Valentin BURLACU

Formarea și evoluția
RASS Moldoveneşti
(1924-1940)

Chișinău • 2021
 Lucrarea a fost elaborată în cadrul Agenției pentru Știință și
Memorie Militară și recomandată spre publicare la ședința Con-
siliului științific al Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan”
a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării, proces verbal nr. 3
din 5 februarie 2021.

Referenți științifici:
Gheorghe Cojocaru, doctor habilitat în istorie
Vitalie Ciobanu, doctor în istorie
Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Procesare computerizată: Andrei Dorgan

Dedic această lucrare nepotului
Leo Dorado – Burlacu
 CUPRINS

Abrevieri 8
Introducere 9
Actualitatea temei 9
Istoriografia problemei 11
CAPITOLUL I
Formarea RASSM în componența RSS Ucrainene 93
1. Contextul politic intern și extern 93
2. Memoriul şi obiectivele formării Republicii Moldovenești – cap de pod
în planurile expansioniste ale regimului stalinist 100
3. Procesul de formare a Republicii Moldovenești: scopuri, etape, realizări 107
4. Semnificaţia istorică a RASSM – entitate politică artificială 131
5. Europa – circumspectă faţă de crearea RASSM 143
6. Organizarea administrativă. Populaţia. Problema capitalei 146
Problema capitalei 154
7. Crearea organelor de partid şi de stat. Regimul politic. Simbolurile de stat 157
Simbolurile de stat ale RASSM 169

CAPITOLUL II
RASSM – laborator de experimentare a tehnologiilor privind tezele
sovieto-cominterniste ale moldovenismului 172
1. „Moldovenismul” sovietic si politica etnoculturală 172
2. Tentative de fundamentare a conceptului de „naţiune moldovenească” 183
3. Problema limbii materne şi a grafiei 198
4. Politica lingvistică. Instituționalizarea „limbii moldovenești” 208
5. Dimensiunea practică a politicii bolşevice de „moldovenizare” 219
6. „Indigenizarea” și statutul cadrelor băștinașe 236
7. Introducerea și ostracizarea grafiei latine 243

CAPITOLUL III
Evoluţia social – economică 257
1. Etatizarea economiei. Industria 257
2. Colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti 272
3. Foametea organizată 292
4. Refugierea transnistrenilor în Basarabia. Masacrele de la Nistru 309
5. Atitudinea autorităţilor române 313
6. „Memoriul românilor transnistreni înaintat Ligii Naţiunilor” 317
7. Evoluţia orânduirii colhoznice 320
 CAPITOLUL IV
Împilarea spirituală și culturală 329
1. Propaganda antireligioasă și lichidarea instituțiilor de cult 329
2. Şcoala de cultură generală instituție centrală a regimului în educarea
„omului nou” 337
3. Învăţământul mediu de specialitate şi superior 346
4. Alfabetizarea populaţiei. Mesajul propagandistic 350
5. Procesul literar. Metode și teme de creație 354
6. Presa de partid. Socializarea politică 363
7. Artele și cultura de masă 366
8. Ştiinţa. Funcția identitară și de legitimare a regimului politic 372

CAPITOLUL V
Represiunile staliniste 386
1. Lupta împotriva naţionalismului „mic burghez” şi „național moldovenesc”
de la începutul anilor 30 386
2. Represiunile politice din RASSM în contextul Marii Terori din URSS 395
3. Mecanismul şi desfăşurarea 400
4. „Operaţiunea chiaburească” 406
6. Reprezentanţi ai altor grupuri etnice, victime ale Marii Terori 410
7. Epurarea cadrelor de conducere și a intelectualității 412
8. Repesiuni pe motive lingvistice 424
Soarta RASSM. De la RASSM la RSSM 429

Concluzii 430
Surse foto 437
Bibliografie 438
Summary 460
 Listă de abrevieri:
AOSP RM – Arhiva Organizaților Social Politice din Republica Moldova
Biroul CR de partid – Biroul comitetului raional de partid
Biroul politic al CC al PC (b) din toată Uniunea – Biroul Politic al Comitetului Central al
Partidului Comunist (bolșevic) din toată Uniunea
Biroului politic al PC (b) R – Biroul Politic al Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia
Biroului Politic al PCU – Biroul Politic al Partidului Comunist din Ucraina
CC al PC (b) din toată Uniunea – Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) din
toată Uniunea
CC al PC (b) U – Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) din Ucraina
CCP – Consiliul Comisarilor Poporului
CEC – Comitetul Executiv Central
CEN – Comisia economiei naționale
CMR de partid – Comitetul Moldovenesc Regional de partid
CȘM – Comitetul Științific Moldovenesc
IMCŞ – Institutul Moldovenesc de Cercetări Științifice
NKVD – Comisariatul Norodnic pentru Afacerile Interne
NPE – Noua Politică Economică
PC (b) U – Partidul Comunist (bolșevic) din Ucraina
PCR – Partidul Comunist din România
RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
RMN – Republica Moldovenească Nistreană
RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
RSSU – Republica Sovietică Socialistă Ucraineană
SCN – Sovietul Comisarilor Norodnici
SMT – Stație de Mașini și Tractoare
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

8
 Introducere
Actualitatea temei
Regimul bolșevic nu a recunoscut dreptul firesc al populaţiei româneşti din Basara-
bia de a se uni cu România. După eşuarea tratativelor sovieto-române de la Viena, din
martie-aprilie 1924, în problema Basarabiei şi a diversiunii bolşevice de la Tatarbunar,
din septembrie 1924, autorităţile comuniste au hotărât să creeze o republică autonomă
moldovenească în teritoriul din stânga Nistrului. Drept motiv al creării acestei republici
era prezentată grija puterii sovietice faţă de dezvoltarea naţională a diferitelor minorităţi
etnice din Uniunea Sovietică, inclusiv a celei „moldovenești”, dar adevăratul obiectiv era,
de fapt, cel de ordin politic şi ideologic. Prin crearea acestei republici se urmărea scopul
de a „crea” un „popor moldovenesc”, diferit de cel român; de a provoca o stare de tensi-
une şi instabilitate politică la hotarul de est al României; de a pregăti terenul pentru o
exportare a revoluției comuniste în România şi în alte ţări din Balcani şi de a justifica o
ulterioară reanexare a Basarabiei.
Sub aspect istoriografic, opiniile cu privire la formarea RASSM în cadrul RSS Ucraine-
ne la 12 octombrie 1924, sunt foarte divergente. Semnificația şi relevanţa RASSM pentru
istoria naţională sunt, în schimb, incontestabile. Începând cu anul 1924, când era cre-
ată RASS Moldovenească, regimul totalitar comunist a urmărit să toarne după tiparele
sovietice o „naţiune moldovenească” teritorială, cu propriul său aparat de stat şi elite
conducătoare. Acest fapt a fost rezultatul unei interacţiuni între obiectivele politicii ex-
terne sovietice, anumite forme de identitate indigenă existentă în raioanele din stânga
Nistrului, precum şi anumite aspirații ale elitelor politice şi culturale locale, generate de
sistemul sovietic.
După cum s-a văzut, RASSM a fost de la început un „cap de pod” al intereselor sovietice
în regiune şi un laborator de experimentare a tehnologiilor de impunere a conceptelor
Moscovei privind tezele moldovenismului, care viza edificarea unei „naţiuni moldove-
neşti” aparte, în scopul readucerii Basarabiei în componenţa URSS. Or, politica identitară
din RASSM, promovată la nivel de stat, a avut la bază „moldovenismul” primitiv, o con-
strucţie ideologică şi politică artificială, ce a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivi-
tăţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească din stânga
Prutului şi cea din restul României.
Moştenirea identitară a Uniunii Sovietice a fost una specială după felul în care a influ-
enţat evoluţia statelor rezultate din dezintegrarea sa. Obţinând independenţa în urma
imploziei URSS, Republica Moldova este angrenată şi ea în procesul de construcţie iden-
titară.
În plus, este evident că problemele cu care se confruntă la etapa actuală Republica
Moldova privind separatismul transnistrean şi determinarea statutului raioanelor de pe
malul stâng al Nistrului, nu pot fi înţelese fără a fi analizate obiectiv din perspectiva în-
temeierii republicii autonome moldoveneşti în 1924, precum şi a consecinţelor pe care
le-a avut acest act.
În acest context se poate afirma cu certitudine că originile conflictului transnistrean şi
începuturile îndepărtării celor două maluri ale Nistrului au fost puse odată cu formarea
RASSM.
Raioanele din stânga Nistrului au rămas un teritoriu în care experimentul iniţiat de
bolşevici nu a încetat nici astăzi, iar tezele concepute atunci sunt reactivate cu o nouă în-

9
verșunare de anumite forțe politice. Nu întâmplător, circumstanţele referitoare la proce-
sul de formare şi evoluţie a RASSM, sub toate aspectele, suscită în ultimul timp un interes
sporit nu numai din partea opiniei publice din republică, dar şi din alte state.
Astfel, actualitatea temei întrunește toate condiţiile indispensabile unei cercetări aca-
demice complexe.
În primul rând, problema este relevantă şi „spinoasă” din punct de vedere politic în
contextul dezintegrării URSS și declanșării separatismului transnistrean în anii 1989 –
1992, când teritoriile moldoveneşti din stânga Nistrului au devenit din nou pentru cer-
curile pro imperiale de la Moscova un „cap de pod”, în scopul menţinerii efective şi per-
manente a Republicii Moldova în zona de influenţă a Federaţiei Ruse. Mai mult decât
atât, de la proclamarea independenţei Republicii Moldova în 1991, tot mai multe ziare
şi reviste din Moscova, Sankt-Petersburg, Tiraspol, Dubăsari, Rîbniţa, Bender, precum şi
publicaţii ştiinţifice din Federaţia Rusă contestă suveranitatea Republicii Moldova asupra
raioanelor de est şi integritatea teritorială a acesteia, pregătind premisele pentru reali-
zarea celei de a patra dezmembrări a Moldovei. În acest scop numeroşi autori şi oameni
politici, reprezentanţi ai cercurilor imperial-şovine ale Rusiei şi Transnistriei, fără vreo
argumentare ştiinţifică afirmă frecvent şi fără temei, precum că, partea stângă a Nistrului
este „de când lumea pământ rusesc”, sau că teritoriile Basarabiei şi Transnistriei ar fi fost
„leagănul” unor triburi slave. Prin urmare, se impune ca acest eveniment istoric instru-
mentat politic să fie cercetat, într-o manieră cât mai responsabilă şi obiectivă.
În al doilea rând, problema formării „statalității sovietice moldovenești” este de o
extremă importanţă teoretico-ştiinţifică, deoarece acest proces nu a reprezentat un caz
particular, cu caracter local, integrându-se de la un eveniment la altul în alte tendinţe și
contexte mai largi, vizând atât politica externă a României și relațiile bilaterale sovie-
to-române, cu privire la aşa-zisa „problemă basarabeană” (Conferinţa de la Viena (mar-
tie-aprilie) și rebeliunea de la Tatarbunar (septembrie) din anul 1924), cât şi politica
națională a regimului bolșevic, cu structura federală a Uniunii Sovietice.
Analiza rolului atribuit RASSM în politica URSS faţă de România, în perioada interbe-
lică, trebuie să pornească de la situaţia apărută în relaţiile sovieto-române la sfârşitul
primului război mondial, după izbucnirea revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, şi di-
versele încercări premergătoare realizării acestei creaţii artificiale în octombrie 1924.
De asemenea, întemeierea RASS Moldoveneşti constituie un caz exemplar de realizare
a politicii naționale a regimului bolșevic în procesul mai larg „de strângere – adunare a
pământurilor ruseşti” sub lozinca formării unui stat federal sovietic.
Prin urmare, cercetările trebuie să țină cont de dilema comuniştilor sovietici din 1917
– 1918 cu privire la numeroasele mişcări naţionale de pe teritoriul fostului Imperiu Rus.
Pentru a-i învinge pe naţionalişti şi pentru a putea trece mai târziu la represalii violente
împotriva acestora, a fost construită o structură federală constituită din republici unio-
nale, republici autonome, regiuni şi raioane naţionale.
Acest proces se înscrie, la rândul său, în cadrul problematicii europene generale pri-
vind dezintegrarea celor trei imperii şi formarea de noi state pe baza autodeterminării
naţionale de după Primul Război Mondial şi Revoluţia Rusă. Din această perspectivă, se
poate privi întemeierea RASSM ca una din numeroasele republici sovietice noi de la în-
ceputul anilor 1920, (inclusiv Bielorusă şi Carelo-Fină cu un scop expansionist comun,
trasat de Moscova), precum şi intenţiile urmărite cu înfiinţarea acestei entități statale,

10
de a-i convinge pe moldovenii / românii de dincolo de Nistru de avantajele oferite de
regimul sovietic.
Formarea RASSM denotă însă, pe de altă parte, şi elemente particulare, prin prezenţa
unui stat naţional de aceeaşi etnie dincolo de graniţa sovietică şi personificat de activi-
tatea comuniştilor basarabeni și români, care se impusese cu Memoriul din 4 februa-
rie 1924 pentru crearea unui stat sovietic moldovenesc în stânga Nistrului. De aceea,
este necesar de a înţelege interdependenţa dintre obiectivele conducerii sovietice prin
crearea acestei entităţi în întregul proces de federalizare şi motivele specifice ale per-
sonalităţilor istorice din cadrul grupului de iniţiativă în cazul RASSM. Astfel, bolșevicii
basarabeni intenționau să creeze o republică sovietică socialistă unională, care urma să
servească drept far de atracție pentru populația teritoriului dintre Nistru și Prut. La rân-
dul lor, comuniștii emigranți români, însuflețiți de ideea revoluției proletare mondiale,
erau preocupați de sovietizarea României și reunirea în cadrul ei a teritoriilor din stânga
Nistrului, locuite majoritar de populație românofonă.
În al treilea rând, în mare parte, problema creării RASSM nu poate fi concepută fără
argumentarea vechimii şi ponderii neamului românesc în această regiune, începând de
la colonizarea malului stâng în epoca modernă, anexarea acestor teritorii şi a Basarabiei
de Rusia ţaristă, evenimentele istorice care au precedat întemeierea republicii, și, în mod
special, momentele politice cruciale din „apropiata” istorie românească precum: mişca-
rea naţională din 1917 de pe ambele maluri ale Nistrului, Unirea Basarabiei cu România
în 1918 şi reîntregirea teritoriilor naţionale într-un stat unitar român. Este de remarcat
că procesele care au urmat după 1924 pe parcursul existenţei acestei entităţi, în comple-
xitatea lor: obiectivele formării, componenţa naţională şi organizarea administrativă, re-
gimul politic, politica etnoculturală, tentativele de formare a unei „naţiuni moldoveneşti”
distincte, industrializarea şi colectivizarea forţată, foametea organizată, represiunile po-
litice au vizat în mod direct şi teritoriul din dreapta Nistrului şi vor avea consecinţe ne-
faste pentru Basarabia.
În acest context, este necesară alegerea dimensiunii potrivite, adică a cadrului istoric
în care trebuie interpretată formarea entităţii autonome moldoveneşti, indispensabilă
pentru evoluția evenimentelor şi înţelegerea dramei din anii 1939 – 1940. De fapt, înte-
meierea RASSM a constituit o parte din strategia lui Stalin de deznaţionalizare a români-
lor moldoveni, oferindu-i-se posibilitatea de a lega subiectul de anexarea Basarabiei de
către Rusia în 1812, iar ulterior şi de înfiinţarea RSS Moldoveneşti în 1940 în urma Pac-
tului Molotov-Ribbentrop. Astfel, consecințele acestui act au fost la fel de durabile, pe cât
de lungi şi dramatice pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor din RSSM după 1940.

Istoriografia problemei
Evoluţiile politico-sociale, culturale, economice şi militar-strategice ale republicii autono-
me moldoveneşti din stânga Nistrului au reprezentat un obiect constant de studiu şi dezba-
teri pentru istoriografie, încă din momentul înfiinţării acesteia. Bibliografia problemei dis-
tinge între o paradigmă românească şi una îngust moldovenistă, aflate de-a lungul timpului
într-un raport de maximă tensiune. Dacă prima integrează, în mod firesc, moldovenii de la est
de Prut şi Nistru unui trunchi comun al tuturor românilor, cea de-a doua, tinde să dea o expre-
sie distorsionată originii şi profilului lor etnolingvistic, să-i decupeze şi să-i singularizeze din
peisajul general românesc. Astfel, formarea acestei republicii ca fapt istoric şi ca o problemă

11
a fost analizată, comentată şi apreciată din diverse aspecte, pornind de la variatele viziuni,
interese şi poziţii ale celor implicaţi în acest proces.
După 1991, pentru istoricii din stânga Prutului, angajaţi în procesul de reevaluare a
trecutului, drept test de maturitate şi promovare a servit remarca profesorului din Iaşi,
V. Spinei, care la începutul anilor 1990 avertiza: „Pericolul de a riposta la practicile înde-
lungate de trucare insolentă a trecutului, ce a umilit demnitatea naţională, prin exagerări
opuse ca viziune şi interese pândeşte şi istoriografia nouă din Republica Moldova”1.
În acest context, pentru o apreciere obiectivă a evenimentelor şi fenomenelor din pe-
rioada constituirii şi existenţei RASSM este firesc să examinăm toate aceste puncte de ve-
dere, în primul rând, ale protagoniştilor ideologiei comuniste şi ai istoriografiei sovietice.
În broşurile şi articolele editate în RASSM şi la Moscova de M. N. Bociacer2, I. E. Borisi-
uk şi P. V. Mamaev3, L. N. Alexandri4, S. S. Bantke5, K. Galaida6, S. Timov7, A. Aur8, V. Dembo9,
G. Geliburd10, S. P. Perţovici, N. E. Stopakevici11, culegeri de articole12, lucrările, discursuri-
le liderilor de partid şi de stat ai republicii moldoveneşti şi celei unionale ucrainene, do-
cumentele de partid şi de stat ale republicii autonome, în stil informativ-propagandistic
exagerat, specific epocii, fără o analiză ştiinţifică profundă, bazată pe surse documentare
solide, se realizează o descriere a vieţii social-economice, politice şi culturale a regiunii
transnistrene de la momentul formării republicii autonome. Sunt reproduse şi analizate
date statistice curente referitoare la construcţia statală, numărul populaţiei, situaţia din
gospodăria sătească în ajunul şi după colectivizarea compactă a gospodăriilor ţărăneşti,
realizările în domeniul construcţiei colhoznice, dezvoltării industriei, învăţământului şi
alte ramuri ale culturii ş. a.13 În ansamblu, conţin şi un anumit material factologic despre
1
V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV. Chişinău, Universitas, 1992, p. 31.
2
M. N. Bociacer, Moldavia. M.-L., 1926.
3
I. E. Borisiuk, P. V. Mamaev, Sovetscaia Moldavia. Tiraspoli, 1938.
4
L. N. Alexandri, Bessarabia i bessarabskii vopros. M., 1924.
5
S. S. Bantke, Bessarabskaia molodioji pod sapogom rumînskogo jandarma. Balta, 1928; Idem, 10 let boribî protiv rumînskih boiar. M.-
L., 1928.
6
K. Galaida, Ukradennaia strana. M, 1928.
7
S. Timov, Po tu storonu Dnestra. M., 1932.
8
A. Aur, Boiarskoie iarmo. Balta, 1929.
9
V. Dembo, Sovetscaia Moldavia i bessarabskii vopros. M., 1925.
10
G. Geliburd, Rabota i bît za 10 let. Tiraspoli, 1934 (în l. ucr.); Idem, Tehnicina rekonstrukţia narodnogo gospodarstva MASSR za 10
rokiv. Tiraspili, 1934.
11
S. P. Perţovici, N. E. Stopakevici, Radianska Moldavia na șleahah do soțializmu. Tiraspoli, 1931.
12
Sovetscaia Moldavia (1924 – 1939 gg.). Sbornik statei. Tiraspoli, 1939.
13
F. Krestianişin, Starea gospodăriilor colective în Moldova. Balta, 1928; Idem, Reconstrucţia socialistă a gospodăriei săteşti din Mol-
dova. În: „Moldova literară”, 1931, nr. 3; Idem, Pe drumul reconstrucţiei socialiste a gospodăriei săteşti din Moldova. Tiraspol, 1932;
Idem, RASSM în zidirea socialistă. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1932; H. Bogopolski, Om preface RASSM într-o republică
de colectivizare în masă. Tiraspol, 1929; I. Zborovski, Energia comsomolului în colectivizarea Moldovei. Tiraspol, 1930; I. S. Placinda,
Pentru întărirea organizatorică-gospodărească a colectivelor. Tiraspol, 1934; G. I. Bulat, 10 let MASSR. Tiraspoli-Balta, 1934; Idem,
Raport al conferinţei IX regionale de Partid despre munca CR PC (b) din Moldova. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1934; G.
Starîi, Despre congresul specialiştilor agrari din Moldova. Tiraspol-Balta, 1935; U. Sirko, Pro uspihi ta nedodilki kolhospnogo budiv-
niţtva. Tiraspili, 1939; K. V. Benzari, V boribe za gheneralinuiu liniu partii. Tiraspoli, 1931 (în l. ucr.); L. Obuşnîii, Slavnoe desiatiletie
boribî i pobed bolişevikov Moldavii. Tiraspoli, 1934 (în l. ucr.); V. Holostenko, 3 goda naţionalinogo stroitelistva v MASSR i 10 let
naţionalinogo ugnetenia Bessarabii. Balta 1928; M. Vasîlenco, Practica realizărilor şi zădăşile de rând a Sfaturilor. Tiraspol, 1931;
S. Soloviova, Moldavscaia sovetscaia literatura. Tiraspoli, 1934; I. Terehov, Sostoianie nizovogo sovapparata v Moldavii. În: „Vlasti
Sovetov”, 1925, nr. 41; Idem, Sovetskii apparat v Moldavscoi ASSR. În: „Vlasti Sovetov”, 1928, nr. 37; M. Baluh, Tretii siezd Sovietov
Tiraspoliscogo raiona AMSSR. În: „Vlasti Sovetov”, 1927, nr. 16; Idem, Vsemoldavskii siezd Sovietov. În: „Vlasti Sovetov”, 1927, nr.
17, 18; Idem, Cu ce vine URSS către animea Octeabrului a 15-a, şi RASSM în veţuirea de 8 ani. Tirişpolea-Balta, Editura de Stat a Mol-
dovii, 1932; I. Grecul, Mejdu dvumea siezdami. În: „Octombrie”, 1935, nr. 2; G. I. Petrovskii, Sovetscaia Moldavia v boribe za soţializm.

12
aceste procese de bază ale vieţii sociale din RASSM, care pot fi utilizate în studierea pro-
blemei formării şi evoluţiei RASSM.
Istoricul occidental, W. P. Van Meurs, apreciind, însă aceste broşuri şi articole, remar-
că: „Scrierile acestor românofobi reprezentau tirade sălbatice împotriva cuceririi româ-
neşti a Basarabiei şi contra „oprimării sângeroase a muncitorilor basarabeni de către
burghezie şi moşieri”14.
Unul dintre autori, în aşteptarea „neuitatei zile a reunirii poporului moldovenesc” nu
ascundea care au fost scopurile reale ale formării entităţii autonome moldoveneşti: „Cine a
spus „A” va trebui să zică şi „B”. E o veche lege a logicii. Şi dacă istoria a spus A MSSR (prima
abreviere a RASSM în l. rusă – n. n.), atunci, indubitabil, istoria va zice şi B SSR – Republi-
ca Sovietică Socialistă Basarabeană (abrevierea în l. rusă – n. n.). Dar istoria nu se va opri
la aceasta. Alfabetul are multe litere şi istoria va ajunge până la RSSR, până la o Românie
sovietică. Cauza eliberării Basarabiei a fost pusă pe roate cu pricepere din acel moment,
când a fost creată RSSM Autonomă”15. Acelaşi istoric-propagandist, recunoscând că forma-
rea RASSM avea menirea să permanentizeze la nivel internaţional „problema basarabeană”,
afirma că RASSM nu era altceva decât „Basarabia în miniatură”16.
În aprecierea lui V. M. Senkevici, „Formarea RASSM a servit drept pârghie puternică
în procesul de înflorire a economiei şi culturii, lichidare a inegalităţii reale”17. El conside-
ra lichidarea neştiinţei de carte ca „o cotitură radicală” în ridicarea nivelului cultural al
poporului moldovenesc. Autorul articolului descrie extinderea reţelei de instituţii cultu-
ral-educative, dezvoltarea presei periodice, pregătirea cadrelor pentru economia naţio-
nală, formarea intelectualităţii sovietice naţionale, rolul partidului comunist în construc-
ţia culturală din republică.
În condiţiile când scrierea istoriei „poporului moldovenesc”, urmărită cu tenacitate
de regimul stalinist, s-a dovedit dificilă din cauza neidentificării documentelor şi a lipsei
lucrărilor istorice necesare, nu fusese elaborată „o concepţie sovietică coerentă” privind
etnogeneza „poporului moldovenesc”, predilecţie s-a acordat istoriei contemporane a Ba-
sarabiei şi RASSM, mişcării ilegaliste, revoluţiei din octombrie, războiului civil, „ocupaţiei
româneşti a Basarabiei”. Cu atât mai mult că autorii, dar şi conducătorii politici ai repu-
Harikov, 1932; N. Scrîpnik, Kuliturnoe stroitelistvo Moldavii-na bolee vîsokii uroveni. În: „Octombrie”, 1932, nr. 8; K. N. Derjavin,
Literaturnoe stroitelistvo v soţialisticescoi Moldavii. În: „Trudî instituta slavianovedenia” AN SSSR, 1932, t. 1; I. V. Ocinski, Problemele
ştiinţei în RASSM în planul al doilea de 5 ani. În: „Octombrie XV. Almanah politico-literar”. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1932;
A. I. Bihman, Teoria Marxo-Leninistă şi edificarea naţională culturală. În: „Octombrie XV”. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1932;
S. Lehtţer, Teatrul moldovenesc şi dramaturgia moldovenească. În: Primul teatru moldovenesc de stat. Tiraspol, Editura de Stat a Mol-
dovei, 1934; S. V. Dimitriu, Darea di samî a cârmii RASSM sezdului a V a Sfaturilor. Tirişpolea, 1931; Hotărârili săsîii a IV-a a CÎŢului
RASSM di chemarea a 5-a. Tirişpolea-Balta, 1932; Al doilea s’ezd moldovenesc al soiuzelor profesionale. 27-31 ianuarie 1926. Ediţia
SSPM; Conferenţîia a VI-a partiinicî din Moldova. Tirişpolea, 1930; Sesia a doua a Sovietului Suprem a Republişii Avtonome Sovietişe
Soţialiste Moldoveneşti. 10 avgust 1939. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1940; Hotărîrili Săsîii a IV-a a CÎŢului RASSM di
chemarea a 5-a. Tirişpolea-Balta, Editura di Stat a Moldovii, 1932; Conferenţîia a VI-a partiinicî din Moldova. Docladu t. Ilin dispri lu-
crul Comobului şî rezoliuţîili conferenţîii. Tirişpolea, Editura de Stat a Moldovii, 1930; Materialurili şerşetării organizaţîii partiinişi din
Moldova. Tirişpolea, Editura di Stat a Moldovii, 1930; Rezoluliuţîia întăritî di biurou comobului moldovnesc pi ntrebarea dispri zîdirea
naţîonalo-culturnicî. Tirişpolea, Editura Statnicî a Moldovii. 1931; Hotărîrili plenumului a II-lea întorlocat a Comobului PC (b) şî CCO.
Tirişpolea, Moldpeciati, 1930; Culegerea de hotărâri şi ordine despre latinizarea şi lichidarea analfabetismului în anul de învăţământ
1934-35. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1934; IX. Conferinţă regională de partid din Moldova. Tiraspol, Editpartmold, 1934;
Despre învăţarea în masă a scrisului latinizat. Tirişpolea, Ediţia CSN RASSM, 1933; I. O. Borisiuk, P. V. Mamaev, Radianska Moldavia.
1938; P. P. Postîșev, Reci na iubileinoi sessii ȚIK Sovetov Moldavii, 11 okiabrea 1934 g. Tiraspoli, Gosizdat Moldavii, 1934.ş. a.
W. P. Van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău, Editura Arc, 1996, p. 183.
14

V. Dembo, op. cit., p. 40.

15

Ibidem.
16

V. M. Senkevici, Naţionalino-kuliturnoe stroitelistvo. În: Sovetscaia Moldavia, op. cit., p. 234.

17

13
blicii au fost participanţi activi la aceste evenimente18, chiar dacă majoritatea absolută
dintre ei au fost represați în anii 1937 – 1938.
Era imperios necesar, după cum se accentua în documentele de partid, de o serioasă
critică ştiinţifică a tezelor istoriografiei „reacţionare-şoviniste burgheze româneşti”, care
nega dreptul „poporului moldovenesc la autodeterminare, la crearea şi dezvoltarea sta-
talităţii sale socialiste”. În mod special erau vizaţi „istoricii români burghezi” N. Iorga, I.
Nistor, O. Ghibu şi în unison cu ei, naţionaliştii burghezi moldoveni D. Bogos, P. Cazacu,
I. Pelivan, Pan. Halippa, Şt. Ciobanu, care „justificând ocuparea ilegală a Basarabiei de
România regală, ignorau sau falsificau trecutul, istoria contemporană, cultura poporului
moldovenesc”. Acestora li se imputa versiunea „antiştiinţifică”, conform căreia moldo-
venii de pe ambele maluri ale Nistrului sunt români, că masele truditoarea moldovene
nu au participat alături de muncitorii, soldaţii, ţăranii ruşi şi ucraineni la lupta pentru
instaurarea Puterii Sovietice, că ocuparea Basarabiei în 1918 nu ar fi fost un act de agre-
siune, ci un rezultat „legitim” al hotărârii Sfatului Ţării, care în mod eronat este redat ca
un organ al suveranităţii poporului.
Pentru a combate aceste teze, la comanda Comitetului Moldovenesc Regional de par-
tid, istoricii din republică au trasat drept direcţii de cercetare trecutul poporului moldo-
venesc, istoria mişcării muncitoreşti şi ţărăneşti din ţinut, participarea oamenilor muncii
din Moldova în pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei din octombrie, în războiul civil, ge-
neralizarea experienţei construcţiei socialiste în RASSM”19.
În ansamblu, mişcarea revoluţionară din ţinut era apreciată ca parte componentă a
procesului revoluţionar din toată Rusia. La sfârşitul anilor’20 a fost pregătită lucrarea
„Transformarea revoluţiei burghezo-democratice în revoluţie proletară pe teritoriul Mol-
dovei din stânga Nistrului”. Au urmat trei broşuri ale lui N. A. Narţov, în care autorul a
încercat să ilustreze rolul decisiv al influenţei revoluţiei socialiste asupra proceselor de
creare şi evoluţie a RASSM20. Importanţa istorică a Marelui Octombrie asupra destinelor
„poporului moldovenesc” este dezvăluită în lucrarea secretarului CMR de partid M. A.
Baluh „Cu ce vine URSS la aniversarea a 15-a şi RASSM la aniversarea a 8-a a lui Octom-
brie”21.
În 1933, la Tiraspol, apare, sub redacţia lui Em. Bagrov, culegerea de documente şi ma-
teriale „Intervenţia română în Basarabia”. Dedicată luptei revoluţionare din 1917 – 1918
pentru puterea sovietică în ţinut, culegerea conţinea şi o succintă incursiune în istoria ve-
che a Basarabiei. Încercând să demonstreze că teritoriul dintre Nistru şi Prut nu a aparţinut
niciodată României, autorii culegerii au apelat la argumente „inexacte”, fără vreo referire la
sursele istorice, precum „slaba autoritate” a domnitorului Ştefan cel Mare asupra acestui
teritoriu, apariţia chestiunii basarabene în 1856, când sudul Basarabiei a fost retrocedat
Principatului Moldovei22.
Scopul preconceput al acestei culegeri era de a demonstra falsitatea pretenţiilor isto-
rice româneşti asupra Basarabiei. Întreaga argumentaţie fiind tipic îmbibată de ideologie
18
A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală în Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (1924 – 1940). Chişinău ,
Editura Prut Internaţional, 2003, pp. 101-102.
19
A se vedea: D. I. Antoniuk, Dinamizm kuliturnogo stroitelistva v Sovetskoi Moldavii. Kișinev, Cartea Moldovenească, 1984, p. 96.
20
N. Narţov, Lupta pentru Octombrie. Balta, 1930; Idem, Istoria proletarskoi revoliuţii i obrazovanie MASSR. Tiraspoli, 1934; Idem, În
flacăra războiului civil s-a născut Moldova Sovietică. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1935.
21
D. I. Antoniuk, op. cit., p. 97.
22
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 94.

14
comunistă dogmatică. Unirea Basarabiei cu România este calificată ca o „intrigă burghe-
zo – moşierească”23.
Pe paginile publicaţiilor, pretinse istorice, a fost rezervat un spaţiu vast „eroismului
luptătorilor revoluţionari, care-şi riscase şi jertfise vieţile pentru eliberarea poporului
moldovenesc”. Crearea acestei tradiţii revoluţionare urmărea să cultive un sentiment de
mândrie şi identitate moldovenească în rândurile populaţiei basarabene şi să întărească
solidaritatea şi simpatia faţă de popoarele Uniunii Sovietice.
Majoritatea broşurilor şi articolelor apărute pe această tematică relatau în mod spe-
cial despre lupta maselor populare pentru Puterea Sovietică pe parcursul războiului ci-
vil şi a intervenţiei străine, „ocuparea Basarabiei”, tinzând în acelaşi timp „să demaşte
opusurile falsificatoare ale istoriografiei reacţionare” româneşti. Lucrările respective
abordau preponderent următoarea problematică: a) „chestiunea basarabeană ca urmare
a ocupării Basarabiei de România regală”, tratată prin prisma combaterii argumentelor
„neîntemeiate ale istoriografiei burgheze româneşti”; b) „ilegalitatea actului de anexare a
Basarabiei de România regală” şi „lupta eroică neîncetată a oamenilor muncii împotriva
ocupanţilor pentru reunirea cu Patria Sovietică”, demascarea „rolului contrarevoluţio-
nar, trădător al căpeteniilor Sfatului Ţării”; c) „jugul politic, social şi naţional în ţinutul
ocupat”, „consolidarea înapoierii culturale a populaţiei basarabene”, analiza în plan com-
parativ-istoric, a situaţiei din Basarabia, decăderea producţiei industriale şi agricole, a
culturii, creşterea şomajului şi a sărăciei, lipsa drepturilor politice în ţinutul subjugat, în
contrast cu succesele înregistrate în construcţia socialistă din RASSM”24. În acest context,
la sfârşitul anilor’20 – 30 au apărut o serie de publicaţii care descriau, pe baza exemplu-
lui RASSM, „realizările” construcţiei socialiste în industrie, agricultură, cultură.
Lupta revoluţionară împotriva intervenţiei străine şi „ocupaţia românească” au fost pe
larg vehiculate în anii ’20 – ’30, în RASSM, pentru a socializa populaţia într-un mod nou
şi pentru a-i crea o identitate comunistă – „naţiunea moldovenească”. Antiromânismul şi
demonizarea României au devenit un atribut indispensabil al noului discurs istoriografic.
Ştafeta acestei campanii propagandistice de denigrare a României, de falsificare a re-
alităţilor legate de situaţia Basarabiei în cadrul statului unitar român, pe de o parte, şi de
lustruire a situaţiei din stânga Nistrului, pe de altă parte, a fost preluată de „Societatea
basarabenilor”, o organizaţie de tip kominternist, fondată ,în 1925, la Moscova din rân-
durile presupuşilor emigranţi politici basarabeni în URSS, ce şi-a propus drept obiectiv
apropiat „eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanţilor români” şi „reunirea ei cu Uniu-
nea Sovietică” pe calea „răsturnării boierimii române”, „sovietizarea Basarabiei” şi „uni-
rea” ei cu „RASS Moldovenească”, iar în perspectivă, „răsturnarea dominaţiei boierilor
şi capitaliştilor în întreaga Românie” şi „prin revoluţia din România, spre sovietizarea
Balcanilor”25.
Pe paginile revistei „Krasnaia Bessarabia” („Basarabia Roşie”) (coperta acestei revis-
te înfăţişa Basarabia ca o femeie în lanţuri), editată din 1926 şi până în 1938 de această
societate, din număr în număr s-a urmărit cu tenacitate realizarea obiectivelor propuse.
Tematica şi conţinuturile articolelor abundă în expresii de genul „confiscării de la ţăranii
basarabeni a cuceririlor Puterii Sovietice instaurate în ţinut la începutul anului 1918”, a
A se vedea: Intervenţia română în Basarabia. Culegeri de materiale şi documente (1917 – 1918), ed. E. Bagrov. Tiraspol, Editura de Stat
23

a Moldovei, 1933, vol. 1, p. 14-20.

A se vedea: D. I. Antoniuk, op. cit., pp. 98-99.
24

A. Petrencu, România în planul operativ de război al URSS din mai 1941. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1994, nr. 3-4, p. 81.
25

15
„degradării” situaţiei economice şi financiare a gospodăriilor ţărăneşti ca urmare a apli-
cării reformei agrare din 1918 – 1921 în Basarabia, a „exploatării crunte” a populaţiei ru-
rale din Basarabia de către „boierii şi moşierii români”, a foametei permanente ce bântuia
mediul rural basarabean, a emigrării în masă a ţăranilor basarabeni, cum că „ţărănimea
basarabeană a fost coborâtă pe ultima treaptă a sărăciei”, „fenomenul pustiirii satului
basarabean”, „refugiaţii basarabeni de peste Nistru”, „răfuielile ocupanţilor cu populaţia
dezarmată a Basarabiei”, asasinarea basarabenilor „de călăii români cu sutele şi miile” şi,
drept consecinţă „Basarabia oferea priveliştea unui vulcan, capabil în orice clipă să rever-
se lava-i incandescentă peste capetele asupritorilor săi”26.
Articolele acestor autori erau redactate într-un limbaj specific comunist şi aveau drept
scop de a spori agitaţia politică şi a crea o tradiţie istorică alternativă pentru „poporul
moldovenesc”. Pentru ei lupta de clasă era un motiv suficient de a pretinde Basarabia şi a
o „reuni” cu Patria Sovietică. „Ocupaţia” românească a Basarabiei era descrisă ca cea mai
neagră pagină din istoria ţinutului, ce adusese „stagnare economică”, „oprimare socială”,
un regim de „teroare sângeros”.
În contrast cu destinul moldovenilor din Basarabia, „căzuţi în jugul burgheziei şi mo-
şierilor români”, pentru a atrage simpatiile ţăranilor şi muncitorilor basarabeni faţă de
„patria socialismului” şi a trezi spiritul lor revoluţionar, erau publicate informaţii de
peste Nistru, din URSS şi RASS Moldovenească, conform cărora, moldovenii din stânga
Nistrului, rămaşi în componenţa Rusiei Sovietice, în corespundere cu politica naţională
leninistă şi „aspiraţiile populaţiei moldoveneşti” au creat republica autonomă în compo-
nenţa RSS Ucrainene, se bucură de toate roadele orânduirii noi, sovietice şi înregistrează
succese grandioase în construcţia socialistă, în dezvoltarea industriei, agriculturii, cultu-
rii, ştiinţei, se produce „înflorirea Republicii Autonome Moldoveneşti în familia frăţească
a popoarelor URSS”.
După cum se pretindea, într-un mod profetic, de editorialul gazetei guberniale din
Odesa „Izvestia”, anticipând evenimentele, chiar a doua zi după proclamarea RASSM: „şti-
rea formării republicii autonome va acţiona mai puternic decât tunurile boierilor, decât
baionetele şi cravaşele jandarmilor [...]. Nicăieri contrastul acesta nu este atât de izbitor
ca aici, de ambele maluri ale Nistrului, unde pe de o parte triumfează călăii şi bubuie tu-
nurile, care trag asupra satelor şi judeţelor paşnice, iar pe de alta-grija şi ajutorul frăţesc,

26
V. Holostenko, 3-ia godovşcina MASSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1927, nr. 8-9; M. Vakulin, Bessarabţî-komunarî. În: „Krassnaia Bessarabia”,
1929, nr. 6; L. Brînza, MASSR v osveşcenii siguranţî. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 8-9; I. V. Ocinschii, Soţialisticescoie stroitelistvo i
rabota naucinogo komiteta v Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 6; Idem, Na grani dvuh piatiletok. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932,
nr. 6; M. A. Baluh, Vîdvijenţî (na rukovodiaşciiu rabotu riadovîh aktivistov). În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8-9; Idem, Desiati let rabotî
Gosizdata Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1935, nr. 6; B. Lehtman, Klassovaia boriba na naucinom fronte. În „Krasnaia Bessarabia”,
1934, nr. 8-9; A. Manuilenko, Politotdelî MASSR v boribe za bolişevistskie kolhozî. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1933, nr. 12; F. G. Cârlig, No-
vaia volna kollectivizaţii v MASSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8-9; E. P. Voronovici, Deseati let stroitelistva AMSSR. În: „Krasnaia
Bessarabia”, 1934, nr. 8; Idem, Na rubeje dvuh mirov. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1936, nr. 12; G. I. Starîi, Bessarabia i MASSR. În: „Krasnaia
Bessarabia”, 1928, nr. 1; Idem, Govorit Sovetscaia Moldavia. (Uspehi narodnogo hoziaistva i kuliturî). În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 11;
A. Grinştein, Uroki okupaţii i naţionalinîi vopros. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1926, nr. 2; P. Chior, Naţionalinîi vopros v Moldavii. În: „Krasnaia
Bessarabia”, 1928, nr. 3; Idem, Naţionalinaia po forme, soţialisticeskaia po soderjaniu. Pobeda sovetskoi kuliturî v Moldavii. În: „Krasnaia
Bessarabia”, 1929, nr. 9, 10; M. Diaciuk, Dve sistemî-dva mira. Hoziaistvennoie stroitelistvo v Bessarabii i v AMSSR. În: „Krasnaia Bessara-
bia”, 1931,nr. 3; M. V. Serghievski, Protiv orientaţii na faşistskuiu Rumîniu. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 2.; B. Lehtman, Klassovaia
boriba na naucinom fronte. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr 9; Nicoleanu, Pobeda latinizaţii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8-9; M.
Bocearer, Pervîe şaghi moldavscoi gazetî. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 5; L. Banita, Kuzniţa moldavscoi intellighenţii. În: „Krasnaia
Bessarabia”, 1929, nr. 6; I. Ermakov, Rastet i krepnet soţialisticescaia kulitura (v MASSR). În: „Krasnaia Bessarabia”, 1931, nr. 5-6; I. Şefto-
lovici, MASSR budet respublikoi sploşnoi gramotnosti. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 3; N. Golub, K novîm pobedam v razvitii kulturî
Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 2; Kuliturnoie stroitelistvo MASSR za 13 let. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1937, nr. 2, 10-11; ş. a.

16
 Așezări moldovenești la est de Nistru, sec. XIX. Sursă: Arhiva cartografică a Bibliotecii Științifice
(Institut) „Andrei Lupan” a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova; Arhiva
cartografică a Editurii „Civitas”

17
entuziasmul şi elanul creator, îndreptate spre unicul şi măreţul scop-victoria muncii”27.
În anii 1939 – 1940, au fost publicate broşuri şi articole cu caracter propagandistic, care
urmau să asigure „ştiinţific” argumente despre „anexarea Basarabiei la 1918 de România
burghezo-moşierească” şi pregătirea ideologică a anexării Basarabiei la URSS28.
Apreciată în ansamblu, istoriografia din RASSM, ca şi întreaga istoriografie sovietică,
era dominată de ideologia şi tematica comunistă. Partea cea mai mare a publicaţiilor
revenea amintirilor despre eroii revoluţionari şi mărturiilor referitoare la evenimentele
din anii 1917 – 1920, drept justificare a caracterului ilegal al „anexării” Basarabiei de
către România şi lipsirii întregului „popor moldovenesc” de dreptul la autodeterminare,
precum şi a reflectării succeselor „grandioase” obţinute de moldovenii din RASSM în dez-
voltarea economică şi culturală.
Toată propaganda şi istoriografia aceasta, complet străină de realitatea istorică, a lucrat
mai întâi la motivarea pretenţiilor cotropitoare ale URSS asupra Basarabiei, iar după 1940, a
încercat să îndreptăţească actul cotropirii29. Se considera, de asemenea, că această tradiţie al-
ternativă era suficientă pentru a contracara propaganda românească din Basarabia şi pentru
a face ideologia comunistă mai puternică decât ideologia naţionalistă românească în rânduri-
le populaţiei din Basarabia30.
În acelaşi timp, în perioada interbelică, o serie de istorici şi publicişti români, precum
N. Iorga31, V. Netea32, I. I. Nistor33, V. Harea34, N. Florin35, N. Drăganu36, M. Andreescu37, N.
P. Vaidomir38, E. Diaconescu39, N. P. Popp40, A. Boldur41, Şt. Bulat42, N. P. Smochină,43 G. Po-
pa-Lisseanu44 ş. a. au depus eforturi susţinute pentru a interpreta obiectiv istoria româ-
nilor din stânga Nistrului, rămaşi sub regimul bolşevic. În lucrările publicate pe această
Formarea RSS Moldoveneşt şi crearea Partidului Cmunist al Moldovei. Culegere de documente şi materiale, doc. 53. Chişinău, Cartea
27

Moldovenească, 1986, p. 109.

28
D. Dragnev, Etapele evoluţiei ş tiinţelor socio-umanistice din Moldova (1946 – 2016). Î n : Probleme actuale ale istoriei ştiinţei, resp. ed.:
Ion Valer Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2017, pp. 9–10.
29
I. Ţurcanu, Istoriografia din Moldova Sovietică între ştiinţă şi propagandă. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1994, nr. 3-4, p. 8.
30
W. P. Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău, Editura Arc, 1996, pp. 189-190.
31
N. Iorga, Românii de peste Nistru. Iaşi, 1918; Idem, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei. Bucureşti, 1940.
32
V. Netea, Transnistria. Bucureşti, 1941.
33
I. I. Nistor, Vechimea aşezărilor româneşti dincolo de Nistru. Bucureşti, 1939; Idem, Istoria românilor din Transnistria. Bucureşti, Editura
Eminescu, 1995; Idem, Românii Transnistreni. Cernăuţi, Codrii Cosminului, 1925. Reprodus în „Basarabia”, 1990, nr. 10.
34
V. Harea, Românii de peste Nistru. Bucureşti, 1934; Idem, Panslavismul, bolşevismul şi România. În: „Revista fundaţiilor regale’’. VIII,
1941, nr. 8-9.
35
N. Florin, Românii de peste Nistru. În: „Tribuna românilor de peste hotare”, 1924, nr. 2.
36
N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii. Bucureşti, 1933.
37
M. Andreescu, Bolşevismul şi Europa. Bucureşti, 1943.
38
N. P. Vaidomir, Drepturi româneşti în Transnistria. Mediaş, 1942.
39
E. Diaconescu, Românii din răsărit-Transnistria. Iaşi, 1942; Idem, Problema originii şi limbii românilor din răsărit. Reprodus în: „Re-
vistă de lingvistică şi ştiinţă literară”. Chișinău, 1993, nr. 2.
40
N. P. Popp, Românii Transnistreni şi Republica Moldovenească. Giurgiu, 1935.
41
A. Boldur, Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei. Iaşi, 1943.
42
Şt. Bulat, Problema naţională în Ucraina Sovietică. În: „Tribuna românilor transnistreni”, 1927; Idem, Congresul de la Tiraspol, 17 – 18
decembrie 1917. În: „Tribuna românilor transnistreni”, 1927, nr. 3; Idem, Activitatea Comitetului Moldovenesc după Congresul de la
Tiraspol. În: „Tribuna românilor transnistreni”, 1926, nr. 5;
43
N. P. Smochină, Republica Moldovenească a Sovietelor. Iaşi, 1935; Idem, Institutul de Cercetări Ştiinţifice din Republica Moldovenească.
În „Însemnări ieşene”. III, vol. V, 1938, nr. 3; Idem, Românii de peste Nistru. Bucureşti, 1941; Idem, Les Moldaves de Russie Sovietique
depuis son origine jusqu’a nos jours. În: „Moldova Nouă’’, 1935, nr. 1; Idem, Din amarul românilor transnistreni. Masacrele de la
Nistru. Bucureşti, „Moldova Nouă”, nr. 1-3, 1941.
44
G. Popa-Lisseanu, Basarabia. Privire istorică. Bucureşti, 1924.

18
tematică este demonstrată vechimea aşezării pe teritoriul dat şi românitatea moldoveni-
lor transnistreni, unitatea naţională cu restul neamului românesc, descrisă participarea
lor la mişcarea naţională din anii 1917-1918.
I. Nistor, urmărind procesul strămutării românilor, din diferite motive, în stânga Nis-
trului, peste hotarele politice ale statului lor naţional şi stabilindu-se într-un spaţiu geo-
grafic nestăpânit de structuri administrativ-teritoriale politice stabile, convieţuind cu re-
prezentanţii altor popoare, şi-au păstrat conştiinţa naţională şi sentimentul apartenenţei
la statalitatea lor istorică. „Regiunile transnistrene, scrie el, sunt des presărate cu aşezări
româneşti. Îndeosebi malul stâng al Nistrului de la Movilău la vale până la Ovidiopol în faţa
Cetăţii Albe, este cuprins de aşezări moldoveneşti, care prin însuşi numele lor, arată origi-
nea românească a descălicătorilor. Românii trăiesc în Movilău, Iampol, Raşcov, Dubăsari,
Chetroasa, Ocniţa, Ţigănăuca, Sărăţica, Botuşeni, Doibani, Mahala, Tiraspol, Strâmba, Găvă-
nos, Caragaci, Slobozia, Grădiniţa, Iasca, Moldovanca, Grigoriopol, Scurta ş. a. În faţa acestei
constatări Nistru nu mai poate fi privit şi din punct de vedere etnografic ca fluviu de hotar.
Dimpotrivă, având în vedere populaţia românească, care hălăduieşte de veacuri pe ambele
maluri ale acestui impozant fluviu, Nistru poate fi considerat drept râu românesc”45.
Ardeleanul O. Ghibu, participant şi cronicar al Adunării naţionale a moldovenilor de la
Tiraspol, din 17 – 18 decembrie 1917, caracterizând condiţiile deşteptării naţionale a mol-
dovenilor de peste Nistru, consemna: „Libertatea deplină pe care a adus-o Revoluţia rusă pe
seama tuturor naţionalităţilor din Rusia”. El cu multă pasiune a descris aspiraţiile moldoveni-
lor de peste Nistru: „Cu câtă iubire şi cu câtă duioşie trebuie să căutăm la aceşti fraţi ai noştri,
cari de sute de ani locuiesc pe malul stâng al râului, de unde s-au întins departe până dincolo
de Elizavetgrad. Ei au trăit totdeauna ca neam deosebit, dar niciodată n-au fost sub stăpânirea
politică românească şi n-au fost înrâuriţi de politica naţională [...]. Şi totuşi ei nu s-au pierdut
şi la cea dintâi adiere a curentului naţional ei se deşteaptă ca dintr-un somn adânc şi-şi cer
dreptul la viaţă, în rând cu noi ceilalţi [...]. Revoluţia rusă a venit să desăvârşească marea lucra-
re a redeşteptării lor naţionale, dându-le putinţa să-şi aşeze viaţa pe temelii naţionale după
plac, neîmpiedicaţi de nimeni. În sfârşit neamul nostru s-a deşteptat la viaţă şi la conştiinţă
naţională şi de acum înainte nu mai este putere pe lume, care să ne ţie în întuneric şi robie”46.
În 1923, transnistreanul Şt. Bulat, participant activ la acele evenimente, aprecia apor-
tul lui O. Ghibu în procesul de renaştere naţională a românilor transnistreni, evidenţiind:
„D-stră sunteţi primul, care aţi venit la bordeiele noastre, după veacuri de despărţire şi
ne-aţi întrebat: Cum trăim şi ce nevoi mai avem. După ce aţi adus la cunoştinţa publică
răspunsul nostru, prin cărticica „Deşteptarea românilor de peste Nistru”, acel sprijin mo-
ral ce ni l-aţi dat şi cu care suntem asiguraţi şi pe viitor, e o forţă ce nu va lăsa să cădem
ispitelor diferite”47.
Comentând evenimentele din 1917, de la Chişinău şi de la Tiraspol, publicistul V. Ha-
rea scria: „Congresul ostaşilor moldoveni din Basarabia, care a proclamat în Octombrie
1917 autonomia acestei provincii, a avut o însemnătate covârşitoare şi pentru românii
transnistreni prin faptul că a dat un puternic imbold mişcării lor naţionale...Înstrăinarea
completă îi ameninţa pe românii transnistreni, dacă revoluţia rusească, pe lângă alte ur-
mări bune pentru români, n-ar fi avut şi urmarea, că a trezit din toropeală această frântu-
45
I. Nistor, Românii transnistreni, op. cit., p. 40.
46
O. Ghibu, Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Chişinău, 1918, p. 4; A se vedea şi: Idem, Se trezesc din somnul lor îndelungat
moldovenii de dincolo de Nistru. În: Pe baricadele vieţii. Chişinău, 1992, pp. 467-489.
47
Şt. Bulat, Scrisoare către Onisifor Ghibu. Chişinău, 18.XII.1923. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, p. 33.

19
ră a neamului nostru”48. El descrie interesul deosebit, manifestat de participanţii la Con-
gresul moldovenilor de la Tiraspol, referitor la destinul lor: „N-au fost uitate la Congres
nici chestiunile politice. S-a pus chestiunea unirii cu Basarabia, care până azi şi-a păstrat
la moldovenii transnistreni vechiul şi adevăratul nume „Moldova”. Răspunsul a fost că să
ne soiudinim (unim) cu fraţii noştri din Moldova! Oamenii de la ţară, se adresează de-
legaţii satelor către Sfatul Ţării, sunt trimişi cu această vorbă, să fim cu Dumneavoastră
împreună. Cu aiasta ne aşteaptă pe noi la sate”49. Meditând asupra destinului populaţiei
băştinaşe din stânga Nistrului rămasă sub regimul bolşevic, V. Harea insista, că nu trebuie
lăsaţi „fără sprijin acei, care rostesc dulcele grai moldovenesc şi la care nu s-a stins con-
ştiinţa că sunt moldoveni”50.
În acelaşi context, transnistreanul N. Smochină scria, că în decembrie 1917 moldo-
venii de pe malul stâng al Nistrului au demonstrat o regăsire a conştiinţei naţionale prin
solicitarea de drepturi naţionale şi culturale, care includeau grafia latină, şcoli naţionale
şi folosirea limbii române în şcoli, administraţie şi biserică51.

Congresul moldovenilor, Tiraspol, 17-18 decembrie 1917. Sursă: Arhiva foto a Bibliotecii Științifice
(Institut) „Andrei Lupan” a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

De asemenea, în lucrările publicate în perioada interbelică în România, sunt evi-

denţiate obiectivele expansioniste ale formării RASSM, este contestat caracterul pre-
tins democratic, naţional al statalităţii moldoveneşti şi demonstrat că republica a fost
creată la voinţa Moscovei, populaţia moldovenească de aici, fiind practic înlăturată
de la acest proces, iar majoritatea cadrelor în structurile de partid şi de stat au fost
alogene, a avut loc un proces de dezţărănire, înfometare, împilare spirituală a ro-
mânilor transnistreni, care fug cu miile din „raiul” bolşevic. Actul formării RASSM a
fost interpretat nu altfel, decât un procedeu de propagandă făţişă, îndreptată direct
48
V. Harea, op. cit., pp. 27, 29.
49
Ibidem, p. 30.
50
Ibidem, p. 18.
51
N. P. Smochină, Republica Moldovenească, op. cit., p. 12-15.

20
împotriva României. Tendinţa guvernului sovietic de a face uz de exemplul Republi-
cii Moldoveneşti în interesele propagandei sale în străinătate a fost apreciată drept
„uneltire făţarnică a Sovietelor”.
Caracterul politic al acestui act, mai ales în contextul nereuşitei tentativei sovie-
tice de a impune delegaţiei române, la Conferinţa de la Viena din martie 1924, ideea
organizării unui plebiscit, a fost remarcat de istoricul basarabean A. Boldur. Fără a
cunoaşte conţinutul faimosului „Memoriu” din 4 februarie 1924, el scria: „după nere-
uşita de la Viena, Sovietele se hotărăsc a organiza un fel de „Piemont” sovietic pentru
Basarabia, o iredentă basarabeană, un punct de atracţie, pe partea stângă a Nistrului:
republică autonomă moldovenească socialistă sovietică în cuprinsul Ucrainei Sovieti-
ce. Această republică prezintă o fâşie de pământ de-a lungul Nistrului, având o formă
de triunghi cu baza la Nistru. Ea avea o întindere de 210 kilometri lungime şi de 95
kilometri lăţime, în total o suprafaţă de 7.516 kilometri pătraţi”52.
Cu referinţă la soarta acestei republici şi realizarea dezideratelor propuse, A. Bol-
dur constata: „Politica sovietică nu şi-a atins scopul dorit. Pusă sub ordinele unor
evrei şi ruşi, această republică nu numai că nu putea să atragă pe moldovenii din
Basarabia, dar îi influenţa în sens contrar, creând o adevărată republică pentru tot
ce este sovietic şi comunist. Pentru Româna ea avea şi o altă însemnătate: înfiinţa-
rea acestei republici conţinea în mod indirect o recunoaştere sovietică a caracterului
moldovenesc şi românesc al Basarabiei”53.
Această realitate, în contextul relaţiilor sovieto-române cu privire la „problema
basarabeană” şi actul din 12 octombrie 1924, a fost remarcată şi de G. Popa-Lisseanu,
care aprecia: „însuşi faptul că Rusia Sovietică a găsit cu cale să înfiinţeze dincolo
de Nistru, în Ucraina, o republică moldovenească pentru cele câteva sute de mii de
români, este o dovadă că chiar bolşevicii recunosc, indirect, că Basarabia este ţară
românească, locuită de români”54.
Reflectând procesul de formare a RASSM, istoricul I. Nistor, pe urmele evenimen-
telor recent produse scria: „Teritoriul transnistrean face parte din RSS Ucraineană.
Desprinderea părţilor moldoveneşti din Ucraina nu se putea face fără asentimentul
Consiliului Comisarilor Poporului din Harkov. Dându-şi seama de aceasta, Comisari-
atul Afacerilor Străine din Moscova dădu instrucţiuni misiunii sovietice la Berlin să
aducă de la sovietele studenţeşti din străinătate cât mai multe petiţii colective prin
care să ceară concursul Comitetului Executiv Ucrainean pentru înfiinţarea Republicii
Moldoveneşti. Intervenţiile acestea fură încoronate cu succes la sfârşitul lui septem-
brie (1924)”.
În continuare, I. Nistor apreciază importanţa acestui fenomen: „RASSM era fără
îndoială un eveniment de însemnătate istorică pentru românii transnistreni. Cei
400.000 moldoveni, dornici de învăţătură în limba maternă, îşi dobândiseră auto-
nomia politică şi naţională. Din nefericire, noua republică nu cuprindea pe toţi mol-
dovenii răspândiţi între Nistru şi Bug. Graniţele de răsărit ale republicii nu atingeau
Bugul. Pe lângă limba oficială moldovenească se întrebuinţa cu egală îndreptăţire şi
limba rusă şi ucraineană”. Cât priveşte obiectivele reale ale creării RASSM, I. Nistor
conchide: „Cu totul altele erau scopurile urmărite de vechii revoluţionari prin înfiin-
52
A. Boldur, Istoria Basarabiei. Ediţia a doua. Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992, p. 515.
53
Ibidem, p. 516.
54
G. Popa-Lisseanu, Basarabia, op. cit., p. 61.

21
ţarea Republicii Moldoveneşti. Din lista guvernului Republicii Moldoveneşti vedem
că din cei şapte membri care constituiau acest guvern, numai doi erau moldoveni, iar
din ceilalţi cinci unul era bulgar, iar patru ruşi”. Pentru a-şi argumenta această con-
cluzie, el apelează la documentele epocii: „După mărturisirea lui Medvedev, secretar
al Comitetului Executiv Central Ucrainean, „stăruinţa pentru crearea Republicii Mol-
doveneşti este un fel de protest contra politicii teroriste şi apăsătoare a României faţă
de populaţia basarabeană”. El mai susţinea că prin crearea unui stat separat şi inde-
pendent care să asigure pe deplin dezvoltarea culturală şi naţională a moldovenilor
„se va arăta basarabenilor că cine anume este apărătorul lor adevărat”. În formaţiune
statală, naţiunea moldovenească va fi în stare să crească repede şi să producă „o mare
influenţă culturală şi politică asupra Basarabiei”55.
De altfel, în lucrarea lui Alexis Nour „Între Nistru şi Bug”, cu referinţă la compo-
nenţa naţională a acestui teritoriu la începutul sec. XX, autorul scrie: „Înaintea venirii
ruşilor stepele acestea erau sub stăpânirea tătarilor şi nu erau udate decât de sânge
român. Astăzi în această regiune locuiesc 2 mln. 500 mii de populaţie, din care 1 mi-
lion români”56.
Publicistul A. Smochină, fiul lui Nichita P. Smochină, promotor al deşteptării româ-
nilor transnistreni în anii 1917 – 1918 (refugiat apoi în România), scria despre opiniile
tatălui său cu privire la crearea RASSM: „În spatele RASSM se află colosul Imperiului
Rus, care nu recunoaşte alipirea Basarabiei la România şi care ameninţă întreaga ome-
nire prin comunism”. După cum recunoştea el: „Înfiinţarea Republicii Moldoveneşti de
peste Nistru a fost privită cu mirare şi indignare de către opinia publică din România.
Ea a fost considerată ca ceva artificial, îndreptat împotriva României spre a putea atra-
ge Basarabia. Nu se ştia bine de existenţa unui număr mare de români, locuitori ai aces-
tei regiuni. Astfel că primii care au recunoscut oficial numărul majoritar de români pe
acel pământ au fost sovieticii, chiar dacă altul a fost scopul lor”57.
Este de remarcat că, N. Smochină a fost unul dintre cei mai prolifici autori de pu-
blicaţii şi apărători ai cauzei românilor transnistreni. El a întocmit studii de referin-
ţă, pe care le-a publicat în diferite reviste din România: „Anuarul arhivei de folclor”,
„Buletinul legislaţiei agrare”, „Cele trei Crişuri”, „Curentul”, „Democraţia”, „Însemnări
ieşene”, „Neamul românesc”, „Ramuri”, „Revista fundaţiilor regale”, „Viaţa româneas-
că” ş. a. Cu sprijinul lui N. Iorga, N. Smochină este trimis la Paris pentru a-şi completa
studiile. În Franţa desfăşoară o rodnică activitate pentru cunoaşterea şi propagarea
problemei românilor din cuprinsul Uniunii Sovietice. A publicat materiale în perio-
dicele din Paris şi a ţinut conferinţe publice, prin care susţinea cauza românească.
El a luat atitudine împotriva persecuţiilor staliniste ale românilor din URSS, a ţinut
conferinţe publice împotriva masacrelor românilor transnistreni de la Nistru. De
asemenea, a vizitat Italia, Germania, Elveţia, Belgia pentru a aduce la cunoştinţa
publică de acolo suferinţele transnistrenilor, unde la fel a publicat informaţii şi a ţi-
nut conferinţe publice. Revenit în România, a început seria conferinţelor publice pe
tematica transnistreană58.

55
I. Nistor, Istoria românilor. Vol II. Bucureşti, 2003. Cit. după „Magazin istoric”, octombrie 2004, pp. 7-9.
56
A. Nour, Între Nistru şi Bug. În: „Basarabia’’, 1992, nr. 1, p. 83.
57
A. Smochină, Nichita P. Smochină. În: „Cugetul”, Chişinău, 1992, nr. 5-6, p. 47.
58
A se vedea: A. Smochină, Nichita P. Smochină, op. cit., pp. 48-49.

22
 Un bun cunoscător al realităţilor din RASSM a fost publicistul şi scriitorul român cu
vederi de stânga Panait Istrati, care a vizitat republica în 1930. El a avut convorbiri cu
diferite personalităţi din conducerea ei, inclusiv cu E. Arbure, iar în drum spre URSS a
călătorit în tren cu C. Rakovski, care fusese rechemat în ţară din străinătate în calitatea sa
de ambasador. Ceea ce văzu-se nu l-a făcut câtuşi de puţin entuziasmat. Toate acestea l-au
îndemnat pe P. Istrati să scrie renumita carte „Spovedania unui învins”.
De asemenea, au fost editate reviste pentru românii transnistreni şi publicul din
ţară, în care erau prezentate informaţii veridice despre situaţia din RASSM şi trecutul
acestor teritorii59.
Astfel, grupul de români transnistreni în frunte cu N. Smochină, refugiaţi în Româ-
nia, au înfiinţat, în 1927, la Chişinău revista „Tribuna românilor transnistreni”. Revista
conţinea articole pe tematică politică, literară, socială. Cuvântul introductiv, aparţinând
lui Pan. Halippa, semnala între altele: „Chiar dacă însemnătatea grupului românilor
transnistreni pentru statul şi neamul nostru este de nediscutat, problema acestor fraţi
ai noştri a fost şi este atât de puţin cunoscută şi este aşa de rar atinsă în presa româ-
nească, încât nu se ştie aproape nimic nici din trecutul românilor transnistreni, nici din
viaţa lor de azi, cu organizaţia politică, culturală, socială şi economică pe care o au, cu
năzuinţele şi idealurile ce-i frământă”. În această revistă publicau materiale intelectu-
alii transnistreni, care evocau amintiri din trecutul lor de luptă naţională. Se urmărea
şi prezentarea folclorului românesc din cuprinsul acestei zone, aflate în componenţa
Uniunii Sovietice60.
În anul 1935, N. Smochină mai fondează şi revista „Moldova Nouă”, organul Asociaţiei
culturale a românilor transnistreni. Scopul revistei îl trasează în „Cuvânt înainte”: „Prin-
cipiile puse la baza ei sunt: obiectivitatea, adevărul ştiinţific, ideea naţională şi culturală
generală cu privire la locuitorii acelui stat moldovenesc, precum şi cu privire la moldo-
venii din întreaga Uniune a Rusiei Federative Socialiste Sovietice”. În această revistă el a
publicat o mare parte din materialele sale despre românii transnistreni61.
Un alt organ de presă care a reflectat cauza naţională a românilor transnistreni a
fost ziarul „România Nouă”. Ştefan Bulat, unul din reprezentanţii de vază ai mişcării
naţionale a românilor transnistreni din acea perioadă, într-un articol scris în 1926 şi
intitulat „România Nouă şi românii de peste Nistru” descria condiţiile şi rolul ziarului
„Ardealul” în deşteptarea naţională a românilor transnistreni în anii 1917 – 1918: „Ui-
taţi de oameni şi de Dumnezeu, românii de peste Nistru zac de secole întregi sub jugul
ţarismului rus. Revoluţia le ridică osânda şi instinctul conservării naţionale izbucni din
sufletele lor, luând forma unei mişcări pentru refacerea vieţii conform cerinţelor firii
lor româneşti. Dar valurile revoluţiei, plecând de la Moscova, au ajuns pe întinderea
transnistreană cu o forţă grozavă şi, lovindu-se de Nistru, s-au revărsat iarăşi furios
peste această provincie românească, zdruncinând clădirea sfântă a neamului nostru.
Nădejdea se îndreaptă: idealul strălucitor se prăbuşea în negura din care apăruse şi
curajul muncitorilor scădea. Era nevoie de un sprijin şi îndemn al energiilor ce des-
creşteau şi o mângâiere duioasă a unui suflet compătimitor ar fi fost binevenit în acele
momente grele pentru viaţa transnistrenilor.
59
„Tribuna românilor transnistreni”. Chişinău. 1927 – 1940; „Transnistria. Tribuna românilor de peste Nistru şi Bug”. Cluj. 1934 –
1944; „Moldova Nouă. Revistă trimestrială. Organul Asociaţiei Culturale a Transnistrenilor”, 1935-1941.
60
A. Smochină, Nichita P. Smochină, op. cit., p. 47.
61
Ibidem, p. 49.

23
 În acest context, scrie Șt. Bulat, ziarul „Ardealul” din Basarabia a fost acel, care a
auzit vocea plângătoare a fraţilor de peste Nistru şi a dat semnalul de alarmă. Acest
jurnal, la sfârşitul anului 1917, în coloanele sale a descris dorul românilor de peste
Nistru şi zbuciumul lor pentru a realiza idealul. Acest fapt a fost cel mai bun ajutor
frăţesc pentru răsăritul românesc. În anul 1918 „Ardealul” se transformă în „România
Nouă”. La acest act iau parte şi reprezentanţii românilor de peste Nistru, în număr de
şapte persoane, care sunt primiţi în rândurile lucrătorilor acestui ziar şi primesc asi-
gurarea că organul va servi cauza naţională a transnistrenilor. Aici s-a tipărit prima
poezie românească a unui tânăr de peste Nistru, scrisă în limba poporului de acolo.
Apoi „România Nouă” a fost bucherită în zeci de exemplare pe malul stâng al Nistru-
lui, de către acei români transnistreni care cunoşteau franceza sau latina şi de către
unii norocoşi, care au avut fericirea să înveţe carte românească, fiind în armata rusă
pe frontul român. Săltau cititorii de bucurie, când găseau printre rândurile acestui
ziar scris ceva despre românii de peste Nistru”, iar „Închiderea ziarului „România
Nouă” la sfârşitul anului 1918 a fost stingerea unei stele îndrumătoare pentru trans-
nistreni şi idealul lor naţional a rămas să zacă în uitare”62.
Cu ocazia reapariţiei ziarului „România Nouă”, în 1926, Şt. Bulat avea să remarce: „În
iunie a. c. se aprinde din nou făclia „României Nouă” în Basarabia şi problema transnis-
treană capătă iarăşi lumină suficientă pentru a putea pătrunde în conştiinţa româneas-
că, iar acei, care au plâns-o atâta vreme, se bucură, văzând creşterea posibilităţii rea-
lizării idealului dorit. Pe paginile acestui ziar refugiaţii transnistreni îşi varsă durerile
şi îşi descarcă necazurile uşurându-şi prin aceasta sufletele lor. Istoria românilor de
peste Nistru va şti să aducă pe paginile sale, mulţumirile cuvenite acestei făclii, venite
să lumineze malul stâng al Nistrului”63.
Problemele legate de istoria românilor transnistreni au fost pe larg valorificate şi în
paginile revistei „Viaţa Basarabiei”, editată la Chişinău, în anii 1932 – 1944, sub redacţia
lui Pan. Halippa64. De remarcat, că majoritatea materialelor şi studiilor din compartimen-
tul dedicat problemelor de istorie se evidenţiază prin ţinuta lor ştiinţifică, bogăţia de in-
formaţii şi prin diversitatea lor tematică şi aspectuală. Concludent în acest sens este stu-
diul critic „Cu privire la istoria Transnistriei” de Al. Boldur, în care autorul face o amplă
analiză a lucrărilor apărute la tema dată în deceniul trei al secolului XX. Printre autorii
studiilor recenzate figurează I. Nistor, Constantin C. Giurescu, N. Smochină, A. Sava, I. Du-
mitraşcu, Pan. Halippa, D. Strungaru, N. Macovei, O. Ghibu, I. Zaftur, E. Diaconescu, P. Ilin,
N. Vaidomir, Gh. Bezviconi etc.65. Studiul a iniţiat o polemică aprinsă la care au participat
şi unii din autorii vizaţi.
Este preţioasă şi contribuţia altor cercetători în studierea istoriei Transnistriei, ale
căror lucrări au fost publicate pe paginile revistei „Viaţa Basarabiei”: Gh. Bezviconi66,

62
Şt. Bulat, „România Nouă” şi românii de peste Nistru. Reprodus în: „Cugetul’’, 1992, nr. 5-6, p. 33.
63
Ibidem.
64
A se vedea: I. Şpac, Probleme de istorie la „Viaţa Basarabiei”. În: „Cugetul”, 1993, nr. 3-4, pp. 61-69.
65
Al. Boldur, Cu privire la istoria Transnistriei. Studiu critic (pe seama lucrărilor apărute în ultimii 7-8 ani, semnate de istoricieni de
seamă: I. Nistor, C. C. Giurescu, N. Smochină, A. Sava, I. Dumitraşcu, Pan. Halippa, D. Strungaru, N. Macovei, O. Ghibu, I. Zaftur, E.
Diaconescu, P. Ilin, N. Vaidomir, Gh. Bezviconi ş. a. În „Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 2, pp. 7-24; Idem, Răspuns dlui E. Diaconescu cu
privire la istoria Transnistriei. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 11-12, pp. 79-84.
66
Gh. Bezviconi, Pământ fără nume...Pământ românesc. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 2-3, pp. 1-13.

24
Gh. Năstase67, Ev. Negovschi68, Gh. Raşcu69, N. Smochină70, Şt. Balan71, Şt. Bulat72, Em. Di-
aconescu73, I. Dumitraşcu74, M. Florin (pseudonimul lui N. Smochină)75, N. Smochină76,
A. Florin77, E. Gane78, O. Ghibu79, S. Grosu80, Pan. Halippa81, V. I. Ignătescu82, H. Ionescu83,
N. I. Litinschi84, A. Niculescu85, D. Timonu86, I. Ursu87, N. P. Vaidomir88, precum şi o serie
de articole şi materiale nesemnate89.
Este evident, că reacţia istoriografiei sovietice la istoriografia românească a fost ne-
gativă, fiind catalogată drept „burgheză”, „cu un pronunţat caracter antirusesc şi antiso-
vietic” 90. Contrar faptelor istorice, istoricii sovietici au încercat chiar să combată aşa-zisa
„istoriografie burgheză” referitoare la acest proces. Astfel, N. Mohov, B. Kolker, V. Ţaranov,
în articolul „Falsificarea istoriei Moldovei în istoriografia burgheză contemporană”, de-
clară: „Repetând, însă, teza veche a cercurilor oligarhice ale României regale, autorii bur-
ghezi afirmă, că crearea RASSM n-a fost în corespundere cu necesităţile interne ale popu-
laţiei moldoveneşti din partea de răsărit a regiunii Nistrului, că RASSM a fost „o republică
67
Gh. Năstase, Românii şi ucrainenii în lumea operei lui Hruşevschi M. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr.1, pp. 9-32.
68
Ev. Negovschi, Românii şi urmaşii lor în Rusia şi Ucraina (Ştiri referitoare la istoria românilor în Rusia şi Ucraina culese din literatura
istorică rusă). În: „Viaţa Basarabiei”, 1937, nr. 3-4, pp. 51-56; Idem, Românii şi urmaşii lor în Rusia şi Ucraina. III: Emigraţia român-
ilor în Rusia în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea. În: „Viaţa Basarabiei”, 1937, nr. 5-6, pp. 69-84; nr. 11, pp. 43-56; nr. 12, pp. 85-99.
69
Gh. Raşcu, Nistru, râu românesc. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 6-7, pp. 131-134.
70
N. Smochină, Autodeterminarea în concepţia sovietică. În: „Viaţa Basarabiei”, 1940, nr. 7-8, pp. 82-85.
71
Şt. Balan, Relaţiile antebelice şi postbelice dintre românii transnistreni şi basarabeni. În: „Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 8, pp. 25-30.
72
Şt. Bulat, Din viaţa românilor transnistreni. În „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 1, pp. 35-39.
73
Em. Diaconescu, Românii din răsărit-Transnistria, (răspuns recenziei dlui Al. Boldur). În: „Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 7-8, pp. 59-66.
74
I. Dumitraşcu, România şi românii transnistreni. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 4, pp. 67-69; Idem, Un popor care piere: moldovenii
de peste Nistru. În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 5, pp.49-56.
75
M. Florin, (pseudonimul lui N. Smochină), Republica Moldovenească transnistreană şi „Basarabia Roşie”. În: „Viaţa Basarabiei”,
1933, nr. 9, pp. 58-60; Idem, Sovietele, emigraţia şi Republica Moldovenească. Contribuţii asupra politicii actuale. În: „Viaţa Basara-
biei”, 1934, nr. 2, pp. 49-57; nr. 3, pp. 45-50; nr. 4, pp. 17-26; nr. 6, pp. 41-54; nr. 7-8, pp. 69-78; Idem, Situaţia din Republica Moldove-
nească. În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 5, pp. 33-48.
76
N. Smochină, Cultura naţională în Republica Moldovenească a sovietelor. În: „Viaţa Basarabiei”, 1936, nr. 5-6, pp. 32-38; Idem, Ba-
sarabia şi Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1938, nr. 4-5, pp. 55-64; Idem, Românii de peste Nistru. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr.
6-7, pp. 93-101.
77
A. Florin, Viaţa creştină în Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 8-9, pp. 127-128.
78
E. Gane, Literatura contemporană din Moldova Socialistă. În: „Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 1, pp. 62-64.
79
O. Ghibu, Cu gândul la românii de peste Nistru. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 5, pp. 1-16.
80
S. Grosu, Literatura transnistreană. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 9-10, pp. 107-109.
81
Pan. Halippa, Note din Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 1, pp. 54-56; Idem, Abecedar româno-rus pentru Transnistria. În:
„Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 2, p. 64.
82
V. I. Ignătescu, Transnistreanul Mihail Proca: Amintiri din vremea războiului pentru întregirea neamului. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932,
nr. 11, pp. 27-28.
83
H. Ionescu, Poetul şi prozatorul transnistrean în lumina adevărului literar. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 5-6, pp. 150-152.
84
N. I. Litinschi, Cu gândul la Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 8-9, pp. 107-109.
85
A. Niculescu, Biserica transnistreană. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 2-3, pp. 88-90; Idem, Din Transnistria. Biserica. În: „Viaţa
Basarabiei”, 1942, nr. 4, pp. 82-84.
86
D. Timonu, Refugiaţii transnistreni. În: „Viaţa Basarabiei”, 1944, nr. 5-7, pp. 47-48.
87
I. Ursu, Soarta limbii moldoveneşti în Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr.12, pp. 9-11.
88
N. P. Vaidomir, Temeiurile dreptăţii româneşti în Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 5, pp. 1-19.
89
Manifestare culturală la Tiraspol. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 7, pp. 98-100; Notă (Cu privire la articolul „Sovietele, emigraţia
şi Republica Moldovenească” de M. Florin). În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 2, p 59; Protestul românilor transnistreni înaintat Ligii
Naţiunilor. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 3, pp. 59-62; Un sat transnistrean (Ţîbulăuca). În: „Viaţa Basarabiei”, 1944, nr. 1-2, pp.
91-93; Cântece şi literatură românească la radio Tiraspol. În: „Viaţa Basarabiei”, 1938, nr. 1-2, pp. 118-119; Expansiunea românească
spre răsărit. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 6-7, pp. 142-144.
90
Ia. S. Grosul, N. A. Mohov, Istoriceskaia nauka Moldavskoi SSR. Moskva, Nauka, 1970, p. 35.

25
sovietică artificială”, formată, chipurile pentru „a o pune pe România într-o situaţia difi-
cilă”91.
Aceşti autori, însă, nu amintesc nimic despre scopurile urmărite prin formarea repu-
blicii moldoveneşti, expuse în mod explicit de semnatarii „Memoriului” din 4 februarie
1924, care denotă caracterul expansionist al acestui act. Pentru a-i combate pe „istoricii
burghezi”, ei înşişi, denaturând şi inversând evenimentele scriu: „Falentatea acestor afir-
maţii este vădită. Pe baza unor cercetări fundamentale istoricii sovietici au demonstrat în
mod convingător, că crearea RASS Moldoveneşti a constituit un proces firesc, ce decurgea
din politica naţională a Statului Sovietic, că la acest act istoric au participat cele mai largi
mase de oameni ai muncii din Moldova. Despre aceasta ne mărturisesc şi numeroasele
documente publicate de cercetătorii sovietici”92.
În perioada postbelică, procesul de formare şi evoluţie a RASSM a fost transformat de
istoriografia sovietică într-un veritabil poligon pentru dezbateri pe diverse probleme şi
aspecte dintre cele mai sofisticate.
Fenomenele legate de istoria ţinutului din stânga Nistrului în perioada anilor 1917 –
1940 au fost examinate, în ansamblu, în corespundere cu periodizarea evoluţiei societăţii
sovietice. Conform acestei periodizări, prima etapă a început la sfârşitul anului 1917 – înce-
putul anului 1918, când în ţinut ar fi biruit revoluţia socialistă şi instaurată puterea sovie-
tică. Ea cuprinde anii războiului civil şi a intervenţiei străine şi se încheie în 1920, odată cu
consolidarea definitivă în regiune a puterii sovietice sub forma comitetelor revoluţionare.
Cea de-a doua etapă începe din primăvara anului 1920 şi se încheie în 1924, caracteri-
zându-se prin refacerea economiei şi primii paşi pe făgaşul construcţiei socialiste, conco-
mitent cu realizarea Noii Politici Economice. Odată cu formarea RASSM, la 12 octombrie
1924, începe următoarea etapă în construcţia sovietică din această entitate statală, care se
caracterizează prin atragerea amplă a oamenilor muncii în conducerea treburilor de stat,
realizarea colectivizării compacte a agriculturii, industrializării socialiste şi a revoluţiei cul-
turale. În condiţiile „biruinţei depline a socialismului în URSS”, după adoptarea Constituţiei
unionale în 1936 şi a Constituţiei RASSM, în 1938, începe cea de-a patra etapă a istoriei
republicii autonome, care se încheie în iunie – august 194093, adică odată cu reanexarea
Basarabiei de către URSS şi formarea RSS Moldoveneşti la 2 august 1940.
Din start, crearea republicii autonome moldoveneşti a fost tratată ca o realizare în
practică a „politicii naţionale leniniste a Partidului Comunist”, traducere în viaţă a drep-
tului popoarelor la autodeterminare, a biruinţei „politicii leniniste a prieteniei popoare-
lor şi a internaţionalismului proletar”94, ca o „etapă istorică pe calea formării RSS Moldo-
veneşti”95.
91
N. Mohov, B. Kolker, V. Ţaranov, Falsificarea istoriei Moldovei în istoriografia burgheză contemporană. În: Împotriva falsificatorilor
burghezi ai istoriei şi culturii poporului moldovenesc. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1974, pp. 40-41.
92
Ibidem.
93
A se vedea: A. T. Roman, Uciastie trudiaşcihsea Moldavscoi ASSR v deiatelinosti Sovetov (1924 – 1940). Kişinev, Ştiinţa,
1981, pp. 6-8.
94
A se vedea: G. M. Korniţov, Boriba Kommunisticeskoi partii Sovetscogo Soiuza za sozdanie naţionalinoi gosudarstvennosti moldavs-
cogo naroda. (1924 – 1940). În: „Ucennîie zapiski Kişinevscogo pedinstituta. Seria gumanitarnîh nauk”, 1955, t. 4; S. Ia. Afteniuk, Le-
ninscaia naţionalinaia poltica Kommunisticescoi partii i obrazovanie sovetscoi gosudarsvennosti moldavscogo naroda. Kişinev, 1971;
Idem, Moldavscaia SSR v edinom stroiu respublik Sovetskogo Soiuza. Kişinev, 1972; A. M. Liseţkii, E. M. Floca, Leninscaia naţionali-
naia politica KPSS v deistvii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974; V. I. Karpenko, M. F. Piskarev, S. V. Ţaranov, Torjestvo leninscoi
naţionalinoi politiki partii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1968.
95
A se vedea: F. S. Omeliciuc, Razvitie soţialisticescoi kuliturî v Moldavscoi ASSR. Kişinev, Şcoala Sovietică, 1950.

26
 În acest context, se afirma că „formarea în 1924 a RASS Moldoveneşti în componenţa
RSS Ucrainene a constituit o verigă logică în realizarea de către Partidul Comunist a poli-
ticii naţionale leniniste. Ea a însemnat realizarea aspiraţiilor istorice ale poporului mol-
dovenesc, care tindea spre autodeterminare de stat naţională”96, iar „proclamarea RASSM
a fost pregătită de întreaga mişcare revoluţionară a clasei muncitoare şi ţărănimii trudi-
toare a ţinutului. Poporul moldovenesc a creat statul său sovietic naţional datorită inter-
naţionalismului proletar, ajutorului dezinteresat din partea poporului rus, ucrainean şi
altor popoare ale Patriei noastre”97 şi a avut ca scop „crearea industriei, pregătirea cadre-
lor naţionale, editarea literaturii în limba moldovenească, dezvoltarea învăţământului în
limba maternă precum şi a altora”98.
Drept subiect principial de discuţie, ce angajează istoricii într-o dezbatere amplă, de-
vin originile „statalităţii sovietice moldoveneşti”99. Discuţiile se axau, în primul rând, pe
următoarele coordonate: termenul când a demarat şi când s-a încheiat acest proces (1917
– 1924 – 1940), sub ce formă s-a realizat (republică autonomă sau unională), care au fost
premisele şi cine iniţiatorii100.
O disensiune în istoriografia sovietică, care s-a iscat din start, ţine de aceea referitoare
la momentul constituirii entităţii statale sovietice moldoveneşti101.
Unii istorici, de regulă, cei preocupaţi de istoria raioanelor din stânga Nistrului şi apa-
riţia statalităţii sovietice moldoveneşti, consideră drept început anul 1924, când a luat
fiinţă Republica Autonomă Sovietică Moldovenească. După părerea lor, la momentul bi-
ruinţei revoluţiei din octombrie, „poporul moldovenesc” s-a dovedit „incapabil” de a-şi
crea statalitatea sovietică şi numai graţie măsurilor întreprinse de Partidul comunist şi
Guvernul sovietic ar fi fost desfăşurată activitatea corespunzătoare pentru crearea con-
diţiilor politice şi economice necesare, în rezultatul căreia către 1924 poporul moldove-
nesc „s-a copt” pentru formarea statalităţii sovietice naţionale proprii102.
În lucrările acestor istorici se pot găsi afirmaţii precum că, în 1924, prin crearea RASS
Moldoveneşti pe teritoriul Ucrainei, moldovenii pentru prima oară în întreaga lor istorie
au avut posibilitatea să creeze o organizaţie statală socialistă naţională103, că formarea
Republicii Autonome Moldoveneşti în anul 1924 trebuie considerată ca un act care „a
marcat începutul dezvoltării organizării statale sovietice moldoveneşti”, „primul pas is-
toric pe calea formării statului moldovenesc sovietic”104. Alţi istorici, precum A. Surilov,
pornind de la afirmaţia că puterea sovietică a fost instaurată în Basarabia în iunie 1940,
Împotriva falsificatorilor burghezi ai istoriei şi culturii poporului moldovenesc. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1974, p. 40.
96

A. Grecul, Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974, p. 49; N. A. Mohov, K. V. Stratievschi, Roli
97

russcogo i ukrainscogo narodov v istoriceskih sudibah Moldavii. Kişinev, 1963; C. F. Iliaşenco, În familia popoarelor frăţeşti. Chişinău,
Cartea Moldovenească, 1972; Idem, Moldavscaia Sovetscaia Soţialisticescaia Respublika. M., Izd.-vo politiceskoi literaturî, 1972.
98
S. Ia. Afteniuc, Leninscaia naţionalinaia poltica, op. cit., p. 240.
99
A. M. Lazarev, Obrazovanie Moldavscoi SSR. Kişinev, 1949; Idem, Vossoiedinenie moldavscogo naroda v edinoie sovetscoie gosudar-
stvo. Kişinev, 1965; Idem, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti i bessarabskii vopros. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974.
100
A. V. Repida, Obrazovanie Moldavscoi ASSR. Kişinev, 1974; Idem, Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1977.
101
G. K. Fiodorov, K voprosu o nacialinom etape formirovania moldavscoi sovetscoi gosudartvennosti. În: „Straniţî istorii Sovetscoi Mol-
davii”. Kişinev, Ştiinţa, 1973, p. 44-58.
102
A se vedea: A. M. Lazarev, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti i bessarabskii vopros. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974, p.
587; N. Juravliov, Pervîi Vsemoldavskii sezd Sovetov. În: „Kommunist Moldavii”, 1965, nr. 4, p. 66.
103
A. Repida, K voprosu obrazovania Moldavscoi ASSR. În: „Uc. zapiski Kişinevcogo Gospedinstituta, T II, seria gumanitarnîh nauk”.
Kişinev, 1954, p. 10.
104
I. Leonov, Znamenatelinaia data v jizni moldavscogo naroda. În: „Uc. zapiski Kişinevscogo Gosuniversiteta, T. II, gumanitarnîe nauki”.
Kişinev, 1950, pp. 7-8.

