Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
AMG I
Ficatul
Ficatul, cel mai voluminos viscer, este un organ glandular ce prezinta o gama larga de functii
importante in cadrul economiei generale a organismului. Este considerat o glanda anexa a
tubului digestiv datorita provenientei sale din epiteliul ansei duodenale a intestinului primar
si prin prisma faptului ca isi elimina produsul de secretie externa in duoden, participand
astfel la procesul de digestie.
Anatomia ficatului
Ficatul este un organ glandular, asimetric, raspunzand prin dispozitia sa hipocondrului
drept, epigastrului si unei parti din hipocondrul stang. Este plasat in etajul supramezocolic,
astfel incat patrunde in concavitatea diafragmei pana la al 5-lea spatiu intercostal, nivel la
care se proiecteaza limita superioara a lojei hepatice. Inferior, loja hepatica este delimitata
de colonul si mezocolonul transvers, iar planul orizontal corespunzator acestei limite trece
prin vertebra a 12-a toracala. Anterior, lateral si posterior este delimitata de peretii
abdomenului, iar medial comunica larg cu loja gastrica, proiectandu-se pana la 5-6 cm la
stanga liniei mediane.
Fata diafragmatica priveste antero-superior si este tapetata in cea mai mare parte a sa de
peritoneu, cu exceptia portiunii posterioare care adera strans la diafragma prin intermediul
unor tracturi fibroase. Partea intraperitoneala este impartita de insertia sagitala a
ligamentului falciform in lobul drept hepatic, mai voluminos si lobul stang hepatic, de
dimensiuni mai reduse. La nivelul lobului drept, pe fata diafragmatica se remarca uneori
impresiuni datorate prezentei coastelor, dispuse in sens oblic, sau a unor fascicule ale
diafragmei, cu directie verticala. Convexitatea fetei diafragmatice patrunde in torace,
adaptandu-se dupa forma boltii diafragmatice, doar o mica parte venind in contact cu
peretele abdominal anterior. Astfel, fetei diafragmatice i se descriu o portiune toracica si
una parieto-abdominala.
Portiunea toracica atinge punctul culminant de ascensiune la nivelul coastei a 5-a drepte si
prezinta raporturi de mare importanta clinica prin intermediul diafragmei cu plamanii,
pleurele, inima si pericardul.
Portiunea parieto-abdominala este delimitata de rebordurile costale ale bazei toracelui si de
linia ce uneste extremitatea anterioara a cartilajului coastei a 10-a dreapta cu extremitatea
anterioara a cartilajului coastei a 8-a stanga, directia acestei linii osciland in functie de forma
toracelui.
De asemenea, datorita convexitatii sale, fata diafragmatica prezinta 4 portiuni, ale caror
orientare este apreciata in directii diferite, iar continuarea intre acestea nu este precizata de
linii evidente.
Portiunea superioara este convexa si modelata dupa bolta diafragmei, prin intermediul
careia vine in raport cu pleura, baza plamanului drept, inima, pericardul, si catre
extremitatea stanga a ficatului cu pleura si baza plamanului stang. La nivelul lobului stang, in
aceasta portiune se evidentiaza impresiunea cardiaca, de forma triunghiulara, ce
corespunde centrului tendinos al diafragmei.
Portiunea anterioara vine in raport prin intermediul diafragmei cu rebordurile costale si
procesul xifoid, iar in partea inferioara direct cu peretele anterior al abdomenului,
constituindu-se astfel un camp mijlociu reprezentat de portiunea parieto-abdominala si
doua campuri toracice laterale. Astfel, lobul drept vine in raport cu rebordul costal drept,
corespunzator cartilajelor costale 8, 9 si 10, fara insinuarea pleurei. Lobul stang prezinta
raporturi reduse cu peretele toracic, raspunzand cartilajelor costale 7 si 8.
Portiunea dreapta corespunde coastelor 7-11 si vine in raport succesiv, dinspre superior
catre inferior, cu baza plamanului drept, la nivelul coastei a 7-a pe linie axilara mijlocie, cu
recesul costodiafragmatic, intre coasta a 7-a si a 10-a pe aceeasi linie axilara mijlocie, si cu
diafragma, inferior de coasta a 10-a.
