Enigma Otiliei

G. Călinescu

I. Date despre autor și operă

George Călinescu se încadrează în seria personalităților românești de tip
enciclopedic. Este un spirit polivalent, critic și istoric literar, biograf, monografist,
eseist, romancier, poet, dramaturg, desfășurându-și activitatea la sfârșitul perioadei
interbelice și începutul perioadei contemporane. El scrie volume de versuri,
(„Poezii”, „Laudă lucrurilor”), romane („Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”, „Bietul
Ioanide”, „Scrinul negru”), piese de teatru („Șun sau Calea netulburată. Mit mongol”,
„Ludovic al XIX-lea”), lucrări de critică și istorie literară („Istoria literaturii române de
la origini până în prezent”, „Istoria literaturii române. Compendiu”, „Viața lui Mihai
Eminescu”, „Opera lui Mihai Eminescu”, „Ion Creangă (viața și opera)” ș. a.)
II. Particularități ale prozei călinesciene
În ceea ce privește romanele călinesciene, se pot distinge trei trăsături
principale care le conferă individualitate.
- În primul rând, caracteristicile realiste se îmbină cu experiențele
romanului modern al secolului al XX-lea (prezența elementelor eseistice sau
lirice, relativizarea imaginii) .
- În al doilea rând, sunt create caractere marcate de o trăsătură dominantă
transformate în tipologii de circulație universală (avarul, arivistul).
- A treia trăsătură importantă a prozei călinesciene este adoptarea metodei
balzaciene (tehnica narativă, fixarea caracterelor în timp și spațiu, descrierea
minuțioasă a cadrului, a arhitecturii clădirilor, a vestimentației).
III. Apariție. Temă
Enigma Otiliei apare în 1938, la sfârșitul perioadei interbelice. Scrierea
prezintă, în manieră realistă, viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului
al XX-lea, accentuând problema moștenirii și pe cea a paternității.
IV. Specia literară
Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje
numeroase, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, cu un
conflict puternic.
Enigma Otiliei este un roman realist obiectiv. trăsături ca încadrează scrierea
printre creațiile realiste sunt:
- prezentarea veridică a evenimentelor;
- utilizarea persoanei a III-a;
- obiectivitatea (narator omniscient, omniprezent, impersonal);
- înfățișarea individului ca produs al societății din care face parte;
- descrierea minuțioasă;
- preferința pentru personaje tipice.
V. Semnificația titlului
Titlul inițial a fost Părinții Otiliei, ilustrând motivul paternității (de factură
balzaciană). El a fost ulterior schimbat, enunțând o trăsătură importantă de caracter
a eroinei. Otilia este „enigmatică”, iar taina sufletului ei este interpretată în mod diferit
de fiecare dintre personaje, ceea ce conferă romanului o notă de modernitate
(relativizarea imaginii).
VI. Compoziție
Creația epică este amplă, fiind alcătuită din 20 de capitole, care pot fi
structurate pe mai multe planuri narative. Principalele două planuri urmăresc, pe de
o parte, istoria tumultuoasă a moștenirii unei averi considerabile, a bătrânului
Costache Giurgiuveanu, iar pe de altă parte, destinul tânărului Felix Sima, orfan al
cărui tutore este Giurgiuveanu, străinul care observă minuțios degradarea umană
cauzată de dorința de acumulare materială.
VII. Construcția subiectului
În debutul romanului, naratorul fixează acțiunea în timp și spațiu și prezintă
noul mediu, așa cum îl percepe Felix. Expozițiunea este astfel tipic balzaciană:
„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de
vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean intră în strada Antim”. Aceasta este
descrisă minuțios, prin prezentarea amănuntelor arhitecturale din stiluri diferite, care
o fac să pară „o caricatură în moloz a unei străzi italice.”
De la cadrul general, se trece la particular, naratorul oferind detalii
semnificative despre exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu, o clădire veche, în
paragină, împodobită cu imitații ieftine. Această prezentare sugerează câteva din
trăsăturile importante ale proprietarului.