27
scriu că „acel grad de maturitate, care a permis oamenilor muncii moldoveni să pună
problema creării statului lor naţional, a dezvoltării relaţiilor economice şi social-politice
în Moldova din stânga Nistrului, a fost atins doar spre sfârşitul lui 1923 – începutul lui
1924”105.
În lucrarea lui C. F. Iliaşenco, un paragraf special este consacrat formării RASSM în
componenţa RSS Ucrainene şi creării organizaţiei de partid republicane. Autorul sublini-
ază, că ziua formării statului sovietic al poporului moldovenesc este 12 octombrie 1924,
când a fost proclamată RASSM şi „de actul acesta istoric e legată înfăptuirea în practică a
construcţiei de stat, economice şi culturale a poporului moldovenesc”106.
Consensul general asupra acestei interpretări consta în faptul că toate organele şi sim-
bolurile vieţii politice, inclusiv Constituţia şi steagul se instituiseră atunci.
În acelaşi timp, un alt grup de istorici încercau să caute originile statalităţii sovietice
moldoveneşti, ceva mai înainte, în anul 1919 sau chiar la sfârşitul anului 1917 – începu-
tul anului 1918. Astfel, istoricul S. Ia. Afteniuk argumenta că dorinţa „poporului moldo-
venesc” de a avea un stat sovietic naţional datează cu mult mai devreme, când puterea
sovietică se instaurase în Basarabia, în ianuarie 1918. El mai considera că acel Comitet
Revoluţionar pentru Apărarea Basarabiei, creat să lupte împotriva intervenţiei români-
lor, a fost primul organ al puterii populare107.
Într-o altă lucrare, acelaşi autor afirmă, că odată cu biruinţa puterii sovietice în Mol-
dova, la sfârşitul lui decembrie 1917 – începutul lui ianuarie 1918, au fost puse bazele
organizării de stat sovietice moldoveneşti, iar proclamarea Republicii autonome în oc-
tombrie 1924 a reprezentat doar un pas înainte în direcţia formării statului naţional mol-
dovenesc. Într-un capitol aparte este analizat rolul partidului comunist în pregătirea şi
formarea RASS Moldoveneşti în componenţa Ucrainei Sovietice ca una dintre etapele cele
mai importante ale constituirii vieţii de stat sovietice moldoveneşti. Formarea RASSM
este apreciată ca un eveniment de cotitură pe calea înnoirii revoluţionare a republicii108.
Combătând teza lui I. Leonov, după care primul pas pentru formarea statului sovietic
moldovenesc trebuie pus în legătură cu anul 1924, şi subliniind că „această teză a găsit
un răsunet şi la alţi istorici”109, S. Afteniuk susţine că recunoaşterea valabilităţii acestei
teze „duce la subestimarea importanţei Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi a vic-
toriei puterii sovietice în Moldova, în ce priveşte naşterea organizării statale sovietice
moldoveneşti”, iar „începutul organizării statale sovietice moldoveneşti, primii ei paşi nu
se referă la anul 1924, după cum afirmă I. Leonov, ci la sfârşitul lui 1917 – începutul lui
1918”110.
Istoricii, preocupaţi de problema creării partidului comunist al Moldovei vedeau o
continuitate între Comitetul Revoluţionar şi organismele de stat create pe malul stâng
al Nistrului în primăvara anului 1919, când regiunea a fost eliberată şi Armata Roşie se
pregătea să „elibereze” şi Basarabia. Atunci, la sfârşitul lunii aprilie începutul lui mai, a
105
A. Surilov, Istoria gosudarstva i prava Moldavscoi SSR (1917 – 1959). Kişinev, Cartea Moldovenească, 1963, p. 71.
106
C. F. Iliaşenco, În familia popoarelor frăţeşti. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1972, p. 105.
107
S. Ia. Afteniuk, K voprosu o sozdanii sovetscoi gosudarstvennosti moldavscogo naroda. În: „Izvestia Moldavscogo Filiala AN SSSR”,
1959, nr. 2, pp. 55-65.
108
Idem, Leninscaia naţionalinaia poltica Kommunisticescoi partii i obrazovanie sovetscoi gosudarsvennosti moldavscogo naroda. Kişi-
nev, 1971; Idem, Reunirea poporului moldovenesc şi încheierea procesului de creare a organizării de stat sovietice naţionale. În: Din
istoria mişcării revoluţionare şi a construcţiei socialiste în Moldova. Culegere de articole. Chişinău, Ştiinţa, 1961, p. 8.
109
Idem, Leninscaia naţionalinaia poltica, op. cit., p. 27.
Ibidem, p. 28.
110

28
fost creat un Guvern Provizoriu al Muncitorilor şi Ţăranilor şi s-a proclamat o Republică
Unională Basarabeană, care ar fi constituit un pas important către statalitatea sovietică
moldovenească formată în 1924, proces ce avea să se încheie în 1940111. Această idee a
fost susţinută la început şi de istoricul A. M. Lazarev112.
Ulterior, A. M. Lazarev într-o altă lucrare, dedicată special formării statalităţii sovietice
moldoveneşti113, constata că orânduirea sovietică de stat a moldovenilor a luat naştere
la sfârşitul anului 1917 – începutul anului 1918, odată „cu biruinţa Marelui Octombrie
şi instaurarea puterii sovietice în ţinut”, adică în Basarabia, având la bază Sovietele de
deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor114.
În opinia lui, primii paşi în chestiunea creării statalităţii sovietice a poporului moldo-
venesc se referă la sfârşitul lunii decembrie 1917 – începutul lui ianuarie 1918, când la
Chişinău şi în toată Moldova a biruit Puterea sovietică115, iar sovietele guberniale, judeţe-
ne, de voloste şi săteşti de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din Basarabia
şi din stânga Nistrului „odată cu instaurarea Puterii sovietice au început să exercite func-
ţiile puterii statale”, astfel „poporul moldovenesc creând organele puterii locale – baza
statalităţii sale naţionale sovietice”. Însă, după cum afirmă el, „incursiunea intervenţi-
oniştilor a zădărnicit încheierea procesului de formare a statalităţii sovietice naţionale
moldoveneşti şi proclamarea ei oficială la începutul anului 1918”116.
Criticând prima versiune, referitoare la începuturile statalităţii sovietice moldove-
neşti în anul 1924, A. M. Lazarev considera că erau ignorate două etape importante în
desfăşurarea acestui proces: „a) instaurarea puterii sovietice în toată Moldova la sfârşitul
lunii decembrie 1917-începutul lunii ianuarie 1918; b) formarea RSS Basarabene în mai
1919. În al doilea rând, este ignorat un fapt incontestabil, precum că RSS Basarabeană
prin prerogativele sale poate fi considerată republică unională. În al treilea rând, este
trecut cu vederea faptul, că republica autonomă ca formă a statalităţii sovietice naţionale
a poporului moldovenesc nu a fost una iniţială, ci următoarea, provizorie”117.
De asemenea, acelaşi istoric afirma, că RASSM a fost, de fapt, succesoarea RSS Basara-
bene, proclamată în 1919118. Explicaţiile lui A. M. Lazarev, ţineau de faptul, că RSS Basara-
beană, proclamată la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai 1919, ar fi reunit nu numai
teritoriul propriu-zis al Basarabiei, adică spaţiul dintre Nistru şi Prut, dar şi Moldova din
stânga Nistrului, de unde Armata Roşie la acel moment deja izgonise forţele interven-
ţioniste şi fusese restabilită Puterea sovietică, iar oraşul principal al regiunii – Tiraspol
– a devenit capitala temporară a tinerii republici. Astfel, se concluziona că, deoarece în
componenţa RSS Basarabene intra întregul teritoriu al Moldovei, ea poate fi numită cu
toată certitudinea nu numai Basarabeană, cum era juridic denumită, dar de asemenea şi
RSS Moldovenească119. Se pretindea, de asemenea, că Comitetul Revoluţionar Provizoriu
Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii. Izd. 2-e, ispr. i dop. Kişinev, 1968, p. 241-271; S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului
111

moldovenesc, op. cit., pp. 7-30.

112
A. M. Lazarev, Vossoedinenie moldavscogo naroda, op. cit., pp. 60-61.
113
Idem, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti, op. cit.
114
A se vedea: A. Grecul, Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974, pp. 29-30.
115
A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 551.
116
A. V. Surilov, Istoria gosudarstva i prava Moldavscoi SSR (1917 – 1959), op. cit., p. 35; A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosu-
darstvennosti, op. cit., pp. 551-552.
117
A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 28.
118
Ibidem, p. 564.
119
Ibidem, pp. 556-557.

29
al Basarabiei şi Republica Unională Basarabeană ar fi întreţinut relaţii externe cu un stat
suveran – Rusia Sovietică, planificaseră măsuri politice şi social-economice, printre care
şi o reformă agrară. A. M. Lazarev stabilea ziua de 5 mai 1919 ca prima proclamare ofici-
ală a statalităţii sovietice moldoveneşti şi critica istoricii care considerau anul 1924 sau
1940 ca punct de început al acestui proces.
În acelaşi context, se insista că formarea imediat după „Marea revoluţie socialistă
din Octombrie, în perioada războiului civil a Republicii Sovietice Socialiste Basarabene
(adică Moldoveneşti) reflectă desfăşurarea concomitentă a două procese: 1) naşterea
statalităţii sovietice a poporului moldovenesc; 2) restabilirea statalităţii naţionale a
poporului moldovenesc în ansamblu”120.
În virtutea „ocupării vremelnice” a Basarabiei, după cum mai afirmă A. M. Lazarev,
construcţia socialistă în Moldova se limita la partea stângă a Nistrului, deşi prerogative-
le juridice ale RASSM se extindeau asupra întregii Moldove, inclusiv asupra teritoriului
dintre Nistru şi Prut. Mai mult, istoricul – „academician”, concluzionează, că formarea
RASSM, în 1924, a constituit nu prima, ci etapa următoare în procesul îndelungat de sta-
tornicire a statalităţii sovietice naţionale moldoveneşti121.
Referindu-se la autointitulata Republică Sovietică Basarabeană, S. Afteniuk scrie
că, în mai 1919, prin proclamarea ei „s-a reînceput construcţia Statului Sovietic Mol-
dovenesc”, „dar ocupaţia Moldovei de pe malul stâng de către armatele lui Denikin
a întrerupt vremelnic procesul de creare şi dezvoltare a Statului Sovietic Moldove-
nesc”122.
Istoricul G. K. Fiodorov a încercat să medieze dezbaterile cu privire la începuturile
statalităţii sovietice moldoveneşti. Argumentarea sa se baza pe faptul că diversitatea
de opinii nu se referă la evenimentele istorice propriu-zise, ci la desemnarea arbitrară
a instituirii statalităţii moldoveneşti. El susţinea, că istoricii, care insistă asupra anului
1924 erau prea legaţi de această dată prin criteriile formale pe care le invocau, în vre-
me ce istoricii care pledează pentru sfârşitul anului 1917-începutul lui 1918, în opinia
lui, nu făceau o distincţie clară între stat şi alte organisme social-politice. Speculând
cu definiţiile de „statalitate”, preluate din lucrările lui K. Marx şi V. I. Lenin, acesta con-
chidea, că instaurarea puterii sovietice în 1918 trebuie considerată „începutul” con-
stituirii statului în componentele iniţiale ale „bazei” statalităţii, realizată în Republica
Unională Basarabeană şi „baza în întregime reală”, dezvoltată, în Republica Autonomă
Moldovenească123.
Motivul pentru care în istoriografia sovietică nu se întâlnesc observaţii critice împo-
triva afirmaţiilor autorilor care susţin, că începutul organizării statale sovietice moldove-
neşti se plasează spre sfârşitul lui 1917 – începutul lui 1918, este determinat prin faptul
că o asemenea contestare ar fi însemnat negarea tezei că „puterea sovietică a fost insta-
urată în Moldova în perioada indicată”, ceea ce, la rândul său, ar fi exclus orice teză pri-
vind legitatea includerii Basarabiei în componenţa Uniunii Sovietice, în anul 1940, teză
revendicată de către toţi istoricii sovietici, prin afirmaţiile lor, care pretind că această
încorporare a dus la „reunificarea poporului moldovenesc”.
Ibidem, p. 569.
120

Ibidem, p. 565.
121

S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., p. 9.

122

A se vedea: G. K. Fiodorov, K voprosu o nacialinom etape formirovania moldavscoi sovetscoi gosudartvennosti. În: „Straniţî istorii
123

Sovetscoi Moldavii”. Kişinev, Ştiinţa, 1973, pp. 44-58.

30
 Astfel se explică situaţia, că acei autori sovietici care, iniţial, au pledat pentru anul
1924, ca dată a începutului statalităţii socialiste moldoveneşti, în scrierile lor ulterioare
vor accepta punctul de vedere ce plasează acest eveniment la sfârşitul anului 1917 – în-
ceputul lui 1918124.
De fapt, prin aceasta se ignora formarea Republicii Democratice Moldoveneşti la 2
decembrie 1917.
Referindu-se la aceste dezbateri, W. P. Meurs remarcă: „În ambele cazuri, principalele
motivaţii ale istoricilor nu par să fi fost adevărul istoric sau valoare ştiinţifică, ci o proble-
mă de elan propriu al istoriografiei, în interiorul unui complicat set de limite politice”125.
Aspectele juridice ale procesului de formare şi dezvoltare statală şi constituţională a
RASS Moldoveneşti sunt examinate într-o serie de lucrări scrise de jurişti126.
Situaţia din raioanele din stânga Nistrului, lupta pentru consolidarea puterii sovietice
în perioada premergătoare şi după crearea republicii autonome este cercetată de istori-
cul Z. M. Ivanova127.
Statornicirea noului sistem politic, al organelor de stat de tip sovietic în raioanele din
stânga Nistrului pe parcursul existenţei RASSM este descrisă în lucrarea lui A. T. Roman.
Autorul, în spiritul epocii, a încercat să demonstreze că prin crearea şi consolidarea sovie-
telor s-a statornicit baza politică pentru statalitatea socialistă a „poporului moldovenesc”,
s-au creat premise pentru participarea oamenilor muncii în construcţia naţional-statală,
creşterea activismului lor politic în toate sferele vieţii sociale, antrenarea maselor în con-
ducerea treburilor de stat128, or se ştie bine că întreaga putere politică a fost monopolizată
de partidul bolşevic, sovietele servind doar decor al suveranităţii poporului.
Istoricii moldoveni, urmând preceptele ideologice impuse, au fost preocupaţi de pro-
blema creării şi activitatea organizaţiei regionale de partid129, rolul ei în dezvoltarea in-
dustriei130, procesul de colectivizare a agriculturii131 şi consolidarea colhozurilor132, în-
trecerii socialiste şi creşterii activismului maselor populare în agricultură, industrie şi

124
A se vedea, de exemplu, : A. V. Repida, Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1977.
125
W. P. Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău, Editura Arc, 1996, p. 311.
126
B. V. Vilenskii, K istorii razrabotki i priniatia Konstituţii Moldavscoi Avtonomnoi Sovetscoi Soţialisticescoi Respubliki 1925 g. În:
Ucenîie zapiski Saratovskogo Iuridiceskogo Instituta. Vîp. IV, 1956; A. Surilov, Istoria gosudarstva i prava Moldavscoi SSR (1917 –
1959). Kişinev, Cartea Moldovenească, 1963; A. V. Surilov, I. P. Stratulat, O naţionalino-gosudarstvennom samoopredelenii moldavs-
cogo naroda. Protiv falisificaţii sovremennoi burjuaznoi istoriografii sovetscogo naţionalino-gosudarstvennogo stroitelistva. Kişinev,
Cartea Moldovenească, 1972; A. A. Karlov, Moldavscaia SSR-suverennoie sovetscoie gosudarstvo v sostave SSSR. Kiev, Naukova dum-
ka, 1968; V. M. Ivanov, G. I. Costachi, Konstituţionnoie razvitie Moldavscoi SSR. Kişinev, 1979.
127
Z. M. Ivanova, Revkomî v boribe za uprocenie Sovetscoi vlasti v levoberejnîh raionah Moldavii v 1919 – pervoi polovine 1921 g. Kişi-
nev, 1963; Idem, Levoberejnîe raionî Moldavii v 1918 – 1924 gg. Istoriceskii ocerk. Kişinev, 1979; Idem, Komnezamî Moldavscoi ASSR.
1920-1933. Kişinev, 1970.
128
A se vedea: A. T. Roman, Uciastie trudiahşcihia Moldavscoi ASSR v deiatelinosti sovietov (1924 – 1940). Kişinev, Ştiinţa”, 1981.
129
G. V. Siniţa, Deiatelinosti partiinîh organizaţii levoberejnîh raionov Modavii v period vosstanovlenia narodnogo hoziaistva (1921 –
1925 gg.). Kişinev, 1963; N. M. Iliaş, Rost i regulirovanie sostava Moldavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii v period pervoi piatiletki
(1928 – 1932 gg.). Kişinev, 1963.; E. S. Lazo, Boriba partiinoi organizaţii Moldavii za organizaţionnoie i ideino-politiceskoie ukreple-
nie svoih riadov (1924 – 1940). Kişinev, 1967; Idem, Moldavscaia partiinaia organizaţia v godî stroitelistva soţializma (1924 – 1940).
Kişinev, 1981; N. K. Bibileişvili, P. L. Râbalco, Slavnîi puti Kommunisticescoi partii Moldavii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974.
130
Z. G. Romanova, Deiatelinosti Kommunisticescoi partii Moldavii po razvitiiu promîşlennosti respubliki (1924 – 1965 gg.). Kişinev,
1970.
131
L. A. Asipov, Moldavscaia oblastnaia partiinaia organizaţia v boribe za provedenie kollektivizaţii seliscogo hoziaistva (1929 – 1932
gg.). Kişinev, 1963.
132
E. S. Smolievski, Boriba modavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii za politiceskoie i organizaţionno-hoziaistvennoe ukreplenie colhozov
MASSR (1933 – 1937 gg.). Kişinev, 1963.

31
alte sfere ale vieţii sociale133, rolul organizaţiei comsomoliste134.
Cu referinţă la crearea Partidului Comunist al Moldovei, A. Lazarev afirmă, ca din punct
de vedere juridic, el s-a constituit din două părţi organice: „1. Organizaţia comunistă regi-
onală basarabeană din ilegalitate, creată în februarie 1919 la prima sa conferinţă ca orga-
nizaţie regională a PC (b) din Rusia”, care „În legătură cu prelungirea ocupării Basarabiei,
în conformitate cu hotărârea Cominternului şi cu acordul PC (b) R, în 1922, provizoriu a
intrat în componenţa partidului comunist român; 2. organizaţia regională de partid din
RASSM, creată la 15 octombrie 1924 şi s-a constituit organizatoric la prima conferinţă re-
gională de partid pan moldovenească în oraşul Balta, la 18 – 21 decembrie 1924, ca unul
din detaşamentele PC (b) din Ucraina”135. În concordanţă cu teza sa, dar contrazicând
faptele reale petrecute136, A. Lazarev susţine că prin alegerea la I congres al PC al Moldo-
vei din 6 – 8 februarie 1941, a Comitetului Central şi a Comisiei centrale de revizie „a fost
încheiată formalitatea organizatorică de transformare a celor două organizaţii regionale
moldoveneşti de partid în Partidul Comunist (al bolşevicilor) din Moldova”137.
O altă problemă, strâns legată de constituirea statalităţii sovietice moldoveneşti, abor-
dată de istoriografia moldovenească, ţine de formarea naţiunii socialiste moldoveneşti.
Într-o primă tentativă de abordare, A. Grecul, consemna că în urma „biruinţei socialismu-
lui [...] şi înfăptuirii revoluţiei culturale în RASSM, s-a format o nouă naţie, socialistă”138.
În acest context, istoricul A. Grecul, în prima sa lucrare dedicată acestei probleme, a for-
mulat ideea despre formarea naţiunii socialiste moldoveneşti concomitent cu constitu-
irea şi evoluţia RASSM în anii 1924 – 1940139, dezvăluind însemnătatea organizării de
stat sovietice naţionale moldoveneşti „ca o condiţie primordială pentru formarea naţiei
socialiste moldoveneşti”140.
Această idee va fi susţinută de D. T. Ursul, care considera, că naţiunea socialistă moldo-
venească s-a format definitiv în procesul de creare şi evoluţie a RASSM141. De asemenea, şi
autorii volumului de istorie a PCM, editat în anul 1968, scriau că „populaţia care locuia pe
teritoriul RASSM, în perioada construcţiei socialiste şi a victoriei socialismului, s-a format
ca naţiune socialistă moldovenească”142. Însă, o astfel de perspectivă crea pericolul inter-
pretării diferenţiate a acestui proces, din moment ce în acea perioadă Basarabia era parte a
României, prin urmare, moldovenii de aici ar fi rămas în afara acestui act. Mai mult, tocmai
prin aceasta, indirect, se recunoştea că populaţia republicii autonome, formată după cum
se afirma, ca naţiune socialistă moldovenească, a fost scindată, în 1940, la formarea RSSM,
în afara limitelor căreia au rămas majoritatea raioanelor republicii autonome.
K. N. Djesmedjian, Dezvoltarea întrecerii socialiste în Moldova. Activitatea Partidului Comunist al Moldovei în vederea dezvoltării
133

activismului în muncă al maselor (1924 – 1975). Chişinău, 1977; Idem, Iz istorii razvitia soţialisticescogo sorevnovania v Moldavii
(1924 – 1940 gg.). Kişinev, 1974.
M. Terentii, Komsomolul RASS Moldoveneşti în perioada construrii bazei socialismului (1926 – 1932). Chişinău, 1968; C. V. Stratie-
134

vschi, Uciastie komsomola Moldavii v soţialisticescom stroitelistve v dovoennîie godî. Kişinev, 1959.
A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 597.
135

În lucrarea sa M. Bruhis demonstrează inconsistenţa tezei lui A. Lazarev, argumentând, de exemplu, că în februarie 1919, nu a avut loc
136

aşa-zisa conferinţă regională de partid ş. a. m. d. A se vedea: M. Bruhis, op. cit., pp. 323-329.
A. Lazarev, op. cit., p. 606.
137

A. Grecul, Formirovanie i razvitie moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, 1955, p. 98.

138

Ibidem.
139

A. Grecul, Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974.

140

D. T. Ursul, Înflorirea şi apropierea naţiilor sovietice. Chişinău, 1971, p. 55.

141

Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii, izd. 2-e, ispr. i dop. Kişinev, 1968, p. 376.
142

32
 Tentativa de a remedia această situaţie a fost întreprinsă de A. M. Lazarev, care, tot
atunci, în 1968, într-o lucrare colectivă scria cu rezerve, că „după Marea Revoluţie socia-
listă din Octombrie în Moldova din stânga Nistrului a început procesul de transformare a
naţiunii burgheze moldoveneşti, în socialistă”143. Astfel, va fi propus un alt punct de vede-
re, promovat de acelaşi istoric, care susţinea că „numai eliberarea Basarabiei, restabilirea
unităţii naţionale, reunirea poporului moldovenesc au deschis orizonturi largi şi au creat
toate condiţiile necesare pentru continuarea acestui proces [...] şi încheierea formării po-
porului moldovenesc într-o naţie socialistă unică”. Aceste presupuse argumente ale lui A.
Lazarev şi-au găsit reflectare în lucrarea din 1974144, care constituie piatra de temelie a
identităţii sovietice moldoveneşti.
Ulterior, A. Grecul, revizuindu-şi opiniile, în polemica cu D. T. Ursul, concluziona, că
în condiţiile republicii autonome, naţiunea socialistă moldovenească n-a reuşit definitiv
să se formeze, deoarece, în primul rând, ea „nu avea comunitatea vieţii economice”, în al
doilea rând, în RASSM locuia partea cea mai mică a populaţiei moldoveneşti, şi, în al trei-
lea rând, moldovenii constituiau numai o treime din populaţia RASSM, şi „acest număr
de oameni, aflându-se într-un mediu eterogen, nu putea să formeze un organism social
nou-naţiunea socialistă” 145.
De asemenea, A. Grecul afirma, că după „ocuparea temporară a Basarabiei de către Ro-
mânia boierească” procesul transformărilor socialiste a continuat în Moldova din stânga
Nistrului146. Astfel că, „în perioada construirii socialismului (industrializarea socialistă,
colectivizarea agriculturii, revoluţia culturală) în RASS Moldovenească începe să se for-
meze şi naţia socialistă moldovenească. Ea se caracteriza prin comunitatea stabilă de
teritoriu, viaţă economică (cu clasă muncitoare provenită din populaţia băştinaşă), lim-
bă, cultură, unele particularităţi psihice şi prin conştiinţa apartenenţei etnice”, însă „în
legătură cu faptul că majoritatea moldovenilor trăiau în Basarabia, ocupată pe atunci de
România regală, procesul formării întregului popor moldovenesc într-o naţie socialistă
nu s-a încheiat”147.
Un alt istoric, V. S. Klobuţkii susţinea, că „pe teritoriul republicii autonome locuia doar
a zecea parte din populaţia moldovenească, care a păstrat cele mai bune tradiţii ale po-
porului său. Pe baza industrializării socialiste, colectivizării agriculturii, ca urmare a re-
voluţiei culturale aici se desfăşura procesul de transformare a naţiunii burgheze moldo-
veneşti în naţiune socialistă” 148.
Acesta, acceptând în ansamblu argumentele lui A. V. Grecul, le considera, în acelaşi
timp, inexacte. „Nu este adevărat că pe teritoriul RASSM nu exista comunitatea vieţii eco-
nomice. Aici s-a realizat industrializarea socialistă, colectivizarea gospodăriei săteşti,
revoluţia culturală, s-a format clasa muncitoare naţională, a crescut ţărănimea colhoz-
nică, s-au statornicit relaţii strânse cu popoarele sovietice frăţeşti. Aceste realizări soci-
aliste au fost consfinţite în Constituţia RASSM din 1938. În aceste condiţii pe teritoriul
republicii autonome nu putea să nu se formeze o comunitate socialistă stabilă atât în
viaţa economică, cât şi în cea culturală a poporului moldovenesc. Numărul populaţiei,
143
Istoria MSSR, izd. 2-e, t. 2. Kişinev, 1968, p. 231.
144
A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 28.
145
A. V. Grecul, Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii, op. cit., pp. 86-87.
146
Ibidem, p. 9.
147
Ibidem, pp. 51-54.
148
V. S. Klobuţkii, Roli peciati MASSR v formirovanii moldavscoi soţialisticescoi naţii. 1924 – 1940. Kişinev, 1976, p. 4.

33
de asemenea nu joacă rolul decisiv în formarea naţiilor socialiste”. El considera, „drept
principala cauză că în perioada existenţei RASSM nu s-a format definitiv naţia socialistă
moldovenească, condiţiile sociale specifice în care s-a pomenit Moldova în legătură cu
ocuparea Basarabiei”149. Astfel, că numai „după reunirea Basarabiei cu Patria socialistă
(1940) procesul de consolidare a naţiei socialiste moldoveneşti se desfăşura rapid şi s-a
încheiat cu succes la mijlocul anilor 50”150.
Ulterior, N. A. Mohov, unul din cei mai importanţi istorici şi etnografi oficiali ai RSSM,
a încercat să explice evoluţia moldovenilor de la poporaţie la naţiune socialistă şi să evi-
denţieze punctele nodale şi etapele în care moldovenii şi românii, în ciuda originilor lor
comune în Dacia romană, ar fi început să se separe şi să evolueze individual. El eviden-
ţiază şase stadii în acest proces: mai întâi, triburile de traci şi iliri în mileniile II – I î. e.
n. Apoi, în secolele I şi al III-lea era noastră, când a avut loc romanizarea ca urmare a
cuceririi Daciei de către romani şi stabilirea coloniştilor vorbitori de limbă latină. În al
treilea rând, în secolele al IV-lea – al VI-lea ca urmare a contopirii populaţiei romanizate
cu slavii de sud şi formarea valahilor. În al patrulea rând, o dată cu dezvoltarea societăţii
feudale, începând cu secolul al IX-lea, va avea loc asimilarea reciprocă între slavii de est şi
valahi, şi, drept urmare, formarea poporului moldovenesc. În al cincilea rând, o naţiune
burgheză moldovenească s-a dezvoltat din grupul etnic moldovean între sf. sec. XVIII şi
începutul secolului al XX-lea în teritoriul situat pe ambele maluri ale Nistrului. În sfârşit,
ultima, perioada de formare a unei naţiuni socialiste moldoveneşti a început o dată cu
Revoluţia din Octombrie, a continuat în RASSM, ca o etapă de tranziţie, şi a fost încheiată
o dată cu sfârşitul colectivizării în 1950 în raioanele din dreapta Nistrului151.
Toate aceste afirmații ale istoricilor sovietici nu reprezintă altceva decât niște abera-
ții, menite să justifice existența separată a „poporului moldovenesc”, distinct de poporul
român.
În tendinţa de a justifica crearea unei entităţi statale în stânga Nistrului, zonă, care
nici măcar nu s-a denumit vreodată Moldova, istoriografia sovietică a depus eforturi sus-
ţinute în vederea identificării unor premise ale desfăşurării acestui proces, dar în absenţa
acestora, a recurs la inventarea lor.
După cum este demonstrat în mod argumentat în istoriografia naţională, moldovenii,
pe aceste teritorii, nu au avut niciodată organizaţii proprii social-politice şi instituţii ilu-
minist-culturale, de ştiinţă şi cultură naţională, de literatură şi presă proprie moldove-
nească. Românii transnistreni, ca şi cei din Basarabia, practic au fost lipsiţi de posibili-
tatea de a avea relaţii culturale sau politice cu conaţionalii lor din Vechiul Regat sau din
monarhia austro-ungară. În satele moldoveneşti din stânga Nistrului nu a existat nici o
scoală în limba maternă, serviciul divin în biserici se desfăşura doar in limba rusă, iar po-
pulaţia românească în marea sa majoritate, comparativ cu reprezentanţii altor etnii, era
cea mai analfabetă. Autorităţile ţariste au promovat o politică atroce de colonizare şi ru-
sificare a teritoriului din stânga Nistrului. În consecinţă, ponderea populaţiei româneşti
din teritoriul dintre Nistru şi Bug s-a diminuat dramatic, iar multe sate moldoveneşti mai
izolate sau îndepărtate de Nistru, treptat s-au rusificat ori s-au ucrainizat152.

Ibidem, p. 5.
149

Ibidem, pp. 5-6.

150

N. A. Mohov, Ocerki formirovania moldavscogo naroda. Kişinev, 1987, pp. 6-7.

151

C. Ungureanu, Populaţia Transnistriei (1926 – 1989). În: „Destin Românesc”, 2003, nr. 3-4, pp. 115-116.
152

34
 De asemenea, pe parcursul perioadei ţariste, satele din stânga Nistrului nu au fost cu-
prinse într-o singură unitate administrativ-teritoriala, ci au fost incluse în două gubernii
diferite, râul Iagorlîc constituind în continuare linia de hotar. După câteva modificări ad-
ministrativ-teritoriale de la începutul secolului al XX-lea, teritoriul de la sud de Iagorlîc a
fost cuprins în componenta guberniei Herson, iar cel de la nord de acest râu – în gubernia
Podolia. În pofida acestei politici imperiale de deznaţionalizare, populația româneasca
din satele de lângă Nistru a reuşit să-şi păstreze limba, tradiţiile şi obiceiurile strămo-
şeşti. Datorită aşezării compacte, a vecinătăţii şi a relaţiilor permanente cu Basarabia,
populaţia românească din satele de lângă Nistru şi-a păstrat conştiinţa naţională, iar în
multe localităţi chiar s-a constatat un proces de asimilare a altor minorităţi etnice153.
Astfel, în mare parte, problema identificării unor premise în procesul de formare a
RASSM, nu poate fi concepută fără argumentarea vechimii neamului românesc în raioa-
nele din stânga Nistrului.
Polemici persistă relativ şi la faptul dacă raioanele moldoveneşti din stânga Nistrului pot
fi considerate părţi componente ale Moldovei istorice. Aceste teritorii transnistrene, din care
s-a format, în 1924, republica autonomă Moldovenească, niciodată nu s-au denumit Moldova
sau parte a acesteia. Doar în condiţiile deşteptării naţionale, moldovenii transnistreni şi-au
manifestat dorinţa să convieţuiască, alături de confraţii lor din dreapta Nistrului, în cadrul
unei formaţiuni statale independente de Ucraina sau Rusia. Or, ţăranii transnistreni, întruniţi,
la 17 decembrie 1917, la Tiraspol, astfel îşi exprimau doleanţele lor politice: „Să ne unim cu
fraţii noştri din Moldova (Basarabia). Oamenii de la ţară ne-au trimis cu această vorbă, să fim
cu Dumneavoastră împreună. Cu aceasta ne aşteaptă pe noi la sate”154.
În literatura şi istoriografia sovietică denumirea „Moldova“ se utilizează, după caz,
adeseori, în mod ambiguu, pentru a desemna: a) teritoriul cuprins între Carpaţi şi Nistru;
b) teritoriul dintre Prut şi Nistru, adică al Basarabiei; c) raioanele transnistrene din care
s-a format în 1924 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească; d) terito-
riul Republicii Autonome Moldoveneşti şi al Basarabiei; e) teritoriul parţial al Basarabiei
( fără judeţele Hotin, Akerman şi Ismail) şi parţial al RASS Moldoveneşti,fără raioanele
care odată cu crearea Republicii Unionale Moldoveneşti, în august 1940, au revenit în
componenţa Ucrainei), adică teritoriul RSS Moldoveneşti creată la 2 august 1940155.
Aşa cum remarcă M. Bruhis, multesemnificaţia termenului „Moldova” în publicaţiile
sovietice – este un indiciu, nu atât că ar fi imprecise, ci că este neadecvat în toate cazurile
menţionate, cu excepţia teritoriului dintre Carpaţi şi Nistru. Teritoriile transnistrene din
sânul cărora, în 1924, a fost formată Republica Autonomă Moldovenească, niciodată, în
nici un izvor, începând cu cele mai vechi timpuri şi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
când drept rezultat al războiului ruso-turc din 1787 – 1791, au fost încorporate la Rusia,
şi mai târziu, până în anul 1924, nu s-au numit Moldova ori parte a Moldovei, Nistrul ser-
vindu-i drept hotar răsăritean. Ori de câte ori este vorba despre acest teritoriu, el apare
în documente ca parte componentă a Ucrainei. Această afirmaţie se referă la toate docu-
mentele, în egală măsură, indiferent dacă ele provin din surse sovietice sau româneşti din
perioada dată156.

Ibidem, p. 116.
153

O. Ghibu, Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Chişinău, 1991, p. 73.

154

A se vedea: M. Bruhis, Rusia, România şi Basarabia: (1812, 1918, 1924, 1940). Chişinău, Universitas, 1992, pp. 151-152.
155

Ibidem, pp. 152-153.

156

35
 După cum se afirmă în istoriografia sovietică, aceasta se explică prin faptul că moldo-
venii au apărut pe stânga Nistrului ca emigranţi din voievodatul Moldovei, adică de pe
malul drept al fluviului, în special începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea. O populare
de o cât de mică importanţă a acestui teritoriu de către moldoveni, anterior acestui se-
col, nu s-a observat. Conform studiilor efectuate se constată că până la sfârşitul secolului
al XVII-lea, pe teritoriul viitorului judeţ Tiraspol rătăceau tătarii şi existau numai sate
tătăreşti157. Popularea acestui teritoriu cu alte neamuri, inclusiv moldoveni, a început în
prima jumătate a secolului al XVIII-lea, iar o bună parte dintre localităţi au apărut, cel mai
devreme, in anii 50 – 60 ai aceluiaşi secol158.
Astfel, e absolut injust să se denumească Moldova raioanele din stânga Nistrului în
lucrările elaborate privind vremurile de mult trecute.
Totuşi, mai târziu, după eşuarea conferinţei de la Viena, referitoare la Basarabia, şi
nereuşita de a forma o Republică Moldovenească în spaţiul dintre Nistru şi Prut, în cadrul
altor condiţii istorice concrete, Moscova a hotărât să creeze „Republica Moldovenească“
pe stânga Nistrului, profitând de ocazia că acolo locuiau un anumit număr de urmaşi ai
moldovenilor, care emigraseră din voievodatul Moldovei, în special începând de pe la
mijlocul secolului al XVIII-lea.
În acest context, drept factori incontestabili în formarea RASS Moldoveneşti, devin
pentru istoricii moldoveni, revoluţia bolşevică, formarea statului sovietic în 1922 şi rea-
lizarea în practică de către partidul bolşevic a politicii naţionale leniniste. Astfel, conform
acestor precepte, istoricul A. Grecul scrie „în chestia formării RASS Moldoveneşti şi for-
mării naţiunii socialiste moldoveneşti un rol important l-a jucat crearea Uniunii Repu-
blicilor Sovietice Socialiste. URSS a servit drept exemplu al organizării puterii politice,
comunităţii naţionale a oamenilor sovietici”159.
Un alt istoric, C. Stratievschi cu referinţă la acest eveniment specifică: „Formarea
URSS a jucat un rol de nepreţuit în soarta poporului moldovenesc. Lui i se asigura de-
plina libertate, dreptul la autodeterminare şi formarea statalităţii naţionale proprii.
Însă acesta a fost împiedicat de ocuparea Basarabiei de către România boierească”160.
În acelaşi spirit se pronunţă şi C. F. Iliaşenco, care afirmă: „Crearea Statului Sovie-
tic naţional Moldovenesc a devenit cu putinţă numai după biruinţa Marii Revoluţii
socialiste din Octombrie, după lichidarea puterii burgheziei şi a moşierilor şi după
stabilirea dictaturii proletariatului în ţara noastră. El a fost creat şi s-a consolidat sub
conducerea Partidului Comunist şi cu ajutorul popoarelor rus şi ucrainean şi al altor
noroade frăţeşti ale Uniunii Sovietice în lupta împotriva duşmanilor interni şi externi;
el a devenit un mijloc puternic de lichidare a înapoierii seculare şi de transformare a
Moldovei într-o republică cu o economie şi cultură socialistă înalt dezvoltate”161.
Examinând premisele şi procesul formării Uniunii RSS, el insistă asupra „impor-
tanţei colosale” a acestui eveniment „de semnificaţie istorică mondială în destinul
tuturor popoarelor Ţării Sovietelor, inclusiv al celui moldovenesc”162.

V. Kabuzan, Narodonaselenie Bessarabscoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia. Kişinev, Ştiinţa, 1974, p. 13.
157

Ibidem.
158

A. Grecul, op. cit., p. 38.

159

C. Stratievschi, Obrazovanie SSSR-istoriceskoe sobîtie v sudibah moldavscogo naroda. În: Ravnaia sredi ravnîh. Sb. statei. Kişinev,
160

Ştiinţa, p. 12.
S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., p. 7.
161

C. F. Iliaşenco, Leninscaia naţionalinaia poltica, op. cit., p. 105.

162

36
 În opinia altui istoric, după formarea URSS, în a doua jumătate a lunii aprilie 1923,
a avut loc congresul XII al PC (b) din R., care a discutat problema naţională şi, anu-
me „în această perioadă sub conducerea nemijlocită a CC al PC (b) din R., cu ajutorul
comuniştilor ucraineni se desfăşura o vastă activitate în vederea realizării în viaţă a
principiilor politicii naţionale leniniste în Moldova din stânga Nistrului. Comitetul
gubernial de partid Odesa remarca „trezirea conştiinţei naţionale în rândurile oame-
nilor muncii moldoveni” şi recomanda insistent secţiilor sale să „ţină cont de toate
resursele în domeniul agitaţiei scrise şi orale” pentru intensificarea activităţii în rân-
durile moldovenilor în limba lor maternă” 163.
Conform acestei interpretări, executând indicaţiile organelor de partid, „cu ajuto-
rul comuniştilor care cunoşteau limba moldovenească, în Transnistria se desfăşura
activitatea de iluminare politică. În limba moldovenească a început predarea în unele
şcoli, cercuri de lichidare a analfabetismului, se desfăşura activitatea de secretariat
în unele soviete săteşti. […]. Lucrul politico-partinic în rândurile oamenilor muncii
moldoveni în limba lor maternă a contribuit la faptul, că la ei se trezea interesul faţă
de viaţa politică, de participare în activitatea organizaţiilor de partid, de stat şi obş-
teşti; a început mişcarea pentru crearea statalităţii naţionale”164.
De altfel, această muncă a început, aşa cum se pretinde, încă în toiul războiului ci-
vil prin intermediul presei, or, „scopul principal al activităţii organizatorice, de agita-
ţie şi propagandă al ziarelor judeţene din stânga Nistrului în anii 1919 – 1920, a fost
ridicarea activismului social şi antrenarea în munca conştientă a muncitorilor şi ţă-
ranilor. Aceasta a condus la trezirea conştiinţei lor naţionale şi desfăşurarea, în 1924,
a mişcării ample în favoarea formării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti165.
În acelaşi context, chiar dacă posibilităţile de culturalizare din acea perioadă de
instabilitate politică, în condiţiile lipsei de cadre naţionale şi de resurse materiale ne-
cesare – abecedare, manuale, literatură didactică şi metodică, presă periodică în lim-
ba română erau minime, istoricul V. Stati afirmă: „activitatea de culturalizare a mol-
dovenilor de la est de Nistru, desfăşurată de organele obşteşti în anii 1917 – 1922,
a avut darul de a reanima şi consolida conştiinţa naţională şi statală a moldovenilor
transnistreni, deşteptându-le şi fortificându-le memoria istorică, sentimentul comu-
nităţii culturale lingvistice şi psihologice cu fraţii lor din dreapta Nistrului” şi, „de
acum dorinţa ardentă de a reveni la izvoarele spiritualităţii moldoveneşti au reînviat
demnitatea naţională a moldovenilor din stânga Nistrului, năzuinţa lor de unire cu
fraţii din dreapta acestui râu moldovenesc”166.
Şi mai categoric în această privinţă este A. M. Lazarev, care, pornind de la „princi-
piile leniniste”, consideră că premisele necesare pentru formarea statalităţii sovieti-
ce naţionale a popoarelor asuprite în trecut, inclusiv al celui moldovenesc, ar fi fost
create de însăşi „Marea revoluţie socialistă din Octombrie, care a lichidat dominaţia
burgheziei şi a moşierilor, a instaurat în ţara noastră dictatura proletară”167.
De asemenea, formarea RASSM este interpretată ca un rezultat al mişcării repre-
zentanţilor tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor din Transnistria. Ea a fost pregătită
163
V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 17.
164
Ibidem, pp. 17-18.
165
Ibidem, p. 77.
166
V. Stati, Moldovenii la răsărit de Nistru. Chişinău, Poligraf service, 1995, p. 211.
167
A. M. Lazarev, op. cit., pp. 591-592.

37
de partid şi a cuprins practic întreaga populaţie a regiunii168, iar această mişcare „s-a
desfăşurat nu numai în Transnistria, dar şi pe cuprinsul întregii ţări. În cadrul adu-
nărilor şi mitingurilor oamenii muncii cereau reunirea Basarabiei cu Patria Sovieti-
că”169.
Pe de altă parte, contrazicând aceste realităţi, A. V. Surilov considera, că până în
1924 nu au fost create premisele necesare pentru crearea republicii moldoveneşti în
stânga Nistrului deoarece se punea problema creării unei republici sovietice moldo-
veneşti care ar fi inclus, în primul rând, Basarabia, iar în localităţile moldoveneşti din
această regiune „aproape că nu exista industrie, cadre ale proletariatului naţional,
şcoli moldoveneşti, nu se edita literatură în limba moldovenească, nu exista minimul
necesar de persoane de naţionalitate băştinaşă, pregătite pentru a munci în aparatul
de stat”.170.
De aceeaşi părere este şi S. Ia. Afteniuk, conform căreia către 1924 situaţia în ra-
ioanele din stânga Nistrului nu a înregistrat schimbări cardinale: „În primii trei ani
de la eliberarea Moldovei din stânga Nistrului de albgardişti până la formarea RASSM
în domeniul creării industriei, pregătirii cadrelor naţionale, editării literaturii în lim-
ba moldovenească aproape că nu au avut loc schimbări. Cât priveşte şcolile moldove-
neşti, numărul lor s-a micşorat de la 54 în 1920 până la 11 în 1924. (Din cauza lipsei
de manuale în limba moldovenească şi a lipsei de învăţători, care ar fi posedat aceas-
tă limbă, şcolile moldoveneşti erau trecute la limba de predare rusă ori ucraineană).
Formarea RASSM anume acest scop şi urmărea: rezolvarea cu succes a problemelor
indicate, precum şi ale altora”. Mai mult, după cum se pretinde, unirea raioanelor
moldoveneşti din această regiune într-o republică sovietică nu s-a realizat imediat
după izgonirea intervenţioniştilor în virtutea unor cauze specifice, precum prelungi-
rea ocupaţiei de către România a Basarabiei şi a luptei cu banditismul171.
Absenţa premiselor spirituale este confirmată şi de criticul literar S. Cibotaru, care
constată că „Până la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie pe fostul teritoriu al
RASSM nu era nici un scriitor profesionist, nu apărea nici o gazetă, nici o revistă în
limba naţională, iar mai mult de 80 la sută din populaţia acestui ţinut era analfabetă.
Atare stare cerea un suport temeinic atât material cât şi spiritual”172.
În acelaşi timp, V. S. Klobuţkii era de părerea că la început formarea statalităţii
sovietice în Moldova a fost împiedicată de războiul civil, iar ulterior de prelungirea
ocupării Basarabiei. În acest context, Guvernul sovietic ar fi depus eforturi pentru
soluţionarea paşnică a problemei basarabene, fapt ce ar fi dat posibilitatea de a uni
întreaga naţiune moldovenească într-un stat sovietic unic. Însă refuzul guvernului
român de a organiza un plebiscit în Basarabia a condus la tergiversarea soluţionării
acestei probleme173.
Aceste afirmaţii se bazau pe declaraţiile reprezentantului CCP al Ucrainei, V. P.
Zatonski, care în cadrul Sesiunii a IV-a a Comitetului executiv gubernial Odesa, din
A. Grecul, op. cit., p. 46.
168

Ibidem, p. 47.
169

A. Surilov, Istoria gosudarstva i prava Moldavscoi SSR, op. cit., p. 37.

170

S. Ia. Afteniuk, op. cit., pp. 240-241.

171

S. Cibotaru, Cântăreţi ai primelor cincinale. Chişinău, 1974, p. 3.

172

V. S. Klobuţkii, op. cit., pp. 82-83.

173

38
27 septembrie 1924, în discursul său, motivând tergiversarea procesului de formare
a statalităţii moldoveneşti, pe lângă faptul recunoscut de el că „populaţia moldove-
nească s-a deznaţionalizat”, a mai adăugat, că în primii ani de după biruinţa Revolu-
ţiei din Octombrie crearea RSS Moldoveneşti a fost zădărnicită de intervenţia străi-
nă, războiul civil, de banditismul culăcesc, de ruină şi foamete174, astfel că în această
perioadă nu au existat condiţii de a acorda o atenţie sporită populaţiei moldoveneşti
din stânga Nistrului175.
În pofida acestor realităţi, între timp, după cum se pretinde, în Basarabia a luat am-
ploare mişcarea împotriva intervenţioniştilor. În aceste condiţii pe teritoriul din stânga
Nistrului a început mişcarea pentru formarea republicii sovietice176.
Pe aceste coordonate, în totală contrazicere cu propriile afirmaţii, V. S. Klobuţkii
concluzionează, enunţând drept premise pentru formarea RASSM apariţia după 1924
a primelor semne ale atitudinii noi faţă de muncă, intensificarea activismului politic şi
de muncă, participarea cointeresată a populaţiei în transformările sociale ale ţinutului,
deşteptarea conştiinţei naţionale a oamenilor muncii moldoveni din aceste raioane, con-
ştientizarea de către ei a necesităţii formării statalităţii sovietice naţionale proprii. Cu
alte cuvinte, în aceste raioane ale Moldovei au început să se dezvolte tendinţele specifice
socialismului spre dezvoltarea naţională liberă şi de apropiere a naţiilor177.
De asemenea, el în mod exagerat apreciază rolul muncii de agitaţie şi propagandă,
al presei în organizarea naţional-statală a moldovenilor din stânga Nistrului, afirmând
că „Nu trebuie să trezească îndoieli, că activitatea presei partinico-sovietice, în special
a gazetei „Plugarul Roş”, a exercitat o anumită influenţă asupra caracterului proceselor
naţionale în Moldova”178.
Într-un mod similar se pronunţă şi D. Coval, care afirmă că tema dreptului moldo-
venilor la autodeterminare „este, de fapt, ţinta tuturor numerelor gazetei „Plugarul Roş”
din lunile august-octombrie 1924 [...]. Gazeta lămureşte populaţiei importanţa creării
RASSM pentru prosperarea economică şi culturală a ţinutului, indicând perspectivele po-
porului moldovenesc în familia frăţească a URSS”179.
Aceste afirmaţii sunt combătute chiar de colegul lor de breaslă V. Stati, care eviden-
ţiază: „Avem convingerea că şi concluzia lui V. Klobuţkii, precum că „se dezvolta şi presa
naţională, care contribuia la rezolvarea problemei naţionale”, nu este suficient de fonda-
tă. Presa naţională moldovenească-până în 1925 putea fi vorba doar de gazeta „Plugarul
Roş”- nu putea contribui în mod eficient, în tot cazul, până la formarea RASSM, la rezol-
varea problemei naţionale măcar din cauza, că ea apărea foarte rar şi într-un număr mic
de exemplare. Primul număr al gazetei, se ştie, a apărut la 1 mai 1924. Al doilea număr a
apărut abia la 1 iunie a aceluiaşi an”180. În susţinerea concluziei formulate, V. Stati aduce
şi alte argumente: „din 15 titluri de publicaţii periodice, care apăreau în anii 1917 – 1924
în raioanele din stânga Nistrului, care ulterior au intrat RASSM, doar una se tipărea în
limba moldovenească – „Plugarul Roş” şi, doar gazetele din Balta şi Tiraspol, care în anii
A. V. Repida, Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1977, p. 152.
174

S. Ia. Afteniuk, op. cit., pp. 240-241.

175

V. S. Klobuţkii, op. cit., pp. 82-83.

176

Ibidem, p. 83.
177

Ibidem, pp. 78-79.

178

D. Coval, Letopiseţ al făuririlor. Chişinău, 1984, p. 11.

179

V. Stati, op. cit., p. 216.

180

39
1920 – 1923 apăreau în limbile rusă şi ucraineană, de mai publicau sporadic unele mate-
riale în limba moldovenească”181.
De asemenea, cât priveşte gazeta „Plugarul Roş”, istoricul afirmă, că „nu putea partici-
pa în măsura cuvenită la rezolvarea multiplelor sarcini de ordin naţional, fiindcă era sin-
gura publicaţie în limba moldovenească printre multe altele de limbă rusă şi ucraineană,
dar şi din cauza că o bună parte din potenţialii ei cititori era analfabetă [...]. În al doilea
număr se spunea, că ţăranii analfabeţi „literalmente atacau pe învăţători cu rugămintea
să le mai citească odată ce scria gazeta”. Mai mult decât atât, „gazeta nu putea contribui
fructuos la iniţierea cititorilor săi la fondul naţional de cultură şi deci la soluţionarea
echitabilă a problemelor interetnice, fiindcă era ruptă de tradiţiile lingvistice ale întregu-
lui popor moldovenesc, de moştenirea clasică”182.
Astfel, din întreaga polemică a istoricilor moldoveni cu privire la acest subiect, reiese
că, în realitate, n-a existat nici o premisă indispensabilă procesului de formarea a entităţii
statale sovietice în raioanele din stânga Nistrului.
Şi, de fapt, premisele de ordin politic, economic, social, spiritual ale formării RASSM ar
fi fost create într-un interval scurt de timp, care se încadrează cronologic de la lansarea
proiectului la începutul lunii februarie până la proclamarea acesteia, la 12 octombrie
1924.
În acest context, afirmaţiile lui V. Stati sunt concludente: „analiza corectă a faptelor de-
monstrează: ideea creării pe baza localităţilor moldoveneşti din stânga Nistrului a unei
noi unităţi administrative naţionale a devenit generală la mijlocul anilor ’ 20. Primele
documente, ce denotă năzuinţa unor personalităţi politice şi de ştiinţă de a crea o repu-
blică moldovenească în spaţiul geografic est-nistrean datează cu februarie 1924. Atunci
unsprezece persoane au adresat organelor centrale ale puterii o scrisoare, în care se ar-
gumenta posibilitatea formării unei republici moldoveneşti. Încercările în această direc-
ţie au continuat pe parcursul anului183. Însă, aşa cum se recunoaşte: „abia la 21 august
1924 – cu o lună jumătate până la formarea RASSM – gazeta „Plugarul Roş”184 „publică
prima informaţie despre manifestaţiile oamenilor muncii pentru crearea Republicii mol-
doveneşti”185.
Referindu-se la aspectele etnopolitice ale premiselor formării autonomiei moldove-
neşti, V. Stati concluzionează: „analiza faptelor şi evenimentelor, ce s-au perindat de la
sfârşitul lui august până la început de octombrie 1924 ne arată, că manifestaţiile de masă
în favoarea RASSM s-au produs într-un ritm susţinut. Astfel într-un termen – record, ne-
maipomenit de redus, de exprimare a voinţei populare – în numai doar vreo 50 de zile a
fost fondată o nouă autonomie, care avea să se menţină pe harta politică a URSS doar 16
ani”186.
Or, se ştie bine, că economia încă nu se restabilise, populaţia moldovenească, în virtu-
tea trecutului său istoric, era lipsită de conştiinţă naţională, nu existau cadre şi intelec-
tualitate naţională etc. Aceste realităţi erau recunoscute în repetate rânduri, cu diferite
ocazii, chiar de organele diriguitoare de partid şi sovietice din republica autonomă.
Ibidem, pp. 215-216.
181

Ibidem, pp. 216-217.

182

Ibidem., p. 218.
183

Ibidem.
184

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 78.

185

V. Stati, op. cit., p. 219.

186

40
 În procesul de formare a RASSM nu s-au luat în considerare sau au fost ignorate si-
tuaţia etnopolitică şi relaţiile interetnice din acest teritoriu, corelaţia dintre interesele
naţionale ale reprezentanţilor etniilor conlocuitoare, gradul lor de dezvoltare social-eco-
nomică, politică şi culturală, diapazonul de funcţionare a limbilor lor.
Un alt argument în favoarea caracterului forţat al formării RASSM şi că nu au existat
premise economice, îl reprezintă faptul că pe parcursul existenţei sale republica autono-
mă a supravieţuit graţie dotaţiilor din bugetul ucrainean, care numai în primii cinci ani
au constituit peste 50 % din bugetul autonomiei, precum şi altor alocaţii din bugetul uni-
onal, realitate recunoscută indirect de istoricii moldoveni. Acest fenomen a fost apreciat,
însă, drept „ajutor frăţesc”187.
După cum constată A. Grecul, numai odată cu „Eliberarea Basarabiei în anul 1940,
reunirea ei cu Patria Sovietică şi formarea RSS Moldoveneşti s-a încheiat procesul de au-
todeterminare naţională şi de stat al poporului moldovenesc”188.
Din acest punct de vedere, Republica Autonomă Moldovenească nu a fost altceva decât
o formă de organizare statală artificial creată în Ucraina, urmărindu-se anumite scopuri.
Este semnificativ că, istoriografia sovietică, referindu-se continuu la „scrisoarea” prin
care Grupul de iniţiativă pentru crearea Republicii Moldoveneşti s-a adresat, la începu-
tul lui februarie 1924, în CC al PC (b) din toată Uniunea, cu tenacitate nu aminteşte ni-
mic despre conţinutul „Memoriului” şi nu prezintă nicăieri extrase din această scrisoare,
unde sunt dezvăluite scopurile reale ale formării Republicii Moldoveneşti, iar cât priveşte
hotărârea Biroului politic al CC al PC (b) din toată Uniunea, majoritatea absolută a istori-
cilor omit pasajul cu privire la caracterul politic al acestei decizii.
Aşa cum scrie V. Klobuţkii „CC al PC (b) din Rusia urmărea cu atenţie situaţia din Mol-
dova. La 29 iulie 1924 Biroul Politic a examinat chestiunea „Despre RSS Moldovenească”.
S-a recunoscut necesară „delimitarea populaţiei moldoveneşti în republică autonomă în
componenţa RSS Ucrainene”189.
În interpretarea lui A. Grecul, la 29 iulie 1924, Biroul politic al CC al PC (b) din toată
Uniunea examinând chestiunea „Despre RSS Moldovenească” a decis: a considera nece-
sar de a delimita populaţia moldovenească într-o republică autonomă în componenţa
RSS Ucrainene”190.
De asemenea, în acelaşi spirit, se mai declară că „ţinând cont de tendinţa înflăcărată
a poporului moldovenesc la autodeterminare, Biroul politic al CC al PC (b) din toată Uni-
unea la 29 iulie 1924 a adoptat decizia „Despre RSS Moldovenească”. Fără a se specifica
argumentul politic, care este rupt din context, se aminteşte doar că s-a considerat „nece-
sar de a delimita populaţia moldovenească într-o unitate specială Republica Autonomă
în componenţa RSS Ucrainene”191.
Doar istoricul A. Repida citează decizia din 29 iulie 1924 şi reproduce „în primul rând,
din considerente politice” 192.
Totuşi, chiar dacă, în acest context, crearea RASSM n-a fost catalogată de istoriogra-
fia sovietică ca şi „cap de pod” al URSS în lupta pentru reanexarea Basarabiei, exportare
A se vedea: C. Stratievschi, Obrazovanie SSSR-istoriceskoe sobîtie, op. cit., pp. 15-16.
187

A. Grecul, op. cit., p. 58.

188

V. S. Klobuţkii, op. cit., pp. 22-23.

189

A. Grecul, op. cit., p. 46.

190

A. T. Roman, op. cit., p. 22.

191

A. V. Repida, op. cit., p. 142.

192

41
a comunismului rus spre Balcani, în vederea creării unei republici socialiste mondiale,
cum declarau autorii „Memoriului”- în lucrările istoricilor se desprind anumite scopuri
ale formării RASSM, ea fiind privită ca „începutul eliberării Basarabiei” şi chiar o metodă
eficientă de sovietizare a României193.
Din perspectivă expansionistă, extindere a revoluţiei proletare peste Nistru, formarea
RASSM este tratată, indirect, şi de alţi istorici moldoveni. După părerea lui A. V. Repida,
formarea RASSM a influenţat foarte puternic mai ales asupra luptei de eliberare din Ba-
sarabia194. Conform aprecierilor lui C. Stratievschi: „Formarea RASSM şi succesele ei în
construcţia socialistă însufleţea muncitorii şi ţăranii din Basarabia în lupta contra ocu-
panţilor”195.
În opinia lui A. V. Grecul „pentru moldoveni, înrobiţi de boierii români, RASSM servea
drept exemplu însufleţitor şi stimulent puternic în lupta de eliberare. Fiecare pas făcut
de ea pe calea dezvoltării politice, economice şi culturale servea drept lovitură puternică
faţă de ocupanţi, care tot mai mult apropia ziua reunirii poporului moldovenesc într-un
stat sovietic unic”196.
Pentru alţi cercetători, odată cu formarea RASSM la 12 octombrie 1924, lozincile lup-
tei maselor muncitoare din Basarabia pentru restabilirea Puterii Sovietice şi reunirea cu
Patria Sovietică „capătă o formă mai concretă, revendicând reunirea cu RASSM în compo-
nenţa URSS”197, că „truditorii Moldovei de pe ambele maluri ale Nistrului vedeau în acest
fapt începutul organizării de stat sovietice naţionale a întregului popor moldovenesc, lea-
gănul viitoarei Republici Sovietice Socialiste Unionale Moldoveneşti”, iar „formarea RASS
Moldoveneşti şi succesele căpătate în construcţia economiei şi culturii ei au avut o mare
înrâurire asupra dezvoltării mişcării revoluţionare în Basarabia şi au devenit una din
premisele formării RSS Moldoveneşti”198.
Dovadă că procesul constituirii republicii autonome pe teritoriul din stânga Nistrului,
denumit ad-hoc „Moldova”, realiza tendinţa Moscovei de a crea o ameninţare permanentă
împotriva României se poate găsi şi la A. M. Lazarev. Astfel, acest istoric, asigurând cititorul
că republica creată în 1924 avea „o influenţă revoluţionară nu numai asupra basarabenilor
ci şi asupra maselor de oameni ai muncii din România“, îşi susţine teza prin citarea hotărâ-
rii congresului al X-lea al PC(b) din Rusia, în care se precizează, că „existenţa republicilor
sovietice, chiar şi a celor mai puţin însemnate ca dimensiuni, constituie o ameninţare de
moarte dată imperialismului”199. El mai afirmă, că „în anii negri ai ocupaţiei româno-boie-
reşti succesele minunate înregistrate de oamenii muncii din RASS Moldovenească în con-
strucţia economică şi culturală inspirau fraţii şi surorile lor de sânge din Basarabia la lupta
împotriva cotropitorilor, pentru reunirea cu Uniunea Sovietică”200.
Un subiect, care, la prima vedere, nu trebuia să suscite discuţii controversate în istorio-
grafia sovietică, ţine de forma în care s-a realizat această entitate statală: republică autono-
mă sau unională şi care au fost motivele. Or se ştie foarte bine, că autorii „Memoriului” au
193
A se vedea: Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812 – 2002). Chişinău, Editura Cartier, 2002, p. 147.
194
A. V. Repida, op. cit., p. 209.
195
C. Stratievschi, Obrazovanie SSSR – istoriceskoe sobîtie, op. cit., p. 14.
196
A. Grecul, op. cit., p. 50.
197
C. F. Iliaşenco, op. cit., p. 111.
198
S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., p. 12.
199
A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti,op. cit., pp. 564-565.
200
A. M. Lazarev, op. cit., p. 487.

42
optat pentru ideea creării unei republici unionale în componenţa URSS, contestată vehe-
ment de conducerea ucraineană care admitea, cu rezerve, doar soviete săteşti sau raioane
naţionale şi, numai în cazuri excepţionale, accepta formarea circumscripţiilor naţionale.
Conducerea stalinistă s-a pronunţat definitiv în această chestiune la 29 iulie 1924, când a
stabilit definitiv drept formă a statalităţii moldoveneşti-republica autonomă.
Într-o primă versiune, conform unor aprecieri, republica autonomă s-a dovedit atunci
„cea mai bună formă a statalităţii naţionale a poporului moldovenesc”201.
În dezacord cu această opinie, A. Lazarev scrie, că „afirmaţia, precum că drept formă
iniţială a statalităţii sovietice a moldovenilor a fost republica autonomă, este combătută,
mai întâi de toate, de formarea în mai 1919 a RSS Basarabene, care după statutul său
se găsea la nivelul unei republici unionale, adică cu o treaptă mai superioară decât cea
autonomă. Părerea că republica autonomă a constituit, chipurile forma cea mai accepta-
bilă, potrivită de manifestare iniţială a statalităţii sovietice a poporului moldovenesc în
virtutea nivelului său jos de dezvoltare economică şi culturală, de asemenea, nu poate fi
acceptată”202.
A. V. Repida, referindu-se la acest subiect, afirmă, că formarea republicii autonome
„în situaţia concret – istorică de atunci, când raioanele din dreapta Nistrului continuau
să fie ocupate de România regală”, „a determinat forma organizării sovietice de stat în
Moldova pentru etapa respectivă”203. El îşi argumentează această afirmaţie prin faptul,
că „în URSS republicile şi regiunile naţionale erau create, luându-se în consideraţie toţi
factorii naţionali, economici, culturali. La rezolvarea chestiunii autodeterminării se ţi-
nea cont şi de factorul demografic. Numai o naţie care trăieşte compact poate beneficia
de dreptul la autodeterminare statală. Dar în practica construcţiei naţional-statale din
URSS au avut loc cazuri când o naţie, care a dat denumire republicii nu constituia ma-
joritatea. Factorul care determină alegerea unei forme statale sau alteia de către naţie
nu se reduce doar la numărul reprezentanţilor acesteia [...]. De aceea numărul popula-
ţiei nu trebuie privit ca un factor hotărâtor pentru autodeterminarea naţiei şi alegerea
formei organizării ei de stat [...]. Un rol mare în rezolvarea problemei autodeterminării
poporului moldovenesc l-a jucat factorul de politică externă. Intervenţia statelor impe-
rialiste împotriva Ţării Sovietelor, ocupaţia vremelnică a Basarabiei de către România
regală au împiedicat desfăşurarea procesului de formare a RSS Moldoveneşti în 1918
şi în decursul anilor posteriori. Aceleaşi împrejurări au influenţat asupra alegerii for-
mei RSS Moldoveneşti: republică unională sau autonomă. Avându-se în vedere că în
perioada aceea o mare parte a teritoriului Moldovei era temporar ocupată, chestiunea
a fost rezolvată în direcţia republicii autonome. Constituirea unei anumite forme de
organizare de stat naţională nici de cum nu înseamnă, că poporul care a creat-o nu are
dreptul s-o modifice204.
De aceeaşi părere este şi un alt istoric, care scrie, că „până în 1924 nu a fost pusă ches-
tiunea despre formarea Republicii Sovietice Moldoveneşti numai în limitele teritoriilor
din stânga Nistrului, deoarece se desfăşura lupta pentru eliberarea imediată a Basarabiei
şi unirea într-un stat naţional a tuturor teritoriilor moldoveneşti205.
A. V. Surilov, op. cit., p. 51.
201

A. M. Lazarev, op. cit., pp. 591-592.

202

A. V. Repida, op. cit., p. 142.

203

Ibidem, pp. 142-143.

204

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 83.

205

43
 Această opinia este susţinută şi de A. Lazarev, care declară, că „naşterea în 1924 a
Republicii autonome moldoveneşti nu a fost o consecinţă a înapoierii economice şi cul-
turale a poporului moldovenesc, ci a ocupării temporare a Basarabiei de către România
regală. Anume în virtutea acestei circumstanţe o parte a poporului moldovenesc a creat
RASS Moldovenească, ce a reprezentat o formă provizorie, de tranziţie a statalităţii sovie-
tice moldoveneşti”206.
El mai afirmă, că asupra alegerii formei de statalitate naţională sovietică sub formă de
republică sau regiune naţională au influenţat cei mai diverşi factori, în primul rând nu-
mărul populaţiei etnice omogene din regiune, nivelul ei de dezvoltare economică, socială
şi culturală207.
În acelaşi context, A. M. Lazarev scoate în evidenţă, că nici într-o rezoluţie, adoptată
în ianuarie-martie 1924, la adunările şi mitingurile ale basarabenilor emigranţi şi po-
pulaţiei moldoveneşti din stânga Nistrului în apărarea oamenilor muncii din Basarabia
ocupată, nu se vorbea despre formarea republicii autonome, ci peste tot locul era vorba
despre RSS Moldovenească. În acest spirit se pronunţa şi presa sovietică, care exprima
dispoziţiile maselor208. Astfel, în martie 1924, ziarul „Pravda” scria: „Noi putem aştepta,
noi nu avem mult de aşteptat o aşa îmbinare a relaţiilor internaţionale, când boierii ro-
mâni nu vor fi în stare să oprească transformarea Basarabiei în Republică Sovietică Mol-
dovenească şi reunirea cu Uniunea noastră”209.
După cum declară acelaşi istoric, chestiunea despre formarea republicii autonome
Moldoveneşti a fost pusă numai atunci, când România regală a refuzat să organizeze ple-
biscitul în Basarabia, fapt care a condus la întreruperea conferinţei de la Viena. Apariţia
ideii despre formarea republicii autonome, adică autodeterminarea numai acelei părţi a
naţiunii moldoveneşti, care locuia pe malul stâng al Nistrului, a fost, astfel, determinată
de prelungirea ocupării Basarabiei, refuzul oligarhiei române la soluţionarea echitabilă a
problemei basarabene210. În consecinţă, conchide A. Lazarev: „anume în virtutea acestei
situaţii istorice determinate, care pentru un timp excludea posibilitatea autodeterminării
naţional-statale pentru întreaga naţiune moldovenească, poporul moldovenesc în 1924
s-a pomenit în faţa necesităţii de a crea republica autonomă, care corespundea condiţii-
lor concrete ale Moldovei din stânga Nistrului”211.
În perioada de „restructurare” a istoriografiei sovietice moldoveneşti, istoricul C. Stra-
tievschi a lansat o nouă versiune a interpretării acestei probleme. Comentând hotărârea
Comisiei Centrale administrativ-teritoriale ucrainene în care se argumenta imposibili-
tatea creării unei republici moldoveneşti prin lipsa potenţialului economic, a unei in-
frastructuri adecvate, configuraţia specifică a teritoriului populat de moldoveni, dar şi a
informaţiilor confuze cu privire la numărul moldovenilor din stânga Nistrului, istoricul
concluziona: „luându-se în consideraţie toate aspectele, s-a hotărât să se formeze o repu-
blică autonomă”212.
Pe aceeaşi notă, contrar afirmaţiilor lui A. Repida despre faptul că „numărul popula-
206
A. M. Lazarev, op. cit., p. 591.
207
Ibidem, p. 540.
208
Ibidem, p. 564.
209
„Pravda”, 20 marta 1924.
210
A. M. Lazarev, op. cit., p. 564.
Ibidem.
211

212
C. Stratievschi, Componenţa naţională a RASSM. În: „Tribuna”, 1988, nr. 23, p. 40.

44
ţiei nu trebuie privit ca un factor hotărâtor pentru autodeterminarea naţiei şi alegerea
formei organizării ei de stat”, el argumenta: „Desigur, pentru formarea unei Republici
Autonome era necesar şi un teritoriu mai mare şi o populaţie mai mare, în comparaţie cu,
să zicem, o regiune autonomă sau un district naţional autonom. De aceea în componenţa
republicii au fost incluse şi raioane, unde precumpănea evident populaţia ucraineană”213.
Caracteristic pentru istoriografia sovietică este că, României, care ar fi ocupat Basara-
bia, i se atribuie, în mod aberant, principala vină, nu numai pentru tergiversarea formării
republicii moldoveneşti, dar şi că a fost formată o republică autonomă şi nu una unională.
De altfel, problema a fost decisă la 29 iulie 1924, când Biroul Politic al CC al PC (b) din
toată Uniunea a stabilit drept formă de statalitate moldovenească – republica autonomă.
Evident a fost un compromis dintre conducerea de la Harkov şi cea de la Kremlin. A con-
tat şi poziţia lui M. V. Frunze, care din anumite considerente, a pledat pentru o republică
autonomă.
Într-un mod specific, istoricii din RSSM au încercat să explice şi componenţa naţio-
nală a populaţiei republicii. În pofida scopurilor urmărite de autorităţile ucrainene, care
doreau ca moldovenii să nu constituie majoritatea populaţiei, argumentate indirect de
V. Ia. Ciubari, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Ucrainene, chiar în
ziua proclamării RASSM la 12 octombrie 1924, prin necesitatea ca „toate raioanele, ma-
joritatea populaţiei cărora sunt ruşi şi ucraineni”, dar „care sunt legate între ele economic
să intre pe deplin în componenţa acestei republici autonome”, pentru a asigura „o dez-
voltare economică şi culturală normală”214, faptul că moldovenii constituiau în republica
nou – creată, circa 1/3 din populaţie, nu contravenea, după cum afirmă istoricii din RSS
Moldovenească, principiilor de constituire a republicilor sovietice naţionale, „deoarece
la alegerea de către naţiune a formei sale de stat nu se pun restricţii privitor la numărul
populaţiei”215.
În acelaşi context, A. Grecul afirmă: „În corespundere cu numărul populaţiei, nivelul
ei de dezvoltare economică, socială şi culturală din aceste raioane a fost aleasă o formă
nouă de statalitate-autonomia sovietică”216, iar istoricul C. Stratievschi constată: „Desigur,
pentru formarea unei Republici Autonome era necesar şi un teritoriu mai mare şi o po-
pulaţie mai mare, în comparaţie cu, să zicem, o regiune autonomă sau un district naţional
autonom. De aceea în componenţa republicii au fost incluse şi raioane, unde precumpă-
nea evident populaţia ucraineană”217. Pentru istoricul A. Repida, includerea în compo-
nenţa republicii „temporar o serie de raioane, în care majoritatea o alcătuiau ucrainenii,
a fost una din manifestările de prietenie a poporului frate ucrainean în scopul de a ajuta
Moldovei Sovietice să-şi întărească potenţialul economic”218.
În realitate, și în cazul stabilirii componenței naționale a populației RASSM, s-au ur-
mărit obiective expansioniste, reliefate explicit chiar de promotorii acestui proiect.
E. Bagrov, director al Comisiei de Istorie a Partidului de pe lângă CMR de partid, în
memoriul „Despre neajunsurile în construcţia naţional-culturală din Moldova”, trimis în
213
Ibidem.
214
Formarea RSS Moldoveneşti şi crearea Partidului Comunist al Moldovei. Culegere de documente şi materiale. Chişinău, Cartea Mol-
dovenească, 1986, doc. 46, pp. 96-97.
215
A. Repida, op. cit., p. 95.
216
A. Grecul, op. cit., pp. 38-39.
217
C. Stratievsci, Componenţa naţională, op. cit., p. 40.
218
A. Repida, op. cit., p. 165.

45
1933 CC al PC (b) din Ucraina, analizând impactul politicii etnoculturale promovate de
regimul stalinist, în primii ani de existenţă a RASSM, pentru adjudecarea rolului de „ca-
talizator” şi de „centru al atracţiei politice” pentru Basarabia, remarca: „organizarea Re-
publicii Moldoveneşti era foarte strâns legată de sarcina înaintării noastre revoluţionare
spre vest şi sud-vest – Basarabia, România, Balcani. Numai în lumina acestui scop a fost
raţional ca pe acest mic teritoriu cu o populaţie moldovenească absolut minoritară (30 –
34 %) şi plus la aceasta puternic asimilată de către ucraineni să fie organizată o republică
naţională moldovenească cu toate instituţiile ei masive şi scumpe219.
O interpretare aparte în istoriografia sovietică ţine de „grupul de iniţiativă” şi „iniţia-
torii” formării RASSM. În acest context, s-a încercat să se vehiculeze şi să se acrediteze
ideea, că acest proces a fost o emanaţie a maselor populare moldoveneşti din regiune,
care a fost susţinută imediat de autorităţile locale şi centrale. Astfel, unii dintre istorici,
amintesc doar despre „scrisoarea” grupului G. I. Kotovski, în care „în numele maselor po-
pulare din Moldova” au cerut formarea RSS Moldoveneşti220, fără a se dezvălui conţinutul
propriu-zis, obiectivele acestui act.
Acest mod de interpretare este caracteristic şi pentru alte lucrări ale istoricilor sovie-
tici. Astfel, A. Grecul scrie, că „la începutul lunii februarie 1924, G. I. Kotovski, P. D. Tka-
cenko şi alţi comunişti moldoveni, exprimând tendinţele maselor, au intervenit pe lângă
CC al PC (b) din toată Uniunea şi CC al PC (b) din Ucraina cu propunerea de a crea RASS
Moldovenească”221 şi, că „bileţelul lui G. I. Kotovski şi altor iniţiatori pentru organiza-
rea RASS Moldoveneşti a fost examinat la Biroul Politic al PC(b) din Ucraina în martie
1924”222. Între timp, acest bileţel a fost „semnat de un grup de comunişti”, în care nu era
nici un moldovean băştinaş din raioanele din stânga Nistrului.
El este susţinut de S. Afteniuk şi V. Klobuţkii, care afirmă, că „la începutul lui februarie
1924 G. I. Kotovski împreună cu un grup de comunişti moldoveni au expediat la adresa
CC al PC (b) R o scrisoare, în care au expus doleanţele poporului moldovenesc de a uni
raioanele moldoveneşti din stânga Nistrului în Republică Sovietică Socialistă Moldove-
nească”223.
Nici în ediţia întâi, nici în a doua a Studiilor de istorie a partidului comunist al Moldo-
vei, nu se indică cine, în afară de Kotovski şi Tkacenko, a semnat acest bileţel224.
Cu altă ocazie, referindu-se la componenţa grupului de iniţiativă, A. Grecul recunoaşte
următoarele: „La Moscova a luat fiinţă „grupul de iniţiativă”, în care au intrat comuniştii
români I. Dic, A. Bădulescu, T. Cioran, A. Nicolau şi alţii”, însă, în opinia lui, „urmând cursul
ideologilor burghezi români, acest grup considera, că naţiune moldovenească şi limbă
moldovenească nu există, că există numai naţiune română. Ei cereau: „În Moldova la con-
ducere trebuie să fie numai românii, deoarece numai ei vor putea să ducă după sine pe
moldoveni”225.

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine în RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1999, nr. 3-4, p. 35.
219

A. T. Roman, op. cit., p. 18.

220

A. Grecul, op. cit., p. 46.

221

S. Afteniuk, A. Zavtur, Recenzie la cartea lui A. Grecul „Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii”. În: „Comunistul Moldovei”,1975,
222

nr. 1, pp. 94-95.

S. Ia. Afteniuk, op. cit., p. 247; V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 18.
223

A se vedea: Ocerki istorii Kommunisticescoi Partii Moldavii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1964, p. 116; Ocerki istorii Kommunisti-
224

cescoi Partii Moldavii (izd. ispravlennoe i dopolnennoe). Kişinev, Cartea Moldovenească, 1968, p. 119.
A. Grecul, op. cit., p. 48.
225

46
 Conform altei interpretări, emigranţii politici români A. Bădulescu, I. Dic, T. Cioran, A.
Nicolau şi alţii, se considerau „singurii conducători ai mişcării pentru constituirea repu-
blicii” şi „au început să formeze guvernul ei”226.
Cât priveşte iniţiatorii formării RASSM, prezentarea faptelor a variat. Unii istorici mol-
doveni preferau să înfăţişeze acest proces ca o mişcare spontană a populaţiei locale care
pretindea propria ei republică naţională, în concordanţă cu politica naţională leninistă. De
asemenea, în documentele timpului, discursurile conducătorilor de partid şi de stat de di-
ferit rang, se pot găsi afirmaţii, precum că formarea republicii moldoveneşti a fost opera
oamenilor muncii moldoveni din regiune.
Astfel, în Hotărârea Sesiunii a III-a a Comitetului Executiv Central din toată Ucraina
„Cu privire la formarea RASSM”, în mod denaturat se declara că „la sute de adunări şi mi-
tinguri moldovenii şi-au exprimat hotărârea fermă de a-şi organiza viaţa naţională, cultu-
rală şi economică şi de a obţine unirea lor naţională în comunitatea strânsă cu toate po-
poarele care formează Uniunea RSS, pe baza generală a Republicii Sovietice Socialiste”227.
A. Buţenko, secretar al CEC din toată Ucraina, într-un articol „Republica Autonomă
Sovietică Socialistă Moldovenească”, publicat la 18 octombrie 1924, scria că hotărârea
cu privire la formarea RASSM „a fost rezultatul solicitărilor muncitorilor şi ţăranilor din
raioanele de pe malul Nistrului”228.
La Congresul I al Sovietelor din toată Moldova (aprilie 1925), G. Starîi afirma, că
„RASSM a fost creată pe baza dorinţei maselor şi atunci când delegaţii din adâncurile sa-
telor moldoveneşti s-au adresat CEC din toată Ucraina, organele centrale au decis realiza-
rea în practică a acestei iniţiative”, „care s-au condus de voinţa poporului moldovenesc”,
propunând „ Comitetului Revoluţionar s-o traducă în viaţă”229.
Rezoluţia în chestiunea naţională a Comisiei Basarabene a plenarei a V-a lărgite a Co-
mitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste (aprilie 1925), aprecia: „Formarea RSSM,
ca republică autonomă în cadrul Ucrainei Sovietice, este o expresie a aspiraţiilor naţiona-
le ale poporului moldovenesc”230.
În cadrul conferinţei a II-a a organizaţiei regionale de partid (noiembrie 1925), liderul
acesteia, I. Badeev, insista asupra „entuziasmului nemaivăzut din partea maselor mol-
doveneşti”, care a contribuit la depăşirea greutăţilor ce stăteau în faţa creării Republicii
Moldoveneşti, precum şi ajutorul comuniştilor basarabeni, trecuţi prin şcoala mişcării
ilegale, care au depus eforturi maximale231.
Potrivit istoricilor moldoveni, care au preluat integral acest mod de interpretare, eroii
revoluţionari M. Frunze, Gr. Kotovski şi P. Tkacenko au insistat la Moscova, susţinând do-
rinţele populaţiei locale. Unele studii fac un pas mai departe, pretinzând că de fapt o serie
de adunări locale spontane, desfăşurate în regiune, i-au determinat pe cei trei eroi revo-
luţionari să intre în acţiune. În prima ediţie a Istoriei RSS Moldoveneşti, decizia Kremli-
nului de a crea Republica Moldovenească era descrisă ca un rezultat al sprijinului oferit
226
Ocerki istorii Kommunisticescoi Partii Moldavii (ed. 1968), op. cit., p. 121.
227
Gh. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”, Studiu şi documente. Chişinău, Editura Civitas, 2009, doc. 46, p. 173.
228
Ibidem, doc. 49, p. 178.
229
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească. Culegerea de documente şi materiale. Chi-
şinău, Civitas, 2004, doc. 4, pp. 37, 36; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 91, p. 291; Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc.
98, p. 171.
230
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 95, p. 297.
231
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 7, p .41.

47
doar de Kotovski232. Ediţia a doua prezenta ceea ce devenise deja versiunea standard, cu
Kotovski, Frunze, Tkacenko, transmiţând liderilor de la Kremlin dorinţele poporului233.
În acelaşi context, autorii Studiilor de istorie a partidului, în prima ediţie afirmă, că „G.
I. Kotovski, în ianuarie 1924, a discutat cu M. V. Frunze problema intensificării mişcării
oamenilor muncii moldoveni pentru organizarea unei republicii unionale”234, formulare
modificată de autorii Studiilor în ediţia a doua, precum că „în 1923, G. I. Kotovski l-a in-
format pe M. V. Frunze despre tendinţa generală a oamenilor muncii moldoveni privind
organizarea unei republici sovietice autonome”235.
Acest gen de interpretări se regăsesc şi în alte lucrări ale istoricilor moldoveni, care
plasează evenimentele şi discuţiile, într-un caz în ianuarie 1924, iar în altul – în 1923.
Astfel, în interpretarea lui S. Afteniuk „creştea tendinţa oamenilor muncii moldoveni
pentru unificarea organelor sovietice naţionale ale puterii şi conducerii într-o singură
unitate autonomă generală. Despre toate acestea i-a vorbit, în particular, G. I. Kotovski lui
M. V. Frunze, în 1923”236. De asemenea, şi în lucrarea lui A. Repida, dedicată special pro-
blemei formării RASS Moldoveneşti, amintirea despre discuţia dintre Kotovski şi Frunze,
reprezintă unica dovadă „a tendinţei generale a maselor populare din Moldova privind
crearea unei republici sovietice proprii” în perioada cercetată237.
Cu altă ocazie, lista susţinătorilor se extinde, afirmându-se că „activiştii de vază ai Par-
tidului Comunist şi Statului Sovietic M. V. Frunze, G. I. Petrovski, V. Ia. Ciubari, V. P. Za-
tonski, eroul legendar al războiului civil G. I. Kotovski, participanţii la mişcarea ilegalistă
basarabeană G. I. Starîi, P. Tkacenko şi alţii au susţinut activ această mişcare”238.
Este de presupus că M. Frunze şi Gr. Kotovski s-au implicat în această problemă nu din
motivul că ar fi simţit ceva pentru moldoveni, dar din dorinţa de a căpăta o legitimitate,
de a se considera reprezentanţii unui anumit teritoriu şi a unei anumite populaţii.
În aprecierea altor istorici „mişcarea pentru formarea statalităţii sovietice moldove-
neşti s-a intensificat în mod special după adoptarea la 6 martie 1924 a hotărârii Secre-
tariatului comitetului regional Odesa al PC (b) din Ucraina despre crearea secţiei moldo-
veneşti în cadrul comitetului”239. Or se ştie că organele de partid şi de stat ucrainene, din
varii motive, s-au opus până în ultimul moment formării republicii moldoveneşti.
Realităţile, însă, sunt de altă natură. După cum se ştie, raioanele care au intrat în com-
ponenţa RASSM, au făcut parte, până în octombrie 1924, din componenţa guberniilor
Odesa şi Podolia ale Ucrainei. Cu toate că puterea sovietică s-a instaurat aici definitiv la
sfârşitul lui februarie 1920240, nicăieri, în nici o sursă, până în anul 1924, nu sunt infor-
maţii despre tendinţa „poporului moldovenesc” din Moldova din stânga Nistrului de a
avea un stat naţional propriu. Explicaţia rezidă în faptul că, în primul rând, moldovenii
înşişi, care populau aceste raioane, niciodată nu s-au gândit să creeze o republică auto-
nomă şi, în al doilea rând, că ei nu reprezentau o forţă din partea căreia ar fi putut să vină

Istoria Moldavscoi SSR, ed. I, vol. 2. Kişinev, 1954, pp. 112-123.

232

Istoria Moldavscoi SSR, ed. II, vol. 2. Kişinev, 1968, pp. 118-126.
233

Ocerki, ed. 1964, op. cit., p. 116.

234

Ocerki, ed. 1968, op. cit., pp. 118-119.

235

S. Ia. Afteniuk, Leninscaia naţionalinaia politica, op. cit., pp. 246-247.

236

A se vedea: A. V. Repida, Obrazovanie Moldavscoi ASSR.. Kişinev, Ştiinţa, 1974, p. 90.

237

V. S. Klobuţkii, op. cit., pp. 17-18.

238

A. T. Roman, op. cit., p. 19.

239

Po puti Oktiabrea. Sb. dok. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1972, p. 8; Ocerki istorii, izd. 1964, op. cit., p. 100.
240

48
iniţiativa formării republicii. De asemenea, ei nu au denumit niciodată teritoriul pe care
locuiau nici Moldova, nici Moldova din stânga Nistrului, deoarece ştiau perfect că stră-
moşii lor, nu prea îndepărtaţi, au emigrat aici de dincolo de Nistru, că acolo anume este
Moldova, patria lor istorică241.
Dovezi şi argumente că iniţiativa organizării Republicii Autonome Moldoveneşti nu
aparţinuse populaţiei moldoveneşti din stânga Nistrului pot fi găsite la aceiaşi lideri de
partid şi de stat din viitoarea republică moldovenească, informaţiile organelor de partid.
În scrisoarea secretarului comitetului gubernial Odesa al PC (b) U, F. Korniuşin, către
secretarul CC al PC (b) U, Gr. Petrovski, din 22 august 1924, ultimul era informat despre
activitatea desfăşurată cu privire la formare Republicii Moldoveneşti, în strictă confor-
mitate cu directivele organelor de partid ucrainene. El recunoştea, că în timpul vizitelor
sale în „unele raioane de lângă Nistru cu scopul instruirii lucrătorilor de partid, se pu-
nea sarcina ca toată activitatea de pregătire preliminară să poarte un caracter strict al
mişcării de jos, din partea nemijlocită a ţăranilor”. De asemenea, se constata că „printre
lucrătorii activi de partid moldoveni se remarcă o stare sufletească pesimistă, indiferen-
tă şi depresivă. Pe scurt-nu există o părere unanimă şi un avânt în opera de organizare a
republicii”242.
Erau enumerate şi o serie de dificultăţi legate de activitatea de agitaţie în favoarea
formării republicii, precum: panglica îngustă pe care se întinde populaţia moldovenească
de-a lungul Nistrului; intersectarea acestei linii cu localităţi ruseşti, ucraineşti, bulgare
şi germane; prezenţa oraşelor /Grigoriopol, Tiraspol, Dubăsari/ cu o populaţie mic-bur-
gheză predominant evreiască; populaţia amestecată în unele localităţi; izolarea unor sate
moldoveneşti din districtul Balta de panglica de-a lungul Nistrului de către satele germa-
ne, ucraineşti şi ruseşti; lipsa unei industrii anume şi a unor organisme independente
economice; lipsa cu desăvârşire a forţelor culturale moldoveneşti; pătura subţire a co-
muniştilor moldoveni şi slaba cunoaştere a limbii în care vorbeşte populaţia moldove-
nească243.
În aceste condiţii, nu este întâmplător faptul, că în şedinţa Comisiei Organizatorice
pentru formare Republicii Moldoveneşti, din aceeaşi zi, se constata cu privire la rezul-
tatele campaniei de agitaţie în raioanele Tiraspol şi Dubăsari, că „în general, se observă
o atitudine pasivă din partea populaţiei moldoveneşti, dar fără elemente de ostilitate”.
Această atitudine era pusă, în special, pe nivelul cultural redus al populaţiei. Se exprima
încrederea că „odată cu intensificarea agitaţiei, piedici din partea populaţiei moldove-
neşti nu vor fi”. De asemenea, se mai recunoştea că „se observă o rezistenţă pasivă din
partea comuniştilor de jos ne moldoveni”. În schimb, „cu entuziasm” şi „cu multă bunăvo-
inţă” întâmpină ideea formării republicii intelectualitatea moldovenească, „basarabenii
şi, în special, moldovenii – basarabeni”244.
Pentru intensificarea activităţii de agitaţie se stabilea drept sarcină încheierea acestei
campanii în termen de şapte zile, în acest scop fiind aprobată şi o instrucţiune specială
pentru agitatorii-voiajori245.
În cadrul Conferinţei I-regională de partid (decembrie 1924) I. Badeev recunoştea:
A se vedea: M. Bruhis, op. cit., p. 157.
241

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 31, pp. 141-143.

242

Ibidem, pp. 144-145.

243

Ibidem, doc. 32, pp. 145-146.

244

Ibidem, p. 147.
245

49
„În timpul vizitelor noastre de agitaţie ţăranii aveau îndoieli. Se auzeau note de neîncre-
dere şi spaimă din partea populaţiei ucrainene”. Ţăranii moldoveni, la rândul lor, vedeau
duşmanul lor „în persoana boierilor români. Ei se temeau că, în urma formării RASSM, va
veni duşmanul lor de clasă-boierimea română. Ei nu înţelegeau la început cuvântul „au-
tonomie”. Credeau că odată cu declararea autonomiei Ucraina Sovietică se va debarasa de
ei. Numai în urma agitaţiei noastre, ţărănimea a înţeles importanţa şi necesitatea vitală a
Republicii. Au fost cazuri de neîncredere faţă de tovarăşii care vorbesc limba română”. Tot
atunci, Gr. Starîi, adresându-se celor care au fost implicaţi în această activitate, remarca:
„ştiţi nu mai rău ca mine că printre moldoveni nu a fost o mare mişcare naţională’’246.
De altfel, ca şi în multe alte cazuri, şi de astă dată tezele şi conceptele elaborate cu
greu de către istoricii din Moldova Sovietică sunt combătute de opiniile „imprudente”
ale colegilor lor.
Astfel, istoricul A. M. Lazarev prin următoarea precizare: „Este cazul să se amintească
faptul că în nici una dintre rezoluţiile adoptate în ianuarie – martie 1924, la adunările
şi mitingurile pentru apărarea oamenilor muncii din Basarabia ocupată, nu s-a vorbit
despre constituirea republicii autonome, ci peste tot era vorba despre RSS Moldoveneas-
că, susţinută prin trimiterea la organul central de presă al partidului comunist al Uniu-
nii Sovietice. „In martie 1924, ziarul „Pravda” scria: „boierii români nu vor fi în stare să
împiedice transformarea Basarabiei în republică sovietică moldovenească..”, cât şi recu-
noscând că, pe de o parte, „Problema creării Republicii Autonome Moldoveneşti s-a pus
numai după ce România regală a refuzat efectuarea plebiscitului în Basarabia…”, iar pe de
alta că „printre principalii iniţiatori vizând crearea RSS Moldoveneşti au fost M. V. Frunze,
G. I Kotovski, P. D. Tkacenko”247, demonstrează nu numai inconsistenţa tezei colegilor săi
precum că în raioanele din stânga Nistrului, pe teritoriul Ucrainei, încă din 1923, creştea:
„tendinţa oamenilor muncii moldoveni de a reuni organele puterii şi conducerii lor naţi-
onale sovietice într-o singură unitate generală autonomă”, „mişcarea pentru constituirea
RSS Moldoveneşti”248, ci dă a la iveală toate dedesubturile politicii care a dus la apariţia
Republicii Autonome Moldoveneşti pe teritoriul Ucrainei.
Dacă s-ar considera numai faptele reale, şi nu orice declaraţii, care nu corespund aces-
tor adevăruri, atunci ideea creării RASS Moldoveneşti nu a apărut în sânul populaţiei
moldoveneşti din raioanele de pe malul stâng al Nistrului.
Ideea creării republicii moldoveneşti începe să se realizeze la incitaţia comuniştilor
care au plecat din Basarabia după instaurarea aici a autorităţilor româneşti. Ei au fost ini-
ţiatorii şi instigatorii acestei acţiuni politice, dirijaţi, desigur, de conducerea bolşevică de
la Moscova, care pentru acest motiv s-au adresat în scris către CC al PC (b) din toată Uni-
unea la începutul lui februarie 1924. Această acţiune s-a întreprins în ajunul Conferinţei
ruso-române în problema basarabeană, ceea ce constituie o dovadă în plus că ea făcea
parte din planul general de măsuri pe care trebuia să le întreprindă conducerea URSS
pentru a influenţa guvernul român. Aceasta, împreună cu comuniştii români emigranţi
politici A. Bădulescu, I. Dic, T. Cioran, A. Nicolau şi alţii, au alcătuit o comisie de iniţiativă
pentru constituirea republicii moldoveneşti, care trebuia să fie înfiinţată în Basarabia249.

Ibidem, doc. 64, pp. 205, 206.

246

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 564.

