvinte care intra in sfera fenomenului discutat.
Adeptii unei conceptii mai largi asupra omonimiei includ in categoria omonimelor lexicale orice
complexe sonore identice sau apropiate, care prezinta diferente in planul continutului.
Interpretarea omonimiei in sens larg duce, in cele din urma, la desfiintarea limitelor dintre
omonimie lexicala si omomorfie sau omografie, dintre omonimie si polisemie. „Cuvintele cu mai
multe sensuri - scrie academicianul Iorgu Iordan - se numesc omonime[1]” sau dupa Theodor
Hristea „Omonimele sunt doua sau mai multe cuvinte identice din punct de vedere formal si
complet diferite in ceea ce priveste sensul ”. Omonimia, intr-o acceptie mai restransa, este
circumscrisa la cuvinte identice ca forma, dar cu etimologii diferite: polita1 „suport pe scandura”
< sl. polica, polita2 „act financiar” < it. polizza; rama1 „cadru pentru o fotografie, un tablou” <
rus. rama, germ. Rahmen, rama2 „vasla” < fr. rame etc.
Omonimele lexicale cuprinse in dictionare, desi in linii mari corespund definitiei („cuvinte cu
forme identice, dar cu sensuri diferite”), se grupeaza in mai multe tipuri, dupa cauzele care au
generat aparitia lor, dupa gradul de apropiere a formelor, dupa gradul de toleranta a valorilor fata
de prezenta lor in limba.
A. Dupa Vasile Serban si Ivan Evseev se pot distinge urmatoarele tipuri de omonime:
2) Omonimele partiale sunt denumite uneori si omonime false, intrucat ele coincid numai la
unele forme ale cuvintelor si se diferentiaza la altele. In acest grup intra atat omonimele cu
etimologii diferite, cat si omonimele aparute prin dezagregarea polisemiei cuvantului. De
exemplu: caval1 „fluier ciobanesc” (pl. cavale), caval2 „sant de irigat” (pl. cavaluri); corn1 (pl.
coarne), corn2 (pl. cornuri), brac1 „caine de vanatoare” (pl. braci), brac2 „desen” (pl.
bracuri), mot1 (pl. moturi), mot2 (pl. moti) etc.
3) Omonimele morfologice sunt forme identice ale cuvintelor apartinand unor parti de vorbire
diferite, de aceea, ele sunt denumite si omoforme. De exemplu: cer1 (subst. n.), cer2 (vb. pers. III
sing. si pl.), fluier1 (subst. n.), fluier2 (vb. pers. I sing.); tremur1 (subst. n.), tremur2 (vb. pers. I
sing.); vine1 (pl. de la „vana”), vine2 (vb. pers. III sing. de la „a veni”) etc.
Dupa datele obtinute in urma cercetarii tipurilor de omonime cuprinse in Dictionarul limbii
romane literare contemporane (DLRC), ultimul tip de omonimie ocupa primul loc. Explicatia
acestui fapt este destul de simpla: limba romana se numara printre limbile in care fenomenul
conversiunii partilor de vorbire este foarte frecvent. Aproape orice adjectiv poate fi folosit ca
substantiv sau adverb. S-au substantivizat formele verbale ale supinului si o buna parte a
participiilor. Acestea din urma trec, de asemenea, cu multa usurinta in categoria adjectivelor.
Avand in vedere frecventa mare a fenomenului de conversiune a partilor de vorbire, unii
cercetatori, pe buna dreptate, considera ca in cazul formelor substantivate sau a participiilor
adjectivizate, ca si la alte tipuri de conversiuni, nu avem a face cu omonime, ci mai curand cu o
polisemie conditionata sintactic.
Dar autorii dictionarului analizat nu au aplicat acest principiu in cazul tuturor conversiunilor.
Astfel, au tratat in articole de dictionar diferite derivate postverbale (formele de supin si
participiu) si formele care au trecut in categoria adjectivelor. De exemplu: sarit1 s.n. „Actiunea
de a sari; saritura”; sarit2, -a, adj. (fam.) „Smintit, ticnit, aiurit, nebun”. Separarea formelor
substantivate de supin sau participiu de adjectivele omofone si considerarea lor ca omonime a
fost dictata, probabil, de faptul ca aceste coincidente sunt uneori mai suparatoare decat alte tipuri
de omofonii.