Proprietarul imobilului din strada Antim este „un omuleț subțire și puțin
încovoiat”. Portretul său fizic este conturat prin detalii semnificative: capul „atins de o
calviție totală”, fața „aproape spână”, buzele „întoarse în afară și galbene de prea
mult fumat, acum acoperind numai doi dinți vizibili, ca niște așchii de os”. Clipește
„rar și moale”, ca „bufnițele supărate de o lumină bruscă”. Față de Felix se comportă
bizar, simulând uitarea, unicul mijloc de apărare față de cei din jur: „Nu-nu-nu știu…
nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc.”
Având intuiția unui mare romancier, Călinescu adună aproape toate
personajele în salonul lui Costache, prilej cu care Felix le observă în detaliu,
familiarizând totodată cititorul cu acestea. Se conturează astfel, încă de la început,
principalul conflict al romanului.
Averea proprietarului (tutorele tânărului) este vânată asiduu de clanul Tulea,
alcătuit din următorii membri: Aglae, sora bătrânului, Simion, soțul ei senil și copiii,
Olimpia, Aurica și Titi. La aceștia se adaugă Stănică Rațiu, cel care pe lângă planul
de a obține zestrea Olimpiei prin căsătorie, aspiră și la mult râvnita avere a lui moș
Costache.
Giurgiuveanu întruchipează tipul avarului, care pe lângă mania incurabilă
de a înmulți și păstra banii sau proprietățile, este umanizat de sentimente paterne
pentru Otilia, a cărei înfiere o amână tot din zgârcenie. Deși clanul Tulea aștepta, cu
o înfrigurare sadică, moartea lui pentru a-și însuși moștenirea, Stănică se dovedește
mai abil decât ei, reușind să fure banii bătrânului, fapt care-i cauzează moartea.
Cel de-al doilea plan al romanului urmărește procesul de formare a
tânărului Felix Sima, rămas orfan și dat în grija tutorelui său. El dorește să devină
medic și urmează cursurile universitare. Se îndrăgostește de Otilia Mărculescu,
rivalizând cu Leonida Pascalopol. Otilia îl alege pe acesta din urmă, redându-i
tânărului libertatea de a se ocupa exclusiv de carieră.
VIII. Personajele
Costache Giurgiuveanu, avarul umanizat de sentimentele paterne, este
personajul central al romanului. Portretul său fizic sugerează degradarea datorată
îmbătrânirii, iar„ bizareriile” comportamentale îi conturează individualitatea.
Simularea uitării și bâlbâiala sunt arme de apărare împotriva celor din jur și
modalități de a câștiga timp în fața unui potențial adversar.
Pe Otilia, „fe-fetița” lui, o iubește, în felul său, foarte mult: „Moș Costache o
sorbea umilit din ochi și râdea din toată ființa lui spână când fata îl prindea în brațele
ei lungi.” Din mania de a ține banii, el nu îi oferă acesteia drepturile legitime prin
înfiere, dar „o iubește pe Otilia și se gândește mult la ea”. Fata îl consideră „un om
bun”, dar nu poate înțelege „ciudățenia” comportamentului său când vine vorba de
bani.
Confruntarea cu Clanul Tulea oferă o turnură dramatică destinului său. Aflat
la o vârstă înaintată, el conștientizează că va fi prădat de aceștia, se apără cu
mijloacele proprii, dar, într-un final, se dovedește a fi neputincios în fața prădătorilor.
Averea sa este compusă din imobile date spre închiriere pentru a aduce
venituri, bani rezultați din vânzarea obiectelor confiscate pentru neplata chiriei,
diverse afaceri mărunte, la care se adaugă „ciupelile” de la Pascalopol, luate ca
împrumut sau câștigate la jocurile de cărți sau table. Pentru a-și onora datoria
morală față de fata soției sale, trebuie să renunțe la o parte din bani, dorind să-i facă
o casă și să treacă pe numele ei o sumă considerabilă, ca zestre. Amânarea însă nu
este soluția cea mai potrivită, fiind ucis de propria-i patimă și neputându-și duce
planul la înfăptuire .