247

A. Grecul, op. cit.,p. 46.

248

I. Ţurcanu, O carte instructivă şi mult aşteptată. În: „Patrimoniu”, Chişinău, 1990, nr. 3, p. 143.
249

50
 Din acest motiv, nu este întâmplător nici faptul că, în planul de mai sus s-a găsit loc si
pentru emigranţii politici români, care doreau să exporte revoluţia bolşevică în România.
Despre faptul că iniţiatorii au fost emigranţii din dreapta Nistrului, recunoaşte
indirect şi S. Afteniuk, care scrie, că „RASS Moldovenească a fost înfiinţată prin
eforturile comune ale muncitorilor şi ţăranilor din Moldova de pe malul stâng şi ai
multor fii de truditori, care au venit încoace din Moldova de pe malul drept al Nis-
trului, ocupată de boierii români” 250.
Conducătorii URSS au utilizat toate mijloacele pe care le-au avut la dispoziţie şi, la
început, nu-şi puneau problema cine va crea republica proiectată: comuniştii basarabeni
sau români. Doar mai târziu, când problema organizării Republicii Autonome Moldove-
neşti pe teritoriul Ucrainei a trecut în stadiul realizării sale practice, Moscova a hotărât că
este mai convenabil ca în conducerea acestei republici să nu fie emigranţi politici români
ci basarabeni, şi a dizolvat comisia de iniţiativă.
Acest fapt, prin sine însuşi, trădează paternitatea iniţiativei constituirii Republicii
Moldoveneşti (denumirea comisiei, desigur oficială, este o dovadă în acest sens).
Astfel, Republica Autonomă Moldovenească din raioanele de pe malul răsăritean al
Nistrului a apărut drept rezultat al unei acţiuni politice îndreptate împotriva României.
În această acţiune iniţiativa a aparţinut bolşevicilor basarabeni şi comuniştilor români,
care, după includerea Basarabiei în componenţa României în 1918, se aflau pe teritoriul
Rusiei Sovietice şi nu reprezentau interesele populaţiei moldoveneşti din aceste raioane.
Tocmai pentru că scopul urmărit era reanexarea Basarabiei şi sovietizarea României, si
nu pentru că aşa ar fi cerut moldovenii din stânga Nistrului, Republica Autonomă a fost
denumită Moldovenească.
În perioada premergătoare conferinţei sovieto-române de la Viena, în problema basa-
rabeană (conferinţă care a avut loc între 27 martie şi 2 aprilie 1924), se purtau discuţii
în vederea creării unei asemenea republici nu pe stânga, ci pe dreapta Nistrului, adică în
Basarabia. Drept dovadă sunt documentele vremii. Aşa, de exemplu, la 2 martie 1924, la
mitingul emigranţilor politici basarabeni, care a avut la Moscova, s-a adoptat o rezoluţie
în care se spunea: „Noi cerem crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi re-
unirea ei cu URSS“251.
Aproximativ peste două săptămâni, la 14 martie 1924, participanţii la mitingul origina-
rilor din Basarabia, care de asemenea, s-a ţinut la Moscova, au elaborat o declaraţie care a
fost înmânată conducătorului delegaţiei sovietice la conferinţa de la Viena. În al şaptelea
punct al acestei declaraţii era inclusă cererea: „crearea republicii muncitoreşti-ţărăneşti
Basarabia şi reunirea ei cu URSS”, după care urmau imediat lozincile de încheiere a de-
claraţiei: „Jos cu ocupanţii! Trăiască Republica Socialistă Sovietică Moldovenească”. Sau
în cadrul altui miting din acelaşi oraş: „Trăiască Basarabia Sovietică reunită cu popoare-
le Ucrainei Sovietice!”252. E absolut limpede că participanţii la aceste mitinguri acţionau
pentru crearea republicii exclusiv pe teritoriul Basarabiei. Pentru acest motiv au introdus
în textele rezoluţiilor cererea de reunire a ei cu URSS.
Şi, în sfârşit, literalmente, cu câteva zile înaintea începerii conferinţei de la Viena, la 21
martie 1924, adunarea basarabenilor din oraşul Harkov, capitala Ucrainei, a adoptat un
250
S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., p. 12.
251
Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 10, pp. 100-102.
252
Ibidem, pp. 101-102.

51
mesaj în care se spunea :„Noi cerem cu fermitate crearea republicii muncitoreşti – ţără-
neşti sovietice Moldoveneşti“253.
Evident, dacă aceşti „refugiaţi basarabeni”, cum se autointitulează ei înşişi în mesajul
de mai sus, ar fi avut în vedere teritoriul situat pe malul stâng al Nistrului, şi nu Basara-
bia, n-ar fi revendicat, ci ar fi rugat să se aprobe crearea republicii.
Aceste fapte demonstrează că printre oamenii muncii moldoveni din raioanele si-
tuate pe stânga Nistrului o mişcare sau tendinţă nu numai că nu s-a intensificat şi
nu creştea la începutul anului 1924, cu atât mai puţin în 1923, ci pur şi simplu, nu
a existat. Ea a existat şi s-a amplificat în acea perioadă nu printre oamenii muncii
moldoveni, ci printre emigranţii basarabeni şi români, care, datorită împrejurărilor
cunoscute dincolo de limitele Basarabiei, au ajuns pe teritoriul din stânga Nistrului.
Marea lor majoritate era formată din ne moldoveni, din reprezentanţii altor naţio-
nalităţi, printre care, în special, băştinaşii din guberniile din interiorul Rusiei, care
ajunseseră în Basarabia în anii primului război mondial. De asemenea, este necesar
să se sublinieze că basarabenii amintiţi, iniţial, după cum s-a arătat, scontau să cre-
eze republica Moldovenească pe teritoriul Basarabiei, şi nicidecum pe teritoriul din
stânga Nistrului.
Această idee a pornit de la sovietici abia după ce s-au spulberat complet toate tenta-
tivele lor de a reanexa Basarabia şi a crea acolo o formaţiune statală moldovenească. În
cadrul altor condiţii istorice concrete, conducerea bolşevică a decis să formeze Republica
Moldovenească în stânga Nistrului, profitând de ocazia că acolo locuiau un număr relativ
mare de moldoveni.
După eşuarea conferinţei de la Viena privitoare la Basarabia, întâmpinând opoziţia
hotărâtă a României, susţinută de puterile apusene, în menţinerea drepturilor sale isto-
rice asupra Basarabiei, Moscova a hotărât să creeze republica moldovenească pe stânga
Nistrului şi să recurgă la realizarea iniţiativei grupului de comunişti basarabeni şi români
sub altă formă, şi la 29 iulie 1924, Biroul Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea a dat in-
dicaţia corespunzătoare CC al PC(b) din Ucraina. Crearea pe teritoriul URSS a unei repu-
blici moldoveneşti nu urmărea expres grija faţă de populaţia moldovenească din stânga
Nistrului, ci scopul ca drept urmare a creării unei astfel de formaţiuni statale să se poată
vorbi despre legăturile ei cu Basarabia şi ca atare se va putea pretinde şi lansa drept lo-
zincă permanentă reunirea acesteia cu RASSM254.
Însăşi ideea creării republicii autonome şi realizarea ei practică demonstrează că fac-
torul hotărâtor al apariţiei ei erau scopurile urmărite de Moscova în problema basara-
beană, şi nu grija faţă de populaţia moldovenească din zona de răsărit a Nistrului.
Apariţia Republicii Autonome Moldoveneşti după eşuarea Conferinţei de la Viena pri-
vind Basarabia serveşte drept dovadă a veracităţii afirmaţiilor de mai sus. Pe lângă toate
acestea, documentele demonstrează nu numai că iniţiativa constituirii republicii, după
cum s-a arătat, nu venea din partea populaţiei moldoveneşti, dar şi că această popula-
ţie, efectiv, nici nu a participat la actul constituirii. Pentru acest motiv istoricul A. Repi-
da, este silit să recunoască situaţia reală că nu reprezentanţii împuterniciţi ai populaţiei
moldoveneşti, ci „Biroul Politic al CC al PC (b) din Rusia, prin Decretul cu privire la RSS
Moldovenească, din 29 iulie 1924, după care sesiunea a III-a a celei de a VIII-a legislatură
M. Bruhis, op. cit., pp. 99-100.
253

I. Ţurcanu, op. cit., pp. 143-144.

254

52
a CEC din Ucraina, din 12 octombrie 1924, au luat hotărâri în vederea constituirii Repu-
blicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în componenţa RSS Ucrainene”255. Din
această cauză, luând cuvântul din partea guvernului său la Congresul IX al Sovietelor din
toată Ucraina, în mai 1925, comisarul poporului pentru justiţie din RSS Ucraineană a
considerat firesc să declare: „Noi, guvernul Ucrainei, am constituit Republica Autonomă
Sovietică Socialistă Moldovenească”256.
Inversând faptele şi schimbând accentele, S. Afteniuk recunoaşte această realitate:
„Năzuinţa truditorilor spre crearea Statului lor sovietic Moldovenesc şi-a găsit exprima-
rea în rezoluţiile mitingurilor şi ale adunărilor truditorilor de pe malul stâng, în hotărâ-
rile organelor sovietice şi celor de partid” din URSS şi RSSU, care au susţinut propunerile
despre înfiinţarea RASS Moldoveneşti257.
De asemenea, în amintirile sale, S. M. Budionnîi, un fruntaş militar bolşevic, scria:
„Consider de datoria mea să amintesc oamenilor muncii din Moldova, că iniţiatorii for-
mării unei republici a poporului moldovenesc au fost: Grigorii Ivanovici Kotovski şi Mi-
hail Vasilievici Frunze, eminenţi conducători de oşti sovietici, eroi ai războiului civil, le-
ninişti devotaţi”258.
Apreciind rolul lui G. Kotovski în acest proces, S. Budionnîi afirma: „Fiind un patriot
înflăcărat al poporului moldovenesc, pe G. I. Kotovski nu-l părăsea gândul creării unei Re-
publici Moldoveneşti libere şi independente pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului,
unde au fugit mulţi basarabeni de pe malul drept al Nistrului”. Această doleanţă el ar fi
expus-o în anul 1923 lui M. Frunze şi S. Budionnîi, apreciind că „numai Republica Moldo-
venească va da poporului nostru posibilitatea să învingă mizeria şi, cu ajutorul proletari-
atului rus, să construiască o viaţă nouă, luminoasă”259.
Actualmente, este demonstrat că prin constituirea Moldovei sovietice, Moscova urmă-
rea anumite scopuri politice în problema basarabeană. Nu grija ei pentru soarta populaţiei
moldoveneşti din răsăritul Nistrului era factorul determinant în crearea acestei unităţi politi-
co-administrative pe teritoriul Ucrainei. În acest sens pledează şi multe alte documente, care
demonstrează că nici un fel de adunări şi demonstraţii cu adevărat spontane n-au avut loc.
Doar adunări regizate de autorităţile locale s-au desfăşurat în lunile august-septembrie 1924,
după ce decizia de formare a Republicii autonome fusese adoptată de organele unionale şi
impusă spre executare forurilor ucrainene.
Astfel, după adoptarea de către CC al PC (b) din Rusia şi CC al PC (b) din Ucraina a do-
cumentelor corespunzătoare privind constituirea Republicii Autonome Moldoveneşti pe
teritoriul Ucrainei, au început să apară în presă ştiri privind „voinţa” populaţiei moldove-
neşti din stânga Nistrului. Este caracteristic faptul că între adoptarea acestor documen-
te şi apariţia ştirilor în presă despre „voinţa” acestei populaţii a fost necesar ca Biroul
Politic al CC al PC(b) din Ucraina să sancţioneze în august 1924, „planul desfăşurat al
măsurilor privind formarea RSS Moldoveneşti”, prin care „se prevedea lămurirea zilnică
în rândurile oamenilor muncii despre însemnătatea autonomiei sovietice în scopul lichi-
dării rămânerii în urmă economice a poporului moldovenesc”260.
A. Repida, op. cit., p. 110.
255

M. Bruhis, op. cit., p. 167.

256

S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., p. 10.

257

Formarea RSS Moldoveneşti şi crearea Partidului Comunist al Moldovei, op. cit., doc. 8, p. 61.
258

Ibidem, pp. 61-62.

259

A. Repida, op. cit., p. 96.

260

53
 În urma acestei „acţiuni de lămurire” au început adunări, mitinguri, organizate şi
inspirate de sus, în cadrul cărora se adoptau rezoluţii corespunzătoare, adresate or-
ganelor de partid şi sovietice cu doleanţa populaţiei moldoveneşti de pe teritoriul din
stânga Nistrului de constituire a Republicii Autonome Moldoveneşti în componenţa
Ucrainei.
După cum recunosc chiar istoricii moldoveni, la 21 august 1924, în gazeta „Plugarul
Roş” a fost publicată prima informaţie despre manifestările populaţiei „pentru forma-
rea republicii moldoveneşti”261. Primele rezoluţii ale adunărilor sătenilor, publicate în
presă, trebuiau, în conformitate cu indicaţiile organelor de partid, să servească drept
„experienţă” în „munca de viitor”262.
Deja la 27 august 1924, la doar câteva zile după începerea campaniei de agitaţie, A.
Grinştein, desemnat drept responsabil principal pentru organizarea republicii, scria în-
tr-un articol despre rezultatele acestei activităţi: „Ultimele gazete au adus un şir de te-
legrame şi rezoluţii ale sătenilor moldoveni de lângă Nistru, în care ultimii îşi exprimă
dorinţa să se separe într-o republică autonomă sovietică socialistă. Faptul acesta nu este
întâmplător-el este o reflectare vie a politicii noastre naţionale orientate spre deştepta-
rea culturală a naţionalităţilor înapoiate din Uniunea Sovietică”263.
Însăşi faptul că ştirile în presă despre o asemenea „voinţă” a populaţiei moldoveneşti
şi-au făcut apariţia numai după ce au fost luate hotărâri concrete ale organelor puterii
de partid şi de stat este o dovadă în plus că, în această problemă, iniţiativa nu pleca de la
populaţia moldovenească.
Pe această cale, Moscova încerca să evite greşelile din perioada 1917 – 1919 privind
populaţia moldovenească a Basarabiei. În acest scop era necesară crearea, pe teritoriul
URSS, a unei formaţiuni statale, la apariţia căreia să se poată vorbi despre legăturile ei
cu Basarabia (care, pe parcursul multor secole, a fost parte componentă a voievodatului
Moldovei) şi ca atare se va putea pretinde şi lansa drept lozincă permanentă „reunirea”
acesteia cu RASS Moldovenească.
În opinia lui M. Bruhis, dacă separarea de Ucraina, în 1924, a teritoriului şi a populaţi-
ei, care au primit denumirile de RASS Moldovenească şi respectiv poporul moldovenesc
al Moldovei malului stâng, ar fi fost în realitate un rezultat al unui legitim proces istoric şi
nu un act politic menit să creeze o sperietoare pentru vecinul din sud-vestul URSS, căruia,
permanent, trebuiau să i se amintească pretenţiile Uniunii Sovietice, asupra Basarabiei,
ori în acest caz se impun de la sine două concluzii.
În primul rând, că Rusia anexând în 1812 ţinutul Basarabiei, nu a unificat populaţia
moldovenească din imperiu, ci a scindat-o, deoarece teritoriul pe care locuiau moldovenii
din raioanele situate pe malul stâng al Nistrului nu a fost inclus în ţinutul nou creat, ci in-
tra în alte unităţi administrativ-teritoriale (Kameneţ-Podolsk, Cherson şi alte gubernii).
În al doilea rând, că în 1940, la crearea RSS Moldoveneşti, Uniunea Sovietică a scizionat
pe moldovenii, care locuiau pe teritoriul din stânga Nistrului, neincluzând în componenţa
acestei republici mai mult de jumătate din raioanele RASS Moldoveneşti, adică ale republi-
cii autonome264.

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 78.

261

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 31, p. 145.

262

Ibidem, doc. 35, p. 154.

263

A se vedea: M. Bruhis, op. cit., p. 155; A. Lazarev, Vossoedinenie moldavscogo naroda, op. cit., p. 63.
264

54
 Chiar faptul că, în 1940, la organizarea republicii unionale au rămas în afara graniţelor
ei mai mult de jumătate din raioanele republicii autonome, inclusiv Balta, prima ei capi-
tală, reprezintă o dovadă grăitoare că cel puţin aceste raioane nu au fost incluse, în 1924,
în republica nou creată în urma unui proces istoric firesc – ci pentru alte motive. Nu este
întâmplător faptul că, atunci când este vorba despre organizarea republicii unionale în
1940, această problemă n-a găsit interpretarea cuvenită in textul lucrărilor istoricilor
sovietici. De cele mai multe ori, fie că-i este rezervat un spaţiu la subsol, fie evitată, tre-
cându-se sub tăcere265.
Procesele social-economice demarate în RASSM, au fost examinate de istoriografia
sovietică ca o realizare în practică a planului leninist de construire a socialismului266,
prin prisma teoriei staliniste despre înteţirea luptei de clasă pe măsura construcţiei
socialiste, fiind astfel justificate metodele represive, faţă de anumite clase şi pături so-
ciale, forţarea ritmurilor în desfăşurarea acestor procese. Astfel, inevitabilitatea colec-
tivizării gospodăriilor individuale ţărăneşti era argumentată prin necesitatea obiectivă
de trecere a acestora pe făgaşul gospodăriilor colective267.
Conform acestor precepte, organele de partid şi cele sovietice aveau grijă de traduce-
rea în viaţă a planului cooperatist elaborat de V. I. Lenin, care indica unicul drum just de
izbăvire a oamenilor muncii de la sate de mizerie şi de încadrare a acestora în construcţia
socialismului. El considera, că după biruinţa revoluţiei proletare cooperarea producţiei ţă-
răneşti, alături de industrializare şi revoluţia culturală, devine o sarcină importantă, a cărei
rezolvare asigură făurirea societăţii socialiste. Conţinutul economic al transformărilor soci-
aliste ale agriculturii a fost definit de V. I. Lenin astfel: „să obţii...ca o agricultură fărâmiţată
să devină o agricultură obştească şi să ia, pe scara întregului stat, forma de mare producţie,
în condiţiile căreia produsele muncii să treacă în folosinţa egală şi echitabilă a întregu-
lui norod muncitor, în cadrul obligativităţii egale şi generale a muncii”268. Totodată, liderul
bolşevic a subliniat sensul profund al transformării socialiste a agriculturii, necesitatea de
a schimba astfel viaţa satului ca să nu rămână loc pentru culaci, ca să nu mai poată exista
specula, ca munca tovărăşească comună să devină pentru sat regulă generală269.
O preocupare importantă a istoriografiei moldoveneşti a fost lustruirea procesului de
reconstrucţie a economiei socialiste, a gospodăriei săteşti, colectivizarea gospodăriilor
ţărăneşti şi lichidarea „culăcimii” ca şi clasă, depăşirea greutăţilor şi a erorilor comise,
ajutorului acordat din partea clasei muncitoare în consolidarea orânduirii colhoznice,
ridicarea nivelului de trai al ţărănimii colhoznice.
Istoricii sovietici moldoveni, executând comanda oficială, au fost antrenaţi în dispute
sterile referitoare la rolul conducător al organizaţiei regionale de partid în lupta pentru
colectivizare270, rolul comsomolului în acest proces.
265
A. Lazarev, op. cit., p. 6.
266
S. Ţaranov, 30 let Moldavscoi SSR. Kişinev, 1949; M. Sîtnic, V. Ţaranov, Osuşcestvlenie leninskih idei soţialisticescogo stroitelistva v
Moldavii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1970; Prin cooperaţie-spre comunism. Chişinău, 1973; C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia
rekonstrukţia i razvitie promîşlennosti i seliscogo hoziaistva MASSR (1926 – 1937). Kişinev, Ştiinţa, 1974; Velikii Oktiabri v sudibah
moldavscogo naroda. Sbornik. Kişinev, 1968; I. F. Petrovscaia, Osuşcestvlenie leninskih idei elektrificaţii v Moldavscoi SSR. Kişinev,
1970.
267
S. Ia. Afteniuk, C. V. Stratievschi, V. I. Ţaranov, Osuşcestvlenie leninscogo cooperativnogo plana v Moldavscoi derevne. Kişinev, 1963.
268
V. I. Lenin, Opere complete, vol. 37, p. 194.
269
Idem, Opere complete, vol. 38, p. 29; A se vedea: A. V. Repida, Formarea RSSM, op. cit., pp. 91-92.
270
D. E. Şemiakov, Partiinaia organizaţia Moldavii v boribe za zaverşenie kollectivizaţii seliscogo hoziaistva i organizaţionno-hoziaistven-
noie ukreplenie colhozov respubliki vo vtoroi piatiletke (1933 – 1937). În: „Ucen. Zap. Kişinevsk. Ped. In-ta”, 1954, t. 2; L. A. Asipov,

55
 Pentru a reflecta caracterul „obiectiv” şi „justeţea” politicii de colectivizare au fost in-
ventate şi cercetate diverse aspecte, precum: pregătirea pretinselor premise ale colecti-
vizării agriculturii (materiale, de cadre, pregătirea psihologică a ţăranilor individuali),
etapele şi ritmurile colectivizării, termenul când s-a început şi când s-a încheiat colectivi-
zarea compactă, procesele sociale de la sate în ajunul colectivizării, formele de realizare
a cooperării, dezvoltarea formelor simple ale cooperaţiei la sate, rolul sovhozurilor (gos-
podăriilor de stat) în pregătirea colectivizării, nivelul bazei tehnico-materiale în ajunul
colectivizării, rolul şi ajutorul clasei muncitoare acordat ţărănimii în acest proces, cate-
goriile de ţărani care au constituit forţa motrice a colectivizării, acceptarea „benevolă”
de către majoritatea ţăranilor a formelor colective de muncă în agricultură, „legităţile” şi
„particularităţile” procesului de colectivizare în raioanele din stânga Nistrului etc.
Au fost evidenţiate şi recunoscute, în concordanţă cu hotărârile partidului bolşe-
vic din epocă, doar unele excese comise în acest proces, precum forţarea ritmurilor
colectivizării, aplicarea unor metode de constrângere faţă de ţărănimea săracă şi mij-
locaşă, denaturarea cursului partidului bolşevic, catalogate drept „devieri de stânga”
sau „de dreapta”, fără a se pune accentul anume, pe formele şi acţiunile represive
aplicate de regim pentru a-i constrânge pe ţărani să accepte politica promovată de
autorităţile staliniste la sate.
Rezistenţa ţărănimii, manifestată sub diferite forme (refuzul de a intra în colhozuri
sau ieşirea ulterioară din gospodăriile colective, de a îndeplini planurile colectărilor
de produse agricole, unele acte teroriste comise faţă de activiştii locali, care excelau în
promovarea colectivizării), faţă de procesul de colectivizare forţată, abuzuri comise de
autorităţile bolşevice, a fost calificată drept sabotare a politicii partidului, înăsprire a
luptei de clasă şi justificată astfel teoria lui Stalin despre necesitatea „lichidării culăci-
mii (chiaburimii) ca clasă” prin nimicirea fizică sau deportări271.
Caracteristice în acest sens sunt aprecieri de genul: „Construcţia colhoznică decur-
gea în condiţii de luptă de clasă ascuţită. Culăcimea şi alte elemente contrarevoluţio-
nare se stăruiau prin orice mijloace să discrediteze mişcarea colhoznică, să submineze
ataşamentul ţărănimii faţă de ideea colectivizării. Ele foloseau astfel de forme de luptă
împotriva mişcării colhoznice, ca asasinarea activiştilor, incendierea averii, pătrunde-
rea în colhozuri cu scopul de a le dezorganiza dinăuntru ş. a. Afară de aceasta era prac-
ticată pe larg înjghebarea unor colhozuri fictive culăceşti, după firma cărora chiaburii
încercau să-şi menţină surplusurile de pământ, de animale de muncă şi de inventar, să
se folosească de drepturile şi înlesnirile pe care Guvernul Sovietic le acorda colhozuri-
lor şi colhoznicilor. Dar manevrele culacilor au fost repede descoperite, iar colhozurile
fictive au fost lichidate. Astfel, în decursul anului 1922 în judeţul Tiraspol au fost lichi-
date 21 de colhozuri fictive’’272.
În contradicţie flagrantă cu realităţile, au fost elogiate realizările înregistrate de gos-
Moldavscaia oblastnaia partiinaia organizaţia v boribe za provedenie collectivizaţii seliscogo hoziaistva (1929 – 1932). Kişinev, 1963;
E. S. Smolievskii. Boriba moldavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii za politicescoie i organizaţionno-hoziaistvennogo ukreplenia col-
hozov Moldavscoi ASSR (1933 – 1937 gg.). Kişinev, 1963.
A se vedea: T. A. Karpenko, Perehod k politike licvidaţii kulacestva kak classa na osnove sploşnoi collectivizaţii v Moldavscoi ASSR. În:
271

„Uc. Zap. Kişinevsk. Ped. In-ta, 1955. Seria gumanit. nauk, t. IV; Z. M. Ivanova, Komnezamî Moldavscoi ASSR (1920 – 1930). Kişinev,
1970; M. C. Sîtnic, Kollectivizaţia seliscogo hoziaistva i formirovanie klassa colhoznogo krestianstva v Moldavii. Kişinev, Ştiinţa, 1976;
A. V. Repida, Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit.; C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia rekonstrukţia, op. cit. ş. a.
C. Stratievschi, Ei au fost primii. În: „Comunistul Moldovei”, 1969, nr. 6, p. 26; A. V. Repida, op. cit., p. 92.
272

56
podăriile colective după încheierea procesului de colectivizare273, ridicarea continuă a
nivelului material şi cultural al colhoznicilor, transformarea structurii sociale a ţărăni-
mii274, dezvoltarea industriei275.
În aceste lucrări, în spirit specific istoriografiei oficiale, este cercetat procesul recon-
strucţiei socialiste, dezvoltarea industriei şi agriculturii din RASS Moldovenească în anii
1924 – 1940. Se conţin date şi concluzii generale referitoare la pretinsele schimbări ra-
dicale economice şi sociale ce s-au produs în republică în urma stabilirii relaţiilor de
producţie socialiste. Sunt oglindite pe larg procesele de lărgire şi de înzestrare tehnică a
întreprinderilor meşteşugăreşti, existente în timpul acela, de transformare a acestora în
fabrici şi uzine, de construire a unor noi obiecte industriale, de creare a noi ramuri ale
industriei, de dezvoltare a clasei muncitoare, de ridicare a nivelului ei tehnic şi cultural.
Este analizat procesul colectivizării compacte şi lichidării „culăcimii ca clasă”, consolidă-
rii organizatorice, economice şi politice a colhozurilor, sporirea avuţiei lor obşteşti, dez-
voltarea spiritului activ al colhoznicilor în muncă şi pe tărâm obştesc. Transformările din
RASSM sunt cercetate în legătură cu cele din întreaga ţară, sunt reliefaţi factorii comuni,
ce uneau popoarele înfrăţite ale Uniunii Sovietice în lupta lor pentru socialism, interesele
şi căile comune, iar în consecinţă şi legităţile comune. Totodată au fost scoase în evidenţă
şi o serie de particularităţi, de aspecte specifice. Este subliniat ajutorul „enorm”, acordat
„norodului moldovenesc” de toate popoarele prietene din URSS, în mod deosebit de către
marele popor rus şi poporul ucrainean, în opera de construire a socialismului. Ajutorul
acesta, după cum se afirmă, a fost dezinteresat şi multilateral şi a jucat un rol hotărâtor în
toate transformările pe calea biruinţei socialismului.
În acelaşi mod au fost falsificate aspectele vieţii culturale care au demarat în RASSM,
încadrate în contextul realizării revoluţiei culturale ca parte componentă a planului le-
ninist de construire a socialismului276, favorizată de traducerea în practică a politicii
naţionale a partidului comunist şi constituirii statalităţii sovietice moldoveneşti, ca
premise indispensabile pentru făurirea unei noi culturi „naţională ca formă şi socialis-
tă prin conţinut” a poporului moldovenesc.
Astfel, se afirmă în mod declarativ că, „odată cu formarea statalităţii socialiste naţionale
moldoveneşti se creau premisele obiective pentru accelerarea proceselor revoluţiei cultu-
273
V. Kabanov, Stanovlenie i razvitie colhoznogo stroia v Moldavscoi SSR. În: „Voprosî istorii”, 1972, nr. 6; Stanovlenie i razvitie colhoz-
nogo stroia v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1971; Seliscoie hoziaistvo i krestianstvo Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1970; Istoria kollectivizaţii
seliscogo hoziaistva i ukreplenia colhozov Moldavii. Kişinev, 1967.
274
G. S. Entelis, Preobrazovanie soţialino-klassovoi structurî seliscogo naselenia. Kişinev, 1974; Istoria narodnogo hoziaistva
Moldavscoi SSR (1917 – 1958). Kişinev, 1974; C. V. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti în construcţia economică şi
culturlă în ajunul reunirii poporului moldovenesc. În: Din istoria mişcării revoluţionare, op. cit., pp. 177-198.
275
F. Fedotova, Ot rucinogo truda k maşinnoi industrii. Kişinev, 1955; N. A. Şcelokov, Razvitie promîşlennosti Moldavscoi SSR. Kişinev,
1963; M. M. Ursul, Conservnaia promîşlennosti Moldavscoi SSR. Kişinev, 1962; I. S. Șkorupeev, Pişcevaia promîşlennosti Moldavii.
Kişinev, 1966; A. V. Silkin, Legkaia industria Moldavii. Kişinev, 1968; B. A. Ţugalevici, M. P. Koroli, Razvitie konservnoi promîșlen-
nosti Moldavii za godî Sovetscoi vlasti. Kişinev, 1967; A. Gudâm, Dinamicinosti ekonomiki Moldavscoi ASSR. Kişinev, 1969; Industria
RSSM în plin avânt. Chişinău, 1973; L. Repida, P. Râbalco, Slăvita clasă muncitoare. Chişinău, 1973; V. I. Ţaranov, Po puti industria-
lizaţii (Osuşcestvlenie soţialisticescoi industrializaţii i dalineişee razvitie promîşlennosti Moldavscoi SSR). Kişinev, 1975; C. V. Stratie-
vschi, Soţialisticescaia rekonstrukţia i razvitie promîşlennosti i seliscogo hoziaistva MASSR (1926 – 1937 gg.). Kişinev, Ştiinţa, 1974; T.
Golenko, A. Gudîm, C. Cozub, Industrialinaia postupi Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1980; ş. a.
276
F. S. Omeliciuc, Razvitie soţialisticescoi kuliturî v Moldavscoi ASSR. Kişinev, Şcoala Sovietică, 1950; D. E. Şemiakov, Ia. S. Iaţenko,
Kuliturnaia revoliuţia v Sovetscoi Moldavii (1924 – 1967 gg.). Kişinev, 1969; Idem, Razvitie kuliturî i nauki v Moldavscoi SSR za 50
let. Kişinev, 1974; D. I. Antoniuk, Ştiinţa şi cultura Moldovei Sovietice. Chişinău, 1974; Idem, Dinamizm kuliturnogo stroitelistva v
Sovetscoi Moldavii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1984; Kuliturnoe stroitelistvo v Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1974; Z. M. Ivanova,
Kuliturnoe stroitelistvo v levoberejnoi Moldavii v pervîe godî Sovetscoi vlasti (koneţ 1917 – oktiabri 1924 g.). Kişinev, 1984; F. L. Kru-
liţkii, Radioveşcianie Sovetscoi Moldavii (Straniţî istorii. 1928 – 1941 gg.). Kişinev, 1979; ş.a.

57
rale în Moldova. În republică s-a statornicit sistemul de partid şi de stat de conducere a con-
strucţiei culturale, care, sprijinindu-se pe ajutorul şi colaborarea popoarelor ţării noastre,
a asigurat realizarea transformărilor radicale în viaţa spirituală a populaţiei republicii. Ac-
tivitatea cultural de masă şi ideinico-politică, educaţia comunistă a contribuit la formarea
ideologiei socialiste a oamenilor muncii, ridicarea nivelului lor ideinico-politic, dezvolta-
rea capacităţilor creatoare şi intereselor profesionale. Ea a jucat un rol enorm în educarea
militaro-patriotică şi internaţională a oamenilor muncii, formarea înaltelor sentimente de
datorie cetăţenească, urii faţă de duşmanii socialismului, solidarităţii cu oamenii muncii
din Basarabia în lupta lor pentru eliberarea şi reunirea ei cu Patria Sovietică”277.
Partidului Comunist i se atribuie rolul hotărâtor în ridicarea nivelului de studii al
oamenilor muncii, pe care „îi educa în spiritul patriotismului socialist şi al internaţio-
nalismului proletar, le dezvolta conştiinţa de clasă şi cea naţională. Drept urmare, au
luat naştere literatura şi arta sovietică moldovenească, care se dezvoltau cu succes, se
forma intelectualitatea de creaţie”. În „limba moldovenească” „erau traduse opere ale
clasicilor marxism-leninismului, ale scriitorilor ruşi, ucraineni, bieloruşi”. Toate aces-
tea ar fi jucat „un rol mare în crearea culturii, naţională prin formă şi socialistă prin
conţinut, a tuturor naţiilor, în întărirea prieteniei dintre popoarele ţării noastre”278.
Contrar realităţilor, se pretinde că în RASSM s-a format intelectualitatea naţională,
crescută din rândurile muncitorilor şi ţăranilor. A apărut şi s-a dezvoltat literatura so-
vietică şi cultura artistică. În conştiinţa maselor a biruit ideologia marxist-leninistă. A
avut loc democratizarea vieţii spirituale a societăţii. S-a format cultura moldovenească
naţională socialistă – parte componentă a culturii popoarelor URSS. Succesele revoluţi-
ei culturale au contribuit la creşterea activismului social-politic şi de muncă al oameni-
lor muncii, educării patriotismului sovietic şi internaţionalismului proletar, prieteniei
frăţeşti cu toate popoarele ţării. Realizările revoluţiei culturale în RASSM au devenit o
bază trainică pentru înfăptuirea revoluţiei culturale în raioanele din dreapta Nistrului
după eliberarea lor în 1940 de sub ocupaţia burghezo-românească”279.
Au fost elaborate monografii, studii, articole în care sunt tratate de pe poziţii ofi-
ciale, anumite aspecte, domenii ale culturii cum ar fi lichidarea analfabetismului 280,
pregătirea cadrelor281, învăţământul 282, ştiinţa 283, literatura 284, artele 285, instituţiile
Stroitelistvo soţialisticescoi kulturî v Moldavii 1917 – 1960 gg. Kişinev, Ştiinţa, 1987, p. 93.
277

A. V. Repida, op. cit., p. 202.

278

Stroitelistvo soţialisticescoi kuliturî, op. cit., pp. 93-94.

279

I. Ia. Gumeniuc, Iz istorii deiatelinosti Kommunisticeskoi partii po licvidaţii negramotnosti v Moldavscoi ASSR (1924 – 1932 gg.). În:
280

Iz istorii boribî KPSS za pobedu soţializma i kommunizma. M., 1979.

V. M. Mireniuk, Podgotovka cadrov srednei i vîsşei kvalifikaţiiv Moldavscoi ASSR (1926 – 1940 gg.). În: Kuliturnoie stroitelistvo v
281

Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1974.

D. Aksionov, Lupta bolşevicilor pentru înfăptuirea învăţământului deobşte în RSS Moldovenească. Chişinău, 1951; T. A. Craciun, Ocer-
282

ki istorii narodnogo obrazovania v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1950; Idem, Din istoria învăţământului norodnic în RSS Moldoveneşti.
Chişinău, 1951; Idem, Ocerki po istorii razvitia şcolî i pedagoghicescoi mîsli v Moldavii. Kişinev, 1969; O. G. Andrus, Ocerki istorii
şcol Bessarabii i Moldavscoi SSR pervoi polovinî XX veka. Kişinev, 1951.
O. Iu. Tarasov, Ocerki istorii organizaţii nauki v Sovetscoi Moldavii (1924 – 1961 gg.). Kişinev, 1980; A. Zavtur, Stanovlenie i razvitie
283

istoriko-partiinoi nauki v Moldavii. În: „Kommunist Moldavii”, 1975, nr. 3.

S. S. Cibotaru, Formirovanie soţialisticescogo realizma v moldavscoi literature. 1917 – 1941. M., 1974; Idem, Cântăreţi ai primelor
284

cincinale. Chişinău, 1974; Idem, Scriitorul şi timpul. Chişinău, 1979; M. Dolgan, Poezia sovietică moldovenească din anii 20 – 30.
Chişinău,1979; I. P. Racul, Articole şi studii literare. Chişinău, 1969; Ocerki istorii moldavscoi literaturî. M., 1963; Literatura sovietică
moldovenească. (Ocercuri). Chişinău, 1955; H. G. Corbu, Letopiseţ al timpului. Chişinău, 1982.
D. Prilepov, Moldavskii teatr. M., 1967; Iskusstvo Moldavii. Kişinev, 1967; V. Gherlac, D. Prilepov, Moldavskii gosudarstvennîi muzî-
285

calino-dramaticeskii teatr im. A. S. Puşkina. Kişinev, 1960; M. Livşiţ, L. Cezza, Izobrazitelinoie iskusstvo Moldavii. Ocerki. Kişinev,

58
cultural-educative 286, presa 287 ş. a.
Cu privire la ultimul aspect, au fost chiar iniţiate discuţii sterile referitoare la anul
când a apărut şi care trebuie considerat primul „ziar sovietic moldovenesc” sau „ziar
moldovenesc”. Referitor la acest subiect, unii considerau ziua de 1 mai 1924, când a fost
editat primul număr al ziarului „Plugarul Roş”288, calificat „primul ziar sovietic în limba
moldovenească”289, apreciat de unii şi „primul ziar naţional moldovenesc”290, contestat
prin afirmaţiile că apariţia presei în Moldova, datează încă din prima jumătate a secolului
al XIX-lea291.
Se aminteşte, în acest context, de ziarul „Izvestia Kişinevscogo Soveta rabocih i soldat-
skih deputatov”, apărut în anul 1917, considerat „pe bună dreptate primul ziar sovietic în
Moldova”292, de presa din fantomatica Republică Sovietică Socialistă Basarabeană, procla-
mată de bolşevici în 1919, ziarul „Bessarabskaia pravda”293, şi, de presa bolşevică editată
clandestin sau adusă în Basarabia după Marea Unire, „Bessarabskii kommunist”, „Bolşe-
vicul basarabean” ş. a.294, evident, ignorându-se ziarele cu adevărat naţionale, apărute în
perioada primei revoluţii ruse şi cele care au urmat, inclusiv „Cuvânt Moldovenesc” ş. a.
În mod unilateral şi denaturat sunt interpretate politica oficială, scopurile urmărite de
regimul stalinist în aşa domenii fundamentale ale culturii naţionale, precum problema
limbii, grafiei, moştenirii literare şi culturale.
Astfel, este recunoscut că dezvoltarea literaturii, ca „şi creşterea întregii culturi a po-
porului moldovenesc”, în anii’20 – 30, în mare parte, era reţinută de lipsa limbii con-
temporane literare „moldoveneşti unitare”. Elaborarea ei era încetinită, întâi de toate, de
interpretarea eronată a surselor şi căilor de îmbogăţire a „limbii literare moldoveneşti”.
Explicaţia este, însă că „aici s-a resimţit influenţa negativă a două curente naţionaliste,
în aceeaşi măsură ostile culturii sovietice. Reprezentanţii primului curent-românizatorii
– tindeau de a transpune pe baza sovietică limba română franţuzită de salon. La rândul
lor, „originaliştii” erau de părerea, precum că limba moldovenească trebuie să se îmbo-
găţească numai pe baza resurselor proprii, să nu admită împrumuturi din alte limbi. Cu
acest scop ei inventau cuvinte „originale”, care ulterior le introduceau forţat în fondul de
cuvinte, în limba literară295.
De asemenea, se mai afirmă că „în anii’20 – 30 o mare daună dezvoltării limbii lite-
rare moldoveneşti a constituit-o nu numai introducerea artificială a grafiei latine, dar
1958; Ocerki istorii izobrazitelinîh iskusstv Moldavii. Kişinev, 1967; M. Manuilov, Samodeiatelinoie iskusstvo Sovetscoi Moldavii. Ki-
şinev, 1960; A. Beilina, Puti razvitia sovetskoi muzîcalinoi kuliturî. Kişinev, 1974; D. Goliţov, M. Livşiţ, L. Toma, Hudojniki Moldavii.
Kiev, 1974; L. Ceza, L. Mirskaia, Velikie mastera iscusstv. Kişinev, 1961.
286
N. G. Mîndrescu, Deiatelinosti Moldavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii po rukovodstvu kuliturno-prosvetitelinîmi ucirejdeniami
MASSR (1924 – 1940). Avtoref. dis.....kand. istor. nauk. Kişinev, 1978.
287
V. S. Klobuţkii, Roli peciati MASSR v formiravanii moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, 1976; A. A. Ciubaşenco, Vsesoiuznaia
peciati o sozdanii Moldavscoi ASSR. În: „Kommunist Moldavii”, 1974, nr. 9; D. Coval, Letopiseţ al făurarilor. Chişinău, 1984.
288
Letopiseţul republicii (culegere de documente, schiţe, amintiri şi alte materiale despre istoria ziarului „Moldova Socialis-
tă” (1924 – 1974). Chişinău, 1974, pp. 6, 7; Polveka gazetnoi strokoi. Kişinev, 1975; Peciati Moldavscoi SSR. Statisticekie
materialî (1925 – 1960). Kişinev, 1962.
289
Ocerki istorii Kommunisticeskoi partii Moldavii. Kişinev, 1968, p. 120; Istoria Moldavscoi SSR, t. 2. Kişinev, 1968, p. 144.
290
A. Novac, I. Bardaş, Peciati MSSR. Kişinev, 1968, p. 13.
291
D. V. Coval, File din istoria presei moldoveneşti. Chişinău, 1972.
292
V. S. Klobuţkii, Gazete ce chemau la luptă. Chişinău, 1971, pp. 3-4.
293
Ibidem, p. 20.
294
V. S. Klobuţkii, Bolişevitskaia peciati Bessarabii (1918 – 1921 gg.). Kişinev, 1967, pp. 55-108.
295
I. Racul, Articole şi studii literare. Chişinău, 1969, p. 11.

59
şi ignorarea de către o bună parte a intelectualităţii RASS Moldoveneşti, în primul rând
a majorităţii scriitorilor, a moştenirii literaturii clasice a poporului moldovenesc. Aflân-
du-se sub influenţa concepţiilor nihiliste ale „proletcultiştilor”, unii scriitori din RASSM,
în special Lehtţer şi alţii, afirmau, că poporul moldovenesc (adică ţăranii şi muncitorii
moldoveni) n-a avut în trecut nici literatura, nici cultura sa”296.
Cu toate acestea, în mod exagerat se apreciază, că „în pofida unor neajunsuri, fireşti
pentru o literatură tânără în curs de dezvoltare, literatura sovietică moldovenească din
această perioadă, datorită grijii partidului, a făcut un pas considerabil înainte şi împreu-
nă cu toată literatura sovietică multinaţională a înregistrat succese mari”297.
În acelaşi timp, unele realizări, precum introducerea grafiei latine şi importanţa aces-
tui fenomen ca premisă a renaşterii culturii naţionale a românilor transnistreni, chiar
dacă a urmărit obiective politice, sunt apreciate exclusiv în termeni negativi. În mod in-
tenţionat se confundă cine au fost promotorii şi cine executorii acestui proces.
Istoricii sovietici, pornind de la deciziile organizaţiei regionale de partid despre inter-
zicerea grafiei latine, adoptate în anii 1937 – 1938, declarau că introducerea grafiei latine
în RASSM a fost înfăptuită de „naţionaliştii” şi „spionii moldo-români”, cu scopul de a-i
româniza pe moldovenii transnistreni şi de a-i rupe de la patria sovietică.
Conform aprecierilor lui A. M. Lazarev „În condiţiile RASSM de introducerea grafiei
latine s-au folosit cu abilitate românofilii burghezi camuflaţi, care şi-au propus drept
scop final ruperea RASS Moldoveneşti de Uniunea Sovietică şi „reunirea” ei cu „Româ-
nia Mare”298.
În acelaşi timp, după cum scria şi V. S. Klobuţkii: „Adepţii latinizării scrisului mol-
dovenesc afirmau că aceasta va conduce la crearea premiselor favorabile pentru răs-
pândirea ideilor revoluţionare peste hotarele RASSM. În realitate ea a fost numai la
îndemâna românofililor camuflaţi”299.
De asemenea, contrar realităţilor şi scopurilor politice urmărite de regimul bolşevic,
introducerea grafiei latine a fost calificată ca o „uneltire” şi o cedare în faţa „românizato-
rilor”, care nu a fost dictată de necesităţile obiective ale dezvoltării culturii naţionale şi a
fost promovată în detrimentul intereselor economice, politice şi culturale ale „poporului
moldovenesc”. Astfel, „românizatorii” sub lozinca luptei împotriva recidivelor politicii de
rusificare a ţarismului au reuşit să impună în 1932 legea despre trecerea scrisului de la
grafia slavă la cea latină, că „latinizarea a constituit o piedică în calea apropierii culturii
poporului moldovenesc cu cultura avansată a popoarelor slave”300.
În genere, introducerea grafiei latine ar fi „adus o mare daună dezvoltării culturii soci-
aliste a poporului moldovenesc”, iar „latinizarea scrisului moldovenesc conducea la ridi-
carea unei bariere artificiale între masele largi ale oamenilor muncii şi organele de presă,
reţinea dezvoltarea culturii, artei, crea piedici pe calea consolidării legăturilor culturale
ale poporului moldovenesc cu poporul rus, ucrainean şi alte popoare. Aceasta contrazi-
cea principiilor politicii naţionale leniniste”301.
Fără elucidarea cauzelor reale ale neajunsurilor şi consecinţelor introducerii grafiei
Ibidem, p. 10.
296

Ibidem, p. 30.
297

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 745.

298

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 38.

299

A. Grecul, op. cit., p. 81.

300

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 37.

301

60
latine, precum lipsa bazei materiale, a specialiştilor, termenul scurt şi, în mod special, sa-
botarea acestei acţiuni din partea organelor de partid şi sovietice, dar şi a unor realizări
înregistrate, se declara că latinizarea a condus la limitarea sferei de folosire a „limbii mol-
doveneşti”. Drept consecinţă, „în această perioadă în republică organele republicane şi
raionale ale puterii de stat au trecut la limba ucraineană, s-a redus numărul moldovenilor
în aparatul de stat, a tirajelor gazetelor şi a emisiunilor radio în limba maternă”302.
În acelaşi context se mai afirmă, că introducerea grafiei latine: „contrar graficii, fone-
ticii, morfologiei şi normelor literare ale limbii moldoveneşti statornicite istoriceşte” a
creat o atmosferă tensionată în procesul de lichidare a analfabetismului în Moldova, frâ-
nând ridicarea nivelului de instruire a „poporului moldovenesc” şi a condus la creşterea
numărului analfabeţilor, care nu cunoşteau grafia latină303.
Cu altă ocazie, A. Lazarev, încercând să explice contextul istoric al introducerii grafiei
latine recunoaşte, de exemplu, că cedarea în faţa „naţionaliştilor” a fost determinată de
specificul politicii lingvistice, promovată în anii 20 – 30 în URSS, când o serie de popoare
lipsite de alfabetul propriu, au acceptat grafia latină. La început, latinizarea scrisului a
jucat un rol pozitiv, a contribuit la ridicarea ştiinţei de carte, culturii popoarelor înapo-
iate. Însă, în cazul popoarelor care anterior au folosit alfabetul rusesc, impunerea grafiei
latine a constituit „o eroare”, „denaturare serioasă”, „de neiertat”304.
Un alt argument adus de acelaşi istoric, ţine de opinia eronată a „latinizatorilor” din
anii’ 30, care considerau alfabetul latin „alfabetul societăţii comuniste universale”, pre-
destinat a fi cel de bază pentru toate popoarele „în condiţiile viitoarei biruinţe a revolu-
ţiei mondiale”. Orice tentativă de a impune alfabetul rusesc sau a se opune introducerii
grafiei latine, era calificată de aceştia drept uneltire contrarevoluţionară305.
Este de remarcat că pretinsele realizări culturale din RASSM erau redate în contrast cu
situaţia „sumbră”, „decăderea” şi „românizarea” culturii din Basarabia.
În istoriografia sovietică procesele vieţii culturale din Basarabia interbelică au fost
interpretate, în mod tradiţional, prin prisma ideologiei comuniste, a conceptului despre
existenţa celor doua popoare–cel român şi „moldovenesc”. Lucrările scrise în acest spi-
rit dezaprobă orice realizare înregistrată în domeniul cultural. Au făcut exces de zel, în
acest sens, istoricii din RSS Moldovenească precum A. Lazarev, S. Brîseakin306, M. Sîtnik,
T. A Crăciun307 ş. a. Activitatea administraţiei româneşti în această sferă este apreciată
drept „reacţionară” şi calificată ca tentativă de „românizare” forţată a „moldovenilor”, de
„întunecare” a populaţiei ţinutului. Viaţa culturală era analizată prin prisma calapoade-
lor propagandistice de sorginte bolşevică, antiromânească. În aceste lucrări, autorii se
limitează doar la descrierea situaţiei culturii din punct de vedere politic, selectând în
acest scop materiale de arhivă rupte din contextul general. În viziunea lor, instituţiile de
învăţământ, artistice, culturale, presa, teatrul etc. erau utilizate în calitate de instrumente
de propagandă a politicii „burghezo-naţionaliste româneşti”.
Spre exemplu, în lucrarea semnată de T. A. Crăciun, într-un mod denaturat se afirmă:
„Cultura naţională a popoarelor din Basarabia peste tot era persecutată şi lichidată fără
A. Grecul, op. cit., p. 82.
302

Stroitelistvo soţialisticescoi kuliturî, op. cit., p. 55.

303

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., pp. 741-743.

304

Ibidem, p. 745.
305

S. K. Brîseakin., Kulitura Bessarabii. 1918 – 1940. Kişinev, 1978.

306

T. A. Craciun, Ocerki po istorii razvitia şcolî i pedagoghiceskoi mîsli v Moldavii. Kişinev, 1969.
307

61
milă. Românizarea cu forţa a atins culmea. Populaţiei i se interzicea să vorbească nu nu-
mai în limba rusă, ci şi în limba sa maternă. Toată activitatea imperialiştilor români era
îndreptată la distrugerea şcolii, instituţiilor culturale, a tot ce s-a creat în Basarabia din
timpul alipirii ei la Rusia”308. Un alt autor sovietic scrie: „Din primele zile de acaparare a
Basarabiei, ocupanţii români şi lepădăturile naţionaliste moldo-române şi-au pus sar-
cina – românizarea deplină a şcolii Basarabiei şi dezrădăcinarea limbii ruse şi a culturii
ruse”309. Pe acest contrast, T. Crăciun afirmă: „către aniversarea a 15-a RASSM s-a trans-
format într-o republică a ştiinţei de carte generale”310, chiar dacă un alt istoric declară, că
deja „către 1934 Moldova a devenit o republică a ştiinţei de carte compacte”311.
Unii istorici, în mod aberant scriu că „lupta de clasă” s-a desfăşurat şi în domeniul
construcţiei culturale, iar „dezbinarea forţată a poporului moldovenesc în urma co-
tropirii Basarabiei de către România în 1918, a influenţat negativ construcţia culturii
naţionale în RASSM”312.
În perioada sovietică, conjunctura politică a lăsat amprente adânci în istoriografia
presei şi literaturii basarabene interbelice. Astfel, s-a creat o imagine deformată asu-
pra procesului artistic din perioada anilor 1918 – 1940, când Basarabia a fost parte
integrantă a statului român. În primul rând, majoritatea publicaţiilor şi a operelor scri-
itorilor basarabeni au fost interzise şi date uitării. În cel mai bun caz, compartimentul
„Publicistica şi literatura” era tratat la general, prin prisma postulatelor de clasă ale
„tabloului dramatic al dominaţiei moşierilor şi capitaliştilor”, „creşterea spiritului re-
voluţionar”, „de la estetica urâtului la estetica revoltei”. În consecinţă, sunt evidenţiate
şi analizate doar acele opere ale scriitorilor consideraţi progresişti, a căror preocupare
primordială, după părerea autorilor, o constituia „apărarea tradiţiilor democratice şi
umaniste ale culturii şi literaturii”, ignorându-se concomitent personalităţi de valoare
ale vieţii publicistice şi literare din Basarabia interbelică. S-au evidenţiat în acest sens
criticii literari şi istoricii din RSS Moldovenească S. Cibotaru, S. Brîseakin, M. Sîtnic, A.
M. Lazarev, ş. a. care au denaturat şi falsificat într-o formă categorică realizările culturii
naţionale din această perioadă313.
Cu referinţă la situaţia literaturii, contrar adevărului istoric, în lucrările autorilor ci-
taţi se declară: „În mod dezastruos s-a răsfrânt politica colonială şi de românizare a ocu-
panţilor asupra literaturii şi artei Basarabiei”, că „poporului moldovenesc îi era străină
ideologia românismului cu miturile ei despre rolul eliberator şi misiunea civilizatoare a
României regale în Basarabia ocupată”314.
Procesul de formare şi evoluţie a RASSM a fost descris de pe poziţii oficiale şi în lu-
crări cu caracter general315. De asemenea, au fost editate culegeri de informaţii statisti-
308
Ibidem, p. 220.
309
O. G. Andrus, Ocerki po istorii razvitia şkol Bessarabii i Moldavscoi SSR pervoi polovinî XX veka. Kişinev, 1951, p. 124.
310
T. A. Craciun, Ocerki, op. cit., p. 217.
D. Aksionov, Lupta bolşevicilor, op. cit., p. 95.
311

312
A se vedea: A. Grecul, Formirovanie i razvitie moldavscoi soţialisticescoi naţii, op. cit., pp. 83-86.
313
A se vedea: Istoria literaturii moldoveneşti, Vol. 3, partea 1 (red. M. Dolgan). Chişinău, 1991; Împotriva falsificatorilor burghezi ai
istoriei şi culturii poporului moldovenesc. Chişinău, 1974; Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre,
(Coord. V. I. Ţaranov). Chişinău, 1997; Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii. 1917 – 1960 g.g. (red. D. I. Antoniuk). Kişinev,
1987; Istoria Moldavscoi SSR, op. cit. Kişinev, 1982; V. Klobuţkii, Gazetele ce cheamă la luptă. Chişinău, 1971; A. M. Lazarev, Molda-
vscaia sovetscaia gosudarsvennosti, op. cit.
314
Ibidem.
315
Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii. Izd. 2-e, ispr. i dop. Kişinev, 1968; Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii,

62
ce316, documente, selectate riguros, despre construcţia sovietică de stat în raioanele din
stânga Nistrului317, formarea şi evoluţia RASSM318, crearea şi consolidarea organizaţiei de
partid319, a comsomolului320 şi controlului norodnic321, colectivizarea agriculturii şi dez-
voltarea orânduirii colhoznice322, actele şi normele de drept emise de organele de stat323,
industrializarea şi dezvoltarea clasei muncitoare324, cultură325.
Viziunea de ansamblu şi concepţiile istoriografiei sovietice moldoveneşti, „fondată pe
metodologia marxist-leninistă”, inclusiv asupra problemelor legate de formarea şi evolu-
ţia RASSM, au fost analizate şi expuse în mai multe articole326, studii de sinteză de diferită
calitate ale reprezentanţilor acestei ştiinţe din RSS Moldovenească. Printre primele de
acest gen, cartea istoricilor oficiali, Ia. S. Grosul şi N. A. Mohov, avea ca obiectiv de a da „o
ripostă naţionaliştilor burghezi şi falsificatorilor istoriei”327, precum şi lucrări cu caracter
istoriografic despre istoria agrară328.
Către aniversarea a 60-a de la crearea RASS Moldoveneşti a fost editată o altă monografie
colectivă, autorii căreia în baza „concepţiei marxist-leniniste” analizează, în mod special, is-
toriografia legăturilor şi prieteniei multiseculare dintre poporul moldovenesc şi alte popoare
izd. 3-e, pererab. i dop. Kişinev, 1981; Ocerki istorii komsomola Moldavii. Kişinev, 1980; Istoria Moldavscoi SSR, izd. 2-e pererab. i
dop. T. II. Kişinev, 1968; Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen do naşih dnei. Kişinev, 1982; Istoria narodnogo hoziastva Molda-
vscoi SSR (1917 – 1958). Kişinev, 1974.
316
Sovetscaia Moldavia za 40 let. Statisticeskii sbornik. Kişinev, 1964.
317
Sovetscoie stroitelistvo v levoberejnîh raionah Moldavii. (1921 – 1924 gg.). Sb. dok. i materialov. Kişinev, 1977.
318
25 ani ai Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Chişinău, 1949; Nacialo bolişogo puti. Sb. dokumentov i materialov k 40-letiiu
obrazovania MSSR i sozdania Kompartii Moldavii. Kişinev, 1964; Lenin nam puti ozaril. Sb. dokumentov. Kişinev, 1970; Formarea RSS
Moldoveneşti şi crearea Partidului Comunist al Moldovei. Culegere de documente şi materiale. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1986;
319
Rost i organizaţionnoie ukreplenie Kommunisticeskoi partii Moldavii 1924 – 1974. Sb. dokumentov i materialov. Kişinev, 1974; Letopisi
vajneişih sobîtii istorii Kommunisticeskoi partii Moldavii. Kişinev, 1976.
320
Komsomol Moldavii v dokumentah i materialah (1918 – 1941 gg.). Kişinev, 1971.
321
Leninskii narodnîi kontroli v Moldavscoi SSR. Sb. dokumentov i materialov (1924 – 1969 gg.). Kişinev, 1970.
322
Soţialisticescoie pereustroistvo seliscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR (1920 – 1937 gg.). Dokumentî i materialî. Kişinev, 1964.
323
Gosudarstvenno-pravovîe aktî Moldavscoi SSR (1924 – 1940 gg.). Kişinev, 1963.
324
Soţialisticescaia industrializaţia i razvitie rabocego klassa Sovetscoi Moldavii (1926 – 1958 gg.). Sb. dokumentov i materialov. Kişinev,
1970.
325
Kulitura Moldavii za godî Sovetscoi vlasti. Sb. dok. v 4-h t., t. 1, Razvitie kuliturî v Moldavscoi ASSR, ciasti 1, 2. Kişinev, 1975, 1976.
326
Ia. S. Grosul, B. C. Vizer, L. E. Repida, K. V. Stratievskii, Itoghi i zadaci issledovania problem soţialisticescogo i kommunisticescogo
stroitelistva v Moldavscoi SSR. În: „Istoria SSSR”, 1975, nr. 1; L. E. Repida, A. F. Voronina, Ob osveşcenii v istoriceskoi literature roli
rabocego klassa v kuliturnom stroitelistve. În: Kuliturnoie stroitelistvo v Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1974; S. Ia. Afteniuk, Issledovanie
istorii kollektivizaţii i ukreplenia kolhozov Moldavscoi SSR. În: Istoria kollektivizaţii seliskogo hoziaistva i ukreplenia kolhozov Molda-
vii. Materialî naucinoi sessii. Kişinev, 1967; M. K. Sîtnik, K voprosu o naciale, dinamike i zaverşenii sploşnoi kollektiizaţii krestianskih
hoziaistv v Moldavscoi ASSR. În: „Ucenîe zapiski Kişinevscogo universiteta”, 1968, t. 89; Ia. S. Grosul, B. C. Vizer, V. I. Jukov ş. a.,
Problemî agrarnoi istorii Moldavii v sovremennoi istoriografii. În: Seliskoie hoziastvo i krestianstvo SSSR v sovremennoi sovetskoi
istoriografii. Materialî XVI sessii simpoziuma po izuceniu problem agrarnoi istorii. Kişinev, 1977; V. V. Kabanov, Sovremennaia istori-
ografia soţialisticeskogo preobrazovania krestianskih hoziastv Pribaltiki, zapadnîh oblastei Ukrainî, Belorussii i Moldavii. În: Seliskoie
hoziastvo i krestianstvo SSSR v sovremennoi sovetskoi istoriografii. Materialî XVI sessii simpoziuma po izuceniu problem agrarnoi
istorii. Kişinev, 1977; M. K. Sîtnik, Osveşcenie osnovnîh problem agrarnoi istorii Sovetscoi Moldavii v sovremennoi istoriografii.
În: Soţialisticeskoie i kommunisticeskoie stroitelistvo v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1978; S. K. Brîseakin, N. B. Petrovscaia, Nekotorîe
voprosî istoriografii kuliturnogo stroitelistva v Moldavscoi SSR. În: Ravnaia sredi ravnîh. Kişinev, 1970; Idem, Izucenie istorii kuliturî
Sovetscoi Moldavii. În: Istoriceskaia nauka Sovetscoi Moldavii, op. cit.; V. Mireniuk, Ob istoriografii kuliturnogo stroitelistva v MASSR.
În: „Kommunist Moldavii”, 1973, nr. 1; Idem, Osveşcenie v trudah sovetskih istorikov deiatelinosti oblastnoi partiinoi organizaţii po
kuliturnomu stroitelistvu v MASSR (1924 – 1940). În: Voprosî istorii Kompartii Moldavii. XXIV siezd KPSS i istoriko-partiinaia nauka v
Moldavii, T. 1. Kişinev, 1973; S. Ia. Afteniuk, Sostoianie i zadaci issledovania istorii razvitia soţialisticeskoi kuliturî Moldavii. În: Velikii
Oktiabri i rasţvet soţialisticeskoi kuliturî Moldavii. Kişinev, 1977.
327
Ia. S. Grosul, N. A. Mohov,. Istoriceskaia nauka Moldavskoi SSR. Moskva, Nauka, 1970, p. 2; Ia. S. Grosul, Trudî po istorii Moldavii.
Kişinev, 1982.
328
Seliskoie hoziastvo i krestianstvo SSSR v sovremennoi sovetskoi istoriografii. Kişinev, 1977.

63
ale Uniunii Sovietice, importanţei progresiste a alipirii Basarabiei şi dezvoltării ascendente a
ţinutului în cadrul Rusiei, luptei pentru puterea sovietică, aspectelor principale ale construc-
ţiei socialiste în republică329.
Marcată de experienţa dureroasă a comunismului şi a sovietizării, care s-a caracteri-
zat prin instaurarea monopolului partidului-stat asupra producţiei istorice şi limitarea
definitivă a liberei expresiuni, ştiinţa istorică din RSSM, periferie a imperiului sovietic, în
exces de zel a transpus directivele politice şi ideologice ale PCUS. Docilitatea istoriogra-
fiei moldoveneşti faţă de sistem s-a exprimat prin lucrări propagandistice, în care eveni-
mentele şi faptele istorice erau transpuse şi modelate după cerinţele centrului imperial.
În aprecierea istoricului Ch. King: „istoriografia sovietică era destinată justificării ane-
xării ilegale a teritoriilor româneşti în 1940 şi inducerii unei amnezii colective printre
moldoveni în legătură cu adevărata lor cultură şi identitate naţională”330.
Astfel, adepţii fostei istoriografii, în ansamblu, cât şi în cazul problemelor legate de
RASSM, îşi vedeau comanda şi misiunea socială în falsificarea deliberată a anexării în
1812 a Basarabiei de către Rusia ţaristă, nerecunoaşterea actului Unirii din 27 martie
1918, pentru justificarea pretenţiilor ruso/ucrainene-sovietice asupra Basarabiei din
perioada interbelică şi a celor două anexări din 1940 şi 1944, a experimentului diabolic
al regimului comunist în vederea rusificării Basarabiei şi nimicirii conştiinţei naţionale
a românilor moldoveni, ca parte inalienabilă a entităţii româneşti.
Obsesia regimului comunist pentru istoria „poporului moldovenesc” reflecta, pe de o
parte, criza de legitimitate a Uniunii Sovietice asupra Basarabiei, pe de altă parte, avea
drept obiectiv să argumenteze, prin elaborarea unor diversiuni cu caracter politico-ideo-
logic şi istoric, drepturile ţariste şi sovietice asupra ţinutului dintre Nistru şi Prut.
Dacă în cazul altor republici sovietice, scrierea istoriei era axată preponderent pe elo-
gierea „relaţiilor de prietenie cu marele frate rus” sau vehicularea ideii despre neîncetata
„luptă de clasă” în trecut, care a condus la biruinţa revoluţiei bolşevice, ca un început de
nouă eră istorică, în RSS Moldovenească, ştiinţa istorică, pe lângă aceste direcţii, a avut ca
obiectiv major fundamentarea conceptului de „popor moldovenesc”, cu un evident mesaj
antiromânesc, românofob. Această teorie falsă tindea să legifereze o nouă realitate soci-
ală şi politică a „statalităţii sovietice socialiste moldoveneşti”, bazele căruia au fost puse
în anii 1917 – 1924.
Este arhicunoscut, că problema identităţii populaţiei băştinaşe din teritoriul de pe
ambele maluri ale Nistrului există din anul 1812, însă, anume începând cu perioada in-
terbelică, românilor moldoveni, în mod special, li s-a cultivat şi imprimat în conştiinţă
nu numai imaginea utopică a societăţii „noi”, comuniste, dar şi apartenenţa la o etnitate
distinctă, cea „moldovenească”, o parte componentă a „comunităţii istorice superioare –
poporul sovietic”.
Astfel, istoriografia sovietică cu referinţă la procesul de formare şi evoluţie a RASSM
a avut ca obiectiv major să argumenteze existenţa separată a „poporului moldovenesc”
prin conceptul de „stat-naţiune” şi să justifice în acest mod anexarea Basarabiei.
Pentru atingerea acestui obiectiv, practic, au fost falsificate şi denaturate sau tratate
în mod unilateral majoritatea aspectelor legate de acest proces. În primul rând, s-a pus
accentul pe elogierea politicii naţionale a partidului bolşevic şi pretinselor realizări în-
Istoriceskaia nauka Sovetskoi Moldavii, (otv. red. V. I. Ţaranov). Kişinev, Ştiinţa, 1984.
329

Ch. King, Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Arc, 2002.
330

64
registrate de „poporul moldovenesc” în toate sferele vieţii sociale, în contrast cu situaţia
din Basarabia românească.
De asemenea, au fost eludate o serie de probleme esenţiale, precum obiectivele ex-
pansioniste ale formării RASSM, caracterul forţat al colectivizării gospodăriilor ţărăneşti,
foametea groaznică, refugierea în masă a transnistrenilor peste Nistru în România.
În abordarea fenomenelor legate de politica de „moldovenizare” şi „indigenizare”, in-
troducerea grafiei latine au fost camuflate obiectivele reale, care vizau, în mod expres,
reanexarea Basarabiei.
O temă tabu a constituit-o represiunile de la începutul anilor 30 şi Marea Teroare din
anii 1937 – 1938.
Total oportunistă, sub presiunea regimului de ocupaţie, istoriografia din RSSM a deve-
nit un instrument efectiv de modelare ideologică a societăţii. Consecinţele acestei mode-
lări, prin „moştenire” si impactul politicii de rusificare şi de deznaţionalizare promovată
de regimul comunist, din păcate, mai dăinuie şi astăzi în mentalitatea unor concetăţeni
de-ai noştri, iar postulatele promovate de istoriografia sovietică sunt susţinute de un
anumit gen de politicieni şi istorici-ostatici ai vechii ideologii şi servili intereselor Mos-
covei, adevăraţi mercenari în perpetuarea spiritului propagandistic de sorginte sovietică.
Politica lui M. Gorbaciov de primenire a societăţii sovietice a favorizat o declanşare a
unor mari dezbateri publice cu privire la problemele acestei societăţi şi căile de soluţio-
nare a acestora. Într-o regiune naţională, ale cărei valori originale erau neglijate sau chiar
contestate de regimul de ocupaţie, era firesc ca principalele subiecte de dezbatere să fie
istoria şi limba populaţiei majoritare, a moldovenilor, mai bine zis tratarea lor corectă.
În condiţiile restructurării, democratizării, pluralismului de idei şi politic, în Republi-
ca Moldova, noul demers istoriografic s-a materializat prin apariţia de numeroase studii
şi lucrări de certă valoare, consacrate elucidării momentelor cruciale ale istoriei tragice a
românilor basarabeni şi reafirmării adevărului istoric.
„Revolta istoriografică” a savanţilor moldoveni, de la sfârşitul anilor ’80 – începutul
anilor ’90 ai secolului trecut, a fost orientată prioritar spre lichidarea „petelor albe”, abor-
darea temelor tabu, interzise sau ignorate până atunci în cadrul cercetărilor istoriogra-
fiei oficiale, precum anexarea ţaristă a teritoriului dintre Prut şi Nistru, unirea Basara-
biei cu România, consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop, politica fiscală stalinistă şi
foametea organizată, represiunile şi deportările, colectivizarea forţată a gospodăriilor
ţărăneşti.
De asemenea, pe fundalul restructurării gorbacioviste, în Republica Moldova, se între-
prinde o primă tentativă în lichidarea „petelor albe”, reevaluarea şi rescrierea subiectelor
legate de istoria RASSM, anterior falsificate ori eludate de istoriografia sovietică moldo-
venească. Eforturile istoricilor şi publiciştilor s-au axat preponderent pe elucidarea eve-
nimentelor ce ţin de represiunile din anii 1937 – 1938, precum şi alte aspecte ale formă-
rii şi evoluţiei republicii autonome din stânga Nistrului331. Drept exemplu de depăşire a
331
M. Sîtnic, Reabilitaţia istorii. Kak otrazilisi repressii 1937 – 1938 gg. v MASSR. În: „Narodnoie obrazovanie”, 1988, nr. 44; I. Moiseev,
Boli pamiati: o repressiah 1937 g. v Moldavii. În: „Narodnoie obrazovanie”, 1988, nr. 59; N. Movileanu, Jertvî stalinscogo terrora. În:
„Tribuna”, 1988, nr. 11, pp. 32-36; Idem, Repressii 30 – 40 godov v Moldavii. În: „Straniţî istorii Sovetscoi Moldavii. Ucebnoie izdanie v
2-h ciastiah”. Kişinev, 1990, pp. 84-102; Idem, Sledovati pravde istorii. În: „Vosstanavlivaia pravdu istorii”. Sb. statei. Kişinev, Cartea
Moldovenească, 1989, pp. 5-29; N. Movileanu, A. Moraru, Condamnat la moarte. În: „Nistru”, Chişinău, 1989, nr. 2; Idem, Calvarul sau
pagini inedite din viaţa lui T. Malai. În: „Nistru”, 1989, nr. 1; Idem, Destine: D.Milev. În: „Nistru”, 1989, nr. 6; L. Repida, A. Roman, E.
P. Voronovici. În: „Tribuna”, 1988, nr. 11, pp. 37-40; F. Iaşcenco, „Soverşenno secretno”. În: „Tribuna”, 1988, nr. 24; C. Stratievschi,
Jertvî stalinizma v MASSR v 1933 – 1937 gg. În: „Tribuna”, 1989, nr. 4; E. Floca, V te tridţatîie godî (o kommunistah respublicanscoi

65
stereotipurilor vechii istoriografii poate servi cazul aprecierii hotărârii Biroului Politic al
CC al PC (b) din toată Uniunea, din 29 iulie 1924, în care se declara expres scopul creării
RASSM „înainte de toate, din considerente politice”, istoricul C. Stratievschi propunând
următoarea formulă de interpretare „ca o necesitate şi posibilitate de eliberare în viitor a
Basarabiei şi de transformare a Republicii autonome în republică unională”332.
Totuşi, chiar dacă, în cele peste două decenii de independenţă în Republica Moldo-
va prin diverse căi s-a făcut foarte mult pentru revenirea la valorile autentice naţionale
româneşti, problema autoidentificării naţionale a populaţiei băştinaşe rămâne a fi una
actuală, societatea moldovenească fiind încă măcinată de contradicţii identitare. Această
situaţie este determinată, atât de evoluţia anterioară a teritoriului dintre Nistru şi Prut,
cât şi de perpetuarea reminiscenţelor trecutului în conştiinţa multor compatrioţi, între-
ţinute din anumite interese de o parte din elita politică autohtonă, precum şi de ingerinţa
din exterior a factorului rusesc, pentru a menţine Republica Moldova în sfera de interese
geopolitice a fostei metropole.
Aceiaşi concluzie se poate formula şi în cazul evoluţiei post sovietice a istoriografiei
moldoveneşti. În funcţie de modul cum interpretează trecutul, de conţinutul şi discursul
identitar-naţional, în funcţie de care este influenţa politicului asupra breslei, istoricii
din Republica Moldova s-au divizat în două tabere. Cea mai mare parte, istoricii „refor-
mişti” din partida naţională, scăpaţi de cenzură, în baza documentelor epocii studiate,
a memoriei colective, demistificând şi regândind trecutul, au reuşit să recupereze şi să
restituie adevărul ştiinţific–identitatea românească a moldovenilor de la Est de Prut.
Opusă antagonic acestui curent „proromânesc”, gruparea „moldovenistă” a adoptat în
discursul istoric conceptul de „stat – naţiune”, lozinca „patriotismului moldovenesc”,
care nu sunt altceva decât reanimarea la sfârşitul secolului XX – încep. sec XXI a tezei
bolşevice a „moldovenismului primitiv”. Preluând resorturile ideologice ale proiectului
moldovenist, această grupare este succesoarea de drept a istoriografiei sovietice mol-
doveneşti.
O grupare specifică, în contextul disputelor legate de formarea şi evoluţia RASSM, apă-
rută după 1991, este reprezentată de istoricii din autoproclamata RMN. Din considerente
politice, şoviniste, ei tind să singularizeze istoria acestui spaţiu, decupând-o de restul
neamului românesc şi s-o integreze într-un cadru istoric pan rusesc, ca un teritoriu slav
străvechi, revenit pe drept Rusiei după 1791.
I. În ultimele trei decenii, graţie deschiderilor produse: pluralismul de opinii, acce-
sul la documentele secrete, reeditarea studiilor interzise de regimul comunist, în is-
toriografia naţională din Republica Moldova, au apărut mai multe monografii, studii,
articole, culegeri de documente de certă valoare, consacrate elucidării evenimentelor
cruciale ale unei contradictorii şi adeseori tragice istorii a românilor transnistreni în
care este denunţată cultivarea unei identităţi moldoveneşti independente în perioada
sovietică ca un exerciţiu constant de deznaţionalizare stalinistă.
Analiza obiectivă și complexă a problemelor abordate, bazată pe o bogată sursă docu-
mentară inedită, a permis autorilor să caracterizeze și să evidențieze obiectivele expan-
sioniste ale Uniunii Sovietice în acest proces, legătura directă dintre formarea RASSM
partorganizaţii-jertvah stalinskih repressii). În: „Kommunist Moldavii”, 1990, nr. 3, pp. 87-93; N. Babilunga N., Prigovorennîi k zab-
veniu. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, Chişinău, 1990, nr.4; M. Jabokriţkii, Zapiski cekista. În: „Moldova i mir”, 1991, nr. 7-11; V.
Smelîh, 1937-îi ne zakoncilsia v tridţati sedimom. În: „Moldova i mir”, 1991, nr. 10-11.
C. Stratievschi, Componenţa naţională a RASSM. În: „Tribuna”, 1988, nr. 23, p. 40.
332

66
ca proiect politic şi „problema basarabeană”, contextul istoric, iniţiatorii, etapele creării
RASSM, problema identitară, evoluţia ei social-economică, instituirea organelor de partid
şi de stat de tip stalinist, statutul acestei entități statale autonome în cadrul RSS Ucraine-
ne, situaţia politică şi etnoculturală, politica bolşevică de „moldovenizare” şi „indigeniza-
re”, organizarea administrativ-teritorială, schimbările intervenite în numărul şi compo-
nenţa naţională a populaţiei, colectivizarea forţată, deportările şi foametea organizată de
la începutul anilor 1930, introducerea şi interzicerea grafiei latine, campania împotriva
„naţionalismului burghez moldovenesc” de la începutul anilor’30, „Marea Teroare” din
URSS în RASS Moldovenească din anii 1937 – 1938, consecinţele procesului de rusificare,
deznaţionalizare şi comunizare a RASSM prin cultură, învăţământ, politica de cadre, rea-
lizat sub pretinsa şi faimoasa lozincă comunist – bolşevică a autodeterminării naţionale
prin metode represive, cu finalitatea creării unei noi identităţi sociale şi naţionale, antre-
narea femeilor în viaţa social-economică, politică şi culturală, politica de creare şi soarta
intelectualităţii naţionale, soarta RASSM etc.
O contribuţie deosebit de valoroasă la cercetarea problemelor legate de formarea și
evoluția RASSM, în special a celor de ordin politic, etnocultural și identitar, precum și ela-
borarea tezelor moldovenismului, anularea memoriei şi identităţii naţionale a românilor
din stânga Nistrului, îl aduce istoricul Gh. E. Cojocaru333. Dincolo de valoarea documen-
tară incontestabilă, lucrările istoricului conţin şi o considerabilă contribuţie, propriu–zis
academică, la clarificarea esenţei disputei identitare în care s-a împotmolit societatea
actuală moldovenească.
În baza documentelor din arhivele din Federaţia Rusă, Ucraina, România, se recon-
stituie originile fenomenului atestat în istoriografie sub numele de „moldovenism”. Se
urmăreşte începutul traseului istoric al acestui fenomen controversat, sursele şi originea
lui, condiţiile în care au fost puse bazele proiectului, aplicarea lui în practică, efectele,
precum şi impactul asupra conştiinţei românilor de la Est de Prut. Lucrarea este însoţită
de o colecţie de documente, în mare parte inedite, care au surprins în amănunte proiectul
bolşevic-kominternist de făurire a unei noi limbi literare şi de clădire a unei noi „naţiuni”,
plecând prioritar de la interesele de natură ideologică, (geo)politică, expansionistă334.
Definind natura „moldovenismului”, consecinţele lui, cercetătorul conchide: „Prin ca-
racterul său pretins paradigmatic „moldovenismul” îşi renegă rădăcinile identitare româ-
neşti şi exacerbează o ideologie a exclusivismului etnocultural, rudimentar şi agresiv” şi
ca „factură ideologică, el a condus prin efectele sale nocive de-a dreptul la o criză identi-
tară, generatoare de convulsii, tensiuni, antrenând societatea într-o mişcare pe un cerc
vicios, lipsită de orizont”335. În ansamblu, „moldovenismul” se rotunjea ca și fenomen al
practicilor totalitare de construcție etnoculturală, menit să contribuie la fundamenta-
rea tezei despre existența „națiunii moldovenești”, deosebită de cea română336, deoarece,
odată cu formarea Republicii Moldovenești se va pretinde și existența unui „popor” apar-
te „moldovenesc”, purtător al acestei statalități337. Problema identității românilor din en-
clava autonomă Moldovenească din cadrul Ucrainei Sovietice, este examinată în detalii,
333
Gh. E. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”. Studiu şi documente. Chişinău, Editura Civitas, 2009; Idem, Noi docu-
mente revelatoare despre formarea RASSM. În: „Destin Românesc”, 2009, nr. 3, pp. 132-142.
334
Gh. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”, op. cit., pp.7-8.
335
Ibidem, p. 7.
336
A se vedea: ibidem, pp. 83, 65, 74.
337
Ibidem, p. 28.

67
prin efortul de mistificare stalinistă-kominternistă, a rădăcinilor lor istorice în baza unei
„teorii” preconcepute privind existența în spațiul aferent celor două maluri ale Nistrului
a unei „națiuni” moldovenești distincte de cea romană, vorbitoare a unei „limbi” moldo-
venești și purtătoare a unei culturi, la fel, deosebite de cea română.
De asemenea, după cum se apreciază, formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea
condițiile necesare delimitării unui asemenea tip de entitate, a fost un episod forțat ex-
clusiv pe raționamente politice și expansioniste, să justifice pretențiile sovietice de recâș-
tigare a Basarabiei de la România și, în același timp, să contribuie la extinderea revoluției
mondiale338. În acest context, cerința refacerii unității „poporului moldovenesc” de la Nis-
tru, divizat din cauza „burgheziei române”, în cadrul RASSM și a Țării Sovietelor, va de-
veni de acum încolo, un laitmotiv al propagandei comuniste și un obiectiv strategic asu-
mat plenar339. Valoarea științifică a volumului rezidă în înlesnirea înţelegerii conceptului
identitar de moldovenism şi de naţiune moldovenească, realizat sub pretinsa şi faimoasa
lozincă comunist-bolşevică a autodeterminării naţionale prin metode represive, de rusi-
ficare şi deznaţionalizare cu finalitatea creării unei noi identităţi sociale şi naţionale.
Formarea RASSM în contextul confruntărilor sovieto-române la negocierile de la Vie-
na, ca modalitate de presiune asupra delegației române, este analizată într-o altă lucrare
a istoricului340. Aşa cum se remarcă, pe parcursul pregătirii conferinţei de la Viena, două
noi lozinci propagate în presa sovietică atrăgeau atenţia autorităţilor române: cerinţa
plebiscitului în Basarabia şi cea a formării unei „republici sovietice moldoveneşti” pe
malurile Nistrului. Astfel, în contextul confruntărilor la negocierile de la Viena, cerinţa
subversivă a plebiscitului avansată de reprezentanţii URSS s-a dovedit a fi piatra de hotar
dintre cele două delegaţii, provocând, în consecinţă, eşecul conferinţei şi întârziind, cu un
deceniu, stabilirea raporturilor diplomatice bilaterale341.
Şi, cealaltă lozincă, a formării unei „republici sovietice moldoveneşti” pe ambele ma-
luri ale Nistrului, era într-o legătură directă cu pregătirile conferinţei sovieto-române,
derivând din temerile unor cercuri influente din mediul comandamentului Armatei Roşii
şi Cominternului precum că Basarabia ar putea fi „cedată” României. Mai mult, prin ide-
ea decupării unei entităţi moldoveneşti cu Basarabia ca parte componentă se urmărea
zădărnicirea oricăror intenţii de a se ajunge la vreo înţelegere cu România în litigiul ba-
sarabean. În consecinţă, eşecul conferinţei de la Viena dădea câştig de cauză proiectului
acestei „republici”, prin care pretenţiile sovietice asupra Basarabiei româneşti erau ex-
primate deschis342.
În lucrarea fundamentală a istoricului Gh. Cojocaru343, „problema basarabeană” şi for-
marea RASSM sunt abordate din perspectiva celor două dimensiuni ale temei: crearea
şi destrămarea URSS. Studiul se înscrie în categoria lucrărilor de referinţă cu caracter
teoretic ale istoriografiei basarabene, care propune cititorului cele mai valoroase idei
selectate din bogata literatură consacrată stalinismului şi politicii naţionale a PCUS.
Un aport deosebit la elucidarea originilor „moldovenismului” sovietic şi a politicilor
identitare ale URSS în RASSM şi RSSM în anii 1924 şi 1991, îl reprezintă cercetările istori-
Ibidem, p. 27.
338

Ibidem.
339

A se vedea: Gh. Cojocaru, Disputa sovieto-română de la Viena 27 martie – 2 aprilie 1924. Chişinău, Litera, 2018.
340

Ibidem, p. 8.
341

Ibidem.
342

Idem, Tratatul de Uniune Sovietică. Chişinău, Editura Civitas, 2005.

343

68
cului O. Ţîcu. Cu referinţă la „moldovenismul” sovietic se conchide, pe bună dreptate, că
acesta a fost „o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea
unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia româ-
nească din RSS Moldovenească şi cea din restul României”344. De asemenea se apreciază
că „Republica Moldova este o societate creată de Uniunea Sovietică şi-i datorează politicii
sovietice a naţionalităţilor instituirea fizică, statutul politic şi identitatea etnică, iar for-
mele specifice epocii sovietice constituie unul din principalele fundamente pe care statul
moldovenesc îşi construieşte noua identitate politică şi etnică”345.
Originile acestei „comunităţi imaginate” moldoveneşti, distinctă de restul neamu-
lui, istoricul o vede în specificul evoluţiei Basarabiei după 1812: „Au fost, însă, timpu-
rile Imperiului Rus, României Mari şi, în sfârşit, ale politicilor sovietice de construc-
ţie a naţiunilor, care au produs o deplasare profundă în percepţia moldovenilor ca
identitate distinctă. Istoria post-comunistă, independentă, a Republicii Moldova, este
şi mai spectaculoasă în acest sens, deoarece ideea de „Moldovenism” ca distinct de
„Românism” este construită şi reconstruită pentru a servi scopurilor noii statalităţi
şi a beneficia de avantajul noilor oportunităţi atât pentru elite, cât şi pentru restul
populaţiei”346.
Această situaţie se datorează şi faptului, că „în ciuda schimbărilor profunde impuse de
secolul al XX-lea asupra Basarabiei, structura sa naţională şi etnică a continuat să reflec-
te, în general, moştenirea Imperiului Rus: cu populaţia nativă dominând demografic şi
reprezentând cea mai rurală şi mai puţin educată naţionalitate, cu prezenţa unei varietăţi
largi de grupuri etnice, cu populaţia rusă sau vorbitoare de rusă dominând viaţa urbană
şi elitele şi cu o populaţie nativă care, în majoritate, tinde să se identifice ca fiind mai de-
grabă „moldoveni” decât „români”347.
Examinând problema „moldovenismului” sovietic şi politicile identitare ale URSS în
RASSM şi RSSM în anii 1924 – 1991, O. Ţîcu remarcă următoarele: „Moştenirea identitară
a Uniuni Sovietice este una specială după felul în care a influenţat evoluţia statelor rezul-
tate din dezintegrarea sa. Formarea naţiunilor în statul sovietic s-a produs într-un con-
text unic-în dorința de a depăşi naţionalismul şi diferenţele dintre naţionalităţi, acesta a
fondat de fapt instituţii şi a iniţiat procese care au grăbit dezvoltarea unor naţionalităţi
conştiente, laice, mobilizabile din punct de vedere politic”348.
În opinia istoricului, logica şi conţinutul acestei politici, denumită convenţional „ac-
ţiune afirmativă sovietică”, au fost axate pe patru elemente naţionale: delimitarea teri-
toriilor naţionale, indigenizarea lingvistică, constituirea şi promovarea elitelor native,
susţinerea culturii naţionale şi promovarea unui federalism pan unional. În cazul RSS
Moldoveneşti a fost vorba de modelul diferit de cel vestic promovat de Uniunea So-
vietică, în sensul că statul sovietic a urmărit aici edificarea unei „naţiuni” aparte, care
344
O. Ţîcu, „Moldovenismul sovietic” şi politicile identitare ale URSS în RASSM şi RSSM (1924 – 1991). În: „Fără termen de presripţie.
Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa”, coord.: Sergiu Musteaţă, Igor Caşu. Chişinău, Editura Cartier istoric, 2011,
p. 334.
345
Idem, „Românizare”, „moldovenizare”, „transnistrizare”: modele de construcţie naţional-statală în Republica Moldova. În: „Destin
Românesc”, 2012, nr. 2, p. 16.
346
Idem, Moldovenii ca „identitate imaginată” în perioada Imperiului Rus”. În: „Românii din afara graniţelor ţării”. Ed: Iulian Pruteanu-
Isăcescu ş. a. Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008, pp. 222-223.
347
Ibidem, p. 227.
348
O. Ţîcu, „Moldovenismul” sovietic şi politicile identitare, op. cit., p. 333.

69
niciodată nu s-a perceput ca naţiune, decât, cel mult, într-un sens de corp regional în
cadrul Imperiului rus, pentru a accentua „primordialismul” moldovenesc şi diferenţie-
rea acestuia faţă de cel românesc349.
Dacă urmăm logica precum că „moldovenismul” sovietic este expresia teoretiză-
rii staliniste se poate afirma cu certitudine că el a fost conceput în cabinetele puterii
Ucrainei sovietice şi la Moscova, iar „etnogeneza” sa a fost asistată nemijlocit de I. Sta-
lin, care, în 1924, a dispus formarea RASS Moldoveneşti. În acelaşi context, autorul deja
menţionat concluzionează: „Formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile
necesare delimitării unei entităţi „moldoveneşti”, a fost o acţiune bazată exclusiv pe ra-
ţionamente politice şi expansioniste. Unul dintre aceste raţionamente era perspectiva
globalistă a Cominternului, care avea nevoie de instrumentarul potrivit pentru extin-
derea spaţiului pretinsei revoluţii mondiale. Or, chiar dacă Principiul piedmontist nu
a fost o motivaţie majoră pentru politicile sovietice de construcţie a naţiunilor, într-un
caz excepțional – cel al RASS Moldoveneşti, acest principiu a fost principalul raţiona-
ment al edificării unei republici sovietice. Dat fiind că Uniunea Sovietică n-a acceptat
unirea Basarabiei cu România, Moscova a exercitat o presiune enormă asupra statului
român atât prin organizarea şi finanţarea unor acţiuni subversive în această provincie
românească, cât şi prin specularea problemei basarabene pe arena internaţională. În
1924, crearea RASS Moldovenești, în cadrul RSS Ucrainene, avea la bază intenţia de a
crea „propriul nostru Piemont”, conform declaraţiei lui V. Zatonski, membru al Comite-
tului Central al PC(b) din Ucraina.
Așa cum se remarcă, în ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldo-
venesc confuz, nou formata republică sovietică autonomă reprezenta un instrument
politic şi propagandistic multifuncţional în mâinile autorităţilor sovietice: 1. pentru
a accentua diferenţele în soluţionarea problemei naţionale de pe cele două maluri ale
Nistrului şi între cele două sisteme politice-capitalist şi comunist, evident în favoarea
celui sovietic; 2. pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la anexarea ei, o
idee fixă a Moscovei de-a lungul perioadei interbelice, iar prin asta de a crea presiuni
constante asupra statului român; 3. în eventualitatea unor schimbări internaţionale
majore, de a folosi RASSM ca un cap de pod spre Balcani350.
Într-o altă lucrare a istoricului351 este analizată politica sovietică a naționalităților
și obiectivele acesteia, cum este cazul românilor din stânga Prutului începând cu anul
1924, odată cu crearea RASSM, prin construcția artificială a unei limbi și identități, ur-
mând separarea de partea de bază a etniei, care locuia dincolo de frontiera sovietică.
După cum se argumentează, logica și conținutul acestei politici, denumită convențio-
nal „acțiune afirmativă”, a fost axată pe patru elemente „naționale”: crearea teritoriilor
naționale; indigenizarea lingvistică , crearea și promovarea elitelor locale; susținerea
culturii naționale și promovarea unui federalism unional352.
Politica imperială de modelare a identităților în cazul RASSM/RSSM, „Constructi-
vismul” lui Homo Moldovanus pornește de la 1924, atunci când autoritățile sovietice,
din raționamente ideologice și politice, au găsit de cuviință să exploateze o identitate
A se vedea: op. cit., pp. 334-336.
349

Ibidem, p. 338; A se vedea şi: Idem, Politica naţională în RSSM. În: Panorama comunismului în Moldova sovietică: context, surse,
350

interpretări/ed: L. Corobca. Iaşi, Polirom, 2019, pp. 400-415.

O. Ţîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Teorii şi practici de construcţie identitară în R(A)SSM (1924 – 1989). Chişinău, Editura Arc, 2018.
351

Ibidem, pp. 181, 185.

352

70
„moldovenească” din afara acelui spațiu consacrat istoric, pentru a genera un construct
diferențiat față de cel existent în Basarabia românească353.
„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui Homo Moldovanus. Aceasta a
fost o politică de stat în RASSM, RSSM și URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei
diferențe politice, etnice, istorice, culturale și lingvistice între populația românească
a RSS Moldovenești și cea din restul României, o politică promovată constant în acest
spațiu din 1924 până în 1989”354.
Articolele şi studiul cercetătoarei E. Negru, care au ca subiect central caracterul
contradictoriu al politicii etnoculturale promovată de regimul stalinist în RASSM355, în-
temeiate pe o vastă bază documentară inedită, au o importanţă deosebită pentru înţele-
gerea conceptului identitar de moldovenism şi de „naţiune moldovenească” în procesul
de formare și evoluție politică, social-economică și culturală a acestei entități statale.
Cercetările realizate sunt o analiză sistematică asupra modului în care, în întregul Im-
periu Sovietic, sub masca principiului autodeterminării naţionale până la despărţire,
în anii puterii sovietice s-a promovat prin ideologie şi teroare o politică de rusificare a
popoarelor ne ruse. Prin această politică, expusă cu maximum de rigoare ştiinţifică, se
dezvăluie în cazul particular al RASSM, cum a fost afectată nu numai statalitatea formal
proclamată şi garantată constituţional, ci şi identitatea culturală, tradiţiile, limba, chin-
tesenţa naţională a populaţiei băştinaşe din stânga Nistrului.
Sunt analizate condiţiile în care o atare autonomie administrativ-teritorială fără tre-
cut istoric, lipsită de temei, nerevendicată de moldovenii semianalfabeţi şi în mare parte
rusificaţi sau ucrainizaţi, s-a pomenit cu instituţii de tip sovietic: organizaţie de partid
bolşevică, guvern „muncitoresc-ţărănesc”, cu reprezentanţă locală, dar total subordonate
instituţiilor ucrainene şi unionale. De asemenea, sunt investigate discuţiile asupra te-
meiurilor lingvistice şi culturale ale noii republici autonome, procesul construcţiei ling-
vistice, înzestrarea acestei entităţi etno-statale cu o limbă specifică, deosebită de limba
română, inventată pe baza idiomurilor românofone transnistrene care trebuiau articu-
late cu un vocabular şi alfabet rusesc, tentativa de introducere a ei în toate sferele vieţii
sociale, prin pretinsa politică de „moldovenizare” și „indigenizare” și, în acest context,
consecinţele procesului de rusificare şi comunizare a RASSM prin cultură, învăţământ,
politica de cadre, represiuni. În opinia cercetătoarei axa întregului proces de „construcţie
naţional-culturală” în RASSM o constituie relaţia moldovenism – românism.
Într-un cadru cronologic mai larg, cercetătoarea E. Negru examinează cum conduce-
rea sovietică a promovat în mod constant o politică identitară specifică față de popoarele
Ibidem, p. 374.
353

Ibidem.
354

E. Negru, Represiuni poltice în Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească la sfârşitul anilor’30. În: „Destin Românesc”,
355

1999, nr. 4, pp. 97-105; Idem, Campania împotriva „naţionalismului moldovenesc burghez” de la începutul anilor’30 din RASSM. În:
„Destin Românesc”, 2000, nr. 1, pp. 96-101; Idem, Introducerea şi interzicerea grafiei latine în RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldo-
vei”, 1999, nr. 3-4 (39-40), pp. 34-42; Idem, Politica bolşevică de „moldovenizare” în RASSM. În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 1, pp.
106-113; Idem, Formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi evoluţia ei social-economică. În „Revista de Istorie
a Moldovei”, 2010, nr. 1 (81), pp. 161-169; Idem, Decimarea elitei politice din RASSM: Cazul Gr. Starîi. În: „Destin Românesc”, 2010,
nr. 2, pp. 32-39; Idem, Literatura şi presa din RASSM. În: „Cugetul”, 2001, nr. 1, pp. 24-26.; Idem, Politica etnoculturală în Republica
Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (1924 – 1940). Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2003, 200 p.; Idem, Proiectul iden-
titar „moldovenesc” din RASSM și deznodământul său tragic. În: Centenar Sfatul Țării, op. cit., pp. 636-647; Idem, Politica naţională
şi identitară în RASSM-Radiografia unei măsluiri. În: 200 ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist. Cahul, 2012; Idem,
Experimente lingvistice din RASSM (1924 – 1938). În: „Caiete de Istorie”, 2002, nr. 1; Idem, Masa rotundă Românii din URSS sub Im-
periul Foamei artificiale (anii 20 – 30 ai secolului XX). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2011, nr. 3-4, pp. 236-238.

