Temă proiect-Calități generale și particulare ale

stilului
1.Prezint în 2-3 rânduri ce este stilul(definiție)
2.Menționez faptul că atributele stilului se împart
în două categorii(generale și particulare)
3.Enumăr calitățile generale
4.Explic în 2-3 rânduri ce semnifica fiecare calitate
generală
5.Dau exemple concrete din viața reală sau
fantastică la fiecare calitate generală
6.Explic ce semnifică calitațile particulare și le
enumăr
7.Explic în 2-3 rânduri fiecare calitate particulară
8.Dau exemple concrete din viața reală sau
fantastică la fiecare calitate particulară
9.Închei printr-o concluzie care să conțină un mic
rezumat la conținutul proiectului
(-ce este stilul?
-de câte tipuri este el?)
1.Conform dicționarului stilul este un mod specific de
exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești.Cu
alte cuvinte stilul reprezintă felul propriu de a se exprima al
unei persoane.
2.Atributele stilului se împart în două grupe mari:
-calităţile generale (care sunt obligatorii) şi
-calităţile particulare (care definesc specificul fiecărei
personalităţi)
3,4,5.Calitățile generale sunt următoarele:
I.Corectitudinea-e ste respectarea strictă a regulilor
gramaticale și a ortografiei.Abaterea de la corectitudine duce
la solecism(greșeală de sintaxă,neadmisă de normele limbii
literare)
Spre exemplu:
-dezacordul ("ziariștii a participat la manifestare")
-folosirea incorectă a acuzativului ("cartea care am luat-o")
-cuvinte sau expresii enunțate greșit ("servici", "in ceea ce
privesc problemele")

II. Claritatea-este dată de folosirea cuvintelor cu sensurile lor

de bază bine cunoscute,presupune formularea limpede, logică,
coerentă a ideilor, astfel încât receptorul să înţeleagă pe deplin
mesajul. Se recomandă evitarea termenilor prea specializaţi,
rari sau echivoci,a construcţiilor pleonastice sau contradictori
Principalele abateri de la claritate sunt:
-obscuritatea-stilul confuz, greoi;
-nonsensul-exprimare fara logica, fara sens, deseori aberanta
("Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar
lipseste cu desavarsire"- I.L.Caragiale);
-echivocul-confuzie în exprimare, astfel încat nu se poate ști
exact la ce se referă vorbitorul;
-pleonasmul- Conform Dicționarului Explicativ al Limbii
Române, pleonasmul este “O eroare de exprimare care constă
în folosirea alăturată a unor cuvinte, expresii sau propoziții cu
același sens”.;
-tautologia- Tautologia nu este neapărat o greșeală de limbă, ci
un mod care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei
formulată cu alte cuvinte. Tautologia este indicatorul unui
registru lexical limitat al vobitorului și poate fi considerată un
tip de pleonasm;
-paradoxul- este o figură de stil de nivel logic și de compoziție
în care este anunțată ca adevărată o idee, aparent contrară
adevărului sau opiniei comune.;
-ermetismul- tendință în literatură, mai ales în poezie, de a
folosi, uneori cu ostentație, un limbaj obscur, dificil, criptic.
III. Proprietatea-este calitatea stilului privind folosirea
cuvintelor ce exprimă exact ideea, apelând la sensul propriu,
cel mai potrivit al cuvântului. Abaterile se produc din cauza
necunoașterii sensurilor unor cuvinte și duc la un stil
impropriu.
IV. Precizia-este capacitatea de a folosi cuvintele strict
necesare comunicarii, de a găsi acele cuvinte care să exprime
cel mai bine ideea pe care vorbitorul dorește să o transmită.
Abaterile de la precizia exprimării pot duce la:
- stilul prolix, difuz, bombastic, printr-o aglomerare
obositoare de cuvinte inutile, ceea ce produce
digresiunea(abaterea de la subiect);
- pleonasmul este greșeala de exprimare prin repetarea inutilă
a unor cuvinte ce exprimă aceeași idee ("și-a adus aportul");
- tautologia reflectă sărăcia vocabularului, neputința de a găsi
cuvintele cu sensul cel mai potrivit în exprimare, din care
cauza îl repetă ("Am să vă arăt cum arăta coperta cărții";
"Urmeaza acum urmatorul invitat");
V.Puritatea este dată de folosirea strictă a cuvintelor admise
de simțul cultivat al limbii, evitând regionalismele,
arhaismele, abuzul de neologisme, barbarismele, expresiile
argotice, de jargon sau obscene.. Abaterile de la această
calitate a exprimării reies din incultură, din lipsa lecturii, din
imitarea fără discernământ a unor expresii.

6. Calităţile particulare ale stilului rezultă din felul propriu în

care vorbitorul utilizează resursele limbii potrivit firii sale,
profesiunii, gradului de cultură, mediului social în care
trăieşte.
I.Naturalețea este exprimarea firească, curgătoare, necăutată a
ideilor, ce se înlănțuie coerent, logic și clar, fiind receptate cu
ușurință și cu plăcere de cei cărora le sunt adresate. Abaterea
de la naturalețe duce la un stil afectat (căutat, teatral) sau la un
stil emfatic (bombastic, declamator, umflat).
II. Concizia este exprimarea concentrată, lapidară, care
apelează numai la cuvintele absolut necesare transmiterii ideii
vorbitorului spre a fi înțeleasă corect de receptor.
III. Simplitatea presupune folosirea termenilor uzuali, aparent
lipsiţi de expresivitate, a formulărilor cu largă circulaţie în
rândul vorbitorilor.
IV.Armonia (muzicalitatea) este dată de sonoritatea caldă, ?
firească, ce încântă auzul și este ilustrată mai ales de poezie,
dar este necesară și în exprimarea cotidiană. Abaterea de la
armonia fonetică duce la cacofonie, adică la alăturarea
supărătoare a unor grupuri de sunete ce poate deveni uneori
vulgară ("face ce poate", "cu rugămintea", "economia care",
"la laborator ").
V.Demnitatea stilului este dată de folosirea cuvintelor
cuviincioase, conferind exprimării delicatețe, finețe, discreție
și eleganță. Abaterea de la această calitate duce la o exprimare
vulgară, de prost gust, supărătoare.

VI. Finețea stilului se realizează prin întrebuințarea acelor

cuvinte ce exprimă în mod subtil ideea, sensul, apelându-se la
aluzie, urmând ca cititorul sau interlocutorul să descopere
esență comunicării.
VII. Retorismul imprimă comunicării o notă de patetism
măsurat şi de ton entuziast, prin respectarea construcţiei
clasice a unui discurs.
VIII.Ironia constă în sesizarea, evidenţierea şi dezaprobarea
aspectelor negative ale firii umane şi ale societăţii. Nu se
realizează prin negarea directă, ci prin disimularea
adevăratelor intenţii ale emiţătorului.
IX. Oralitatea este - în literatură - capacitatea autorului de a
imita limba vorbită. Presupune folosirea cuvintelor populare,
regionalisme, enunţuri interogative şi exclamative, imperative,
vocative, interjecţii, anacolutul, elipsa, tautologia, dativul etic,
onomatopee, proverbe, fraze rimate, vorbe de duh etc.