Acest tip de omofonii prezinta dificultati de interpretare deoarece este foarte greu de stabilit cu
exactitate daca in cazurile mentionate mai sus avem a face cu fenomenul polisemiei sau cu cel al
omonimiei. Graitor in acest sens este modul in care derivatele respective sunt interpretate in
DEX, unde se observa numeroase inconsecvente de la un cuvant la altul. In unele cazuri, sunt
considerate omonime sensurile de „meserie” si „atelier” (ceasornicarie, ornicarie, dogarie etc.)
la altele, in categoria omonimelor sunt trecute sensurile „meserie” si „obiecte confectionate”
(blanarie, fierarie, rotarie etc.).
La multe dintre cuvintele acestui grup perechile de sensuri sau toate cele trei tipuri de sensuri
sunt considerate polisemii (argintarie, dulgherie, croitorie, tabacarie etc.). Intrucat tipul de
omonime derivationale de felul celor analizate mai sus se apropie foarte mult de omonimele
semantice, ar trebui sa fie considerate omonime derivationale, in adevaratul sens al cuvantului,
numai derivatele cu un sufix sau prefix identic de la radacini omonimice, de tipul: muschi1 -
muschios1 „care a prins muschi (licheni)”; muschi2 - muschios2 „musculos”; pasui1 -
pasuire2 „ragaz, amanare”.
Tot asa cum pierderea motivarii dintre forma cuvantului si obiectul denumit se explica prin
cauze extralingvistice, probabil, si ruperea legaturilor dintre sensurile unui cuvant se explica, de
asemenea, nu prin factori de natura lingvistica, ci prin cauze de ordin cultural-istoric. De pilda,
distantarea dintre sensul diminutivului penita1 „pana mica de pasare, penisoara” si penita2 „placa
metalica concava cu varf ascutit si despicat folosita la scris” a fost determinata de modificarile
produse in cultura materiala a oamenilor care au trecut de la pana de gasca la instrumente de
scris mai perfectionate. Daca totusi legatura dintre cele doua sensuri se mai simte, aceasta se
datoreaza sensului metaforic al cuvantului pana, precum si faptului ca pana de gasca a ramas
simbolul scriitorului.
In orice limba exista, fara indoiala, omonime care, altadata, alcatuiau in constiinta vorbitorilor o
unitate, iar astazi se resimt ca forme lingvistice straine una de cealalta. Este insa foarte greu de
stabilit limitele care despart omonimia si polisemia, caci acolo unde pentru unii vorbitori nu
exista nici o legatura intre doua denumiri asemanatoare, pentru altii o asemenea legatura poate sa
existe. De fapt, nici litografii nu au intotdeauna criterii mai sigure de delimitare intre omonimie
si polisemie, desi cautari in acest sens au existat[5].
Este interesanta incercarea de a aplica procedeul analizei componentiale (semice) pentru a stabili
daca doua unitati lingvistice sunt omonime sau formeaza un caz de polisemie. Daca fasciculele
de seme din structura unui lexem desemneaza clase total diferite de obiecte si exprima notiuni
diferite, si daca intre trasaturile lexicale distinctive nu se poate stabili nici un semn de
identificare comun, atunci lexemul respectiv se constituie din doua unitati omonimice. De
pilda baba1 are urmatoarele seme componente: 1. animat; 2. uman; 3. femeie; 4. batrana, care nu
coincid cu semele omonimului sau baba2 1. obiect; 2. barna; 3. de lemn; pentru sprijin[6].
Caracterul labil al limitelor dintre polisemie si omonimie isi gaseste reflectarea in dictionarele
lingvistice. Nu o data au fost semnalate numeroase cazuri in care aceleasi forme sunt interpretate
intr-un dictionar ca sensuri ale unui cuvant polisemantic, iar in altele considerate omonime.
7) Omonimele tolerabile si intolerabile se deosebesc intre ele prin predispozitia lor de a se pune
in „stari conflictuale” in procesul folosirii in limba. Omonimele intolerabile au drept
caracteristica faptul ca toate formele lor sunt identice (cf. omonimele totale sau propriu-zise).
