UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ

MASTER

Specialitatea : Relații internaționale și cooperare transfrontalieră

Disciplina de studiu: DREPT COMPARAT

TEMA: DREPT SCANDINAV

MASTERAND: COROI RODICA

PROFESOR : OSTAVCIUC DINU

CAHUL 2022
 Dreptul Scandinav
CUPRINS
1.Introducere
2.Dezvoltare istorică
3.Modernizarea dreptului scandinav
4.Izvoarele dreptului

1. Introducere
 Nu mai este pentru nimeni, astăzi, o noutate faptul ca lumea modernă se află, datorită, mai
ales, mijloacelor moderne de comunicare, într-un continuu proces de eliminare a barierelor politice,
culturale şi, nu în ultimul rând, economice. Conceptele de unificare, uniformizare, integrare,
globalizare se fac tot mai des întâlnite atât la nivel mondial cât şi la nivel regional. Fenomene 
politico-economice de genul Uniunii europene nu mai şochează de mult pe nimeni iar succesul unor
asemenea întreprinderi este acceptat treptat de către cei mai înverşunaţi critici. Mişcarea
persoanelor, a mărfurilor, a capitalului tinde din ce în ce mai mult să ignore frontierele statelor.
Raporturile internaţionale au dobândit, în toate domeniile, o importanţă care va creşte în fiecare an.
Toate aceste aspecte implică renunţarea la autarhia şi orgoliul național în favoarea
deschiderii spre cunoaşterea şi înţelegerea altor tipuri de cultură, asemănătoare sau compl
et diferite. În domeniul juridicului acest rol gnoseologic îl joacă astăzi Dreptul comparat. Menirea sa
nu este însă doar una teoretică, ci şi una practică, fiind aceea, aşa cum remarca Rene David, de a
contribui la edificarea unei ordini juridice care să convină raporturilor internaţionale mai sus
menţionate. Această «internaţionalizare» a vieţii juridice ar reprezenta primul şi unul din cele mai
importante argumente pentru studierea dreptului comparat în Facultăţile de drept. Legat de aspectul
unificarii şi armonizării regionale a dreptului, trebuie reliefată importanţa pe care ar trebui s-o aibă
studierea dreptului comparat în România, în calitatea ei de candidată la statutul de membru al
Uniunii europene. Unificarea dreptului european prin apariţia. Dreptului comunitar, având ca
instrument dreptul comparat, a impus juriştilor ţărilor membre cunoaşterea tuturor sistemelor de
drept aparţinând statelor member

Evoluţia dreptului comparat pe plan mondial

O perspectivă diacronică asupra dreptului comparat poate cuprinde, pe de o parte, apelul
pragmatic, mai mult sau mai puţin voluntar, la comparare juridică făcut în contextul reformelor
juridice naţionale şi internaţionale şi, pe de altă parte, modul în care gândirea juridică a luat
atitudine, de pe poziţii mai mult sau mai puţin ştiinţifice, faţă de importanţa şi modalitatea utilizării
comparării juridice ca un instrument eficient în realizarea reformelor juridice şi dobândirea
cunoaşterii pe plan juridic. E diferenţa între ceea ce Zweigert şi Kotz numeau „drept comparat
legislativ” şi „drept comparat ştiinţific sau teoretic”. Este delicat de stabilit dacă ambele aspecte ar
trebui să facă obiectul unui studiu istoric asupra dreptului comparat. Dacă luăm în considerare 
primul aspect, demersul analitic poate dobândi o dimensiune impresionantă în condiţiile în care încă
din antichitate am putea descoperi proceduri de reformă juridică bazate pe apelul la dreptul străin.
Dacă luăm în calcul compararea juridică înțeleasă ca o abordare conştientă, voluntară şi
metodică a diferenţelor şi asemănărilor dintre mai multe ordini juridice, atunci dimensiunea
temporală se restrânge considerabil la epoca dreptului modern.
Cert este că apelul făcut la dreptul străin în scopul reformării unei legislaţii „naţionale” a însoţit şi a
încurajat inevitabil analiza privind compararea juridică. Impulsionarea în scopuri  practice a
demersului comparativ a fost cât se poate de evidentă în sec. al XIX -lea când efervescenţa
construcţiei juridice naţionale nu a putut să ignore compararea juridică istorică, internă şi externă.
Nu mai puţin, decuparea dreptului din cadrul abordărilor sistemice metafizice, speculative,
„coborârea sa pe pământ” prin relativizarea sa, prin evaluarea sa istorică, raţională, ştiinţifică a avut
şi ea un impact pozitiv asupra dezvoltării  dreptului comparat prin impulsionarea curiozităţii
ştiinţifice de a cunoaşte sistematic alte sisteme de drept decât cel naţional. Trebuie menţionat însă
faptul că procesul de legitimare a dreptului comparat ca un demers teoretic, ştiinţific util a
întâmpinat rezerve serioase atât din partea pozitivismului juridic, cât şi din partea curentelor
filosofice-  juridice care promovau în epocă particularităţile culturii juridice naţionale.