71
ne-ruse care avea ca finalitate impunerea unei noi culturi socialiste, reconstrucția limbi-
lor naționale și impunerea limbii ruse, rescrierea istoriilor popoarelor din cadrul URSS,
evidențierea rolului poporului rus în destinul celorlalte popoare sovietice, remodelarea
conștiințelor naționale ale acestora prin apropierea și înglobarea lor într-o națiune so-
vietică unică – „popor sovietic”. Însă, după cum se remarcă, anume în anii 1920, pentru a
câștiga încrederea popoarelor de la periferiile naționale ale URSS și pentru a se detașa de
politica de oprimare a imperiului țarist, apreciat drept „închisoare a popoarelor”, bolșevi-
cii au făcut cedări tactice, asigurându-le acestor popoare dreptul de a-și dezvolta cultura
și identitatea proprie356.
Volumul istoricilor A. Gribincea, M. Gribincea şi I. Şişcanu357 abordează un subiect
mai puţin studiat de istorici, precum politica de moldovenizare/indigenizare în contextul
proceselor social-politice complexe ale formării şi evoluţiei RASSM în perioada interbe-
lică. Dat fiind legitimitatea îndoielnică şi caracterul artificial al formării RASSM, în condi-
ţiile când românii constituiau mai puţin de 1/3 din populaţia entităţii, a lipsei tradiţiilor
culturale naţionale în stânga Nistrului, a numărului mic de cadre moldoveneşti în struc-
turile de partid şi de stat aşa cum constată autorii, „se cereau luate măsuri în vederea „co-
rectării” situaţiei. Soluţia la care s-a recurs a fost una care se încadra perfect în tiparele
regimului totalitar şi era în consens cu politica de indigenizare/autohtonizare, în proces
de „implementare”, şi aceasta în URSS”358.
Studiul respectiv cuprinde documente şi materiale inedite, cea mai mare parte a căro-
ra sunt date publicităţii pentru prima oară. Structurate cronologic, în trei secţiuni distinc-
te, documentele şi materialele reflectă considerentele geopolitice ale formării RASSM,
situaţia social-politică la diferite etape de evoluţie ale acesteia, nivelul ştiinţei de carte,
discuțiile purtate în jurul statutului „limbii moldoveneşti” şi a necesităţii moldovenizării
aparatului de stat, atitudinea populaţiei simple, a funcţionarilor de stat şi a minorităţilor
naţionale faţă de moldovenizare, presiunile exercitate de conducerea ucraineană centra-
lă în problemele legate de identitatea naţională, limbă. Documentele incluse în culegere
demonstrează cu lux de amănunte faptul că RASSM a fost creată, în primul rând, din con-
siderente politice pentru a justifica pretenţiile URSS asupra Basarabiei care în anul 1918
s-a unit cu România.
O serie de documente ilustrează tentativele de a crea o „limbă moldovenească” arti-
ficială, pentru a demonstra existenţa separată a „poporului moldovenesc”, abandonarea
acestui curs şi introducerea grafiei latine, act realizat, însă, din considerente politice şi
soarta tragică a acestui experiment. În ansamblu, volumul oferă o imagine cuprinzătoare
a politicii promovate de autorităţile bolşevice în RASSM, deghizată sub o lozincă falsă,
denumită generic „moldovenizare”.
Lucrările de sinteză realizate de istoricul I. Caşu359 vin să umple un gol istoriografic
şi oferă un tablou integru al unei represiuni obsesive, practicate de regimul sovietic, ile-
gitim, impus cu forţa în RASS Moldovenească şi apoi în RSSM. Autorul constată că prin
Idem, Politica identitară a URSS (1917 – 1964). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2017, nr. 3, pp. 81-96.
356

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească. Culegere de documente şi materiale. Chişi-
357

nău, Civitas, 2004.

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 3-4.
358

I. Caşu, Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească. 1924 – 1956. Chişinău, Cartier, 2014;
359

Idem, Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956, – Ed a 2-a. Chişinău, Cartier, 2015 (Tipogr.
„Bons Offices”).-388 p; Idem, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944 – 1989). Chişinău, Cartdidact, 2000; Idem, Teroarea
stalinistă în Moldova Sovietică (I). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2010, nr. 1.

72
implantarea modelului bolşevic de sorginte militarist, autoritar şi ultra centralizat s-a
urmărit cu tenacitate anihilarea individului ca entitate autonomă. Primele două capitole
ale cărţii360 se referă la raioanele din stânga Nistrului în perioada interbelică şi prezintă
realitatea complexă a represiunilor din această regiune începând cu lovitura de stat bol-
şevică, accentuate din 1919, odată cu introducerea politicii comunismului de război, ur-
mate cu foametea din 1921 – 1922, colectivizarea forţată, însoţită de deportări în masă,
foametea din 1932 – 1933, culminând cu cauzele, specificul, dinamica şi consecinţele
Marii Terori staliniste în RASSM, din anii 1937 – 1938. Lucrările abordează şi chestiunea
rezistenţei faţă de regimul stalinist în contextul principalelor campanii de represiuni, de-
portări şi foamete, politica națională promovată de regimul sovietic.
Referindu-se la cauzele care au determinat autoritățile staliniste să promoveze o poli-
tică națională deosebită, în favoarea popoarelor mici de la periferiile naționale, istoricul
argumentează că, în perspectiva de „a câștiga adeziunea minorităților discriminate ante-
rior” de țarism și „preocupați de a elimina acest handicap și stigmat al regimului prece-
dent”, regimul sovietic a adoptat politica indigenizării cadrelor „conform căreia posturile
de conducere la nivel local urmau a fi distribuite proporțional, potrivit criteriului etnic”.
În acest sens, în decursul anilor 20 – 30, „statul sovietic a creat o serie de autonomii teri-
toriale, a introdus alfabete, simboluri și tradiții naționale, de multe ori inventate pentru
prima dată în istorie”, inclusiv pentru „populația românofonă de pe malul stâng al Nistru-
lui”361.
Politica bolşevică de înfometare a populaţiei Imperiului sovietic în primele două
decenii de existenţă, inclusiv a populaţiei RASSM, ca parte componentă a RSS Ucrai-
nene, este o preocupare constantă a istoricului V. Guzun. Aşa cum remarcă cercetăto-
rul, problematica este conexată cu instaurarea şi supravieţuirea regimului bolşevic,
realizarea primului cincinal, industrializarea accelerată, colectivizarea forţată, repre-
siunile în masă, problema refugiaţilor, chestiunea basarabeană şi permite înţelegerea
modului în care a fost posibilă utilizarea foametei ca instrument politic. Cele câteva
volume362, bazate pe documente diplomatice româneşti inedite din arhiva Ministe-
rului de Externe, din Arhivele Naţionale etc., presa vremii din ţară şi străinătate, o
bibliografie bogată, permit schiţarea unei perspective naţionale şi completarea celei
regionale asupra evenimentelor. Concluzia generală a lucrărilor este că foametea din
anii 1931 – 1933, produs ideologic al sistemului, a fost cauzată, în principal, de acţi-
unile represive, brutale ale autorităţilor staliniste centrale şi locale împotriva ţărăni-
mii recalcitrante la procesele de sovietizare şi colectivizare a agriculturii şi a avut un
caracter artificial, planificat şi organizat. Scopul suprem a fost instaurarea, consoli-
darea şi menţinerea regimului bolşevic.
Factorii climaterici, calamităţile naturale, după cum demonstrează V. Guzun, nu au
jucat un rol determinant în declanşarea foametei. Dimpotrivă, subliniind încă o dată
A se vedea: I. Caşu, Duşmanul de clasă, op. cit.
360

I. Cașu, Etnicitate și politică în Moldova Sovietică. În: Basarabia. Dilema identității, ed. Fl. Solomon, A. Zub. Iași, Editura Fundația
361

Academică „A. D. Xenopol”, 2001, p. 59.

V. Guzun, Marea foamete sovietică, 1926 – 1936. Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2011, 380 p.; Idem, Indezirabilii: aspecte
362

mediatice umanitare şi de securitate privind emigraţia din Uniunea Sovietică în România interbelică. Cluj-Napoca, Editura Argonaut,
2013; Idem, Imperiul Foamei: foametea artificială din URSS şi impactul asupra spaţiului românesc: 1921 – 1922, 1931 – 1933, 1946
– 1946. Bucureşti, Filos, 2014, 504 p; Idem (editor), Foametea, piatiletka şi ferma colectivă: documente diplomatice româneşti. 1926 –
1936. Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2011; Idem (editor), Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi
ale serviciilor române de informaţii. 1919 – 1936. Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2012.

73
impactul hotărâtor al factorilor subiectivi în aceste procese, sunt prezentate particu-
larităţile politicii deliberate de înfometare. Cauzele principale ale foametei, aşa cum
rezultă din cercetările efectuate, rezidă în „factorul lupta pentru pâine”, criza produ-
selor alimentare, elaborarea primului cincinal, în care s-a pus accentul pe industri-
alizarea accelerată şi colectivizarea forţată a agriculturii, cu efecte extrem de nocive
asupra mediului rural sub aspect demografic, economic, social şi cultural.
În acest context, un rol determinant l-au jucat acţiunile represive împotriva ţărani-
lor care se opuneau procesului de colectivizare: fixarea unor preţuri fixe derizorii la
produsele alimentare şi a unor impozite exagerate în natură; campaniile de colectare
a produselor alimentare, desfăşurate de echipele de rechiziţionare formate din mun-
citori, activişti, ţărani săraci, cu implicare armatei şi organelor GPU. Aceste campanii,
soldate cu confiscarea stocurilor de produse agricole curente şi a rezervelor de pâine
de la ţărani, necesare pentru supravieţuire în perioadele grele, au determinat conse-
cinţele îngrozitoare ale foametei. Printre acestea, autorul remarcă pierderile umane,
care sunt apreciate drept o „catastrofă demografică”. De asemenea, se accentuează, că
foametea a fost unul din mijloacele de exterminare utilizate pentru sovietizarea po-
pulaţie, indiferent de etnie, în anii de formare şi consolidare a regimului. Iar în cazul
RASSM, a servit drept model pentru politicile de asimilare a românilor transnistreni
şi un instrument de fundamentare a teoriei despre „naţiunea moldovenească”.
Analize consistente, bine documentate ţin de „refugiul în România” al populaţiei
transnistrene. Autorul prezintă mai multe informaţii din arhivele şi presa româneas-
că despre exodul din anii 1931 – 1933, ajutorul acordat de Statul Român refugiaţilor,
ştiri care au şocat şi distanţat societatea românească de modelul sovietic de guverna-
re, asociat cu foametea deliberată şi sărăcia extremă, cu mijloace criminale de nimi-
cire a ţărănimii.
În culegerile de documente și studiile elaborate de I. Varta, T. Varta, I. Şarov363, I. Var-
ta, T. Varta364, M. Tașcă365, Gh. Negru, M. Tașcă366, E. Negru, Gh. Negru367 sunt analizate
multilateral, în baza multiplelor documente de arhivă inedite, contextul istoric intern și
extern, cauzele declanșării „Marii Terori”, motivele ideologice şi argumentarea politicii
de represiuni ale regimului stalinist, particularităţile acestui fenomen în RASSM, cate-
goriile supuse represiunilor, teroarea generalizată, pregătirea, desfășurarea și etapele
represiunilor, mecanismul și operaţiunile din cadrul „Marii Terori”: „chiaburească”, „na-
ţionale”, „română” ș. a., epurarea cadrelor și a intelectualității naționale, lupta cu biserica
ortodoxă şi alte confesiuni în această perioadă, execuţiile în masă, componenţa şi activi-
tatea „troicii speciale” din republica autonomă în date statistice, realizarea în practică a
execuţiilor, consecinţele dezastruoase ale „Marii Terori”.
Cercetătorul A. Memei368 abordează tematica atrocităţilor regimului comunist, pe
care acoliţii stalinişti le-au aplicat, la început în RASSM, iar apoi în RSSM. Autorul exa-
363
I. Varta, T. Varta, I. Şarov, Asasinările în masă din RASSM în perioada Marii Terori. Vol. I. 1937 – 1938. Chişinău, Arc-Cartdidact, 2010.
364
I. Varta, T. Varta, Marea teroare din URSS şi RASS Moldovenească (1937 – 1938). În: „Fără termen de prescripţie”, op. cit., pp. 356-428.
365
M. Taşcă, editor, „Operaţiunea română” din RASS Moldovenească în Marea Teroare stalinistă. Chişinău, Editura Serebria, 2014, 943 p.
366
Gh. Negru, M. Taşcă, Represiunile politice din RASSM în anii 1937 – 1938 („Operaţiunea culăcească” şi „operaţiunea română”). În:
„Fără termen de prescripţie”, op. cit., pp. 429-455.
367
E. Negru, Gh. Negru, Sistemul terorii din RASSM în anii 1937-1938. În: Reconstituiri istorice: Civilizaţie, valori, paradigme, persona-
lităţi: In honorem academicianValeriu Pasat. Res. ed. I. Valer Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut ) „A. Lupan”, 2018,
pp. 288-302.
368
A. Memei, Teroarea comunistă în RASSM (1924- 1940) şi RSSM (1944 – 1947). Mărturii documentare. Chişinău, Serebia, 2014.

74
minează o gamă largă de probleme, întrunind într-un lanţ toate crimele puse la cale și
realizate în această regiune, precum: formarea RASSM şi problema Basarabiei, genocidul
organizat de bolşevici împotriva populaţiei din RASSM, esenţa politicii coloniale tero-
riste a comuniştilor, promovată în RASSM, colectivizarea forţată şi lichidarea ţărănimii,
foametea organizată de bolșevici în RASSM, genocidul etnic şi evadarea moldovenilor din
„raiul” comunist în România, partidul comunist din RASSM şi cadrele lui, represiunile şi
„mâncărimea” între comunişti, tragedia satului Mălăieşti, restabilirea regimului comu-
nist în raioanele din dreapta Nistrului în martie-aprilie 1944, genocidul promovat de re-
gimul comunist în RSSM (1944 – 1947). După cum demonstrează autorul, începând cu
fondarea RASSM – o formaţiune artificială, gândită să „ţintească cu bătaie lungă” pentru a
subjuga populaţia băştinaşă, autorităţile staliniste au mutilat grav conştiinţa transnistre-
nilor, schimbându-i alfabetul şi limba, impunând limba rusă şi colectivizând gospodăriile
ţărăneşti, organizând o foamete groaznică. Cu aceeaşi atitudine criminală erau trataţi nu
doar moldovenii, ci şi reprezentanţii altor etnii. Cartea este preţioasă, în acest sens, şi
prin statistica pe care o întocmeşte autorul şi operează cu ea pentru a fortifica concluzii-
le. Un capitol aparte este dedicat localităţii natale a autorului-satul Mălăieşti.
Volumul de studii „Instituţiile şi nomenclatura sovietică şi de partid din RASSM şi
RSSM (1924 – 1956)”369, oferă informaţii referitoare la mai multe domenii legate de for-
marea şi evoluţia RASSM: noţiuni instituţionale, referinţe biografice de bază privind func-
ţionarii care au deţinut poziţii de frunte în cadrul organelor de partid şi de stat de nivel
raional şi republican, instituţii şi evoluţiile acestora (1. structurile de partid: Comitetul
Revoluţionar al RASSM, Comitetul regional al PC (b) U din RASSM, Comitetul Central al
Ţăranilor Nevoiaşi, Organizaţia comsomolistă din RASSM; 2. Ramura legislativă – Comi-
tetul Executiv Central Moldovenesc şi Sovietul Suprem al RASSM; 3. Ramura executivă
– Guvernul RASSM).
În lucrările elaborate de E. Muraru şi I. Moiseev sunt analizate activitatea social-eco-
nomică, politică şi culturală a femeilor din republica autonomă, aspectele vieții politice și
culturale, politica socială a statului în domeniul ocrotirii sănătăţii, de pregătire a cadrelor
şi creare a intelectualităţii, unele aspecte privind politica de moldovenizare promovate în
RASSM370.
Un spectru larg de probleme cum ar fi disputele în vârfurile organelor de partid unio-
nale și ucrainene referitoare la necesitatea formării republicii Moldovenești, schimbările
intervenite în numărul și componența națională a populației, relațiile naționale din re-
publica autonomă, lupta dintre „originaliști” și „românizatori” pe problema lingvistică în
anii 20 – 30, Constituțiile RASSM, contradicțiile în promovarea politicii de „ucrainizare”,
preistoria conflictului transnistrean sunt analizate de O. Galuşcenco371.
369
Instituţiile şi nomenclatura sovietică şi de partid din RASSM şi RSSM (1924 – 1956); coord.: M. Tărîţă. Chişinău, Cartdidact, 2017.
370
E. Murau, Activitatea social-economică, politică şi culturală a femeilor din RASSM (1924 – 1940). Chişinău, 1997; I. Moiseev, Aspecte
ale vieţii politice şi culturale din RASSM. În: „Cugetul”, nr. 5-6, pp. 66-70; E. Muraru, I. Moiseev, Politica socială a statului în domeniul
ocrotirii sănătăţii promovată în RASSM în condiţiile aparatului administrativ de comandă stalinist. Realizări şi zigzaguri. În: „Anale
ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”. 2000, Vol. II, pp. 144-147; Idem, Politica de cadre şi crearea intelectualităţii în RASSM
în condiţiile aparatului administrativ de comandă stalinist. În: Ibidem, pp. 148-152; Idem, Locul, activitatea şi rolul femeilor în dezvol-
tarea învăţământului în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. În: Ibidem, 2001, Vol. II, pp. 208-211; Idem, Unele
consideraţii privind politica de moldovenizare în RASS Moldovenească în condiţiile aparatului administrativ de comandă stalinist (1924
– 1940). În: „Studia universitatis Moldaviae, 2007, nr. 10, pp. 5-15.
371
O. Galuşcenco, Crearea RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1997, nr. 3-4, pp. 65-82; Idem, Moldavscaia ASSR. În: „Revista de
Istorie a Moldovei”, 2009, nr. 1 (77), pp. 89-100; Idem, Populaţia RASSM (1924 – 1940), Chişinău, 2001; Idem, Obrazovanie Moldavscoi
ASSR: sovremennîi vzgliad istorika. În: „Problemî naţionalinoi strateghii”, 2014, nr. 5 (26), pp. 202-218; Idem, Iz opîta mejnaţionalinîh

75
 Organizarea administrativă a RASSM și modificările intervenite în acest sens, numărul și
componența populației, starea economică şi social-politică la sate de la începutul anilor’ 30,
rolul campaniilor de colectare a produselor agroalimentare ca factor care a contribuit la agra-
varea situaţiei, fenomenul foametei din anii 1932 – 1933, cauzele care au provocat-o, atitudi-
nea autorităților locale și centrale față de cei înfometați, consecințele dezastruoase ale aceste-
ia, activitatea Comitetului Științific Moldovenesc, elita de partid din republica autonomă sunt
analizate în studiile, articolele istoricului C. Stratievschi, publicate după 1991372.
În una dintre ultimele lucrări ale autorului, dedicată special industriei RASSM373,
se analizează starea şi perspectivele de dezvoltare a acestei ramuri în anii 1920 –
1940, restabilirea ei în condițiile noii politici economice, promovate de partidul bol-
șevic, obiectivele regimului cu privire la consolidarea industriei de stat și limitarea
treptată, iar ulterior, lichidarea definitivă a sectorului privat din această ramură, prin
instituționalizarea proprietății de stat și a celei cooperatiste, restabilirea, lărgirea și
reutilarea vechilor întreprinderi, darea în exploatare a celor noi, problemele existen-
te în această ramură, trecerea la dezvoltarea planică și centralizată a economiei, per-
spectivele și realizările în dezvoltarea industriei, în primul rând, a ramurilor de bază:
alimentară și a materialelor de construcții, a cooperației meșteșugărești în anii pri-
melor trei cincinale, sporirea volumului producției industriale și lărgirea asortimen-
tului de mărfuri, creșterea numerică a celor angajați în diferite activități industriale
și ale cooperației meșteșugărești. Un loc aparte este acordat restructurărilor operate
în conducerea acestor ramuri, trecerea de la gestionarea multidepartamentală la cea
ramurală, statornicirea a trei tipuri de întreprinderi industriale cu statut de subordo-
nare unională, republican-ucraineană și locală.
Autorul, fără a intra în detalii referitoare la caracterul politic al procesului de in-
dustrializare în RASSM, legate de pretențiile teritoriale ale URSS față de Basarabia,
se limitează doar la constatarea faptului că din cauza frecventelor roade proaste din
agricultură, dar și a statutului de zonă de frontieră a republicii, autoritățile centrale
și ucrainene manifestau o „atitudine de bună voință”, acordând o „atenție deosebită”
dezvoltării economiei republicii, pentru a schimba„ înfățișarea și a lichida înapoierea
ei”. Concludente, de exemplu, sunt hotărârile CEC al URSS din 26 ianuarie 1926 și So-
vietului Naționalităților al CEC al URSS din 15 mai 1928, care sunt citate în lucrare374.
otnoşenii v Moldavscoi ASSR. În: „Naţionalinîie otnoşenia v Respublike Moldova na sovremennom etape i puti ih optimizaţii (Materialî
„kruglogo stola”)”. Kişinev, 1999, p. 53-59; Idem, Kak sozdavalasi respublika na Dnestre (k 80-letiiu MASSR). În: „Ejegodnîi istoriceskii
alimanah Pridnestrovia”, 2004, nr. 8, pp. 43-54; Idem, Boriba mejdu rumânizatorami i samobîtnikami v Moldavscoi ASSR (20 – îe godî). În:
Ibidem, 2002, nr. 6. Idem, Boriba mejdu rumânizatorami i samobîtnikami v Moldavscoi ASSR (30 – îe godî). În: Ibidem, 2003, nr. 7, pp.46-
55; Idem, O pervoi Konstituţii moldavscogo naroda. În: Vehi moldavscoi gosudarstvennosti. Sbornik tekstov Konstituţii, coord. V. Ţaranov.
Kişinev, 2000; Idem, Pridnestrovskii konflikt: predistoria protivostoiania. În Anuarul Institutului de Cercetări Interetnice, vol. IV. Chișinău,
2003; Idem, K voprosu o protivoreciah v provedenii politiki ukrainizații v Moldavscoi ASSR (20 – e gg XX v.). În: Revista de Etnologie și
Culturologie, vol. IX-X. Chișinău, 2011, pp. 121–124; Idem, Realizația etniceskoi politiki na levoberejie Dnestra. În: Materialele Simpozi-
onului național de etnologie: tradiții și procese etnice. Ediția I/ Coord.: Natalia Grădinaru. Chișinău, 2020, pp. 232-239.
372
C. Stratievschi, Izmenenia v administrativno-territorialinom delenii i v sostave naselenia Moldavscoi ASSR (1924 – 1940 gg.). În: „Re-
vista de Istorie a Moldovei”, 1995, nr. 2 (22), pp. 24-38; Idem, Godî trudnîie, godî golodnîie (1924 – 1926 gg. v AMSSR). În: „Revista
de Istorie a Moldovei”, 2007, nr. 1 (69), pp. 3-19; Idem, Golod 1932 – 1933 g.g. v Moldavscoi ASSR. Chişinău, Editura Cetini, 2001;
Idem, Golod 1932 – 1933 gg. v Moldavscoi ASSR. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 2 (14), pp. 40-50; Idem, Promîșlennosti
Moldavscoi ASSR (1924 – 1940). Chișinău, CEP USM, 2007; Idem, Iz istorii Moldavscogo naucinogo komiteta. În: „Ejegodnîii istori-
ceskii alimanah Pridnestrovia”, 1998, nr. 2, pp. 90-100; Idem, Partiinaia elita Moldavscoi ASSR (1924 – 1940 gg.). În: Ibidem, 2003,
nr. 7, pp. 104-108;
373
Idem, Promîşlennosti Moldavscoi ASSR (1924 – 1940). Chişinău, CEP USM, 2007.
374
Ibidem, pp. 30-31.

76
Toate acestea, totuși, scot în evidență caracterul expansionist al politicii regimului
bolșevic promovată prin dezvoltarea acestui domeniu.
De asemenea, este propusă o nouă periodizare a dezvoltării interbelice, bazată nu pe
criterii politice, ci pe cele de ordin economico-sociali. În opinia istoricului, perioada de
restabilire a industriei și a economiei naționale a RASSM, în ansamblu, nu s-a încheiat în
1925, cum s-a considerat anterior, ci mai târziu, în a doua jumătate a anilor’20375.
O analiză complexă a problemelor legate de formarea şi evoluţia RASSM se conţine
în studiul istoricilor V. Burlacu şi Gh. Cojocaru376, precum și sinteza enciclopedică a
istoricului V. Ciobanu377.
Anumite aspecte ale formării și evoluției RASSM, precum obiectivele formării, statutul ei
în componența RSS Ucrainene, procesul de latinizare la nivel unional şi regional, politica et-
nolingvistică, istoria Transnistriei în context general românesc, vechimea românilor la est
de Nistru, elaborarea tezelor moldovenismului, anularea memoriei și identității naționale a
românilor transnistreni, atrocitățile staliniste comise în scopul lichidării rezistenței lor, for-
marea și soarta intelectualității naționale, scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca
stalinistă, problema lingvistică și a „moldovenismului” transnistrean, românitatea Transnis-
triei, numărul și componența populației, problema națională și a „naționalităților conlocu-
itoare”, instanţele judecătoreşti si ale procuraturii în RASSM sub regimul totalitar bolşevic,
viața religioasă și politica bolșevică față de biserică, activitatea unor instituții superioare de
învățământ, din istoria statutului juridic al Transnistriei, simbolurile (stema, steagul, imnul)
RASSM, corelația dintre formarea RASSM și originile conflictului transnistrean, dezvoltarea
economică a satului moldovenesc în ajunul colectivizării ș. a. sunt abordate, respectiv, în arti-
colele, studiile și lucrările publicate de I. Şişcanu378, N. Movileanu379, A. Moraru380, N. Enciu381,
P. Parasca382, I. Conţescu383, B. Stratulat384, Gh. Negru385, I. Popa, L. Popa386, A. Petrencu387, L.

375
A se vedea: în ibidem, pp. 114-115.
376
V. Burlacu, Gh. Cojocaru, RASSM: formare şi evoluţie. În: Panorama comunismului în Moldova sovietică: context, surse, interpretări /
ed: L. Corobca. Iaşi, Polirom, 2019, pp. 99-136.
377
V. Ciobanu, Teritoriile din stânga Nistrului în perioada interbelică. În: Republica Moldova: ed. encicl. / Inst. De Studii Enciclopedice;
col. red.: Gh. Duca (preş.). Ediţia a doua revăzută şi adăugită. Chişinău: Institutul de Studii Enciclopedice, 2011, pp. 207-210.
378
I. Şişcanu, Formarea şi evoluţia RASSM de la 1924 la 1940. În: „Cugetul”, Chişinău, 1992, nr. 5-6; Idem, , Latinizarea în URSS: context,
obiective şi acţiune, 1918 – 1940. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2011, nr. 3-4, pp. 73-82.
379
N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 1 (13), p. 61-69; (II) Ibidem,
1993, nr. 2 (14), pp. 69-77; Idem, Problema limbii naționale și a grafiei latine în RASS Moldovenească. În „Cugetul”, nr. 2, 2001, pp.
26-31.
380
A. Moraru, Destinul unui document. În: „Cugetul”, Chişinău, 1992, nr. 5-6.
381
N. Enciu, Transnistria, breşă strategică a Uniunii Sovietice...În: „Caiete de Istorie”, 2004, nr. 12.
382
P. Parasca, Românii din Podolia în secolele XII-XV. În: „Cugetul”, 1993, nr. 3-4, pp. 9-16.
383
I. Conţescu, Localităţi moldoveneşti din Transnistria. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, pp. 3-14.
384
B. Stratulat, Formarea RASSM: aspect politic. În: „Moldova şi lumea”, 1999, nr. 3-4.
385
Gh. Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească. Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2003.
386
I. Popa, L. Popa, Românii, Basarabia şi Transnistria. Bucureşti, 2009; Ioan C. Popa, „Totalitarismul bolşevic antiromânesc s-a născut
în Tansnistria”, comunicare susţinută la Conferinţa cu tema „Sistemul comunist, între realități şi discurs istoriografic”, organizată de
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Bucureşti, 12-13 iunie 2008; Idem, Mecanisme de putere ale regimului totalitar
comunist în perioada bolşevismului. Impactul în Basarabia şi Transnistria. Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu. Centrul de Studii
Strategice, 2011; Idem, Transnistria, şcoala de cadre. Vitali Iakovlevici Holostenko (Din Transnistria la conducerea Partidului Comunist
din România). În: „Magazin istoric”, ianuarie 2008; Idem, Gheorghe Pintilie Pantiuşa. În: „Magazin istoric”, septembrie 2008.
387
A. Petrencu, Naţionalinaia intellighenţia Moldavscoi ASSR, formirovanie i sudiba. În: „Sovetskie naţii i naţionalinaia politika v 1920 –
1950 – îie godî”. Materialî VI Mejdunarodnoi naucinoi konferenţii. Kiev, 10-12 okteabria 2013 g. M., POSSPEN, 2014, pp. 232-237.

77
Burmenko388, P. Negură389, T. Cotelnic390, A Stan391, I. Dron392, C. Ungureanu393, T. Puiu394, L. Pri-
sac395, Iu. Frunză396, I. Xenofontov397, N. Fuștei398, O. Moşin, M. Bortă399, N. Dabija400, V. Ciorbă401,
N. Mafteuță402, D. Grama403, S. Andrieş-Tabac404, O. Serebrean405, R. Lozinschi406, V. Ciubuc407, N.
Chicuș408 ș. a.
Este de remarcat faptul că istoricul A. Moraru pentru prima dată a publicat şi a anali-
zat „Memoriul” din 4 februarie 1924409.
Referindu-se la chintesenţa problemei, academicianul Al. Zub susţine argumentat
că: „în cea mai mare parte a secolului trecut (sec. XX – n. n.), ideea că moldovenii sunt
o naţiune istorică distinctă a servit evident intereselor politicii externe sovietice”, iar
„o dată ce moldovenii locuiau un teritoriu românesc care fusese anexat în mod forţat
în 1940, politica culturală sovietică făcea tot posibilul pentru a susţine achiziţiile te-
ritoriale ulterioare celui de-al doilea război mondial”410.
Etapele evoluției științelor umanistice, „instituționalizarea” științifică a istoriografiei
moldovenești de sorginte sovietică în RASSM, crearea și activitatea Comitetului Științi-
L. Burmenco, Formirovanie intellighenţii MASSR: dostijenia i problemî v realizaţii ideologhiceskih ustanovok totalitarizma. În: „Anale
388

ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, 2001, Vol. II, pp. 14-16; Idem, Politika totalitarnogo rejima v otnoșenii intellighenții
MASSR(1924 – 1940 gg.). Teză de doctor în ștііnţe istorice. Chișinău, 2016.
P. Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă. Chişinău, Cartier, 2014.
389

T. Cotelnic, Calvarul lingvistic din anii’20 – ’30 în RASSM. În: „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1996, nr. 2; Idem, Limba
390

română în contextul sociolingvistic din Transnistria. În: „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară’’, 1998, nr. 1.
A. Stan, „Moldovenismul”. Istoria unei contrafaceri. În: „Destin Românesc”, 2004, nr. 1-2, pp. 75-87; Idem, Basarabia şi Cominternul.
391

În: „Destin Românesc’’, 2002, nr. 4, pp. 89-95.

I. Dron, Transnistria (Reevaluări şi contribuţii etnoistorice). În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 1, pp. 82-96.
392

C. Ungureanu, Populaţia RASS Moldoveneşti (1924 – 1940). În „Caiete de istorie”, an. IV, nr. 1 (12), Chişinău, 2004; Idem, Populaţia
393

Transnistriei (1926 – 1989). În: „Destin Românesc”, 2003, nr. 3-4, pp. 114-142; Idem, Populația raioanelor de est ale Republicii Mol-
dova în 1989 și 2004 (evoluție numerică). În: „Destin Românesc”, 2012, nr. 1.
T. Puiu, Naţiuni şi naţionalităţi în spaţiul rus şi sovietic. În: „Limba română’’, 2000, nr. 6-12.
394

L. Prisac, Sub ocrotirea „fratelui mai mare” sau despre „naţionalităţile conlocuitoare” în R(A)SSM. În: Panorama comuismului, op.
395

cit., pp. 416-437.

Iu. Frunză, Instanţele judecătoreşti si ale procuraturii în RASSM sub regimul totalitar bolşevic. (1924 – 1940). În: „Destin Românesc”,
396

1999, nr. 2, pp. 116-124.

I. Valer Xenofontov, Complexul monahal Japca: istorie şi spiritualitate. Chişinău, Lexon-Prim, 2020; Idem, Atrocităţile bolşevice
397

comise împotriva clerului ortodox din R(A)SS Moldovenească. În: Arhivele memoriei: Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei
victimelor regimului totalitar-comunist din RSSM: Memorii. Documente. Studii de caz, vol III. coord. I. Valer Xenofontov. Chişinău,
Biblioteca Ştiinţifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2019, pp. 276-298.
N. Fuştei, Viaţa religioasă în RSSM. În: Panorma comunismului în Moldova sovietică, op. cit., pp. 355-372; Idem, Istoria relaţiilor
398

dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade. În: Reconstituiri istorice: Civilizaţie, valori, paradigme, personalităţi: In honorem
academician Valeriu Pasat. Res. ed. I. Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut ) „A. Lupan”, 2018, pp. 476-501.
O. Moşin, M. Bortă (editori), Vrednici ostenitori ai Bisericii. Dicţionar istorico-biografic. Ed. revăzută şi completată. Chişinău, EFP
399

„Tipografia Centrală”, 2017.

N. Dabija, Bolşevicii şi biserica. În: „Literatura şi Arta”, 6 septembrie 2007.
400

V. Ciorbă, Misiunea ortodoxă română din stânga Nistrului (1941 – 1944). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2011, nr. 1-2.
401

N. Mafteuță, Activitatea Institutului Pedagogic din Tiraspol în anii 1930 – 1940. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2019, nr. 3-4, pp. 86-95.
402

D. Grama, Din istoria statutului juridic al Transnistriei. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6.
403

S. Andrieş-Tabac, Simbolurile de stat ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti: stema, steagul, imnul. În: Panorama comunismu-
404

lui în Moldova sovietică: context, surse, interpretări/ed: L. Corobca. Iaşi, Polirom, 2019, pp. 248-274.
O. Serebrean, Originile conflictului transnistrean. În: „Magazin istoric”, octombrie 2004.
405

R. Lozinschi, RASSM şi statalitatea noastră. În: „Jurnal de Chişinău”, nr. 323, 15 octombrie 2004.
406

V. Ciubuc, Basarabia şi Transnistria. Restanţe ale istoriei. Chişinău, Ştiinţa, 2010.

407

N. Chicuş, Economiceskoie razvitie docolhoznogo sela Modavscoi ASSR. Kişinev, 1989.

408

A. Moraru, Destinul unui document, op. cit., pp. 55-58.

409

Al. Zub, Prefaţă la versiunea românească: King Ch., Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Arc, 2002, p. XVII.
410

78
fic Moldovenesc în anii 1926 – 1940 sunt analizate de istoricii D. Dragnev411 și I. Valer
Xenofontov412. Din această perspectivă, s-a considerat oportun de a trata populaţia ro-
mânească din autonomie, dar și pe cea din Basarabia, ca o naţiune aparte de cea română,
iar „justificările” din domeniile istoriei, ideologiei și politicii sovietice nu au prins decât
contur.
Profesorul B. Vizer, se pronunţă împotriva istoricilor care ignorează existenţa unor
premise pentru formarea autonomiei Moldoveneşti în stânga Nistrului, „pe un pământ
străin”. În acest context el insistă: „Nu se iau în consideraţie premisele istorice – vechimea
românilor pe aceste pământuri; răspândirea populaţiei române (volohi), între Nistru, Bu-
gul de Sud şi Nipru; premisele politice, determinate de politica naţională a bolşevicilor
din acea perioadă”, ce prevedea crearea „structurilor politice pentru populaţia minorita-
ră ne rusă – republici unionale, autonome, regiuni naţionale”, chiar dacă scopul principal
era – „folosirea acestei politici în declanşarea revoluţiei socialiste mondiale sub egida
Rusiei”413.
În susţinerea argumentelor că populaţia românească a stăpânit pământuri la Est de
Nistru din cele mai vechi timpuri, profesorul B. Vizer, aduce considerentele istoricului A.
Boldur „că în geneza statului moldovenesc de sine stătător au adus aportul componen-
ţele româneşti „nordice” reprezentate de bolohoveni şi brodnici – populaţie românizată.
În sec. XII, până la invazia tătaro-mongolilor, în stânga Nistrului exista statul Volohoveni-
lor”, şi, „odată cu izgonirea în sec. XIV a tătarilor-mongolilor populaţia română se extinde
până la Nipru”414. Un alt argument adus de istoricul B. Vizer este că „pacea încheiată între
turci şi ruşi”, la 12 septembrie 1740, se numea „Statutul pentru stabilire de către Rusia
a graniţei Rusiei şi Turciei, şi a graniţei Moldovei pe râul Bug. În acei ani această imensă
regiune era numită Ucraina Moldovenească”, pe teritoriul căreia Ecaterina a II-a „a avut
intenţia de a crea Moldova Nouă”415. De asemenea, aşa cum se constată, „până la ocupaţia
rusească din 1792 toate oraşele dintre Nistru şi Bug purtau denumiri româneşti: Balta,
Nani (Ananiev), Râmniţa, Ocna, Bârzu, Sucleia (Tiraspol), Moldoveanca (Odesa), Vozia
(Ociakov) ş. a. Sursele istorice dispun de amintiri ale diferitor călători care până la 1792
n-au întâlnit pe aceste pământuri altă populaţie, decât română (valahă, moldovenească)”
şi tătari. Majoritatea localităţilor rurale, purtau denumiri româneşti. Până la sfârşitul sec.
XVII moldovenii constituiau pe aceste pământuri majoritatea absolută sau relativă”416.
Cu referinţă la rolul RASSM în destinul populaţiei băştinaşe acelaşi istoric afirmă că în
pofida multor dificultăţi, această entitate „a fost un factor pozitiv în revenirea naţională
a moldovenilor la identitatea lor română. Ea confirmă românitatea Transnistriei, a fost
o garanţie a supravieţuirii acestei ramuri a neamului, a păstrării graiului strămoşesc, a
datinilor, folclorului şi apartenenţei la neamul românesc a moldovenilor din stânga Nis-
trului”417.
D. Dragnev, Etapele evoluţiei ş tiinţelor socio-umanistice din Moldova (1946 – 2016). Î n : Probleme actuale ale istoriei ştiinţei, resp. ed.:
411

Ion Valer Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2017.
412
I. Valer Xenofontov, Istorie și ideologie în RASS Moldovenească (1924 – 1940). În: Declaraţia de autodeterminare de la Oradea din 12
octombrie 1918. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2018, pp. 265-275.
413
B. Vizer, I. Ivanov, Din istoria creării RASS Moldoveneşti. În: Probleme ale ştiinţelor socio-umane şi modernizării învăţământului.
Volumul II, UPS „I. Creangă”, Chişinău, 2004, pp. 407-408.
414
A se vedea: A. Boldur, Istoria Basarabiei. Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992, pp. 98-125.
415
B. Vizer, op. cit., p. 408.
416
Ibidem, p. 409.
417
Interviu cu Vizer Boris, dr. hab, prof. univ. În „Caiete de Istorie”, 2004, nr. 12, p. 28.

79
 Opinii similare sunt enunţate şi de V. Ciubuc, care consideră: „Faptul că a existat o
bază socială naţională pentru formarea şi organizarea RASSM a fost şi este o realitate
incontestabilă. Prezenţa de veacuri pe acest teritoriu a poporului autohton – românii
moldoveni – a determinat, până la urmă, decizia autorităţilor ucrainene sovietice, dar şi
centrale de la Moscova să accepte formarea Republicii Autonome Moldoveneşti. Consti-
tuirea acestei unităţi politice era şi în interesele poporului autohton, deşi se ştie că în pa-
ralel regizorii politici urmăreau şi scopuri politice geostrategice”418. Mai mult, el afirmă,
că „organele Puterii Sovietice Centrale de la Kiev (Harkov-n. n.) şi Moscova, chiar dacă
urmăreau propriile scopuri, n-au ezitat să-i asigure noii RASSM drepturi constituţionale
bine formulate. Deci RASSM, deşi a fost creată, urmărindu-se expansiunea spre Vest, to-
tuşi n-a fost o simplă butaforie, ci o formaţiune naţională statală cu acte în regulă la toate
nivelurile, fie ele şi de tip sovietic: local, ucrainean şi unional. Existenţa organului suprem
legislativ – Sovietul Suprem al RASSM- şi a Constituţiei îi confereau acestei formaţiuni o
pondere juridică”.
Referindu-se la partea formală a acestor realităţi, fără a lua în calcul caracterul lor
declarativ şi ignorarea acestora pe parcursul existenţei autonomiei moldoveneşti, auto-
rul conchide: „situată la periferia RSS Ucrainene şi a URSS, RASS Moldovenească avea,
conform Constituţiei, largi drepturi autonome, dar şi anumite drepturi constituţionale
suverane. Astfel modificarea Constituţiei şi a teritoriului RASSM nu putea fi realizată fără
aprobarea Sovietului Suprem al RASSM”, iar „Legea fundamentală a RASS Moldoveneşti
definitiva legitimitatea statalităţii naţionale a moldovenilor din Transnistria în confor-
mitate cu legile valabile de atunci ale regimului sovietic”419 şi, „indiferent de scopurile
strategice urmărite de URSS, formarea acestei entităţi a fost bazată pe dreptul istoric şi
etnic al moldovenilor”420. Deşi cu o altă ocazie, referindu-se la dreptul constituţional al
RASSM la suveranitatea teritorială, drept consfinţit chiar şi de Constituţia RSS Ucrainene
din 1936, al cărei art. 4 prevedea: „Teritoriul RASSM nu poate fi schimbat fără acceptul
acestei republici”, D. Ciubuc recunoaşte: „De aceste drepturi constituţionale, dar şi de alte
drepturi fundamentale, conducerea Moscovei nu va ţine cont atunci când va lua deciziile
hotărâtoare referitoare la soarta RASSM şi a poporului ei titular”421.
Într-o serie de lucrări cu caracter general un spaţiu vast este rezervat problemelor
legate de formarea şi evoluţia RASSM. Sunt evidenţiate obiectivele formării statalităţii
moldoveneşti în stânga Nistrului, caracterizat sistemul politic de tip bolşevic, analizată
evoluţia demografică şi organizarea administrativ-teritorială, politica etnoculturală, viaţa
social-economică, colectivizarea forţată, represiunile, evoluţia culturii şi alte aspecte422.
Autorii lucrării colective „Istoria Basarabiei”, examinând procesul dramatic de dez-
membrare a Basarabiei de către guvernul de la Moscova, după reanexarea ei de către
V. Ciubuc, op. cit., p. 46.
418

Ibidem.
419

Ibidem, p. 50.
420

Ibidem, pp. 70-71.

421

D. Dragnev ş. a. Din istoria Transnistriei. Chişinău, Civitas, 2001; O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi
422

timpuri până în prezent. Compendiu. Coord.: Demir Dragnev. Chişinău, Civitas, 2007. A. Moraru, Istoria Românilor. Basa-
rabia și Transnistria. 1812 – 1993. Chișinău, Editura Universul, 1995, pp. 282-311; V. Burlacu, Curs universitar la Istoria
Contemporană a Românilor. Partea I, vol 2. Basarabia și RASSM (1918 / 1924 – 1940). Chişinău, Învăţătorul Modern,
2016, pp. 200-360; V. Ciobanu, Teritoriile din stânga Nistrului în perioada interbelică. În: Republica Moldova: ed. encicl.
/ Inst. De Studii Enciclopedice; col. red.: Gh. Duca (preş.). Ediţia a doua revăzută şi adăugită. Chişinău: Institutul de Studii
Enciclopedice, 2011, pp. 207-210.

80
sovietici în 1940, scriu că la cercetarea acestui act „o primă şi foarte importantă conclu-
zie se referă la rolul ce se atribuia încă de la început aşa-numitei RASS Moldoveneşti de
peste Nistru, care se constituise în 1924 [...]. Organizată pe teritoriul dintre Nistru şi Bug,
într-o zonă locuită-în chip preponderent-de către români, această formaţiune fusese cu
greu tolerată de către ucraineni, care vedeau în existenţa ei un atentat la unitatea pro-
priului stat. [...] Puţini au înţeles atunci că formarea acestui mic stat tampon era un fel
de invenţie pe termen lung şi viza obiective cu bătaie îndepărtată. Autorităţile centrale,
obsedate de ideea declanşării revoluţiei mondiale, mai exact de exportul de revoluţie,
vedeau în RASSM un fel de cap de pod în înaintarea sistemului sovietic dincolo de Nis-
tru. Ele erau conştiente că susceptibilităţile ucrainenilor puteau fi rănite pe moment, dar
scontau într-o compensaţie de perspectivă. De aceea, încă de la declanşarea invaziei din
iunie 1940, la Kremlin s-a observat un fel de frenezie ucraineană [...], un foarte influent
grup ucrainean”423.
Într-o altă lucrare de acest gen, autorii concluzionează că întemeierea RASSM a con-
stituit o parte din strategia lui Stalin de deznaţionalizare a românilor, respectiv a mol-
dovenilor, astfel oferindu-se posibilitatea de a lega subiectul de anexarea Basarabiei de
către Rusia în 1812 şi de înfiinţarea RSS Moldoveneşti în 1940 în urma Pactului Molotov
– Ribbentrop424.
Unele aspecte istoriografice ale procesului de formare şi evoluţie a RASSM sunt anali-
zate de istoricii D. Dragnev, P. Parasca425, V. Burlacu426.
Astfel, orice nouă abordare de către istoriografia naţională a unor subiecte legate de
înfiinţarea și evoluția fostei RASS Moldoveneşti reprezintă de fiecare dată o încercare
temerară şi contribuie la extinderea investigațiilor.
O sinteză a realizărilor istoriografiei naţionale cu privire la formarea şi evoluţia RASSM
este prezentată în Raportul analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea re-
gimului comunist totalitar din Republica Moldova427, constituită în baza Decretului
prezidenţial din 14 ianuarie 2010428
Comisia, efectuând o radiografie a politicilor și practicilor totalitare, derulate în anii
1924 – 1940 în RASS Moldovenească, a constat că „fostei RASSM i s-a rezervat un rol
aparte. Formarea acestei entităţi la frontiera pe Nistru cu România trebuia să servească
planurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în acelaşi timp, să contribuie la extinderea
spaţiului revoluţiei mondiale proletare în direcţia Balcanilor”429. Astfel, „Deşi prezenta-
tă ca o entitate de stat autonomă, RASSM a fost în realitate un „cap de pod” în planurile
expansioniste sovietice, evoluând din 1924 până la 1940 spre îngustarea drastică a ca-
racteristicilor proprii unei pretinse entităţi de stat, spre statutul unei regiuni obişnuite a
Ucrainei Sovietice”.
423
Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998. Cord. I. Scurtu. Bucureşti, Semne, 1998, p. 223.
424
I. Scurtu ş. a., Istoria Românilor. Epoca contemporană, Manual pentru clasa a XII-a., Chişinău, Prut Internaţional, 2001, pp. 67-70.
425
D. Dragnev, P. Parasca, Cum a fost inventat „punctul de vedere al istoriografiei sovietice” asupra istoriei noastre naţionale. În: „Destin
Românesc”, 2010, nr. 2, pp. 40-55. „Destin Românesc”, 2010, nr. 3-4, pp. 156-170.
426
V. Burlacu, Ştiinţa istorică în sistemul de propagandă din RSSM. Anii 1960 – 1980. Studiu monografic. Chişinău, Învățătorul Modern,
2014, pp. 45-48, 140-150, 200-203; Idem, Istoriografia din Republica Moldova în procesul de revenire la valorile naţionale. În: „Revista
de Istorie a Moldovei”, 2017, nr. 3 (111), iulie-septembrie, pp. 111-152.
427
Raport analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova. În: „Destin Românesc”,
2010, nr.2, pp. 9-21.
428
Decret prezidenţial din 14 ianuarie 2010 „Cu privire la constituirea Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar
din Republica Moldova”. În: „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, 19 ianuarie 2010, nr.5-7, p. 6.
429
Raport analitic, p. 10.

81
 „Regimul totalitar bolşevic a transformat republica autonomă de peste Nistru într-un
adevărat poligon pentru efectuarea celor mai oribile experimente politice, sociale, eco-
nomice, culturale și identitare” [...].
Una din cele mai dezastruoase a fost „Colectivizarea forțată de la începutul anilor’30,
prin aplicarea constrângerii și violenței în raporturile dintre regimul bolșevic și țără-
nime, prin instrumentarea unor măsuri administrative și de excomunicare împotriva
țăranilor înstăriți, prin asmuțarea țăranilor săraci și mijlocași împotriva așa-numiților
„culaci”, care „s-a soldat cu anularea proprietății private la sat, cu un nou război civil îm-
potriva țăranilor, cu foametea înspăimântătoare din anii 1932 – 1933”430.
În consecinţă: „Foametea cumplită, represiunile şi deportările operate de autorităţile
comuniste au generat un exod masiv de populaţie – fuga peste Nistru, în România. Pen-
tru curmarea acestui exod, care constituia o dovadă concludentă a eşecului catastrofal al
politicilor promovate de autorităţile comuniste, s-a recurs la fortificarea pazei frontierei
sovietice, însoţită de utilizarea armelor contra transfugilor înfometaţi”.
A urmat marea epurare din anii’30 din URSS, care „a lovit din plin şi în RASSM. Me-
canismul terorii în masă nu făcea distincţii între victime, nu admitea indulgenţe. Sub
ghilotina aşa-numitei „troici speciale”, au căzut unii după alţii ţărani, intelectuali, mun-
citori, preoţi, oameni nevinovaţi care nu au avut parte nici de un proces de judecată,
nici de o înmormântare creştină. Victime deveneau înşişi responsabilii din ierarhiile de
partid şi administrative”.
Comisia a demonstrat că „regimul totalitar comunist se face responsabil de crime cultu-
rale, împotriva spiritului şi identităţii moldovenilor de peste Nistru şi, ulterior, după 1940,
a celor din Basarabia, prin impunerea unei „limbi” literare moldoveneşti contrafăcute,
conform unor principii aberante de „clasă”, şi prin inventarea, în lipsa oricăror resorturi
istorice şi etnoculturale, a unei „naţiuni” moldoveneşti, distincte de cea română. Regimul
comunist se face vinovat de reprimarea şi mutilarea conştiinţei noastre naţionale, de supri-
marea spiritului nostru liber, de orchestrarea unui război cultural, identitar, propagandistic
şi informaţional în toată legea împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Nistrului, cu
consecinţe dramatice pentru integralitatea noastră lingvistică şi etnoculturală”431.
De asemenea, Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, ororilor, atrocităţilor abu-
zurilor şi nedreptăţilor comise de regimul totalitar comunist între anii’20 – ’90 ai sec. XX,
care include: extinderea dictaturii partidului comunist unic în zone incluse din RASSM şi
misiunea de subminare şi subversiune a acestei entităţi în raport cu România şi populaţia
din Basarabia, de cap de pod al revoluţiei mondiale bolşevice; instituirea unui mecanism
diabolic de represiune (....) şi aplicarea terorii în masă; (...) impunerea unei ideologii a urii
de clasă, (...) şi de demnitatea umană, exacerbarea propagandei anticreştine şi a xenofobiei;
mutilarea spirituală a moldovenilor prin impunerea unei limbi artificiale, străine de limba
română, şi a unei identităţi contrafăcute ideologic; (...) lichidarea ţărănimii ca şi clasă, prin
colectivizarea forţată şi deportări”; urmată de „foametea cumplită din anii 1932 – 1933;
declanşarea represiunilor împotriva aşa-numitelor „elemente antisovietice” şi naţionaliste
de la mijlocul anilor’30 ai secolului trecut, deportarea şi exterminarea în masă a oamenilor
prin deciziile unor instituţii extrajudiciare, ale aşa-numitelor „troici”432.

Ibidem, p. 11.
430

Ibidem, p. 12.
431

Ibidem, p. 18.
432

82
 II. Deşi prăbuşirea Uniunii Sovietice a spulberat miturile istorice pe care s-a sprijinit
acest colos multinaţional, în cazul fostei RSSM, constituită în mare parte din teritorii ro-
mâneşti răpite, pentru a preveni un eventual demers iredentist din partea statului vecin,
anumite partide politice şi chiar guvernări, au continuat elaborarea unui mit istoric spe-
cific, cel legat de identitatea etniei majoritare a Republicii Moldova.
După 1991, un grup restrâns de istorici de la Chişinău, autointitulaţi „statalişti”, rămași
pe baricade și ostatici ai regimului pro-imperial, de factură antiromânească, au încercat
să perpetueze mai mult sau mai puţin explicit concepția sovietică asupra întregii istorii a
Republicii Moldova, inclusiv cea referitoare la formarea şi evoluţia RASSM433.
Această interpretare ţine de proclamarea republicii autonome – în pofida dictatului
de la Moscova și obiectivele urmărite privind formarea acestei entități – ca o etapă im-
portantă în procesul secular de formare statală a Republicii Moldova de astăzi. În acest
sens, anul 1924 s-ar înscrie în succesiunea istorică: 1359 (Principatul Moldovei); 1812
(anexarea Basarabiei de către Rusia, devenită după unirea Principatelor din 1859, suc-
cesoare a statalităţii moldoveneşti); 1940 (reunirea poporului moldovenesc şi formarea
RSS Moldoveneşti) şi 1991 (independenţa Republicii Moldova).
Spre exemplu, istoricul V. Ţaranov434 afirmă că prin proclamarea de către Sfatul Ţării, la
2 decembrie 1917, a Republicii Democratice Moldoveneşti ca membru egal al Republicii
democratice federative ruse, au fost puse bazele renaşterii statalităţii moldoveneşti pe te-
ritoriul dintre Prut și Nistru. Însă aceasta s-a realizat nu cu scopul de a ajuta poporul mun-
citor în obţinerea drepturilor sale naţionale, dar pentru a se desprinde de evenimentele
revoluţionare din Rusia. Mai mult, odată cu votul Sfatul Ţării din 27 martie 1918 şi unirea
Basarabiei cu România, această renaştere a fost pierdută. În acest context, se consideră că
adevărata renaştere naţională statală moldovenească s-a realizat puţin mai târziu, în 1924,
pe teritoriul din stânga Nistrului unde locuia compact populaţia moldovenească. Aceasta
s-a datorat faptului, că după biruinţa revoluţiei din octombrie popoarele Ţării sovietelor au
obţinut posibilităţi reale pentru a construi statele lor naţionale435.
În acelaşi timp, aşa cum concluzionează V. Ţaranov, în condiţiile când cea mai mare
parte a moldovenilor se aflau în Basarabia, în componenţa României regale, statalitatea
naţională a poporului moldovenesc a fost renăscută nu pe teritoriul fostului Principat
al Moldovei, ci în Transnistria, unde locuia o parte mai mică a naţiunii moldoveneşti.
Mai mult, în procesul de pregătire, formare şi activitate a RASSM, a instituţiilor ei au
participat activ, de asemenea, şi reprezentanţii Basarabiei, care vedeau prin interme-
diul ei apropierea statalităţii adevărate a poporului moldovenesc436.
Astfel, versiunea care se revendică din continuităţi istorice de durată, cu un singur
ţel final, din perspectiva lui 1924, ţine deja de domeniul trecutului și, nu a putut fi atins
decât în 1991. Mai mult, chiar dacă RASS Moldovenească a făcut parte, în mod evident,
din programul mai larg al întemeierii unor republici autonome pentru grupurile etnice
Petre P. Moldovan, Moldovenii în istorie. Chişinău, Poligraf Service, 1993; V. E. Andruşciak et. al. Istoria Republicii Moldova. Din cele
433

mai vechi timpuri până în zilele noastre. Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţe, 1997; Istoria Respubliki Moldova. Kișinev, 2002;
V. Stati, Moldovenii la răsărit de Nistru. Chișinău, 1995; Vezi: V. Stati, Istoria Moldovei. Chişinău, 2002; Istoria Republicii Moldova
din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Chişinău, 2004; Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele
noastre. Ediţia a treia, revăzută şi completată. Asociaţia oamenilor de ştiinţă din Moldova „N. Milescu Spătarul”. Chişinău, Tipografia
Centrală, 2015.
V. Ţaranov, Vozrojdenie i razvitie moldavscoi gosudarstvennosti. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2010, nr. 2, pp. 36-52.
434

Ibidem, pp. 36-37.

435

Ibidem, pp. 39-40.

436

83
 Grupă de ilegaliști. În prim-plan P. Tkacenko, 1920. Colecția foto Ion Valer Xenofontov

în perioada dezvoltării structurii federale a noului stat ruso-sovietic, nu înseamnă că

acest fapt nu a presupus un pas înainte spre Republica Moldova aşa cum este ea astăzi.
Autorii celor trei ediţii ale volumului Istoria Moldovei, toate de comandă politică, de
fiecare dată afirmă că „realizând politica naţională, puterea sovietică a acordat mul-
tor popoare statalitatea naţională”. Referindu-se la iniţiatorii formării RASSM, aceştia
scriu: „în 1923 – 1924, oameni politici ai ţării, cei din Ucraina, basarabenii şi emigranţii
din România, care locuiau în URSS, încep să discute problema formării statalităţii pen-
tru populaţia moldovenească din stânga Nistrului”. Deşi amintesc de memoriul din 4
februarie 1924 în care era argumentată necesitatea formării Republicii Sovietice Mol-
doveneşti, evită să dezvăluie obiectivele formării acestei entităţi437.
Atitudinea refractară a conducerii ucrainene faţă de crearea republicii este aprecia-
tă ca o ne dorinţă de „fărâmiţare a Ucrainei”. Cât priveşte cuvintele „în primul rând, din
considerente politice” din hotărârea Biroului politic al PC (b) R, din 29 iulie 1924, cu
privire la RSS Moldovenească, se recunoaşte că „vădesc tentativa de a influenţa solu-
ţionarea chestiunii Basarabiei”. Mai mult decât atât, se evidenţiază că „o serie de emi-
granţi români chiar intenţionau să creeze Republica moldo-română”438.
Formarea RASSM este apreciată ca „o etapă istorică” a poporului moldovenesc, fiind
„refăcută statalitatea sa naţională”, care „a deschis perspective noi pentru dezvoltarea
economică şi naţional-culturală a moldovenilor”439. În culori roze este descrisă crearea
Istoria Moldovei, ed. 2015, op. cit., p. 255.
437

Ibidem, p. 256.
438

Ibidem, p. 257.
439

84
şi dezvoltarea ramurilor industriale, chiar dacă se recunoaşte că „după posibilităţi, la
crearea industriei au contribuit prin sistemul de impozite sau de împrumuturi de stat,
şi cetăţenii RASSM”440, iar „lărgirea întreprinderilor existente şi construcţia celor noi
se făceau cu mari dificultăţi” şi, „planurile, inclusiv cincinale, nu se îndeplineau, deşi
autorităţile, la unii indici, le considerau supra împlinite”441.
În mod contradictoriu este apreciată atitudinea oamenilor muncii faţă de noile rea-
lităţi: „Ciocnindu-se de dificultăţi mari şi de lipsuri, însă cu gândul la un viitor echita-
bil, muncitorii au manifestat sentimente de patriotism şi entuziasm în muncă. Mulţi se
încadrau în întrecerile pentru îndeplinirea şi supra împlinirea planurilor de producţie,
obţineau indici înalţi, deveneau fruntaşi ai producţiei”. În pofida acestor afirmaţii, în
continuare se dezvăluie şi adevărul: „Întrucât viaţa la construcţii şi întreprinderi era
grea, salariile mici, dar şi alte cauze au condus la faptul că o parte din muncitori pierd
interesul faţă de muncă, manifestă indiferenţă, trage chiulul, pleacă de la construcţii,
fabrici şi uzine. Ca urmare, nu se realizau planurile, era mare fluctuaţia cadrelor. Clasa
muncitoare, care era declarată forţa conducătoare a societăţii, nu se simţea stăpân în
adevăratul sens”442.
Într-un mod simplist, conciliant este descris procesul de colectivizare: „în politica
promovată faţă de ţărănime, multe acţiuni se întreprindeau prin forţă, mai ales, intra-
rea în colhoz”443. Astfel, „sesizând rezistenţa unei părţi de ţărani şi susţinând teoria in-
tensificării luptei de clasă, în măsura înaintării spre socialism, autorităţile locale, pre-
sate de sus, au început, fiecare în felul său, să exercite presiuni asupra unei părţi mai
mult sau mai puţin înstărite de ţărani, înscriindu-i în clasa chiaburilor”. În consecinţă,
„ele se opuneau colectivizării, făceau agitaţie împotriva creării colhozurilor, se angajau
şi în acte teroriste, însă nici sărăcimea, nici mijlocaşii nu doreau să intre în colhoz ime-
diat, precum îşi propusese statul. De aceea, autorităţile au fost nevoite să organizeze
colectivizarea mai mult pe cale violentă”444, iar „metodele de forţă au încordat până la
limită situaţia din sate, provocând o explozie de indignare a ţăranilor, care îşi găseşte
expresie în abandonarea în masă a colhozurilor”445.
Fără a evidenţia cauzele şi mecanismul desfăşurării foametei organizate de la înce-
putul anilor’30, acest fenomen groaznic este redat în câteva rânduri: „Deosebit de grei
pentru locuitorii satelor s-au dovedit a fi anii 1932 – 1933. În republică, ca şi în alte
regiuni ale ţării, izbucneşte o foamete extraordinară. Autorităţile continuau colectările
de cereale, neacordând ţăranilor sprijinul cuvenit. Faptul acesta a condus la pierderea
a peste 20 mii de oameni, în loc să se ţină cont de interesele masei de bază a ţărănimii,
presiunile continuau”446.
Marea Teroare în opinia autorilor se rezumă la următoarele: „Un loc aparte în viaţa
politică l-au ocupat represaliile din 1937 – 1938, care căpătaseră caracter de masă.
Aveau loc arestări şi pedepsiri fără judecată. Erau arestaţi oameni nevinovaţi, inclusiv
comisari ai poporului şi conducători ai comitetelor de partid, directori de uzine şi pre-
440
Ibidem, p. 258.
441
Ibidem, p. 259.
442
Ibidem, pp. 260-261.
443
Ibidem, p. 261.
444
Ibidem, p. 262.
445
Ibidem, p. 263.
446
Ibidem, p. 263.

85
şedinţi de colhoz, scriitori şi muncitori, militari şi colhoznici, învăţători şi medici, emi-
granţi etc. Drama consta în faptul că toate acestea aveau loc cu „susţinerea maselor”, la
adunări şi mitinguri, prin intermediul presei”447.
Şi ca o concluzie la această problemă se insistă că „reunirea poporului moldovenesc,
în urma soluţionării chestiunii basarabene, a creat condiţii favorabile pentru consoli-
darea lui naţional-statală, a comunităţii lui politice, economice şi culturale”448.
Faptul că acest grup de istorici încearcă încă să dezvolte o conştiinţă moldovenească
denotă revenirea la interpretările sovietice de altă dată privitoare la istoria şi cultura
Basarabiei.
Astfel, că, şi după proclamarea Independenţei Republicii Moldova, ingerinţa politi-
cului în tratarea problemelor cheie ale istoriei noastre naţionale a condus la „o perma-
nentă refacere a trecutului” în funcţie de obiectivele politice ale partidelor care s-au
perindat la guvernare, fiind reanimate sistematic tezele moldovenismului.
Discursurile istorice diferite în problema Basarabiei, iniţiate între cele două tabere,
sunt în realitate şi pot fi apreciate ca o confruntare specifică între „naţionalismul româ-
nesc”, care doreşte reîntoarcerea provinciei sale istorice la sânul neamului românesc şi
„naţionalismul moldovenesc”, revigorat de forţele neocomuniste şi rusofile, susţinute
din exterior de Federaţia Rusă pentru a menţine regiunea sub controlul ei.

III. Pentru cel de-al treilea grup de istorici, din raioanele din stânga Nistrului, după
1991, experienţa formării şi existenţei RASSM reprezintă ca şi argument al proclamării
Republicii Moldoveneşti Nistrene în calitate de succesoare și a dreptului acesteia la
autodeterminare, care ulterior, în 1940, s-a „dizolvat” în cadrul RSSM ca o „regiune fără
nume”449.
Istoricii din autoproclamata RMN, evidenţiază, în mod special, statutul deosebit al
Transnistriei, care, în opinia lor, este un străvechi pământ rusesc, dispune de experien-
ţa statalităţii RASSM şi este, în acest context, moştenitoarea ei de drept. Astfel, RASSM,
din momentul încorporării unor raioane în componenţa RSSM şi RSSU, în august 1940,
este asemenea Basarabiei, o jertfă a Pactului Molotov-Ribbentrop. Parcursul istoric al
RASSM ar reprezenta pentru nerecunoscuta enclavă transnistreană drept argument al
legalităţii, exemplu pentru existenţă ca stat „suveran”, iar apariţia lui este justificată
ideologic prin declanşarea conflictului militar în anii 1989 – 1992. Este recunoscut fap-
tul că nicăieri, pe teritoriul fostei URSS, formarea entităţilor statale nu a fost însoţită de
o aşa imitare a procedurilor democratice şi nicăieri scopurile acestei imitaţii nu au fost
atât de legate cu ideologia revoluţiei mondiale450.
Aceşti istorici au ancorat „entitatea şi identitatea transnistreană” într-un discurs is-
toric și politic distinct451. Începutul statului „moldovenesc transnistrean” este conside-
Ibidem, p. 266.
447

Ibidem, p. 275.
448

I. Blagodatskih, Pridnestrovie v poiskah „svoei” istorii. În: „Naţionalinîie istorii v sovetskom i postsovetskom gosudarstvah”. M., 1999,
449

pp. 195-208; N. V. Babilunga, B. G. Bomeşko, P. M. Şornikov, Gosudarstvennosti Pridnestrovia: istoria i sovremennosti. Tiraspoli, Po-
ligrafist, 2007; A. Z. Volkova, Moldavscaia Avtonomnaia Sovetscaia Soţialisticescaia Respublika: istoriceskii opît i sovremennîe oţenki.
În: „Pridnestrovscaia gosudarstvennosti: istoria i sovremennosti”. Tiraspoli, Izd. PGU, 2005, pp. 84-88.
Istoria Pridnestrovckoi Moldavscoi respubliki. V 2-h tomah. T. 2, ciasti 1. Tiraspoli: RIO PGU, 2001; Fenomen Pridnestrovia. Tiraspoli:
450

RIO PGU im. T. G. Şevcenko, 2000; Pridnestrovskaia gosudarstvennosti: istoria i sovremennosti. Tiraspoli: Izd. PGU, 2005; ş. a.
N. Babilinga (ed.), Bessarabskii vopros i obrazovanie Pridnestrovskoi Moldavskoi Respubliki. Tiraspoli, DSCU, 1993; N. Babilunga,
451

V. Bomeșko, Pagini din istoria plaiului natal. Tiraspol, TICE, 1997; N. Babilunga, B. Bomeșko, Pridnestrovskii konflikt: istoriceskie,

86
rat anul 1924, când Uniunea Sovietică a creat RASSM în cadrul RSS Ucrainene. Pornind
de la faptul că acest teritoriu nu a făcut parte niciodată din statul medieval moldove-
nesc, istoricii, implicit, regimul de la Tiraspol, resping orice conexiune cu Republica
Moldova, invocând, în acest sens, chiar Declarația de Independență din 27 august 1991,
care condamna raptul din 1812 și 1940 și legitimează, din acest punct de vedere, exis-
tența „statalității transnistrene”. În același timp, autoritățile RMN pretind că sunt ade-
vărații „moștenitori” ai RASSM si ai „moldovenismului” creat în anul 1924, deși traseul
istoric al formării „poporului transnistrean” este urmărit din epoca primitivă.
Republica Moldova și România sunt văzute ca principalele pericole pentru indepen-
dența și integritatea „poporului transnistrean”, care consideră Federația Rusă unicul
garant și susținător al existenței sale. Consolidarea „poporului transnistrean” are loc
în jurul contracarării „militarismului” moldovenesc, iar războiul de „independență” de
pe Nistru este văzut ca element simbolic suprem al mitologiei de constituire a RMN452.
Această formă embrionară de identitate, în formare în stânga Nistrului, este opusă
celei din dreapta Nistrului, exact cum, pe timpuri, identitatea „moldovenească” sovie-
tică din stânga Prutului era construită în raport cu cea din dreapta Prutului. Cu alte
cuvinte, așa cum moldovenii au fost transformați în Homo Moldovanus pentru a fi dife-
rențiați de români, la fel „poporul transnistrean” este transformat, după 1990, în ceva
distinct de poporul R. Moldova453.

IV. Eforturile regimului stalinist de a construi o identitate moldovenească distinc-

tă, obiectivele de a servi interesele politicii externe sovietice, urmărite prin formarea
RASSM, caracterul ei artificial şi alte aspecte, au fost remarcate şi denunţate din start
de istoricii şi publiciştii din Occident454.
Valter Colarţ, în cartea „Rusia şi coloniile ei”, scrie că „formarea Moldovei Sovietice
nu corespundea necesităţilor interne ale URSS, dar era dictată de împrejurările politicii
externe sovietice”, iar F. Mosli insistă asupra faptului „pentru a înteţi agitaţia pentru
„eliberarea” Basarabiei, Sovietele au format RASSM, pe teritoriile populate de români
în partea de sud-vest ale Ucrainei”. Emigrantul român, istoricul D. Gherman opinează
că moldovenii au fost multă vreme ţinta unor proiecte intense de construire a naţiunii
distincte şi acest act a servit: „pentru a accentua caracterul deosebit al Basarabiei şi
populaţiei ei faţă de România şi români, partea sovietică a creat încă în anii 20 ficţiunea
„poporului moldovenesc” şi a „limbii moldoveneşti”. Savantul şi omul politic indian,
K. P. Menon, afirmă: „Uniunea Sovietică a creat Republica Autonomă Moldovenească
ca expresie a dreptului ei asupra Basarabiei”455. Conform altor autori, RASSM a fost „o
republică sovietică artificială”, formată pentru „a pune pe România într-o situaţie difi-
cilă”456.
demograficeskie, politiceskie aspektî. Tiraspoli, RIO RGU, 1997; L. Galinski, Pridnestrovie v kontekste gheopoliticeskogo pereforma-
tirovania postsovetskogo prostranstva. În: Obșcestvennaia mîsli Pridnestrovia, nr. 1, 2003; I. Grosul, N. Babilunga, B. Bomeșko, Istoria
Pridnestrovskoi Moldavscoi respubliki, vol. 1-3. Tiraspoli, RIO PGU, 2000-2001; E. Guboglo, Pridnestrovskii konflikt i postkonfliktnîi
sindrom. În: Ejegodnîii istoricekii alibom Pridnestrovia, nr. 5, 2001; A. Volkova, Referendumî v Pridnestrovskoi Moldavscoi Respublike
(1989 – 2003). Tiraspoli, Tipar, 2005.
452
Vezi: O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 393-394.
453
Ibidem, p. 395.
454
A. Babel, La Bessarabie. Paris, 1926.
455
Cit după A. M. Lazarev, op. cit., pp. 566-567.
456
Cit. după: Împotriva falsificatorilor, op. cit., p. 41; A se vedea: S. Ia. Afteniuk, Kritika antikommunisticeskih izvraşcenii istorii Sovetscoi

87
 În baza analizei istoriografiei sovietice, în primul rând al limbajului utilizat de
autori, M. Bruhis, în lucrarea sa,457 acordă o atenţie deosebită semnificaţiei politice
a constituirii, în 1924, a RASSM, a începuturilor statalităţii socialiste sovietice mol-
doveneşti şi a disensiunilor existente în rândurile istoricilor referitoare la momentul
constituirii acesteia, utilizarea denumirii Moldova, vechimea moldovenilor în spa-
ţiul est nistrean. El polemizează cu istoricii sovietici relativ la faptul dacă raioanele
moldoveneşti din stânga Nistrului pot fi considerate parte componentă a Moldovei
istorice, enumeră multesemnificaţia utilizării termenului Moldova în publicaţiile so-
vietice şi constată conţinutul lor neadecvat, cu excepţia teritoriului dintre Carpaţi şi
Nistru458.
De asemenea, evidenţiază lipsa informaţiilor despre tendinţa generală a moldo-
venilor de pe malul stâng al Nistrului de a avea un stat naţional propriu şi cauzele
acestei situaţii, argumentând, că „nicăieri, în nici o sursă, până în anul 1924, nu sunt
informaţii despre tendinţa „poporului moldovenesc” din Moldova din stânga Nistru-
lui de a avea un stat naţional propriu”. El explică situaţia prin faptul că „în primul
rând, moldovenii înşişi, care populau aceste raioane, niciodată nu s-au gândit să cre-
eze o republică autonomă şi, în al doilea rând, că ei nu reprezentau o forţă din partea
căreia ar fi putut să vină iniţiativa formării republicii. Moldovenii, pe aceste teritorii,
nu au avut niciodată organizaţii proprii social-politice şi instituţii iluminist-cultu-
rale, de ştiinţă şi cultură naţională, de literatură moldovenească proprie. Ei nu au
denumit niciodată teritoriul pe care-l locuiau nici Moldova, nici Moldova din stânga
Nistrului”459.
În acest context, referindu-se la iniţiatori, M. Bruhis concluzionează, că ideea despre
„crearea Republicii Moldoveneşti nu a apărut în sânul populaţiei moldoveneşti din ra-
ioanele de pe stânga Nistrului, ci la incitaţia comuniştilor, care au plecat din Basarabia
după instaurarea autorităţii româneşti” şi nu putea fi vorba, după cum afirmă istoricii
sovietici, despre „intensificarea mişcării” maselor populare în favoarea republicii din
1923 şi „tendinţa generală” în acest sens”460.
El este printre primii care demonstrează că ideea creării republicii moldoveneşti
le-a venit sovieticilor după eşuarea completă a tuturor tentativelor de a reanexa Basa-
rabia, în special după conferinţa de la Viena461, profitând de faptul că în stânga Nistrului
locuiau un număr mare de moldoveni: „După eşuarea Conferinţei de la Viena în 1924,
aşa cum observă autorul, guvernul sovietic a declarat că până la plebiscit va considera
Basarabia ca o parte a Ucrainei şi a Uniunii Sovietice şi că, în scopul creării unei per-
manente ameninţări necamuflate împotriva Statului Român, a organizat pe un teritoriu
care niciodată până la acel moment n-a purtat denumirea de Moldova şi, unde moldo-
venii nu numai că nu erau o populaţie băştinaşă, dar nici nu constituiau o populaţie
majoritară, aşa-zisa Republică Autonomă Moldovenească”462.
Cât priveşte caracterul şi obiectivele urmărite de regimul bolşevic se precizează că
Moldavii. Kişinev, 1974; Faktî i domîslî. Protiv falsificaţii naţionalinîh otnoşenii v Sovetskom Soiuze. Kişinev, 1972.
M. Bruhis, Rusia, România şi Basarabia: (1812, 1918, 1924, 1940).Chişinău, Universitas, 1992.
457

Ibidem, pp. 151-152.

458

Ibidem, p. 157.
459

Ibidem, pp. 158-159.

460

Ibidem, pp. 161, 167

461

Ibidem, pp. 240-241.

462

88
„Republica Moldovenească nu a fost altceva decât o formă de organizare statală arti-
ficial creată” şi, „că scopul urmărit de Moscova la înfiinţarea acestei republici [...] nu a
fost grija pentru poporul moldovenesc prin crearea statului lor naţional, ci intenţia de
a crea o ameninţare permanentă împotriva unităţii şi integrităţii naţionale a Statului
Român prin transformarea republicii într-o bază de pregătire a acţiunilor permanente
de subminare pe teritoriul Basarabiei, sub lozinca unificării acesteia cu aşa-numita Re-
publică Autonomă Moldovenească”463, „tendinţa de a răpi Basarabia de la vecinul său
din sud-vest”464.
Autorul constată că formarea „acestei artificiale formaţiuni statale nu constituia sin-
gura măsură a bolşevicilor, îndreptată spre destabilizarea situaţiei social-politice din
Basarabia ce ar fi putut fi folosită ca motiv de a pretinde la acest teritoriu” şi enumeră
în acest context alte acţiuni conexe, precum rebeliunea din Tatarbunar, inspirată din
exterior „în septembrie 1924, în condiţiile în care, după eşuarea conferinţei sovieto-ro-
mâne în problema Basarabiei, la Viena, în martie-aprilie 1924, în Uniunea Sovietică se
luau măsuri în ritm alert pentru crearea, pe stânga Nistrului, adică pe teritoriul Ucrai-
nei, a unei ameninţări permanente împotriva Statului Român – Republica Autonomă
Moldovenească”465.
Chiar dacă republica autonomă a fost formată, după cum pretindeau autorităţile, în
interesul populaţiei moldoveneşti, M. Bruhis demonstrează că: „în posturile cheie ale
aparatului de partid şi de stat al republicii nu au fost numiţi localnici, ci cadre alese din
afara limitelor sale trimise aici. În întreaga perioadă cuprinsă între 1924 şi 1940 nu a
fost nici un caz ca în funcţia de prim secretar al comitetului regional din Moldova – fi-
gura politică principală din republică-să fie numit un activist local”, cei „care au ocupat
succesiv acest post, nu erau nici moldoveni, nici localnici”466, astfel încât „în perioada
1924 – 1940 populaţia transnistreană nu era admisă în posturile-cheie din RASSM.
Iniţial, în aceste funcţii au fost numiţi basarabeni (în special ruşi, ucraineni, evrei). Mai
târziu au fost numiţi cetăţeni originari din Ucraina, care intrau în componenţa repu-
blicii autonome..., inclusiv moldoveni rusificaţi sau ucrainizaţi care nu cunoşteau nici
limba şi nici cultura strămoşilor lor”467.
Lucrarea lui W. P. Meurs468 se pretinde o istorie obiectivă, echilibrată a Basarabiei,
bazată pe o evaluare temeinică a literaturii occidentale, româneşti şi sovietice. Deşi
are ca subiect principal, „chestiunea Basarabiei” începând cu secolul al XIX-lea până
în prezent, studiul oferă mai multe nivele de abordare. Ideea principală pe care o im-
pune analiza sa este că istoricii angajaţi în această dispută, deşi au utilizat aceleaşi
argumente, nu erau animaţi, în mod necesar, de aceleaşi mobiluri şi motivaţii. Disputa
în „chestiunea Basarabiei” este abordată de autor prin prisma interacţiunii şi relaţiei
dintre istorici şi putere în scrierea istoriei teritoriului dintre Prut şi Nistru. Un aspect
important al investigaţiei ţine de raportul dintre formarea statului şi crearea naţiunii
în cazul Republicii Moldoveneşti, care vizează în mod direct şi au conexiune cu forma-
rea RASS Moldoveneşti în stânga Nistrului. Aşa cum remarcă istoricul, această relaţie
463
Ibidem, p. 260.
464
Ibidem, p. 261.
465
Ibidem, p. 221.
466
Ibidem, p. 313.
467
Ibidem, pp. 315-316.
468
W. P. Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău, Editura Arc, 1996.

89
este lipsită de o bază lingvistică şi etnică, „deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea
statală erau creaţii artificiale”469.
În acest context, sunt evidenţiate motivele ce au determinat autorităţile bolşevice
să formeze Republica Autonomă Moldovenească după eşecul conferinţei de la Viena,
iniţiatorii acestui proces, relaţia dintre politica sovietică a naţionalităţilor şi concep-
tul inventat de „naţiune socialistă moldovenească” cu propria ei moştenire culturală,
limbă şi istorie, distinctă de naţiunea română, tentativele de creare a unei „noi limbi
moldoveneşti” pentru a pune în lumină deosebirea faţă de limba română şi ca instru-
ment de comunicare cu populaţia moldovenească rurală, pentru a transmite ideologia
comunistă şi a o socializa. Se insistă asupra confruntării bolşevicilor cu problemele
„limbii moldoveneşti”, grupările şi protagoniştii politicii lingvistice şi de „indigenizare”
din autonomia moldovenească, preferinţele naţionale sau ideologice în aceste procese.
Cu referinţă la obiectivele formării RASSM W. Meurs punctează: „Kremlinul a avut
mai multe motive ce l-au determinat să creeze această Republică Moldovenească. După
eşecul conferinţei de la Viena şi al revoltei de la Tatarbunar, liderii de la Kremlin pu-
teau utiliza această republică pentru a provoca România”. Şi, „de fapt, crearea republicii
de pe malul stâng semnifica o schimbare în politica sovietică privitoare la problema
Basarabiei: iniţial, leagănul Republicii Moldoveneşti trebuia să fie Basarabia. Crearea
Republicii Autonome Moldoveneşti chiar în faţa basarabenilor servea acum la men-
ţinerea guvernului român într-o stare de nesiguranţă şi stimula revolta în Balcani şi
România”470.
În acelaşi timp, după cum se remarcă, „în afara considerentelor de politică externă”,
„au existat motive suplimentare de creare a republicii”. În primul rând, acest fapt „co-
respundea liniei de relativă politică liberală în privinţa naţionalităţilor, de la începutul
anilor ’20”, marcată de „crearea unui număr de alte republici autonome”. În al doilea
rând, semnifica „reluarea argumentelor ţariste ale unei „naţiuni moldovene”. În sfâr-
şit, se încadra „foarte bine cu campania Kremlinului împotriva naţionalismului ucrai-
nean”,471 adică trebuia să reprezinte o baionetă în coastele Ucrainei pentru a anihila
tendinţele centrifuge ale conducerii bolşevice ucrainene. În consecinţă, după cum afir-
mă el, „de fapt, înfăţişarea finală a Republicii Moldoveneşti a fost rezultatul unui joc de
război între Moscova şi Kiev (Harkov – n. n.)”472.
În problema tipului de republică şi a iniţiatorilor creării ei, W. Meurs constată că
„propunerea iniţială fusese pentru o Republică Unională Moldovenească în loc de Re-
publică Autonomă Moldovenească”, şi „cu toate motivele Kremlinului, mişcarea spon-
tană pentru autodeterminarea naţională moldovenească, pe malul stâng, nu a fost cu
totul artificială. Ea a fost probabil iniţiată şi condusă de unii comunişti basarabeni şi
influenţi comunişti sovietici legaţi de minoritatea moldovenească de pe malul stâng”.
Printre cei vizaţi sunt evidenţiaţi Cr. Rakovski, Gr. Kotovski, P. Tkacenko şi, în mod spe-
cial, M. Frunze, „faimosul comandant al Armatei Roşii”473.
Cu privire la impactul acestui eveniment se afirmă că „deşi mişcarea era condusă
de basarabeni şi comunişti neromâni, consecinţele preliminare ale autonomiei au fost
Ibidem, pp. 16-17.
469

Ibidem, p. 100.
470

A se vedea: ibidem, pp. 100, 136.

471

Ibidem, p. 100.
472

Ibidem, pp. 100-101.

473

90
pozitive pentru drepturile naţionale şi culturale ale populaţiei moldoveneşti din stânga
Nistrului”474.
În opinia lingvistului Klaus Heitmann, formarea RASSM trebuia să stimuleze miş-
carea revoluţionară din Basarabia şi chiar să fie leagănul viitoarei Românii sovietice,
şi, prin acest act „s-a recunoscut independenţa minorităţii româneşti în statul rus”475.
Lucrarea lui Ch. King476 reprezintă o abordare interdisciplinară a unei probleme
mai generale cum ar fi identitatea naţională şi capacitatea elitelor politice de a mani-
pula cultura.
Ch. King vede în originile efortului de a construi o identitate moldovenească distinc-
tă nu doar rezultatul necesităţilor politicii externe sovietice expansioniste, ci mai mult
ca rezultat al combinaţiei de raţionamente „dintre ţelurile politicii externe centrale,
formele de identitate existente şi acţiunile aflate pe agenda elitelor politice şi culturale
din interiorul republicii autonome însăşi”477.
În aprecierea acestui istoric „prima entitate politică moldovenească modernă, re-
publica autonomă înfiinţată în Ucraina în perioada interbelică, a fost creată cu scopul
explicit de a sprijini eforturile sovietice de a anexa teritoriul românesc al Basarabiei,
care fusese înglobat de Rusia înainte de 1918”, iar „cultivarea unei identităţi naţionale
moldoveneşti, bazate pe o limbă moldovenească autohtonă, avea să fie principalul mij-
loc în realizarea acestui scop. Începând cu anii 1920, sovieticii susţineau că majoritatea
populaţiei basarabene şi ţăranii din regiunile aflate imediat la est aveau o identitate
naţională comună, care putea să se dezvolte numai în cadrul Uniunii Sovietice”478.
Astfel, după cum se consideră „înfiinţarea RASSM a semnalat cristalizarea unui nou
argument împotriva ocupaţiei româneşti a Basarabiei...: noţiunea că majoritatea po-
pulaţiei din Basarabia constituia un grup etno-naţional separat de cel românesc şi că
înglobarea lor într-un stat românesc unitar le uzurpase dreptul la autodeterminare
naţională”479.
În mod special se evidenţiază tertipurile regimului bolşevic în realizarea scopuri-
lor expansioniste: „ideea că românii şi moldovenii din Basarabia şi RASSM erau două
grupuri etnoculturale complet separate, vorbind limbi diferite şi cu trăsături istorice,
culturale şi chiar biologice separate va deveni un element standard al discursului so-
vietic în problema Basarabiei şi principala justificare pentru pretenţiile teritoriale ale
Moscovei”480.
După cum concluzionează Ch. King, o dată cu apariţia RASSM, în efortul de a pre-
tinde reunirea „poporului moldovenesc”: „Uniunea Sovietică a început să-şi modifice
într-un mod cu totul nou pretenţiile faţă de Basarabia, acestea bazându-se acum mai
mult pe naţionalitate şi mai puţin pe dreptul internaţional”481.
Este de remarcat că majoritatea absolută a savanţilor din Occident, se situează de
partea adevărului istoric în „problema Basarabiei”, care a determinat şi apariţia RASSM,
474
Ibidem, p. 101.
475
A se vedea: Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova. Chişinău, Editura Arc, 1998.
476
Ch. King, Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Arc, 2002.
477
Ibidem, p. 62.
478
Ibidem, p. 227.
479
Ibidem, p. 56.
480
Ibidem, p. 61.
481
Ibidem, p. 54.

91
problemă creată artificial, începând cu istoriografia şi diplomaţia ţaristă, continuată de
bolşevici şi perpetuată în istoriografia şi diplomaţia sovietică, în cazul statalităţii so-
vietice moldoveneşti din stânga Nistrului. Regimul sovietic a promovat aici o politică
internă de asimilare şi rusificare şi una externă expansionistă.
În ansamblu, printr-o tratare interdisciplinară obiectivă şi multilaterală a problemei,
istoricii din Occident au reuşit să zdruncine din temelii vechile mituri ale istoriografiei
sovietice şi să depolitizeze, pe această cale, controversele istoriografice. Din perspec-
tiva abordării tuturor problemelor, specialiştii occidentali au văzut în istoriografia so-
vietică, în primul rând, doar ca pe o simplă reflectare a politicii sovietice şi, care „nu are
nici o semnificaţie”, decât una strict instituţionalizată şi manipulată utilitar cu scopul
de a servi interesele Kremlinului.
Ca urmare a analizei istoriografiei cu privire la tema abordată, demersul nostru e
motivat nu doar cantitativ, de mulţimea publicaţiilor apărute de la formarea RASSM
până în prezent, ci mai ales de persistenţa unor aspecte, idei, atitudini controversate,
şi de exigenţele impuse de comunitatea europeană în regândirea şi tratarea trecutului,
sub presiunea schimbărilor geopolitice, dar şi graţie realizărilor istoriografiei în con-
text multidisciplinar şi accesului la sursele documentare. Mai mult, discursul identitar
suscită un interes tot mai mare peste tot în lume, dar mai cu seamă în zonele de peri-
ferie, precum a fost şi este teritoriul actual al Republicii Moldova în cadrul Imperiului
ţarist după 1812, în cadrul Regatului României după 1918, în cadrul Uniunii Sovietice
după 1940.
După obţinerea independenţei, în Republica Moldova, politica identitară a devenit
şi mai complexă. Pe lângă faptul că problema perenă fundamentală cu privire la baza
identităţii naţionale, a sensului apartenenţei la un grup etnic ce dă şi numele ţării şi
a relaţiei dintre moldoveni şi români este încă un subiect de dispute divergente între
elitele politice şi culturale, au început să apară şi o serie de alte probleme, mai ales refe-
ritoare la relaţiile dintre naţionalitatea titulară majoritară şi minorităţile din republică,
inclusiv din raioanele din stânga Nistrului.