Identitatea tuturor formelor nu este insa singura caracteristica a acestei categorii. Mai trebuie ca
omonimele in discutie sa functioneze in acelasi grai si in acelasi stil de limba, altfel spus, sa
apara in contexte de acelasi tip . De exemplu, cuvintele leu1 „animal din familia felinelor”
si leu2 „unitate monetara”, desi au toate formele identice (lei, leilor) nu pot fi considerate
omonime intolerabile, deoarece ele nu apar in acelasi context, ceea ce inlatura pericolul de a
confunda leul din cusca sau din gradina zoologica cu leul din buzunar. Omonimele tolerabile
sunt doua sau mai multe cuvinte care nu coincid in toate formele gramaticale, deosebindu-se
totodata prin insusirile lor stilistico-functionale. I. Coteanu include in aceasta categorie si
omografele (cf. bárem - barém, bói „faptura, infatisare, aspect” si boí „colora, vopsi”), precum si
omoformele (cf. drága - adj., draga - subst. „masina de adancit sau de curatat albia unui riu ”).
Rolul coincidentei partiale sau totale a formelor cuvintelor omonimice, uneori este mai putin
hotarator decat factorul stilistico-functional, atunci cand avem in vedere gradul de toleranta a
limbii fata de omonimie.
B. Dupa Theodor Hristea „Omonimia poate fi totala sau partiala. In primul caz cele doua
omonime sunt identice din punct de vedere formal in intreaga lor paradigma”[9].
Astfel lac1 si lac2 au acelasi plural (lacuri) si tot asa cursa1 „alergare” si cursa2 „capcana”
primesc la plural aceeasi desinenta care este -e. In al doilea caz, vorbim de omonime partiale,
deoarece cuvintele citate sunt identice numai la unele forme din paradigma lor.
Pe langa omonimele propriu-zise, care sunt foarte numeroase, mai exista si omonime lexico-
gramaticale, prin care intelegem forme identice din paradigma unor parti de vorbire cu totul
diferite[10]. Astfel sunt cer1 (subst.) si cer2 (pers. I. sing. a indicativului prezent de la verbul „a
cere”); sare1 (de bucatarie, subst.) si sare2 (pers. III. sing. a indicativului prezent de la verbul „a
sari”).
Omonimele totale care functioneaza in acelasi dialect si acelasi limbaj (stil) sunt considerate
omonime intolerabile (exemplu: bucatarie1 „incapere destinata mancarii”, bucatarie2 „ocupatia
celor care pregatesc mancarea”). Celelalte omonime totale, care constituie majoritatea, si
omonimele partiale sunt omonime tolerabile, intrucat pot fi deosebite unele de altele cu usurinta.
Un factor important din acest punct de vedere il constituie diferentierea pe sfere de utilizare
profesionala: bor1 „metaloid aflat in sarurile acidului boric”, bor2 „borurile palariei”. In aceasta
categorie intra, de asemenea, omofonele (cuvinte care se pronunta identic, dar se scriu
diferit: intruna si intr-una) si omografele (cuvinte care se scriu la fel dar se pronunta
diferit: cópii - copíi), alte varietati ale omonimelor partiale.
D. Ionela Lefter si Carmen Iordachescu, cu privire la clasificarea omonimelor, prezinta
urmatoarea situatie:
I.
bande (plural)
banda2 „fasie dintr-un metal”
benzi (plural)
• formele nu apar in contexte de acelasi tip. spatar1 „rezematoare la scaun”
spatare (plural)
spatar2 „curea la ham care vine in spate
spatare (plural)
spatar3 „boier care tinea spada domnulu
spatari (plural)
Observatie: spatar1 si spatar2 au toate formele identice (plural spatare), dar apar in contexte difer
obisnuit - limbaj despre atelaje);
II.
razboi2 (substantiv)
2. Lexico-gramaticale • apartin unei clase morfologice diferite si au sens diferit. mica1 (substantiv) „
(omoforme) mica2 (adjectiv) „de
cer1 (substantiv) „b
cer2 (verb, indicativ
3. Gramaticale • apartin aceleiasi clase morfologice, au aceleasi sens, dar lucreaza1, verb, ind
au forme flexionare diferite. lucreaza2, verb, ind
lucreaza3, verb, imp
III.
zári – zarí
Substantivul leu este un omonim lexical total, fiindca are aceleasi forme flexionare cu ambele
sensuri: „animal”, „ban” pe cand substantivul masa este omonim lexical partial, intrucat forma
de plural difera: mese, cand are intelesul de „obiect de mobila” si mase, cand are sensul de
„multime”.