În raport cu Giurgiuveanu sunt conturate și celelalte personaje, remarcându-
se Aglae Tulea și Stănică Rațiu, ambii construindu-și un scop din însușirea averii
bătrânului.
Aglae Tulea, sora lui Costache, întruchipează tipul „babei absolute”, așa
cum o caracterizează Weissmann. Portretul sugerează exact firea sa „fără cusur în
rău”, fața „gălbicioasă”, „buzele subțiri”, „părul negru pieptănat bine într-o coafură
japoneză”. Paradoxal, deși o detestă, ea se află printre mentorii („părinții”) Otiliei, dar
nu scapă nici o ocazie pentru a o ponegri. Este foarte îngrijorată de faptul că fratele
ei o va înfia într-o bună zi pe Otilia și de aceea face presiuni asupra lui denigrând-o
pe fată și catalogând-o drept o „dezmățată”, „o stricată”.
Deși se consideră o mamă bună, își tratează copiii în mod diferențiat, prefe-
rându-l pe Titi. Ea este liderul clanului, iar autoritatea sa știrbește personalitatea
copiilor, conducându-i către un destin nefericit.
Pe Olimpia o desconsideră și o nedreptățește, nefiind mulțumită de relația
acesteia cu Stănică Rațiu. Aurica, fata cea mică, are multe din trăsăturile mamei, iar
Aglae o încurajează permanent în tentativa ei disperată de a găsi un bărbat pentru a
se căsători. Dintre cei trei însă, Aglae îl preferă pe Titi despre care crede că
întruchipează un geniu nedescoperit încă, deși la 22 de ani nu terminase liceul.
Aglae desconsideră profund preocupările intelectuale, inoculându-i fiului concepțiile
ei: „cine citește prea mult se scrântește” sau „Facultatea e pentru băieți de bani
gata”. Este la fel de limitată ca el și de aceea încurajează niște manii distructive:
tânărul realiza reproduceri picturale, având ca model cărțile poștale. Grija excesivă și
autoritatea Aglaei întrețin condiția de retardat a acestuia. Este memorabilă, în acest
sens, scena în care aceasta îi explică proaspetei sale nurori cât de minuțios trebuie
să se preocupe de fiul ei (să-i aleagă cămașa de noapte, să-i ofere scufia fără de
care nu poate dormi, să-și amintească mereu că-i plac prăjiturile cu frișcă). Văzând
că Ana e incapabilă să-i îngrijească așa cum dorea ea, „îi ordonă” fiului să divorțeze,
fără a se gândi că l-ar putea sfătui să-și păstreze căsnicia.
Cruzimea sufletului său o determină să fie total indiferentă față de soțul ei,
Simion, chiar dacă mare parte din banii familiei era contribuția lui. Deși acesta era
bolnav și slăbit, ea nu cheamă medicul, pentru ca, în final, să îl trimită la sanatoriu
spre a-l abandona acolo definitiv.
Trăsătura dominantă a Aglaei, răutatea, este imperturbabilă pe parcursul
romanului, manifestându-se preponderent față de cei care, crede ea, râvnesc la
averea lui Costache.
Stănică Rațiu, ginerele Aglaei întruchipează tipul arivistului, din familia
spirituală a lui Dinu Păturică, din romanul Ciocoii vechi și noi, scris de Nicolae
Filimon.
Deși e avocat nu profesează, în schimb, are tot felul de afaceri dubioase,
este mereu bine informat datorită familiarității sale cu lumea din jur. Stănică e abil,
știe să se descurce pentru a-și atinge țelurile și nu are mustrări de conștiință în a
realiza ce-și dorește.
Scopul cel mai înalt al vieții sale este urcarea grabnică în ierarhia socială,
ceea ce se poate împlini prin intermediul banilor și al relațiilor, iar Stănică reușește
să le obțină, până în final, pe amândouă.
Stănică este vinovatul moral de moartea lui Costache. Fără nici o urmă de
omenie sau compasiune, el fură banii bătrânului, păstrându-și calmul pentru a lăsa
impresia că nu se întâmplase nimic.
