Universitatea din Craiova

Departamentul de Arte

Probleme ortomuzicale (defectologie ritmică, melodică,

defecte de dicţiune)

Prof.: Pavel Șopov

Student:

Demetrescu Iulia-Maria
 Probleme ortomuzicale (defectologie ritmică, melodică, defecte de
dicţiune)

Definirea psihopedagogiei speciale: (defectologia) a apărut din necesitatea soluţionării

problemelor pe care le pun copiii cu diferite handicapuri, a căror instrucţie şi educaţie trebuie
să se subordoneze scopului integrativ. Soluţia – recuperare şi înţelegere sociopedagogică.

Practica şi teoria ne arată că în general nu există indicaţii referitoare la ceea ce

trebuie să întreprindă elevul, pentru ca să ajungă la posibilitatea unor intonaţii corecte.

S-a considerat că intonaţia melodico-ritmică este moştenită sau înnăscută şi că ea nu

se poate modifica prin exerciţiu sau că nu sunt şanse ca vârsta să amelioreze datele iniţiale ale
problemei. Carl Stumpf: „Auzul muzical absolut se moşteneşte, dar totul depinde de numărul
de exerciţii”.

Analizatorul auditiv are o importanţă deosebită în dezvoltarea psihică a individului

din cauza rolului pe care-l are în facilitarea comunicării verbale şi în acumularea
cunoştinţelor. Deficienţa auditivă determină modificări în activitatea individuală cu
perturbarea relaţiei cu mediul înconjurător. Hans Rupp: „Auzul absolut se formează prin
învăţare”.
Concepţia ortomuzicală cea mai răspândită este rezolvarea instrumentală cu
instrumente muzicale, cu manualitate accesibilă, care, spunem noi, rezolvă dactilografic
probleme, nu ortomuzical

Defectologia şi ortomuzica trebuie să depisteze şi să se ocupe de tulburările de

limbaj care la un sondaj logopedic arată că este un fenomen ce depăşeşte graniţele unei ţări.
În ţara noastră, deşi nu s-a făcut un sondaj pe întreaga populaţie, se aproximează că
tulburările de limbaj cuprind 17-28% din populaţia şcolară.

Logopedia a apărut ca necesitate de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a

elabora procedee specifice pentru corectarea limbajului tulburat. Ea îşi propune o abordare
integrală a limbajului, având un caracter teoretic izvorât din necesitatea de a elucida
problemele complexe privind rolul limbajului în viaţa psihică şi în structura personalităţii, şi
un caracter practic izvorât din necesitatea corectării tulburărilor limbaj.
Obiectul acestei ştiinţe este cercetarea tulburărilor de limbaj, a deviaţiilor de la
limbajul normal, deviaţii care îngreunează comunicarea, precum şi a metodelor de prevenire
şi corectare a acestora. Prin tulburări de limbaj înţelegem toate abaterile de la manifestările
verbale unanim acceptate în limba uzuală atât sub raport recepţiei cât şi al exprimării verbale
începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvintelor până la imposibilitatea totală
de a comunica oral sau scris.Din tabloul tulburărilor de limbaj, profesorul de muzică în
momentul în care se ocupă de probleme ortomuzicale şi de defectologie muzicală, trebuie să
reţină următoarele tulburări ale limbajului: dislalia, tulburări de ritm şi de fluenţă (bâlbâiala,
tahilalia), tulburări de voce (afonia, disfonia, fonoastenia), tulburări de scris/citit (dislexia,
disgrafia), tulburări de dezvoltare (întârziere în apariţia limbajului.
Clasificarea tulburărilor de limbaj este o problemă controversată. Abordarea
unilaterală nu este aplicativă dat fiind faptul că unele tulburări pot avea aceleaşi cauze şi
manifestări diferite sau invers. Diagnosticarea corectă a tulburărilor permite abordarea
metodologiei corecte.
Clasificarea lui Verza este făcută după mai multe criterii: etiologic,
simptomatologic, lingvistic şi psihologic. Există şapte categorii:
I. tulburări de pronunţie – dislalia, rinolalia, disartria
II. tulburări de ritm şi fluenţă –bâlbâiala, logonevroza, tumultus ssermonis, tahilalia,
bradilaria, aftongia.
III. tulburări de voce – disfonia (afonia), fonastenia (pseudofonastenia), mutaţia
patologică a vocii (precoce, întârziată, vocea eunucoidală).
IV. tulburări dezvoltarea limbajului – retardul simplu, retardul complex de limbaj
mutismul psihogen.
V. tulburări de limbaj scris-citit – disgrafia, alexia, agrafia.
VI. tulburări polimorfe – alalia (audomutitatea), afazia;
VII. tulburările de limbaj pe baza disfuncţiei psihice – glosolaliile (schizofreni);

Aceste defecte se remediază prin procedee ortolingvistice :

– gimnastica fonoarticulatorie (gimnastică facială, linguală, mandibulară, velopalatală şi
labială). Amintim aici că aceste metode se înscriu în categoria jocuri: zâmbetul şi pupicul
pentru mămica, fâşâitul frunzelor, albina, vântul lin, vine trenul, ceasul deşteptător, ciobanul
mână oile;
– gimnastică respiratorie: stingerea lumânării, umflarea balonului, aburirea oglinzii cu
gura, cu nasul, suflarea în vasul cu apă – valurile, suflarea în diverse instrumente muzicale,
spirometru;
– educaţia auzului fonematic: glasul animalelor, repetă după mine, ghici cine te strigă; –
educaţia personalităţii: psihoterapie şi metodele educaţiei morale şi educaţiei estetice.
Metodele specifice
În realizarea lor se parcurg patru etape:
1. de obţinere izolată a sunetului;
se realizează prin două procedee:
 - demonstraţie articulatorie
- derivarea sunetului din alte sunete pe care le poate pronunţa şi din sunete
pe care logopedul nu le poate demonstra (c din t; g din d; h din ş)
2. de consolidare a sunetului;
3. de diferenţiere a sunetului de cele cu care se confundă;
4. de automatizare a sunetului

Pentru dezvoltarea personalităţii şi valorizarea maximă a potenţialului uman şi

la copii fără deficienţe se cere o asigurare diferenţiată a educaţiei, cu atât mai mult la
persoanele cu deficienţe se impune o abordare specifică pentru fiecare categorie.