2. Omonimele lexico-gramaticale sunt cuvinte care au forme identice, dar care sunt parti de
vorbire diferite ce nu-si modifica forma la trecerea dintr-o parte de vorbire in alta: noi – adjectiv
(Are haine noi); noi – pronume personal (Noi mergem la scoala).
Omonimele, dupa afirmatia lui Iorgu Iordan si a lui Vladimir Robu, se clasifica astfel:
1. Omonime lexicale (numite si propriu-zise) sunt cuvinte care apartin aceleiasi clase lexico-
gramaticale, adica sunt substantive, verbe etc. Acestea, la randul lor, se impart in: a) omonime
totale si b) omonime partiale, despre care am mai vorbit anterior.
Exista unele omonime care intra concomitent in serie lexicala (partiala sau totala) si in serie
lexico-gramaticala: cer (firmament) este omonim cu cer (copac) si amandoua sunt omonime
lexico-gramaticale cu cer (verb).
Exista omonime si in subclasa numelor proprii. Astfel, doua sau mai multe localitati pot purta
acelasi nume: Venetia (oras in Italia) si Venetia (localitate in apropierea Sibiului); la fel este si
cazul altor toponimice. Si in onomastica se foloseste cuvantul omonim pentru persoana care
poarta acelasi nume.
In vocabularul romanesc exista un numar de omonime fata de care limba manifesta o anumita
toleranta, intrucat ele nu perturbeaza functionalitatea sistemului ei lexical. Prezenta omonimelor
este suportata in limba, datorita faptului ca majoritatea lor sunt omonime partiale. Ele se
diferentiaza atat prin paradigmele lor de declinare sau conjugare, cat si datorita contextului care
inlatura ambiguitatea. Starile conflictuale in care pot aparea omonimele sunt inlaturate si prin
aceea ca majoritatea omonimelor limbii romane (avem in vedere omonimele autentice) apartin
unor stiluri functionale diferite. Aceasta diferenta stilistica este sustinuta, de regula, si de o
distantare tematica, ceea ce duce la aparitia urmatoarelor deosebiri in folosirea omonimelor:
1) Un cuvant apartine limbajului comun, iar omonimul sau se intalneste intr-un anumit limbaj
special (profesional): bor1 „marginea palariei” – bor2 „metaloid aflat in sarurile acidului
boric”; bar1 „local” – bar2 „unitate de masurare a presiunii”; locativ1 „privitor la casele
inchiriate” – locativ2 „caz al declinarii in unele limbi, care arata locul”; lux1 ‚somptuozitate,
bogatie, belsug” – lux2 „unitate de masura a iluminarii”; pana1 (la pasari) – pana2 (la
motor); rai1 „paradis” – rai2 „roata de lemn sau metal prin care este rulata
parama”; sol1 „persoana trimisa undeva cu o misiune speciala” – sol2 „stratul superior si afanat al
scoartei terestre” – sol3 „nota muzicala” etc.
2) Un cuvant face parte din lexicul limbii comune sau din stilul literar al limbii, iar omonimul
sau se foloseste in dialecte sau in limbajul popular: cocon1 (popular) „termen de politete, domn”
– cocon2 „invelis protector din fire pe care le secreta larvele unor insecte, gogoasa”; coarda1 „fir
elastic, fir impletit” – coarda2 (reg.) „spada, sabie”; data1 „timp calendaristic” – data2 (reg.
popular) „soarta” (in expresia: Asa i-a fost data); ruda1 „rudenie” – ruda2 (reg.) „prajina,
par”; tigla1 „piesa de argila arsa folosita la invelisul caselor” – tigla2 (reg.) „frigare” etc.