92
 Capitolul I. Formarea RASSM în componența
RSS Ucrainene
1. Contextul politic intern și extern
Pentru destinul istoric al moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului, anul 1924 a
fost unul crucial, în condiţiile când cei din Basarabia erau cetăţeni ai României Mari, iar
cei din stânga Nistrului supuşi ai statului totalitar bolşevic – Uniunea Sovietică. Relaţiile
dintre cele doua state, în pofida unor întrevederi şi contacte diplomatice, rămâneau a fi
blocate şi tensionate482. Cauzele acestei situaţii erau nerecunoaşterea de către Guvernul
Sovietic a Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918 şi sechestrarea tezaurului
românesc de noile autorităţi bolșevice, care fusese evacuat la păstrare în Rusia în 1916,
înainte de prăbuşirea Imperiului ţarist.
Mai mult decât atât, URSS prin diferite mijloace militare, propagandistice, diplomati-
ce, tindea să reanexeze Basarabia483.
Răsturnarea ţarismului în februarie 1917 a creat premise reale pentru renaşterea po-
poarelor subjugate din periferiile naţionale ale Imperiului Rus. Entuziasmată de procla-
marea drepturilor naţionalităţilor la autodeterminare, populaţia din stânga Nistrului, la
fel ca şi basarabenii, se încadrează energic în mişcarea de eliberare naţională. Primele
semne ale acestei deşteptări purtau un caracter pronunţat naţional. Printre factorii care
au condiţionat mişcarea populaţiei moldoveneşti din regiunea nistreană, una dintre cele
mai stringente devenise primejdia iminentă a ucrainizării.
De asemenea, la deşteptarea conştiinţei naţionale româneşti au contribuit crearea or-
ganizaţiilor politice şi culturale pe teren, a societăţilor naţionale, editarea publicaţiilor
periodice cu caracter naţional etc. O importanţă deosebită pentru românii transnistreni
a avut-o activitatea multilaterală a Partidului Naţional Moldovenesc şi a societăţilor cul-
turale ale românilor din Ucraina – „Deşteptarea” şi „Renaşterea”. Promotori ai românis-
mului în regiunea din stânga Nistrului au fost intelectualii români (învăţători, studenţi,
specialişti, funcţionari), originari de aici, care activau în instituţiile de învăţământ din
Kiev şi Odesa şi organele administrative locale, pe de altă parte, românii, originari din lo-
calităţile transnistrene, mobilizaţi pe frontul român sau alte fronturi ale primului război
mondial.
Astfel, evenimentele revoluţionare din anul 1917 au contribuit la desfăşurarea unei
puternice mişcări de redeşteptare naţională şi la românii transnistreni. Apogeul mişcării
naţionale l-a constituit Congresul moldovenilor de peste Nistru, convocat la Tiraspol în
zilele de 17 – 18 decembrie 1917. Hotărârile adoptate în cadrul acestui congres vizau
toate aspectele vieţii social-politice şi naţionale ale românilor transnistreni484. În scurt
timp, în teritoriul din stânga Nistrului au fost organizate cursuri pentru învăţători, s-au
deschis mai multe şcoli cu limba română de instruire pe baza grafiei latine şi biblioteci,
A se vedea: O. Ţîcu, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919 – 1939). Chişinău, Pontos, 2004; L.
482

Pădureac, Relaţiile româno-sovietice (1917 – 1934). Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2003.
A se vedea: Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia (1918 – 1940). Iași, Editura Junimea, 1991.
483

A se vedea: O. Ghibu, Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Chişinău, 1991, p. 73; Şt. Bulat, Congresul de la Tiraspol, 17 – 18
484

decembrie 1917. În: „Tribuna românilor transnistreni”, 1927, nr. 3; Idem, Activitatea Comitetului Moldovenesc după Congresul de la
Tiraspol. În: „Tribuna românilor transnistreni”, 1926, nr. 5; E. Diaconescu, Românii din Răsărit-Transnistria. Iaşi, 1942; A. Roman,
Deputaţii transnistreni în „Sfatul Ţării”-promotori ai renaşterii naţionale. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6; Idem, Dezvoltarea conştiinţei
naţionale româneşti în Transnistria (1917 – 1918). În: „Destin Românesc”, 1994, nr. 2; E. Danu, Românii transnistreni în vâltoarea
evenimentelor politice din anul 1917. În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 1, pp. 97-105.

93
s-a introdus limba maternă în biserici, s-au constituit primele asociaţii şi ziare moldove-
neşti485.
Acest proces a fost însă de scurtă durată şi a fost întrerupt de evenimentele dramatice
de la începutul anului 1918: acţiunile ostile interne ale organizaţiilor bolşevice şi externe
ale intervenţioniştilor austro – germani. După Unirea Basarabiei cu România, râul Nistru
a devenit practic imposibil de traversat, iar românii transnistreni, pentru prima dată pe
parcursul istoriei, s-au pomenit într-o izolare totală chiar şi faţă de conaţionalii lor din
dreapta Nistrului486.
Totuşi, anii 1917 – 1918 nu pot reprezenta un episod semnificativ pentru dezvoltarea
unei conştiinţe politice româneşti în zonele moldoveneşti transnistrene ca factor impor-
tant în formarea ulterioară a RASS Moldoveneşti în 1924. În primul rând, analiza docu-
mentelor cu privire la desfăşurarea lucrărilor congresului din 17 – 18 decembrie 1917
demonstrează elocvent că dezideratul moldovenilor transnistreni de unire cu fraţii lor
din dreapta Nistrului trecea ca un fir roşu prin orice cuvântare a participanţilor. O. Ghi-
bu aprecia, în acest context, că „valoarea supremă a congresului este stăruinţa spontană
depusă de ţăranii participanţi de a se declara unitatea transnistrenilor cu întreg neamul
românesc şi hotărî imediat unirea lor cu Moldova”487.
În al doilea rând, majoritatea absolută a promotorilor la mişcarea naţională din anii
1917 – 1918 au fost nevoiţi să se refugieze în România sau au fost marginalizaţi în activi-
tatea ulterioară. Or, ei nu figurează printre protagoniştii acestui proces. După cum scria
un participant la aceste evenimente, I. Dumitraşcu: „comunismul nu înţelegea şi nu tolera
nici o altă mişcare, decât a lor. Fruntaşii moldoveni au trebuit să dispară”488. Mai mult,
după intervenţia armată străină, în primăvara anului 1920, partea stângă a Nistrului este
ocupată definitiv de armata roşie, determinând încheierea procesului de implantare a
structurilor bolşevice, iar mişcarea naţională a moldovenilor din această regiune este
suprimată şi pusă în umbră de puterea covârşitoare a mişcării naţionale ucrainene.
Adevărul despre faptul că originea etnică a locuitorilor autohtoni din Transnistria este
aceiaşi, ca şi în cazul autohtonilor basarabeni, a fost utilizat în repetate rânduri de către
oficialităţile Uniunii Sovietice şi RSS Ucraineană atât în perioada când urma să fie forma-
tă RASSM, cât şi ulterior.
Deja la congresul al X-lea al partidului (1921), în noile condiții istorice, urmând stra-
tegia de lungă durată în „problema națională”, bolșevicii, teoretic refractari ideii de a
acorda factorului etnonațional o pondere însemnată, au înțeles că acest lucru constituia
una din cele mai importante surse de legitimitate, mai ales din perspectiva faptului că
Imperiul țarist neglijase consecvent drepturile culturale și politice ale minorităților489.
Astfel, scopul central al politicii naționale sovietice era să mențină integritatea teritori-
ală a URSS, să asigure stabilitatea internă și să întărească procesul integrării naționale a
părților constitutive.
De asemenea, specificul politicii naţionale din URSS consta în diseminarea unei logici
de imperiu, în care urmau să fie unificate un şir de popoare, dar care în esenţă nu formau
„Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 8, pp. 28-29; „Tribuna românilor transnistreni”, 1928, nr. 5, p. 5.
485

C. Ungureanu, Populaţia Transnistriei (1926 – 1989). În: „Destin Românesc”, 2003, nr. 3-4, p. 116.
486

O. Ghibu, Cu gândul la românii de peste Nistru. În: „Moldova Nouă”, 1941, nr. 1-3, pp. 187-190.
487

I. Dumitraşcu, Transnistreni în Rada Centrală Ucraineană. În: Basarabia şi basarabenii. Alcătuire, studii şi comentarii M. Adauge şi
488

A. Furtună. Chişinău, 1991, p. 252.

I. Caşu, Etnicitate şi politică în Moldova Sovietică, op. cit., pp. 58-59.
489

94
o naţiune monolită. Acest caracter imperial al modelului de stat-naţional era recunoscut
de însuşi Stalin, care percepea Uniunea drept un „conglomerat de naţiuni sovietice”. După
aceeaşi logică a fost decretată şi înfiinţarea, pe parcursul anilor 1920, a unui şir de repu-
blici unionale și autonome, cărora urma să li se atribuie câte un popor titular490.
Faptul că solicitarea iniţială a unei Republici Moldoveneşti a premers Conferinţei de la
Viena şi revoltei de la Tatarbunar, sugerează că la Kremlin au existat motive suplimenta-
re de creare a republicii. În cazul RASSM, sarcina principală a construcţiei de stat era să
demonstreze, chiar şi formal, dezvoltarea naţional-culturală a naţiunii titulare. De altfel,
aceasta se potriveşte foarte bine și cu campania Kremlinului împotriva naţionalismului
ucrainean.
În acel moment, Basarabia trecea după Unire, la adăpostul statului român, printr-un
amplu proces de integrare plenară şi prefaceri radicale în toate aspectele vieţii social-e-
conomice, politice şi spirituale a României întregite, în cadrul unui regim parlamentar
democratic şi sistem multipartinic491. Concomitent, Rusia Sovietică, după un război civil
istovitor, statornicirea şi consolidarea unui regim totalitar, izolare pe arena internaţiona-
lă şi cu o politică externă expansionistă, treptat, începând cu anul 1924 trecea printr-o
etapă de recunoaştere pe plan internaţional de Marile Puteri. În acest context, diplomaţia
sovietică preia în relaţiile cu România o atitudine din ce în ce mai dură, rezervând în ar-
senalul său chiar şi folosirea forţei armate, nu numai pentru a reanexa Basarabia, dar şi a
exporta revoluţia proletară în plan mondial, în primul rând, în zonele apropiate.
În realizarea acestor obiective, teritoriul dintre Nistru şi Prut, în calitate de provincie
românească, recunoscută de Anglia, Franţa, Italia şi Japonia prin Tratatul de la Paris din 28
octombrie 1920, reprezenta o trambulină sau cap de pod pe itinerarul spre România, Pe-
ninsula Balcanică şi Europa Centrală. Acest deziderat urma să fie realizat prin intermediul
Internaţionalei a III-a Comuniste, creată în 1919 şi reprezenta atunci, după cum recunosc
chiar şi istoricii ruşi contemporani „o parte specifică a maşinii sovietice ideologico-politi-
ce”492.
Pe de altă parte, URSS se străduia să-şi ascundă intenţiile militariste revanşarde, susţi-
nând constant că ar dori să rezolve „chestiunea Basarabiei” prin negocieri cu România. În
încercarea de a se depăşi tensiunile din relaţiile bilaterale, delegaţiile române şi sovietice
s-au întâlnit în mai multe rânduri: la Varşovia (1921), Genova (1922), Tiraspol (1923)493.
Rezultatele acestor negocieri au fost de fiecare dată inconsistente, datorită poziţiilor dia-
metral opuse pe care s-au situat cele două părţi.
După congresul al XIII-lea al PC(b) din toată Uniunea, în mediul vârfurilor comu-
niste se atestă o creştere a preocupărilor de teoretizare în sfera problemei naţionale,
inclusă ca una din chestiunile centrale şi pe agenda Congresului al V-lea Mondial al
Cominternului. În ultima perioadă mişcarea comunistă suferise un puternic recul, da-
torita măsurilor antibolşevice luate în majoritatea statelor democratice, fapt ce a de-
terminat ca situaţia generală să fie apreciată de Comintern ca „o stabilizare parţială şi
490
L. Prisac, Sub ocrotirea „fratelui mai mare”, op. cit., p. 419.
491
Vezi: S. Suveică, Basarabia în primul deceniu interbelic (1918 – 1928): modernizare prin reforme. Chişinău, Editura Pontos, 2010; I.
Agrigoroaiei, Gh. Palade, Basarabia în cadrul României întregite 1918 – 1940. Chişinău, Universitas, 1993; Gh. E. Cojocaru, Integrarea
Basarabiei în cadrul României (1918 – 1923). Bucureşti, Editura Semne, 1997; N. Enciu, În componența României Întregite. Basarabia
și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice. București-Brăila, Editura Academiei Române, 2018.
492
A. Ulunian, Komintern i gheopolitika: Balkanskii rubej 1919 – 1938 gg.. M., 1997, pp. 74-75. Citat după Gh. Cojocaru, Cominternul şi
originile „moldovenismului”, op. cit., p. 13.
493
L. Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918 – 1924. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, pp. 220-221.

95
vremelnică a capitalismului”. Ca urmare, declanşarea unei revoluţii comuniste la nivel
mondial părea tot mai îndepărtată, sarcina răsturnării capitalismului fiind apreciată o
chestiune de durată, „cea mai dificilă şi complexă problemă din întreaga istorie politi-
că”. La acel congres s-a dat un nou impuls „bolșevizării” partidelor afiliate la Comintern,
ceea ce se traducea prin radicalizarea acestora şi reorganizarea lor pe baza principiului
partidului leninist „de tip nou”494. În aceste condiţii, linia strategică a Internaţionalei
urmărea aprinderea şi stimularea conflictelor naţionale, cu scopul de a demola, din
interior, statele capitaliste.
Drept instrumente de realizare a acestor obiective în practică erau rebeliunile sau in-
surecţiile inspirate din exterior cu ajutorul maşinăriei kominterniste, care ulterior erau
apreciate de propaganda comunistă drept mişcări populare, exploatarea factorului mi-
norităţilor naţionale, a confruntărilor sociale şi politice a diverselor categorii sociale. Ro-
mânia ca ţară vecină Uniunii Sovietice era prima în calea infiltrării în Balcani şi de aceea
situaţia din acest stat urma a fi destabilizată.
De asemenea, pe agenda de lucru a ameliorării relaţiilor bilaterale sovieto-române era
pregătirea pentru desfăşurarea conferinţei de la Viena, programată pentru sfârşitul lunii
martie-începutul lunii aprilie 1924.
La 3 martie 1924, în cadrul şedinţei Biroului Politic al PC(b) din toată Uniunea au fost
aprobate directivele delegaţiei sovietice la negocierile sovieto-române de la Viena care
prevedeau: „1) Basarabia nu poate fi cedată în nici un caz României. 2) Negocierile tre-
buie purtate de o asemenea manieră încât Europa să vadă clar că noi vrem pace şi dorind
soluţionarea paşnică a chestiunii în litigiu pe calea chestionării populaţiei însăşi. 3) For-
mularea chestiunii despre condiţiile plebiscitului trebuie să aibă loc într-un asemenea
moment în care apariţia acestei cerinţe va fi pregătită de mersul negocierilor şi nu va
putea fi interpretată drept un pretext evident pentru ruptură. 4) Delegaţia nu va purta în
nici un caz discuţii despre împărţirea Basarabiei. 5) Delegaţia trebuie să se folosească de
negocieri pentru a demasca politica României din anii 1917 – 1918 în raport cu Basara-
bia. 6) Delegaţia nu trebuie să argumenteze la negocieri cu drepturile istorice ale Rusiei
asupra Basarabiei. 7) Delegaţia trebuie să folosească negocierile pentru a sublinia drep-
turile populaţiei bucovinene la autodeterminare”495.
Astfel, aceste directive prevedeau, în primul rând, refuzul categoric al URSS de a re-
cunoaşte drepturile României asupra Basarabiei. În cadrul acesteia, partea sovietica, ca-
muflându-şi pretenţiile teritoriale asupra Basarabiei, va încerca să impună părţii române
desfăşurarea unui plebiscit în aceasta provincie. Pentru moment, însă, partea sovietică în
scopul de a exercita presiuni asupra Guvernului României a lansat, la începutul anului 1924,
proiectul creării în stânga Nistrului a unei statalităţi – fantome – Republica Moldovenească,
ca germene a unei republici pentru întregul „popor moldovenesc”, o parte considerabilă a
căruia ar fi zăcut „sub călcâiul ocupanţilor români”.
Aşa cum se remarcă, pe bună dreptate, în istoriografia naţională, pe parcursul pre-
gătirii conferinţei de la Viena, două noi lozinci propagate în presa sovietică atrăgeau
atenţia autorităţilor române: cerinţa plebiscitului în Basarabia şi cea a formării unei
„republici sovietice moldoveneşti” pe malurile Nistrului. Astfel, în contextul confrun-
tărilor la negocierile de la Viena, cerinţa subversivă a plebiscitului avansată de repre-
zentanţii URSS s-a dovedit a fi piatra de hotar dintre cele două delegaţii, provocând, în
I. Popa, L. Popa, op. cit., pp. 54-55.
494

Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 7, pp. 98.

495

96
consecinţă, eşecul conferinţei şi întârziind, cu un deceniu, stabilirea raporturilor diplo-
matice bilaterale496.
Şi, cealaltă lozincă, a formării unei „republici sovietice moldoveneşti” pe ambele ma-
luri ale Nistrului, era într-o legătură directă cu pregătirile conferinţei sovieto-româ-
ne, derivând din temerile unor cercuri influente din mediul comandamentului Armatei
Roşii şi Cominternului precum că Basarabia ar putea fi „cedată” României. Mai mult,
prin ideea decupării unei entităţi moldoveneşti cu Basarabia ca parte componentă se
urmărea zădărnicirea oricăror intenţii de a se ajunge la vreo înţelegere cu România în
litigiul basarabean. În consecinţă, eşecul conferinţei de la Viena dădea câştig de cauză
proiectului acestei „republici”, prin care pretenţiile sovietice asupra Basarabiei româ-
neşti erau exprimate deschis497.
În ajunul deschiderii Conferinţei de la Viena, Biroul Politic de la Kremlin a pus per-
sonal în faţa lui C. Rakovski, comisar-adjunct la Externe şi ambasador în Marea Brita-
nie, sarcina de a da publicităţii în presa sovietică câteva acte prin care să demonstreze
„ocupaţia română“ a Basarabiei. Mesajul pe care Sovietele îl transmiteau astfel Bucu-
reştiului era cât se poate de transparent: timpul cedărilor a trecut, Moscova revine în
forţă în politica internaţională şi va aborda cu intransigenţă problema Basarabiei498.
Paralel cu pregătirile diplomatice şi politice pentru Conferinţa de la Viena, auto-
rităţile sovietice au orchestrat o amplă campanie de propagandă antiromânească în
chestiunea Basarabiei. În marile centre ale Uniunii Sovietice, la Moscova, Leningrad,
Harkov, sau în localităţile de pe malurile Nistrului aveau loc mitinguri ale emigranţilor
basarabeni499, care deplângeau soarta Basarabiei „ocupată de burghezia română”, rupe-
rea ei de la Ucraina şi Uniunea Sovietică, cerând la unison eliberarea ei, formarea RSS
Moldoveneşti, în limitele Basarabiei, şi „reunirea“ acesteia cu Patria Sovietică.
Astfel, în rezoluţia mitingului „basarabenilor’’ de la 2 martie 1924, care a avut loc la
Moscova, se declara: „Noi cetăţeni din Basarabia..., care am fugit de sub jugul boierilor
români...cerem crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi reunirea ei cu Uni-
unea Sovietică, care este puternicul nostru apărător, capabil să asigure întregii populaţii
basarabene libertăţi reale”500.
Într-o altă rezoluţie privind „Declaraţia drepturilor basarabenilor”, adoptată la mitin-
gul emigranţilor basarabeni, din 12 martie 1924, de la Moscova, se afirma: „Şase ani de
ocupare a Basarabiei de către trupele române sunt o dovadă grăitoare a faptului că po-
pulaţia ţinutului se află sub jugul străin. Ruptura Basarabiei de RSSU, de care a fost strâns
legată, a aruncat ţinutul în sărăcie şi într-o criză continuă…Orice manifestare socială este
reprimată…Şcolile sunt românizate…Emigraţia basarabeană de la Moscova, care exprimă
interesele întregii populaţii a Basarabiei, îşi ridică vocea sa de protest împotriva ocupării în
continuare a ţinutului de către trupele străine”501.
În cadrul unei întâlniri, ce a avut loc la Harkov în ziua de 21 martie 1924, basarabe-
nii scriau în adresarea lor către muncitorii şi ţăranii din Basarabia: „...Noi cerem ferm
crearea Republicii Sovietice Moldoveneşti”502.
496
Gh. Cojocaru, Disputa sovieto-română de la Viena 27 martie – 2 aprilie 1924. Chişinău, Litera, 2018, p. 8.
497
Ibidem.
498
V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 96.
499
A. M. Lazarev, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti i bessarabskii vopros, op. cit., pp. 198-200.
500
A. V. Repida, op. cit., p. 135.
501
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 10, pp. 100-101.
502
N. V. Berezneakov, I. M. Bobeiko, Ia. M. Kopanskii, U. G. Murzac, V. P. Platon, Lupta oamenilor muncii din Basarabia pentru elibera-
97
 Un grup de comunişti români, emigraţi în URSS, într-o rezoluţie adoptată declarau
că „se solidarizează pe deplin cu cerinţa maselor moldoveneşti de a crea Republica So-
vietică Socialistă Moldovenească”503.
Aceste manifestaţii şi demonstraţii, inspirate de bolșevici, în diferite localităţi ale
Uniunii Sovietice, erau mediatizate pe larg în presa cominternistă, ca argument al „in-
teresului deosebit al muncitorilor şi maselor ţărăneşti în legătură cu problema basara-
beană”504.
În calitate de obiectiv al expansiunii sovietice, Basarabia este revendicată, ca atare,
nu numai pe cale guvernamentală, ci şi prin intermediul mişcării comuniste internaţi-
onale, sub pretextul dreptului popoarelor la autodeterminare.
Pentru a influenţa opinia publică internaţională, începând cu a doua jumătate a lunii
februarie 1924 şi în perioada desfăşurării conferinţei sovieto-române de la Viena (27
martie – 2 aprilie 1924), la comanda liderilor de la Kremlin, prin intermediul partide-
lor comuniste din Occident, afiliate Cominternului, a fost declanșată o amplă campanie
propagandistică în justificarea şi susţinerea pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei.
În rezoluţia pe chestiunea naţională în România şi caracterul mişcării revoluţionare
din Basarabia, adoptată în această perioadă de Conferinţa a VI-a a Federaţiei Comu-
niste din Balcani, (organizaţie în care intrau partidele comuniste din această regiu-
ne, inclusiv Partidul Comunist Român), se vehicula teza despre pretinsa intensificare
a tendinţelor naţional-revoluţionare ale ţăranilor şi muncitorilor din Basarabia, „care
zac sub jugul dictaturii militare române pentru asocierea ei cu Uniunea republicilor
sovietice ruse şi asigurarea pe această cale a realizări intereselor lor vitale”505.
La indicaţiile Cominternului, în această campanie este angajată presa partidelor co-
muniste („Die Rote Fahne” – Berlin, „L’Unita” – Roma; „L’Umanite” – Paris, „Rude Pravo”
– Praga, „Socialismul” – Bucureşti, ş. a.), care, preluând preceptele diplomaţiei sovieti-
ce, în mod denaturat reflectau realităţile legate de „problema Basarabiei”.
În primul rând, era contestată legalitatea actului din 27 martie 1918, apreciind Uni-
rea drept o „anexare sub aparenţa exprimării voinţei populare”, „prin presiuni exerci-
tate din partea armatei române de ocupaţie”, „împuşcarea celor care au votat împotriva
unirii”, „proteste împotriva anexării”, „represii permanente faţă de populaţia Basara-
biei”506, argumentele istorice, etnice şi economice ale recunoaşterii suveranităţii Ro-
mâniei asupra Basarabiei erau calificate neîntemeiate507, ce nu întruneau principiile
dreptului internaţional508.
În al doilea rând, era blamată administraţia românească din Basarabia, care ar fi
instaurat în ţinut „un regim de dictatură militară şi teroare a siguranţei şi oligarhiei”,
„teroare de inchiziţie a dictaturii militare şi a jandarmilor faţă de populaţia ţărăneas-
că băştinaşă şi muncitorii – evrei”, „care se comportă faţă de Basarabia ca şi o colonie

rea şi reunirea ei cu Patria Sovietică (anii 1918 – 1940). Chişinău, Cartea Moldovenească, 1976, p. 290.
A. V. Repida, op. cit., p. 135.
503

Mejdunarodnaia podderjca boribî trudeaşcihsea Bessarabii za vossoedinenie s Sovetscoi Rodinoi (1918 – 1940 gg.). Sbornik dokumen-
504

tov i materialov. Chişinev, Cartea Moldovenească, 1970, doc. 48, p. 82.

Ibidem, doc. 43, p. 75.
505

Ibidem, doc. 44, p. 76.

506

Ibidem, doc. 46, p. 78.

507

Ibidem, doc. 47, p. 79.

508

98
africană”509. În consecinţă, „populaţia basarabeană respinge ocupaţia română”, impusă
„contrar voinţei ei”510.
Pornind de la situaţia „creată” în Basarabia, în susţinerea poziţiei delegaţiei sovie-
tice care venea la Viena cu agenda sa, se insista asupra necesităţii acordării popula-
ţiei din ţinut „a dreptului la autodeterminare” şi „organizarea unui plebiscit”, care ar
conduce „la eliberarea Basarabiei de sub jugul român şi includerea republicii libere
în componenţa măreţii Uniuni a Republicilor Sovietice”511. Era o formulă pervertită a
principiului naţionalităţilor, care, prin prisma Moscovei, legitima expansiunea bolşe-
vismului prioritar în Basarabia.
În această privinţă este semnificativ un document din 9 iulie 1924. La o şedinţă a
Federaţiei Comuniste Balcanice, un anume Buţureanu, comunist român, spunea: „Noi,
în ţară, am strigat ca Basarabia să se autodetermine, în timp ce chestiunea se referea la
aceea că Rusia Sovietică revendica alipirea Basarabiei la ea”512.
În acelaşi spirit, au fost organizate în diferite oraşe din statele europene mitinguri,
adunări ale „emigranţilor basarabeni”, în cadrul cărora erau adoptate la comandă rezo-
luţii, prin care „se protesta împotriva ocupării cu forţa a Basarabiei de către România şi
dorinţa ca această regiune să se reunească cât de curând cu Patria – mamă – Rusia”513.
La Viena, scria presa, împotriva disponibilităţii Guvernului Român de a relua rela-
ţiile cu Rusia Sovietică, „dacă aceasta încetează să mai revendice Basarabia”, şeful de-
legaţiei sovietice, Krestinski reproducând toate argumentele clasice prin care contesta
drepturile României asupra acestei provincii, reclama vehement un plebiscit pe care
Bucureştiul nu-l putea accepta514.
Delegaţia română, în baza mandatului dat de primul ministru I. I. C. Brătianu, a evitat să
abordeze orice aspect privind o aşa-zisă dispută teritorială cu URSS, pornind de la teza că
unirea hotărâtă cu șase ani în urmă de Sfatul Ţării de la Chişinău a avut un caracter plebiscitar,
iar România nu are ce negocia cu Sovietele în privinţa Basarabiei.
După eşecul Conferinţei de la Viena, presa cominternistă a susţinut poziţia delega-
ţiei sovietice, punând întreaga vină pentru întreruperea tratativelor pe reprezentanţii
României, care ar fi respins „neîntemeiat” ideea plebiscitului şi astfel „a demonstrat o
dată în plus că guvernul oligarhic nu doreşte să stabilească relaţii de bună vecinătate
cu statul proletar rus”515.
În rezoluţiile adoptate de Internaţionala Comunistă şi Federaţia Balcanică Comunis-
tă, în prima jumătate a lunii mai 1924, partidele comuniste din regiune, erau chemate
să susţină lupta comuniştilor români pentru răsturnarea „clicii sângeroase a boierilor
şi bancherilor”516 din România şi „crearea unui guvern muncitoresc – ţărănesc”517.
În ziua de 4 mai 1924, la Moscova a avut loc adunarea constitutivă, la care a fost
adoptat proiectul Statutului Societăţii basarabenilor, proclamată lozinca „Jos mâinile
509
Ibidem, doc. 46, pp. 78-79; doc. 48, p. 81.
510
Ibidem, doc. 48, p. 81; doc. 50, p. 83.
Ibidem, doc. 44, p. 76; doc. 45, p. 78; doc. 47, p. 79; doc. 48, p. 81.
511

512
A se vedea: A. Stan, Basarabia şi Cominternul, op. cit., p. 91.
513
Mejdunarodnaia podderjca, op. cit., doc. 45, p. 77.
514
V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 96.
515
Mejdunarodnaia podderjca, op. cit., doc. 49, p. 83; doc. 51, p. 84; doc. 54, p. 87.
516
Ibidem, doc. 53, p. 86.
517
Ibidem, doc. 55, p. 89.

99
cotropitorilor români de pe Basarabia” şi a fost creat un birou organizatoric, împuter-
nicit să convoace Congresul I al Societăţii basarabenilor518.
După cum remarcă A. Stan, sensul ridicării unei populaţii minoritare la rang de etnie
titulară a unei mici şi fantomatice republici autonome rezidă în faptul, că statul sovietic
pierduse în 1918 Basarabia în cadrul unui proces intern de autodeterminare, pe care
cu toate presiunile militare, politice şi diplomatice-precum cel din 1924 de la Viena
– n-o putuse smulge de la România, fiindu-i consacrat noul statut prin tratatele de la
Paris. Tergiversarea organizării unei autonomii moldoveneşti transnistrene este deter-
minată şi de eşecul politicii sovietice de expansiune revoluţionară cel puţin în România
şi Polonia, când seria provocărilor de a destabiliza Basarabia şi a o anexa se încheia cu
eşecul din 1924 de la Tatarbunar519.
În acelaşi context, W. P. Meurs punctează: „Kremlinul a avut mai multe motive ce l-au de-
terminat să creeze această Republică Moldovenească. După eşecul conferinţei de la Viena
şi al revoltei de la Tatarbunar, liderii de la Kremlin puteau utiliza această republică pentru
a provoca România. De fapt, crearea republicii de pe malul stâng semnifica o schimbare în
politica privitoare la problema Basarabiei: iniţial, leagănul Republicii Moldoveneşti trebu-
ia să fie Basarabia. Crearea Republicii Autonome Moldoveneşti chiar în faţa basarabenilor
servea acum la menţinerea guvernului român într-o stare de nesiguranţă şi stimula revolta
în Balcani şi România”520.
Formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unei
entităţi „moldoveneşti”, a fost o acţiune bazată exclusiv pe raţionamente politice şi ex-
pansioniste. Unul din aceste raţionamente era perspectiva globalistă a Cominternu-
lui, care avea nevoie de instrumentarul potrivit pentru extinderea spaţiului pretinsei
revoluţii mondiale. Dat fiind că Uniunea Sovietică n-a acceptat unirea Basarabiei cu
România, Moscova a exercitat o presiune enormă asupra statului român atât prin or-
ganizarea şi finanţarea unor acţiuni subversive în această provincie românească, cât şi
prin specularea problemei basarabene pe arena internaţională.
De asemenea, formarea RASSM putea fi justificată şi din perspectiva mişcării revo-
luţionare din Balcani, pentru care autonomia Moldovenească trebuia să fie „un model”
al construcţiei şi convieţuirii paşnice „a naţionalităţilor care trăiesc amestecate”. Astfel,
în ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc confuz, nou-formata
republică sovietică autonomă reprezenta un instrument politic şi propagandistic multi-
funcţional în mâinile autorităţilor bolşevice: pentru a accentua diferenţele în soluţionarea
problemei naţionale de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sisteme politi-
ce-capitalist şi comunist; pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la anexarea
ei, iar prin asta de a crea presiuni constante asupra statului român; în eventualitatea
unor schimbări internaţionale majore, de a folosi RASSM ca un cap de pod spre Balcani.

2. Memoriul şi obiectivele formării Republicii Moldovenești – cap de

pod în planurile expansioniste ale regimului stalinist
Cu ocazia pregătirilor pentru conferinţa sovieto-română de la Viena, pentru a face
presiuni asupra României, la 4 februarie 1924, la Moscova, urmând indicaţiile liderilor
bolşevici de la Kremlin, un grup de emigranţi comunişti din România şi bolşevici din
A. V. Repida, op. cit., pp. 215-216.
518

A. Stan, op. cit., p. 79.

519

W. P. Meurs, op. cit., p. 100.

520

100
Basarabia, din care făceau parte G. Kotovski, I. Dic Dicescu, P. Tkacenko, A. Nicolau ş. a.
au redactat un Memoriu privind necesitatea creării în stânga Nistrului a unei Republici
Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
În cadrul discuţiei pe marginea acestei probleme, raportorul – comunistul român I.
Dicescu Dic, a făcut o introducere în chestiunea Basarabiei, opinând că există două punc-
te de vedere asupra acestei chestiuni: primul al lui C. Rakovski, fost preşedinte al Consi-
liului Comisarilor Poporului din RSS Ucraineană şi la acel moment Comisar-adjunct al
Afacerilor Străine al URSS şi cel de-al doilea – al lui M. M. Litvinov, comisar al poporului
pentru Afacerile Străine al URSS. Conform explicaţiilor raportorului: „Esenţa primului
punct de vedere se reduce la următoarele: timpul cedărilor URSS în sfera politicii exter-
ne a expirat. Basarabia nu trebuie cedată României. La viitoarele negocieri cu România
sunt posibile următoarele cazuri: să se ceară României să se conformeze acordului în-
cheiat în 1918 între Averescu şi Rakovski, prin care România s-a angajat să evacueze
Basarabia pe parcursul a 2 luni; dacă România nu va accepta-să se insiste asupra desfă-
şurării referendumului cu scopul autodeterminării şi, în cele din urmă, împărţirii Basa-
rabiei în două părţi între Rusia şi România. Punctul de vedere a lui Litvinov presupune
că dacă România va merge la cedări, trebuie să-i cedăm Basarabia”521.
În continuarea raportului, I. Dic a pledat pentru poziţia lui Rakovski, motivând cu
următoarele argumente: „deoarece onoarea burgheziei române este legată de destinul
Basarabiei şi cedarea ultimei URSS va însemna capitularea politică a burgheziei româ-
ne. Totodată, formarea unei regiuni autonome în Transnistria va sublinia o dată în plus
grija URSS faţă de naţionalităţi”. Mai mult decât atât, în opinia lui „Această regiune va
prezenta un obiect de atracţie. Iată de ce iniţiativa noastră are o mare importanţă mo-
rală, impunând populaţia basarabeana să-şi îndrepte privirea în partea noastră. Auto-
determinarea Basarabiei în legătură cu aceasta va îndemna să procedeze în acelaşi fel
Bucovina şi Transilvania”522.
În cadrul discuţiilor a mai fost expusă temerea precum că după crearea acestei en-
tităţi, România ar putea pretinde asupra ei. Un alt participant la discuţie, G. I. Kotovski
a insistat asupra urgentării procesului de colonizare a regiunii cu refugiaţi basarabeni,
asigurarea cu cele necesare a ostaşilor roşii demobilizaţi, necesitatea desfăşurării unor
cercetări etnografice a Transnistriei cu scopul de a determina numărul populaţiei mol-
doveneşti şi amplasarea ei în regiune, precum şi necesitatea desfăşurării unei campanii
de popularizare a ideii formării unei regiuni autonome. S-a făcut referinţă în cadrul
discuţiilor şi la exemplul Bielorusiei, care ar atrage de partea sa simpatiile populaţiei
bieloruse din Polonia, insistându-se asupra „marelui rol pe care îl va juca regiunea au-
tonomă” în cazul populaţiei basarabene523.
O altă problemă asupra căreia s-a convenit, a fost cea cu privire la tipul de entitate:
regiune sau republică. În mod special, un alt semnatar al Memoriului, S. Timov, a in-
sistat şi a propus să se pledeze anume pentru o Republică Sovietică Socialistă Moldo-
venească, care „va pretinde la reunirea cu teritoriul de peste Nistru”. Conform opiniei
lui: „Extinderea acestei republici asupra teritoriului basarabean, care se mărgineşte cu
Dobrogea, Bucovina şi Galiţia, se poate dovedi un factor revoluţionarizator în întregii
Balcani şi, parţial, în Europa Centrală”. În cele din urmă, s-a propus crearea unei co-
Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 1, pp. 87-88.
521

Ibidem, p. 88.
522

Ibidem, pp. 88-89.

523

101
misii în scopul redactării unui apel către CC al PC(b) din toată Uniunea, pornind atât
din punctul de vedere al intereselor etnografice, culturale şi economice ale populaţiei
moldoveneşti, cât şi din punctul de vedere al perspectivelor revoluţionare internaţio-
nale524.
Astfel, extinderea revoluţiei mondiale dincolo de Nistru era, în concepţia autorilor
proiectului, cărora nu le scăpau, totuşi, nici nevoile de redeşteptare naţional-culturală
si dezvoltării social-economice a populaţiei moldoveneşti locale, însăşi raţiunea de cre-
are a Republicii Moldoveneşti. După cum se observă din conţinutul discuţiilor, urgenţa
proiectului era pusă în dependenţă de rezultatele viitoarelor negocieri sovieto-române
proiectate pentru conferinţa bilaterală de la Viena, de la care se aştepta, fără nici un te-
mei, că România va accepta renunţarea sovieticilor la Basarabia, în schimbul tezaurului
sechestrat de bolşevici.
Documentul final al discuţiilor, redactat în „Memoriul cu privire la necesitatea for-
mării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” semnat, la 4 februarie 1924, de cei
zece comunişti români şi basarabeni în frunte cu G. Kotovski, I. Dic, P. Tkacenko este
considerat în istoriografia naţională drept „punctul de plecare” în procesul de creare
a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti pe malul stâng al Nistrului în
componenţa RSS Ucrainene525.
De menţionat că în grupul de iniţiativă nu era nici un moldovean băştinaş din raioa-
nele din stânga Nistrului. Este evident şi faptul că fiecare din cele două grupuri de sem-
natari urmărea anumite interese specifice. Bolşevicii basarabeni (Gr. Kotovski, P. Tkacen-
ko, S. Tinkelman), românofobi făţişi, adepţi ai Rusiei Sovietice, râvneau la „desprinderea
Basarabiei de România” şi crearea unei Republici Unionale Moldoveneşti în componenţa
URSS. La rândul lor, comuniştii români prin optica cominternistă, visau la exportul re-
voluţiei şi sovietizarea României, prin crearea unui stat român socialist unitar, care ar
include Basarabia şi chiar Transnistria.
De asemenea, din grupul de iniţiativă şi printre semnatarii „Memoriului” nu se re-
găsesc Gr. Starîi, care ulterior a participat activ la procesul de formare şi mai apoi a fost
unul din liderii de prim rang din republică, precum şi I. Badeev, un alt viitor demnitar pe
linie de partid. Această explicaţie o putem desprinde din destăinuirile lui F. Korniuşin,
care recunoştea că „ei au desfăşurat o activitate extrem de energică pe linia Zakordotului
(Secţia Externă de pe lângă CC al PC (b) U – o structură de spionaj şi de subminare a auto-
rităţilor române din Basarabia, care a funcţionat în prima jumătate a anilor’20 – n. n.) şi
sunt bine cunoscuţi românilor”. În mod analog se poate deduce şi absenţa altui activist, I.
Krivorukov, „fost preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului basarabean”, „structură
formată prin decizia Biroului Politic al CC al PC (b) U din mai 1919, pentru a o aduce pe
vârful baionetelor Armatei Roşii la putere în Basarabia”526. Probabil, din aceste motive,
prezenţa lor ar fi deconspirat mai uşor obiectivele reale ale formării republicii şi ar fi tre-
zit suspiciuni motivate din partea autorităţilor române în cazul dacă lista ar fi devenit, în
anumite condiţii, cunoscută.
Mai mult decât atât, există informaţii şi declaraţii despre faptul că G. Starîi s-a opus
iniţial ideii formării Republicii Moldoveneşti. În cadrul Conferinţei a V-a a organizaţiei

Ibidem, pp. 89-90.

524

A se vedea: A. Moraru, Destinul unui document. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, pp. 55-56.
525

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 31, p. 144.

526

102
regionale Moldoveneşti a PC (b) U, unul din liderii ucraineni Zatonski amintea: „Eu am
participat la conferinţa de acu 4 ani a CC al PC (b) R, când abia se organiza republica
moldovenească. Acolo am prezentat raportul asupra Republicii Moldoveneşti şi Starîi –
coraportul. Şi Starîi s-a pronunţat împotriva organizării republicii moldoveneşti...Era tov.
Kotovski, Starîi şi încă cineva. Tov. Starîi se opunea din toate forţele...El se opunea, dar s-a
subordonat. Şi cu toate acestea, a rămas la părerea sa”527.
Basarabean fiind, Starîi nu era, în general, împotriva unei „republici moldoveneşti”.
Însă, el era adeptul unei atare republici în limitele Basarabiei, care trebuia „eliberată” de
sub „jugul ocupanţilor români”, şi, nu în spaţiul transnistrean. Sugestive în acest context,
sunt declaraţiile lui P. Chior-Ianachi în cadrul aceleiaşi conferinţe de partid cu referinţă
la această poziţie a lui G. Starîi. El susţinea că „de la începutul organizării RASSM Starîi
a ocupat o poziţie anume. El era împotriva organizării RASSM, deoarece nu credea că
ea poate fi o rezolvare internă a chestiunii naţionale. El a declarat public aceasta şi a
sosit aici, numai subordonându-se voinţei partidului”. Şi în continuare: „Dacă impulsul,
semnalul va veni nu dinspre Est, dar dinspre Vest, de la Bucureşti va veni semnalul, este
clar că omul care crede în aceasta va avea alte opinii asupra RASSM”. În mod similar era
explicată şi poziţia lui Starîi în problema grafiei: „Atunci când s-a pus problema grafiei,
tov. Starîi s-a pronunţat pentru grafia latină, deoarece acesta era argumentul principal
că semnalul se va da nu de aici, ci din Basarabia”528. Astfel se explică şi faptul, că în alt
context, cu ocazia stabilirii viitoarei capitale a republicii, Starîi declara că cel mai potrivit
oraş ar fi Chişinăul.
De altfel, după cum se pretinde în istoriografia sovietică, ideea formării RASSM ar fi
fost lansată de G. I. Kotovski încă în anul 1923 şi discutată în cadrul unei întrevederi cu
M. V. Frunze şi S. M. Budionnîi. „Numai Republica Moldovenească va da poporului nostru
posibilitatea să învingă mizeria şi, cu ajutorul proletariatului rus, să construiască o viaţă
nouă, luminoasă! – spunea Kotovski entuziasmat. – Vreau să scriu despre aceasta într-o
scrisoare Comitetului Central, visez să stau de vorbă personal cu Vladimir Ilici Lenin.
Sunt profund convins, că Lenin va înţelege aspiraţiile moldovenilor şi ne va susţine” – îşi
amintea mai târziu S. M. Budionnîi529.
Există şi o altă versiune referitoare la o intenţie mai timpurie de formare a republi-
cii, aparţinând comuniştilor români, care visau prin intermediul ei să exporte revoluţia
proletară şi în România. Astfel, comunistul român G. Florian, în noiembrie 1924, scria în
gazeta românească de perete „Făclia”: „Încă acu trei ani comuniştii din România, reuniţi
la una din conferinţe, au discutat despre formarea Republicii Moldoveneşti. Atunci, însă,
această propunere a fost catalogată drept o nebunie. Au trebuit să treacă 3 ani pentru ca
această idee să poată apare din nou...Se ştie că la început comuniştii basarabeni au crezut
că Republica Moldovenească este doar o glumă în închipuirea emigraţiei comuniste din
România”530. De asemenea, potrivit afirmaţiilor lui I. Dic-Dicescu, propunerea cu privire
la organizarea RSS Moldoveneşti a fost lansată în luna iulie a anului 1921, în cadrul pri-
mei conferinţe a secţiilor comuniste româneşti din întreaga Rusie531.
Ibidem, doc. 157, pp. 467-468.
527

Ibidem, p. 472.
528

Formarea RSS Moldoveneşti şi crearea Partidului Comunist al Moldovei. Culegere de documente şi materiale. Chişinău, Cartea Mol-
529

dovenească, 1986, doc. 8, p. 60.

A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 147-150.
530

A. Moraru, op. cit., p. 53.

531

103
 Or, se ştie foarte bine că realizarea revoluţiei bolşevice în România, încă din decem-
brie 1917, a constituit scopul comandoului condus de S. Roşal, ulterior al Rumcerodului,
Colegiului rus-român, ghidat de C. Rakovski etc. Comuniştii români i-au dat asigurări lui
Lenin că revoluţia va izbucni în curând în România. Însă aceasta nu reuşeşte să facă pro-
grese nici în România şi nici în Basarabia, unde populaţia majoritară nu se simțea atrasă
de programul bolşevic532.
În „Memoriul” propriu-zis, se face un scurt istoric al destinului Basarabiei după ane-
xarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812, şi, în mod special, în timpul revoluţiei ruseşti din
anul 1917, care a condus la destrămarea imperiului multinaţional. Autorii documentului
în mod intenţionat falsifică realităţile istorice şi condiţiile în care armata română a intrat
în Basarabia la începutul anului 1918, caracterizând acest act drept o invazie, şi, la în-
demnul şi susţinerea Antantei, „sub motivul luării sub pază a surselor de aprovizionare a
armatei, au ocupat-o”. În condiţiile, când Rusia Sovietică era angajată în negocierile ane-
voioase cu Germania, la Brest-Litovsk, România ar fi reuşit cu ajutorul „Sfatului Ţării” să
smulgă Basarabia533.
În continuare, în culori apocaliptice este caracterizată situaţia din Basarabia, după
cei şase ani, în sensul dramatizării destinului istoric al basarabenilor în cadrul României
întregite: „Guvernul României a instituit un regim de românizare forţată a ţinutului şi
de asuprire naţională: un regim de teroare albă însoţit de torturi medievale, fărădelegi
şi jafuri. Sub pretextul luptei cu bolşevismul în Basarabia au fost împuşcaţi sute, mii de
muncitori, ţărani şi intelectuali. Chiar şi elementele burgheze ale acestei provincii, care
vedeau în trecut în persoana românilor nişte izbăvitori „de urgiile bolşevice”, sunt revol-
tate de administraţia română. Anul trecut deputaţii şi senatorii din parlamentul român /
inclusiv acelaşi Inculeţ / s-au referit la urgiile care au loc în provincia de peste Nistru. Din
vorbele lor se vede că până şi burghezia locală ar prefera regimul sovietic celui românesc.
Şi, într-adevăr, în baza informaţiilor şi observaţiilor personale şi impresiilor din discuţiile
cu refugiaţii se poate afirma cu siguranţă că, în afara elitei marilor moşieri, nu există nici
un element în mijlocul populaţiei rurale şi orăşeneşti, care nu ar tinde să obţină elibera-
rea de sub ocupaţia română şi alipirea la URSS”534.
Urmează descrierea aşa-zisului regim de teroare instaurat în noua provincie româ-
nească: „În scopul luptei cu mişcarea muncitorească şi comunistă, precum şi cu manifes-
tările de nemulţumire din ţinut, guvernul român a întărit poliţia, jandarmeria şi a decla-
rat starea de asediu. Ţinutului i-a fost atribuit un statut special, şi cu începere de la 15
octombrie 1922, a fost instituit postul de general-guvernator al Basarabiei. În postul de
general-guvernator, subordonat nemijlocit Consiliului de Miniştri, a fost numit generalul
călău Popovici, care dispunea de împuterniciri nelimitate. Astfel, Basarabia, de la republi-
că şi revoluţie socială, a decăzut până la provincie, supusă despotismului unui cârmuitor
absolut”535.
Conform aprecierilor semnatarilor „E de la sine înţeles că acest mod de administrare a
Basarabiei doar adânceşte ura populaţiei faţă de vechiul regat românesc şi credem că e în
interesul URSS şi ale revoluţiei socialiste să se facă tot posibilul pentru a utiliza aceste stări
A sevedea: V. Burlacu, Unirea Basarabiei cu Româniam şi recunoaşterea ei internaţională. Bucureşti, Editura Academiei Române;
532

Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2019, pp. 211-216.
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 3, p. 92.
533

A. Moraru, op. cit., p. 56.

534

Gh. Cojocaru, op. cit., pp. 92-93.

535

104
de spirit”. În opinia autorilor „Memoriului”, un alt motiv sau argument în favoarea creării
republicii ar fi factorul demografic, precum și necesitatea transpunerii în viață a „politicii
naționale sovietice” deoarece, după cum afirmă ei „Pe malul stâng al Nistrului, în fostele
gubernii Herson şi Kameneţ-Podolsk trăiesc, în mase compacte nu mai puţin de 500 – 800
mii de moldoveni, iar conform afirmaţiilor românilor – până la 2 milioane de moldoveni
care îşi duc modul lor specific naţional de trai şi care vorbesc un dialect românesc – limba
moldovenească. Această populaţie ocupă nu mai puţin de 16 mii verste pătrate. Deoarece
este situată în apropierea frontierei, ea, din considerente de ordin pur militar, se bucură de
un tratament deosebit în ceea ce priveşte modul de organizare a vieţii economice. Dacă mai
adăugam la aceasta interesele culturale specifice ale populaţiei moldoveneşti, apoi pornind
de la factorul etnografic, în baza politicii naţionale sovietice, ar putea fi formată o entitate
autonomă social-politică moldovenească în frontierele RSSU sau în cadrul URSS”. Luând în
consideraţie aceste condiţii, autorii documentului concluzionează, că cea mai oportună:
„După părerea noastră, o astfel de entitate ar putea fi Republica Sovietică Socialistă Moldo-
venească”536.
În opinia comuniştilor basarabeni şi români, formarea unei astfel de republici trebuia să
genereze o serie întreagă de consecinţe de ordin intern / din punctul de vedere al intereselor
nemijlocite ale URSS / şi internaţional. În primul rând, „organizarea populaţiei moldoveneşti
într-o entitate politico-administrativă va contribui la creşterea nivelului economic şi cultural
al populaţiei. Din punctul de vedere al URSS, consolidarea acesteia din urmă este cu atât mai
necesară, cu cât e probabilă eventualitatea, mai devreme sau mai târziu, a apariţiei conflic-
telor militare, în timpul cărora este necesar un spate al frontului bine asigurat, lipsit de stări
de nemulţumire”. Este evident că viitoarei republici i se rezerva un rol aparte în planurile
expansioniste ale URSS, nu numai pe termen scurt, ci şi pe durată lungă. Astfel, în al doilea
rând, conform aceloraşi semnatari „Republica Moldovenească va putea juca acelaşi rol de fac-
tor propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă faţă de
Finlanda. Ea va focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi va crea pretexte evidente
pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească. Din acest punct de vedere,
devine imperioasă necesitatea de a se forma anume o republică socialistă şi nu o regiune
autonomă în cadrul RSSU. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului va servi URSS
drept breşă strategică faţă de Balcani / prin Dobrogea / şi faţă de Europa Centrală / prin Bu-
covina şi Galiţia, / pe care URSS le va putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politi-
ce”537. Deci, autorii memoriului nu ascundeau scopurile expansioniste ale formării Republicii
Moldoveneşti.
O modalitate de soluţionare a problemei Basarabiei, conform autorilor „Memoriului”,
ar fi tranzacţia „Basarabia – tezaur”, argumentându-se că în condiţiile dificultăţilor eco-
nomice cu care se confruntă România, guvernul acesteia ar putea accepta cedarea Basa-
rabiei pe obţinerea tezaurului: „Acum când situaţia politică a URSS s-a schimbat în mod
radical şi în viitor se va schimba şi mai mult ca oricând şi în mai bine, întoarcerea Basara-
biei este agreabilă. O parte din burghezia română de acum înclină în acest sens, sperând
să obţină în schimbul Basarabiei tezaurul de aur al României, care se află la Moscova,
pentru a evita cu ajutorul lui eşecul definitiv economic şi financiar. Un asemenea rezultat
al negocierilor sovieto-române e mult mai posibil, dacă ţinem cont de slăbirea unităţii
536
A. Moraru, op. cit., p. 56.
537
Gh. Cojocaru, op. cit., p. 93.

105
în rândurile Alianţei Mici, pe de o parte, şi de importanţa alianţei româno-polone, drept
consecinţă a acordului franco – ceh, pe de altă parte”538.
La rândul său, desprinderea Basarabiei de România va avea o serie de consecinţe de ordin
internaţional, care erau formulate în felul următor: „1) În primul rând, acest fapt va clătina
„unitatea României Mari” naţional-sudate şi va lovi în autoritatea morală a burgheziei care
bravează până în prezent cu realizarea idealului naţional-românesc. 2) Acest fapt va servi
drept un impuls suplimentar tendinţei provinciilor noi alăturate / României / spre autode-
terminarea lor naţională. Iar organizarea / de stat / a minorităţilor naţionale / a bulgarilor,
găgăuzilor, / care vor trăi în limitele viitoarei Republici Moldoveneşti, va servi drept exemplu
pentru minorităţile naţionale care populează vechiul Regat român. 3) Viitoarea reformă agra-
ră din Basarabia trebuie să producă o influenţă incomparabil de mare asupra mişcării ţără-
neşti din România însăşi, fără a mai vorbi despre importanţa apropierii frontierelor Uniunii
Sovietice, care /apropiere /, la rândul ei, va exercita la fel o influenţă asupra mişcării comu-
niste şi muncitoreşti din România însăşi. 4) Extinderea Puterii Sovietice asupra teritoriului
Basarabiei are o însemnătate cu atât mai mare, cu cât aceasta se mărginește la Nord şi Est cu
Bucovina şi Galiţia, populaţia ucraineană a cărora este completamente de partea RSSU şi a
URSS, iar la sud – cu Dobrogea, populată de bulgari”539.
Se aprecia că toate aceste fapte, luate la un loc, vor exercita, fără îndoială, o puternică
influenţă asupra zonelor din jur, și, într-o conjunctură internaţională corespunzătoare,
vor reuşi să revoluţioneze situaţia din întreaga peninsulă Balcanică. Pornind de la con-
siderentele expuse, semnatarii documentului concluzionau: „noi propunem să formăm
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Urgentarea soluţionării acestei proble-
me este dictată, după părerea noastră, de necesitatea reluării negocierilor româno-ruse
(proiectate la Viena – n. n.), pe de o parte, şi, pe de altă parte, în cazul rezolvării poziti-
ve a problemei formulate de noi, de necesitatea derulării campaniilor de agitaţie la faţa
locului până la începutul lucrărilor agricole, când inevitabil tensiunea vieţii politice va
scădea temporar. Această urgentare mai este dictată şi de alte împrejurări: de necesitatea
amplasării şi colonizării refugiaţilor basarabeni şi a ostaşilor roşii demobilizaţi, din nu-
mărul moldovenilor care nimeresc uşor în mrejele propagandei antisovietice”540. În acest
context se cerea ca problema abordată să fie soluţionată urgent, incluzând-o pe ordinea
de zi a şedinţei apropiate a Biroului Politic al CC al PC (b) din toată Rusia.
Astfel, ideea formării RSSM, expusă de grupul de iniţiativă, se prezenta conducerii
superioare de partid bolșevice într-o lumină cât se poate de favorabilă – ea, susţinea
concomitent, tendinţa imperială de „adunare a pământurilor” şi perspectiva desfăşurării
revoluţiei mondiale.
M. Frunze, comandantul forţelor armate ale Ucrainei şi Crimeii, membru al CC al PC(b)
din Rusia şi al Biroului Politic al CC al PC(b) din Ucraina, ca expert principal în chestiunea
Română, fiind originar din partea stângă a Nistrului, era la curent încă din toamna anului
1923 cu intenţiile emigranţilor români de la Moscova şi avea o atitudine favorabilă faţă
de acestea. Prin rezoluţia sa din, 6 februarie 1924, pe marginea „Memoriului”: „Chestiu-
nea respectivă încă nu a fost examinată la CC al PC (b) din toată Uniunea. Personal sunt

A. Moraru, op. cit., p. 57.

538

Gh. Cojocaru, op. cit., p. 94.

539

A. Moraru, op. cit., pp. 57-58.

540

106
pentru, cu condiţia ca Republica Moldovenească să fie inclusă în cadrul RSSU”541.
El a recomandat formarea Republicii Moldoveneşti, însă, nu direct în cadrul URSS, ci în
cadrul Ucrainei Sovietice, astfel fiind respinsă, practic, din capul locului, posibilitatea for-
mării şi includerii viitoarei republici, probabil, cu statut de republică unională, în cadrul
Uniunii Sovietice. Rezoluţia lui Frunze ţinea cont de realităţile sociale, şi de sensibilităţile
conducerii ucrainene de la Harkov, capitala de atunci a Ucrainei, urmărind să determine
prin înglobarea viitoarei republici în cadrul RSSU o reacţie pozitivă din partea liderilor
ucraineni faţă de demersul Grupului de iniţiativă de la Moscova.
O copie a memoriului a fost adresată forurilor superioare din Ucraina542, care la 8 fe-
bruarie au hotărât ca Memoriul să fie expediat tuturor membrilor Biroului Politic al CC
al PC (b) U. La 18 februarie, acest organ de partid, examinând chestiunea „Cu privire la
Republica Sovietică Moldovenească”, n-a luat nici o decizie și a fost amânată până la în-
toarcerea lui M. V. Frunze de la Moscova543.

3. Procesul de formare a Republicii Moldovenești: scopuri, etape, realizări

În mediul vârfurilor de partid de la Moscova şi Harkov nu exista o unitate de opinii
pe marginea proiectului unei Republici Moldoveneşti în stânga Nistrului, acest subiect
generând discuţii fierbinţi în contradictoriu544, în primul rând, pentru luarea unei decizii
politice.
La Moscova, în conducerea de partid, s-au conturat două tabere: adepții (M. V. Frunze,
I. Stalin, L. B. Kamenev, C. Rakovski ș. a.) și adversarii (K. E. Voroșilov, G. V. Cicerin, A. P.
Smirnov, M. I. Kalinin, V. M. Molotov ș. a.), balanța înclinând în favoarea celor dintâi.
În acest context, se afirmă, că ideea creării statalității moldovenești pe teritoriul Ucrai-
nei „a fost realizată în condiții deosebit de favorabile ale politicii unionale interne și ex-
terne de la mijlocul anilor`20”, iar „o nouă repartizare a forțelor în conducerea supremă a
URSS după moartea lui V. I. Lenin a constituit ultima picătură, ce a favorizat crearea RASS
Moldovenești în anul 1924, și nu mai devreme”545.
Procesul de formare a Republicii Moldoveneşti pe malul stâng al Nistrului se desfă-
şura în condiţiile unei luptei aprigi între diferite organe de partid şi de stat din URSS şi
RSS Ucraineană, trecând, în funcţie de evoluţia situaţiei internaţionale, a relaţiilor ro-
mâno-sovietice, a impactului diversiunilor şi acţiunilor subversive inspirate de sovietici
în Basarabia prin intermediul structurilor kominterniste pentru a o reanexa la URSS şi a
atitudinii autorităţilor bolşevice de la Moscova şi Harkov, prin mai multe etape distincte.
Ca primă reacție a autorităților unionale, la 14 februarie 1924, locțiitorul Președintelui
Comisarului Poporului pentru naționalitățile din RSFSR, G. Broida scria Biroului Politic
al CC al PC (b) R: „Susținând proiectul privind organizarea Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenești consider: 1. E necesară formarea ei în hotarele RSSU. 2. A crea pe lângă CEC
al Uniunii o comisie cu participarea reprezentanților RSSU pentru precizarea frontierelor
și elaborarea proiectului de decret”546.
În cele din urmă, împrejurările legate de apropierea Conferinței de la Viena şi necesi-
541
Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 4, p. 96.; A se vedea şi A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 1, pp. 28-32.
542
N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 1, p. 61.
543
O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 67.
544
Vezi: O istorie a regiunii Transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent. Compendiu. Chişinău, Editura Civitas, 2007, p. 265.
545
O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 80.
546
Ibidem, p. 67.

107
tatea de a exercita presiuni asupra „atrocităţilor” române, au determinat conducerea de
la Kremlin să accepte ideea creării unei republici moldoveneşti.
După lungi discuţii controversate asupra „Memoriului”, la nivelul Biroului Politic al CC
al PC (b) din toată Uniunea, conducerea de la Kremlin a susţinut ideea creării unei repu-
blici moldoveneşti, încredinţând efectuarea măsurilor concrete pentru aceasta conduce-
rii de partid din Ucraina Sovietică547. La început conducerea ucraineană a luat o atitudine
negativă faţă de ideea creării Republicii Moldoveneşti şi a căzut de acord doar în ceea ce
priveşte organizarea sovietelor naţionale moldoveneşti (săteşti, raionale şi, în cazuri ex-
cepţionale, regionale). Liderii ucraineni îşi motivau poziţia, într-un fel, prin insuficienţa
numerică a populaţiei moldoveneşti şi lipsa unei infrastructuri adecvate pentru o astfel
de entitate statală.
La 3 martie 1924, comisarul sovietic de externe, Gh. V. Cicerin, într-o scrisoare către
secretarul CC al PC (b) din toată Uniunea, V. M. Molotov, atenţiona: „Chestiunea necesită
o pregătire minuțioasă. Formarea RSSM este în momentul dat prematură, deoarece va ge-
nera tendinţele expansioniste ale şovinismului românesc. Descoperirea unui asemenea
număr de moldoveni, adică, români, în teritoriul ucrainean, va fortifica poziţia românilor
în disputa în chestiunea Basarabiei”. De aceea el propunea: „Chestiunea să fie amânată
și examinată la fața locului”548. Cicerin spunea lucrurilor pe nume – moldovenii sunt ro-
mâni, semn că vârfurile sovietice cunoşteau adevărul despre identitatea acestora.
Temerea aceasta era încercată şi de unii lideri ucraineni care cu greu agreau o republi-
că moldovenească în frontiera lor cu statul român. Aşa cum s-a văzut, Stalin a ştiut însă
să speculeze această situație într-un mod care să ameninţe atât România cu revendicări
teritoriale, cât şi Ucraina unională, privită cu suspiciune nu numai pentru naţionalismul
ei vădit şi antirusesc. S-a născut astfel o republică moldovenească sovietică nu printr-o
mişcare pornită de jos, ci printr-un decret de sus, prin uneltiri ale unor străini şi prin
pervertirea a însuşi principiului autodeterminării. Căci nu toţi moldovenii dintre Nistru
şi Bug erau plasaţi în această autonomie, ci doar o mică parte a lor”549.
Totuşi, după o perioadă de incertitudine, presiuni exercitate din partea Moscovei,
dar şi în contextul pregătirii pentru conferința de la Viena, în problema Basarabiei,
conducerea ucraineană a fost nevoită să se conformeze directivelor impuse de lide-
rii bolşevici şi a hotărât să-şi concentreze eforturile anume asupra aspectului etnic
al problemei. În aceste condiţii, la 7 martie 1924, Biroul Politic al CC al PC (b) din
Ucraina, a examinat chestiunea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti” (raportori G. Kotovski ş. a.). Cei prezenți au fost informați în problema
dată de către președintele CCP al RSSU, membru al Biroului Politic al CC al PC (b) U, V.
I. Ciubari. În cadrul discuțiilor, majoritatea s-a pronunțat pentru crearea pe teritoriul
Ucrainei a unei autonomii moldovenești, dar regionale. În hotărârea adoptată se sta-
bilea: „Se consideră oportună din punct de vedere politic delimitarea în cadrul RSSU
a regiunii autonome moldoveneşti, se însărcinează CPAI să examineze chestiunea din
perspectiva realizării ei practice (cu privire la frontiere, compoziţie, relaţiile recipro-
ce între moldoveni şi coloniile germane şi bulgare intermitente etc.). Să se solicite
CC al PC (b)R să nu ia o hotărâre definitivă până la o a doua examinare de către noi
A. V. Repida, Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1977, p. 137.
547

B. G. Bomeşko, Obrazovanie Modavscoi ASSR (Istoki pridnestrovscoi problemî). În: „Ejegodnik Istoriceskii Alimanah Pridnestrovia”.
548

Tiraspoli, nr. 2, 1998, p. 17; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 67.
A. Stan, op. cit., pp. 78-79.
549

108
a acestei chestiuni. Propunerea tov. Skrîpnik despre includerea regiunii autonome
Moldoveneşti în cadrul RSFSR, este respinsă”550. De asemenea, organele afacerilor
interne din Ucraina au fost însărcinate să stabilească numărul real al populației mol-
doveneşti, amplasarea şi gradul de densitate al ei în scopul proiectării frontierelor
viitoarei autonomii551.
Trebuie reţinut, aşadar că, încă de la început, prin actul de naştere, RASSM era con-
cepută drept „factor politic-propagandistic” pentru a crea pretexte în vederea reanexării
Basarabiei, „breşă strategică a URSS faţă de Balcani” şi „cap de pod” al intereselor politice
şi militare ruseşti în regiune. Aceste obiective, precise şi exprimate cu claritate, afirmate
şi însuşite la nivelul cel mai înalt de conducerea sovieto – bolşevică de la Moscova, vor
constitui jaloanele unei politici de lungă durată, provocatoare şi agresivă împotriva inte-
reselor României – ca stat, ca popor, ca regim politic, ca identitate etnică şi culturală – cu
reverberaţii revanşarde şi anexioniste la scară regională.
În pofida clarităţii obiectivelor urmărite, decizia de înfiinţare a unei republici moldove-
neşti în stânga Nistrului s-a luat cu dificultate. În primul rând, existau numeroase ezitări le-
gate de statutul viitoarei formaţiuni statale: republică unională în componenţa URSS, repu-
blică autonomă în componenţa Ucrainei sovietice sau doar simplă regiune autonomă, aşa
cum susţineau liderii ucraineni? Ştirile care apăreau periodic în presa rusă şi ucraineană, în
perioada premergătoare oficializării fantomaticei republici, alimentau o stare de confuzie,
fiind adeseori contradictorii, inclusiv în ceea ce priveşte localizarea capitalei (se vehiculau
localitățile Ananiev, Birzula, Balta). Aceasta ilustra, în fapt, indecizia care domnea în cercu-
rile politice conducătoare de la Moscova şi Harkov552.
Astfel, la 20 martie 1924, Biroul Politic al CC al PC (b) R, examinând chestiunea „Cu
privire la RSS Moldovenească”, pregătită de G. V. Cicerin şi C. G. Rakovski a decis: „1. A
lua act de hotărârea Biroului Politic al PCU din 7.03.24, amânând soluționarea chestiunii
și cerând Biroului Politic al PCU să solicite hotărârea în cauză și documentele de care
dispune Secretarul CC I. Stalin”. Această hotărâre, după cum se consideră, a fost influen-
țată nu doar de solicitarea conducerii Ucrainei de a amâna pentru un timp soluționarea
definitivă a problemei, ci și de faptul că informația respectivă a fost prezentată în cadrul
ședinței de persoane care aveau diferite puncte de vedere asupra perspectivei problemei
basarabene – G. V. Cicerin, comisarul poporului al afacerilor externe și C. G. Rakovski, re-
prezentantul plenipotențiar al URSS în Marea Britanie553.
Eşecul Conferinţei de la Viena a avut un impact negativ asupra opticii conducerii sovie-
tice de la Harkov faţă de demersul despre necesitatea formării Republicii Moldoveneşti,
care şi-a revizuit imediat atitudinea anterioară faţă de proiectul acestei entităţi. După cum
se punctează: „Faptul că autorităţile supreme de partid ucrainene şi-au revizuit atitudinea
anterioară faţă de proiectul entităţii Moldoveneşti imediat după eşecul Conferinţei sovie-
to-române de la Viena ar putea sugera că de la această întâlnire se aştepta că Guvernul Ro-
mân va accepta o împărţire a Basarabiei contra restituirii tezaurului sechestrat la Moscova.
Partea restituită a Basarabiei urma să fie ataşată teritoriului cu populaţie moldovenească
din stânga Nistrului şi astfel să fie formată o entitate Moldovenească în cadrul Ucrainei.

Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 9, pp. 99-100; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 67-68.
550

A. V. Repida, Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., p. 91; S. Ia. Afteniuk, op. cit., pp. 247-248.
551

I. Popa, L. Popa, România, Basarabia şi Transnistria. Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2009, pp. 53-54.
552

A se vedea: Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 1, pp. 87-88; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 69.
553

109
Deopotrivă, eşecul conferinţei a dat peste cap aceste aşteptări şi, pentru moment, proiectul
respectiv şi-a pierdut din actualitate”554.
De asemenea, autorităţile ucrainene vedeau în noua Republică Moldovenească, care
urma să fie construită pe teritoriul dintre Bug şi Nistru, o ameninţare la propriul stat. Iată
de ce, iniţial, guvernul şi organele de partid ucrainene susţineau doar ideea organizării
sovietelor naţionale moldoveneşti (săteşti, raionale şi în cazuri extreme regionale) şi nu
a unei republici555. Exista temerea că moldovenii ar putea să cuprindă cu influenţa lor
întreaga arie din stânga Nistrului, ceea ce le-ar prejudeca interesele teritoriale ucrainene.
În consecinţă, acestea au argumentat tergiversarea soluţionării problemei prin vehicula-
rea situaţiei despre lipsa informaţiilor cu caracter demografic şi teritorial. În cadrul şedin-
ţei Biroului Politic al CC al PC(b)U din 18 aprilie 1924 s-a hotărât: „Din cauza lipsei datelor
(etnografice şi teritoriale), formarea RSS Moldoveneşti este inoportună. Să se propună CPAI
să continue studierea chestiunii privind posibilitatea formării unor unităţi administrative în
care predomină populaţia moldovenească, antrenând în această activitate Comisia minorită-
ților naționale de pe lângă CEC U”556.
În realizarea acestei decizii au fost antrenate: Comisia pentru minorităţile naţionale
de pe lângă Comitetul Executiv Central din Ucraina, Comisia Constituţională şi Comisia
Centrală Teritorial – Administrativă.
Astfel, pentru conducerea ucraineană un motiv al tergiversării creării unei entităţi
moldoveneşti era vehicularea situaţiei despre lipsa informaţiilor cu caracter demografic.
În situaţia creată şi-a asumat iniţiativa şi G. I. Kotovski, care a creat o comisie specială din
ostaşi şi comandanţi ai corpului 2 de cavalerie şi a început să adune informaţii statistice
de la faţa locului (din localitate în localitate, din casă în casă).
Informaţiile cu privire la numărul moldovenilor colectate de aceste comisii erau con-
tradictorii şi variau. Astfel, cele două comisii oficiale, ale organelor legislative şi execu-
tive centrale ucrainene, au indicat cifra de circa 147.410 de persoane, pe când comisia
Kotovski – peste 283.398 de moldoveni numai în guberniile Odesa şi Podolia, adică cu
136 mii diferență. Mai mult chiar, comisia CEC al Ucrainei în raportul său a motivat im-
posibilitatea creării unei republici prin lipsa potenţialului industrial şi economic, a căilor
de transport şi de comunicaţie necesare delimitării unei entităţi administrative aparte,
a reliefului deluros. De asemenea, s-a invocat că teritoriul, în parametrii căruia moldo-
venii formează o zonă mai mult sau mai puţin compactă, se situează, în temei în preajma
Nistrului, o fâşie de 10 – 25 verste în lăţime şi de 250 verste în lungime, fapt ce nu ar dea
posibilitatea de a organiza conducerea eficientă dintr-un singur centru administrativ al
teritoriului indicat, iar populaţia acestui areal la număr abia de corespunde unei jumătăţi
din populaţia unui obişnuit district ucrainean. În consecinţă, reieşind din datele disponi-
bile, comisia a recomandat crearea doar a unor raioane şi soviete săteşti moldoveneşti cu
populaţie majoritară moldovenească557.
Cercetând informaţiile cu privire la numărul moldovenilor din stânga Nistrului, în
baza datelor oferite de G. Kotovski, fapt ce crea o confuzie în această privinţă, comisia a
concluzionat: „Hotărârea cu privire la organizarea Republicii Moldoveneşti sau a regiu-

Gh. Cojocaru, op. cit., p. 19.

554

E. Negru, Formarea RASSM, op. cit., p. 162.

555

Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 13, pp. 103-104.

556

Kulitura Moldavii za godî Sovetscoi vlasti. Sbornik dokumentov v 4-h tomah, T. 1, ciasti pervaia. Kișinev, 1975, pp. 72-73, 76.
557

110
nii, a guberniei, a districtului sau a raionului trebuie să fie amânată până la momentul,
când vor fi adunate datele exacte în privinţa aceasta”558.
La scurt timp, Comitetul gubernial Odesa al PC (b) U, la 29 aprilie 1924, a emis circula-
ra „Cu privire la munca desfăşurată în rândurile oamenilor muncii moldoveni”, adresată
comitetelor districtuale de partid în care se recunoştea că „Până în prezent munca desfă-
şurată în limba moldovenească este organizată slab. Munca aceasta, însă, importantă ca
mijloc de ridicare a nivelului de cultură al oamenilor muncii moldoveni şi atragerea aces-
tora la viaţa şi construcţia activă sovietică şi economică, devine deosebit de importantă
în lumina evenimentelor internaţionale curente, în legătură cu zădărnicirea Conferinţei
de la Viena şi refuzul României de a organiza un plebiscit în problema basarabeană”. De
aceea comitetelor districtuale li s-a cerut: „unde există grupuri însemnate de oameni ai
muncii moldoveni …să acorde o atenţie mare organizării muncii moldoveneşti”, de ase-
menea „să-i atragă pe toţi comuniştii moldoveni care cunosc traiul, cultura şi condiţiile
de viaţă ale oamenilor muncii moldoveni şi să-i folosească în munca de partid, sovietică
şi de culturalizare în rândurile moldovenilor”559.
Pentru realizarea acestei decizii, Secretariatul Comitetului de partid gubernial Odesa şi,
ulterior Plenara acestui organ, a hotărât crearea unei Secţii moldoveneşti care să se ocupe
cu problemele renaşterii naţional-culturale ale populaţiei moldoveneşti din regiune şi „să
ia la evidenţă pe linia militară toţi comuniştii – moldoveni şi cunoscătorii limbii moldove-
neşti, pentru ca la conferinţele de partid din timpul apropiat în raioanele cu o populaţie
moldovenească considerabilă, în comitetele raionale să fie aleşi lucrători moldoveni”560.
Comisia Centrală Teritorial – Administrativă de la Harkov, a cerut, la 3 mai 1924, Comite-
tului gubernial Odesa al PC (b) din Ucraina să determine toate localităţile în care locuieşte
numai populaţie moldovenească şi cele în care ea constituia majoritatea, să prezinte o de-
scriere cât mai completă a traiului şi stării economice din centrele examinate, să prezinte
o concluzie argumentată asupra posibilităţii de a delimita unităţi teritorial-administrative
moldoveneşti. Printre măsurile întreprinse a fost editarea unui ziar în „limba moldoveneas-
că”-„Plugarul Roş”. Un alt eveniment l-a constituit crearea secţiei moldoveneşti de pe lângă
Comitetul gubernial Odesa, la 16 mai 1924561.
Însă acest organ din start a fost marginalizat în procesul de creare a republicii moldo-
veneşti şi s-a axat în activitate doar pe direcţiile cultural-educativă, naţională, economică
cum ar fi: promovarea cadrelor naţionale la faţa locului, lichidarea neştiinţei de carte,
culturalizarea populaţiei, editarea literaturii în „limba moldovenească”, folosirea limbii
materne, propagarea ideologiei comuniste, realizarea sarcinilor social-economice şi po-
litice promovate de partidul bolşevic, „rezolvarea” problemelor legate de limba moldove-
nească şi a alfabetului ei, organizarea secţiilor respective în organele locale de partid şi
sovietice, antrenarea populaţiei moldoveneşti în construcţia cooperatistă, în comitetele
ţăranilor nevoiași, în comitetele de ajutor reciproc, munca în rândurile femeilor. Informa-
ţiile despre activitatea acestei secţii este sugestivă562, în ele nu se raporta nimic despre
acțiuni care vizau crearea republicii moldoveneşti. În realitate, „opera” de creare a Repu-
blicii Moldoveneşti era dirijată şi realizată de la Moscova și Harkov.
C. Stratievschi, Componenţa naţională, op. cit., p. 40.
558

Kulitura Moldavii, op. cit., pp. 104-105.

559

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 14, pp. 67-68.

560

Kulitura Moldavii, op. cit., pp. 70, 67; Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 14, pp. 67-68.
561

Kulitura Moldavii, op. cit., pp. 68-69, 70-71, 73-74.

562

111
 Astfel, în aceasta fază, politica autorităţilor ucrainene s-a axat pe identificarea unor
soluţii secundare şi urmărea, în primul rând, atragerea mai pe larg a moldovenilor la
munca de partid şi sovietică, o oarecare înviorare culturală şi naţională a moldoveni-
lor din cadrul Ucrainei, însă, fără a-i acorda un statut aparte administrativ sau teritorial
acestei regiuni. De aceea, tot în acest context, la 23 iunie 1924, s-a hotărât crearea comi-
siei literare pentru editarea şi traducerea literaturii în „limba moldovenească” în compo-
nenţa Buciuşcanu, Starîi, Rumeanţev, Krivorukov şi Roşu, precum şi extinderea Secţiilor
moldoveneşti563.
Atitudinea refractară, obstrucţionistă a liderilor ucraineni faţă de proiectul Republicii
Moldoveneşti era dictată şi de ne dorinţa „de a crea un nou precedent, după Republica
Crimeea, care putea genera apariţia în serie a altor pretenţii de delimitare teritorial-na-
ţională, cu efecte contrare nevoii de întărire a Ucrainei ca entitate unitară, strict ierarhi-
zată şi centralizată. Apoi, în Ucraina de atunci era în curs de derulare o politică fermă de
ucrainizare care părea să nu lase loc altor procese similare de culturalizare naţională”, că
exista şi „temerea ca aceasta să nu devină un fel de pârghie de presiune în mâinile Mos-
covei în raport cu Harkovul. Şi, nu în ultimul rând, nu era clar pentru moment cum se va
proiecta delimitarea acestei entităţi moldoveneşti asupra relaţiilor cu Statul Român de
peste Nistru, ce efecte şi consecinţe va produce”564.
Pe de altă parte, după cum remarcă istoricul V. Meurs, „Faptul că solicitarea iniţială a
unei Republici Moldoveneşti a premers Conferinţei de la Viena şi revoltei de la Tatarbu-
nar sugerează că la Kremlin au existat motive suplimentare de creare a republicii. Cre-
area ei de fapt a coincis cu crearea unui număr de alte republici unionale şi autonome.
(Între martie şi octombrie 1924, au fost create Republica Autonomă Turkmenă, Repu-
blica Autonomă Uzbekă, Republica Unională Tadjikă şi Republica Autonomă a Germani-
lor de pe Volga)”. Mai mult: „aceasta se potriveşte foarte bine cu campania Kremlinului
împotriva naţionalismului ucrainean. De fapt, înfăţişarea finală a Republicii Moldove-
neşti a fost rezultatul unui joc de război între Moscova şi Kiev (Harkov – n. n.)”565.
Mai târziu, în cadrul Conferinţei I regionale de partid, din decembrie 1924, I. I. Badeev,
pe atunci secretarul biroului organizatoric de partid, încerca să explice această atitudine
a conducerii ucrainene prin temerea că formarea RASSM poate conduce la separatism,
la slăbirea prieteniei seculare între poporul moldovenesc şi cel ucrainean, la înteţirea
naţionalismului, care ar contribui la crearea condiţiilor favorabile pentru acapararea de
boierii români şi a Moldovei din partea stângă a Nistrului566.
De asemenea, această stare o recunoştea şi I. Dic, care la începutul anului 1925, scria,
că „unii tovarăşi ucraineni se tem că formarea RASSM poate deveni un atu pentru întă-
rirea prezenţei române în Basarabia şi chiar pentru pretenţiile ei la anexarea ulterioară
a Moldovei Sovietice”, dar numai în condiţiile când „politica noastră pozitivă în Moldova
Sovietică se poate transforma, într-o anumită conjunctură de forţe, în una negativă”567.
În pofida rezistenţei conducerii ucrainene, în vara anului 1924, anumite interese po-
litice au determinat conducerea bolşevică de vârf să-şi schimbe atitudinea în problema
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 17, p. 71.
563

Gh. Cojocaru, op. cit., pp. 18-19.

564

V. P. V. Meurs, op. cit., p. 100.

565

Nacialo bolişogo puti. Sbornik documentov i materialov k 40-letiiu obrazovania Moldavscoi ASSR i sozdania Kompartii Moldavii.
566

Kişinev, 1964, p. 87.

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 69, p. 216.
567

112
statalităţii românilor transnistreni, soluţionarea căreia nu mai putea fi tergiversată. Nu
se urmărea însă scopul emancipării naţionale şi culturale a acestora, ci totul se făcea din
interese şi calcule politice. Participarea URSS la Conferinţa de la Viena a avut la bază,
mai degrabă, scopuri propagandistice decât un interes real de a ajunge la o stare de pace
cu România. Documentele de arhivă dovedesc duplicitatea poziţiei URSS, în condiţiile în
care demersurile pentru înfiinţarea unei enclave statale moldoveneşti în stânga Nistrului
fuseseră demarate înainte de participarea reprezentanţilor săi la Viena. Eşecul Confe-
rinţei de la Viena şi, implicit, al tentativelor Moscovei de a organiza un referendum în
Basarabia, a impulsionat activităţile ilegale sovietice pentru declanşarea unei mişcări re-
voluţionare în dreapta Nistrului, care să se extindă apoi în restul României.
Cum România declarase în cadrul Conferinţei româno-sovietice de la Viena un re-
fuz categoric şi definitiv pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei, liderii bolşevici şi-
au dat seama că e timpul şi trebuie să se recurgă la alte mijloace de presiune, şi între
acestea, cea mai eficace s-a dovedit a fi crearea unei republici moldoveneşti în coasta
României, cum tot din aceleaşi motive crease republica Bielorusă în coasta Poloniei,
sau republica Carelo-Fină – în coasta Finlandei.
La 24 iulie 1924 Biroul Politic al CC PC (b) R a examinat din nou chestiunea „Cu privire
la RSS Moldovenească” și a decis: „A amâna chestiunea până la următoarea ședință la care
să fie neapărat invitat tov. Frunze”568.
Între timp, ca reacţie la poziţia negativă a autorităţilor ucrainene faţă de proiectul
formării Republicii Moldoveneşti, Grupul de iniţiativă a apelat energic la ajutorul lui M.
Frunze. El a făcut, la 25 iulie 1924, un demers personal în această chestiune lui I. Stalin,
Secretarul General al PC (b) din toată Uniunea în care scria: „Consider greşită ultima ho-
tărâre a CC al PC (b) U. Am avut de nenumărate ori prilejul să mă aflu prin părţile Nistru-
lui şi să constat că la Nord de Tiraspol se întinde o întreagă zonă în care precumpăneşte
populaţia moldovenească. Ca centru administrativ, ar putea fi stabilit oraşul Tiraspol. În
sfârşit, argumenta el, ar trebui să se ţină cont de aspectul internaţional al momentului
dat. Formarea, fie chiar şi a unei mici republici sau regiuni moldoveneşti, va constitui
în mâinile noastre un puternic instrument de înrâurire asupra stării de spirit a maselor
muncitoreşti – ţărăneşti din Basarabia, în sensul sporirii speranţelor că ele se vor izbăvi
de sub jugul român. Propun să discutăm încă o dată această chestiune. P. S. După datele
de care dispun, populaţia moldovenească din părţile Nistrului este foarte interesată de
această chestiune şi aşteaptă rezolvarea ei pozitivă”569.
Biroul Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea s-a pronunţat definitiv în această ches-
tiune, la 29 iulie 1924, când, după discuţii controversate a rapoartelor prezentate de G. V.
Cicerin, M. V. Frunze și C. G. Rakovski570, a adoptat decizia „Cu privire la RSS Moldoveneas-
că” în care se specifica: „a) A considera necesar, în primul rând, din considerente politice,
delimitarea populaţiei moldoveneşti într-o Republică Autonomă specială în componenţa
RSS Ucrainene şi a propune CC al PC din Ucraina să dea directive respective organelor so-
vietice ucrainene. b) A recomanda CC al PC din Ucraina să facă peste o lună o comunicare
Biroului Politic al PC din Rusia despre mersul lucrărilor în vederea organizării Republicii
568
O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 69.
569
I. Bodiul, Pe calea renaşterii şi înfloririi. Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1978, pp. 28-29. Istoria Partidului Comunist al
Moldovei. Studii. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1982, pp. 144-146.
570
N. Movileanu, Formarea RASSM. Zigzaguri şi impasuri în realizarea experimentului de edificare a socialismului. În: „Revista de Istorie
a Moldovei”, 1993, nr. 1, p. 63; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 70.

113
Autonome Moldoveneşti. c) A da tov. Frunze însărcinarea să controleze înfăptuirea cât
mai rapidă a acestei chestiuni”571. Faptul că s-a decis formarea anume a unei republici au-
tonome în componenţa Ucrainei demonstrează existenţa unei variante de compromis în
cadrul controverselor dintre diferitele grupări politice din CC al PC (b) din toată Uniunea
şi cele din Ucraina.
Din această decizie se desprind câteva concluzii. În primul rând, se punea punct discu-
ţiilor în problema necesităţii creării unei republici moldoveneşti. În al doilea rând, se dez-
văluia scopul principal al creării acestei republici: „din considerente politice”. În al treilea
rând, se determina tipul şi statutul viitoarei republici: „republică autonomă” în „compo-
nenţa RSS Ucrainene”. În sfârşit, de atunci încolo, centrul decizional asupra soluţionării
problemei se transferă la Harkov, capitala vremelnică a Ucrainei. Evident, conducerea
bolşevică ucraineană a realizat respectiva chestiune aşa cum o concepea, în interesele ei.
Prin urmare, decuparea unei republici a moldovenilor nistreni se înscria în scenariul
mai amplu al împrăştierii şi dincolo de Nistru a flăcărilor obsedantei revoluţii mondiale.
Caracterul, totuşi, declarat „moldovenesc” al acesteia, şi nu „ucrainesc”, urma să serveas-
că drept un artefact naţional şi ideologic pentru atragerea simpatiilor populaţiei române
şi a celei minoritare din Basarabia. Acest obiectiv îşi va găsi în scurt timp expresia în
lozinca eliberării şi unirii Basarabiei cu RASSM. Accentul pe motivaţia prioritar politică
privind formarea Republicii Moldoveneşti era şi o constatare a faptului că malul stâng al
Nistrului nu întrunea condiţiile necesare derulării acestui proiect, însă ele puteau fi com-
pensate prin anexarea Basarabiei572.
Este de remarcat faptul că pentru a impulsiona procesul de formare a Republicii Mol-
doveneşti, sub conducerea lui I. Dic, un grup de 25 de studenţi ai Sectorului Român de la
Universitatea Comunistă a Minorităţilor Naţionale din Vest a lucrat în localităţile Trans-
nistriei şi a colectat un bogat material privitor la situaţia populaţiei moldoveneşti din
Ucraina573.
Cu începere din luna august 1924, demarează etapa decisivă a realizării organizatori-
co-practice a ideii despre crearea RASS Moldoveneşti. Conducerea ucraineană a adoptat
deciziile respective în zilele de 8 şi 12 august 1924. La 12 august 1924, Biroul Politic al
PC (b) din Ucraina a aprobat un plan amplu de măsuri în vederea constituirii RASSM, care
prevedea o activitate de lămurire în rândurile maselor a necesităţii economice, politice şi
culturale de formare a autonomiei moldoveneşti, antrenarea populaţiei în construcţia so-
cialistă. De asemenea, luând în considerare faptul că majoritatea populaţiei moldoveneşti
de pe malul stâng al Nistrului făcea parte din gubernia Odesa, s-a decis formarea în cadrul
acestui comitet gubernial de partid a unei comisii care să se preocupe de crearea RASSM,
stabilirea prealabilă a hotarelor și elaborarea altor acte legate de formarea republicii574.
S-a stabilit în acelaşi context, organizarea şi desfăşurarea unor manifestări pro-
pagandistice pentru acreditarea ideii că iniţiativa şi rodul aparţine populaţiei locale,
care solicită „crearea unui stat autonom cu scopul de a lichida înapoierea economică
şi politică a populaţiei moldoveneşti de pe malul stâng al Nistrului”, imitându-se ast-
fel adevărate proceduri democratice.

I. Bodiul, op. cit, pp. 28-29; Istoria Partidului Comunist, op. cit., pp. 144-146.; Nacialo bolişogo puti, op. cit., p. 33.
571

Vezi: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., p. 23.

572

Ibidem, doc. 40, pp. 161-162.

573

A. V. Repida, op. cit., p. 144.

574

114
 Deja a doua zi, G. I. Petrovski, preşedintele Comitetului Executiv Central din Ucraina a
adresat o scrisoare Comitetului gubernial Odesa al PC (b) din Ucraina în legătură cu des-
făşurarea muncii organizatorice în vederea formării RASSM, prin care anunţa, „CC al PCR
ne-a dat indicații privitoare la formarea Republicii Autonome Moldovenești”575. În calitate
de împuternicit al organelor de partid şi sovietice republicane în gubernia Odesa a fost
desemnat Grinştein, cu toate instrucţiunile, planurile şi unele perspective privitoare la or-
ganizarea Republicii Moldoveneşti şi căruia trebuia să i se acorde tot concursul necesar. În
scrisoare demnitarul ucrainean cerea: „să ne apucăm imediat de rezolvarea organizării Re-
publicii Moldoveneşti...tov. Grinştein a primit directivele în privinţa coordonării muncii cu
comitetul gubernial. E necesar ca pe linie de partid Comitetul gubernial Odesa să întreţină
cu Republica Moldovenească legături organizatorice care consideraţi Dumneavoastră”576.
Sosit la Odesa, cu împuterniciri speciale, la 15 august 1924, Grinştein, un românofob
inveterat, fost conducător de facto al ilegalității comuniste din Basarabia (președinte al
Biroului comunist din Basarabia), formează Comisia Organizatorică de pe lângă Comite-
tul gubernial în componenţa: preşedinte A. Grinştein, secretar S. Bubnovski, membri Gr.
Starîi, I. Badeev, B. Borisov ş. a. emigranţi basarabeni, stabiliţi în stânga Nistrului după
Unirea Basarabiei cu România, care trebuia să determine graniţele viitoarei republici şi
desfăşurarea unei campanii publice, de masă în favoarea formării de „jos” a acesteia.
Astfel, conducerea Ucrainei a manifestat o prudenţă deosebită în selectarea membri-
lor comisiei, încredinţând lucrul de organizare a republicii nu celor care au elaborat „Me-
moriul”, ci unor persoane (Grinștein, Badeev, Starîi) responsabile de acțiuni de spionaj și
de subminare a autorităților române din Basarabia, precum și de relaţiile cu străinătatea
din cadrul secţiei CC al PC (b) din Ucraina577, așa – zisul Zakordot578.
În planul de măsuri al Comisiei au fost schiţate sarcinile imediate: deplasarea lui Starîi
şi Badeev în raionul Tiraspol pentru efectuarea campaniei respective de agitaţie, organi-
zarea adunărilor, întrunirilor în câteva soviete săteşti, în cadrul cărora să se ţină rapoarte
pe tema politicii naţionale a Puterii Sovietice şi adoptarea rezoluţiilor respective579.
Peste o săptămână, comisia organizatorică de pe lângă Comitetul gubernial Odesa al
PC (b) din Ucraina adoptă decizia „Cu privire la crearea subcomisiilor, funcţiile şi com-
ponenţa lor”, în conformitate cu care se crea subcomisia administrativ-teritorială sub
preşedinţia lui Grinştein, având drept sarcini concentrarea şi prelucrarea materialului
referitor la hotare şi împărţirea administrativă, stabilirea hotarului şi a centrului, exami-
narea economiei, finanţelor, comerţului, cooperaţiei ş. a. ale raionului, culegerea informa-
ţilor despre căile de comunicaţii din raion, despre comunicaţiile telegrafice şi telefonice,
datele etnografice. O altă subcomisie creată – de agitaţie, sub preşedinţia lui Badeev şi
în calitate de membri Starîi ş. a. avea ca obiective desfăşurarea agitaţiei scrise şi orale,
studierea componenţei organizaţiilor de partid şi evidenţa tuturor forţelor de partid. În-
treaga activitate de agitaţie a subcomisiei urma să se desfăşoare prin intermediul Secţiei
moldoveneşti a comitetului gubernial. În calitate de preşedinte al Secţiei moldoveneşti a
fost propus Badeev580.
O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 70.
575

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 21, p. 74.

576

E. Negru, Formarea RASSM, op. cit., p. 162; Idem, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 637.
577

A se vedea: O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 71-72, 75.