2. Dezvoltare istorică

Înainte de înființarea Scandinaviei în secolul al IX-lea, numeroasele regiuni erau

independente în ceea ce privește administrația și problemele juridice. Inițial, sistemul juridic nu avea
legi scrise; mai degrabă, a constat din dreptul cutumiar care a fost dezvoltat și reformat de cetățenii
înșiși la întâlnirile cunoscute sub numele de „lucruri”. Legile cutumiare au fost înregistrate în scris
între secolele XI și XIII. Acestea includ legea lui Gulathing (secolul al XI-lea, norvegian); legea
Iutlandei (1241, daneză); și legile din Uppland (1296, suedez) și Götaland (sec. XIII, suedez).[3]
Legile timpurii nu au fost formatate așa cum sunt în sistemele juridice moderne, ci au folosit mai
degrabă coduri. Acestea includeau dreptul privat, și anume dreptul penal, dreptul familiei,
succesiunea, dreptul proprietății, dreptul contractual, dreptul constituțional și administrativ. Legile
referitoare la Biserică erau de obicei tratate separat de legile statelor și ale oamenilor. Codurile
reprezentau legi obișnuite și, de obicei, influențele străine erau neglijate. Reciproc cu legile
germane, legile provinciale respectau externalitățile și, prin urmare, erau mai avansate. Codul suedez
al regelui Magnus (1350) a abolit conceptele de răzbunare, afirmând că oficialii regelui ar trebui să
fie autoritățile necesare în administrarea procedurilor penale și să fie pedepsiți pentru cei care au
încălcat legea. Mai mult, probabil prin influența religiei creștine, sistemul juridic a fost introdus în
beneficiul țăranilor și al clasei neputincioase. Într-un mod original, în mare măsură independent de
factorii care acţionează în Europa continentală, formarea dreptului a avut loc în ţările scandinave.
Dezvoltarea istorică a ţărilor din nord s-a caracterizat prin: relativă subdezvoltare a ierarhiei
administrative, prezenţa ţăranilor liberi; forme democratice de luare în considerare a intereselor
diverselor segmente ale populației în cadrul unei parohii bisericești, ceea ce a condus la
compromisul mijloacelor de soluționare a conflictelor sociale apărute; adaptarea constantă a
dezvoltării economice la condiţiile unei societăţi patriarhale. În consecință, în țările scandinave apar
devreme un stat centralizat și o lege unificată în toată țara.
 Începând din secolul al XIII-lea. Suedia consolidează legislația. La mijlocul secolului al
XIV-lea. a emis două legi, dintre care una reglementa relațiile în mediul rural, iar cealaltă - în orașe.
Aceste acte au fost valabile în Suedia timp de 400 de ani. În acest timp au fost schimbate și
completate în mod repetat. Un rol important în procesul de adaptare a acestor legi la noile condiţii
de viaţă socială l-au jucat instanţele de judecată.
În secolul al XVII-lea, practica judiciară suedeză a adoptat multe dintre structurile și principiile
dreptului roman, adoptate în țările europene, drept urmare aceste elemente romane au devenit parte
integrantă a dreptului suedez, a culturii juridice suedeze.
Danemarca, Norvegia și Islanda au fost sub controlul centralizat al familiei regale daneze
timp de mai bine de patru secole, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, astfel încât legea daneză a
funcționat în esență și în Norvegia și Islanda.În 1814, Danemarca a trebuit să cedeze teritoriul
Norvegia în Suedia, dar norvegienii au reușit să obțină o independență considerabilă într-o parte a
Imperiului Suedez și să obțină pașnic autonomie deplină în 1906. Și în cele din urmă, în 1918,
Islanda a fost proclamată stat independent, deși a rămas sub conducerea monarhului danez. până la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Baza istorică generală a dreptului scandinav a fost dreptul german vechi. Dar în fiecare țară
din nord, desigur, s-au dezvoltat propriile caracteristici locale. Începând din secolul al XII-lea.
normele vechiului drept german sunt introduse în numeroase terenuri, iar mai târziu legi ale
orașului. Deja de la primele acte ale guvernului central s-a desfășurat procesul de unificare și
unificare a dreptului. Suedia în secolul al XIV-lea a reușit să combine legea localităților individuale
într-o singură lege funciară, iar legea popoarelor într-o singură lege orașului.