3) Un cuvant face parte din lexicul uzual, iar omonimul sa este invechit: arcan1 „lat”
– arcan2 (inv.) „secret”; dieta1 „regim alimentar special” – dieta2 (inv.) „adunare legislativa in
unele tari europene din trecut”; mapa1 „scoarta de carton sau piele, pentru tinut hartii”
– mapa2 (inv.) „harta geografica”; pistol1 „revolver” – pistol2 (inv.) „ban de aur”; roata1 „cerc de
metal sau lemn cu spite sau plin care pune in miscare un vehicul” – roata2 (inv.) „unitate militara
egala aproximativ cu o companie” < rus. rota; taler1 „vas plat; disc, platou la balanta”
– taler2 (inv.) „moneda de argint care a circulat in tarile romanesti” etc.
Numarul omonimelor, tipurile lor, ca si repartizarea dupa diverse zone ale vocabularului difera
de la o limba la alta. In limba romana, dupa cum s-a putut constata, omonimia afecteaza in
special zonele periferice ale vocabularului, ceea ce explica, in buna parte, toleranta fata de acest
fenomen. Atunci cand omonimele incep sa reprezinte un fenomen perturbant al procesului de
comunicare, limba ia masuri profilactice” prin inlocuirea unuia dintre ele cu un alt cuvant.
Interesant de observat este faptul ca intoleranta aceasta se manifesta atat pentru omonimele
totale, cat si pentru cele partiale. Probabil, un factor hotarator il constituie prezenta unor
omonime in straturile lexicului activ, care inlesneste intalniri mai dese dintre acesti „gemeni
falsi” ai limbii. Asa s-a intamplat, de pilda, cu substantivul fur, care a fost inlocuit prin hot,
datorita coincidentei cu forma persoanei I a verbului a fura.
Ion Coteanu aduce si alte exemple de inlocuiri cauzate de fenomenul omonimiei. Astfel, este
foarte posibil ca pisoi „pui de pisica” sa fi scos din circulatie pe pisoi „unealta de pisat in
piulita, pisalog”, iar porumb „zeamais”, sa fi facut ca in Muntenia pasarea din familia
columbaceelor sa se numeasca aproape exclusiv prin diminutivul porumbel, ca sa nu se confunde
cu planta. Adjectivul nou ar fi trebuit sa aiba pluralul feminin si neutru noua . , dar noua venea in
omonimie cu singularul feminin. Sub presiunea masculinului care si-a extins si in alte cazuri
desinenta la plural -i, cf. formele dialectale muntenesti crivati, inghetati, dar si talpi,
strazi, devenite literare in dauna mai vechilor talpe, strade, noua a fost modificat in noi1.
Ultimul exemplu ne arata posibilitatea interferentei dintre factorul omonimiei si cel al analogiei.
Din acest punct de vedere, este interesant un caz al conflictului omonimic care a afectat o serie
de forme analogice ale limbii romane.
Acest fenomen poate fi observat pe baza comparatiei dintre dictionarele mai vechi ale limbii, in
care substantivele de tipul patit, nascut, pazit etc., nu aveau nici o notatie stilistica, cu
dictionarele mai recente (DEX), in care ele sunt notate ca fiind rare, invechite sau populare. Intr-
adevar, in limba actuala foarte multe dintre aceste substantive au fost inlocuite sau tind sa fie
inlocuite de infinitivele lungi (cf. nascut – nastere, strans – strangere, sfaramat – sfaramare,
sleit – sleire etc.) sau prin derivatele sufixale cu functie de nomina actionis (cf. patit – patanie,
ciupit – ciupeala, incurcat – incurcatura, stricat – stricaciune etc.). Desigur, aceasta nu este
decat o tendinta, deoarece ponderea substantivelor nomina actionis terminate in -t sau -s este
inca destul de mare (cf. cules, prasit, scris, spalat, maturat etc.).
Limba are variate mijloace pentru evitarea confuziei care ar putea sa apara in utilizarea
omonimelor:
Limba romana este bogata in cuvinte omonimice si polisemantice si are si variate mijloace de a
crea enunturi care sa evite ambiguitatea sau confuzia.