578

Ibidem, p. 72.
579

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 33, p. 82; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 32, p. 146.
580

115
 Pentru a explica eventualele nereușite în procesul de formarea a Republicii Moldo-
venești, în scrisoarea secretarului comitetului gubernial Odesa al PC (b) U, F. Korniuşin,
către secretarul CC al PC (b) U, Gr. Petrovski, din 22 august 1924, ultimul era informat
despre activitatea desfăşurată în acest sens. Erau enumerate şi o serie de dificultăţi
legate de activitatea de agitaţie în favoarea formării republicii, precum: panglica în-
gustă pe care se întinde populaţia moldovenească de-a lungul Nistrului; intersectarea
acestei linii cu localităţi ruseşti, ucraineşti, bulgare şi germane; prezenţa oraşelor /
Grigoriopol, Tiraspol, Dubăsari/ cu o populaţie mic-burgheză predominant evreiască;
populaţia amestecată în unele localităţi; izolarea unor sate moldoveneşti din districtul
Balta de panglica de-a lungul Nistrului de către satele germane, ucraineşti şi ruseşti;
lipsa unei industrii anume şi a unor organisme independente economice; lipsa cu de-
săvârşire a forţelor culturale moldoveneşti; pătura subţire a comuniştilor moldoveni şi
slaba cunoaştere a limbii în care vorbeşte populaţia moldovenească, nivelul scăzut de
cultură al populației moldovenești581.
După crearea, la scurt timp, a subcomisiilor specializate, derulează în rândurile popu-
laţiei campania de agitaţie în favoarea creării „de jos” a Republicii Autonome Moldove-
neşti, pregătirea informaţiilor referitoare la componenţa populaţiei, stabilirea hotarului
şi a centrului, împărţirea administrativă, starea economiei şi a infrastructurii etc. Este
evident, că Secţia moldovenească a fost exclusă din acţiunile decizionale principale refe-
ritoare la viitoarea Republică Moldovenească, sarcina ei de bază reducându-se la agitaţia
în rândurile populaţiei moldoveneşti şi evidenţa cadrelor de partid.
În acest context, referindu-se la activitatea şi componenţa Comisiei organizatorice
condusă de Grinştein, Ion Dicescu-Dic, unul din semnatarii „Memoriului”, într-o scrisoare
adresată CC al PC (b) din Rusia, se indigna, că tocmai grupul care plănuise formarea Re-
publicii Moldoveneşti, fusese exclus de la acest proces. În scrisoare se subliniau meritele
comuniştilor români în adoptarea deciziei privind formarea Republicii Moldoveneşti. În
numele grupului de iniţiativă, I. Dic s-a pronunţat împotriva desemnării lui A. Grinştein
în fruntea Comitetului de organizare582.
Candidatura lui A. Grinștein era contestată de comunistul român din următoarele
considerente că: „este cu desăvârșire compromis în România și Basarabia prin cu-
noscuta instituție Zakordot, care a adus prejudicii grave partidelor comuniste frățești
bulgar și român, mișcării revoluționar-comuniste din Basarabia și care, din această
cauză, au fost lichidate în condiții bine cunoscute”. De asemenea, „tânăr membru de
partid, a avut întotdeauna o atitudine dușmănoasă față de tovarășii români și cei
moldoveni, pe care i-a împiedicat nu o singură dată să promoveze ideea creării RSSM.
De aceea considerăm că este inadmisibil să i se încredințeze conducerea acestui lu-
cru”. A. Grinștein era învinuit că „în activitatea sa de creare a RSSM a început deja să
realizeze spiritul și metodele de tristă pomină ale faimosului Zakordot, înconjurân-
du-se fără nici un discernământ de persoane lipsite totalmente de răspundere pentru
lucrul ce-l fac. Îi avem în vedere pe membrii comitetului instituit de către tovarășul
Grinștein [...] colaboratori din cadrul Zakordot-ului”583.
El preciza, că pentru a se obţine „un efect maximal în Basarabia şi România” prin pro-
clamarea acestei republici, se impunea a fi promovat la cârmă „un tovarăş român sau ba-
Ibidem, pp. 144-145; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 73.
581

E. Negru, Formarea RASSM, op. cit., p. 163.

582

O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 74-75.

583

116
sarabean”. Acest grup de protestatari cu pretenţii conducătoare a trimis la Harkov o listă
cu numele celor care trebuiau promovaţi la conducerea noii republici584.
Pentru acest fapt, comuniştii români din grupul de iniţiativă erau învinuiţi de liderii
ucraineni că ar pune semnul egalităţii între români şi moldoveni. Ei respingeau protes-
tul sub motivul că moldovenii, deşi „o ramură a rasei romanice”, erau o naţiune distinctă
posedând dreptul la autodeterminare. Se reproba faptul că „tovarăşii români” continuau
să pună semnul egalităţii între români şi moldoveni, cu toate că unii basarabeni îi contra-
ziceau585.
La 20 august 1924, biroul Comitetului gubernial Odesa al PC (b) din Ucraina a examinat
acţiunile „grupului Dic”, alcătuit din studenţi şi cadre didactice de la secţia moldo-română a
Universităţii popoarelor din Occident, care era învinuit că se opune Comisiei organizatorice,
organelor de partid şi sovietice locale, le defăimau, încerca să impună componenţa viitorului
guvern al republicii, orienta poporul moldovenesc spre cultura română586. În hotărârea adop-
tată se menționa „că toate acțiunile de constituire a RSSM trebuie să se afle sub egida Comisiei
organizaționale, în speță aceasta se referă la grupul de studenți moldoveni de la Universitatea
Comunistă a Popoarelor Apusene, aflate sub conducerea tov. Dic, și care își desfășoară activi-
tatea în sfera culturală și de luminare a raioanelor moldovenești”. Declarațiile lui Dic referi-
toare la Comisia organizațională au fost considerate nefondate. El era atenționat „în legătură
cu inadmisibilitatea dezorganizării Comisiei”587.
De asemenea, I. Dic a fost obligat „să nu difuzeze informația cu privire la activitatea
Comisiei organizaționale, deoarece activitatea acestei comisii are un caracter strict con-
spirativ și nu figurează în mod oficial”. Se confirma „că activitatea Comisiei organizați-
onale este de natură internă și că cerințele de creare a RSSM trebuie să vină din partea
maselor țărănești de jos”588.
În aceste condiţii, Grupul Român de Iniţiativă a adresat, la 22 septembrie 1924, o notă
CC al PC (b) R şi CC al PC (b) U, în care reamintea scopul formării RASSM reieşind „atât
din punctul de vedere al URSS în chestiunea Basarabiei, cât şi din interesele mişcării co-
muniste din Basarabia şi România”. Membrii grupului dezaprobau măsurile întreprinse
de conducerea Ucrainei care vizau statutul viitoarei republici, capitala, limba oficială şi
alfabetul care trebuia luat ca bază, considerându-le drept „păguboase” şi care „sunt în
măsură să schimbe principiile ideologice de care ne-am condus”589.
În opinia lor, Republica Moldovenească „trebuie să aibă scop nu numai compromite-
rea dominaţiei burgheziei române în Basarabia, dar şi să urmărească acelaşi scop referi-
tor şi la restul României”. Iată de ce, era oportun ca „în declaraţia cu privire la formarea
Republicii Moldoveneşti trebuie să fie enumerată nu numai partea stângă a Nistrului, dar
şi întreg teritoriul fostei gubernii a Basarabiei, aflat sub ocupaţia provizorie a României”,
iar „acest act intern legislativ va confirma toate Declaraţiile de până acum ale Guvernu-
lui Sovietic în chestiunea Basarabiei şi va compromite şi mai mult dominaţia română în
această provincie”.
Astfel, era anticipat amendamentul lui G. Cicerin din 25 septembrie referitoare la ho-
584
A se vedea lista în: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 50, pp. 179-183.
585
E. Negru, Politica etnoculturală op. cit., p. 20.
586
A. V. Repida, op. cit., p. 145.
587
O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 75.
588
Ibidem.
589
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 40, p. 162.

117
tarele Republicii Moldoveneşti. Referitor la statutul viitoarei republici, în funcţie de evo-
luţia situaţiei internaţionale şi a relaţiilor sovieto-române, autorii notei examinau două
perspective. În primul caz, dacă noua republică ar fi inclus teritoriile de pe ambele maluri
ale Nistrului, ea trebuia „să facă parte din RSSU”. În cel de-al doilea caz, dacă Republica
Moldovenească n-ar fi inclus Basarabia, urma „să adere nemijlocit la Uniune ca membru
cu drepturi egale, pentru a dobândi astfel o situaţie internaţională mai solidă”. Ultima
perspectivă va fi respinsă de secretarul CC al PC (b) U, pe motivul amplasării geografice
şi a lipsei „legăturilor cu Centru”590.
Pentru comuniştii români, chestiunea Republicii Moldoveneşti era nu numai o ches-
tiune politică, dar şi economică, deoarece, după cum considerau ei „numai consolidarea
economică a Republicii o va putea transforma într-un centru politic atractiv pentru ma-
sele ţărăneşti din România, în special, din Basarabia”. În acest scop erau identificate şi
mijloacele, care, aşa cum considerau ei „puteau fi luate, conform decretului Consiliului
Comisarilor Poporului din ianuarie 1918, din tezaurul românesc, asupra căruia moldo-
venii, ca parte a poporului român, au dreptul”591.
Badeev, într-o corespondenţă strict secretă, din 27 septembrie 1924, adresată
conducerii de vârf a republicii ucrainene, scria despre intențiile comuniștilor ro-
mâni, că „nouă ne-a fost prezentată...lista nominală a cadrelor de conducere din
RASSM, înaintată de către grupa tovarăşilor români şi basarabeni de la Moscova”,
iar „...sus-numita listă, reprezintă pentru noi ceva cu totul neaşteptat şi incontesta-
bil se va răsfrânge asupra lucrului nostru” 592. Invocând ideea că emigranţii români
au un alt punct de vedere, referitor la istoria şi cultura „poporului moldovenesc”,
propunea ca în grupul de conducere al viitoarei entităţi moldoveneşti să fie înain-
taţi „tovarăşi basarabeni legaţi de mişcarea revoluţionară basarabeană şi care au
experienţă în lucrul sovietic” 593.
În cadrul ședinței Biroului CC al PC (b) din Ucraina din 15 decembrie 1924, acțiunile
și cererile comuniștilor emigranți români au fost calificate de către N. Scrîpnik, comisar
al justiției din Ucraina, președinte al Camerei Naționalităților a CEC din toată Uniunea,
drept manifestări imperialiste, fiind învinuiți că ar fi „agenți ai ideologiei burgheze ro-
mânești [...] care țin să asuprească poporul moldovenesc și chiar să determine din timp
soluționarea problemei cu privire la alipirea actualei Moldovei Sovietice la viitoarea Ro-
mânie Sovietică”594.
Biroul Politic al CC al PC (b) din Ucraina a condamnat „comportarea nepartinică a „gru-
pului de iniţiativă”, adresându-se CC al PC (b) din toată Uniunea cu rugămintea de a-l dizolva,
considerând „că prezenţa a două grupuri poate dăuna muncii, motiv pentru care consideră
necesar ca munca de conducere în Republica Moldovenească să rămână în responsabilita-
tea grupului care activează acolo în prezent”595. În consecinţă, mai târziu, organul respectiv,
a decis dizolvarea „grupului de iniţiativă”596. De asemenea, pentru a minimaliza acțiunile și
influența comuniștilor români asupra procesului de formare și evoluție a RASSM și a da curs
Ibidem, pp. 162-163.
590

Ibidem, pp. 164-165.

591

E. Negru, Formarea RASSM, op. cit., p. 163.

592

Vezi: O istorie a regiunii, op. cit., p. 267.

593

E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 638.

594

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 61, p. 199.

595

A. V. Repida, op. cit., p. 146; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 72, p. 229.
596

118
politicii de „moldovenizare”, sectorul român al Universității Minorităților Naționale din Vest a
fost divizat și reorganizat în sector moldovenesc și român597.
Partidul bolşevic ucrainean respingea ideea extensiunii românismului peste Nistru
nu numai prin limbă, ci şi prin reprezentanţi politici. Chiar şi basarabenii nu puteau
fi acceptaţi într-o atare postură decât dacă fuseseră legaţi direct de mişcarea revolu-
ţionară bolşevică şi de „experienţă în lucru sovietic”. În cazul în care s-ar abdica de la
acest ultim principiu, o conducere pestriţă de transnistreni, basarabeni şi români ar
„paraliza întregul lucru”.
În situaţia creată, conducerea de la Kremlin a preferat să se sprijine nu pe imigranţii
români, consideraţi ambiţioşi, ci pe cadrele sale verificate. În acelaşi timp, conducerea
ucraineană se debarasa de comuniştii români şi planurile lor de „românizare” în auto-
nomie. În al doilea rând, pentru autorităţile de la Harkov, se simplifica controlul politic
real asupra procesului de creare a Republicii Moldoveneşti, deoarece imigranţii români,
ignorând părerea CC al PC (b) din Ucraina, preferau să se adreseze pentru soluţionarea
oricărei probleme, direct la Moscova şi să folosească pârghiile Cominternului. Desigur,
mai atractivă pentru conducerea ucraineană era poziţia oponenţilor lor – basarabenii, cu
programul lor de moldovenizare şi planul mai realist de „înapoiere” a Basarabiei. În plus,
mulţi din bolşevicii basarabeni aveau experienţa lucrului în organele de partid şi sovieti-
ce din Ucraina şi mişcarea ilegalistă din Basarabia.
Planul acţiunilor concrete pentru înfiinţarea republicii moldoveneşti aprobat de Biroul
Politic al partidului comunist din Ucraina în august 1924, stabilea şi organizarea şi des-
făşurarea unor manifestări propagandistice pentru acreditarea ideii că iniţiativa aparţine
populaţiei locale, care solicită „crearea unui stat autonom cu scopul de a lichida înapoierea
economică şi politică a populaţiei moldoveneşti de pe malul stâng al Nistrului”.
Într-o hotărârea a secretariatului gubernial de partid Odesa se sublinia, în acest con-
text, „După pronunțarea hotărârilor la adunările țăranilor moldoveni și la adunările co-
muniștilor moldoveni privind separarea Republicii Moldovenești, a desfășura o campa-
nie publicitară în vederea punerii în lumină a chestiunii date.[...] A propune comitetelor
din districtele Odesa și Balta să dea o directivă secretă comitetelor de partid raionale și
fracțiilor comitetelor executive privind orice susținere, în special, în domeniul de agitație
și propagandă, efectuate de către Comisia organizatorică”598.
În perioada ce a urmat cu ajutorul propagandiştilor trimişi la faţa locului au fost inspi-
rate şi organizate numeroase mitinguri şi adunări prin care se exprima dorinţa populaţi-
ei locale „de creare a republicii moldoveneşti pe teritoriul Ucrainei”599.
Ca urmare a campaniei dirijate de organele de partid, în scurt timp, pe parcursul celei
de-a doua jumătăţi a lunii august şi primei jumătăţi a lunii septembrie 1924, în majori-
tatea localităţilor din stânga Nistrului cu populaţie moldovenească, au fost organizate
conform unui scenariu regizat, adunări, mitinguri în cadrul cărora au fost prezentate ra-
poarte despre „politica naţională a partidului bolşevic” şi adoptate rezoluţii în favoarea
creării republicii moldoveneşti600.
Astfel, într-o notă informativă „Despre formarea RASSM”, din septembrie 1924 se con-

597
E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 640.
598
O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 73-74.
599
L. Rotari, op. cit.,pp. 267-268.
600
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 23-32, pp. 75-81; doc. 34-35, pp. 83-84; doc. 37-38, pp. 86-87; doc. 39, pp. 88-89.

119
stata că „la sfârşitul lunii august în gazetele ucraineşti au apărut o serie de notiţe despre
aceea că în ultimele zile în satele situate de-a lungul Nistrului au avut loc un şir de adu-
nări ţărăneşti, la care s-a discutat cu multă însufleţire chestiunea formării din unele părţi
ale districtelor Odesa şi Balta a RSSM, în cadrul RSSU şi URSS”. În continuare, se informa
că „ţăranii din Slobozia şi dintr-un şir de alte sate ale Transnistriei cu populaţie predo-
minant moldovenească, în număr de câteva mii de oameni, au adoptat rezoluţii în care îşi
îndreaptă vocile către toţi moldovenii, arătând că în teritoriul URSS toate naţiunile se pot
conduce în conformitate cu aspiraţiile şi interesele lor naţionale”. În aceste rezoluţii se
exprima încrederea că „singura cale spre o viaţă fericită a poporului moldovenesc, spre
creşterea economiei şi evoluţia culturii lui are ca punct de plecare formarea RSSM”601.
Modul de organizare a manifestaţiilor şi conţinuturile rezoluţiilor adoptate denotă
faptul că nu era o „mişcare stihinică” a maselor populare în favoarea creării republicii
moldoveneşti, aşa cum încerca să acrediteze istoriografia sovietică, ci de o acţiune bine
dirijată de „sus”. Rezoluţiile adoptate în cadrul acestor întruniri erau redactate conform
unor calapoade oficiale având ca laitmotiv: „traiul greu în timpul regimului ţarist”, „poli-
tica naţională înţeleaptă a partidului bolşevic”, „condamnarea ocupanţilor româno-bur-
ghezi care au ocupat Basarabia”. În acelaşi timp, era firesc, ca populaţia moldovenească
să-şi exprima speranţa că în viitoarea republică vor avea parte de drepturi naţionale,
limbă maternă, cadre locale, trai îmbelşugat.
Caracteristică în acest sens este hotărârea adunării generale a locuitorilor satului Coş-
niţa, raionul Dubăsari, din 17 august 1924, în care se declara: „Noi, muncitorii şi ţăranii
din satul Coşniţa, după ce am ascultat referatul despre politica naţională a Puterii Sovie-
tice, am hotărât unanim să declarăm, în auzul lumii întregi, că Puterea Sovietică e cea mai
dreaptă putere din toate câte au existat pe pământ, întrucât până la biruinţa Revoluţiei
din Octombrie noi eram vânduţi boierilor, care ne exploatau ca nişte robi. Marea Revo-
luţie din Octombrie ne-a eliberat din robie, ne-a dat dreptul să vorbim în limba maternă,
să avem şcoli în limba maternă ş. a. m. d. Rugăm organele sovietice supreme să ne împli-
nească dorinţa de a crea RASS Moldovenească”602.
De asemenea, propaganda bolşevică ucraineană a lucrat în direcţia creării unei ima-
gini negative a României care, chipurile intenţionează să ocupe raioanele din stânga Nis-
trului, cultivării românofobiei, încât, moldovenii se temeau să se identifice cine sunt sub
aspect național. Acest fapt a fost recunoscut chiar de liderii bolşevici ucraineni şi mol-
doveni. Astfel, în discursul lui V. P. Zatonski, reprezentantul CC al PC (b) din Ucraina şi al
guvernului RSS Ucrainene la sesiunea a IV-a a Comitetului executiv gubernial Odesa, din
27 septembrie 1924, se afirma: că populaţia moldovenească din stânga Nistrului „parţial
s-a deznaţionalizat, a acceptat cultura ucraineană sau rusă”. „Ei (moldovenii – n. n.) erau
de acord să se numească cum vreţi, numai ca să nu nimerească sub stăpânirea boierilor
români urâţi de moarte. Ei înşişi vorbeau foarte puţin despre sine, ridicau foarte rar ches-
tiuni referitoare la cultura naţională”603.
Acelaşi lucru îl recunoştea şi I. I. Badeev, secretarul Biroului Organizatoric Moldove-
nesc de partid, în raportul prezentat la I Conferinţă de partid, care a avut loc între 18-21
decembrie 1924: „În timpul raidurilor noastre de agitaţie ţăranii şovăiau...se temeau că

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 43, p. 168.

601

A. V. Repida, op. cit., p. 147.

602

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 43, p. 92; Nacialo bolişogo puti, op. cit., p. 44.
603

120
din cauza formării RSS Moldoveneşti vor veni duşmanii lor de clasă-boierii români”604.
Şi, G. I. Starîi, Preşedintele Comitetului revoluţionar al RASSM menţiona: „...moldovenii
înşişi în multe cazuri au declarat că sunt ucraineni”605, că aceştia „roşind la faţă, adeseori
nu au vrut să-şi recunoască originile. Acestea sunt urmările politicii guvernului ţarist”606.
La congresul I pan-moldovenesc al Sovietelor din RASSM (aprilie 1925), A. Şumski,
comisar al poporului al Luminării Culturale al RSS Ucrainene, reitera aceste afirmaţii:
„Când Guvernul ucrainean a auzit de voinţa poporului moldovenesc, care populează o
parte din RSSU, de a-şi construi statul său independent, viaţa sa şi să dispună de dreptu-
rile sale, din multe locuri am fost ironizaţi, întrucât în unele raioane moldoveneşti mulţi
moldoveni recunoşteau cu ruşine că sunt moldoveni”, deoarece fusese deznaţionalizaţi.
De asemenea, mai afirma el, „când construiam Republica Moldovenească, mulţi nu se
hotărau la pasul acesta, având totodată, în vedere că România, care afirmă că moldovenii
sunt români, va atenta la un teritoriu şi mai mare”607.
În procesul de creare a RASSM la comanda partidului este antrenată presa locală,
ucraineană şi unională, care publică cu regularitate materiale şi informaţii în care se re-
flectă procesul de creare a republicii608. Ziarul „Plugarul Roş” a publicat 60 de rezoluţii
ale adunărilor populaţiei din regiune, organizate în favoarea formării republicii moldo-
veneşti609.
Oficiosul „Pravda” menţiona, că mişcarea întregului popor pentru crearea RASSM a
cuprins „aproape toate localităţile de pe malul stâng al Nistrului”, că reprezentanţii sa-
telor moldoveneşti prezintă comitetelor raionale de partid rezoluţiile adoptate şi, din
partea a zeci de mii de moldoveni, roagă să fie susţinută în faţa organelor centrale ale
Uniunii RSS cererea de a se forma RASSM. „Entuziasmul populaţiei moldoveneşti e de ne-
descris. Până nu demult oropsită şi asuprită fără milă în condiţiile ţarismului, populaţia
moldovenească a demonstrat, cât de mut a progresat din punct de vedere politic. În nici
un raion moldovenesc nu există sat, în care să nu aibă loc întruniri şi să nu fie adoptate
rezoluţii în favoarea creării Republicii Moldoveneşti. Multe întruniri săteşti trimit mesaje
de salut CEC din URSS, CEC din Ucraina, CC al PC (b) din Rusia, CC al PC (b) din Ucraina şi
Internaţionalei Comuniste”610.
Conform datelor statistice ale Comitetului gubernial Odesa, în perioada iulie – octom-
brie 1924, au avut loc 68 de întruniri şi mitinguri în satele şi 4 adunări în oraşele din
stânga Nistrului, la care s-a cerut formarea Republicii Moldoveneşti611. Astfel, propagan-
diştii şi agitatorii trimişi la faţa locului şi-au îndeplinit misiunea: masele fiind implicate
în procesul de creare a noii republici, acreditându-se ideea că aceasta a fost rodul creaţiei
populare, a maselor moldoveneşti. În realitate, înșiși locuitorii de pe malul stâng al Nis-
trului n-au luat parte la acest proces, deciziile fiind luate de organele de partid unionale
și ucrainene.
604
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 87, p. 150.
605
Ibidem, doc. 88, p. 152.
606
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 91, p. 291.
607
Ibidem, doc. 90, pp. 287-288.
608
A se vedea: Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 28, pp. 78-79; doc. 34, p. 83; doc. 36, pp. 85-86; doc. 38, pp. 87-88; doc. 50,
p. 104; doc. 53, p. 108; doc. 67, pp. 122-123; A se vedea şi: A. A. Ciubaşenco, Vsesoiuznaia peciati o sozdanii Moldavscoi ASSR. În:
„Kommunist Moldavii”, 1974, nr. 9; A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 43, pp.168-169.
609
V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 79.
610
„Pravda”, 1924, 26 avgusta; A. V. Repida, op. cit., p. 148.
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., p. 75.
611

121
 De asemenea, se mai pretinde, că la crearea RASSM au participat şi 300 mii de ce-
tăţeni din Basarabia612, care ar fi fost nevoiţi să-şi părăsească ţinutul natal din cauza
„teroarei sângeroase a ocupanţilor burghezo-moşiereşti români”, participând activ la
crearea statalităţii sovietice moldoveneşti.
În continuare, cum această mişcare „stihinică” de „jos” a populaţiei moldoveneşti în
favoarea creării unei republici ia amploare şi cuprinde toate localităţile din stânga Nis-
trului, se trece la următoarea etapă a scenariului – „aprobarea” acesteia de organele
de partid şi de stat locale, ori cum recunoştea ulterior I. I. Badeev, liderul comuniştilor
moldoveni, „trebuia, ca mişcarea stihinică a moldovenilor în problema naţională să fie
pusă sub conducerea organizaţiei de partid”613. Materialele de la faţa locului, „doleanţele
populaţiei moldoveneşti” sunt examinate, generalizate în cadrul plenarelor organelor
de partid şi şedinţelor comitetelor executive districtuale, raionale şi expediate orga-
nelor ierarhic superioare cu scopul „să se rezolve cât mai curând chestiunea formării
RASSM”614.
Plenara unificată şi lărgită a Comitetului de partid Tiraspol şi comitetul executiv a
hotărât să intervină în sprijinul „dorinţei” oamenilor muncii şi să trimită Comitetului
gubernial de partid şi Comitetului executiv gubernial Odesa toate rezoluţiile adoptate cu
privire la formarea Republicii Moldoveneşti615. De asemenea, Plenara lărgită a Comite-
tului executiv districtual Balta, discutând cererea delegaţiei ţăranilor din satele moldo-
veneşti, a hotărât să facă un demers în favoarea dorinţei moldovenilor şi să roage orga-
nele centrale ale puterii de stat să rezolve cât mai repede problema formării republicii.
Plenara şi-a exprimat încrederea că „formarea RSSM va constitui un imbold puternic
pentru dezvoltarea culturală a populaţiei moldoveneşti, va uni şi mai strâns ţărănimea
moldovenească cu oamenii muncii din RSS Ucraineană şi din întreaga Uniune”. Într-o
telegramă adresată CEC din Ucraina comitetul executiv districtual a indicat, că cererea
delegaţiei moldoveneşti exprimă năzuinţele întregii populaţii moldoveneşti din distric-
tul Balta616.
În atare condiţii, la mijlocul lunii septembrie 1924, Prezidiul Comitetului Executiv
Central al Ucrainei a hotărât să includă chestiunea creării RASS Moldoveneşti în ordinea
de zi a Sesiunii a III-a a CEC din Ucraina de legislatura a opta.
V. Ia. Ciubari, preşedintele Sovietului Comisarilor Norodnici al RSS Ucrainene, într-o
declaraţie vizând subiectul, asigura „că muncitorii şi ţăranii din Ucraina vor contribui
prin toate mijloacele la dezvoltarea economică, politică şi culturală a Moldovei”617.
Între timp, la 12 – 17 septembrie 1924, suferă eşec o nouă tentativă a sovieticilor de
a reocupa Basarabia, rebeliunea de la Tatarbunar, desfăşurată după un plan de operaţii
aprobat în prealabil de Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste, fidelă crezului
bolşevic potrivit căruia „din scânteie va izbucni flacăra”.
După ce insurgenţii au pus stăpânire pe localitatea Tatarbunar, la 16 septembrie
1924, în cadrul unui miting, Basarabia a fost proclamată Republică Sovietică Moldove-

Lenin nam puti ozaril, op. cit., p. 290.

612

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 87, p. 149.

613

Ibidem, doc. 40, p. 89, etc.

614

„Pravda”, 1924, 26 avgusta.

615

A. V. Repida, op. cit., pp. 148-149.

616

A. V. Surilov, N. P. Stratulat, O naţionalinom-gosudarstvennom samoopredelenii moldavscogo naroda. Kișinev, 1967, p. 81.

617

122
nească şi s-a cerut reunirea ei cu Uniunea RSS618. Atacurile armate ale unor grupuri bol-
şevice extrem de violente au surprins în prima fază organele de ordine române, care au
fost nevoite să apeleze la marinarii flotei de pe Dunăre pentru a pune capăt rebeliunii.
Acest fapt, fără îndoială, va accelera procesul de creare a Republicii Moldoveneşti.
Odată spulberat visul unei mişcări mari revoluţionare care să extindă puterea Sovie-
telor în Basarabia şi să schimbe ordinea constituţională în România, intrarea în scenă a
unei republici moldoveneşti în stânga Nistrului avea undă verde619.
Astfel, la 19 septembrie 1924, Biroul Politic al CC al PC (b) din Ucraina a adoptat o
hotărâre specială „Cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldo-
veneşti”, în care se determinau măsurile organizatorice, se delimita teritoriul şi se sta-
bileau hotarele provizorii ale noii republici, raionarea internă, centrul administrativ la
Birzula, structura guvernului, starea financiară – bugetul, se stabilea „dezvoltarea limbii
literare moldoveneşti pe baza limbii populare a ţăranilor din stânga Nistrului şi se legi-
fera utilizarea grafiei ruse”, începutul activității Comitetului Revoluționar al RASSM620.
Potrivit proiectelor de documente, noua republică autonomă urma să fie condusă de un
Comitet Executiv Central şi subordonată total RSS Ucrainene.
Biroul Politic al CC al PC din toată Uniunea, în şedinţa din 25 septembrie 1924, în
decizia adoptată „Cu privire la RSS Moldovenească” (raportori Zatonski, Starîi, Grinș-
tein, Dic) a aprobat propunerea conducerii de partid ucrainene din 19 septembrie ce
viza formarea RSSAM621. Însă, la propunerea lui G. V. Cicerin, comisarul poporului al
URSS pentru afacerile externe, a fost introdusă o precizare importantă. Astfel, în timp
ce hotărârea conducerii de partid ucrainene prevedea crearea RASSM în hotarele RSS
Ucrainene, conducerea de la Kremlin a considerat necesar ca „în actul formării RASSM
trebuie indicat faptul că frontiera ei de vest este frontiera de stat a URSS”622, adică pe
Prut şi Dunăre, incluzând şi Basarabia, care aparţinea României623.
În corespundere cu poziţia sovietică, care nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu Ro-
mânia din 1918, frontiera de stat a URSS pe această porţiune de vest trecea pe râurile
Prut şi Dunăre. Astfel, Republica Moldovenească apărea alcătuită ca şi cum din două
părţi. Pe de o parte, teritoriul din stânga Nistrului, în componenţa RSS Ucrainene, pe de
altă parte, teritoriul Basarabiei, preponderent ca mărime al teritoriului şi din punct de
vedere numeric al populaţiei, care era parte componentă a statului român. Era un alt
argument în favoarea adevărului despre caracterul expansionist al politicii externe al
URSS şi al scopurilor creării RASSM.
Totuşi, pentru a evita apariţia unor inconveniente diplomatice în chestiunea Basara-
biei, formula preferată de Biroul Politic nu făcea referire deschisă şi directă la Basarabia,
limitându-se să sugereze aceasta prin trimiterea la linia frontierei de stat sovietice, care,
este de presupus, trecea pe râul Prut şi Dunăre.
Există informaţii, precum că decizia definitivă cu privire la formarea RASSM, din
cauza divergenţelor existente în rândurile membrilor Biroului Politic, urma să fie lua-
tă în cadrul Plenarei CC al PC (b) din toată Uniunea, programată pentru 23 octombrie
618
N. V. Berezneakov, I. M. Bobeiko ş. a., op. cit., p. 340.
619
L. Popa, I. Popa, op. cit., pp. 52-53.
620
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 42, p. 90; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 76-77.
621
O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 77.
622
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 42, pp. 90-91; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 41, p. 166.
623
Vezi: I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 55.

123
1924624, dar după cum se afirmă, nu se cunoaşte „discutarea ulterioară a acestei pro-
bleme la vreuna din Plenarele CC al partidului bolşevicilor”625. Se ştie doar că în cadrul
aceleiaşi şedinţe, din 25 septembrie 1924, Biroul Politic a mai decis: „În conformitate cu
rugămintea tov. Kalinin, Smirnov şi Voroşilov, să fie chestionaţi prin telegraf toţi mem-
brii CC al PC (b) R cu privire la amânarea hotărârii definitive despre formarea Republicii
Moldoveneşti la Plenara CC al PC (b) R”626. Evenimentele au luat, însă, altă turnură.
De aceea, următorul pas în crearea RASS Moldoveneşti l-a constituit Sesiunea a IV-a
a Comitetului executiv gubernial Odessa, din 27 septembrie 1924, care a definitivat as-
pectul organizatoric al procesului de formare al statalităţii autonome moldoveneşti. În
cadrul lucrărilor a participat în calitate de reprezentant al CC al PC (b) din Ucraina şi al
guvernului RSS Ucrainene, V. P. Zatonski, comisar norodnic al învăţământului. De ase-
menea, la Sesiune a participat o delegaţie a oamenilor muncii moldoveni din stânga Nis-
trului627, care, în numele „poporului moldovenesc” a dat citire unei declaraţii, blamând
autorităţile române: „Boierii români ne-au despărţit de fraţii noştri din Basarabia, îi chi-
nuiesc şi varsă sângele lor, îi aruncă în Nistru, când cer pământ şi libertate”628.
Evident, în spiritul obiectivelor bolşevice, era o aluzie la necesitatea „eliberării fra-
ţilor de sub jugul asupritor”. De asemenea, în declaraţie, speculându-se pe doleanţele
poporului, mişcarea amplă în acest sens, era prezentată drept argument al necesității
formării RASS Moldoveneşti: „În ultimele luni, în rândurile poporului moldovenesc, s-a
început o mişcare amplă pentru autonomie. Această mişcare s-a răspândit prin toate
satele din raioanele de pe malul Nistrului, care, la întrunirile lor adoptau rezoluţii ce
exprimau dorinţa de autonomie pentru moldoveni”. În Declaraţie, fără a se cunoaşte că
problema formării republicii fusese deja „soluţionată”, de jure, de organele de partid şi
sovietice unionale şi ucrainene, era exprimată doleanţa de a susţine în cadrul CEC din
Ucraina, formarea republicii: „În numele ţărănimii moldoveneşti rugăm să aduceţi la
cunoştinţa CEC din Ucraina nevoile noastre şi să transmiteţi rugămintea noastră de a fi
creată RASSM. Sperăm că peste o lună, când muncitorii şi ţăranii din măreaţa URSS vor
sărbători aniversarea Revoluţiei din Octombrie, noi, moldovenii, sărbătorind împreună
cu ei, vom putea ca în această zi să marcăm şi sărbătoarea noastră proprie-autonomia
poporului moldovenesc”629. Erau nişte iluzii deşarte, precum că poporul participă la fă-
urirea istoriei şi decide destinul său.
În discursul ţinut la sesiune, demnitarul ucrainean a recunoscut „că în primii ani ai
revoluţiei nu s-a dat destulă atenţie populaţiei moldoveneşti din raioanele de pe malul
Nistrului”, deşi cum recunoştea în continuare „însăşi populaţia s-a deznaţionalizat, a
acceptat cultura ucraineană şi rusă”630.
De asemenea, Zatonski nu a ratat şansa să evidenţieze care erau scopurile reale ale
creării acestei republici şi, anume, reanexarea Basarabiei: „România regală, care a cotro-
pit în mod ilegal Basarabia, asupreşte toate celelalte naţii, inclusiv cea moldovenească,
care nu vrea să se afle sub stăpânirea regelui român şi năzuieşte să formeze un stat
O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 77-78.
624

I. Şişcanu, Formarea și evoluția RASSM, op. cit., p. 62.

625

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 41, p. 166.

626

Ibidem, doc. 43, p. 168.

627

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 42, p. 91.

628

Ibidem.
629

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 43, pp. 91-92.

630

124
sovietic de sine stătător” şi, în continuare, „Noi nu ne temem de cei care au cotropit Ba-
sarabia. Noi nu am recunoscut cotropirea Basarabiei nu pentru că Basarabia a aparţinut
cândva Imperiului rus, ci pentru că populaţia basarabeană, suntem convinşi de acest
lucru, dacă i s-ar da dreptul la plebiscit, ar fi votat pentru unire cu Uniunea Sovietică.
Noi nu ne temem să organizăm Republica Moldovenească de această parte a Nistrului
şi suntem încredinţaţi că nu acei îi vor atrage pe moldovenii noştri la ei, ci, dimpotrivă,
Republica Autonomă Moldovenească va atrage şi mai mult la ea pe oamenii muncii”.
Zatonski îşi încheia discursul înflăcărat cu următoarele: „Noi nu renunţăm la Basara-
bia şi, organizând în raioanele de pe malul Nistrului RASS Moldovenească, deocamdată
mică, credem, că graniţa ei de vest este graniţa de stat a Uniunii RSS”631, iar problema
unde va trece, în definitiv, frontiera aceasta, va fi rezolvată prin voinţa populaţiei moldo-
veneşti după eliberarea Basarabiei632. Este, de fapt, ceea ce au realizat bolșevicii ucrai-
neni, în august 1940, în procesul de formare a RSSM, prin dezmembrarea teritoriului
dintre Prut și Nistru.
La sesiune, în încheierea dezbaterilor asupra chestiunii organizării de stat a „poporu-
lui moldovenesc” a vorbit F. Ivanov, preşedinte al comitetului executiv gubernial Odesa:
„Eu cred, că voi exprima părerea generală, spunând că plenara sprijină unanim frumoa-
sele sentimente şi dorinţe ale oamenilor muncii moldoveni...de a se delimita într-o repu-
blică autonomă socialistă”633.
Aceste declaraţii ale demnitarilor ucraineni urmau să pună în umbră atitudinea re-
fractară de până atunci a conducerii bolşevice din RSS Ucraineană faţă de cea mai nu-
meroasă minoritate naţională ce locuia în partea stângă a Nistrului. Acest fapt este re-
cunoscut indirect şi de istoricii sovietici care constată că până în 1924 „În scopul creării
unor condiţii prielnice pentru dezvoltarea minorităţilor naţionale pe teritoriul Ucrainei
au fost organizate 12 raioane naţionale, dintre care 7 nemţeşti, 3 bulgăreşti, unul polo-
nez şi unul evreiesc”634. Este evident că în acea perioadă minoritatea moldovenească,
din anumite considerente, a fost omisă din acel program.
În rezoluţia adoptată, sesiunea a susţinut „rugăminţile” populaţiei moldoveneşti de
a forma Republica Moldovenească: „Având în vedere cererea populaţiei moldoveneşti
de a forma Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, sesia a IV-a a Co-
mitetului executiv gubernial, pe baza Constituţiei Sovietice şi a politicii naţionale a gu-
vernului muncitoresc-ţărănesc, hotărăşte: A sprijini în faţa Comitetului Executiv Central
din Ucraina cererea populaţiei moldoveneşti de a forma Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească”635. Astfel, către sfârşitul lunii septembrie 1924, se încheie faza finală în
procesul soluţionării chestiunilor de bază privind crearea noii republici.
Sovietul Comisarilor Norodnici al RSS Ucrainene, în şedinţa din 11 octombrie 1924,
examinând raportul prezentat de reprezentantul Comitetului executiv gubernial Odesa
a înaintat spre aprobarea sesiei CEC din Ucraina propunerea de a forma RASS Moldove-
nească în componenţa RSS Ucrainene636.
Sesia a III-a a CEC din Ucraina de legislatura a opta şi-a ţinut lucrările la Harkov, între
631
Ibidem, p. 92-93; A se vedea şi Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 42, pp. 166-167.
632
S. Ia. Afteniuk, Leninscaia naţionalinaia politika, op. cit., p. 257.
633
Ibidem, pp. 256-257.
634
Istoria naţionalino-gosudarstvennogo stroitelistva v SSSR, tom 1. Moskva, 1968, p. 419.
635
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 44, pp. 93-94.
636
Ibidem, doc. 47, p. 100.

125
8-12 octombrie 1924. În cadrul acestei sesii, la 8 octombrie, o delegaţie moldovenească,
din care făceau parte Starîi, Badeev, Chior-Ianachi, Pascari, Chimburean, Şeitanov, Cor-
jevan (reprezentând respectiv raioanele moldoveneşti Ananiev, Rîbniţa, Birzula, Grigo-
riopol, Podolsk, Dubăsari, Tiraspol) prin vocea lui Chior-Ianachi a prezentat „Declaraţia
ţăranilor moldoveni”, în care era argumentată rugămintea de a crea un organism de stat,
cu o „conducere moldovenească – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldove-
nească-sau o altă formă organizatorică”637.
În această „Declaraţie” se afirma că „Principiul fundamental al Marii Revoluţii din
Octombrie – dreptul popoarelor la autodeterminare – este astăzi steaua călăuzitoare a
măreţei formări a URSS...Pe baza lui şi pe baza relaţiilor frăţeşti dintre poporul moldo-
venesc, cel ucrainean şi toate celelalte popoare ale Uniunii..., noi ne prezentăm astăzi
în faţa parlamentului revoluţionar al muncitorilor şi ţăranilor din Ucraina Sovietică, în
faţa CEC din Ucraina şi adresăm lui rugămintea de a ne ajuta în lucrul nostru cu scopul
dezvoltării economice, politice şi culturale a poporului moldovenesc. Poporul moldove-
nesc este unul dintre cele mai înapoiate popoare din Uniune. Pentru luminarea lui, avem
nevoie de crearea unei vetre moldoveneşti, la care ne va fi mai uşor să ne luminăm în cea
mai înţeleasă limbă pentru noi. După părerea noastră, o astfel de vatră poate fi numai
organismul de stat cu o conducere moldovenească – Republica Autonomă Sovietică So-
cialistă Moldovenească – sau o altă formă organizatorică”638. Astfel, în baza principiului
de autodeterminare a popoarelor, moldovenii au ajuns, aproape în genunchi, să cerşeas-
că o formă de statalitate despre care încă nu ştiau sub ce formă li se va oferi.
În „Declaraţie” era exprimată încrederea că „fraţii noştri din Basarabia, despărţiţi de
noi cu forţa armelor boierimii române...văzând Republica Sovietică Moldovenească or-
ganizată, vor înţelege ce poate face un popor eliberat de sub jugul capitalului”639.
În discursul lui V. Ia. Ciubari, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al RSS
Ucrainene, prezentat la 12 octombrie 1924, în mod distorsionat erau prezentate realită-
ţile demografice ale noii entităţi: „Dumneavoastră vedeţi aici, pe hartă graniţele acestui
ţinut în care populaţia moldovenească constituie în medie 58 % din numărul total de
locuitori, adică reprezintă prin sine majoritatea absolută a populaţiei”.
Această afirmaţie inducea în eroare pe cei prezenţi, deoarece luând în calcul cifrele
indicate în raport (58 % din 400 mii), în republica autonomă ar fi trebuit să locuiască
232 mii de moldoveni. Însă, recensămintele ulterioare aveau să demonstreze că oricum
ar fi fost croită teritorial entitatea autonomă, moldovenii nu puteau constitui 58 %. Ast-
fel, se proiecta o republică în care populaţia titulară să nu constituie majoritatea.
Mai mult chiar, raportorul indirect, justifica o eventuală predominare a ucraineni-
lor în această unitate administrativă, afirmând următoarele: „Când examinam problema
aceasta am întâmpinat o dificultate de ordin administrativ: trebuia să rezolvăm dilema:
face, oare, să determinăm graniţele noului ţinut ca în ele să nu nimerească nici un sat
şi raion, majoritatea populaţiei cărora sunt ruşi şi ucraineni. Noi am ajuns la concluzia
că şi aceste raioane şi sate trebuie să intre în noua republică autonomă moldovenească,
reieşind din consideraţia că trebuie să dăm poporului moldovenesc, oamenilor muncii
moldoveni posibilitatea singuri să stabilească astfel de graniţe unităţii lor administra-

Ibidem, doc. 45, pp. 94-95.

637

Ibidem.
638

A. V. Repida, op. cit., p. 154.

639

126
tive care să le ofere posibilitatea să-şi asigure o dezvoltare economică şi culturală nor-
mală; noi am ajuns la concluzia că toate raioanele care sunt legate între ele economic să
intre pe deplin în componenţa acestei republici autonome”. Urmând această logică, s-a
acţionat în același mod şi în cazul când a fost stabilită prima capitală a republicii – oraşul
Balta, în care nu numai în localitatea respectivă, dar şi în raionul respectiv, ucrainenii
constituiau majoritatea absolută a populaţiei.
Liderul ucrainean, Ciubari, în mod denaturat a prezentat şi procesul de formare a noii
republici: „Noi ne-am determinat politica cu privire la norodul moldovenesc, pornind de la
cunoscuta linie proletară în politica naţională (că naţiilor mici, care pot să alcătuiască din
masele lor compacte unităţi mai mari decât raioane şi ţinuturi, să li se acorde posibilitatea
să-şi formeze unităţi naţional-administrative cu mai multă independenţă). Dar numai con-
ducerea Ucrainei a promovat această linie. Şi masele de oameni ai muncii din Moldova, cu-
noscând această linie proletară în politica naţională, singure s-au interesat de problema lor
şi singure şi-au pus întrebarea în privinţa viitoarei lor conduceri administrative, silindu-se
s-o dobândească cât mai repede”. El mai afirma că muncitorii singuri, la sute şi mii de mi-
tinguri, adunări, conferinţe şi congrese, au pus problema aceasta şi au rezolvat-o în spiritul
în care, de obicei, se rezolvă problemele naţionale pe întreg teritoriul URSS640.
Or, este bine cunoscut, cât de refractari au fost şi câtă rezistenţă au opus liderii ucrai-
neni anume acestui proces, iar mişcarea populaţiei moldoveneşti a demarat numai
atunci când i s-a oferit„undă verde” din partea organelor de partid unionale, într-un
context internaţional şi cu scopuri politice bine definite. De altfel, Ciubari, nu ascundea
faptul că autonomia moldovenească va contribui la dezvoltarea multilaterală a Moldo-
vei Sovietice şi va juca un rol propagandistic pentru oamenii muncii din Basarabia în
lupta lor pentru reunirea cu Patria Sovietică. „Oamenii muncii din Moldova pun această
problemă nu ca să se despartă de Uniunea Sovietică, nu ca un semn de nemulţumire de
sistemul sovietic. Ei o pun aşa cum o pune toată Uniunea Sovietică: libertatea naţiilor,
autodeterminarea naţiilor, unirea lor în unităţi de sinestătătoare, crearea unor forme de
conducere care să le poată asigura cea mai rapidă şi cea mai reuşită dezvoltare culturală
şi economică, care să asigure cea mai mare coeziune şi unitate proletară a acestei naţii
cu alte naţii”. Mai mult decât atât, se recunoaşte că „Pentru sătenii moldoveni şi munci-
torii moldoveni problema aceasta capătă un caracter acut în legătură cu exploatarea de-
osebit de cruntă a ţăranilor moldoveni şi ucraineni de către boierii români pe teritoriul
Basarabiei, ocupate de dincolo de Nistru”.
În mod intenţionat se denaturează componenţa naţională a Basarabiei, punându-se
semnul egalităţii între populaţia moldovenească şi ucraineană, tertip care îşi va găsi
materializare şi în nota sovietică ultimativă din 26 iunie 1940. De asemenea, în spiritul
aceleiaşi optici, oratorul continua: „Sătenii moldoveni din Ucraina Sovietică...consideră
cu cât îşi vor organiza mai repede republica lor aici, cu atât mai multă nădejde vor însu-
fleţi pe sătenii de peste Nistru că şi pentru ei soarele luminează de la răsărit, că şi ei pot
să meargă pe calea pildei fraţilor moldoveni care trăiesc aici, pe partea aceasta a Nistru-
lui,...să se scuture de jugul boierilor şi moşierilor”.
Însă, aşa cum se desprinde în continuare din raport, „jugul boierilor români” urma
să fie înlocuit cu jugul sovietic, republica servind o formă de integrare a moldovenilor
în cadrul imperiului sovietic pentru totdeauna. Astfel, se accentua: „Noi trebuie să în-
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 46, pp. 96-97.
640

127
deplinim dorinţa maselor muncitoare ale Moldovei de a-şi forma republica lor auto-
nomă în cadrul Ucrainei Sovietice Socialiste şi de a-şi lega în felul acesta interesele de
interesele muncitorilor şi ale ţăranilor din Ucraina şi de interesele oamenilor muncii
din întreaga Uniune”. În încheiere, V. Ciubari a exprimat speranţa, în spiritul „revoluţiei
mondiale”, care nu necesită comentarii „Noi ştim, că muncitorii moldoveni vor repurta
pe calea aceasta succese remarcabile pe tărâmul dezvoltării culturii lor. Noi ştim, că oa-
menii muncii, cu ajutorul învăţăturii comuniste, vor crea pe malul Nistrului, un bastion
de nădejde pentru dezvoltarea de mai departe a orânduirii socialiste în toată lumea”641.
În acelaşi spirit a vorbit la încheierea sesiei, la 12 octombrie, şi G. I. Petrovski, preşe-
dintele Prezidiului CEC din Ucraina. El a recunoscut că „Probabil, am comis o greşeală,
tărăgănând întrucâtva organizarea Republicii Moldoveneşti şi oprind astfel pentru un
timp unirea acestui popor într-un tot unitar. La mitingul de ieri al moldovenilor a fost
adoptată o rezoluţie, care pune în faţa noastră sarcina de a accelera rezolvarea aces-
tei probleme. Probabil, rezoluţia dată este legată de dezvoltarea revoluţiei mondiale, e
posibil, spun eu, că a trecut ceva mai departe de necesitatea pe care noi o considerăm
urgentă. În orice caz, însă, mi se pare, că a fost creată o bază puternică acestei sarcini, în
urma cărui fapt ea a căpătat o importanţă europeană”642.
După aceste discuţii şi discursuri oficiale tradiţionale, la 12 octombrie 1924, CEC al
Ucrainei a adoptat hotărârea „Cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice So-
cialiste Moldoveneşti”643. În partea introductivă a hotărârii, în spirit bolşevic, se afirma
că „revoluţia proletară..., a pus...baze trainice pentru eliberarea naţională a tuturor po-
poarelor asuprite”, că „formarea URSS a perfectat convieţuirea paşnică şi prietenească a
tuturor muncitorilor şi ţăranilor eliberaţi de sub puterea capitalului, a deschis posibili-
tăţi dezvoltării culturale a fiecăruia din popoarele care locuiesc pe teritoriul republicilor
sovietice. Puterea Sovietică îşi pune sarcina de a acorda tot sprijinul şi ajutorul frăţesc
dezvoltării culturale şi economice a fiecăruia care locuiesc pe teritoriul Republicii Sovie-
tice, de a contribui la înfăptuirea aspiraţiilor lor naţionale”. Referindu-se la „populaţia
moldovenească”, oprimată de către moşieri în condiţiile ţarismului, se pretindea pre-
cum că ea „a căpătat pentru întâia oară în condiţiile Puterii Sovietice posibilitatea de a
deveni conştientă de interesele sale şi de a înfăptui unirea sa”.
Contrar realităţilor istorice, se afirma că „cea mai mare parte a poporului moldove-
nesc a fost aruncată cu forţa sub puterea burgheziei române, care a cotropit şi ocupat
Basarabia. O mare parte din poporul moldovenesc este acum asuprită crunt de boierii
români” şi, „numai muncitorii şi ţăranii moldoveni, care trăiesc în condiţii libere ale Re-
publicii Sovietice, au primit din partea Puterii Sovietice o armă sigură şi de nădejde pen-
tru creşterea lor economică şi dezvoltarea naţională”. Tergiversarea soluţionării proble-
mei cu privire la formarea republicii moldoveneşti era motivată şi argumentată nu de
ne dorinţa, suspiciunea şi temerea conducerii ucrainene, ci de „intervenţia îndelungată
a imperialiştilor străini şi acţiunile sângeroase ale bandiţilor cumpăraţi cu aurul capi-
taliştilor care au frânat dezvoltarea populaţiei moldoveneşti” şi acum, „după victoria
muncitorilor şi ţăranilor pe toate fronturile interne şi externe, după formarea URSS, şi
moldovenii au căpătat posibilitatea de a-şi înfăptui aspiraţiile lor naţionale”.

Ibidem, pp. 98-99.

641

Ibidem, doc. 48, p. 101.

642

III sessia Vseukrainscogo Ţentralinogo Ispolinitelinogo Komiteta 8-go sozîva. Harikov, 1924, pp. 221-222.
643

128
 Harta RASSM cu distingerea teritoriului Basarabiei ,,ocupat” de România. Reproducere
după originalul din colecţia Mihai Gribincea. Aula cu Hărţi a Facultăţii de Istorie şi Filosofie a
Universităţii de Stat din Moldova.

129
 În hotărâre se argumentau motivele şi principiile care au stat la baza creării republi-
cii: „La sute de adunări şi mitinguri moldovenii şi-au exprimat hotărârea fermă de a-şi
organiza viaţa naţională, culturală şi economică, şi de a obţine unirea lor naţională în co-
munitatea strânsă cu toate popoarele care formează URSS, pe baza generală a Republicii
Sovietice Socialiste. Având în vedere voinţa ferm exprimată a muncitorilor şi ţăranilor
din Moldova Sovietică şi pornind de la principiile de nestrămutat ale Constituţiei URSS,
Sesia a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina de legislatura a VIII-a a hotărât:
1. A forma în componenţa Republicii Socialiste Ucrainene Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească”644.
Astfel, în documentele cu privire la crearea RASSM nu se aminteşte nimic despre drep-
tul istoric şi etnic al moldovenilor din stânga Nistrului la autodeterminare, la statalitatea
sa, deşi, chiar în preambul se constata existenţa unui „popor moldovenesc”. Totuşi, crea-
rea republicii autonome a însemnat indirect recunoaşterea „de facto” a acestor drepturi.
De asemenea, în hotărâre se determinau hotarele viitoarei republici, care încă o dată
caracterizează obiectivele expansioniste urmărite prin acest act: „2. Frontierele Repu-
blicii Moldoveneşti urmează să fie: a) la nord – vest – prin graniţa de nord – vest a sa-
telor Gruşca, raionul Veliko-Kosniţa, districtul Tulcinsk gubernia Podolia, urmând apoi
pe graniţa: raionului Camenca, districtul Tulcinsk, gubernia Podolia, lăsând la o parte
satele Bolgani şi târguşorul Zagnitovo, urmând mai departe în direcţia satelor Pisarevka,
Petrovka, raionul Krutîie, districtul Balta, gubernia Odessa, urmând apoi direcţia staţiei
Borsci şi a satelor Ghidirim, Pasiţela, Osipovka; b) la est – prin graniţa răsăriteană a sa-
tului Mihailovka, în direcţia oraşului Ananiev, satelor Valea-Hoţului, Antonovka, Elenov-
ka, Novo-Alexandrovka, Sloboda-Plaika, Grădeniţa, a oraşului Tiraspol, cătunul Slobozia,
apoi pe limanul Cuciurgan, prin lacul Ploskoie, în direcţia satului Troiţkoie; c) la vest şi
sud – vest – prin graniţa de stat a Uniunii RSS”645. Aceasta însemna că din punct de vedere
politic, în componenţa RASS Moldovenească era inclusă şi Basarabia.
Astfel, disputele referitoare la modul şi scopul de organizare a Republicii Moldove-
neşti erau încheiate la 12 octombrie 1924 – dată ce marchează actul de naştere al aces-
tei entităţi etno-statale. Prin cuvintele lui N. A. Scrîpnik, comisar norodnic al justiţiei
RSS Ucrainene, rostite la un miting, din 26 octombrie 1924 „considerăm drept frontieră
nu Nistrul, ci Prutul. Las’ să ţină capitaliştii deocamdată în mâinile lor Basarabia. Aceas-
ta este o chestiune de facto, şi nu de drept. Pe harta noastră Basarabia este marcată cu o
linie roşie, căci Basarabia trebuie să devină o parte inseparabilă a RASS Moldoveneşti”,
se declara românismului un război în numele bolşevismului şi sovietismului, o primă
victorie împotriva acestuia fiind proclamarea moldovenismului drept principalul lui
inamic”646. Basarabia devenea, din acest punct de vedere, o iredentă a RASSM, hotarul
oficial al acesteia din urmă fiind fixat pe linia râului Prut.
În partea a doua a hotărârii din 12 octombrie 1924, se conţineau chestiunile ce tre-
buiau a fi soluţionate în viitorul apropiat: stabilirea definitivă a hotarelor, organizarea de
stat, a organelor puterii de stat, relaţiile dintre RASSM şi RSSU ş. a.: „3. A da Comisiei mix-
te, înfiinţate de Prezidiul Comitetului Executiv Central din Ucraina din reprezentanţi ai
RASS Moldoveneşti şi ai comitetelor executive guberniale Odesa şi Podolia, însărcinarea

Formarea RSS Moldoveneşti,op. cit., doc. 49, pp. 102-103.

644

Ibidem, p. 103; A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 44, pp. 170-171.
645

A. Stan, op. cit., p. 78.

646

130
să determine precis graniţele RASS Moldoveneşti, urmând să le prezinte spre aprobare
definitivă Prezidiului Comitetului Executiv Central din Ucraina; 4. Stabilirea provizorie
a bazelor organizării de stat şi a relaţiilor reciproce constituţionale dintre RASSM şi RSS
Ucraineană se pune pe seama Prezidiului CEC din Ucraina, împuternicind pe acesta din
urmă, ca după elaborarea acestor baze să le prezinte spre aprobare definitivă Congresu-
lui general al Sovietelor din Ucraina. 5. Pentru organizarea organelor puterii de stat pe
teritoriul RASSM şi pentru convocarea Congresului general al Sovietelor de deputaţi ai
muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moldova să fie creat un Comitet revoluţionar
provizoriu, căruia i se dă toată deplinătatea puterii de stat pe teritoriul RASSM până la
convocarea Congresului I al Sovietelor. Confirmarea membrilor Comitetului Revoluţionar
Provizoriu se pune pe seama Prezidiului Comitetului Executiv Central din Ucraina”647.
Reţinem din aceste aliniate faptul că şi în continuare rolul decizional hotărâtor îl vor juca
organele de partid şi de stat ucrainene, ceea ce îşi va pune amprenta asupra statutului
viitoarei republici.
Oricum, hotărârea din 12 octombrie 1924, doar legifera crearea RASSM, urma o
activitate complexă şi anevoioasă de stabilire definitivă a hotarelor, determinării
principiilor şi a structurilor organelor de partid şi de stat, a atribuţiilor acestora etc.,
care se vor realiza, evident, sub controlul conducerii ucrainene, în detrimentul popu-
laţiei moldoveneşti.
Astfel, odată ce proiectul creării unei republici moldoveneşti a trecut toate etapele, la
12 octombrie 1924, sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina a adoptat
decizia despre formarea RASS Moldoveneşti, în care chiar în preambul se constata exis-
tenţa unui popor moldovenesc. Conducerea bolşevică îşi argumenta astfel şi pretenţiile
teritoriale şi, concomitent, dreptul de a dispune de soarta acestui popor. La nouă luni de
la lansare, proiectul Republicii Moldoveneşti în forma de autonomie lua naștere în cadrul
Ucrainei Sovietice. Însă, ironia soartei, aşa s-a întâmplat, că autorii „Memoriului” nu vor
fi antrenaţi în opera de edificare a proiectului propus. Chiar dacă, realmente RASSM a
fost creată de „sus”, în anumite scopuri politice, totuși, formarea ei era în concordanță cu
interesele cultural-politice ale românilor transnistreni.

4. Semnificaţia istorică a RASSM – entitate politică artificială

În documentele vremii, decizii, rezoluții, articole, adresări, scrisori, telegrame, dis-
cursurile, declaraţiile protagoniştilor şi actorilor actului de formare al RASSM sunt evi-
denţiate nu numai aspectele naţionale, economice, culturale ale acestui proces, dar sunt
dezvăluite şi scopurile politice, expansioniste ale actului din 12 octombrie 1924, privite
dintr-o perspectivă de reanexare a Basarabiei şi a exportului revoluţiei mondiale648.
O citire atentă, chiar a documentelor și a lucrărilor istoricilor publicate în perioada
sovietică, dezvăluie scopurile creării RASSM.
Astfel, în scrisoarea de salut a secţiei Asociaţiei basarabenilor din Moscova, din 16
octombrie 1924, în legătură cu formarea RASS Moldoveneşti se aprecia că „Autonomia
teritorial-naţională a moldovenilor va da un imbold puternic dezvoltării culturale şi eco-
nomice rapide a RSSM”, iar „RSSM pentru oamenii muncii din Basarabia va fi o speranţă

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 49, pp. 103-104; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 46, pp. 172-173.
647

A se vedea: Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 55, pp. 109-110; doc. 57, pp. 111-112; doc. 67, p. 123; doc. 82, p. 143; doc. 88,
648

pp. 152-153; doc. 103, pp. 180-181; doc. 106, p.186; „Izvestia”, organul comitetului gubernial de partid Odesa, 19 februarie 1925.

131
şi un far luminos în năzuinţele lor naţionale în opoziţie cu întunericul beznă atât de sân-
geros al teroarei sumbre sub jugul României”649.
În articolul lui A. Buţenko, secretar al CEC din Ucraina, „Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească”, publicat în ziarul „Pravda”, la 18 octombrie 1924, descriin-
du-se teritoriul care a intrat în componenţa republicii recent create, se sublinia că „aceas-
ta este numai o parte din teritoriul populat de moldoveni. În momentul de faţă o parte
considerabilă a muncitorilor şi ţăranilor moldoveni se află încă sub jugul boierilor români
care au ocupat Basarabia...În prezent muncitorii şi ţăranii ucraineni, CEC din Ucraina al
Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii au confirmat că Basara-
bia este o parte din teritoriul RASSM. La Conferinţa de la Viena, din martie 1924, precum
şi în timpul tratativelor dintre Uniunea RSS şi România, noi am declarat, declarăm şi vom
insista că Basarabia este o parte din teritoriul Uniunii RSS şi are o cultură comună cu po-
porul moldovenesc, care în prezent îşi orânduieşte liber viaţa în cadrul RSS Ucrainene”.
Acest demnitar, pe un ton speculativ, în mod fariseic, mai scria: „Organizând o Moldovă
autonomă, noi totuşi suntem departe de năzuinţele imperialiste...Politica noastră iubi-
toare de pace a fost demonstrată de multe ori şi o demonstrăm şi acum întregii lumi”650.
În cadrul şedinţei solemne de deschidere a lucrărilor Comitetului Revoluţionar din Mol-
dova, de la 9 noiembrie 1924, G. I. Kotovski, comandantul corpului II cavalerie, reprezen-
tând Armata Roşie, a încheiat discursul de salut cu fraza: „RASS Moldovenească este leagă-
nul Moldovei Roşii. Trăiască RASS Moldovenească!”651. Şi mai răspicat s-a pronunţat acesta
în telegrama de salut adresată de corpul II de cavalerie al Armatei Roşii Conferinţei I regi-
onale de partid din Moldova, la 17 decembrie 1924: „astăzi împreună cu Dumneavoastră,
transmit un salut frăţesc basarabenilor – fraţi asupriţi, care gem sub cizma jandarmilor ro-
mâni, precum şi maselor de oameni ai muncii ale tuturor celorlalte ţări. Corpul declară, că
atunci când momentul istoric va cere eliberarea prin forţa armelor a fraţilor noştri asupriţi
– oameni ai muncii basarabeni – ostaşii corpului vor fi alături de voi. În mişcarea noastră
înainte noi vom face un scurt popas şi vom adăpa caii noştri în apele Prutului”652.
În rezoluţia adoptată în cadrul şedinţei festive a Comitetului Revoluţionar al RASSM,
cu participarea reprezentanţilor organizaţiilor de partid, comsomoliste, sindicale şi mi-
litare, din 12 decembrie 1924, se exprima încrederea, că „proletariatul şi ţărănimea mol-
dovenească, o mare parte a cărora geme sub jugul boierimii româneşti, treziţi acum la
viaţă de fraţii lor ucraineni (prin ajutorul pe care ni l-au acordat la formarea RASSM) vor
avea în faţa lor în lupta grea pentru eliberarea de sub ocupanţii români exemplul luptei
eroice a maselor de oameni ai muncii din Ucraina”653.
În hotărârea Conferinţei de partid din raionul Balta, din 13 decembrie 1924, „Asupra
raportului cu privire la politica naţională şi formarea RASS Moldoveneşti” se specifica
următoarele: „conferinţa raională de partid nu poate să treacă sub tăcere cotropirea cu
forţa de către boierii români a oamenilor muncii din Basarabia, care în ceea ce priveşte
componența naţională sunt trup din trupul RASS Moldoveneşti”654.
Într-o formă sarcastică, a vorbit, cu referinţă la acest aspect, G. I. Starîi, preşedintele
Ibidem, doc. 55, pp. 109-110; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 48, p. 178.
649

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 57, pp. 111-112.

650

Ibidem, doc. 67, p. 123.

651

Ibidem, doc. 83, p. 145; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 62, p. 201.
652

Ibidem., doc. 60, p. 198.

653

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 82, p. 143; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 52, p. 186.
654

132
Comitetului Revoluţionar al RASSM, în cadrul Conferinţei regionale de partid, din de-
cembrie 1924: „Trecând la problema centrului republican, trebuie să spunem, că mai
multă comoditate în ce priveşte organizarea muncii şi posibilitatea creării aparatului,
fără vre-o reţinere însemnată în lucru prezenta Balta, care a şi fost aleasă ca centru provi-
zoriu. Dar cel mai comod centru în toate privinţele este, fără îndoială, oraşul Chişinău”655.
Şi în continuare „Cu acest lucru nu este de acord numai guvernul boierilor români, care
vede în aceasta un amestec în treburile sale interne şi care nu vrea să înţeleagă, că acolo
unde e vorba de Chişinău sau de Basarabia aceasta nu este o chestiune internă a lor, ci
o chestiune internă a noastră”656. Cam aceeaşi idee a expus, tot atunci, şi reprezentantul
Comitetului gubernial Odesa „trebuie să ţinem minte, că acolo pe celălalt mal al Nistrului,
la Chişinău, sunt clădiri mai bune...”657.
În scopul cultivării antiromânismului în rândurile maselor populare, la nivelul întregii
republici autonome se organizau campanii propagandistice de amploare. Într-o circulară
strict secretă a secretarului CMR de partid, I. I. Badeev, din 22 ianuarie 1925, adresată
comitetelor raionale de partid din republica autonomă se amintea, că „la 25 ianuarie se
împlinesc şapte ani de la ocuparea Basarabiei de către România”. În acest context se con-
sidera necesară „desfăşurarea în această zi a unei campanii largi de protest”. Documentul
stabilea ca acţiunea „să se desfăşoare sub lozinca: „Jos mâinile boierimii româneşti de pe
Basarabia muncitorească-ţărănească”.
Organizaţiile de partid erau obligate ca „în această zi în centrele raionale şi în sate să
se organizeze mitinguri, demonstraţii de protest, la care să fie atrase cele mai largi mase
muncitoreşti-ţărăneşti ale Republicii noastre”. Mai mult, se cerea ca „toate adunările, mi-
tingurile etc. să adopte rezoluţii de protest. În gazetele de perete să se publice articole
despre ocuparea Basarabiei”, iar „în localităţile unde sunt basarabeni, să se formeze sec-
ţiuni ale Societăţii basarabenilor”. Se preconiza ca toate aceste materiale să fie expediate
Comitetului regional pentru a fi publicate într-o broşură aparte658.
Ziarul „Izvestia”, organul comitetului gubernial de partid Odesa, într-o informaţie din
19 februarie 1925, despre desfăşurarea Congresului I al sindicatelor din Moldova rela-
ta următoarele: „Când t. Stroev salută congresul în numele Comitetului Revoluţionar al
RASSM relevând importanţa lui politică, dreptul moldovenilor la întreaga Basarabie, şi
urează, ca următorul congres să fie convocat de acum la Chişinău, aplauzele furtunoa-
se ale delegaţilor vorbesc despre sentimentele de care este pătrunsă întreaga populaţie
muncitorească şi ţărănească a RASSM”, iar în discursurile altor delegaţi răsună lozinci de
felul „drapelul să fluture de asupra Chişinăului roşu, steaua roşie sovietică să servească
drept far celor asupriţi, basarabenilor terorizaţi”.
Congresul întâi al Societăţii basarabenilor (9 – 12 aprilie 1925), la care se pretinde că
ar fi participat reprezentanţii oamenilor muncii de toate naţionalităţile din Basarabia, a
declarat: „Crearea RASSM nu numai că a demonstrat întregii lumi esenţa şi caracterul po-
liticii sovietice faţă de dezvoltarea liberă a tuturor ...naţionalităţilor, ci a trasat căile juste
de rezolvare a problemei basarabene”. În mesajul de salut, trimis Comitetului Revoluţio-
nar Provizoriu al RASSM, congresul a urat republicii succese în dezvoltarea economiei şi

655
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 88, p. 152.
656
Ibidem, pp. 152-153.
657
Ibidem.
658
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 73, p. 230.

133
culturii, exprimându-şi convingerea: „Chişinăul trebuie să fie şi va fi în curând capitala
RASSM”. Într-un mod similar s-au exprimat ostaşii şi comandanţii diviziei basarabene de
cavalerie a Armatei Roşii într-o telegramă de salut către congresul Sovietelor din RASSM:
„Dorim ca RASSM să le lumineze ca o stea călăuzitoare oamenilor muncii din Basarabia,
care gem sub jugul boierilor”659.
Guvernul RSS Ucrainene, în mesajul adresat congresului I al Sovietelor din toată Mol-
dova (aprilie 1925), accentua că formarea RASSM este rodul politicii naţionale juste pro-
movate de Puterea Sovietică şi că ea va exercita o mare influenţă revoluţionarizatoare
asupra popoarelor din România şi din Balcani660.
În rezoluţia Congresului I general al Sovietelor din Moldova asupra raportului guver-
nului RSS Ucrainene se accentua următoarele: „4. Congresul atrage în deosebi atenţia
guvernului Ucrainei asupra necesităţii de a promova neabătut şi de acum înainte o linie
fermă în problema basarabeană. Oamenii muncii din Basarabia trebuie să obţină deplina
posibilitate de a-şi exprima voinţa pentru reunire cu Moldova Sovietică”.
Şi mai explicit s-a pronunţat acest for în documentul final „Manifestul Congresului I
general al Sovietelor din Moldova de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii
„Către noroadele Moldovei”, adoptat la 23 aprilie 1925: „Înşişi faptul existenţei Moldovei
Sovietice va deştepta şi va întări voinţa de luptă şi libertate în partea înrobită a republicii
noastre-în Basarabia de peste Nistru...Popoarele RASSM şi congresul Sovietelor-stăpânul
republicii-aud aceste gemete. Noi declarăm fraţilor noştri basarabeni: vă auzim, luptaţi,
încordaţi-vă toate puterile. Când va bate ceasul eliberării voastre, vom fi împreună cu în-
treaga Uniune Sovietică alături de voi. Să ştie burghezia română că nu va scăpa de răzbu-
narea poporului basarabean răsculat. Noroade din Moldova! Prin restabilirea economiei
noastre, prin ridicarea productivităţii muncii, prin îmbunătăţirea învăţământului public
noi mărim năzuinţa spre luptă a maselor asuprite din Basarabia. RASS Moldovenească
trebuie să devină şi va deveni farul şi făclia pentru basarabenii care luptă, ea va dovedi
muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia, că numai în lupta organizată poate fi creată Ba-
sarabia Sovietică”.
Şi în continuare „Să demonstrăm oamenilor muncii asupriţi din România şi Basara-
bia, că trebuie şi pot să trăiască altfel, să trăiască fără popi, fără capitalişti şi jandarmi.
Să dovedim prin munca noastră întregii lumi, că alianţa oamenilor muncii de toate naţi-
onalităţile este chezăşia victoriei şi dezvoltării societăţii socialiste luminoase...Trăiască
Basarabia Sovietică eliberată, reunită cu RASS Moldovenească”661.
Acelaşi laitmotiv îl găsim şi într-o altă adresare a Comitetului Regional din Moldova al
PC (b) din Ucraina, din 19 aprilie 1925, în care se arată că: „opera, pe care am început-o
de dezrobire a oamenilor muncii de toate naţionalităţile încă nu s-a terminat. Astăzi, în
ziua deschiderii Congresului I general al Sovietelor din Moldova, de cealaltă parte a Nis-
trului masele de oameni ai muncii încă se chinui sub cravaşa română şi luptă pentru
eliberare. Oamenii muncii din Basarabia urmăresc activitatea noastră, tind spre noi, se
stăruie să se unească cu noi în Republica unită Moldovenească a Sovietelor. Astăzi, prin
munca noastră, trebuie să arătăm, că n-am uitat de ei, că vom continua munca pe care am
început-o sub conducerea lui Ilici şi că vom merge şi de acum înainte urmând poruncile

A. V. Repida, op. cit., pp. 160-161.

659

Ibidem, p. 179.
660

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 103, p. 180-181; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 93, p. 295.
661

134
lui, pe calea eliberării oamenilor muncii din întreaga lume. Trăiască, deci, Partidul Comu-
nist şi Revoluţia mondială”662.
Masele populare sunt impuse să accepte acest mod de interpretare şi percepţie a eve-
nimentelor istorice, o retorică revoluţionară. Astfel, ţăranii satului Ghidirim, raionul Rîb-
niţa, în număr de 2500 de persoane, salutând Congresul I general al Sovietelor din Mol-
dova cer: „Basarabia, asuprită în prezent de boierii români, trebuie eliberată, ca frontiera
Uniunii Sovietice cu România să treacă nu pe Nistru, ci pe Prut, iar capitala RASSM să fie
Chişinăul. Trăiască Congresul al doilea al Sovietelor la Chişinău!”663. În acelaşi timp, ţă-
ranii din satul Ploti, raionul Krutîie îşi exprimau speranţa că „ţăranii din Basarabia vor
scutura în curând lanţurile robiei şi se vor uni cu noi pentru eliberarea oamenilor muncii
din întreaga lume”664.
Cu bolşevicii din stânga Nistrului se solidarizează comuniştii basarabeni. Într-o foaie
volantă a Comitetului Regional din Basarabia al PC din România, lansată cu ocazia formă-
rii RASSM şi deschiderea Congresului I general al Sovietelor din Moldova se cheamă la
luptă: „căci fără lupta muncitorilor şi ţăranilor, în frunte cu Partidul Comunist, nu e chip
de scăpat de jugul moşierilor şi capitaliştilor...Să strângem rândurile noastre sub steagul
Partidului nostru Comunist şi atunci vom reuşi mai uşor şi mai degrabă să ne unim cu
fraţii noştri de peste Nistru...Trăiască Basarabia slobozită şi unită cu RASSM! Trăiască
Chişinăul – capitala roşie a Republicii întregite Autonome Socialiste Sovietice Moldove-
neşti!”.665.
Cererea „eliberării” Basarabiei şi „unirii” ei cu RASSM în componenţa URSS, inspirată
şi dirijată de Moscova, a fost vehiculată pe parcursul întregii perioade 1924 – 1940 în
diverse foi volante ale organizaţiei comuniste din Basarabia şi organizaţiilor afiliate ei,
adresate oamenilor muncii666. Bolşevicii basarabeni îşi fundamentează chemările pentru
unificarea Basarabiei cu republica autonomă de peste Nistru prin aceea că moldovenii
trebuie să ducă lupta pentru această unificare, deoarece „acolo în RASSM muncitorii şi
ţăranii au căpătat posibilitatea să-şi organizeze viaţa lor naţională muncitorească” şi că
„moldovenii de peste Nistru duc o viaţă fericită sub puterea sovietică la fel ca şi toate ce-
lelalte naţionalităţi”667.
În perioada respectivă regimul bolşevic nu avea suficiente forţe pentru a „soluţiona”
problema Basarabiei prin metode specifice marilor puteri expansioniste, din care cauză
se limita la aţâţarea populaţiei basarabene la acţiuni ostile autorităţilor române, prin
agentura lor, care susţinea elementele alogene în lupta lor subversivă în ţinut, lansând
lozinci despre unirea Basarabiei cu RASSM, implicit cu Uniunea Sovietică.
În acest context, liderii sovietici, imediat după crearea RASSM – fapt continuu sublini-
at de către istoricii partidului comunist al Moldovei – au declarat că „Basarabia trebuie să
devină parte inseparabilă a RASSM”668.
Acest mesaj este impus PCR şi organizaţiei regionale basarabene a partidului comu-
662
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 106, p. 186.
663
Ibidem, doc. 107, p. 187.
664
Ibidem, doc. 108, p. 187.
665
Ibidem, doc. 104, pp. 182-183; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 89, p. 287.
666
Listovki Kommunisticescogo podpolia Bessarabii, 1918 – 1940 gg. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1960, pp. 91, 113-115, 118, 128,
131-133, 142-143, 150-152, 289-290, 323-324, 449-450,
667
Listovki Kommunisticescogo podpolia Bessarabii, op. cit., doc. 40, p. 90.
668
Dokumentî vneşnei politiki SSSR, t. I. M., 1957, doc. 72, 128; t. II. M., 1958, doc. 97, 99, 253, 256,264; t. III. M., 1959, doc. 38, 79, 113,
134, 155, 165, 221, 263, 289; t. IV. M., 1966, doc. 299; t. V. M., 1963, doc. 113; t. 6. M., 1962, doc. 113; ş. a.

135
nist, devenită din 1922 parte a PCR. Delegaţia română din cadrul Internaţionalei Co-
muniste s-a pronunţat, în aprilie 1925, pentru lozinca de luptă „Unirea Basarabiei cu
RASSM”, iar grupul comunist român din cadrul comitetului Moscova al PC (b) R, într-o
telegramă saluta prima şedinţă festivă a Comitetului Revoluţionar Moldovenesc şi îşi ex-
prima convingerea, că „înfiinţarea RASSM şi lupta pentru eliberarea Basarabiei deschide
calea către România Sovietică. Trăiască RASSM! Trăiască România Sovietică”669.
Într-o proclamaţie comună a CC al PCR şi a CR de partid din Basarabia era exprimată nă-
zuinţa muncitorilor, ţăranilor muncitori şi a intelectualităţii progresiste din ţinut de a răs-
turna cât mai repede puterea moşierilor şi a capitaliştilor, de a se elibera de sub jugul ocu-
paţiei boierilor români. Şi atunci „Basarabia liberă se va uni cu fraţii ei de pe malul celălalt
al Nistrului-cu RASSM, iar prin ea – cu marea Uniune Sovietică”. Gazeta „Rote Fane”, organ al
PC din Austria, scria, că „poporul basarabean asuprit îşi îndreaptă privirile spre Republica
Moldovenească, văzând o nouă sursă de bărbăţie în avântul ei economic şi cultural”670.
Gazeta „Înainte”, organ al Blocului muncitoresc-ţărănesc din România, scria în artico-
lul de fond din 26 ianuarie 1930: „Muncitorii şi ţăranii din Basarabia duc lupta sub lozin-
ca „Basarabia Sovietică – unită cu RASSM...proletariatul şi ţărănimea din toată România...
se declară solidari cu lupta maselor truditoare din Basarabia şi susţin cu toate puterile
lor această luptă”. „Apărătorul Proletar”, organ lunar al Comitetului Central de Ajutorare
de pe lângă Sindicatele Unitare, într-unul din articolele redacţionale chema „masele largi
la luptă....pentru apărarea URSS, pentru Basarabia Sovietică, unită cu Republica Moldove-
nească Socialistă Sovietică”671.
PCR s-a situat pe poziţii cominterniste faţă de RASSM. Congresul al IV-lea al PCR, din
iunie 1928, care a avut loc la Harkov, a salutat formarea RASSM şi a apreciat acest eveni-
ment ca exemplu de rezolvare justă a problemei naţionale pe baza dreptului naţiilor la
autodeterminare. Congresul s-a pronunţat împotriva adevărului despre comunitatea şi
unitatea naţională a moldovenilor şi românilor, declarând că populaţia moldovenească se
consideră şi într-adevăr este o naţie de sine stătătoare şi luptă împreună cu celelalte na-
ţii din Basarabia împotriva asupririi naţionale şi de clasă a burgheziei române. „Partidul
nostru e obligat să sprijine prin toate măsurile lupta maselor muncitoare din Basarabia
pentru a se uni cu RASSM (Moldova Sovietică)”, se spunea în rezoluţia congresului PCR672.
În unele cazuri se face abstracţie de la o intervenţie armată pentru „eliberarea” Basa-
rabiei, dar nu se renunţă la lozinca revoluţiei mondiale. Astfel, în declaraţia Comitetului
Revoluţionar al RASSM „Către muncitori şi ţărani”, din 9 noiembrie 1924, se declara ur-
mătoarele: „Fie ca existenţa RASSM să le servească drept stea călăuzitoare în lupta pe
care o duc pentru eliberarea lor: nu prin amestec armat din afară, ci prin asalt revoluţi-
onar dinăuntru oamenii muncii din Basarabia îşi vor cuceri libertatea. În ora eliberării,
care va fi opera propriilor lor mâini, ei vor primi un sprijin frăţesc din partea oamenilor
muncii din RASSM şi posibilitatea reunirii depline cu fraţii lor de pe malul stâng al Nis-
trului...Trăiască eliberarea Basarabiei de sub jugul boierilor români! Trăiască revoluţia
mondială!”673.
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 87, pp. 283-284.
669

A. V. Repida, op. cit., p. 204.

670

Ibidem, pp. 209-210.

671

Mejdunarodnaia podderjca, op. cit., doc. 184, p. 244; Documente din istoria Partidului Comunist din România. 1923 – 1928, vol. II.
672

Bucureşti, 1952, p. 564.

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 69, pp. 128-129.
673

136
 Într-un alt document al organizaţiei republicane de partid, Tezele privind „Bilanţul
moldovenizării”, din 4 septembrie 1926, se sublinia „marea însemnătate a organizării Re-
publicii Moldoveneşti pentru moldovenii de pe cealaltă parte a Nistrului, care sunt parte
inseparabilă a Republicii noastre, dar care se mai află încă sub jugul ocupaţiei române;
pentru ei existenţa Republicii Sovietice Socialiste Libere este acel far spre care ei aspiră
pentru a avea posibilitatea de a-şi construi viaţa fără moşieri şi capitalişti”674.
Începând cu decada a doua a anilor 20, în legătură cu scăderea valului revoluţionar în
plan mondial, în documentele timpului, oficial se renunţă la sloganul militar-revoluţionar
al „revoluţiei mondiale”, şi, implicit, al forţei, în „soluţionarea problemei basarabene”, ac-
centul transferându-se pe factorul intern, al declanşării mişcării revoluţionare al maselor
populare din Basarabia pentru „eliberarea socială şi naţională”. Astfel, în salutul Sovietu-
lui Comisarilor Poporului al RSS Ucrainene, din 19 aprilie 1925, adresat Congresului I al
Sovietelor din RASSM se declara că „noi renunţăm la eliberarea armată a Basarabiei, fiind
convinşi că fraţii, care gem sub jugul boierilor români, se vor elibera singuri. Din partea
noastră, însă, ei vor primi ajutor la momentul oportun. Deocamdată promovăm o politică
de pace, dar suntem întotdeauna gata să ne apărăm de năvălirea capitalului...Guvernul
din Ucraina şi populaţia sunt convinşi, că moldovenii vor auzi chemarea de peste Nistru
şi îi va ajuta cu cinste în lupta pentru eliberarea de sub jugul capitalului”675.
Un mesaj similar se conţine şi în discursul lui Şumski, membru al guvernului Ucrai-
nei, rostit la acelaşi congres. El amintea că atunci când a demarat procesul de formare
a RASSM, mulţi îşi exprimau temerea despre eventualele atentate ale României asupra
acestui teritoriu, considerându-i pe moldoveni drept români. Cât priveşte Republica Mol-
dovenească, „ea este chemată să joace rolul de avanpost al revoluţiei în Europa” şi, „mol-
dovenii, auzind vocea de peste Nistru se vor ridica la lupta împotriva capitalului”676. Tot
atunci, G. Starîi, preşedintele Comitetului Revoluţionar al RASSM, declara: „România a
hotărât, că formarea RASSM nu este o chestiune internă, ci externă a Puterii Sovietice şi
a făcut gălăgie”, însă „noi suntem pentru pace şi toate vorbele despre pregătirile noastre
militare sunt o minciună”677.
În documentele Congresului de constituire al Societăţii basarabenilor, se menţiona:
„Noi, pribegi din diferite locuri ale Basarabiei, reprezentanţi ai maselor muncitoare...de
toate naţionalităţile, declarăm solemn, că nu prin „Protocolul de la Paris” va fi rezolvată
problema basarabeană, nu prin uneltirile ţărilor imperialiste. Problema basarabeană va
fi rezolvată numai prin voinţa maselor muncitoare din Basarabia, care...îşi vor pronunţa
verdictul aspru asupra României burghezo-moşiereşti şi cu sprijinul fierbinte al oame-
nilor muncii din URSS şi din întreaga lume vor scutura jugul ocupanţilor români”. Con-
gresul, de asemenea, a declarat, că RASSM este un sprijin trainic al oamenilor muncii din
Basarabia în lupta lor contra ocupanţilor678.
O atitudine distinctă în privinţa rolului pe care trebuia să-l joace în plan extern republica
nou-creată, a avut-o C. Rakovski, comisarul adjunct al Afacerilor Străine al URSS. Într-o scri-
soare, din 14 februarie 1925, adresată membrilor Colegiului Comisariatului Poporului al
Afacerilor Străine al URSS cu privire la oportunitatea convocării congresului Societăţii Ba-
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 135, p. 397.
674

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 105, p. 185; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 90, p. 288.
675

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 3, pp. 34-35.

676

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 98, p. 170.

677

A. V. Repida, op. cit., p. 216.

678

137
sarabenilor, pentru a înlătura acuzaţia că sovieticii sunt „difuzorii unui oarecare imperia-
lism roşu”, el propunea, pe de o parte, să se potolească „zelul tovarăşilor care doresc să facă
din Republica Moldovenească o bază de muncă nu numai în Basarabia, dar şi în România
însăşi”, propunând, fără a anticipa viitorul, ca „acum să se decidă ferm că noua Republică
Moldovenească trebuie să servească ca un cap de pod exclusiv pentru munca în Basarabia”.
Pe de altă parte, diplomatul sovietic considera necesar „să vorbim cât mai puţin despre Ba-
sarabia, numai în cazurile necesare, şi, dimpotrivă, să-i impunem pe basarabeni (emigraţi
în URSS – n. n.) să vorbească despre ei înşişi cât mai mult posibil”679.
În acest context, poziţia expansionistă directă în legătură cu formarea RASSM ca şi
„cap de pod” pentru reanexarea Basarabiei şi extinderea revoluţiei proletare în alte re-
giuni, treptat începe să fie temperată. În cadrul Conferinţei a II-a a CMR de partid din
luna noiembrie 1925, liderul acestuia, Badeev, remarca următoarele: „este adevărat că o
oarecare neînţelegere s-a manifestat din partea unor tovarăşi care credeau că Republica
Moldovenească se formează exclusiv pentru cucerirea Basarabiei”, recunoscând că „în
această chestiune noi am întrecut puţin măsura şi doar către congresul sovietelor din
Moldova, în lunile aprilie – mai am coborât un pic tonul şi ne-am apucat serios de alte
chestiuni. Bineînţeles, eliberarea Basarabiei de sub jugul boierilor români este un lucru
bun, dar, totuşi, în ziua de astăzi noi nu putem să ne ocupăm exclusiv de această chesti-
une, de această sarcină. Lozinca „Pentru Basarabia” trebuie să fie pe larg propagată în
teritoriul nostru, dar noi nu putem în prezent să desfăşurăm munca noastră sub această
lozincă”680.
Pe marginea dezbaterilor asupra raportului lui Badeev, comunistul român, Dobro-
geanu-Gherea accentua: „din raportul tov. Badeev rezultă că CMR a înţeles pe deplin acel
rol şi acea însemnătate pe care trebuie s-o aibă Republica Moldovenească în opera de
transferare a revoluţiei peste hotare [...]. Republica Moldovenească trebuie să joace un rol
uriaş în cauza victoriei asupra burgheziei române”681.
Este semnificativ şi faptul că, în cadrul şedinţei Biroului CMR de partid, din 23 fe-
bruarie 1926, se punea în faţa fracţiunii RASSM din CEC din toată Ucraina sarcina de a
scoate harta Basarabiei de pe stema republicii autonome şi să fie înlocuită cu secera şi
ciocanul682.
În 1925, M. V. Frunze declara: „Pot să asigur cârmuitorii români, că nu frica faţă de
ostaşii regali şi armamentul lor groaznic, ci numai tendinţa noastră profundă spre pace
le permite boierilor români să-şi bată joc de masele truditoare înrobite ale Basarabiei
şi Bucovinei. Noi suntem ferm convinşi, că păstrarea păcii şi faptul realizărilor noastre
paşnice vor conduce la soluţionarea unui şir de probleme, inclusiv cea a Basarabiei”683.
G. Dimitrov, unul din conducătorii Cominternului, într-un articol publicat în revista
„Internaţionala Comunistă”, în luna mai 1925, sublinia că existenţa Republicii Sovietice
Moldoveneşti va constitui un nou stimulent în intensificarea „mişcării basarabene”684.
Un alt lider comunist bulgar, B. Colarov, luând cuvântul în ziua de 5 februarie 1930, la
Moscova, în cadrul unui miting, în legătură cu „12 ani de ocupaţie a Basarabiei”, a declarat,
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 78, p. 242.
679

Ibidem, doc. 106, p. 319.

680

Ibidem, p. 323.
681

Ibidem, doc. 121, p. 367.

682

A. Grecul, Rasţvet moldavscoi, op. cit., p. 37.

683

Mejdunarodnaia podderjca, op. cit., doc. 74, p. 109.

684

138
că „proletariatul internaţional, împreună cu masele muncitoreşti-ţărăneşti din Basarabia,
protestează împotriva cotropitorilor români, scandând împreună cu ele: „Trăiască Basa-
rabia Sovietică! Trăiască URSS! Trăiască reunirea Basarabiei cu Uniunea Sovietică!”685.
Jurnalistul şi unul din liderii comunişti francezi, Gabriel Peri declara, că „Moldova libe-
ră este ţelul spre care tind oamenii muncii din Basarabia”686.
Astfel, entitatea autonomă transnistreană a fost formal concepută ca un embrion de stat
moldovenesc, un pivot în jurul căruia să graviteze speranţele de mai bine ale Basarabiei,
momind locuitorii acesteia cu o statalitate distinctă, redobândită în anii revoluţiei demo-
cratice, dar jertfită pe altarul unităţii naţionale cu România. Se sconta ca în noile condiţii ale
„stabilizării relative a capitalismului” pe calea contagiunilor bolşevice, Moscova va redo-
bândi Basarabia687. În lumina acestui scop strategic, Republica Moldovenească se cuvenea
ca oficial să dobândească o formă specifică de expansiune – să reprezinte „un far luminos”
„stea călăuzitoare” pentru populaţia Basarabiei.
Concludentă în acest sens este cuvântarea comisarului norodnic al învăţământului
din RASSM, P. I. Chior-Ianachi, în cadrul congresului al V-lea al Sovietelor din URSS (mai
1929): „Noi, reprezentanţii RASSM, în Constituţia căreia hotarul nostru este stabilit pe
Prut şi Dunăre, ştim, unde sunt îndreptate privirile muncitorilor şi ţăranilor basarabeni.
Şi lozinca noastră este: „Trăiască Basarabia Roşie, trăiască Basarabia Sovietică, care va
intra în componenţa familiei unite a popoarelor URSS”688.
În rezoluţia Congresului al II-lea internaţional antiimperialist, care a avut loc la Fran-
kfurt-pe Main, între 20 şi 31 iulie 1929, se menţiona: „Republica Sovietică Socialistă Mol-
dovenească liberă reprezintă şi din punct de vedere geografic, şi economic un tot întreg
cu Basarabia şi serveşte drept far luminos pentru muncitorii şi ţăranii basarabeni în lupta
lor de eliberare naţională”689.
La cinci ani de la formarea republicii, Prezidiul Sovietului Naționalităților al CEC din
toată Uniunea, analizând realizările înregistrate, evidenția, că „ organizarea ei a jucat un
rol important în viața Moldovei, asigurând oamenilor muncii posibilitatea să-și dezvolte
pe larg cultura națională, care mulți ani la rând s-a aflat sub jugul moșierilor și capitaliș-
tilor”. În același timp se accentua că „existența Republicii Autonome Moldovenești tot mai
mult atrage atenția maselor largi ale oamenilor muncii din Basarabia, înrobiți de boierii
români, dar care constituie o parte inseparabilă a republicii Moldovenești”690.
Astfel, la 12 octombrie 1924 a fost formată RASS Moldovenească, ca parte a RSS Ucrai-
nene, unul dintre cei patru membri fondatori ai URSS, fapt care trebuia să reflecte reali-
zările sovietice în problema construcţiei naţionale, precum şi pretenţiile teritoriale ale
Uniunii Sovietice asupra spaţiului românesc dintre Nistru şi Prut691.
Este de remarcat și faptul, că după fondarea URSS în 1922, în contextul construc-
ţiei naţional-statale a noii entităţi, s-a început un proces de formare nu numai a re-
publicilor unionale, precum RSS Turkmenă şi RSS Uzbecă, în 1924, dar şi a unor re-
publici autonome, regiuni autonome şi districte naţionale. În anii 1920 – 1923 au
Ibidem, doc. 212, p. 272.
685

Ibidem, doc. 232, p. 295.