Leonida Pascalopol aduce în roman calități umane general- valabile:
modestie, bunătate, bun-gust, rafinament. El este tipul moșierului de viță nobilă,
prieten cu Costache, care vine în casa acestuia pentru a uita de singurătate. Este
foarte generos, din dorința de a-i ajuta pe cei din jur. Giurgiuveanu, Otilia și, ulterior,
Felix, sunt singura lui familie.
Posesor al unei averi considerabile care constituie moștenirea lăsată din
părinți, el studiază Literele și Dreptul în străinătate și are și un dezvoltat gust artistic
(cântă la flaut). Rămas văduv de tânăr, are sentimentul ratării și este atât de atașat
sufletește de Otilia, încât își dorește ca aceasta să se realizeze în viață.
Iubirea pentru tânăra fată se împletește cu dragostea paternă și cu prietenia
și denotă o nevoie acută de a oferi și primi atenție: „Am nevoie de domnișoara Otilia,
ea e micul meu vițiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân întotdeauna un
neprețuit prieten și părinte.”
Aceasta îl admiră, considerându-l „un mare caracter”, „un bărbat șic”, dar
compătimindu-l pentru faptul că e singur. Admiră, de asemenea, la el diplomația cu
care îi tratează pe cei din jur, lăsându-se păcălit de Costache la jocul de table sau
suportând răutatea Aglaei și avansurile Auricăi.
Întemeierea efemeră a cuplului Felix- Otilia se fundamentează pe situația lor
familială asemănătoare. Ambii sunt orfani și simt nevoia afecțiunii pe care nu le-a
putut-o oferi o familie. Felix este cel care recunoaște că ea întruchipează idealul
feminin care suplinește dragostea maternă: „înțelegi că am găsit în tine tot ce mi-a
lipsit în copilărie”.
Tânărul Felix Sima, absolvent de liceu, vine în București după moartea
tatălui, cu un scop bine definit: dorește să devină medic, aspirând la o carieră
strălucită. Pentru aceasta, se stabilește în casa tutorelui său, fratele mamei. El
reprezintă străinul care sondează noul mediu în care tocmai a intrat, fiind inițial uimit
și timorat în fața membrilor familiei sale.
Portretul său fizic denotă perseverența caracterială, delicatetea și
superioritatea spirituală: deși are „un aer bărbătesc și elegant”, „fața… îi era juvenilă
și prelungă, aproape feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub
șapcă, dar coloarea măslinie a obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o
notă voluntară întâia impresie.
El este tânărul în formare, imatur, care este inițiat în tainele existenței de către
primii fiori ai iubirii. Caracterul său nu este influențat însă de mediul meschin cu care
ia contact, acțiunile celor din jur, pentru care contează doar puterea banului, sunt
doar un prilej de analiză detașată.
Deși Felix întruchipează adolescentul lucid și hotărât care are o capacitate de
observație bine dezvoltată nu poate descifra taina personalității celei pe care o
iubește, transformând astfel prima experiență în plan sentimental într-un eșec:
„Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va fi în veci fata care-l va respinge,
dându-i totuși dovezi de afecțiune.”
Otilia întruchipează tipul idealului feminin, în zugrăvirea căruia autorul este
inspirat de o persoană întâlnită de el în copilărie: „fata cu părul ca un fum,
exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă,
muzicantă. Ori de câte ori imaginația mea a înregistrat o ființă feminină în ea era un
minimum de Otilia.”
În conturarea personajului, Călinescu utilizează tehnica modernă a
reflectării (imaginea ei se compune din impresiile diferite, unele contradictorii, ale
celor din jur.) Personalitatea sa este caracterizată astfel de ambiguitate, care
sugerează aparența ei enigmatică.