Pentru a ilustra fenomenul omonimiei si intinderea pe care aceasta o are in limba romana, am
prezentat in continuare o lista de omonime de la literele A, B si D.
aba „postav”
aba (interjectie)
abate „staret”
abate (verb)
acar „macagiu”
acarita „capusa”
aer „vazduh”
aier „procovat”
a (interjectie)
ai „usturoi”
albinarie „prisaca”
albinet „blond, balan”
albinet „soi de grau”
albisor (diminutiv de la alb)
albit (adjectiv de la albi)
albit „feldspat alb”
alunica „diminutiv de la aluna”
amortiza „a utiliza un credit, un aparat, o masina etc., in asa fel incat beneficiile sa acopere costul
si uzura normala”
amortiza „a face sa se micsoreze efectele unui zgomot, ale unui soc etc.”
anafora „repetitia unui cuvant la inceputul a doua sau mai multe propozitii, fraze etc.”
analist „scriitor de anale”
antifon „versete din psalmi care se canta repetandu-se de doua ori imitand un fel de dialog”
antifon „dop de ceara, de material plastic etc., de pus in urechi pentru a nu se mai auzi zgomotele
din jur”
arar „rar”
arcan „taina, secret”
arnaut „specie de grau”
avar „zgarcit”
babalac „batran”
babita „boala de sugari”
bac „pod umblator”
bac2 „vas de sticla, ebonita etc., in care se tine un electrolit si electrozii unui acumulator”,
„diverse dispozitive mecanice”
baie „mina, ocna”
banc „tejghea de meserias”
banc „gluma, anecdota”
banca „institutie financiara”
batal „berbec castrat”
baies „miner”
balaie „blonda”
balaie „varietate de struguri”
balos „cu bale”
banesc „privitor la bani1”
banesc „de bani2”
banisor (diminutiv de la ban1)
bila „fiere”
bine (adverb)
bine „multumire, bunastare”
blanda (adjectiv)
blanda „urticarie”
bob „samanta, graunte”
bob „sanie cu carma”
boem „din Boemia”
boem „persoana care nu respecta conventiile unei vieti linistite si asezate, dispretuindu-le in
numele pasiunii pentru arta”
bolta „arcada”
bolta „pravalie, dugheana”
bor „margine de palarie”
brasoveanca (femininul lui brasovean)
brasoveanca „caruta cu coviltir”
bricheta „caramizi, sfere mici sau oua de carbune praf sau de alte materiale carora li s-au dat
aceste forme prin presare”
brisca „trasurica”
brisca „briceag”
brancuta (diminutivul lui branca1)
brut „in stare neprelucrata” (in opozitie cu net) „din care nu s-a scazut greutatea ambalajului,
impozitele (in cazul unei sume de bani)
brut „paine neagra”
bun (adjectiv)
bun „bunic”
bursa „alocatie baneasca (de stat) pentru studii, data unui elev, student”
D
da (adverb afirmativ)
dar (conjunctie adversativa)
dar „cadou”
dat (adj.) „pus la dispozitie, oferit”, „momentul, imprejurarea in care se intampla un fapt, (reg.)
„soarta, destin”
daracit „daracire”
de (conjunctie subordonatoare)
de (interjectie)
decima „a pedepsi o unitate militara omorand pe fiecare al zecelea soldat”, „a omori oamenii in
numar mare”
decupat „decupare”
demachiat „demachiere”
deponent „persoana care incredinteaza unei alte persoane un lucru, in temeiul unui contract”
depune „a lasa un obiect din mana punandu-l undeva”, (despre animale) „a elimina ouale”
descaltat „descaltare”
descalcit „faptul de a descalci”
descojit „faptul de a descoji”
desfacut „desfacere”
despartit „despartire, separare”
desela „a indoi, a frange spinarea unui animal prin poveri prea mari”
desertat (adj.) (pop.) (despre recipiente) „care este gol, care nu mai contine nimic”
dezghiocat „dezghiocare”
dezghiocat (despre unele fructe sau legume) „desfacut din coaja sau din pastai”
dezumflat „dezumflare”
diateza „categorie gramaticala verbala care exprima raportul dintre subiect si actiunea verbului”
diplomat „persoana oficiala care are misiunea de a intretine relatii cu reprezentantii altor state”;
„abil, siret in relatiile sociale”; „un fel de prajitura”
diplomatic „referitor la diplomatie”
doc „tesatura de bumbac”
dogarie „meseria dogarului”
dres „ciorap pantalon”
duce „titlu nobiliar”
dur (interjectie)
dus „faptul de a se duce”
Bibliografie