Unele tratate de largă circulaţie cum ar fi cel semnat de Arminjon, Nolde şi Wolff, văd în dreptul
statelor scandinave: Suedia, Danemarca, Norvegia,Islanda Și Finlanda, un mare sistem de drept
distinct de dreptul romano-germanic, dar şi de common-law.
   Dreptul aplicabil în ţările scandinave nu se depărtează de la elementele caracteristice
dreptului romano-germanic: preponderenţa actului normativ scris, inexistenţa (sau existenţa foarte
limitată) a regulii precedentului judiciar, rolul minor al cutumei şi nu în cele din urmă tradiția
dreptului roman.
   Prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu, evidenţia în lucrările sale consacrate dreptului comparat,
că dreptul scandinav trebuie să fie considerat un mare sistem juridic, ci că acesta se plasează, este
adevărat, într-o poziţie marginală şi cu multe particularităţi în cadrul sistemului romano-germanic.
Poziţia dreptului scandinav nu poate fi înţeleasă fără o incursiune, chiar sumară, în dreptul suedez,
danez, norvegian, finlandez şi islandez, tocmai datorită faptului că tribulaţiile istoriei au făcut ca
aceste state să fie când unite, într-o formulă sau alta, când separate. Sistemele ţărilor amintite au
avut ponderi diferite iar dezvoltarea sistemelor juridice ale Danemarcei şi Suediei, în realitate statele
cele mai mari, au avut o puternică influenţă asupra celorlalte.
Aceasta se explică prin istoria politică a statelor amintite. Din 1387 până în 1814 Norvegia a
fost unită cu Danemarca, în 1389 Suedia a fost cucerită de regii danezi, dar această ocupație nu a
dăinuit decât până la 1448, când şi-a dobândit independenţa. Din anul 1264 Islanda a fost o
provincie norvegiană până în anul 1918, când s-a desprins de Norvegia, s-a constituit într-un stat
independent şi suveran, legat de Danemarca printr-o uniune reală, care a durat până în 1944. Pe de
altă parte, Finlanda a fost cucerită încă din secolul al XIII-lea de suedezi, dominaţia acestora luând
sfârşit doar în 1808, când țara a fost alipită Rusiei țariste. De-abia în 1918 exercitand dreptul de
autodeterminare proclamat de Lenin, statul finlandez a devenit independent. La aceasta trebuie
adăugat faptul că din 1814 până în 1905 Norvegia a constituit o uniune reală cu Suedia, pentru a se
înţelege deplin trecutul strâns legat al acestor țări și rădăcinile lor juridice comune.
Dreptul privat al țărilor scandinave poate fi împărţit în două grupuri de legislaţii: cel danezo
norvegian și cel ruso-finlandez.
 