Portiunea posterioara este concava in plan transversal si se adapteaza dupa proeminenta
corpurilor vertebrelor T10 si T11. Pe aceasta fata se disting lobul caudat, incadrat de santul
venei cave in partea dreapta si fisura ligamentului venos in partea stanga, si aria nuda.
Aria nuda este lipsita de peritoneu si adera intim la diafragma prin intermediul unor tracturi
conjunctive scurte si puternice. Ocupa partea dreapta a portiunii posterioare si se
contureaza intre foitele ligamentului coronar, situatia si forma sa modificandu-se in raport
cu comportamentul acestora. In partea inferioara, se identifica o suprafata care pune in
evidenta raportul cu glanda suprarenala dreapta, iar in apropierea liniei mediane se
intalneste lobul caudat, care urca de pe fata viscerala, reprezentand partea peritoneala a
portiunii posterioare a fetei diafragmatice. La dreapta lobului caudat, pe teritoriul ariei nude
se gaseste santul venei cave inferiore strabatut de vena omonima, care este inconstant
acoperita complet de parenchim hepatic sau membrana fibroasa, iar la stanga se remarca
fisura ligamentului venos.
Marginea anterioara sau inferioara este ascutita si prezinta doua scobituri, una catre partea
stanga denumita incizura ligamentului rotund si una catre partea dreapta, ocupata de
fundul vezicii biliare, denumita incizura cistica.
Marginea posterioara se confunda cu portiunea posterioara a ficatului, este acoperita de
diafragm si reprezinta o incurbare pe directie infero-superioara a fetei viscerale a ficatului.
Extremitatatea dreapta este voluminoasa, pozitionata in hipocondrul drept si se identifica cu
portiunea dreapta a fetei diafragmatice.
Extremitatea stanga este subtire, turtita si interpusa intre stomac si diafragm.
Structura ficatului
Ficatul este acoperit in cea mai mare parte de peritoneul visceral, ce ii constituie tunica
seroasa a acestuia. Astfel, peritoneul tapeteaza fata viscerala si majoritatea fetei
diafragmatice. Foitele peritoneale, superioara si inferioara, tind sa se apropie la nivelul
portiunii posterioare a fetei diafragmatice, alcatuind ligamentul coronar. De pe ficat pe
organele din proximitate, peritoneul constituie ometul mic, ligamentul falciform, coronar
sau ligamentele triunghiulare. Intre difragm si organele supramezocolice, printre care si
ficatul, se identifica recesurile subfrenice, drept si stang, separate de ligamentul falciform. La
acest nivel se pot forma abcesele subfrenice. Pe fata profunda a peritoneului se distinge un
strat subtire de tesut conjunctiv lax ce constituie tunica subseroasa.
Sub peritoneu, ficatul este captusit de o membrana rezistenta cu un grad scazut de
extensibilitate, denumita tunica fibroasa. Aceasta adera intim la peritoneu, iar suprafata ei
profunda vine in contact cu tesutul hepatic. La nivelul hilului, tunica fibroasa se condenseaza
si formeaza placa hilara, care se reflecta ulterior si patrunde in interiorul ficatului pe calea
ramificatiilor elementelor componente ale pediculului hepatic, imbracandu-le in teci
perivasculare. Ansamblul acestor teci constituie capsula fibroasa perivasculara sau capsula
Glisson, semitransparenta, ce se prelungeste pana in spatiile porte, unde se organizeaza sub
forma stromei conjunctive a ficatului, din care se desprind septuri conjunctive subtiri, al
caror traiect se insinueaza printre lobulii hepatici inconjurandu-i partial.
Unitatea anatomica structurala a ficatului este reprezentata de lobulul hepatic. Acesta are
forma ovoida, iar dimensiunile lui sunt apreciate in medie la 1,5 - 2 mm lungime si 1 mm
latime. Datorita presiunilor reciproce exercitate de lobulii din vecinatate, in numar de 5-6,
marginea externa a lobulului hepatic dobandeste fatete plane, forma acestuia devenind
poliedrica. Intre lobuli exista stratul de testut conjunctiv interlobular, reprezentat cel mai
bine la confluenta a 3-4 lobuli, in locurile care sunt numite si spatii porte Kiernan. Fiecare
spatiu interlobular contine cate o ramificatie a venei porte, vena interlobulara, o ramificatie
a arterei hepatice, artera interlobulara, un canalicul biliar interlobular, vase limfatice si filete
nervoase. Din primele trei elemente, care formeaza triada lui Glisson, se desprind vasele
perilobulare ce asediaza periferia lobulului.