686

A. Stan, op. cit., p. 83.

687

„Krasnaia Bessarabia”, 1929, nr. 5, p. 6; A. M. Lazarev, op. cit., p. 565.

688

Mejdunarodnaia podderjca, op. cit. doc. 202, p. 264.

689

Deiatelinisti Soveta Naționalinostei i ego Prezidiuma. Pod redakției B. Kulibeșerova. Izdanie ȚIK Soiuza SSR. Moskva, 1929, p. 30.
690

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., pp. 27-29.

691

139
fost formate Republicile Autonome Sovietice Socialiste Başkiră, Daghestană, Carelă,
Bureat-Mongolă, Tătară692.
În ansamblu, cât priveşte susţinerea internaţională a luptei oamenilor muncii din Ba-
sarabia pentru reunirea cu Patria Sovietică, istoriografia sovietică moldovenească a în-
cercat să dezvăluie nu numai caracterul ei de masă şi permanent, dar şi să o aprecieze
ca formă de susţinere a Uniunii Sovietice din partea clasei muncitoare şi a comunităţii
progresiste mondiale. Acestui gen de activitate este dedicată chiar, o monografie spe-
cială a istoricului din RSS Moldovenească Ia. M. Kopanski693, în care pe un ton extrem
de polemic, prin prezentarea tendenţioasă a surselor istorice şi selectarea doar a pasa-
jelor convenabile, este descrisă istoria creării şi activităţii Societăţii basarabenilor din
Uniunea Sovietică şi uniunilor basarabenilor emigranţi din Franţa, Cehoslovacia, Austria,
Germania şi alte state. Este „reflectată participarea Societăţii şi uniunilor în lupta pentru
reunirea Basarabiei cu Patria socialistă, este evidenţiat rolul lor în desfăşurarea solida-
rităţii internaţionale cu Basarabia militantă, contribuţia la educarea internaţionalistă a
oamenilor sovietici”.
Se mai pretinde că, Societatea a organizat numeroase manifestări în apărarea maselor
muncitoare din Basarabia, îi îndemna pe muncitori, ţărani, intelectualitatea progresistă
din toate ţările lumii să sprijine lupta dreaptă a maselor muncitoare pentru restabilirea
Puterii Sovietice în Basarabia694.
Secţiuni ale acestei organizaţii au fost organizate în marile centre ale URSS şi în toate
raioanele RASSM695.
Or, această organizaţie de tip kominternist, fondată în 1924 – 1925, la Moscova, din rându-
rile presupuşilor emigranţi politici basarabeni în URSS, ce şi-a propus drept obiectiv apropiat
„eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanţilor români” şi „reunirea ei cu Uniunea Sovietică”
pe calea „răsturnării boierimii române”, „sovietizarea Basarabiei” şi „unirea” ei cu „RASS Mol-
dovenească”, iar în perspectivă, „răsturnarea dominaţiei boierilor şi capitaliştilor în întreaga
Românie” şi „prin revoluţia din România, spre sovietizarea Balcanilor”, a desfăşurat o vastă
campanie propagandistică de denigrare a României, de falsificare a realităţilor legate de situ-
aţia Basarabiei în cadrul statului unitar român.
Pe paginile revistei „Basarabia Roşie”, editată din 1926 şi până în 1938 de această
societate, din număr în număr s-a urmărit cu tenacitate realizarea obiectivelor propu-
se. Tematica şi conţinuturile articolelor abundă în expresii de genul „confiscării de la
ţăranii basarabeni a cuceririlor Puterii Sovietice instaurate în ţinut la începutul anului
1918”şi „jefuirii lor ca urmare a realizării reformei agrare”, a „degradării” situaţiei eco-
nomice şi financiare a gospodăriilor ţărăneşti ca urmare a aplicării reformei agrare din
1918 – 1921 în Basarabia, a „exploatării crunte” a populaţiei rurale din Basarabia de
către „boierii şi moşierii români”, a foametei permanente ce bântuia mediul rural ba-
sarabean, a emigrării în masă a ţăranilor basarabeni, cum că „ţărănimea basarabeană
a fost coborâtă pe ultima treaptă a sărăciei”, „fenomenul pustiirii satului basarabean”,
„refugiaţii basarabeni de peste Nistru”, „răfuielile ocupanţilor cu populaţia dezarmată
a Basarabiei”, asasinarea basarabenilor „de călăii români cu sutele şi miile” şi că drept

A. V. Repida, op. cit., pp. 132-133.

692

Ia. M. Kopanskii, Obşcestvo bessarabţev v SSSR i soiuzî bessarabskih emigrantov (1924 – 1940). Kişinev, Editura Ştiinţa, 1978.
693

A. V. Repida, op. cit., p. 217.

694

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 75, p. 236.

695

140
consecinţă „Basarabia oferea priveliştea unui vulcan, capabil în orice clipă să reverse
lava-i incandescentă peste capetele asupritorilor săi”. Pe acest contrast, pentru a atrage
simpatiile ţăranilor basarabeni faţă de „patria socialismului”, erau publicate informaţii
de peste Nistru, din URSS şi RASS Moldovenească, care demonstrau „înflorirea” acolo
„a drepturilor ţăranilor, a grijii publice faţă de ţărănime şi sfera rurală în ansamblu, a
dezvoltării culturii rurale şi a spiritului civic în mediul ţăranilor”696.
Într-un fel, făcând bilanţul acestei activităţi propagandistice, după anexarea Basarabiei,
S. Zelenciuc, secretarul al doilea al CMR de partid, scria la 3 august 1940, în articolul său din
ziarul „Pravda”: „În componenţa republicii au intrat, pe de o parte, RASS Moldovenească,
ce s-a transformat în anii puterii sovietice, sub conducerea partidului comunist, într-o ţară
înfloritoare, iar pe de altă parte, Basarabia-un ţinut sărac, istovit, după ce a stat 22 de ani
sub jugul robiei capitaliste”.
Comentariile acestor afirmaţii tendenţioase sunt de prisos, atât din punct de vedere
ideologic, cât şi din punct de vedere al realităţilor cu privire la stabilirea hotarelor RSS
Moldoveneşti, proclamată la 2 august 1940.
În problema identitară Societatea basarabenilor susţinea, că „moldovenii care mai
mult de o sută de ani s-au aflat sub influenţa culturii ruse, cu toate că au o origine înrudi-
tă cu românii / provin de la un trunchi naţional comun / , şi-au format limba lor, care se
deosebeşte considerabil de limba românilor / dezvoltată sub influenţa culturii franceze
/ , au particularităţile lor de trai şi de gospodărire”697.
În ansamblu, analiza rolului atribuit RASSM în politica URSS faţă de România, în peri-
oada interbelică, trebuie să pornească de la situaţia apărută în relaţiile sovieto-române
la sfârşitul primului război mondial, după izbucnirea revoluţiei bolşevice din octombrie
1917, şi diversele încercări premergătoare realizării acestei creaţii artificiale în octom-
brie 1924. După cum s-a văzut, RASSM a fost de la început un „cap de pod” al intereselor
sovietice în regiune şi un laborator de experimentare a tehnologiilor de impunere a con-
ceptelor Moscovei privind tezele moldovenismului, în scopul readucerii Basarabiei sub
influenţa sa.
În istoriografia naţională „moldovenismul” sovietic este caracterizat ca o expresie a
teoretizării staliniste care a fost conceput în cabinetele puterii Ucrainei sovietice şi la
Moscova, iar „etnogeneza” sa a fost asistată nemijlocit de I. Stalin, care, în 1924, a dispus
formarea RASS Moldoveneşti. În acest context, istoricul O. Ţîcu concluzionează, că for-
marea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unei entităţi
„moldoveneşti”, a fost o acţiune bazată exclusiv pe raţionamente politice şi expansioniste.
Unul dintre aceste raţionamente era perspectiva globalistă a Cominternului, care avea
nevoie de instrumentarul potrivit pentru extinderea spaţiului pretinsei revoluţii mon-
diale. Or, chiar dacă Principiul piedmontist nu a fost o motivaţie majoră pentru politicile
sovietice de construcţie a naţiunilor, într-un caz excepțional – cel al RASS Moldoveneşti,
acest principiu a fost principalul raţionament al edificării unei republici sovietice.
Dat fiind că Uniunea Sovietică n-a acceptat unirea Basarabiei cu România, Moscova
a exercitat o presiune enormă asupra statului român atât prin organizarea şi finanţarea
unor acţiuni subversive în această provincie românească, cât şi prin specularea proble-
Vezi: N. Enciu, Populaţia rurală a Basarabiei interbelice în istoriografia sovietică. În: „Destin Românesc”, 2000, nr. 1, p. 68-69; A.
696

Dolinik, Bessarabia pod vlastiu rumînskih okkupantov (1918 – 1940). Moskva, 1945; V. Malinskii, Agrarnaia „reforma” 1918 – 1924
gg. v Bessarabii. Kişinev, 1949.
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 115, p. 343.
697

141
mei basarabene pe arena internaţională. În 1924, crearea RASS Moldoveneşti, în cadrul
RSS Ucrainene, avea la bază intenţia de a crea „propriul nostru Piemont”, conform decla-
raţiei lui V. Zatonski, membru al Comitetului Central al PC(b) din Ucraina698.
În ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc confuz, nou for-
mata republică sovietică autonomă reprezenta un instrument politic şi propagandistic
multifuncţional în mâinile autorităţilor sovietice: pentru a accentua diferenţele în solu-
ţionarea problemei naţionale de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sis-
teme politice – capitalist şi comunist, evident în favoarea celui sovietic; pentru a păstra
deschisă problema Basarabiei până la anexarea ei, o idee fixă a Moscovei de-a lungul
perioadei interbelice, iar prin asta de a crea presiuni constante asupra statului român; în
eventualitatea unor schimbări internaţionale majore, de a folosi RASSM ca un cap de pod
spre Balcani699.
Stalin însuşi, care în anii anteriori manifestaseră un interes special pentru Basarabia
şi chiar coordonase activităţile ilegale bolşevice în zona Nistrului, declara, la 24 noiem-
brie 1924: „Ideea rezolvării chestiunii Basarabiei prin forţa armatelor, oprind în acelaşi
timp orice activitate împotriva Poloniei, cred că este cea mai bună metodă care să dea
rezultat în politica de „strângere” a Rusiei. Dacă Basarabia va fi sub aspect propagandis-
tic pregătită pentru unire cu RASSM şi dacă va realiza efortul necesar, ocuparea acestei
provincii de către Armata Roşie poate fi făcută destul de repede”700.
Analizând caracterul noii republici, istoricul Gh. Cojocaru apreciază: „Strict istoric, se
poate spune că autonomia Moldovenească a văzut lumina zilei printr-o naştere artificială.
Legitimitatea formării RASSM reprezintă „un fapt îndoielnic”701, dacă ţinem cont de fap-
tul că „românii constituiau doar 31,5% din numărul total al populaţiei RASSM, iar până
în 1924 pe teritoriul care a fost inclus în RASSM n-a existat nici o şcoală românească, n-a
apărut nici un ziar românesc, limba bisericii şi a administraţiei a fost rusa ori ucraineana,
numărul moldovenilor în structurile de stat şi organizaţiile de partid şi comsomoliste ale
RASSM era foarte mic”702.
În plus, ea va apare „pe un teritoriu căruia cu greu i s-ar putea adjudeca apartenenţa la
spaţiul fostului stat feudal moldovenesc, unit în 1859 cu Muntenia şi formând statul român
modern”703. Si, deşi, prezentată ca o entitate de stat autonomă, RASSM era, în realitate, „un
cap de pod în planurile expansioniste ale URSS în Europa”, care „a evoluat din 1924 până în
1940 în direcţia limitării treptate a caracteristicilor proprii unei formaţiuni statale, deve-
nind o regiune a Ucrainei”704.
De asemenea, cum se mai remarcă: „Principala semnificaţie a RASSM era aceea de a fur-
niza un tampon politic împotriva viitoarelor influenţe româneşti asupra moldovenilor, aşa
cum politica culturală românească faţă de masele de basarabeni servea scop politic similar
al Bucureştiului”705.
O. Ţîcu, „Moldovenismul” sovietic şi politicile identitare ale URSS în RASSM şi RSSM (1924 – 1991). În: Fără termen de prescripţie.
698

Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa, Coordonatori S. Musteaţă, I. Caşu. Chişinău, Editura Cartier istoric, 2011, p.
338; Idem, Homo Moldovanus, op. cit., p. 213.
Gh. Cjocaru, Cominternul, op. cit., p. 28.
699

A se vedea: L. Rotari, op. cit., p. 270; Basarabia şi basarabenii, op. cit., p. 291.
700

Gh. Cjocaru, Cominternul, op. cit., p. 28.

701

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 3.

702

Gh. Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească. Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000, p. 15.
703

I. Şişcanu, Formarea şi evoluţia RASSM de la 1924 la 1940. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, p. 65.
704

Ch. King, Moldovenii, op. cit., p.63.

705

142
 În Raportul analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar co-
munist în Republica Moldova, prezentat la 31 mai 2010, se efectuează o apreciere multi-
laterală a esenţei regimului totalitar comunist şi a politicii promovate de acesta, inclusiv
în RASS Moldovenească. Astfel, sunt evidenţiate, în primul rând, obiectivele creării aces-
tei entităţi politice: „În pornirea dictaturii bolşevice de a întemeia o lume nouă, bazată
pe criterii de clasă şi pe ura de clasă, fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Mol-
doveneşti i s-a rezervat un rol aparte. Formarea acestei entităţi la frontiera pe Nistru cu
România trebuia să servească planurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în acelaşi
timp, să contribuie la extinderea spaţiului revoluţiei mondiale proletare în direcţia Balca-
nilor. O serie de mărturii documentare din cele mai diverse probează cu toată claritatea
atitudinea ostilă şi agresivă a regimului bolşevic şi a Internaţionalei a III-a Comuniste
faţă de Basarabia românească, intenţia exportului de revoluţie pe orice căi posibile. Deşi
prezentată ca o entitate de stat autonomă, RASS Moldovenească a fost în realitate un „cap
de pod „în planurile expansioniste sovietice evoluând din 1924 până în 1940 spre îngus-
tarea drastică a caracteristicilor proprii unei pretinse entităţi de stat, spre statutul unei
regiuni obişnuite a Ucrainei Sovietice”706.

5. Europa – circumspectă faţă de crearea RASSM

Încercările puterii bolşevice de a înfiinţa o enclavă cu pretenții de statalitate, pentru
românii / moldovenii de peste Nistru, erau urmărite cu atenție de cercurile politice şi
de presă europeană, însăși declaraţiile oficialilor sovietici trezeau permanent suspiciune
şi neîncredere în legătură cu scopurile reale urmărite prin această iniţiativă ambalată
în termeni propagandistici extrem de generoşi. Deşi la vremea respectivă documentele
strict confidenţiale, care stăteau la baza hotărârilor Moscovei şi Harkovului, nu erau cu-
noscute, analizele efectuate în diverse state europene devoalau public tenta subversivă a
acţiunilor URSS având ca ţintă expresă România şi statele vecine.
G. Starîi, la sfârşitul lunii decembrie 1924, sintetizând opiniile existente în mediul eu-
ropean, în tentativa sa de a justifica că „organizarea Republicii Moldoveneşti decurge din
întreaga politică naţională a Partidului Comunist şi a Puterii Sovietice”, constata: „pă-
rerea generală, care exista în străinătate, a fost că formarea RASSM este un bluf pentru
camuflarea ofensivei noastre imediate asupra Occidentului”707.
Presa engleză („The Times”), de exemplu, semnala, în august 1924, că Moscova a ela-
borat noi planuri privind Basarabia care, „pe lângă aţâţarea directă la răscoale pe teri-
toriul românesc prin agitatori comunişti, mai prevăd şi crearea unei Republici Sovietice
Moldoveneşti pe malul Nistrului, care va urma să servească drept centru de agitaţiune
şi ca exemplu atractiv pentru Basarabia Românească”. Un alt ziar „Pester Lloyd”, scria în
septembrie 1924 că „prin crearea acestui stat în miniatură, conducătorii sovietici par a
voi să creeze României o sursă de noi neplăceri”.
Prestigiosul ziar italian „Corriere de la Sera”, la 22 septembrie 1924, reliefa: „Repu-
blica Moldovenească este destinată să devină un stat de rudenie şi un punct de atracţie
pentru Basarabia. Ea tinde în mod vădit să zdruncine poziţia României în Basarabia”.
Acelaşi ziar mai consemna: „faptul că Rusia găseşte necesară şi posibilă o republică mol-
706
Raport analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova. În: „Destin Românesc”,
2010, nr.2, pp. 10-11.
707
Formarea RASS Moldoveneşti, op. cit., doc.88, p. 153.

143
dovenească dincolo de Nistru, dovedeşte cu atât mai mult moldovenismul Basarabiei şi
deci românismul ei incontestabil”708.
Presa poloneză comenta pe larg noua ameninţare pe care Rusia bolșevică o flutura în
direcţia României, accentuând asupra scopurilor oculte urmărite: „Întreaga inteligenţă
rusă bolşevică …va fi detaşată la lucru în noua Republică Moldovenească de către centrala
partidului comunist din Moscova”, în timp ce „denumirea republicii Moldoveneşti şi lim-
ba moldovenească” (care nu va juca, de fapt, niciun rol de stat în noua republică creată)
urma să constituie „un magnet puternic faţă de Moldovenii basarabeni”. Presa germană
sublinia, la rândul său, rolul de „iredentă” conferit noii republici comuniste vecină, care
se va bucura probabil de un regim privilegiat din partea Rusiei” cu scopul bine lămurit de
a exercita o putere de atracţie asupra populaţiei înrudite din Basarabia”709. Ziarul „Vossis-
che Zeitung”, din 26 octombrie 1924, scria: „Republica Moldovenească”, mică pentru mo-
ment, urmează la timpul său să se unească cu Basarabia şi să formeze o mare republică
sovietică în cadrul Uniunii Sovietice. Acesta este înţelesul noii Republici Moldoveneşti”.
Despre scopurile urmărite de autorităţile bolşevice prin crearea RASSM s-a expri-
mat şi profesorul Yung, expert al delegaţiei tred-unioanelor engleze, care, fiind în vizită
la Odesa, a trecut prin Balta şi alte câteva raioane ale RASSM. Într-o conversaţie cu
corespondentul Agenţiei radiotelegrafice din Ucraina despre impresiile călătoriei sale,
el a declarat că „RASSM, fără îndoială, e de importanţă vitală. Formarea ei şi, totodată,
dezvoltarea pe care o primeşte cultura şi limba moldovenească vor produce o impresie
puternică asupra populaţiei moldoveneşti a Basarabiei”710.
Ziarul bulgar „Democraticeski Sgdar”, din 9 decembrie 1924, nu avea dubii că înfiinţarea
Republicii Moldoveneşti şi modul în care aceasta fusese concepută semnificau „o provoca-
re directă la adresa României”. Într-un mod asemănător, comenta şi ziarul finlandez „Uusi
Suomi”: „Proclamarea Republicii Moldoveneşti se înfăţişează ca un nou atac al Sovietelor
împotriva României, făcută cu scopul de a revoluţiona populaţia basarabeană”.
Presa română, la rândul ei, chiar din primele zile ale formării RASSM, relatând despre
limba folosită, politica de cadre promovată în această entitate, componenţa Comitetului
Revoluţionar Moldovenesc, reliefa „despre uneltirile „evreieşti” şi „străine” împotriva Ro-
mâniei”, recunoscând că proclamarea RASSM „este primul act al dramei, adică, începutul
luptei între fraţi, începutul războiului civil în România, deocamdată, într-o formă ascun-
să”711. În alte cazuri, RASSM era caracterizată ca „o asociaţie a emigranţilor basarabeni cu
centrul la Balta”712.
Liderii politici români, deşi informaţi în legătură cu activităţile subversive întreprinse
necontenit de sovietici peste Nistru după unirea Basarabiei cu România, au reacţionat cu
prudenţă, în primele declaraţii lăsând să prevaleze tonul diplomatic şi, implicit, o anumi-
tă preocupare pentru menajarea relaţiilor cu uriaşul vecin de la Est, care se manifesta tot
mai furios şi ameninţător713.
După cum informa corespondentul „Poşta” de la Viena, la 20 septembrie 1924: „Toată
presa română comentează cu atenţie formarea viitoare a Republicii Sovietice Moldove-
708
I. I. Nistor, Istoria Românilor din Transnistria, op. cit., pp. 68-69.
709
Ibidem, p. 22.
710
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 84, p. 145.
A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 69, pp. 226, 221.
711

712
A se vedea: A. Lazarev, Moldavscaia sovetskaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 566.
713
I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 57.

144
neşti în limitele RSSU. Presa guvernamentală şi cea a marelui capital se străduie să mini-
malizeze impresia produsă în România de ştirea despre formarea RSS Moldoveneşti”714.
Vintilă Brătianu, ministru de finanţe şi membru marcant al Partidului Naţional
Liberal din România, declara într-un interviu acordat ziarului francez „Le Temps”, în
septembrie 1924: „România este fericită de a vedea guvernul sovietic recunoscând
astăzi în chip concret că la răsăritul Nistrului trăieşte încă o populaţie de 400.000 de
români, ceea ce permite marelui Imperiu rusesc să creeze chiar un nou stat, o ade-
vărată republică moldovenească, adică românească, şi aceasta după ce guvernul rus
contestase acest caracter românesc Basarabiei, provincie situată totuşi la vest de Nis-
tru, adică într-o regiune şi mai omogenă încă, deoarece face corp cu masa compactă a
poporului român. Aceasta este confirmarea cea mai evidentă a întinderii rasei noas-
tre în aceste regiuni. Aceasta dovedeşte încă o dată înţelepciunea politicii româneşti,
care, deşi cunoaşte despre existenţa a 400.000 dintre conaţionalii săi în regiunea
ce se întinde dincolo de Nistru, până la răsărit de Herson, n-a avut totuşi niciodată
veleitatea de a voi să înglobeze această populaţie în frontierele sale politice, precum
au declarat-o de altfel delegaţii români la diferitele conferinţe internaţionale şi, în
special, la Conferinţa păcii întrunită la Versailles”715.
Politicianul român mergea mai departe chiar, afirmând că înfiinţarea unui „stat
român” între Rusia şi România va permite dezvoltarea unei „vieţi naţionale româ-
neşti” în URSS, fapt ce „nu va putea decât să înlesnească relaţiile între statul rus şi
ţara mea-România, care şi-a realizat revendicările sale naţionale complete, este ţara
cea mai interesată în menţinerea păcii”716.
La 13 noiembrie 1924, primul ministru român, Ion I. C. Brătianu sublinia, la rândul său,
semnificaţia politică a recunoaşterii de către sovietici a existenţei unei populaţii româneşti
în stânga Nistrului: „Noi, românii, nu ne putem îngrijora, ci din contra ne putem bucura că
un stat vecin a recunoscut că în revendicările noastre teritoriale, nu am mers atât de depar-
te, cât s-ar fi cuvenit. Vijeliile societăţii, ca şi acelea ale atmosferei, sunt trecătoare. Timpu-
rile normale vor reveni şi este un fapt preţios, care s-a creat pentru dezvoltarea statului şi
a neamului nostru, recunoaşterea acestui adevăr prin înfiinţarea unui stat moldovenesc la
fruntariile noastre de Est”717.
Parlamentarii, ca şi ziariștii români, erau însă, mai puţin precauţi în afirmaţii, accen-
tuând asupra caracterului diversionist al creaţiei staliniste din stânga Nistrului. Daniel
Ciugureanu, de pildă, fost ministru de stat pentru Basarabia, sublinia în şedinţa Adunării
Deputaţilor din 25 noiembrie 1924: „această republică moldovenească nu poate avea ni-
mic naţional moldovenesc. Ea nu este decât o bază de operaţiuni pentru Rusia Sovietică
în contra României…Ca dovadă că este aşa, este faptul că în guvernul acestei republici
nu intră moldovenii de peste Nistru, ci cei mai mari duşmani ai noştri, care au fugit din
Basarabia, între care faimosul Ţîganko care a lucrat la Paris în contra noastră, un lucrător
rus din Basarabia, Krivorukov”718.
Analizând la doar câteva săptămâni de la oficializare, informaţiile disponibile, în
special din mass-media, cu privire la republica moldovenească bolşevică transnistrea-
714
A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 43, p. 169.
715
Augustin Deac, Din istoria Ucrainei. „Ţara de margine”. Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001, p. 258.
716
Ibidem, pp. 68-69.
717
G. Popa-Lisseanu, Basarabia. Privire istorică. Bucureşti, 1924, p. 61.
718
L. Rotari, op. cit., pp. 271-272.

145
nă, istoricul Ion I. Nistor, membru al Academiei Române, ajungea la o concluzie care îşi
va dovedi pe deplin validitatea în anii următori: „Astfel făurită, noua Republică Moldo-
venească nu poate fi considerată decât ca mijloc de propagandă contra României, ca un
centru de atracţiune pentru Basarabia, ca un mijloc de presiune morală continuă asupra
acestei provincii şi a Bucovinei, ca un cuib, în fine, de agitaţie şi de atentate în care va
căuta să întărâte 400.000 de Moldoveni împotriva României”. După aproape 15 ani, în
martie 1939, vorbind în cadrul unei şedinţe a Academiei Române despre „vechimea
aşezărilor româneşti dincolo Nistru”, acesta sublinia: „oricare ar fi fost scopurile ce
s-au urmărit cu înfiinţarea acestei republici, fiinţa ei constituie totuşi cea mai puternică
dovadă pentru existenţa elementului românesc dincolo de Nistru, existenţă recunoscută
oficial de URSS”719.
Publicistul francez L. Romier, care a vizitat Basarabia, în 1930, scria: „Masa moldo-
venească a ajuns la Nistru la o epocă foarte îndepărtată în trecut. Ea s-a răspândit de-a
lungul fluviului pe care chiar la trecut la sud de Rezina pentru a se împrăştia în Ucrai-
na-ceia ce a inspirat sovietelor ideea paradoxală de a crea o republică moldovenească
pe malul stâng, pe teritoriul Ucrainei”720.
Formarea RASSM a provocat o rezonanţă internaţională atât de mare, încât Ministerul
Afacerilor Străine al României, cu scopul de a evita complicaţiile, în mod expres a creat o
secţie specială de propagandă pentru străinătate „pentru a lămuri Europei punctul de ve-
dere român asupra Basarabiei”721. De asemenea, pentru a tempera spiritele care declarau
că formarea RASSM va spori poftele expansioniste ale statului român, acelaşi minister,
într-un comunicat din 15 noiembrie 1924, atenţiona că politica românească este prea
raţională pentru ca să se lase momită de asemenea pretenţii722.

6. Organizarea administrativă. Populaţia. Problema capitalei

Studierea acestor probleme are o importanţă majoră pentru cercetarea istoriei repu-
blicii autonome, deoarece organizarea administrativă, numărul şi componenţa popula-
ţiei au influenţat decisiv dinamica evenimentelor istorice care au demarat în anii 1924
– 1940, în cuprinsul acestei entităţi statale.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, în momentul creării, potrivit examinării
prealabile, în componenţa RASS Moldoveneşti au fost incluse următoarele districte şi ra-
ioane: unele părţi din raioanele Veliko-Koșniţa şi Camenca din districtul Tulcin, gubernia
Podolia; raioanele Rîbniţa, Birzula, Ananiev, Alexeevka, Stavrov şi unele părţi din raioane-
le Krutîie, Balta şi Valea Hoţului din districtul Balta, gubernia Odesa; raioanele Dubăsari,
Grigoriopol, Tiraspol şi Slobozia din districtul Odesa, gubernia Odesa723. O comisie mixtă
compusă din reprezentanţii RASSM şi a comitetelor regionale Odesa şi Podolsk urma să
stabilească definitiv frontierele noii republici.
La 21 noiembrie 1924, Biroul Politic al CC al PC (b) U a luat decizia despre transmite-
rea în componenţa RASSM a districtului Balta, cu populaţie preponderent ucraineană (97
%), iar capitala temporară a fost transferată din Tiraspol la Balta.
Ion I. Nistor, op. cit., p. 23, 18; A se vedea şi I. Popa, L. Popa, op. cit., pp. 57-60.
719

Cit. după: Eugen I. Melic, Principiul naţionalităţilor şi întregirea României. Chişinău, 1991, p. 105.
720

A se vedea: V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 83.

721

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 69, p. 220.

722

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 57, p. 112.

723

146
Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (1924–1940). Sursă: Arhiva cartografică a
Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii
Moldova; Arhiva cartografică a Editurii „Civitas”

147
 După care, la 26 noiembrie 1924, CEC şi SCN al Ucrainei au adoptat hotărârea „Despre
desfiinţarea districtului Balta din gubernia Odesa şi transmiterea oraşului Balta şi a unei
părţi a raionului Balta în componenţa RASSM”724.
La finele anului 1924, întreaga republică cuprindea 12 raioane cu o suprafaţă de
746.327 desetine şi o populaţie de 516.751 oameni, care locuiau în cinci oraşe, 393 lo-
calităţi unite în 164 soviete săteşti. Oraşele RASSM erau: Balta, Ananiev, Rîbniţa, Birzula,
Tiraspol725.
Pe parcursul anilor 30, ca urmare a schimbărilor survenite şi a regulamentelor adop-
tate de organele de resort, în RASSM erau recunoscute drept oraşe 5 localităţi: Tiraspol,
Balta, Kotovsk, Rîbniţa, Ananiev şi 5 localităţi de tip orăşenesc: Dubăsari, Codîma, Slobo-
dka, Camenca, Grigoriopol726.
Iniţial, cele 12 raioane ale RASSM erau: Balta, Alexeevka, Birzula, Rîbniţa, Stavrov, Ana-
niev, Krutîi, Valea Hoţului, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia727. În baza hotărârii
CEC din Ucraina şi SCN al RSS Ucrainene din 13 martie 1925, raioanele Stavrov şi Valea
Hoţului au fost desfiinţate, raionul Alexeevka cu centrul administrativ în orăşelul Ocna
a căpătat o nouă denumire – Ocna-Roşie. De asemenea, la RASSM a fost trecut raionul
Camenca din districtul Tulcin. Astfel, conform noii configurări, RASSM includea 11 ra-
ioane728. În 1929, centrul raional Krutîi, din motive de infrastructură, a fost transferat în
localitatea Kodîma, respectiv s-a schimbat şi denumirea raionului729, iar la 31 decembrie
1934, în legătură cu schimbarea denumirii oraşului Birzula în Kotovsk, raionul a început
să se numească Kotovsk730.
După încheierea procesului de divizare pe raioane a republicii, a fost întocmită prima
hartă a RASSM, care includea majoritatea localităţilor. Pe raioane acestea erau reparti-
zate în felul următor: Ananiev – 43 localităţi, Balta – 45, Birzula – 84, Grigoriopol – 27,
Dubăsari – 38, Camenca – 23, Krutîi – 28, Ocna-Roşie – 66, Rîbniţa – 52, Slobozia – 7, Ti-
raspol – 35. În total 448 localităţi731. Teritoriul republicii constituia 7578,1 km pătraţi732.
În cartea „Moldavsika Avtonomna Soţialisticina Radianska Respublika” sunt prezenta-
te alte date referitoare la divizarea administrativă a localităţilor rurale. Conform acesteia,
în republică erau 768 localităţi, dintre care 278 aveau numai câte o gospodărie, iar în me-
die, la o localitate rurală reveneau câte 134 de gospodării. În ansamblu, localităţile rurale
erau grupate în 211 soviete săteşti733. Ca urmare a unor regrupări de localităţi, numărul
sovietelor săteşti a suferit unele modificări neesenţiale, în 1926 înregistrându-se 213, la
care în 1929 s-au adăugat altele 7, iar către 1 iunie 1940 numărul lor ajungând la 222734.
La 1 ianuarie 1926, în cele cinci oraşe ale republicii locuiau: Ananiev – 18.109 persoa-
ne, Balta – 17.961, Tiraspol – 14.847, Birzula – 9.276, Rîbniţa – 6.425. Populaţia urbană
Nacialo bolişogo puti. Chişinev, 1964, p. 79.
724

I. Şişcanu, Formarea şi evoluţia RASSM, op. cit., p. 62; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 207, p. 208.
725

C. Stratievschi, Izmenenia v administrativno-teritorialinom delenii i v sostave naselenia Moldavscoi ASSR. În: „Revistă de Istorie a
726

Moldovei”, 1995, nr. 2 (22), pp. 34-35.

AOSP a RM, f. 52, inv. 1, dos. 87, f. 1; A. V. Repida, op. cit., p. 164.
727

A. V. Repida, op. cit., p. 164; C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 26.

728

C. Stratievschi, op. cit., p. 33.

729

Ibidem, p. 34.
730

Ibidem, pp. 26-27.

731

Ibidem, p. 29.
732

Moldavsika Avtonomna Soţialisticina Radianska Respublika. Harikov, 1926, p. 12.

733

Narodne gospodarstvo URSR. Kiev, 1940, p. 172; C. Stratievschi, op. cit., p. 33.
734

148
era reprezentată predominant de etnicii ruşi, evrei şi ucraineni. Moldovenii constituiau
doar 3,1 %735.
Conform recensământului din 1926, cele 851 localităţi ale republicii erau încadrate în
216 soviete orăşeneşti, de orăşel şi săteşti, dintre care 85 moldoveneşti736.
Prin adoptarea, la 29 septembrie 1926, a hotărârii CEC a Ucrainei „Cu privire la regle-
mentarea frontierelor de Stat a RASSM”, teritoriul republicii s-a mărit cu circa 2 mii km
p. faţă de suprafaţa iniţială. Pe parcursul anilor’ 30, în contextul reorganizărilor adminis-
trativ-teritoriale, demarate în plan unional, au fost operate alte modificări în structura
administrativ-teritorială a RASSM. Conform deciziei Prezidiului CEC din toată Ucraina, în
1935, pe lângă cele 11 raioane existente, au mai fost formate încă 3: Pesceanka, Valea Ho-
ţului şi Cerneansk, pe baza micșorării raioanelor Balta, Ananiev, Kotovsk și Ocna Roșie737.
Ca urmare a extinderii teritoriale, în componenţa RASSM, au fost încadrate, cu pre-
ponderenţă, localităţi cu populaţie ucraineană.
Astfel, în aşa localităţi ca Şerbi figurau 4 moldoveni şi 3492 ucraineni, în Kodîma – 4
moldoveni şi 3209 ucraineni, Budei – 5 moldoveni şi 4506 ucraineni etc.738
Teritoriul RASSM, conform recensământului din 17 decembrie 1926, însuma
8429,2 km pătraţi. Cel mai mare raion ca suprafaţă era Balta – 1171,9 km pătraţi,
urmat de Ocna Roşie – 962,8, Ananiev – 859,3, Birzula – 845,5, Tiraspol – 841,9. Cel
mai mic era raionul Slobozia – 508,1 km p.739.
După reorganizarea administrativă din 1935 şi formarea a trei raioane noi, s-au pro-
dus modificări şi în suprafaţa raioanelor. Conform informaţiilor de la 17 februarie 1940,
suprafaţa raioanelor constituia: Ananiev – 497 km2, Balta – 725 (conform altor informaţii
– 772,31), Valea Hoţului – 439, Grigoriopol – 684, Dubăsari – 560, Camenca – 519, Codîma
– 689, Kotovsk – 774, Ocna Roşie – 500, Pesceansk – 440, Rîbniţa – 820, Slobozia – 468,
Tiraspol – 868,7, Cerneansk – 451740.
Deşi în componenţa RASSM a fost inclusă cea mai mare parte a satelor moldoveneşti
din stânga Nistrului, totuşi, autorităţile ucrainene au urmărit cu tenacitate ca populaţia
românească să nu constituie majoritatea. În pofida afirmaţiilor din discursul lui V. Ia.
Ciubari, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Ucrainene, prezentat la 12
octombrie 1924, în cadrul sesiunii a III-a a CEC din Ucraina, care distorsionând realităţi-
le demografice ale noii entităţi, vroia să convingă „vedeţi aici, pe hartă graniţele acestui
ţinut în care populaţia moldovenească constituie în medie 58 % din numărul total de
locuitori, adică reprezintă prin sine majoritatea absolută a populaţiei”.
Mai mult chiar, raportorul indirect, justifica o eventuală predominare a ucraineni-
lor în această unitate administrativă, afirmând următoarele: „Când examinam proble-
ma aceasta am întâmpinat o dificultate de ordin administrativ: trebuia să rezolvăm
dilema: face, oare, să determinăm graniţele noului ţinut ca în ele să nu nimerească
nici un sat şi raion, majoritatea populaţiei cărora sunt ruşi şi ucraineni. Noi am ajuns
la concluzia că şi aceste raioane şi sate trebuie să intre în noua republică autonomă
735
Moldavsika Avtonomna Soţialisticina Radianska Respublika, op. cit., p. 2.
736
Vsesoiuznaia perepisi naselenia 17 decabrea 1926 g. Vîpusk III. Naselenie SSSR. Etniceskii sostav naselenia soiuznîh respublic. M.,
1927, p. 25.
737
O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., pp. 267-268; C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., pp.15-16.
738
O. Galuşcenco, Populaţia RASSM (1924 – 1940). Chişinău, 2001, p. 12.
739
C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 30; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 173.
740
C. Stratievschi, op. cit., p. 34.

149
moldovenească, reieşind din consideraţia că trebuie să dăm poporului moldovenesc,
oamenilor muncii moldoveni posibilitatea singuri să stabilească astfel de graniţe uni-
tăţilor administrative care să le ofere posibilitatea să-şi asigure o dezvoltare eco-
nomică şi culturală normală; noi am ajuns la concluzia că toate raioanele care sunt
legate între ele economic să intre pe deplin în componenţa acestei republici autono-
me741. Astfel, chiar de la început, se proiecta o republică în care populaţia titulară să
nu constituie majoritatea.
Acest fapt, la două luni de la formarea republicii, a fost remarcat de Gr. Starîi: „Multe
din satele moldoveneşti, incluse în teritoriul acordat nouă conform principiului etnogra-
fic, nu vor intra, ca atare, în cadrul Republicii. S-a dovedit că, potrivit datelor statistice ale
organelor noastre, ele figurează ca ucraineşti, deoarece înşişi moldovenii de acolo s-au
declarat adeseori ca ucraineni. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte sate care, după statis-
tica noastră sunt moldoveneşti”742.
Chiar dacă după formarea RASSM s-au înregistrat mai multe cereri din partea popula-
ţiei moldoveneşti a regiunii Odesa de a fi incluse în componenţa republicii autonome, iar
unele localităţi cu populaţie ucraineană au manifestat dorinţa de a ieşi din componenţa
ei, a existat doar un singur caz când o localitate din regiunea Odesa – satul Golma, a fost
transferată în componenţa RASSM. Respectiv, a crescut şi suprafaţa republicii, care către
iunie 1940 constituia 8493,31 km2, conform altor informaţii – 8457 km2743. După alte
surse au mai existat şi alte transferuri. În 1926, ziarul „Plugarul Roş” informa despre ho-
tărârea CEC din URSS şi SCN din Ucraina despre trecerea în componenţa RASSM (r-nul
Camenca) a satelor Bolgani şi Grabarovka din raionul Pesceanka şi satul Nijneia Slobodka
din r-nul Kosniţki, reg. Tulicin, precum şi a satelor Ivanovo-Bogdanovka, Şaiki, Mitroliub-
ovka, Andrieaşevka Nouă şi Veche din regiunea Odesa744.
Iniţial populaţia RASSM, conform datelor oficiale, era de circa 419 mii de oameni, pon-
derea moldovenilor constituind 34,2 la sută, ucrainenii – 50,4 %, ruşii – 5,7 %, evreii – 4,8
%, alte naţionalităţi – 4,9 %745. Conform altor informaţii, după transferarea raionului Bal-
ta în componența RASSM, populaţia republicii la începutul anului 1925 număra 538.151
oameni, inclusiv 184.919 moldoveni (34,34 %), 227.223 ucraineni (42,2 %), 56.208 ruşi
(10,3 %), 49.941 evrei (9,2 %), 10979 germani (2,4 %), 5282 bulgari, 2826 polonezi746.
De asemenea, Biroul de statistică din RASSM prezenta pentru luna septembrie 1925 ur-
mătoarea componenţă naţională a republicii: moldoveni – 31,6 %, ucraineni – 49,6 %,
ruși – 6,71 %, germani – 1,75 %, evrei – 7,97 %, polonezi – 0,8 %, bulgari – 1,11 %, cehi
– 0,05 %, alţii – 0,27 %747.
Cu toate, că moldovenii constituiau în republica nou-creată, conform unor surse,
34,2% faţă de totalul populaţiei748, iar după alte surse numai 30,1%749, sau chiar 28,53%

Formarea RSS Moldovneşti, op. cit., doc. 46, pp. 96-97.

741

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 64, p. 207.

742

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., pp. 32-33.

743

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 52.

744

A. V. Repida, op. cit., p. 165.

745

Naţionalinîi sostav Sovetscoi Ukrainî. Harikov, 1925, pp. 62-63.

746

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 29.

747

A. V. Repida, op. cit., p. 165.

748

D. Ursul, op. cit., p.117.

749

150
în 1940750, situaţia dată nu contravenea, după cum afirmă istoricii din RSS Moldoveneas-
că, principiilor de constituire a republicilor sovietice naţionale, deoarece la alegerea de
către naţiune a formei sale de stat nu se pun restricţii privitor la numărul populaţiei751.
Ponderea moldovenilor s-a diminuat şi mai mult ca urmare a delimitărilor teritoriale
ulterioare şi includerii în componenţa republicii a raionului Balta, în care, în 1926 locu-
iau, fără centrul raional, doar 1.895 (2,5%) moldoveni faţă de 70.830 (94,4%) ucraineni.
Şi alegerea oraşului Balta drept prima capitală a RASSM nu a constituit un lucru întâmplă-
tor. În 1926, în această localitate, situată în extremitatea nord-estică a noii republici au-
tonome, locuiau doar 369 (1,6%) moldoveni, faţă de 9.116 (39,6 %) evrei, 8.826 (38,3%)
ucraineni şi 4.182 (18,2%) ruşi. Prin această alegere comuniştii ucraineni doreau să se
asigure că în RASSM se va promova, în principal, ucrainizarea şi nu moldovenizarea po-
pulaţiei752.
Formarea Republicii Moldoveneşti este unul din cazurile tipice de soluţionare sovieti-
că a problemei naţionale pe principiul divide et impera. Această republică cuprindea doar
o parte, fie şi cea mai mare, din populaţia românofonă.
Autorităţile ucrainene, înglobând localităţi cu populaţie majoritară ucraineană, au lă-
sat, în schimb, în afara graniţelor RASSM o parte din totalul moldovenilor care trăiau în-
tre Nistru şi Bug. Astfel, conform recensământului din 1926, în Uniunea Sovietică locuiau
atunci 283,5 mii moldoveni, inclusiv 257,8 mii pe teritoriul Ucrainei, dintre care numai
66,87 %, sau 172,3 mii erau cuprinşi între hotarele RASSM753. În republica autonomă n-a
fost inclusă o zonă românofonă importantă precum gubernia Odesa.
Conform aceluiaşi recensământ, populaţia RASSM constituia circa 572, 3 mii de oameni,
cu 153 mii mai mult faţă de 1924. În ansamblu, componenţa naţională a autonomiei era ur-
mătoarea: moldoveni: 172.419 (30,1 %), ucraineni: 277.515 (48,49 %), ruşi: 48.868 (8,54
%), evrei: 48.564 (8,48 %), germani: 10.739 (1,87), bulgari, polonezi ş. a. etnii – 1,87 %.
Ca urmare a extinderii teritoriului RASSM numărul moldovenilor s-a redus în 1926 faţă de
1924 de la 34,2 % la 30,1 %754.
Pe raioane, în ordine descrescândă, populaţia era repartizată în felul următor: Bal-
ta – 75.061 locuitori, Tiraspol – 64.750, Ananiev – 62.289, Birzula – 57.823, Kruteansk
– 50.913, Rîbniţa – 47.731, Dubăsari – 42.609, Ocna Roşie – 41.249, Camenca – 39.169,
Slobozia – 37.617, Grigoriopol – 30.094755.
Din cele 11 raioane ale RASSM (Ananiev, Balta, Birzula, Grigoriopol, Dubăsari, Camen-
ca, Kruteansk, Ocna Roşie, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol), moldovenii erau concentraţi,
în principal, în raioanele Ananiev (33,7 %), Birzula (32,03 %), Grigoriopol (45,67 %),
Dubăsari (67,02 %), Camenca (38,43 %), Rîbniţa (35,68 %), Slobozia (64,7 %)756. Cel mai
mic număr de moldoveni se înregistra în raioanele Balta – 2,52 %, Ocna Roşie – 15,69 %,
Kruteansk – 16,87 %, Tiraspol – 26,01 %757.
750
A. Grecul, Rasţvet, op. cit., p. 104.
751
A. Repida, op. cit., p. 95.
752
C. Ungureanu, Populalţia, op. cit., p. 116.
753
O. Galuşcenco, Naselenie Modavscoi ASSR (1924 – 1940). Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiințe, 2001, p. 21; Vsesoiuznaia pere-
pisi naselenia 17 decabrea 1926 g. Vîpusk III. Naselenie SSSR. Etniceskii sostav naselenia soiuznîh respublic. M., 1927, p. 38.
754
O. Galuşcenco, Naselenie Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 21; O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 268.
755
C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 32.
756
O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 268.
757
C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 32.

151
 Majoritatea populaţiei republicii o constituia ţărănimea. Din 572,3 mii locuitori ai
republicii, circa 490 mii, sau mai mult de 80 % erau ţărani758.
Între anii 1926 – 1927 au existat discuţii aprinse privind necesitatea corectării hota-
relor RASSM, astfel ca moldovenii să constituie în cadrul acestei republici o majoritate
relativă759. Această poziţie era susţinută de mai mulţi activişti de partid în frunte cu I. I.
Badeev, secretarul Comitetului de partid regional, dar mai ales de P. I. Chior-Ianachi, re-
dactorul – şef al ziarului „Plugarul Roşu”. Aceste doleanţe ale comuniştilor moldoveni,
însă, nu s-au realizat, mai ales din cauza opoziţiei hotărâte a preşedintelui Consiliului
Comisarilor Poporului al RASSM, G. I. Starîi, care era adeptul extinderii în continuare a
teritoriului republicii760. Astfel, referindu-se la necesitatea includerii raionului Balta în
componenţa RASSM, el argumenta: „la determinarea graniţelor au fost luate în vedere
şi condiţiile economice. Într-un timp se credea, că Balta nu trebuie inclusă în compo-
nenţa republicii, dar părerea aceasta s-a schimbat”761.
Deşi în publicaţiile oficiale, la 1 ianuarie 1935, populaţia RASSM era cea înregistrată
la nivelul începutului anului 1933 – 615,5 mii, în statisticile sovietice secrete, la nivelul
anului 1934, figura o altă cifră, mai aproape de realitate – 547,9 mii persoane. Diferenţa
de 67,6 mii persoane dintre statistica oficială şi secretă poate fi acceptată ca preţ mi-
nim al colectivizării şi foametei – „pierderi directe şi indirecte ale populaţiei Autonomi-
ei moldoveneşti, incluzând persoanele care au părăsit teritoriul acesteia şi copiii care
nu s-au născut din cauza nivelului de trai extrem de scăzut762.
Conform unei informaţii, de la 1 octombrie 1936, din 580.140 locuitori ai republicii,
moldovenii numărau 184.046 persoane, ucrainenii – 265.193, ruşii – 56.592, alte etnii
– 74.309763.
Recensământul unional din 6 ianuarie 1937, care a urmat celui din 1926, a infirmat
prognozele oficiale demografice. Motivele fiind consecinţele politicii de colectivizare
forţată şi industrializare accelerată, foametea organizată şi represiunile de la începutul
anilor’30. Rezultatele înregistrate au fost declarate eronate. În consecinţă, la 23 sep-
tembrie 1937, Biroul Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea a aprobat efectuarea
unui nou recensământ, la 17 ianuarie 1939. Potrivit recensământului unional din anul
1937, care face comparaţie cu cel din 1926 cu privire la evoluţiile demografice, la 6
ianuarie 1937, în autonomia moldovenească locuiau 569.534 persoane (100,3 %) faţă
de 567.599 persoane la 17 decembrie 1926764, înregistrând o creștere cu totul nesem-
nificativă.
Cât privește populația moldovenească, aceasta s-a redus în perioada respectivă cu
20 la sută765.
Conform recensământului unional al populaţiei, din 17 ianuarie 1939, în RASSM se
atestă o populaţie de 599,2 mii persoane: dintre care 171 mii moldoveni (28,54 %), 303,1
Vsesoiuznaia perepisi naselenia 17 decabrea 1926 g. Vîpusk III. Naselenie SSSR. Etniceskii sostav naselenia soiuznîh respublik. M.,
758

1927, p. 38.
A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 134, p. 396; doc. 139, pp. 406, 407; doc. 140, p.413.
759

O. Galușcenco, Naselenie Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 21.

760

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 98, p. 171.

761

O. Galuşcenco, op. cit., pp. 23-24.

762

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 123, p. 258.

763

V. Guzun, op. cit., p. 215.

764

E. Negru, Masă rotundă. Românii din URSS, op. cit., p. 237.

765

152
mii ucraineni (50,71 %), 61,3 mii ruşi (10,23 %), 37 mii evrei (6,18 %), 12 mii germani
(1,99 %), 7,4 mii (1,23 %) alte etnii766. Astfel, în ansamblu, timp de peste un deceniu,
numărul populaţiei republicii a înregistrat o sporire nesemnificativă, de la 572, 3 mii
în 1926, la 599,2 mii în 1939, adică cu doar circa 27 mii de persoane. În acelaşi timp, se
înregistrează o scădere nu numai a ponderii moldovenilor în componenţa populaţiei re-
publicii, de la 30,1 % în 1926, la 28,54 % în 1939, sau cu circa 6 % mai puţin ca în 1924,
dar ce e mai grav, şi în cifre absolute, de la 172,4 mii în 1926 la 171 mii în 1939.
În cele 14 raioane ponderea moldovenilor era reprezentată în felul următor: Tiraspol
18.784 (34,6 %), Ananiev 10.022 (29,3 %), Balta 1702 (3,1 %), Grigoriopol 17.738 (48
%), Valea Hoţului 6217 (28,4 %), Dubăsari 27.526 (65,9 %), Camenca 14.298 (35,4 %),
Kodîma (Kruteansk) 7358 (15,0 %), Pescianka 126 (0,5 %), Kotovsk (Birzula) 17.115
(28,5 %), Rîbniţa 17.251 (32,2 %), Ocna Roşie 1766 (7,6 %), Cerneansk 3518 (19,0 %),
Slobozia 23.887 (59,5 %)767.
Cele mai mari oraşe ale republicii în 1939 erau Tiraspol cu 43.676 locuitori, Balta –
18.255, Kotovsk – 17.033, Rîbniţa – 11.489768.
În acelaşi timp, pe parcursul unui deceniu, pe fondul reducerii populaţiei româneşti
din republică, a crescut numărul ucrainenilor (de la 48,44 la 50,7 %), ruşilor (de la 8,54
la 10,2 %) şi bulgarilor769.
Pierderile umane au fost foarte mari raportate până şi la statistica oficială, ceea ce
a reprezentat o „adevărată catastrofă demografică”. Acest fenomen a fost un rezultat al
reorganizărilor administrativ-teritoriale, operate după crearea RASSM, prin includerea
localităţilor cu populaţie preponderent ucraineană, foametei, deportărilor, represiuni-
lor, refugierilor peste Nistru, strămutărilor „benevole” ale populaţiei moldoveneşti şi
imigrării populaţiei alolingve în republică.
Astfel, sub motivul suprapopulării şi al lipsei acute de pământ, autorităţile au recurs
la strămutări organizate de populaţie în diferite regiuni ale RSS Ucrainene şi o serie
de regiuni ale RSFS Ruse. Conform unor proiecte, către începutul anului 1926 urmau a
fi strămutate 24.241 de gospodării. În 10 luni ale anului 1926 / 27 au fost strămutate
2562 de gospodării. Din luna martie 1927 până în luna mai 1929, după cum se menţi-
ona în materialele congresului IV al Sovietelor din toată Moldova, au fost strămutate
în diferite regiuni ale Ucrainei 759 de gospodării cu 3.618 de membri, iar în Povolgia,
Siberia, Ural, Orientul Depărtat alte 1202 familii cu 6.399 de membri770.
Pierderi considerabile de populaţie a cauzat foametea din anii 1932 – 1933, în urma
căreia au murit peste 20 mii de oameni771. În timpul foametei o parte din ţărani au pă-
răsit republica şi s-au stabilit în oraşele din Ucraina şi Federaţia Rusă772.
De asemenea, ca urmare a refugierilor masive ale transnistrenilor peste Nistru, con-
form informaţiilor presei româneşti, la începutul lunii martie 1932, în Basarabia se
numărau peste 20 mii de moldoveni transnistreni773.
O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 268; A. Grecul, op. cit., pp. 86, 104.
766

E. Negru, Formarea RASSM, op. cit., p. 165.

767

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 35.

768

O. Galuşcenco, op. cit., p. 35; V. Guzun, op. cit., p. 215; C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 36.
769

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 35.

770

Idem, Golod 1932 – 1933 gg. V Moldavscoi ASSR. În: „Revistă de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 2 (14), p. 48.
771

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 35.

772

Crestomaţie la Istoria Românilor. 1917 – 1992. Chişinău, 1993, p. 113.

773

153
 Aşa-zisele şantiere industriale de „şoc” comsomoliste au fost acele surse care atră-
geau forţele cele mai productive ale republicii. Astfel, numai în anii 1930 – 1931, din
RASSM au plecat pe „fronturile industriale” la construcţia Dneprogres-ului – 500 tineri,
Dneprostali – 200, din Donbas – 750. În acelaşi timp, sub motivul insuficienţei de cadre,
în RASSM, numai la începutul anilor 1930, au fost repartizate 367 de persoane din di-
ferite republici şi regiuni ale Uniunii Sovietice774.
Autonomia moldovenească a fost şi o sursă de alimentare directă nu doar pentru
urbanizarea şi pentru industrializarea din alte regiuni, ci şi pentru asigurarea cu
forţă de muncă gratuită a regiunilor extreme ale URSS, în cazul persoanelor depor-
tate.
Ca urmare a analizei politicilor promovate de regimul stalinist în diferite sfere (imi-
grări, emigrări, strămutări de populație, colectivizare, foamete, exodul transnistreni-
lor peste Nistru, deportări, represiuni), putem concluziona că RASS Moldovenească,
în care la momentul formării, moldovenii constituiau doar circa 1/3 din populaţie, pe
parcursul existenţei, cu trecerea timpului, a devenit o entitate statală şi mai puţin „mol-
dovenească”.

Problema capitalei
Un aspect aparte în procesul de formare a RASSM l-a constituit stabilirea reședinței
noii entități, care, de asemenea, a suscitat discuții controversate.
În demersul lui M. Frunze către I. Stalin, din 25 iulie 1924, ca centru administrativ,
se propunea de a fi stabilit oraşul Tiraspol775.
Ulterior, această chestiune a fost abordată în repetate rânduri atunci, când se discu-
tau problemele organizatorice ale procesului de formare a republicii.
Astfel, la 19 septembrie 1924, Biroul Politic al CC al PC (b) din Ucraina în hotărârea
adoptată „Cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti”,
indica drept centru administrativ târgușorul Birzula776.
Drept raționament, care avantaja această decizie, a servit faptul că Birzula, era un
centru economic şi muncitoresc legat nemijlocit prin calea ferată cu Odesa. Cu această
părere nu a fost de acord Grupul Român de Iniţiativă. În nota acestui grup, adresată CC
al PC (b) R şi CC PC (b) U, la 22 septembrie 1924, această poziţie era argumentată prin
următoarele: „Birzula nu este potrivită pentru statutul de capitală din simplul motiv că
populaţia ei nu este moldovenească, iar criza locativă şi starea gospodăriei comunale
nu va permite desfăşurarea în timpul apropiat a instituţiilor guvernamentale”. Drept al-
ternativă membrii grupului propuneau oraşul Ananiev, care în opinia lor, de asemenea,
este un centru economic, fostă reşedinţă de judeţ, „criza locativă nu există, iar starea
gospodăriei comunale este destul de satisfăcătoare” şi ceea ce era mai important „o
parte considerabilă a populaţiei acestui oraş este moldovenească”. Unicul dezavantaj
era aşezarea oraşului la o distanţă de 18 km de calea ferată, care, însă, putea fi înlăturat
prin utilizarea surselor care ar fi fost destinate pentru amenajarea Birzulei777.

AOSP a RM, F. 49, inv. 1173, f. 31.

774

I. Bodiul, Pe calea renaşterii şi înfloririi. Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1978, pp. 28-29. Istoria Partidului Comunist al
775

Moldovei. Studii. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1982, pp. 144-146.

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., p. 90; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 76-77.
776

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 40, p. 163.

777

154
 Secvență de pe str. 25 Octombrie, Tiraspol, anii 1930.
Colecția foto Ion Valer Xenofontov

În hotărârea Biroului CC al PC (b) U din 15 octombrie 1924778 şi CEC din Ucraina „Cu
privire la formarea Comitetului Revoluţionar al RASS Moldoveneşti” din 29 octombrie
1924, se stabilea: „Ca reşedinţă provizorie a guvernului Republicii Moldoveneşti se în-
tăreşte oraşul Tiraspol”779. Anume la Tiraspol, la 4 noiembrie 1924, a avut loc prima
şedinţă de lucru a Comitetului regional al PC (b) U din RASSM780, iar deja, la câteva zile,
prima şedinţă solemnă a Comitetului Revoluționar Provizoriu al RASSM a avut loc la 9
noiembrie 1924 în Birzula781.
La 21 noiembrie 1924, a urmat o altă hotărâre a Biroului Politic al CC al PC (b) U,
prin care raionul Balta era transmis în componenţa RASSM782, respectiv și capitala. Ast-
fel, încât la 2 decembrie 1924, Biroul organizaţiei de partid din RASSM va prezida la
Balta783.
Istoricul moldovean, A. V. Repida, într-un stil propriu istoriografiei sovietice, aduce
următoarele explicații acestui deznodământ, precum că Biroul Organizatoric de partid
şi Comitetul Provizoriu al RASSM s-au văzut într-o situaţie dificilă la alegerea capitalei
republicii. Cel mai mare centru administrativ al Moldovei, Chişinăul, era încă ocupat de
imperialiştii români. Oraşele din raioanele din stânga Nistrului ale Moldovei nu aveau
clădiri necesare pentru amplasarea organelor guvernamentale şi a organelor de partid
Ibidem, doc. 47, p. 176.
778

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 59, pp. 114-115.

779

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 51, p. 184.

780

A. V. Repida, op. cit., pp. 167-169; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 87, p. 284; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 208.
781

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 55, p. 189.

782

A se vedea: Ibidem, doc. 57, p. 190.

783

155
ale republicii. Acestea s-au adresat CC al PC (b) din Ucraina şi guvernului RSS Ucraine-
ne cu rugămintea de a ceda RASSM oraşul Balta, centru districtual din gubernia Odesa,
care dispunea de condiţii minime pentru scopul sus amintit. CEC şi SCN din Ucraina au
satisfăcut rugămintea aceasta. Printr-o hotărâre comună din 26 noiembrie 1924 ele au
desfiinţat districtul Balta din gubernia Odesa şi au remis componenţei RASSM oraşul
Balta şi raionul Balta784.
Deşi, autorităţile ucrainene au stabilit capitala la Balta, disputele cu privire la aceas-
tă problemă au continuat în cadrul Conferinţei I-a a regionalei de partid (18 – 21 de-
cembrie 1924). Secretarul Biroului Organizatoric de partid, I. Badeev recunoştea că
„târguşoarele noastre ca Balta, Ananiev, nu sunt centre economice. Centru nostru eco-
nomic este Birzula”, din care considerente „din punct de vedere economic nu este ra-
ţional, ca centrul să fie la Balta”. El insista „să se dea comitetului regional directive în
acest sens”785.
Gr. Starîi, adept al extinderii teritoriului republicii, care era de părerea că „vom fi
nevoiţi să rupem unele părţi ale districtelor Krutîe şi Balta”, tot atunci, în acest context,
explica: „drept un argument destul de solid pentru mutarea centrului de la Tiraspol la
Balta a servit faptul că Tiraspolul e situat pe Nistru şi din această cauză nu este prea
indicat pentru muncă. Mai multe comodităţi în această privinţă, precum şi în privinţa
preluării aparatului din mers, fără perturbări serioase, ne oferă Balta care a şi fost alea-
să ca centru provizoriu. Dar cel mai comod centru în toate privinţele, fără îndoială, e
Chişinăul”786.
În ultimă instanţă, rezoluţia Conferinţei stabilea: „Având în vedere că centrul de
atracţie al republicii este Birzula, precum şi faptul că Birzula este singurul centru mun-
citoresc din republică, conferinţa dă comitetului regional să ia toate măsurile pentru a
pregăti transferarea cât mai rapidă a centrului din Balta la Birzula”787.
Din rațiuni strategice, un motiv pentru care s-a optat pentru Balta și nu în favoarea
oraşului Tiraspol, era amplasarea acestuia chiar la frontiera URSS cu lumea capitalistă788.
Probabil, prin stabilirea capitalei la Tiraspol, unii sperau la o reanexare apropiată a Basa-
rabiei, când însă această aventură a fost abandonată, s-a optat pentru o altă soluţie.
Prin urmare, temporar, administraţia regională a fost fixată la Balta, în anticiparea
„eliberării adevăratei capitale”, orașul Chișinău.
În contextul unor intenţii ale CMR de partid, din septembrie 1926, de a retroce-
da raionul Balta Ucrainei, drept capitală s-a considerat „ca singura localitate potrivită,
ca şi centru economic, este Birzula”. Transferarea capitalei la Tiraspol era considerată
inoportună „deoarece majoritatea raioanelor moldoveneşti nu sunt legate economic cu
Tiraspolul”789. S-a adoptat chiar şi hotărârea „despre necesitatea transferării centru-
lui administrativ de la Balta la Birzula”790. Comuniştii moldoveni, însă, au reuşit doar
transferarea, în anul 1929, a capitalei RASSM de la Balta la Tiraspol ca un avertisment
pentru apropiata „eliberare” a Basarabiei.
A. V. Repida, op. cit., p. 164.
784

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 87, p. 151.

785

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 64, p. 207; Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 88, pp. 152-153.
786

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 90, p. 158.

787

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 21.

788

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 134, p. 396.

789

Ibidem, doc. 136, p. 402.

790

156
 7. Crearea organelor de partid şi de stat. Regimul politic. Simbolurile de stat
Imediat, la câteva zile după formarea RASSM, a fost mai întâi creat Biroul organizatoric
de partid al Republicii Moldoveneşti. Prin decizia biroului CC al PC (b) din Ucraina, din
15 octombrie 1924, „Probleme ale Republicii Moldoveneşti”, în organul respectiv au fost
incluse 7 persoane: I. Badeev, C. Raievici, Gr. Starîi, A. Stroev, V. Holostenko, I. Krivorukov,
Korniuşin. Secretar a fost desemnat A. Stroev791.
La 18 noiembrie 1924, în şedinţa Biroului Organizatoric al CC al PC (b) U s-a recomandat
formarea Comitetului Regional din 25 membri şi 7 membri supleanţi. Tot atunci, A. Grinşte-
in a fost desemnat ca împuternicit al RASSM pe lângă Guvernul RSSU792, care a fost de fapt
conducător ideologic al tuturor acțiunilor întreprinse în republică, atât pe linie de partid,
cât și a organelor sovietice. Și, după cum recunoștea mai târziu Gr. Starîi, „Adesea rezolva
de unul singur problemele. Întrucât era prietenul secretarului comitetului regional al par-
tidului din Moldova, Badeev, în toate acțiunile sale nu întâlnea nici un fel de împotriviri”793.
Procesul de creare a Comitetului regional de partid s-a încheiat la conferinţa de partid
din toată Moldova, care a avut loc între 18 – 21 decembrie 1924, când a fost ales Biroul şi
Comitetul Moldovenesc Regional (CMR) de partid în frunte cu primul secretar I. I. Badeev.
La conferinţă au participat 139 de delegaţi cu vot hotărâtor şi 21 cu vot consultativ794, care
au ales CMR de partid în componenţa a 29 de membri şi a 9 candidaţi795. Este de reţinut
faptul, că iniţial, conform hotărârii organelor de partid ucrainene, convocarea conferinţei
urma să aibă loc la 7 decembrie, însă din cauza disputelor cu membrii Grupului Român de
Iniţiativă cu privire la componenţa nominală a organelor de conducere din republică, a fost
amânată796.
În raportul prezentat conferinţei, I. Badeev, referindu-se la componenţa teritorială a
membrilor de partid, remarca „organizaţia din Moldova a primit în rândurile ei şi tovarăşi
veniţi de peste Nistru, tovarăşi care au trecut o şcoală bună de luptă împotriva boierilor ro-
mâni. Aceste două părţi trebuie, prin muncă comună, unită, să se completeze una pe alta”797.
Tot atunci a început crearea organelor centrale provizorii de stat ale noii republici. Astfel,
la 14 octombrie 1924, la Consfătuirea de pe lângă secţia organizatorică a CEC din Ucraina
au fost iniţiate primele discuţii referitoare la crearea Comitetului Revoluţionar al RASSM,
componenţa lui numerică şi nominală, reşedinţa acestuia, munca organizatorică în vederea
redactării proiectului Constituţiei RASSM, desfăşurarea adunărilor săteşti, convocării con-
greselor raionale ale Sovietelor ş. a.798.
Componenţa nominală a Comitetului a fost stabilită în şedinţa Biroului CC al PC (b) U
din 15 octombrie 1924799, iar Crearea Comitetului Revoluţionar al RASSM a avut loc la 29
octombrie 1924. În hotărârea CEC din Ucraina „Cu privire la formarea Comitetului Revolu-
ţionar al RASSM” se stabilea: „Potrivit hotărârii Sesiei a III-a a CEC din Ucraina de legisla-
tura a opta cu privire la formarea RASSM, CEC din Ucraina hotărăşte: 1. Până la convocarea
791
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 54, p. 109; A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 47, p. 175.
792
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 53, pp. 187-188.
793
O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 71.
794
A. V. Repida, op. cit., p. 170.
795
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., p. 146.
796
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 58, pp. 192-193.
797
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 85, p. 147.
798
Ibidem, doc. 59, p. 114.
799
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 47, p. 175.

157
Congresului I al Sovietelor să fie format un Comitet Revoluţionar, din care să facă parte tov.
G. I. Starîi – preşedinte şi membri – t. t. A. Stroev, I. Krivorukov, G. Buciuşcanu, I. Badeev, E.
Arbure şi A. Ivanov, căruia să-i fie transmise toate drepturile puterii de stat din RASSM în
graniţele teritoriului prevăzut prin hotărârea Sesiei a III-a de legislatura a VIII-a”800.
În acest context, Grupul de iniţiativă al românilor şi basarabenilor pentru formarea
RSSM a propus deja, la 28 octombrie 1924, o listă a candidaţilor, din comunişti basarabeni
şi români, la funcţii responsabile în RASSM801, care, însă, cu mici excepţii, nu va fi luată în
calcul. Motivul invocat de I. Badeev, liderul comuniştilor din RASSM, a fost acela că „tova-
răşii români se situează pe un alt punct de vedere, şi anume că moldovenii sunt o parte a
poporului român, iar economia Basarabiei este strâns legată de România”. El considera ne-
cesar doar promovarea basarabenilor „legaţi cu mişcarea revoluţionară basarabeană, nu-
mele cărora sunt cunoscute muncitorilor şi ţăranilor basarabeni-şi care au în acelaşi timp
experienţa muncii sovietice”802.
De asemenea, în baza acestei decizii, pentru repartizarea bunurilor, predării organelor
de administraţie pe teritoriul RASSM au fost create comisii pe baze de paritate, din care
urmau să facă parte câte doi reprezentanţi ai Comitetului Executiv gubernial Odesa şi ai
Comitetului Revoluţionar al RASSM. Ca reşedinţă provizorie a guvernului Republicii Mol-
doveneşti a fost stabilită oraşul Tiraspol803.
Prima şedinţă solemnă a Comitetului Revoluţionar Provizoriu al RASSM a avut loc în
ziua de 9 noiembrie 1924 la Birzula. La şedinţele următoare, Comitetul Revoluţionar a exa-
minat chestiuni organizatorice. În a doua jumătate a lunii noiembrie pe lângă Comitetul
Revoluţionar au fost create 16 secţii: pentru economie naţională, muncă, afacerile interne
şi direcţia politică de stat, pentru agricultură, învăţământ, probleme militare, finanţe, pla-
nificare de stat, statistică, ocrotirea sănătăţii, pentru comitetele de săraci şi altele. Pe baza
acestora au fost formate mai târziu comisariatele norodnice corespunzătoare ale RASSM804.
La sfârşitul lunii ianuarie 1925 din componenţa comitetului revoluţionar făceau parte doi
evrei, patru moldoveni, un rus şi un ucrainean805.
Reprezentanţi ai
Comitetului Revoluţionar
Provizoriu al RASSM.
De la stânga la dreapta:
G.I. Kotovski, G.I.
Buciuşcanu, G.I. Starâi,
I.N. Krivorukov,
A.I. Stroev, I.I. Badeev,
1924. Sursă: Arhiva
Centrală a Academiei
de Științe a Moldovei.
Fond foto. RASSM. Cota
arhivistică: н/6029

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 59, p. 114.

800

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 50, pp. 179-183.
801

Ibidem, doc. 58, p. 192.

802

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 59, p. 114.

803

A. V. Repida, op. cit., pp. 167-169; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 208.
804

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 74, p. 235.

805

158
 La 20 noiembrie 1924, SCN al Ucrainei a adoptat decizia „Despre principiile structurii
Constituţiei RASSM” în care erau stabilite modalităţile de formare ale organelor legisla-
tive şi executive şi mecanismul lor de activitate806. Este sugestiv faptul că reprezentanţii
republicii autonome au fost lipsiţi de posibilitatea de a participa la acest proces, deoarece
cu elaborarea Constituţiei RASSM a fost însărcinat Comisariatul norodnic pentru justiţie
al RSS Ucrainene în conformitate cu legislaţia ucraineană. Abaterile de la această legisla-
ţie puteau fi admise numai cu autorizaţia CEC din Ucraina807.
Trecerea formală a întregii puteri de stat pe teritoriul RASSM în subordinea Comitetu-
lui Revoluţionar s-a realizat la 1 decembrie 1924808.
Procesul de creare a organelor legislative: Comitetul Executiv Central (CEC) şi executive:
Consiliul Comisarilor Poporului (CCP) al RASSM s-a încheiat la Congresul I al Sovietelor din
toată Moldova, desfăşurat în aprilie 1925. În locul Comitetului Revoluţionar Provizoriu a
fost ales Comitetul Executiv Central al Sovietelor din RASSM. Preşedinte al Prezidiului CEC
a fost ales Gr. Starîi, secretar S. M. Bubnovski, iar preşedinte al CCP A. I. Stroev809.
Este de remarcat faptul că atât organele sovietice (legislative şi executive), cât şi orga-
nizaţia de partid din RASSM, aveau un statut caracteristic structurilor de partid şi sovie-
tice de nivelul unei simple regiuni a RSS Ucrainene. Doar aparatul administrativ, numeric
trebuia să fie mai mare decât cel al unei regiuni, date fiind sarcinile specifice ce stăteau
în faţa republicii810. Din aceste considerente, dar și din cauza lipsei unei infrastructuri
economice viabile, numai în primii 5 ani de existență, dotațiile unionale și ucrainene au
constituit 52 % din bugetul republicii autonome moldovenești811.
În condiţiile reale de apariţie pe teritoriul din stânga Nistrului a Republicii Autonome
Moldoveneşti, nu este de mirare că dintre 9 membri ai Biroului regional de partid din Mol-
dova ales în decembrie 1924, 7 erau basarabeni, inclusiv I. I. Badeev, secretarul comitetului
regional, adică persoana numărul 1 din nou – creata republică. Dacă la cele de mai sus se ia
în calcul că şi preşedintele CEC al RASS Moldoveneşti G. I. Starîi, şi secretarul acestui comi-
tet S. M. Rubinovski, şi preşedintele CCP A. I. Stroev, şi majoritatea membrilor guvernului –
comisarii poporului (G. I. Buciușcanu, K. V. Galițki, I. N. Krivorukov, E. Z. Arbure-Rali) – erau
basarabeni, va apare limpede, încă o dată, adevăratul iniţiator şi inspirator pentru crearea
republicii autonome, precum şi scopurile politice ale existenţei acestei formaţiuni statale.
Ulterior, până la executarea lor ca „duşmani ai poporului”, în1937, în fruntea CEC
al RASSM, timp de peste un deceniu s-a aflat E. P. Voronovici, iar a CCP un timp înde-
lungat Gr. Starîi.
Între 19 – 23 aprilie 1925, la Balta şi-a ţinut lucrările I congres al Sovietelor de
deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din „toată Moldova”. Printre cei 272
de deputaţi erau 68 de muncitori, 132 de ţărani, 54 slujbaşi şi 18 reprezentanţi ai
Armatei Roşii. Sub aspect naţional 116 o constituiau moldovenii, 83 ucrainenii, 37
ruşii, 36 reprezentanţii altor naţionalităţi. Este de reţinut că 56 % din numărul total
al delegaţilor îl constituiau comuniştii812.
806
Nacialo bolişogo puti, op. cit., pp. 76-78.
807
A se vedea: Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 78, pp. 137-139.
808
Ibidem, doc. 69, p. 125.
809
A. T. Roman, Uciastie, op. cit., p. 44; A. V. Repida, op. cit., p. 161.
810
I. Şişcanu, Formarea, op. cit., p. 60.
Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen do naşih dnei. Kişinev, 1982, p. 291.
811

812
A. V. Repida, op. cit., p. 178.

159
 După cum se afirmă în istoriografia sovietică moldovenească „la lucrările acestui
congres a participat un grup numeros de reprezentanţi ai muncitorilor şi ţăranilor din
Basarabia vremelnic ocupată. În felul acesta s-a manifestat unitatea oamenilor muncii
din ambele părţi ale Moldovei”813. De asemenea, delegaţii la congres au adoptat o adre-
sare prin care „au rugat Guvernul Sovietic să promoveze şi în viitor ferma politică în
problema basarabeană, să lupte pentru eliberarea cât mai grabnică a oamenilor muncii
din dreapta Nistrului de sub jugul burghezo-moşieresc român”814.
Congresul I general al Sovietelor din Moldova, în mod formal, după ce SCN al RSS
Ucrainene şi Prezidiul CEC din Ucraina au aprobat, respectiv la 2 aprilie815 şi 8 aprilie
1925816 proiectul de Constituţie al RASSM, a adoptat Constituţia RASSM. În hotărârea
congresului se afirma: „Îndeplinind voinţa oamenilor muncii din întreaga Moldovă de a fi
create forme libere ale uniunii lor naţional-statale în componenţa RSS Ucrainene pe baza
unirii lor benevole şi prieteneşti şi, prin intermediul ei, pe baza unirii cu toţi oamenii
muncii din cadrul Uniunii RSS, conştient de comunitatea măreţilor sarcini istorice, care
în clipa aceasta plină de răspundere stau în faţa proletariatului, Congresul I al Sovietelor
de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moldova a hotărât: a aproba
următoarea Constituţie a RASS Moldoveneşti şi a o prezenta spre confirmare definitivă
celui mai apropiat congres general al Sovietelor din Ucraina de deputaţi ai muncitorilor,
ţăranilor şi ostaşilor roşii”817.
Constituţia RASSM, adoptată la acest congres, din punct de vedere juridic consfinţea
statalitatea sovietică naţională a „poporului moldovenesc”.
În „Manifestul către popoarele din Moldova” se declara: „În numele muncitorilor şi
ţăranilor revoluţionari din Moldova anunţăm: astăzi alesul nostru – Congresul I general
al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moldova încheie
opera de creare a Moldovei Sovietice Roşii, începută la sesia Comitetului Executiv Central
din Ucraina”818.
Conform Constituţiei RASSM, din aprilie 1925, puterea legislativă era exercitată de
către Congresul general al sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor din RASSM,
care era convocat o dată în an de Comitetul Executiv Central (CEC), iar cele extraordinare
– la propunerea Prezidiului CEC sau la cerinţa Sovietelor din localitățile în care trăia cel
puţin o treime din populaţia RASSM. În perioada dintre congrese, puterea legislativă era
exercitată de către CEC, compus din membri şi membri supleanţi şi Prezidiul său.
În cazul primei componenţe din aprilie 1925 au fost aleşi 65 membri şi 25 membri
supleanţi. În rândul acestora se regăseau şefii tuturor instituţiilor importante din RASSM,
conducerea de partid şi de stat de nivel republican şi nivel raional şi în mod formal repre-
zentanţi ai muncitorilor, ţăranilor şi militarilor. A funcţionat în RASSM din aprilie 1925
până în iunie 1938819, când s-a trecut la o altă formă de organizare instituţională. După
primul congres al Sovietelor, la prima şedinţă a CEC, din 23 aprilie 1925, a fost aleasă
componenţa Prezidiului CEC: Starîi – preşedinte, Bubnovski – secretar, membri – Badeev,
Ibidem.
813

Ibidem, p. 180.
814

Formarea RSSM, op. cit., doc. 96, p. 168.

815

Ibidem, doc. 97, p. 169.

816

A se vedea: A. A. Karlov, op. cit.; A. V. Repida, op. cit., p. 182; Formarea RSSM, op. cit., doc. 102, p. 179.
817

Istoria RSS Moldoveneşti, vol. II. Chişinău, 1970; A. V. Repida, op. cit., pp. 184-185.
818

A se vedea componenţa: Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 226-237.

819

160
Bogopolski, Buciuşcanu, Chior-Ianachi şi Bejan (ţăran din s. Pârliţa, r-nul Balta)820.
Din componenţa CEC din RASSM de legislatura întâia (1925) făceau parte: moldoveni
– 30 %, ruşi – 24, ucraineni – 23, alte naţionalităţi – 23 %821.
Puterea executivă era exercitată de Guvernul RASSM – Sfatul (Sovietul) Comisarilor
Norodului (SCN), ales de CEC al RASSM. Structura şi componenţa guvernului pe parcursul
existenţei republicii au înregistrat anumite modificări822. Primul guvern desemnat la 27
aprilie 1925, în baza cap. III, art. 23 al Constituţiei RASSM, era constituit din preşedinte şi
comisarii poporului în număr de 11, pe următoarele domenii: de Interne, Justiţie, Comerţ
Intern, Educaţie, Asigurare Socială, Finanţe, Agriculturii, Inspecţia Muncitorească – Ţără-
nească, Muncii ş. a. Comisariatele puteau fi comasate sau create altele în baza hotărârii
CEC al RASSM. Pe lângă guvern erau înfiinţate Direcţia Statistică şi Direcţia Politică, şefii
cărora aveau dreptul de vot consultativ. Comisarul pentru Justiţie şi Procurorul RASSM
erau aleşi de CEC al RASSM cu acordul Comisariatului Norodnic pentru Justiţie din URSS.
Patru Comisariate (Comerţul Intern, Muncii, IMŢ, Finanţe) şi Sovietul Economiei Poporu-
lui erau considerate părţi ale comisariatelor unionale de profil, însă în limitele respectă-
rii formale ale autonomiei RASSM823.
Congresul al IX-lea general al Sovietelor din Ucraina, care a avut loc în luna mai 1925,
a introdus în Constituţia RSS Ucrainene modificările respective în legătură cu formarea
RASSM. În raportul comisarului norodnic al justiţiei, N. A. Skrîpnik, se menţiona: „Noi ne
străduim să acordăm fiecărei naţionalităţi posibilităţi de dezvoltare amplă pe baza auto-
determinării fiecărei naţii. Când poporul moldovenesc şi-a manifestat dorinţa de a forma
o republică autonomă în unire cu RSS Ucraineană, noi am consimţit şi am creat RASSM.
Prin aceasta am afirmat o dată în plus că recunoaştem dreptul fiecărui popor la autode-
terminare, inclusiv la despărţire”824.
Formarea RASSM şi-a găsit reflectare în articolul 4 din Constituţia RSS Ucrainene:
„Tinzând să creeze o unitate liberă şi benevolă, prin urmare o unitate deplină şi trainică
a oamenilor muncii de toate naţionalităţile, ce populează RSS Ucraineană, şi recunos-
când în întregime dreptul tuturor naţiilor la autodeterminare, inclusiv la despărţire, RSS
Ucraineană, acceptând voinţa ferm exprimată a poporului moldovenesc de a-şi crea exis-
tenţa de stat în componenţa RSS Ucrainene, se uneşte cu el pe baza formării RASS Mol-
doveneşti, guvernate în baza unei Constituţii aparte, confirmate definitiv de Congresul
general al Sovietelor din Ucraina, după aprobarea ei de Congresul general al Sovietelor
din Moldova”.
Articolul 17 al Constituţiei RSS Ucrainene a legalizat reprezentanţa permanentă a
RASSM pe lângă guvernul RSS Ucrainene, reprezentanţă ce se bucură de vot consultativ
în toate organele centrale ale RSS Ucrainene”825.
Pe parcursul anilor 1925 – 1938 au fost convocate şapte Congrese ale Sovietelor din
RASSM (1925, 1926, 1927, 1929, 1931, 1933, 1938)826.
La 6 ianuarie 1938, Congresul VII Extraordinar al Sovietelor din RASSM a adoptat pro-
Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 41.
820

A. V. Repida, op. cit., p. 195.

821

A se vedea structura şi componenţa: Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 241-244.

822

Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 87-88; 241-242.

823

A. A. Karlov, op. cit., pp. 35-36.

824

A. V. Repida, op. cit., p. 186.

825

A se vedea: Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 169.

826

161
iectul noii Constituţii al RASSM, inspirat din Constituţia URSS din 1936 şi a RSSU din
ianuarie 1937.
Din 1938, conform noii Constituţii a RASSM, baza politică a republicii ca „stat socialist
al muncitorilor şi ţăranilor”, o constituiau sovietele oamenilor muncii, create şi consoli-
date „în rezultatul răsturnării puterii moşierilor și capitaliştilor”, „eliberării poporului
moldovenesc de sub jugul naţional al ţarismului şi burgheziei imperialiste ruse şi zdrobi-
rii contrarevoluţiei naţionaliste”827, iar organul legislativ suprem, conform capitolului V,
art. 54 din Constituţia RSSU, va deveni Sovietul Suprem al RASSM. Conform art. 55 acesta
se alegea de cetăţenii republicii pe termen de 4 ani, după normele de reprezentare, stabi-
lite prin Constituţia RASSM. În art. 56 se specifica faptul că Sovietul Suprem era organul
unic legiuitor al RASSM828.
Sovietul Comisarilor Norodului, în calitate de organ executiv, desemnat de Sovietul
Suprem al RASSM era constituit din preşedinte şi doi locţiitori ai acestuia, şeful Comi-
siei de Planificare de Stat, comisarii Industriei Alimentare, Agriculturii, Finanţelor, Co-
merţului Intern, Afacerilor Interne, Justiţiei, Protecţiei Sănătăţii, Educaţiei, Industriei
Locale, Gospodăriei Comunale, Asistenţei Sociale, şeful Direcţiei Transport, împuterni-
citul Comitetului pentru Aprovizionări şi şeful Direcţiei pentru probleme de Arhitec-
tură829. Comisariatele se subordonau atât Sovietului Comisarilor Norodnici din RASSM,
cât şi comisariatelor unionale de profil. Astfel, faţă de Constituţia din 1925, comisaria-
tele republicane nu mai aveau de jure un oarecare grad de autonomie.
În 1938 preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem a fost ales T. A. Constantinov, iar
preşedinte al CCP a fost desemnat G. E. Streşnîi. Din 5 iunie 1940, ca urmare a unor re-
manieri de cadre, preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem a fost ales F. G. Brovko,
preşedinte al CCP fiind desemnat T. A. Constantinov830. Ei vor deţine aceste funcţii și după
reanexarea Basarabiei la URSS şi formarea RSSM în 1940.
În realitate, elementul principal al sistemului politic bolşevic din RASSM îl constituia
Comitetul Moldovenesc Regional de partid, supervizat de organele superioare de partid
de la Moscova şi Harkov (Kiev). Prin intermediul lui, organele centrale ale PC (b) din toa-
tă Uniunea şi din Ucraina, realizau controlul asupra tuturor sferelor vieţii social-econo-
mice, politice şi culturale din autonomia moldovenească. Acestui comitet i se subordonau
toate instituţiile economice, administrative şi de stat din RASSM. Forul superior de partid
în cadrul căruia erau elaborate direcţiile principale ale vieţii sociale din RASSM era Con-
ferinţa regională de partid, iar în intervalul dintre ele-plenarele ordinare. Din 1924 până
în 1940 au fost convocate 13 conferinţe, în cadrul cărora au fost adoptate cele mai im-
portante hotărâri de ordin politic, economic şi cultural care vizau problemele republicii.
Conducătorii organelor legislative şi executive, ai instituţiilor centrale şi raionale,
erau, de regulă, şi membri ai biroului Comitetului regional831 sau ai birourilor comitetelor
raionale de partid şi făceau parte din nomenclatura superioară de partid.
Alegerile în sovietele de toate nivelele erau dirijate de organele respective de partid,
care desemnau şi candidaţii în deputaţi, iar votarea se efectua în lipsa alternativei. În
Konstituţia (Osnovnoi zakon) Moldavscoi Avtonomnoi Sovietskoi Soţialisticeskoi Respubliki. Tiraspol, 1938, pp. 3-4; A. T. Roman,
827

Uciastie trudiaşcihia Modavscoi ASSR, op. cit., pp. 123-124.

Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 170; A se vedea componenţa în: ibidem, pp. 238-240.
828

Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 88; 244.

829

A. T. Roman, op. cit., p. 132.

830

A se vedea componenţa: Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 215-221.

831

162
acest context, se cerea ca în perioada campaniilor preelectorale să se dea dovadă „de un
spirit activ excepţional şi atenţia maximală a întregii organizaţii de partid în ansamblu
şi a activului în deosebi” şi să se dea „dovadă de o atenţie deosebită la alcătuirea listelor
viitoarelor soviete săteşti”, ţinându-se cont „cu atenţie de schimbările care pot fi incluse
la adunările Comitetelor ţăranilor nevoiaşi de către muncitorii agricoli şi de alte părţi ale
populaţiei mijlocaşe”832. Cu altă ocazie în faţa organizaţiilor de partid se punea sarcina
„să urmărească cu stricteţe desfăşurarea viitoarelor alegeri în republică, înaintând în So-
vietele săteşti, în comitetele executive raionale şi pentru congresul republican al Soviete-
lor pe cei mai buni activişti de la sate”833.
În asemenea condiţii, în componenţa sovietelor, în calitate de deputaţi, predominau
membrii de partid şi comsomoliştii834. Concludentă în acest context, este componenţa
Sovietului Suprem al RASSM de prima legislatură, ales în iunie 1938, din 101 de deputaţi,
75 (74,26 %) erau comunişti, 10 comsomolişti (9,9 %) şi doar 16 (15,84 %) erau fără de
partid835.
Astfel, sovietele au reprezentat doar un decor al suveranităţii poporului. Partidul bol-
şevic a dirijat întreaga activitate a acestor organe, exercitând puterea reală în RASSM.
Este de remarcat faptul, că pentru a-şi asigura victoria în campaniile electorale pe
baza legislaţiei unionale, mai multe categorii de persoane, dintre cele mai active, pe cri-
terii de clasă au fost lipsite de dreptul de vot.
De exemplu, în anii 1925 – 1925, la alegerile în sovietele locale din RASSM au fost lip-
siţi de dreptul de vot opt categorii de persoane: întreprinzătorii pentru munca năimită
în favoare lor; proprietarii de prăvălii şi intermediarii; alte persoane care aveau venituri
şi surse de existenţă prin exploatarea muncii străine; slujitorii cultelor religioase; foştii
agenţi ai poliţiei; bolnavii psihic; condamnaţii; alţii. Este de reţinut, că primele categorii
constituiau 90 % din cei lipsiţi de dreptul de vot. În alegerile locale următoare, din anii
1926 – 1927, au fost lipsiţi de dreptul de vot şase categorii: exploatatorii din respectivul
moment; cei care au fost exploatatori; slujitorii cultelor religioase; contrarevoluţionarii;
condamnaţii; persoanele întreţinute. În total 10.766 de persoane. La alegerile din 1928 –
1929, de dreptul de vot au fost lipsite 11 categorii de persoane: persoanele care foloseau
şi au folosit munca nămită; persoanele care trăiau şi cele care s-au întreţinut din bani
şi alte surse care nu proveneau din munca lor; proprietarii de prăvălii şi intermediarii;
slujitorii şi foştii slujitori ai cultelor religioase; foştii poliţişti şi agenţi ai poliţiei; condam-
naţii; bolnavii psihic; membrii familiilor celor lipsiţi de dreptul de vot. Aceste categorii
cuprindeau 13.113 de persoane836.
Pe măsura lichidării aşa-zişilor exploatatori, restricţiile pe criterii de clasă vor fi anulate.
Formal, RASSM era reprezentată în Sovietul Suprem al RSS Ucrainene (ales în iunie
1938) prin intermediul a 6 deputaţi, iar în cele două camere ale Sovietului Suprem al
URSS (ales în decembrie 1937) prin 13 deputaţi837, conform altor informaţii prin 14 (2 în
Sovietul Uniunii şi 12 în Sovietul Naţionalităţilor)838.

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 93, pp. 162-163.

832

Ibidem, doc. 90, p. 157.

833

A se vedea: A. T. Roman, Uciastie trudiaşcihia Modavscoi ASSR, op. cit.,pp. 59, 129.
834

A se vedea: ibidem., p. 127.

835

Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 67.

836

Pervaia sessia Verhovnogo Soveta Modavscoi ASSR. Tiraspol, 1938, p. 150; A se vedea: A. T. Roman, op. cit., pp. 126, 122.
837

Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 237-238.