 3. Modernizarea dreptului scandinav
 
  În secolul XX, statele scandinave au trecut la o operaţie constantă de modernizare a dreptului
lor, făcând apel la sistemele europene, dar  flirtând principiile acestora, adaptandu-le uneori
perfectionandu-se, în lumina culturii juridice naţionale.
  Această Operă De modernizare a fost realizată în comun, astfel cum vom arăta mai jos, prin efortul
concertat al celor cinci state, realizându-se o vastă arie de legislaţie unificată, fără precedent în lume.
  Acest proces de modernizare, care a avut ca urmare introducerea unor numeroase instituții și
reglementări similare în conţinut celor din statele Europei occidentale, de factură romano-
germanică.
Marile coduri, care stau, cel puţin din punct de vedere istoric, la baza legislaţiei statelor scandinave,
sunt Codul danez din 1683(Danske Lov),Cod Norvegian din 1687(Norske Lov )care este o copie
aproape fidelă a celui dintâi,fapt explicabil prin aceea că au fost adoptate, amân două, în timpul
domniei aceluia şi rege Cristian al    Iv-lea Și Codul suedez din 1734, cunoscut sub numele Sveriges
Rokes Allruanna Leg.
Acesta din urmă reprezintă o codificare a dreptului suedez anterior, a cărei elaborare a durat mai
bine de o jumătate de secol.