Vascularizatia lobulului hepatic cuprinde o retea circulatorie aferenta alcatuita din
ramificatiile venei porte si arterei hepatice si o retea circulatorie eferenta, alcatuita din
ramificatiile venelor hepatice. Sangele port abordeaza lobulul hepatic prin zona periferica a
acestuia, unde se gaseste o ramificatie a venei porte reprezentata de vena interlobulara.
Aceasta se anastomozeaza cu similarele ei originare din spatiile porte vecine, constituind
reteaua venoasa porta perilobulara, ale carei ramificatii patrund in lobul pentru a se
capilariza imediat. La jonctiunea dintre aceste ramificatii venoase si capilarele sinusoide se
gaseste un aparat sfincterian ce controleaza fluxul venos portal. Sangele arterial este
transportat prin intermediul arterei hepatice si a ramificatiilor sale, urmand un traseu
paralel si asemanator cu cel port. Astfel, sangele oxigenat se colecteaza in sinusoidele
lobulului hepatic, unde care are loc combinarea dintre sangele venos portal functional ce
detine substante hranitoare absorbite la nivel intestinal si sangele arterial nutritiv destinat
hepatocitelor. Sangele care circula prin venele hepatice descrie circulatia eferenta. Venele
hepatice provin din capilarele lobulului hepatic si converg catre linia axiala a lobului, unde se
gaseste vena centrolobulara. Aceasta primeste sangele incarcat cu CO2 si metaboliti
rezultati din activitatile complexe ale hepatocitelor si il transporta afara din lobul prin vena
supralobulara catre venele suprahepatice, tributare venei cave inferioare.
Sinusoidele hepatice sunt capilarele, fara membrana bazala, situate radiar la periferia
lobulului, unde formeaza o retea vasculara intralobulara, in care circulatia sanguina se face
in sens centripet catre vena centrolobulara. Capilarele dreneaza aproape in unghi drept, iar
deschiderea acestora este prevazuta cu un aparat sfincterian ce regleaza fluxul sanguin
intrahepatic. Din alcatuirea sinusoidelor hepatice fac parte celule endoteliale si celule
Kupfer, iar intre peretele sinusoidelor si celulele hepatice se definesc spatiile Disse, unde
are loc elaborarea limfei la nivelul ficatului.
Celulele hepatice ocupa ochiurile retelei de sinusoide, dispozitia acestora fiind antrenata de
organizarea vasculara particulara a lobulului hepatic. Astfel, sunt asezate in cordoane
radiate, care se anastomozeaza intre ele pe diferite planuri si sunt orientate de la periferia
lobulului catre centru, in aceste conditii celulele aflandu-se in relatii verticale cu sirurile
vecine. Hepatocitul prezinta poli vasculari, marcati de sinusoidele care il marginesc la nivelul
fetelor respective si poli biliari, pusi in evidenta de canaliculii biliari, prezenti pe celelalte
fete aplicate pe cele ale celulelor hepatice adiacente.
Caile biliare constituie un ansamblu complex de canale, prin care produsul de secretie
externa a ficatului, bila este transportata de la nivelul hepatocitelor pana in duoden.
Segmentele din interiorul ficatului poarta numele de cai biliare intrahepatice, iar cele din
exteriorul ficatului sunt caile biliare extrahepatice, care prezinta o deosebita importanta
functionala si clinica tratata in detaliu in sectiunea Cai biliare - Vezica biliara.
Caile biliare intrahepatice iau nastere de la nivelul canaliculilor biliare sau capilarelor biliare,
care se formeaza intre fatetele aflate in contact ale hepatocitelor adiacente. Canaliculele
biliare ale unui lobul hepatic nu detin perete propriu si ca atare se anastomozeaza intre ele
sub forma unei retele tridimensionale, iar catre zona periferica formeaza canaliculele
intralobulare Hering, care converg spre canaliculele perilobulare, deschise la randul lor in
canaliculele interlobulare, situate in spatiile porte. Acestea din urma conduc bila prin
canaliculele bilifere catre ductul hepatic drept si respectiv stang.