Costache Giurgiuveanu „o sorbea umilit din ochi”, iubind-o foarte mult pe „fe-
fetița” lui, Pascalopol o admiră și o consideră „o ființă gingașă”, „o ștrengăriță”, „o
artistă”, „o floare rară”. Pentru Aglae, însă, ea e „o fată fără căpătâi”, „o dezmățată”,
„o stricată”, catalogări izvorâte din răutate și invidie. Tot admirativ o caracterizează și
Stănică Rațiu: „Nostimă fată, Otilia!”, „deșteaptă fată”, dar „șireată”.
Asemenea lui Felix și Otilia este o tânără în formare. Deși îl iubește, ea
gândește matur în ceea ce-i privește, concluzionând, în mod altruist, că tânărul va
trebui să se preocupe de cariera sa, în calea căreia fata ar constitui o piedică.
Nedorind să perturbe realizarea profesională a lui Felix, decide să fugă cu
Pascalopol.
Otilia are capacitatea de a se autocaracteriza în mod lucid: „Sunt foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă! Mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată…
eu sunt o zăpăcită, eu sunt pentru oameni blazați, care au nevoie de vârstele
tinereții, ca Pascalopol.” Dincolo de vorbele sale, însă, se ascunde dorința de a-i
reda lui Felix libertatea sentimentală. Ea îl iubește atât de mult, încât sacrifică
propria fericire, care derivă din împlinirea erotică, mulțumindu-se cu o relație
convențională, pentru binele celui iubit.
O bună cunoscătoare a psihologiei umane, ea intuiește frumusețea
sufletească a lui Felix. Fire imprevizibilă însă, îl părăsește, acceptând ocrotirea
bătrânului moșier, pentru care tânărul nutrește sentimente de gelozie. Scurta
escapadă la Paris este un prilej de meditație pentru Otilia, care se întoarce total
schimbată, serioasă și gânditoare, acest fapt uimitor pentru Felix anticipând plecarea
ei definitivă.
Otilia rămâne o „enigmă” atât pentru Felix, cât și pentru Pascalopol, pentru
că nici unul nu o cunoaște îndeajuns, fiind permanent surprinși de deciziile ei. Jocul
atracției și al respingerii inițiat de aceasta le conferă amândurora sentimentul
nesiguranței, neștiind dacă ea iubește cu adevărat pe vreunul dintre ei. Întâlnirea
celor doi, după ani de zile, accentuează faptul că taina sufletului feminin nu poate fi
dezlegată. Felix își împlinește visul pentru care muncise cu perseverență și
devenise, între timp, „profesor universitar, specialist cunoscut, autor de tratate
științifice”. Este bulversat atunci când Pascalopol îi spune că Otilia îl părăsise, dar și
când îi arată o poză recentă a Otiliei, în care el nu recunoaște „fata nebunatică”,
imaginea reconstituită din amintirile sale. Ea rămâne întruchiparea feminității ideale
pentru ambii reprezentanți ai generațiilor diferite.
Însuși autorul mărturisește că a construit personajul pentru a întruchipa
propriul său ideal feminin: „Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară…, e
fondul meu de ingenuitate și copilărie.”
IX. Considerații asupra stilului
Stilul este precis, sobru, îmbinând nota impersonală (obiectivă) cu observații
succinte care au menirea de a crea cititorului impresii cât mai exacte, îndeosebi
asupra personajelor. Se remarcă descrierile minuțioase prezentarea detaliată a
străzii, a caselor (descriere care înglobează și noțiuni arhitecturale), a interioarelor și
a fizionomiei personajelor, care sugerează întocmai felul de a fi al fiecăruia.
Originală și plină de farmec este și zugrăvirea în cuvinte a peisajului de câmpie,
observat minuțios cu ocazia vizitei întreprinse la moșia lui Pascalopol din Bărăgan.
X. Concluzie
Apariția romanului călinescian marchează o dată importantă în evoluția
literaturii române, rezolvând contradicția care diviza epoca interbelică în două tabere
prin afirmarea importanței pe de o parte a scrierilor tradiționale, urmând modelele
universale (Balzac, Stendhal, Tolstoi) sau pe de altă parte, a celor moderne, de
factură proustiană: „Trebuie să fim cât mai originali și ceea ce conferă originalitate
unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental.” (G. Călinescu)