4. Izvoarele dreptului

Deși fiecare stat nordic urmează fie un sistem comun sau de drept civil, se proclamă că aceste
țări scandinave au adoptat jurisprudenţă care nu se încadrează nici în sistemul de drept civil, nici în
drept comun sistem.
Toate cele cinci state nordice au propriile lor Constituții pe care se bazează cadrul lor legislativ. În
timp ce aceste Constituții sunt toate separate prin natura lor, datorită cooperării juridice dintre statele
scandinave, Constituțiile sunt similare în scopurile lor și contribuie la legile în mod holistic.[7]
Cel mai cunoscut și mai comentat dintre monumentele legislative scandinave, are la bază vechile
legiuiri și cutume suedeze, însă reflectă sub numeroase aspecte principiile dreptului roman. Faptul se
explică prin aceea că,începând din secolul al XVII-lea, numeroşi tineri suedezi au studiat în
universităţile germane, în care dreptul roman sub forma în care se aplica în Germania, acel
„Heutigen Romisches Recht”, de care vorbea Savigny.
Comparând structura codurilor amintite vom remarca că cel danez şi cel norvegian au o structură
mult mai primitivă decât cel suedez, fiind mai curând culegeri de soluţii concrete, pe când cel suedez
vădeşte o structură mai elaborată.
  Cele dintâi sunt asemănătoare mai tuturor modificărilor contemporane lor din Rusia sau
Germania, incluzând reglementări de organizare judiciară de drept canonic, drept maritim, drept
civil, (obligaţii), drept penal.
  Codul suedez este divizat în titlurile (care poartă denumirea de ,,balk”)următoare: despre
căsătorie, succesiuni, imobile, construcţii, comerţ, infracţiuni şi pedepse, căi de executare, procedura
judiciară. Fără A vădi deci eclectismul codurilor danez şi norvegian, e evident că nici codul suedez
nu este unitar,referindu-se - deşi face distincţii marcate între materiile diferite - între reglementările
de drept privat, de drept public şi de drept administrativ.
De notat că Islanda nu are un cod civil, însă legile daneze și norvegiene au fost mult timp aplicabile
și în această ţară.
  Dreptul finlandez a avut o evoluţie oarecum particulară, datorită contorsiunilor pe care le-a
cunoscut istoria acestei țări, dar care nu a ieşit din cadrul general al legislaţiei scandinave.
  Un studiu aprofundat privind evoluţia acestui drept ne aratăcum, după cea cunoscut o
perioadăprimitivăîn care îşi găsea loc aplicarea unor cutume locale şi a unor obiceiuri consemnate în
Kalevala, epopeea naţională, din anul 1734 a fost adoptat Codul general suedez în care, însă, cu
timpul, au fost introduse diferite amendamente, în timpul influenţei ruse (ţarul Rusiei era şi Mare
Duce al Finlandei) s-a vădit tendinţa unei apropieri de legislaţia acestei țări, îndeosebi de acel
monument legislativ denumit„Zvod Zokonovţariskoi Rosii”(Codul de legi al Rusiei ţariste).
În secolul XX, după proclamarea Republicii, au fost adoptate o serie de acte normative acoperind
diverse materii ale dreptului civil, cum ar fi căsătoria și contractele (în realitate materia obligaţiilor)
în anul 1929.
Scopul acestor acte normative a fost acela de a adapta Codul general din1934, care este încă în
vigoare, necesităţilor unei legislaţii moderne.
Din anul 1919 Finlanda s-a alăturat mişcării pân scandinave de unificare,coordonare și cooperare
legislativă, rezultatele ei fiind de cea mai mare însemnătate pentru conturarea sistemului juridic
finlandez.
Tendinţa de uniformizare legislativă a început să se manifeste încădin1879, mai întâi între
Danemarca, Suedia Și Norvegia, pentru că, după trecerea anilor, să adere la ea atât Finlanda cât și
Islanda.
Codul danez constă din următoarele secțiuni:
1) proceduri judiciare;
 2) biserici;
3) despre moșii laice, comerț și dreptul familiei;
4) dreptul maritim;
5) dreptul proprietății în dreptul moștenirii;
6) drept penal.
Codul suedez din 1734 are nouă secțiuni:
1) rochie;
2) părinții copiilor;
3) la succesiune;
4) bunuri imobiliare;
5) construcție;
6) comerț;
7) infracțiuni (Codul penal);
8) executarea hotărârilor judecătorești;
9) procedurile judiciare și organizarea judiciară.
Este uşor de explicat de ce, într-o zonă cu reglementări moderne care nu epuizează întreaga
ordine de drept, cu coduri învechite și depăşite, apelul la cutumă este frecvent.
Există materii întregi în dreptul civil care, fiind reglementat prin legislația scrisă, rămân cutumă.
Printre acestea semnalăm materia responsabilității civile și cea a contractelor speciale. Trebuie însă
subliniat că această cutumă, care nu este înscrisă în nici un cutumier, ca în Germania sau Franţa,
trebuie să fie consacrată jurisprudențial. Este vădită apropierea de common-law din dreptul anglo-
saxon şi depărtarea considerabilă de cutuma extrajudiciară cum este întâlnită în toate ţările pe
cotinentul european.
 
 
 
 Bibliografie
  
1. Wahlgren, P. (2007). Ce este legea scandinavă? Drept social privat. Stockholm: Institutul de
Drept Scandinav din Stockholm, Facultatea de Drept, Universitatea din Stockholm.
2. Swift, H. (2017). LibGuides: Țările nordice: Ghiduri de bibliotecă IALS. [online]
Libguides.ials.sas.ac.uk. Disponibil la: https://libguides.ials.sas.ac.uk/nordic [Accesat la 6 noiembrie
2018].
3. Hiorthoy, F. (2016). Drept scandinav. [online] Enciclopedia Britannica. Disponibil la:
https://www.britannica.com/topic/Scandinavian-law [Accesat la 6 noiembrie 2018].
4. Cagan, D. și Simonyi, A. (n.d.). Căi nordice.
5. Husa, J., Nuotio, K. și Pihlajamäki, H. (2007). Drept nordic. Anvers: Intersentia.