In general, traiectul cailor biliare intrahepatice respecta modul de ramificatie al venei porte
si arterei hepatice, in special in cazul afluentilor mai voluminosi care vor forma ductele
hepatice drept si stang. Astfel, ductul hepatic drept rezulta din fuzionarea unei ramuri
anterioare si a uneia posterioare, carora li se adauga aproape constant un duct provenit din
jumatatea dreapta a lobului caudat. Ductul hepatic stang ia nastere din imbinarea unei
ramuri laterale cu o ramura mediala, la care se adauga deseori un duct afluent din
jumatatea stanga a lobului caudat. Ductele hepatice drept si stang ies din ficat prin hil, dupa
care prin unirea lor se formeaza ductul hepatic comun, prin care bila isi continua traseul
catre vezica biliara si mai departe catre duoden.
Vascularizatia si inervatia ficatului
Ficatul prezinta circulatie nutritiva, care asigura aportul de sange hranitor, bogat in oxigen
ajuns la acest nivel prin intermediul arterei hepatice si circulatie functionala, prin care
sangele incarcat in cea mai mare masura cu substante nutritive absorbite la nivelul
organelor digestive abdominale este adus prin vena porta. De la ficat, in cazul ambelor
circulatii sangele este condus prin venele hepatice in vena cava inferioara. Sistemul
vascular al ficatului se compune din pediculul aferent al circulatiei de aport, format din
artera hepatica si vena porta, carora li se adauga ductul hepatic, vase limfatice si nervi in
completarea pediculului hepatic. Exista si un pedicul eferent reprezentat de circulatia de
intoarcere, format din venele hepatice.
Artera hepatica se desprinde din trunchiul celiac si traverseaza lungul marginii superioare a
corpului pancreasului bifurcandu-se in artera hepatica proprie si artera gastroduodenala.
Artera hepatica proprie descrie un traiec ascendent in pediculul hepatic, printre foitele
omenului mic si la 1-2 cm inferior de santul transvers, dupa care se divide in doua ramuri
terminale, dreapta si stanga. Ramul drept emite artera cistica, dupa care se orienteaza
transversal si trimite o ramura care se distribuie lobului caudat. Ulterior, se imparte in
artera segmentului anterior si artera segmentului posterior ce ajung sa irige segmentele
hepatice corespunzatoare. Ramura stanga trimite o ramura pentru lobul caudat, dupa care
se desparte in artera segmentului medial si artera segmentului lateral. Aceste artere
segmentare se termina prin ramuri superioare si inferioare destinate subsegmentelor
respective. Ultimele ramificatii sunt reprezentate de arterele interlobulare, mentionate la
vascularizatia lobulului hepatic. Intre 20-25% din debitul sanguin hepatic aferent ii revine
arterei hepatice, restul fiind asigurat de vena porta.
Vena porta ia nastere posterior de colul pancreasului, prin confluenta venelor mezenterica
superioara, splenica si mezenterica inferioara. Lungimea sa variaza intre 5,5 -8 cm, iar
calibrul sau este apreciat intre 12-15 mm. Dupa ce descrie un traiect ascendent se imparte
in profunzimea santului transvers in ramurile dreapta si stanga. Ramura dreapta este mai
voluminoasa si continua directia trunchiului venei porte, primeste vena cistica si trimite
cateva ramuri de mici dimensiuni pentru lobul caudat, dupa care se termina prin ramurile
anterioara si posterioara ce se distribuie segmentelor omonime ale ficatului. Ramura
stanga este mai lunga, insa mai subtire si prezinta de la origine un segment, denumit
portiunea transversala, de 3-5 cm, ce strabate de la dreapta la stanga hilul hepatic, emitand
cateva ramuri pentru lobul caudat. In fisura ligamentului rotund, se incrubeaza sub un unghi
drept, descriind portiunea ombilicala a sa, care se orienteaza inainte, iar la aproape 2 cm de
marginea inferioara a ficatului, lumenul sau se termina in fund de sac, continuandu-se cu
ligamentul rotund al ficatului. In traiectul sau, ramura stanga trimite cateva ramuri laterale
si mediale, ce ajung la segmentele respective ale ficatului. Ramurile segmentare de ambele
parti, se impart in ramuri superioare si inferioare, care se indreapta ca si ramurile paralele
ale arterei hepatice catre subsegmentele corespunzatoare. Ultimele ramificatii ale venei
porte sunt reprezentate de venele interlobulare, din care se formeaza reteaua perilobulara.
Venele porte accesorii provin din teritorii diverse si patrund in ficat unde se capilarizeaza.
Conform zonelor din care provin, acestea sunt impartite in 5 grupe, din care mai importante
sunt grupul paraombilical si grupul ligamentului falciform, care cuprind o serie de vene
mici desprinse din peretele abdominal anterior si respectiv diafragma, strabat ligamentul
falciform si ajung in ficat sau vena porta. Restul venelor accesorii se incadreaza in grupul
gastrohepatic, care pleaca de la nivelul stomacului si ajung la ficat traversand omentul mic,
grupul cistic, in care venele iau nastere de la nivelul colecistului si grupul vaselor nutritive,
originare din peretii arterei hepatice, ductelor buliare si chiar ai venei porte.
Sistemul port comunica in anumite puncte cu sistemul cav, formandu-se asa-numitele
anastomoze portocave. Cele mai importante se gasesc la nivelul rectului si cardiei. La nivelul
rectului, venele rectale superioare, tributare sistemului port se anastomozeaza cu venele
rectale mijlocii si inferioare, ce apartin sistemului cav inferior. La nivelul orificiului cardic,
radacinile venei gastrice stangi si ale gastricelor scurte, reprezentand teritoriul port se
anastomozeaza cu venele esofagiene, care dreneaza in sistemul cav superior.
Functia de detoxifiere
Ficatul poate capta, metaboliza si elimina diverse substante proprii sau straine organismului,
absorbite din lumenul intestinal sau extrase din sangele care il perfuzeaza. Procesele de
detoxificare sunt rezultatul activitatii unor sisteme enzimatice variate, care desfasoara intr-o
prima faza reactii de oxidare, reducere sau hidroliza, avand ca rezultat final hidroxilarea
substratului, pentru ca in faza urmatoare sa aiba loc conjugarea compusului hidroxilat. In
urma acestor procese chimice se formeaza structuri care pot fi mai usor eliminate prin bila
sau urina.
Functia de epurare plasmatica
Ficatul raspunde de 80-90% din capacitatea functionala a sistemului reticuloendotelial, ce
cuprinde macrofagele tisulare si circulante cu rol de a fagocita si distruge diverse substraturi
coloidale sau particulate straine organismului sau proprii devenite „nonself”, ca urmare a
denaturarii de catre diversi agenti. Sistemul macrofagic constituie 35% din totalul celulelor
hepatice si este reprezentat de celulele sinusoidale, dintre care se remarca celulele Kupffer
si cele endoteliale.
Epurarea substantelor antigenice de origine intestinala este strict necesara, in lipsa efecuarii
acesteia, de exemplu in cazul unor anastomoze intra- sau extrahepatice, inducandu-se un
raspuns imunologic intens. De asemenea, la nivelul ficatului are loc si epurarea
endotoxinelor bacteriene de provenienta digestiva, prezenta acestor endotoxine in circulatia
sistemica reprezentand un indice al perturbarii activitatii hepatice.
Regenerarea masei ficatului
Ficatul detine o capacitate remarcabila de a se restabili dupa o pierdere semnificativa de
tesut, in urma unei hepatectomii partiale sau pe fondul unei afectiuni hepatice acute, atat
timp cat leziunea nu se complica cu infectie virala sau inflamatie. Controlul procesului de
regenerare a ficatului nu este pe deplin elucidat, iar teoriile admise pana in prezent sunt
construite in jurul factorului de crestere al hepatocitelor, elaborat de celulele mezenchimale
din ficat.
Bibliografie
Ficatul | Anatomie si fiziologie (romedic.ro)
https://amgtratate.blogspot.com/2016/04/anatomia-si-fiziologia-omului-29.html
https://healthlifemedia.com/healthy/ro/anatomia-ficatului/