838

163
 Numărul reprezentanţilor „etniei titulare” în structurile superioare de partid şi so-
vietice era redus şi nu corespundea componenţei naţionale a republicii. În anii 1925
– 1926, printre cei 29 membri ai Comitetului Moldovenesc Regional de partid se nu-
mărau 12 ruşi, 9 ucraineni, 4 evrei, 2 alte naţionalităţi şi doar 2 moldoveni. Totuşi, 15
dintre ei erau cunoscători ai „limbii moldoveneşti”. Componenţa naţională a celor 9
membri supleanţi era următoarea: 3 ruşi, 3 ucraineni, 2 evrei, un moldovean. Din 12 se-
cretari ai comitetelor raionale de partid 5 erau ruşi, 3 ucraineni, 4 moldoveni, inclusiv
cunoscători ai „limbii moldoveneşti” – 6839.
Această situaţie va fi caracteristică pe tot parcursul anilor’30. Pe toată durata exis-
tenţei RASSM în calitate de primi secretari ai Comitetului Moldovenesc Regional de
partid n-a fost promovat nici un reprezentant al populaţiei băştinaşe. Printre cei numiţi
şi trimişi în această funcţie de către CC al PC (b) din Ucraina au fost I. Badeev, H. B. Bo-
gopolski, V. Holostenko, I. Ilin, I. Sirko, Z. Siderski, V. Todres, V. Borisov etc.840. Nebăşti-
naş a fost şi ultimul prim-secretar al CMR de partid, P. G. Borodin, ales în martie 1940,
după Conferinţa a XIII-a regională de partid841.
Este de remarcat faptul că decizia cu privire la desemnarea sau revocarea acestor
înalți demnitari de partid din republica autonomă aparținea organelor ierarhic supe-
rioare de la Harkov (Kiev) sau Moscova. Motivele pentru astfel de situații erau dintre
cele mai diferite. Spre exemplu, din cauza divergențelor existente între I. Badeev, se-
cretarul CMR de partid și Gr. Starîi, președintele SCN din RASSM, care s-au manifestat
chiar din momentul formării republicii în problema construcției național-culturale842,
iar ulterior și referitoare la perspectivele dezvoltării social-economice a republicii843,
în decembrie 1928, după Conferința a V-a a organizației regionale de partid, la decizia
autorităților de la Harkov, Starîi și Badeev vor fi rechemați din RASSM. Secretar al CMR
de partid a fost desemnat H. B. Bogopolskii, care până atunci ocupase funcția de pre-
ședinte al Sovietului uniunilor profesionale din RASSM, iar în calitate de președinte al
SCN – S. V. Dimitriu, care fusese trimis în același an în republică în calitate de locțiitor
al președintelui SCN844.
În anii 1930 – 1933, drept capete de acuzare și motive pentru demitere au servit
eșecurile în campaniile de colectare a cerealelor, procesul de colectivizare, liderii de
partid din republica autonomă fiind învinuiți de devieri „de stânga” (încălcarea prin-
cipiului benevol) sau devieri „de dreapta” în promovarea cursului partidului (lipsa in-
transigenței în lupta cu chiaburii sau chiar indulgența față de ei).
Astfel, în februarie 1930, numai la un an de la numirea în funcție, a fost demis se-
cretarul CRM de partid H. B. Bogopolskii. Comisia trimisă de la Harkov constatase că
organele locale n-au întreprins măsurile necesare pentru desfășurarea colectivizării
compacte, au recurs la forțarea artificială a acestui proces, aplicând măsuri represive,
care, în ultima instanță, au condus la ieșirea în masă a țăranilor din colhozuri. De ase-
menea, conducerea republicii era învinuită că nu au fost îndeplinite planurile în dome-
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 97, p. 304.
839

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 273.

840

I. Moiseev, Aspecte ale vieţii politice şi culturale din RASSM. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, pp. 67-68.
841

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 32, p. 148; doc. 33, pp. 149-152; doc. 34, pp. 152-154; doc. 36, p. 156; doc. 145,
842

p. 419.
A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 157, pp. 467-472.
843

C. Stratievschi, Promîşlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 48.

844

164
niul industriei. În aprilie 1930, în calitate de secretar al CMR de partid este trimis de la
Harkov, I. M. Ilin845, confirmat formal în această funcție de plenara ordinară a CMR de
partid, care, de asemenea, nu va îndreptăți speranțele organelor ierarhic superioare în
soluţionarea problemelor identificate (realizarea planului de colectări, a procesului de
colectivizare, depăşirea foametei) și a fost schimbat, la scurt timp, în octombrie 1931,
cu I. S. Placinda.
În februarie 1932, după discutarea situației din RASSM în cadrul ședinței Biroului
Politic al CC al PC (b) din Ucraina, a fost eliberat din funcție și S. V. Dimitriu, președinte-
le SCN al RASSM. La începutul lunii aprilie același an, în funcția respectivă a fost readus
Gr. Starîi, iar în iulie, în locul lui I. S. Placinda a fost numit în calitate de secretar al CMR
de partid I. N. Sirko846.
Situația din republică cu privire la foamete, însă nu se va schimba în curând. Drept
rezultat, în iunie 1933, Sirko va fi înlocuit cu O. G. Bulat, de naționalitate armean, un
protejat de-a liderului de la Kremlin A. Mikoian847. În următorii patru ani, 1934 – 1938,
vor fi desemnați în calitate de primi secretar ai CMR de partid Siderski, Todres, Borisov,
care de asemenea, vor fi destituiţi şi vor cădea victime ale represiunilor sub diferite
motive.
La momentul convocării Conferinţei a I-a a organizaţiei de partid din toată Moldova
(decembrie 1924) în RASS Moldovenească se numărau 16 celule de partid ale între-
prinderilor industriale şi de transport şi 30 celule de partid săteşti, care întruneau 682
de comunişti – 413 membri şi 269 candidaţi. În primele patru luni ale anului 1925 în
partid au fost primite 302 persoane, iar la 1 octombrie acelaşi an în republică se numă-
rau deja 75 celule de partid care reuneau 1299 de comunişti848.
Sub aspect naţional, conform informaţiilor de la sfârşitul lunii decembrie 1924, în
organizaţia republicană de partid se numărau doar 43 moldoveni şi 63 vorbitori de
„limbă moldovenească’’849. În anii 1929 – 1931 în partid s-au înscris 4133 de persoa-
ne, iar în aprilie 1932 organizaţia regională de partid număra în rândurile sale 5323
membri. Aceasta se completa, în principal, din contul muncitorilor şi ţăranilor săraci
și nevoiași. Numai în 1931, organizaţia republicană de partid a admis în rândurile sale
1029 de persoane, dintre care muncitori – 57 %, ţărani – 42 %, slujbaşi – 1 %850. La sate
în 1933 activau 2365 comunişti851.
Au urmat perioadele de curăţire a rândurilor partidului, care erau însoţite de stopa-
rea temporară a recrutării de noi membri852.
În a doua jumătate a anului 1934 în RASSM a decurs campania ordinară de „curăţi-
re” a rândurilor partidului. După care, la 27 februarie 1935, CMR de partid i-a fost adre-
sată o scrisoare „strict secretă” în care se comunica: „Pentru a nu permite pătrunderea
repetată...a duşmanilor partidului pe frontul cultural, CC al PC (b) U alcătuieşte lista
persoanelor care nu pot fi admise în activitatea pe frontul cultural fără consimţământul
A se vedea: ibidem., pp. 51-52.
845

A se vedea: ibidem, p. 61.

846

A se vedea: ibidem, p. 99.

847

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 56.

848

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 65, p. 208.

849

Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii, op. cit., pp. 150-151, 142.
850

C V. Stratievschi, Soţialisticescaia rekonstrukţia, op. cit., p. 275.

851

A se vedea: Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 60.

852

165
CC al PC (b) U în fiecare caz particular. Pentru alcătuirea acestei liste este necesar ca în
termen de cinci zile CMR de partid să alcătuiască lista tuturor celor excluşi din rându-
rile partidului şi organizaţiei comsomoliste, precum şi a celor fără de partid, destituiţi
de organele de partid...din frontul cultural”853.
Către 1 ianuarie 1936 în RASSM au rămas înregistraţi 2177 comunişti şi 1248 can-
didaţi în membri de partid, din 2893 membri şi 2875 candidaţi în membri existenţi
conform informaţiilor de la 1 ianuarie 1933. De la 1 ianuarie 1934 până la 10 aprilie
1937 din rândurile partidului au fost excluse 2153 de persoane854.
În perioada Marii Terori, ca urmare a denunţurilor, calomniilor, învinuirilor politice
o bună parte din membrii de partid devin victime ale represiunilor staliniste. În conse-
cinţă, rândurile organizaţiei de partid din RASSM s-a redus considerabil, de la 5715 în
1933, la 3097 în 1938855.
A urmat o campanie de recrutare a noilor membri de partid. Numai în 8 luni ale
anului 1939 (1 aprilie – 1 decembrie) în organizaţia regională de partid au fost primiţi
2371 de persoane856.
Sub aspectul componenței sociale, organizaţia regională de partid în ianuarie 1925
era constituită din 57,77 % muncitori, 31,96 % ţărani, 10,27 % reprezentanţii altor ca-
tegorii sociale. Din punct de vedere al componenţei naţionale, moldovenii constituiau
6,3 %, ucrainenii – 31,67 %, ruşii – 41,64 %, evreii – 15,70, 1,91 % reprezentanţii altor
naţionalităţi857.
Această situaţie a fost caracteristică şi pentru anii următori. Astfel, la data creării
RASSM în organizația de partid a republicii erau doar 9 moldoveni, la 1 decembrie
1925-56, la 1 august 1926-190, iar la 1 iulie 1927 – 270 moldoveni. În organizaţia com-
somolistă din RASSM la 1 ianuarie 1926 erau 114 moldoveni, la 1 iulie 1926 – 663 şi la
1 octombrie 1927 – 847 tineri moldoveni858.
În 1925, printre cei 11 secretari ai comitetelor raionale de partid figurau 7 ruşi, 2
ucraineni şi 2 moldoveni. Din totalul de 59 de funcţionari ai nomenclaturii CMR de
partid, se numărau 19 ruşi, 18 ucraineni, 16 evrei şi doar 6 moldoveni. Şi în structu-
ra comisariatelor numărul moldovenilor era inferior celorlalte etnii. Astfel, în 1926,
din cei 377 funcţionari ai comisariatelor, ucrainenii alcătuiau 40,7 % (154 persoane),
evreii – 32,3 % (122 persoane), ruşii – 13,3 % (59 persoane), moldovenii – 4,7 % (18
persoane)859.
Organele de partid din republică nu încetau, însă, să raporteze despre „succesele”
moldovenizării şi promovarea cadrelor moldoveneşti în structurile de partid şi de stat.
Într-un Memoriu al CMR de partid, adresat BP al CC al PC (b) U, la 15 iunie 1927, se
anunţa că, din 99 membri ai CEC de legislatura a 3-a 26 sunt moldoveni. Comisari ai
poporului – 9 moldoveni şi cunoscători ai limbii moldoveneşti din 11, din 249 lucrători

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 2832, f. 65.

853

E. V. Floca, V te tridţatîie godî (o kommunistah respublicanscoi partorganizaţii – jertvah stalinskih represii). În: „Kommunist Molda-
854

vii”, 1990, nr. 3, p. 89.

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei, (II), op. cit., p. 76.
855

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 61.

856

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 13, f. 49; A. Grecul, Rasţvet, op. cit., p. 57.
857

IV-a Oblastnaia Conferenţia Moldavscoi Organizaţii KP (b) U (10 – 16 noiabrea 1927 goda). Stenograficeskii otcet. Balta, 1928, pp.
858

308-309; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 3; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 135, p. 399.
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 56-57.
859

166
în Comitetele Executive Raionale – 97 sunt moldoveni, preşedinţi ai Comitetelor Execu-
tive Raionale – 9 moldoveni din 11. Componenţa sovietelor săteşti: din 5213 membri ai
sovietelor săteşti – 1088 sunt moldoveni (aproximativ 22 %), preşedinţi ai sovietelor
săteşti – 99 moldoveni din 213860.
În anii următori această situaţie n-a suportat schimbări esenţiale. De exemplu, în
1936, din 64 lucrători ai aparatului Comisariatul Poporului pentru finanţe, erau doar
5 moldoveni şi 7 persoane care posedau la nivelul comunicării „limba moldovenească”,
în aparatul Comisariatului Poporului pentru agricultură, din 86 lucrători erau numai 7
moldoveni861. Chiar şi în aparatul Comisariatului Poporului pentru învăţământul public,
din 39 lucrători erau 13 moldoveni şi alţi 16 cunoscători ai „limbii moldoveneşti”862.
O situaţie similară era şi în rândurile deputaţilor din sovietele de diferite nivele863.
Excepţie au făcut doar structurile de nivelul local sau raional, unde moldovenii, în
condiţiile politicii de „moldovenizare” şi „indigenizare”, au ajuns să deţină funcţii de
răspundere în organele de partid şi sovietice. În urma represiunilor numărul moldo-
venilor în structurile de partid şi de stat s-a redus considerabil.
Grupul restrâns de moldoveni încăpuţi în această elită bolşevică erau înstrăinaţi de
neam şi rusificaţi în spirit, încât nici ei nu alcătuiau un element suficient pe care să se
bizui această autonomie sovietică cu pretenţie de a se considera moldovenească.
Parte componentă a sistemului politic din RASSM, care serveau drept „curea de
transmisie” dintre partid şi popor, caracteristică regimului bolşevic, în ansamblu, a fost
comsomolul (ULCT din RASSM, constituit în ianuarie 1925, secretar – P. I. Chior-Ia-
nachi)864, sindicatele (constituite în februarie 1925, preşedinte – H. B. Bogopolskii)865,
Comitetele ţăranilor nevoiaşi, sfaturile femeilor, alte organizaţii obşteşti. Create şi diri-
jate de partid chiar din primele luni de existenţă a republicii, treptat în rândurile lor au
fost înregimentaţi zeci de mii de membri din diferite categorii sociale şi profesionale.
Prin intermediul acestora, tineretul, oamenii muncii, erau mobilizaţi la realizarea sar-
cinilor economice şi politice trasate de forurile diriguitoare ale partidului (colectiviza-
re, industrializare, revoluţia culturală, educarea comunistă a maselor), contribuind din
plin la implantarea „noii societăţi”.
La 10 ani de la crearea RASSM, în organizaţia comsomolistă republicană, care şi-a
trasat drept scop „ajutorul partidului la realizarea şi efectuarea practică în viaţă a po-
liticii naţionale şi, în legătură cu aceasta, ridicarea spiritului activ general al organiza-
ţiei”866, erau înregistraţi 11.026 de tineri aşa – numiţi proletari şi colhoznici. Din nu-
mărul lor total moldovenii constituiau 30 %. În perioada 1924 – 1934, circa 2000 din
persoanele care au fost membri în comsomol au ajuns membri de partid867.
În 1931, sindicatele din republică numărau 24.000 membri, dintre care moldoveni
– 2562 sau 11,1 %868.

860
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 146, pp. 423-424.
861
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 125, p. 260; doc. 126, p. 261.
862
Ibidem, doc. 128, p. 264.
863
: A se vedea: A. T. Roman, Uciastie trudiaşcihia Modavscoi ASSR, op. cit., pp. 40, 42, 52.
864
A se vedea: Komsomol Moldavii v dokumentah i materialah (1918 – 1941 gg.). Kişinev, Cartea Moldovenească, 1971, pp. 55-58.
865
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 95, pp. 167-168.
866
Ibidem, p. 55.
867
G. I. Bulat, 10 ani ai RASSM, op. cit., p. 10; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 53.
868
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 41, p. 117.

167
 Organizație Comsomolistă. Tiraspol, 1923. Sursă: Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei.
Fond foto. RASSM. Cota arhivistică: н/3090

În baza prevederilor Constituţiei RASSM, din aprilie 1925, organele de stat din
această republică aveau dreptul de a stabili structura administrativ-teritorială (art.
39), stema şi drapelul autonomiei moldoveneşti (art. 48), care trebuiau să fie aprobate
de organele de conducere ale Ucrainei869. Teritoriul RASSM nu putea fi înstrăinat fără
voinţa poporului acestei entităţi. Treptat, însă, aceste drepturi vor fi limitate sau, chiar
anulate.
Constituţia RSS Ucrainene din 1937, stabilea că nu numai frontierele RASSM, ci şi
diviziunea teritorial-administrativă raională a acesteia, ţineau de competenţa exclusivă
a organelor supreme de stat ucrainene870.
Astfel, Constituţia RASSM din ianuarie 1938, nu mai includea aceste drepturi, ele
trecând în competenţa exclusivă a organelor legislative ale RSS Ucrainene. Conform art.
111 „Stema de stat a RASSM este stema de stat a RSSU”, iar art. 112 stipula „Drapelul de
stat al RASSM este drapelul de stat al RSSU”871.
Către 1940, RASSM era în realitate o simplă regiune a Ucrainei cu o autonomie li-
mitată, formală. Se pregătea astfel anexarea Basarabiei şi dezmembrarea ei teritorială.
Acest fapt va fi demonstrat în procesul de creare a RSSM, în august 1940, desfăşurat
fără participarea populaţiei şi prin dezmembrarea teritorială nu numai a Basarabiei
dar şi a RASSM.

I. Şişcanu, Formarea, op. cit., pp. 62, 63.

869

Ibidem, p. 63.
870

Ibidem, pp. 64-65.

871

168
 Simbolurile de stat ale RASSM
Odată cu formarea republicii autonome în stânga Nistrului a fost abordată şi proble-
ma simbolurilor ei. La 22 decembrie 1924, Biroul CMR de partid a examinat chestiunea
„Cu privire la Constituţia RASSM”. Comisia creată în acest scop, condusă de V. I. Frolov,
reprezentantul Comisariatului Poporului pentru Justiţie al RSS Ucrainene, a elaborat
proiectul Constituţiei, inclusiv proiectele stemei şi steagului RASSM872. Chestiunea a
fost discutată în cadrul acestui organ şi la 20 februarie 1925873. În proiectul Constitu-
ţiei, discutat la I Congres al Sovietelor deputaţilor muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor
roşii din toată Moldova (aprilie 1925) era fixat un articol special, nr 42, „Cu privire la
stema şi steagul RASSM”874.
Constituţia RASSM, aprobată la Congres şi confirmată apoi de Congresul Sovietelor
din toată Ucraina pe 10 mai 1925, în capitolul VII, articolul 48 proclama: „RASS Moldo-
venească are stema şi steagul său de stat, stabilite de CEC Moldovenesc şi confirmate
de CEC din toată Ucraina”. Este de remarcat că la acel moment, descrierea şi imaginea
lor încă nu fusese elaborate şi aprobate. Pe 4 septembrie 1925, în şedinţa Prezidiului
CEC al RASSM a fost adoptată hotărârea cu privirea la organizarea concursului pentru
elaborarea stemei şi steagului şi creată o comisie în acest scop875.
Deja pe 21 septembrie, în şedinţa Prezidiului Mic al CEC al RASSM, după examinarea
chestiunii cu privire la proiectul stemei de stat şi a drapelului RASSM s-a hotărât de a
introduce o serie de amendamente care vizau conţinuturile şi amplasarea elementelor
constituante: a) în proiectul stemei – inscripţiile „RSS Ucraineană” în limba rusă şi „Pro-
letari din toate ţările, uniţi-vă !” în limbile „moldovenească”, ucraineană şi rusă; precum
şi elementele – snopii cu spice, steaua, panglica, ştiuletele de porumb, frunzele şi viţa
de vie. Harta RASSM, reprodusă pe stemă, includea teritoriile din stânga şi dreapta Nis-
trului, fără a fi specificată Basarabia. Partea de pe malul stâng urma să fie colorată în
culoare roşie, iar malul drept în culoare neagră, trasându-se pe această parte diagonale
de culoarea părţii stângi. Literele de-a lungul teritoriului să fie plasate astfel, încât pe
malul drept să se afle RAS, iar pe malul stâng SM; b) proiectul drapelului includea ur-
mătoarele elemente: secera şi ciocanul, ştiuletele, spicul şi inscripţia „RASSM”876.
În şedinţa CEC din 19 octombrie 1925 aceste proiecte au fost adoptate. Urma ca
proiectele propuse să fie aprobate de forurile ucrainene. Acest proces, însă, s-a tergi-
versat. Cele mai controversate discuţii a suscitat plasarea în stemă a hărţii RASSM, care
cuprindea şi teritoriul Basarabiei877.
Din anumite motive, în şedinţa Biroului CMR de partid, din 23 februarie 1926, s-a
hotărât de a scoate din stemă, în genere, harta RASSM şi în locul ei se fie amplasat sim-
bolul secerii şi ciocanului878. Ulterior, totuşi, în şedinţa aceluiaşi organ de partid, din 2
noiembrie 1926, s-a discutat din nou chestiunea despre stema şi drapelul RASSM, fiind
872
S. Andrieş-Tabac, op. cit., p. 249.
873
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 81, p. 245.
874
A. Moraru, I. Şişcanu, Tricolor – simvol Moldavscogo gosudarstva. În: Simvol gosudarstvennosti. Alc. M. Adauge. Kişinev, Cartea
Moldovenească, 1990, pp. 57-58.
875
S. Andrieş-Tabac, op. cit., p. 250.
876
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 101, pp. 313-314.
877
S. Andrieş-Tabac, op. cit., p. 251.
878
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 121, p. 367.

169
adoptată următoarea hotărâre: „Având în vedere că, potrivit hotărârii CEC din toată
Ucraina, graniţa RASSM trece pe râul Prut, să se pună în faţa CC problema păstrării hăr-
ţii Basarabiei pe stema RASSM”879.
Preocupaţi de tărăgănarea soluţionării chestiunii cu privire la stemă şi drapel, mem-
brii Biroului CMR de partid, prin intermediul unei scrisori redactată de Raevici, secre-
tarul acestui comitet, informa, la 11 iulie 1927, secretariatul CC al PC (b) din Ucraina:
„Noi existăm deja de 3 ani, dar stemă şi drapel nu avem. Cauza tărăgănării acestei ches-
tiuni este să lăsam sau nu harta Basarabiei pe stema Moldovei. Noi insistăm categoric
asupra păstrării pe stemă a hărţii Basarabiei şi aceasta este de înţeles,...indiscutabil,
din punct de vedere politic, este just şi oportun. Basarabia este partea ocupată a Repu-
blicii noastre”880.
Această poziţie va fi reconfirmată în scrisoarea, din 21 iulie 1927, a Reprezentan-
tului permanent al RASSM pe lângă guvernul RSSU, Malcikov, către secretarul CEC din
toată Ucraina, A, Buţenko prin care raporta că proiectul stemei şi drapelului RASSM,
prezentat de către CEC al RASSM spre aprobare Prezidiului CEC din toată Ucraina, po-
trivit art. 48 al Constituţiei RASSM reprezintă stema de stat a Republicii, după tipul ele-
mentelor republicilor unionale şi autonome, însă „Vinieta conţine harta RASSM reunită
cu Basarabia...Ideea stemei – RASSM reunită cu Basarabia – este conformă acelor mo-
mente politice, din care Partidul Comunist şi Puterea Sovietică au reieşit la formarea
Republicii Moldoveneşti”, şi, „această idee acum reflectă cel mai bine atitudinea noastră
faţă de Basarabia”, care se reduce la aceea, că „RASSM în hotarele actuale este de necon-
ceput. Ea poate şi trebuie să fie unită cu Basarabia”881.
Proiectele stemei şi drapelului RASSM au fost discutate la şedinţa, din 22 iulie 1927,
a Biroului CC al PC (b) din Ucraina, şi cu posibilele amendamente urmau a fi trimise
CEC din toată Ucraina spre aprobare882. Însă propunerile conducerii republicii auto-
nome nu au fost susţinute, bolşevicii ucraineni insistând pe neacceptarea în stemă a
hărţii RASSM cu Basarabia. După cum afirmă unii istorici, deşi liderii RASSM au ridicat
problema simbolurilor şi în continuare, ea nu a fost deloc soluţionată883.
Se pare că, astfel, conducerea ucraineană nu dorea ca în eventualitatea reanexării
Basarabiei şi a formării, în primul rând, pe baza ei a unei republicii unionale, în compo-
nenţa acesteia să fie incluse şi teritoriile din stânga Nistrului.
După adoptarea noii Constituţii a RSSU, la 31 ianuarie 1937, imaginile ajustate ale
stemei şi drapelului acestei republici, au stat la baza noilor simboluri ale RASSM. Noua
Constituţie a RASSM, adoptată la 6 ianuarie 1938, conţinea un capitol special (al X-lea)
„Gherbul, flagul, capitala” („Stema, drapelul, capitala” – n. n.). Conform art. 111 „Ste-
ma de stat a RASSM este stema de stat a RSSU”, iar art. 112 stipula „Drapelul de stat al
RASSM este drapelul de stat al RSSU”. Singura deosebire consta în faptul că atât primul
simbol, cât şi cel de-al doilea conţineau suplimentar, jos la inscripţia „RSSU”, şi inscrip-
ţia „RASSM” în limbile ucraineană şi „moldovenească”884.
Ibidem, doc. 142, p. 416.
879

Ibidem, doc. 147, p. 429.

880

S. Andrieş-Tabac, op. cit., pp. 251-252.

881

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 149, p. 432.

882

A se vedea: O. S. Galuşcenco, O pervoi Konstituţii moldavscogo naroda. În: Vehi moldavscoi gosudarstvennosti. Sbornik tekstov Kon-
883

stituţii, coord. V. Ţaranov. Chişinev, 2000, p. 57 ş. a.

A se vedea: S. Andrieş-Tabac, op. cit., pp. 254-255; I. Şişcanu, op. cit., pp. 64-65.
884

170
 Astfel, prin formarea RASSM, regimul
stalinist a încercat să creeze o „națiune
moldovenească”, cu toate atributele in-
dispensabile, cu un teritoriu strict deli-
mitat, cu propriul ei aparat de stat și cu
elite conducătoare, o „limbă moldove-
nească” distinctă, o cultură etnolingvisti-
că fără naționalism politic, ca unică ma-
nifestare a naționalismului „sănătos” ce
se încadra în logica „primordialismului”
moldovenesc de tip sovietic, simbolurile
inventate ale unui stat suveran, cu drapel
și stemă, deși fără suveranitate reală sau
drept de expresie politică”885.

Stema Republicii Autonome Sovietice Socialiste

Moldovenești (1924–1940) în componența
Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Circa
1927–1929. Sursă: Arhiva Centrală a Academiei
de Științe a Moldovei. Fond foto. RASSM. Cota
arhivistică: 13271

885
A se vedea: O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 374-375.

171
 CAPITOLUL II.
RASSM – laborator de experimentare a tehnologiilor
privind tezele sovieto-cominterniste
ale moldovenismului
1. „Moldovenismul” sovietic si politica etnoculturală
Politica naţională bolşevică din primii ani, în timpul căreia noul regim, a încercat să
oprească şi să vindece efectele pe termen lung ale politicii ţariste de rusificare a popu-
laţiei ne ruse din imperiu, căutând să le asigure un anumit grad de autonomie cultu-
rală, cu acceptarea şi promovarea lor în sistemul federal al puterii, dar prin păstrarea
puterii monolitice a partidului comunist. Era şi un efort de contracarare a şovinismului
rusesc prin asigurarea unui loc bine definit al culturilor şi limbilor ne ruse în nou for-
mata uniune. În sus-numitele unităţi administrative, limbile locale urmau a fi introduse
în administraţia de stat, în justiţie, în învăţământ şi în mass-media.
Guvernul central va promova ideea unor culturi locale „socialiste în conţinut şi naţi-
onale prin formă”. Din acest motiv, culturile naţionale trebuiau să fie remodelate pentru
a se conforma proiectelor partidului comunist de creare a societăţii sovietice ca un tot,
în condiţiile în care naţionalităţile urmau să participe în mod activ la acest proces, con-
ducerea acestora urmând să fie asigurată de lideri locali în limbile naţionale. Astfel, pro-
blema naţionalităţilor se împletea organic cu problema participării culturale şi politice a
intelectualităţii ne ruse la viaţa republicilor naţionale. Sistemul federal oferea un statut
superior naţionalităţilor titulare ale republicilor unionale şi un statut inferior naţionali-
tăţilor titulare ale republicilor, regiunilor şi districtelor autonome.
Deja la congresul al X-lea al partidului (1921), în noile condiții istorice, urmând strate-
gia de lungă durată în „problema națională”, bolșevicii, teoretic refractari ideii de a acorda
factorului etnonațional o pondere însemnată, au înțeles că acest lucru constituia una din
cele mai importante surse de legitimitate, mai ales din perspectiva faptului că Imperiul
țarist neglijase consecvent drepturile culturale și politice ale minorităților886.
Politica sovietică a naționalităților a fost definitiv formulată la Congresul al XII-lea al
PC (b) din toată Uniunea din aprilie 1923 și la Conferința privind „Politica Naționalități-
lor” din iunie 1923. Rezoluțiile celor două organe de conducere ale partidului, împreună
cu luările de cuvânt ale lui Stalin în susținerea lor au devenit directive bolșevice standard
pentru politica naționalităților și au fost valabile de-a lungul perioadei staliniste, dar și
mai târziu. Conform acestor prevederi, statul sovietic urma să susțină la maximum acele
„forme” ale națiunii care nu contraveneau statului unitar central.
Aceasta însemna suportul pentru următoarele forme naționale: 1. Teritoriile naționa-
le; 2. Limbile naționale și elitele, numite curând politici de indigenizare („korenizația”),
în conformitate cu care în fiecare teritoriu național, limba naționalității titulare devenea
limbă oficială, iar crearea și promovarea elitelor naționale în funcțiile de conducere ale
partidului, guvernului, economiei, culturii și educației devenea o axiomă; 3. Cultura nați-
onală, care presupunea promovarea sistematică a identității naționale și a simbolurilor
identității naționale: folclorul, muzeele, opera, teatrul, scriitorii autohtoni, portul, bucă-

A se vedea: I. Cașu, Etnicitate și politică în Moldova Sovietică, op. cit., pp. 58-59.
886

172
tăria etc.887, adică crearea unei culturi națională prin formă și socialistă prin conținut; 4.
Federalismul, având la bază Tratatul cu privire la formarea URSS, semnat la 30 decembrie
1922, care consfințea o nouă denumire a imperiului – „stat unional”, iar fostele teritorii
naționale deveneau „republici unionale”. Potrivit lui Gh. Cojocaru, liderii sovietici au in-
ventat un nou tip de „contract social” pentru a valida legitimitatea istorică a regimului
bolșevic888.
În ansamblu, aşa cum se remarcă, imediat după instaurarea puterii sovietice, bolşe-
vicii s-au străduit să convingă naţionalităţile ne-ruse că ei erau campionii eliberării po-
poarelor şi că au o atitudine total diferită faţă de „problema naţională” în comparaţie cu
fostul regim, mai ales că Imperiul Rus avuseră faima de „închisoare a popoarelor”, după
expresia consacrată de Lenin889.
În acelaşi timp, specificul politicii naţionale din URSS consta în diseminarea unei logici
de imperiu, în care urmau să fie unificate un şir de popoare, dar care în esenţă nu formau
o naţiune monolită. Acest caracter imperial al modelului de stat-naţional era recunoscut
indirect de însuşi Stalin, care percepea Uniunea drept un „conglomerat de naţiuni sovie-
tice”. După aceeaşi logică a fost decretată şi înfiinţarea, în 1924, a unui şir de republici
autonome, cărora urma să li se atribuie câte un popor titular890.
Astfel, scopul central al politicii naționale sovietice era să mențină integritatea terito-
rială a URSS, să asigure stabilitatea internă și să întărească procesul integrării naționale
a părților constitutive. Politica sovietică a naționalităților a fost însă extrem de inconsec-
ventă, tinzând spre „indigenizare” și „înflorire” a naționalităților, dar promovând dezide-
ratele ideologice ale „ștergerii”, „apropierii” și „fuziunii” acestora891.
De asemenea, după cum se remarcă, în cazul teritoriilor naţionale aflate la periferiile
hotarelor sovietice, „conţinutul politicii culturale a constat în anumite momente în insis-
tenţa asupra diferenţelor dintre populaţia locală şi populaţiile înrudite aflate de cealaltă
parte a graniţei internaţionale şi în alte momente a încercat să submineze legăturile ele-
mentare de limbă şi cultură dintre cele două. Ţelul era însă în mare parte acelaşi: efortul
de a folosi politica naţională şi de construire a naţiunii ca instrumente ale politicii exter-
ne, contracarând astfel, pretenţiile naţionaliştilor burghezi din statele vecine cu propriile
lor mijloace”892.
Totuși, în pofida politicii de „egalitarism cultural” din anii 1920 – 1930, autoritățile
bolșevice au promovat în RASSM, comparativ cu alte republici sovietice, o politică et-
noculturală distinctă, determinată, în primul rând, de obiectivele politicii expansioniste
de extindere a revoluției proletare și de sovietizare a teritoriilor de peste Nistru, pentru
a asigura o bază politico-culturală de implantare a așa-zisei națiuni „sovietice moldove-
nești” din RASSM în Basarabia893.
Puterea de emancipare a revoluţiei bolşevice urma să le ofere un viitor mai luminos
moldovenilor şi trebuia folosită pentru a crea o cultură independentă, sovietică şi auten-
O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 178
887

Ibidem, p. 179.
888

I. Caşu, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944 – 1989). Chişinău, Cartdidact, 2000, p. 40.
889

L. Prisac, Sub ocrotirea „fratelui mai mare” sau despre „naţionalităţile conlocuitoare” în R(A)SSM. În: Panorama comuismului, op.
890

cit., p. 419.
O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 180.
891

Ch. King, Moldovenii, op. cit., pp. 53-53.

892

E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 636.

893

173
tic moldovenească pentru a-i ridica pe moldoveni, consideraţi unul din cele mai înapoiate
popoare ale fostului imperiu, la nivelul deja obţinut de alte popoare ale Uniunii Sovietice.
În cazul RASSM, sarcina principală a construcţiei de stat era să demonstreze, chiar
şi formal, dezvoltarea naţional-culturală a naţiunii titulare. Din start, regimul sovietic
a încercat să reprezinte republica drept naţională după numărul şi reprezentativitatea
naţiunii titulare.
Aceasta presupunea creşterea numărului persoanelor de etnie moldovenească în in-
stituţiile de partid şi de stat, introducerea „limbii moldoveneşti” în toate sferele vieţii
sociale, deschiderea de şcoli şi promovarea limbii autohtonilor în educaţie, editarea şi
răspândirea tipăriturilor în limba naţională, acordarea unei atenţii speciale rolului feme-
ilor în republică, mai ales a celor analfabete, răspândirea ideilor revoluţionare şi antre-
narea activă a populaţiei la construirea socialismului prin programe de educaţie politică
în limba băştinaşilor.
În același timp, politica etnolingvistică promovată de regim excludea din start națio-
nalismul politic și admitea doar naționalismul „sănătos” în variantă sovietică de sorginte
moldovenistă, pentru a-l justifica în scopuri expansioniste față de România.
Problema privind obiectivele dezvoltării lingvistice a populaţiei moldoveneşti din
stânga Nistrului s-a aflat în centrul autorităţilor bolşevice încă până la crearea RASSM.
Deja la sfârşitul lunii august 1924, A. Grinştein, care era conducătorul ideologic al Comi-
tetului de organizare al RASSM, într-un articol publicat în ziarul „Odesskie izvestia” și
intitulat „La hotarele republicii noastre”, fundamenta teoria celor două popoare şi limbi
diferite, roman şi moldovenesc şi, respectiv româna şi moldoveneasca, plecând de la mo-
delul dezvoltării etnolingvistice a ruşilor şi ucrainenilor894.
El, recunoscând că „moldovenii sunt una din cele mai înapoiate naţionalităţi din par-
tea europeană a Uniunii noastre”, schiţa obiectivele politicii naţionale ce urmau a fi rea-
lizate în viitoarea republică: „Ea va ridica nivelul de cultură al sătenilor moldoveni şi-i va
apropia şi mai mult pe oamenii muncii moldoveni de oamenii muncii din Ucraina şi din
toată Uniunea. Săteanul moldovean va învăţa să priceapă mai bine esenţa puterii sovie-
tice atunci când, delimitat în cadrul unei republici autonome, el, acolo, în limba sa şi în
conformitate cu particularităţile sale de trai, va începe să-şi construiască viaţa sa socială”.
Şi, toate acestea, pentru ca „să servească statelor burgheze şi, în primul rând, vecinilor
noştri cei mai apropiaţi drept o lecţie ilustrativă vie cum trebuie rezolvată, din punct de
vedere săteano-muncitoresc, complicata problemă naţională”895.
În aceste condiţii specifice, proiectul Republicii Moldoveneşti a adus în prim planul
preocupărilor legate de esenţa traducerii lui în viaţă, problema identităţii naţionale (et-
noculturale) şi lingvistice a acestei entităţi, aspecte care nu au fost, practic, abordate,
decât expeditiv, în „Memoriul” din 4 februarie 1924. Problema identitară a reliefat dife-
renţe ireconciabile de poziţii. În istoriografia problemei această chestiune a fost interpre-
tată prin paradigma confruntării dintre două curente-dintre aşa-numiţii „românizatori”
şi „autohtonişti”, primii pledând pentru o limbă şi o cultură românească, cei de-ai doilea
– pentru edificarea unei limbi neaoşe locale şi a unei etnii moldoveneşti, diferite de cea
română896.

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 274.

894

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 35, pp. 155-156.

895

Ibidem, p. 29.
896

174
 În acest context, dezbaterile privind vectorul politicii etnoculturale în RASSM s-au
desfășurat sub semnul a două tendințe diametral opuse: una „moldovenistă”, promo-
vată de majoritatea liderilor locali și susținută de conducerea de la Harkov și Mos-
cova, care urmărea deznaționalizarea populației românofone din stânga Nistrului, și
alta „românizatoare”, reprezentată de comuniștii emigranți români și unele elite loca-
le, care pledau pentru dezvoltarea limbii și culturii moldovenești în strânsă legătură
cu limba și cultura română897.
De asemenea, s-a accentuat că prin politicile etnoculturale iniţiate şi promovate în
RASSM se urmărea „justificarea unei identităţi deosebite de cea română”, cu scopul de a
masca pretenţiile teritoriale sovietice faţă de statul român. Disputa dintre „românizatori”
şi „autohtonişti” avea, înainte de toate, drept miză supremă identitatea şi însuşi destinul
istoric şi cultural al românilor de la Nistru şi nu a fost numai una locală898. Ea s-a desfă-
șurat la cele mai înalte nivele politice, implicând importanţi factori responsabili de la
Harkov şi Moscova, precum şi vârfurile Cominternului şi conducerea PC din România. De-
ciziile luate vor marca dramatic evoluţiile din RASSM şi, ulterior, din Basarabia, traumând
limba, gândirea şi spiritualitatea românească din acest spaţiu, producând efecte nocive şi
recidive degradante care poluează spaţiul public899.
După proclamarea RASS Moldoveneşti, regimul stalinist va pretinde şi existența unui
„popor” moldovenesc distinct, ca şi purtător al acestei recente statalităţi, divizat de ma-
lurile Nistrului, chiar dacă era lucru știut și recunoscut că majoritatea moldovenilor lo-
cuiau dincolo de râul Prut.
Într-o epocă, în care pentru dictatura proletariatului nimic nu mai era imposibil,
faptul că „raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complex, de-
oarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală erau creaţii artificiale” 900. nu părea
că deranjează, dimpotrivă.
Pentru a-şi atinge scopul, la scurt timp după înfiinţarea RASSM, autorităţile sovietice
au demarat o politică de culturalizare în stil moldovenist. În general, în vederea funda-
mentării „etniei moldoveneşti” inventate, şcoala etnografică sovietică s-a axat prioritar
pe etnogeneza şi lingvistică a acesteia. Stabilirea etnogenezei a presupus demonstrarea
existenţei „etniei moldoveneşti” de foarte mult timp în contextul unor anumite etape de
dezvoltare prevăzute de teoria marxistă vulgarizată. În ceea ce priveşte lingvistica, aceas-
ta prevedea mai puţin reliefarea funcţiilor efective ale limbii, cât codificarea, încadrarea
în forme şi clasificarea acesteia după un criteriu ideologic sau chiar strict administra-
tiv-limbă vorbită, scrisă, literară901.
Însă, dând curs acestei entităţi artificiale, în realitate, autorităţile sovietice au generat
apariţia unei noi minorităţi naţionale, din moment ce ponderea moldovenilor în regiune,
potrivit recensămintelor sovietice nu depăşea 1/3 din populaţie. În pofida acestui fapt,
moldovenilor li s-a atribuit titulatura de „naţionalitate de bază a RASSM”. Oferirea unui
statut administrativ special moldovenilor în componenţa RSSU nu reprezenta altceva de-
cât un gambit al politicii expansioniste staliniste902.
E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 638.
897

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 130.

898

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., p. 29.

899

W. P. V. Meurs, op. cit., p. 16.

900

L. Prisac, op. cit., p. 420.

901

Ibidem, pp. 419-420.

902

175
 Astfel, în rezoluţia Conferinţei I-a a regionalei de partid (decembrie 1924), pornind de
la considerentele „că organizarea Republicii trebuie să demonstreze muncitorilor şi ţă-
ranilor atât din Republică, cât şi din acea parte a Republicii care se mai află sub ocupaţia
boierilor români, – în ce mod poate fi dezvoltată economia naţională sub puterea sovieti-
că”, se trasa drept sarcină prioritară pentru Comitetul Regional „să urmeze toate măsurile
puterii sovietice îndreptate spre dezvoltarea economică şi culturală a Republicii noastre”,
„promovarea fermă în Republică a politicii naţionale a partidului”903.
De asemenea, politica etnoculturală care urma a fi promovată în RASSM a avut din
start, ca jalon fix, teoria moldovenistă despre existenţa a două popoare est – romani-
ce – moldovenii şi românii. În acest context, la începutul lunii decembrie 1924, liderul
bolşevicilor moldoveni, I. Badeev declara: „Noi considerăm că moldovenii sunt o ramură
a rasei romane şi au dreptul la autodeterminare naţională. În timp ce cultura română
s-a dezvoltat istoriceşte sub influenţa celei franceze/aceasta s-a reflectat în cel mai eloc-
vent mod asupra literaturii, vieţii cotidiene, construcţiei de stat etc. a poporului român/,
dezvoltarea naţională moldovenească a mers pe linia influenţei culturii slave iar ulterior
ruse, fapt care, de asemenea, s-a reflectat asupra întregului mod de viaţă a moldoveni-
lor”904.
Biroul CC al PC (b) din Ucraina, în şedinţa din 15 decembrie 1924, constatând existen-
ţa a două grupări printre lucrătorii moldoveni „unul care acum se află, în temei la Mos-
cova şi care formează aşa-numitul grup de iniţiativă, cu orientare spre cultura română, şi
altul-nucleul de bază al comitetului Regional şi al comitetului Revoluţionar al Republicii
Moldoveneşti, cu orientare spre cultura popular-moldovenească”905, a preferat să se spri-
jine pe cel de-al doilea.
În condiţiile când politica culturală sovietică s-a concentrat asupra cultivării unei
identităţi moldoveneşti distincte, au existat, desigur, iniţial în primul deceniu, dezbateri
deschise cu privire la acţiunile concrete şi perspectivele în dezvoltarea culturală moldo-
venească.
Deja în toiul disputelor dintre I. Badeev şi I. Dic de la începutul anului 1925, liderul orga-
nizaţiei de partid din republica autonomă, I. Badeev afirma „noi stabilim linia construcţiei
culturale în RASSM, ţinând cont de condiţiile luptei de clasă şi de importanţa colosală a miş-
cării naţionale din Basarabia, din Basarabia ţărănească”906. În contrast cu I. Dic, el reafirma
„Toţi ştiu, atât duşmanii noştri, cât şi prietenii noştri şi, în special, masele muncitoare din
Basarabia, că formarea RASSM este, înainte de toate, un act politic internaţional. Şi ce ne
sfătuiţi? Să mergem pe urmele imperialiştilor români în construcţia culturală din RASSM,
să le băgăm limba română pe gât maselor moldoveneşti din Ucraina şi Basarabia? Cum va
interpreta ţăranul moldovean românizarea forţată...Pentru noi,...limba nu este ceva sfânt, ci
o armă necesară organizării unităţii maselor muncitoare. Noi luăm limba în care vorbesc şi
pe care o cunosc masele populare, în ciuda „barbarismelor” ei (expresia tov. Dic)”907.
Mai mult decât atât, pentru I. Badeev, RASSM „trebuie să fie un model, un factor viu al
construcţiei paşnice a naţionalităţilor care trăiesc amestecate şi, dacă vorbim şi scriem în
această limbă în care vorbesc ţăranii-moldoveni din Basarabia şi Ucraina, fie ca această lim-
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 66, pp. 209-210.
903

Ibidem, doc. 58, p. 192.

904

Ibidem, doc. 61, p. 199.

905

Ibidem, doc. 74, p. 234.

906

Ibidem, p. 233.
907

176
bă să fie „barbară” pentru urechea fină a tov. Dic şi a părtaşilor lui din sectorul Român, dar
pentru moldoveni această limbă „barbară” sună ca un grai matern şi pe înţeles”908.
La rândul său, I. Dic, în memoriul din 8 ianuarie 1925, intitulat „Cu privire la construc-
ția culturală în Moldova Sovietică. Contra devierii de rusificare sub drapelul sovietic”,
adresat conducerii de vârf de la Harkov și Moscova și a Internaționalei Comuniste, pro-
testa împotriva propunerii de a crea o nouă cultură moldovenească. El se întreba retoric:
„despre care cultură nouă poate fi vorba în Moldova Sovietică, unde toţi moldovenii sunt
ţărani şi-şi întemeiază mica lor producţie pe cele mai primitive metode ale reproducerii
primare?”. Se cerea imperios „să luăm cultura românească şi s-o sovietizăm, să-i injectăm
spiritul comunist, sovietic şi revoluţionar şi astfel s-o facem corespunzătoare necesităţi-
lor culturale ale Moldovei Sovietice”. Să se imite „aceeaşi muncă nobilă pe care tovarăşii
ruşi şi ucraineni au făcut-o cu cultura şi literatura lor naţională”909.
Să nu se dezrădăcineze deci românofonia transnistrenilor în numele bolşevismului
şi sovietismului, ci, dimpotrivă, pe formele ei arhaice să se altoiască limba şi cultura ro-
mânească. Căci identitatea moldovenilor transnistreni nu trebuie despărţită de matca
istorică românească, întocmai cum ruşii şi ucrainenii nu-şi renegă moştenirea lingvistică
şi culturală.
„Noi suntem obligați să folosim în stare finită această comoară spirituală, sublinia I.
Dic, moștenitori ai căruia am devenit”. Animat de teoria utopică a „revoluției proletare
mondiale”, autorul memoriului accentua că „problema construcției culturale în Moldo-
va Sovietică este mai întâi o problemă politică a mișcării revoluționare mondiale [...] de
soluționarea corectă a căreia va depinde consolidarea influenței sovietice în România”
sau „compromiterea ideilor sovietice în masele largi din cealaltă parte a Nistrului și mai
departe”910.
Divergenţele, însă au continuat să persiste. În cadrul şedinţei de lucru a Comitetului
„celor trei” al Biroului celulei PC (b) R a Universităţii Comuniste a Minorităţilor din Vest,
de la 12 februarie 1925, se remarca „În baza materialelor adunate s-a constatat că între
comuniştii români şi basarabeni există divergenţe acute în privinţa politicii din RSS Mol-
dovenească. În timp ce primii neagă existenţa unei naţiuni şi a unei limbi moldoveneşti
distincte de cea română, insistă asupra orientării întregii munci culturale din RSSM spre
limba română şi asupra introducerii alfabetului latin, după cum şi asupra formării apara-
tului sovietic şi de partid cu lucrători români, cel de-al doilea insistă că moldovenii sunt
o naţiune aparte de cea română, cu o limbă aparte, considerând necesar să se ţină cursul
spre dezvoltarea unei culturi moldoveneşti, în baza grafiei chirilice / caracterelor ruseşti
/. Polemica în jurul acestei chestiuni a căpătat în cercurile respective o acuitate excepţi-
onală, care s-a amplificat îndeosebi în legătură cu aceea că CC al PC (b) U, după cum se
vede, s-a situat pe poziţia a doua, moldovenească. Acum adversarii acestei poziţii vor să
transfere chestiunea aceasta la CC al PC (b) R”911.
Bolșevicii ucraineni, în persoana lui N. Skrîpnik, membru al CC al PC (b) din Ucraina,
au reușit să-și impună poziția în cadrul Internaționalei Comuniste cu privire la proble-
ma apartenenței identitare a populației băștinașe din Basarabia și RASSM. Rezoluţia
în chestiunea naţională a Comisiei Basarabene a plenarei a V-a lărgite a Comitetului
908
Ibidem, pp. 234-235.
909
Ibidem, doc. 69, p. 227.
910
E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 638.
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 76, p. 238.
911

177
Executiv al Internaţionalei Comuniste (aprilie 1925) stabilea: „Partidul comunist din
România trebuie să sprijine prin toate mijloacele aspiraţiile naţionale ale moldovenilor
care se consideră un popor aparte de cel român şi limba lor aparte distinctă de limba
română”, iar tendinţa burgheziei române de a nega „dreptul naţiunii moldoveneşti la
însăşi existenţa sa, trebuie să întâmpine cea mai energică critică şi ripostă”.
În rezoluţie era condamnată şi poziţia unor lideri ai partidelor comuniste din România
şi Moldova sovietică, precum şi a unor emigranţi români şi basarabeni din Rusia Sovietică
care considerau că trebuie luat „cursul spre românizarea poporului moldovenesc”. Acest
curs era apreciat „drept deviere burgheză” şi obliga partidul comunist din România „să
acorde cea mai energică susţinere aspiraţiilor naţionale ale poporului moldovenesc”912.
Tot atunci, rezoluţia Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste în chestiunea
Basarabiei stabilea drept obiectiv pentru partidele comuniste: „Politica naţională a URSS,
în particular formarea RASSM, trebuie să fie exploatată în munca de agitaţie cotidiană în
chestiunea naţională din Basarabia”913.
În tezele adoptate, în octombrie 1926, de plenara a V-a a CMR de partid „Bilanţul şi
perspectivele moldovenizării”, se accentua: „Formarea RASSM, fiind unul din momentele
aprofundării muncii partidului comunist şi puterii sovietice în sfera politicii naţionale, a
avut la bază necesitatea de a crea cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea cultura-
lă şi atragerea naţionalităţii moldoveneşti la construcţia activă a socialismului în marea
Uniune Sovietică”. Mai mult decât atât, după cum se aprecia: „Fiind unul dintre cele mai
înapoiate naţionalităţi din cadrul URSS, odată cu formarea RASSM poporului moldove-
nesc de pe această parte a Nistrului i s-a dat, astfel, un puternic imbold spre renaşterea
sa naţional-culturală şi economică”914.
Realizarea acestei sarcini s-a lovit, însă, chiar de la început de probleme majore. Încă
în 1925, într-un document al CMR de partid se constatau principalele neajunsuri ce îm-
piedicau promovarea politicii naţionale: „În primul rând, numărul mic de comunişti mol-
doveni...2) numărul infim al intelectualităţii moldoveneşti”915.
De asemenea, o altă problemă o constituia componența națională pestriță a popula-
ției republicii, fapt remarcat chiar de organele legislative centrale ale Uniunii Sovietice,
prin necesitatea de a desfășura activitatea la nivel local în limbile minorităților naționale
conlocuitoare916.
Analiza rolului atribuit RASSM în politica URSS faţă de România, în perioada interbe-
lică, trebuie să pornească de la situaţia apărută în relaţiile sovieto-române la sfârşitul
primului război mondial, după izbucnirea revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, şi di-
versele încercări premergătoare realizării acestei creaţii artificiale în octombrie 1924.
După cum s-a văzut, RASSM a fost de la început un „cap de pod” al intereselor sovietice în
regiune şi un laborator de experimentare a tehnologiilor de impunere a conceptelor Mos-
covei privind tezele moldovenismului, în scopul readucerii Basarabiei sub influenţa sa.
Astfel, într-o scrisoare adresată Secretariatului CC al PC (b) din Ucraina, la 11 iulie
1927, Raevici, secretarul CMR de partid îşi exprima încrederea, că „Republica Moldove-
nească, ca o cale de rezolvare justă a problemei naţionale, trebuie să fie acea punte care
Ibidem, doc. 95, p. 297.
912

Ibidem, doc. 96, p. 302.

913

Ibidem, doc. 140, p. 410.

914

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 44-45.

915

Deiatelinisti Soveta Naționalinostei i ego Prezidiuma. Pod redakției B. Kulibeșerova. Izdanie ȚIK Soiuza SSR. Moskva, 1929, p. 27.
916

178
va uşura şi va accelera unirea noastră cu partea ocupată a Moldovei – Basarabia”917.
La Conferinţa a IV-a CMR de partid (10 – 16 noiembrie 1927) V. I. Holostenko, secretar
al CMR, preocupat de perspectiva reanexări Basarabiei de către URSS, sublinia: „ocupân-
du-ne de construcţia naţională aici, pe teritoriul actual al Republicii Moldoveneşti, în nici
un caz nu trebuie uitate perspectivele pe care le avem în Basarabia, deoarece frontiera
noastră este Prutul, nu Nistrul. De aceea, toată activitatea noastră în această sferă trebuie
să fie construită astfel ca să nu ne izolăm în teritoriul pe care îl avem acum, ci să ţinem
minte tot timpul că lucrul privind construcţia culturală în viitor se va desfăşura de ase-
menea şi în rândul moldovenilor (şi a altor naţionalităţi) ce populează Basarabia”.
În rezoluţia Conferinţei asupra raportului lui Holostenko „Cu privire la bilanţul şi
perspectivele politicii naţionale” se sublinia „încă o dată că promovarea justă şi cu suc-
ces a construcţiei naţionale în RASSM este un stimulent pentru continuarea şi ampli-
ficarea luptei muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia-o parte inseparabilă a Moldovei
Sovietice împotriva oligarhiei române pentru eliberarea sa de sub jugul capitalist şi un
exemplu maselor oamenilor muncii basarabeni cum pot să-şi construiască viaţa sub
dictatura proletariatului, fără moşieri şi capitalişti”918.
Se admitea că frontierele moldovenismului trebuiau aruncate şi peste Nistru, în pri-
mul rând în Basarabia. Infuzia de românism în limbă şi cultură nu trebuia temută, căci
moldovenii transnistreni vor ajunge cu experimentul lor la Chişinău. În acest context, „in-
telectualității de creație” în proces de formare în republica autonomă, i se atribuia drept
sarcină primordială, elaborarea unui sistem de valori, centrat pe „moștenirea culturală a
poporului moldovenesc” și o presupusă limbă literară distinctă – „limba moldovenească”,
care să legitimeze existența și a unei etnități distincte – „poporul moldovenesc”.
Astfel, în aceeaşi rezoluţie, pornind de la realităţile existente, de creştere a tinerii in-
telectualităţi moldoveneşti, se stabilea drept obiectiv prioritar antrenarea ei „în opera
accelerării construcţiei naţionale, colectării tuturor valorilor culturale şi de trai ale po-
porului moldovenesc, în sfârşit, la dezvoltarea limbii moldoveneşti, literaturii, poeziei,
teatrului şi la creşterea nivelului cultural al maselor de oameni ai muncii moldoveni”.
În acest context se considera oportun „Atragerea la muncă a intelectualităţii moldove-
neşti care deja există, puţină la număr, şi sprijinirea prin toate măsurile a creşterii şi
dezvoltării noii intelectualităţi din rândurile argăţimii moldoveneşti şi grupurile săra-
ce şi mijlocii de la sate-este unul din momentele cele mai importante ale promovării
politicii naţionale”919.
Era un principiu de bază al realizării „revoluției culturale” ca parte componentă a pla-
nului leninist de construire a socialismului. Astfel, unul dintre instrumentele principale
în construcția unui „om nou”, așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovie-
tică, care presupunea un „salt gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației
țării la o înaltă alfabetizare generală și crearea unei noi intelighenții numeroase, populare
și socialiste”. Logica stalinistă a revoluției culturale era crearea unei noi intelighenții, care
„nu a cunoscut jugul exploatării, care ura exploatatorii și era gata să servească popoarele
URSS cu încredere și adevăr”920.
917
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 147, p. 430.
918
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 152, p. 445; E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., pp. 640-641.
919
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 152, p. 448.
920
I. Stalin, Voprosî leninizma, ediția a 9-a. Moskva, Gosudarstvennoe Izdatelisvo Politiceskoii Literaturî, 1952, p. 628; O. Ţîcu, Homo
Moldovanus, op. cit., p. 190.

179
 În optica liderilor bolşevici locali, de rezolvarea problemei naţionale în limitele RASSM
era indisolubil legată evoluţia „chestiunii basarabene”. În acest context, P. Chior-Ianachi
îndemna în cadrul Conferinţei a V-a a CMR de partid (decembrie 1928): „să facem o mare
repetiţie, să instruim cadrele lucrătorilor moldoveni pentru ca ulterior să trecem în Ba-
sarabia”921.
Şi mai răspicat, tot atunci, s-a pronunţat în acest sens Zatonski, reprezentantul
Ucrainei: „aici (în RASSM – n. n.) e vorba nu numai de problema naţională, nu numai
de problema limbii, dar şi de chestiunea externă, de chestiunea influenţei asupra Ba-
sarabiei”922.
Principiile şi conceptele de construcţie etnoculturală moldovenească în limitele strâm-
te transnistrene urmau a fi concretizate în creaţii specifice. Se impuneau, printre altele,
să se facă un inventar al lexicului, să se redacteze normele ortografice, să se elaboreze o
gramatică, să se fixeze sursele de dezvoltare a limbii, cu atât mai mult cu cât la primele
cercetări se observa că însuşi graiul popular transnistrean, luat drept etalon, nu era total
acceptabil. De aici nevoia de a introduce în lexic un şir întreg de cuvinte şi expresii legate
de structurile comuniste şi sovietice pe cale de dezvoltare.
În acest context, după cum se remarcă, prioritatea bolşevicilor, ca urmare a creării
în 1924 a Republicii Autonome Moldoveneşti, era să stabilească o limbă ca instru-
ment de comunicare cu populaţia moldovenească rurală. Pentru a transmite ideo-
logia comunistă poporului şi pentru a-i socializa pe aceşti ţărani, ridicarea nivelului
cultural al populaţiei era considerată la fel de necesară ca o temelie în opera de crea-
re a omului nou sovietic. Astfel, scopurile iniţial funcţionaliste şi ideologice au trecut
înaintea considerentelor naţionale923.
Construcţia naţional-culturală însemna introducerea în toate instituţiile a limbii
specifice a populaţiei titulare de stat. În această regiune însă dominau limbile rusă
şi ucraineană, înţelese de marea majoritate a populaţiei. Era nevoie, prin urmare, ca
această entitate etno-statală să fie înzestrată cu o limbă specifică. De asemenea, în-
tr-un termen scurt trebuia lichidată neştiinţa de carte a populaţiei moldoveneşti şi să
fie create instituţii culturale care ar demonstra realizările ştiinţei şi culturii naţiona-
le. Toate acestea puteau fi realizate doar prin aportul intelectualităţii, care era puţin
numeroasă şi rusificată.
În pofida acestor realități, odată cursul politic trasat, I. Ilin, secretarul CMR de partid
în cadrul conferinţei a VI-a (mai 1931), analizând primele „realizări” în acest domeniu,
raporta în stil stalinist indiscutabil, dar controversat al definirii noțiunii de cultură: în
Moldova sovietică se creează cultura proletară şi „înflorirea culturii naţionale în formă şi
socialistă prin conţinut reprezintă un factor puternic în revoluţionalizarea Moldovei de
pe malul drept”924. De altfel, despre „biruinţa culturii sovietice în Moldova, naţională în
formă şi socialistă prin conţinut” scria încă în 1929 P. Chior-Ianachi925.
Cu titluri triumfaliste despre pretinsele succese înregistrate de „poporul moldove-
nesc” în dezvoltarea culturii erau publicate articole sub genericul „forjeria intelectua-
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 157, p. 472.
921

Ibidem, p. 469.
922

W. P. Meurs, op. cit., p. 153.

923

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 39, p. 111.

924

P. Chior, Naţionalinaia po forme, soţialisticeskaia po soderjaniu. Pobeda sovetskoi kuliturî v Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1929,
925

nr. 9, 10.

180
lităţii moldoveneşti”926, „se dezvoltă şi se consolidează cultura socialistă în RASSM”927,
„RASSM va fi o republică a ştiinţei de carte generale”928, „spre noi victorii în dezvoltarea
culturii Moldovei”929, „construcţia culturală în RASSM pe parcursul a 13 ani”930, „construc-
ţia naţional-culturală”931, „literatura şi arta”932 etc.
Evoluţia situaţiei internaţionale a avut un impact important asupra politicii etnocul-
turale din RASSM. Această politică se va modifica la începutul anilor ’30, când valul revo-
luţionar în Europa s-a diminuat, iar perspectiva reanexării Basarabiei cu forţa de la statul
român s-a îndepărtat.
În aceste condiţii, pentru a apropia cele două maluri ale Nistrului, factorul politi-
co-propagandistic al politicii etnoculturale promovate în RASSM s-a accentuat, între
anii 1932 – 1937, când s-a operat, cu acordul personal al lui Stalin, trecerea de la
grafia chirilică la cea latină. Politica de „românizare” a fost promovată din două con-
siderente majore: mai întâi, pentru a pregăti spioni sovietici pentru România care
să cunoască limba literară românească933; în al doilea rând, politica lingvistică din
deceniul precedent „a săpat o prăpastie foarte adâncă între RASSM şi Basarabia încă
românească, două regiuni a căror unire a constituit un obiectiv permanent al politicii
sovietice”934. Pe de altă parte, existenţa RASSM nu constituia un caz ieşit din comun,
o strategie similară, legată atât de agenda politicii interne, cât şi de cea externă, fiind
detectabilă în ceea ce priveşte RASS Carelă, creată în 1920, şi RASS Buriato-Mongolă,
creată în 1923935.
Analizând impactul politicii etnoculturale promovate de regimul stalinist, în primii
ani de existenţă a RASSM, pentru adjudecarea rolului de „catalizator” şi de „centru al
atracţiei politice” pentru Basarabia, E. Bagrov, director al Comisiei de Istorie a Par-
tidului de pe lângă CMR de partid, în memoriul „Despre neajunsurile în construcţia
naţional-culturală din Moldova”, trimis în 1933 CC al PC (b) din Ucraina, remarca: „or-
ganizarea Republicii Moldoveneşti era foarte strâns legată de sarcina înaintării noas-
tre revoluţionare spre vest şi sud-vest – Basarabia, România, Balcani. Numai în lumi-
na acestui scop a fost raţional ca pe acest mic teritoriu cu o populaţie moldovenească
absolut minoritară (30 – 34 %) şi plus la aceasta puternic asimilată de către ucraineni
să fie organizată o republică naţională moldovenească cu toate instituţiile ei masive
şi scumpe...Anume de aceea că partea cea mai mare a populaţiei moldoveneşti se află
peste Nistru...a fost necesar şi util să fie creată republica sovietică naţională, pentru ca
masele care erau încă asuprite să aibă în faţa lor un exemplu concret de soluţionare a
problemelor lor sociale şi naţionale”.
Astfel, continua Bagrov, „Republica Socialistă Moldovenească trebuia să devină pentru ele
un centru de atracţie politică. Acest fapt obliga conducerea de partid să nu scape din câmpul
926
L. Banita, Kuzniţa moldavscoi intellighenţii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1929, nr. 6.
927
I. Ermakov, Rastet i krepnet soţialisticescaia kulitura (v MASSR). În: „Krasnaia Bessarabia”, 1931, nr. 5-6.
928
I. Şeftolovici, MASSR budet respublikoi sploşnoi gramotnosti. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 3.
929
N. Golub, K novîm pobedam v razvitii kulturî Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 2.
930
Kuliturnoie stroitelistvo MASSR za 13 let. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1937, nr. 2, 10-11.
931
V. M. Senkevici, Naţionalino-kuliturnoe stroitelistvo. În: Sovetscaia Moldavia (1924 – 1939 gg.). Sbornik statei. Tiraspoli, 1939.
932
I. M. Berşadskii, Literatura i iskusstvo. În: Sovetscaia Moldavia (1924 – 1939 gg.), op. cit.
933
C. Stratievschi, Cuvântare la Palatul Naţional din Chişinău, 12 octombrie 2004, festivitate organizată de PCRM cu ocazia a 80 de ani
de la proclamarea RASSM.
934
Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova. Chişinău, Editura Arc, 1998, p. 79.
935
A se vedea: I. Caşu, Teroarea stalinistă în Moldova Sovietică (I). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2010, nr. 1, p. 118.

181
ei de vedere ceea ce se întâmpla peste Nistru, să fie la curent cu evenimentele, să coordoneze
într-o anumită măsură lucrul practic de aici cu sarcinile de eliberare revoluţionară a mase-
lor subjugate încă, să stimuleze energia revoluţionară a lor, căpătând succese în construcţia
economică şi naţional-culturală. Aici se interesau insistent de ceea ce se petrece peste Nistru,
presa relata despre viaţa de acolo, existau contacte cu PC Român, dar aproximativ din 1930,
de toate acestea s-a uitat complet, legăturile s-au întrerupt şi s-au făcut auzite deja vorbe des-
pre aceea că noi, chipurile, în genere nu trebuie să ne interesăm de aceasta. În acelaşi timp,
tot lucrul practic din Moldova începe să abunde alături de denaturările în politica naţională,
de exagerări grosolane la sate, în baza cărora se află anume neînţelegerea rolului politic al
republicii...S-a ajuns până acolo că populaţia a început să fugă peste Nistru”936.
După cum constată Charles King, regimul sovietic a promovat faţă de moldoveni în pe-
rioada interbelică o politică etnoculturală oarecum inconsecventă şi incoerentă937, care
s-a caracterizat prin schimbări frecvente938. În general, politicile lingvistice și culturale
nu urmăreau o logică sau un obiectiv propriu, ci variau în funcție de evoluția politicii
interne și externe la nivel central și de raportul de forțe între grupurile de interese con-
curente la nivel unional, regional și local939.
Anihilarea identităţii etnice şi culturale, falsificarea limbii şi a istoriei românilor trans-
nistreni este domeniul în care atitudinea antiromânească a totalitarismului bolşevic s-a
manifestat din plin, iar perfidia şi ura distrugătoare împotriva românilor şi a tot ce este
românesc a atins cote greu de imaginat. Ca atare, pe tot parcursul existenţei viaţa cultu-
ral-politică a acestei zone transnistrene se caracterizează printr-o luptă acerbă contra
românismului.
Represiunile politice din anii 1937 – 1938, care au fost însoțite și de o teroare antiin-
telectuală, au anulat chiar și acele realizări iluzorii ale așa-zisei „revoluții culturale” din
RASSM, prin nimicirea fizică masivă a elitei intelectuale și artistice, crescute „din rându-
rile argăţimii moldoveneşti şi grupurile sărace şi mijlocii de la sate”.
Așa cum se remarcă, promovarea politicii naționale a fost ambiguă și extrem de con-
tradictorie, cu două fațete, aversul constituindu-l o politică „pozitivă”, constructivă, pro-
movată în sensul valorilor acțiunii afirmative, cum a fost, de exemplu, indigenizarea, iar
reversul-o politică dură, distructivă, care reprezenta esența scopurilor bolșevice, prin
supervizarea instituțiilor locale și practicarea represiunilor împotriva devierilor „națio-
naliste”, demascarea „dușmanilor”, arestarea, deportarea și nimicirea lor940.
De asemenea, în sfera „culturii naționale”, promovarea politicii sovietice a naționalită-
ților, pornind de la cea mai adecvată traducere a noțiunii staliniste de „cultură națională”
care ar fi „identitatea națională”, a însemnat „promovarea agresivă a identității naționale
concomitent cu dezrădăcinarea crezurilor naționale distincte și a practicilor sociale uzuale.
Cu alte cuvinte, politica sovietică a promovat sistemic și sistematic identitățile naționale nu
numai prin oferirea teritoriilor naționale, în frunte cu elitele naționale, dar și prin susține-
rea ipocrită a simbolurilor identității naționale: folclorul și portul național, muzeele, teatrul
și opera națională, cinematograful, poeții, evenimentele istorice și literatura”941.
E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine în RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1999, nr. 3-4, p. 35.
936

A se vedea: I. Caşu, „Politica naţională”, op. cit., p. 42.

937

Ch. King, op. cit., p. 109.

938

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 212.

939

Ibidem, p. 180.
940

Ibidem, p. 299.
941

182
 În ansamblu, întreaga aşa-zisa construcţie naţional-culturală moldovenească se desfă-
şura în cercul politrucilor şi culturnicilor bolşevici, pe fondul unei populaţii transnistre-
ne dominată de analfabetism şi ignoranţă. În raport cu alte etnii, ruşii şi ucrainenii, mol-
dovenii din stânga Nistrului erau cei mai defavorizaţi. Măsurile întreprinse de susţinere
a elementului românofon prin şcoli, politicile de „moldovenizare’’, „indigenizare’’, intro-
ducere a grafiei latine etc., au fost timide şi nesemnificative și au condus la eșuarea lor.

2. Tentative de fundamentare a conceptului de „naţiune moldovenească”

Se ştie, că noţiunea şi conceptul de popor moldovean ca o naţiune în sine, distinctă de
naţiunea română vecină, a fost o invenţie ţaristă. După anexarea din 1812 a teritoriului
dintre Nistru şi Prut, şi, în special, după ce guvernul rus nu a izbutit să prevină unirea
principatelor din 1859, regimul ţarist şi-a propus să creeze o distincţie între românii
din Basarabia şi compatrioţii lor rămaşi sub suzeranitate otomană. Poporul de pe malul
drept al Prutului a început să fie numit „român”, iar populaţia de pe malul stâng era în
general desemnată de către ruşi ca „moldoveni”. Dar, în condiţiile când Basarabia nu era o
chestiune disputată în relaţiile ruso-române la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al
XX-lea şi, întrucât nivelul conştiinţei naţionale a populaţiei basarabene era scăzut, nevoia
de a face o distincţie clară între „români” şi „moldoveni” era minimă. Din aceste conside-
rente denumirile nu erau aplicate cu consecvenţă şi în unele documente oficiale ruseşti,
si mai ales, în lucrările ştiinţifice ale autorilor ruşi, referința la locuitorii Basarabiei ca
fiind „români” a continuat să apară942.
Totuşi, autoritățile țariste nu au pretins niciodată că moldovenii şi vecinii lor din
Principatele Române formau cumva naţiuni separate. Intenţia lor era, mai degrabă, de a
pune capăt oricărei manifestări de naţionalism, dacă acesta nu era rusesc, şi de a întări în
schimb loialitatea faţă de ţar şi de imperiu.
După unirea Basarabiei cu România, în 1918, act nerecunoscut de Rusia Sovietică, şi cre-
area RASS Moldoveneşti, în 1924, pe malul stâng al Nistrului, regimul bolşevic a încercat să
fundamenteze concepţia unei „naţiuni moldoveneşti”, distinctă de cea română, ca un argu-
ment principal împotriva „ocupaţiei” româneşti a ţinutului de la est de Prut, care uzurpase
dreptul moldovenilor la autodeterminare naţională. S-a urmărit astfel destabilizarea situ-
ației din România și promovarea intereselor geostrategice expansioniste în această zonă.
Formarea RASSM a accentuat controversa asupra problemei identităţii oferind, în
mod evident, moldovenilor o patrie, chiar dacă străină idealurilor naţionale.
Politicile identitare din RASSM au avut la bază „moldovenismul” de tip sovietic, o con-
strucţie ideologică şi politică artificială. „Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat,
care a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi
lingvistice între populaţia românească din stânga Prutului şi cea din restul României. Re-
gimul totalitar comunist, preluând practicile ţariste, a urmărit aici edificarea unei „naţi-
uni moldoveneşti” teritoriale aparte, cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare,
care niciodată nu s-a perceput ca naţiune, decât, cel mult, într-un sens de corp regional
în cadrul Imperiului Rus943.
Din acest motiv, moldovenii transnistreni au devenit ţinta unor proiecte intense de
construire a naţiunii destinate fie să-i convingă de faptul că, împreună cu cei din Basara-
942
Vezi: W. P. Meurs, op. cit., p. 135.
943
O. Ţîcu, Politica naţională în RSSM. În: Panorama comunismului, op. cit., p. 401.

183
bia, sunt o naţiune separată faţă de români. Deşi integrată administrativ şi politic în sis-
temul instituţional al României Mari, Basarabia era considerată în cadrul organizaţional
al PC (b) din toată Uniunea o provincie cu o etnie distinctă.
Începând cu anul 1924, când era creată RASS Moldovenească, regimul totalitar comu-
nist a urmărit să toarne după tiparele sovietice o „naţiune moldovenească” teritorială, cu
propriul său aparat de stat şi elite conducătoare. Acest fapt a fost rezultatul unei inter-
acţiuni între obiectivele politicii externe sovietice, anumite forme de identitate indigenă
existentă şi anumite aspiraţii ale elitelor politice şi culturale locale, generate de sistemul
sovietic.
Este evident, că în nomenclatorul identitar comunist conceptul etno – politic moldo-
vean definea nu numai pe locuitorii republicii transnistrene, ci şi pe cei majoritari ai Ba-
sarabiei.
Examinând problema „moldovenismului” sovietic şi politicile identitare ale URSS în
RASSM şi RSSM în anii 1924 – 1991 istoricul O. Ţîcu remarcă următoarele: „Moştenirea
identitară a Uniuni Sovietice este una specială după felul în care a influenţat evoluţia
statelor rezultate din dezintegrarea sa. Formarea naţiunilor în statul sovietic s-a produs
într-un context unic-în dorinţa de a depăşi naţionalismul şi diferenţele dintre naţionali-
tăţi, acesta a fondat de fapt instituţii şi a iniţiat procese care au grăbit dezvoltarea unor
naţionalităţi conştiente, laice, mobilizabile din punct de vedere politic”944.
Logica şi conţinutul acestei politici, denumită convenţional „acţiune afirmativă sovie-
tică”, au fost axate pe patru elemente naţionale: delimitarea teritoriilor naţionale, indige-
nizarea lingvistică, constituirea şi promovarea elitelor native, susţinerea culturii naţiona-
le şi promovarea unui federalism pan unional. În cazul RSS Moldoveneşti a fost vorba de
modelul diferit de cel vestic promovat de Uniunea Sovietică, în sensul că statul sovietic
a urmărit aici edificarea unei „naţiuni” aparte, care niciodată nu s-a perceput ca naţiune,
decât, cel mult, într-un sens de corp regional în cadrul Imperiului rus, pentru a accentua
„primordialismul” moldovenesc şi diferenţierea acestuia faţă de cel românesc945.
Documentele de arhivă permit identificarea originii ideologiei moldoveniste în per-
soana Cominternului şi a conducerii de vârf a fostului PCUS. Promovarea moldovenis-
mului ca doctrină etno-politică se va accentua în mod deosebit începând cu proclamarea
RASSM, scopul acelei republici – fantomă fiind inducerea unei identităţi inventate la sca-
ra întregii Basarabii.
Este semnificativ că anume în preambulul hotărârii despre formarea acestei republici,
din 12 octombrie 1924, se constata existenţa unui „popor moldovenesc” pe ambele ma-
luri ale Nistrului”, cea mai mare parte „a căruia a fost aruncată cu forţa sub puterea bur-
gheziei române care a cotropit şi ocupat Basarabia” şi, drept urmare, „Cerinţa refacerii
unităţii „poporului moldovenesc” de la Nistru, divizat din cauza „burgheziei române”, în
cadrul RASSM şi Ţării Sovietelor va deveni de acum încolo un laitmotiv al propagandei
comuniste şi un obiectiv strategic asumat plenar”946.
Formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unui
asemenea tip de entitate, a fost un epizod forţat exclusiv de raţionamente politice şi ex-
pansioniste: să justifice pretenţiile sovietice de recâştigare a Basarabiei de la România, şi

O. Ţîcu, „Moldovenismul” sovietic, op. cit., p. 333.

944

Vezi: ibidem, pp. 334-336.

945

Vezi: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., p. 27.

946

184
„în acelaşi timp să contribuie la extinderea revoluţiei mondiale947.
Istoricul W. P. Meurs mai punctează, că: „În afara considerentelor de politică externă,
crearea acestei republici corespundea liniei de relativă politică sovietică liberală în pri-
vinţa naţionalităţilor, de la începutul anilor’20 ai sec. al XX-lea”948. Această raţiune este
susţinută şi de istoricul Gh. E. Cojocaru, care afirmă, că „odată cu înfiriparea Republicii
sovietice Moldoveneşti, părinţii ei fondatori vor pretinde şi existenţa unui „popor” aparte
moldovenesc, ca şi purtător al acestei recente statalităţi, divizat de malurile Nistrului”949.
În condiţiile, când situaţia internaţională s-a schimbat la sfârşitul anilor’20, iar valul re-
voluţionar a atins cota de jos în Europa, perspectiva smulgerii Basarabiei de la statul român
s-a diminuat. Implicit, obiectivele sovietice temporar vor rămâne nerealizate şi liderii sta-
linişti s-au străduit din greu acum să promoveze o conştiinţă naţională moldovenească şi o
justificare temeinică a „mitului naţiunii moldoveneşti”. Astfel că, autorităţile de la Kremlin
„de fapt „au creat” o naţiune moldovenească, cu propria ei moştenire culturală, limbă şi
istorie’’950. De asemenea, în istoriografia naţională, ca urmare a cercetării acestui obiec-
tiv, s-a subliniat că prin politicile etnoculturale iniţiate şi promovate în RASSM se urmărea
„justificarea unei identităţi moldoveneşti deosebite de cea română”, cu scopul de a masca
pretenţiile teritoriale sovietice faţă de Statul Român951.
Așa cum este demonstrat, linia „moldovenistă” a fost în mare parte opera comuniștilor
ucraineni, care au operat în mai multe direcții pentru impunerea acestui punct de vedere.
În primul rând, purtătorii mesajului de „două popoare și două limbi diferite” erau mem-
brii Comisiei pentru instituirea RASSM, anume A. Grinștein și I. Badeev, desemnați de
conducerea bolșevică de la Harkov.
Pe de altă parte, elita comunistă ucraineană s-a solidarizat împotriva PC din România,
având drept scop impunerea punctului de vedere privind „existența poporului moldo-
venesc diferit de cel român”. Cei mai aprigi apărători ai acestui punct de vedere vor fi
M. Skrîpnic și N. Zatonski, care vor pleda cauza „moldovenismului” atât în eșaloanele
superioare de putere ale URSS, cât și în cadrul Cominternului. Anume presiunile venite
din partea Cominternului, la sugestia comuniștilor ucraineni, vor inclina definitiv balanța
acestei dispute dintre comuniștii români și cei ucraineni în favoarea celor din urmă952.
De la bun început, falsitatea acestei „teorii” a fost demascată de militanţii comunişti
români, aflaţi în emigraţie la Moscova, ea a fost respinsă între anii 1924 – 1928 şi de
Partidul Comunist din România, care au dat dovadă de o adevărată bătălie cu oponen-
ţii lor în apărarea adevărului despre esenţa identitară a moldovenilor de pe malurile
Nistrului.
De asemenea, după cum remarcă istoricul A. Stan, politica de constituire a unei iden-
tităţi comuniste distincte în Basarabia viza planuri anexioniste sovietice clar definite. Cei
care le formulau erau comuniştii ucraineni, o asemenea tendinţă vădindu-se nu numai
prin grupurile de comando trimise dincolo de Nistru, din centrul de la Odesa, pentru
destabilizarea administraţiei româneşti din Basarabia. Comuniştii ucraineni, pentru a-şi
justifica anexiunea dorită, susţineau că Basarabia este un fel de Macedonie, adică un mo-
947
Vezi: Ibidem.
948
Meurs W. P., op. cit., p. 136.
949
Gh. Cojocaru, op. cit., p. 28.
950
Vezi: Meurs W. P., op. cit., p. 137.
951
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 130.
952
O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 197-198.

185
zaic multinaţional. De aici revendicarea lor de despărţire a Basarabiei de România şi de
încorporare a ei la Ucraina953.
Conceptul de „naţiune moldovenească” a fost lansat în premieră de unul din condu-
cătorii de vârf ai RSS Ucrainene, V. P. Zatonski, în discursul rostit la sesiunea a IV-a a
Comitetului Executiv gubernial Odesa, din 27 septembrie 1924, şi consacrat, în special,
delimitării populaţiei moldoveneşti de lângă Nistru în cadrul unei Republici autonome.
El vedea în aşa-zisa „mişcare” a moldovenilor în favoarea unei republici aparte o mişcare
„pentru renaşterea naţiunii moldoveneşti”, spre autodeterminare. În opinia sa, „naţiunea
moldovenească” popula ambele maluri ale Nistrului, şi aceasta, în condiţiile în care, ma-
lul stâng al Nistrului, nu a făcut parte nici odată din Principatul Moldovei, fiind o „naţiu-
ne” divizată, din cauza „ocupaţiei” române.
Pentru a sublinia specificitatea noii „naţiuni” în raport cu naţiunea română, el insinua
asuprirea naţională a moldovenilor din Basarabia de către burghezia şi moşierii români
şi ataşamentul lor faţă de Uniunea Sovietică: „România regală, ocupând ilegal Basarabia,
asupreşte toate celelalte naţiuni, inclusiv, cea moldovenească, care nu vrea să rămână sub
puterea regelui român, dar tinde spre formarea unui stat Sovietic independent”954.
La câteva zile de la proclamarea RASSM, în Adresarea secţiei Moscova şi a Biroului
de organizare a congresului pan-unional al Societăţii Basarabenilor către Prezidiul CEC
din toată Ucraina se afirma că „sesiunea reprezentanţilor oamenilor muncii din RSSU şi
URSS va realiza voinţa naţiunii moldoveneşti şi va contribui la bunăstarea economică a
RSSM”955.
În acest context, istoricul Gh. E. Cojocaru are perfectă dreptate, când afirmă, că „lansa-
rea conceptului de „naţiune moldovenească divizată, fără nici o tangenţă cu realitatea şi
împotriva evoluţiilor etnoculturale ale moldovenilor, era o probă că autorităţile sovietice
ucrainene încercau să descopere o nouă paradigmă cu ajutorul căreia să justifice nu nu-
mai apariţia autonomiei Moldoveneşti pe malul Nistrului, ci şi să camufleze pretenţiile
lor asupra malului basarabean al bătrânului fluviu. Printr-o pretinsă unitate a „naţiunii
moldoveneşti” despărţită de malurile Nistrului se urmărea dinamitarea unităţii Statului
Român şi a naţiunii Române şi refacerea vechilor frontiere imperiale”956.
Polemica identitară a reizbucnit în contextul disputelor dintre I. Dic, liderul Grupului
de Iniţiativă Româno-Basarabean de la Moscova şi I. O. Badeev, numit de Biroul Politic al
PC (b) din Ucraina în fruntea Comitetului Regional Moldovenesc al PC(b) U, poziţia că-
rora în chestiunea limbii, grafiei, culturii naţionale, precum şi în chestiunea abordării de
ansamblu a rolului şi perspectivelor RASS Moldoveneşti erau, în mare parte, diametral
opuse. Chestiunea cheie, însă o constituia, corelaţia dintre noţiunile „român” şi „moldo-
vean”.
Astfel, dacă Badeev considera moldovenii „o ramură a rasei romane”, înrudiţi cu ro-
mânii, dar existând ca popor separat, care s-a dezvoltat de-a lungul timpului „pe linia in-
fluenţei culturii slave iar ulterior ruse”, fapt care s-a reflectat asupra întregului lor „mod
de viaţă” cu propriile sale tradiţii, aspiraţii, conştiinţă a identităţii, Dic, la rândul său, îi
considera pe moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului drept parte componentă a

Vezi: A. Stan, Basarabia şi Cominternul, op. cit., p. 93.

953

Vezi: Gh. Cojocaru, op. cit., p. 37; doc. 42, pp. 166-167.
954

Ibidem, doc. 48, p. 177.

955

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., pp. 37-38.

956

186
poporului român957, susţinând, chiar în baza surselor ruseşti, că „moldovenii din Trans-
nistria şi din Ucraina aparţin aceluiaşi popor care trăieşte sub acelaşi nume în Basarabia,
în Moldova românească (dintre Prut şi Carpaţi) şi în Bucovina de Sud”958.
Recunoscând un adevăr istoric incontestabil, acestuia nu-i scapă însă tenta politică,
perspectiva revoluţionară, „considerându-i pe moldoveni drept un singur popor cu popo-
rul României, vrem să batem burghezia română cu propria ei armă”, dar pentru aceasta
„noi trebuie să demonstrăm că sistemul sovietic asigură mai bine decât burghezia intere-
sele naţionale”959. În acest spirit el concluzionează: „Noi vrem să continuăm lupta noastră
cu România nu pe linia luptei între două naţionalităţi, dar pe linia luptei între două sis-
teme politice”960. Dic nu confunda statul cu națiunea, recunoscând că România există sub
acest nume de la 1861 şi că această denumire a Statului Român „este o denumire politică,
teritorială, dar nu etnografică”, fiind pe deplin conştient de faptul că poporul român s-a
format cu mult înaintea Statului Român961.
Poziţia sa în problemele de ordin identitar, lingvistic şi al construcţiei naţional-cul-
turale, I. Dic o fundamenta printr-o serie de argumente de sorginte bolşevică. Astfel, în
opinia lui, impunerea şi promovarea liniei oponenţilor săi, va conduce la exploatarea de
către burghezia română a prejudecăţilor „poporului referitoare la Rusia Sovietică, insi-
nuând că, indiferent de regimul politic, Rusia a rămas aceeaşi Rusie, cu tendinţele ei de
rusificare, duşmanul de secole al poporului român”.
Din aceste considerente, explica I. Dic, „comuniştii români nu vor putea exploata în
lupta lor faptul formării RASSM...şi asta doar numai pentru că tovarăşii ucraineni refuză
să-şi îndeplinească datoria de comunişti ai naţiunii asupritoare”. De asemenea, preocupat
de perspectivele anexării Basarabiei, el recunoştea, că „sub ocupaţia română Basarabia,
...totuşi se românizează” şi, „dacă vom accepta tezele oponenţilor noştri, după reunirea
ei cu Moldova Sovietică, moldovenii Basarabiei se vor dovedi mai culţi, mai dezvoltaţi şi
în loc ca actuala Moldovă Sovietică să aibă preponderenţă în acest organism, dimpotrivă,
moldovenii basarabeni vor exercita o presiune asupra noastră prin numărul şi calitatea
lor”962.
La rândul său, I. Badeev îşi va fundamenta argumentele referitoare la „naţiunea mol-
dovenească” în Memoriul adresat secretarului CC al PC(b) R, V. M. Molotov, la 27 ianuarie
1925, ca răspuns la memoriul lui I. O. Dic „Cu privire la construcţia culturală în Moldo-
va Sovietică. Împotriva devierii rusificatoare sub drapelul sovietic”, din 8 ianuarie 1925.
Principalele „argumente istorice” ale lui Badeev pentru a-şi justifica teza precum că „mol-
dovenii nu sunt români şi românii nu sunt moldoveni” ţin de unele realităţi interpretate
tendenţios şi unilateral.
Pentru Badeev, crearea unei naţiuni moldoveneşti ar fi trebuit să fie o întreprin-
dere simplă. Teritoriile moldoveneşti din est, atât înainte, cât şi după anexarea Basa-
rabiei, erau populate mai ales de ţărani analfabeţi, cu prea puţine legături cu oraşele
cosmopolite. Ei fuseseră separaţi politic de cel mai apropiat grup coetnic – românii
– în ultimele două secole şi fuseseră absenţi în toate momentele istorice importante
Vezi: Ibidem, pp. 39-40.
957

Ibidem, doc. 69, p. 217.

958

Ibidem, pp. 218-219.

959

Ibidem, p. 220.
960

Vezi; Ibidem, p. 46.

961

Ibidem, doc. 69, p. 221.

962

187
pentru formarea conştiinţei naţionale româneşti. De asemenea, ei fuseseră subiecţii
unei politici acerbe de rusificare în Imperiul ţarist.
Astfel, conform aprecierilor sale, „moldovenii din Basarabia şi Ucraina au fost rupţi
de la România cu 120 – 130 de ani în urmă”, când „nu erau o naţiune, în sensul actual
burghez al cuvântului”, şi, că „procesul de formare a naţiunii române începe atunci când
Basarabia era deja smulsă” şi încorporată Imperiului Rus, încât „moldovenii din Basara-
bia şi Ucraina nu au luat parte la procesul de formare a naţiunii române”. El va continua
într-o manieră tipic marxistă, ajustată la obiectivele ideologice de moment: „Modul capi-
talist de producţie şi societatea burgheză la aceste poporaţii s-au cristalizat atunci când
ele trăiau între frontiere de stat diferite”, şi, ca urmare a dezbinării „Burghezia română
tânără şi boierii au prelucrat timp de decenii de o manieră naţională românească cultura
occidentală, în special, cea franceză” în timp ce „moldovenii din Basarabia şi din Ucraina
au trecut prin procesul de fărâmiţare burgheză a feudalismului şi de afirmare a culturii
burgheze exclusiv sub influenţa Rusiei şi a Ucrainei”.
În general, vorbind despre consecinţele anexării Basarabiei şi impactul politicii colo-
niale, Badeev afirmă şi spune adevărul: „Cu toate sforţările ţarismului, moldovenii din
Basarabia şi din Ucraina nu au fost asimilaţi”, dar concluzia o face în funcţie de interesele
politice „ci s-au remarcat ca o naţionalitate aparte cu limba sa care se deosebeşte de lim-
ba română, cu o cultură a sa”. Mai mult chiar, aşa cum remarcă el: „este semnificativ faptul
că moldovenii basarabeni, au asimilat o parte din ucrainenii care locuiau amestecaţi prin-
tre ei” şi, drept urmare: „convieţuind paşnic cu populaţia ucraineană din jur, absorbind o
parte a ucrainenilor, moldovenii din Basarabia şi Ucraina au transformat în maniera lor
cultura ucraineană, astfel, îndepărtându-se tot mai mult prin limbă, cultură şi chiar prin
individualitatea lor de rădăcina românească comună”963.
Teza centrală a lui Badeev, precum că moldovenii din stânga Prutului nu sunt români
pentru că la momentul unirii Principatelor şi formării statului român modern ei erau în
afara României a fost combătută la moment, chiar de I. Dic în Memoriul său. E şi firesc,
ca populaţia moldovenească din Basarabia, în virtutea izolării forţate, nu numai teritori-
al-politice, ci şi spirituale, nu a putut lua parte direct la încheierea procesului de formare
a naţiunii române, început încă la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Totuși, în pofida politicii ţaris-
te de rusificare limba, cultura şi conştiinţa naţională românească vor persista şi evolua,
chiar dacă într-o formă embrionară964.
Astfel, după 1812 Prutul a început să-i separe tot mai mult pe basarabeni de vecinii lor
de la vest. Basarabenii nu fuseseră prezenţi în momentele definitorii ale apariţiei conşti-
inţei naţionale româneşti în rândurile elitelor politice din Valahia şi Moldova. Ei fuseseră
absenţi de la toate momentele istorice importante: revoluţia din 1821 îndreptată împotriva
otomanilor, revoluţia de la 1848 – 1849, în cadrul căreia au fost lansate dezideratele de mo-
dernitate şi unitate naţională, standardizarea şi latinizarea limbii şi alfabetului românesc
în anii 1840 şi 1850, crearea unui stat românesc unitar în 1859, crearea unei case dinastice
româneşti în 1866 şi 1881 şi cucerirea independenţei faţă de Înalta Poartă în 1878965.
Pe de altă parte, după cum afirmă istoricul Gh. E. Cojocaru „această populaţie nu va
fi atrasă, decât periferic, la procesele de modernizare a Imperiului Rus” şi că „înaintea

Vezi: Ibidem, p. 50; doc. 74, pp. 231-232.

963

Vezi mai pe larg Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia. Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000.
964

Ch. King, Moldovenii, op. cit., p. 49.

965

188
naţiunii române a existat poporul român care a dat naştere Statului şi naţiunii Române
moderne şi a păstrat vie ideea de unitate naţională şi că românitatea moldovenilor este
mult mai veche decât Statul Român modern, încât şi la 1812, şi înainte sau după acest
an dramatic, moldovenii de la Est de Prut au fost şi au rămas parte a poporului român”,
nevoit fiind să se autoconserveze „drept reacţie la politicile de deznaţionalizare şi ru-
sificare”966.
În pofida politicii de asimilare şi de înăbuşire a sentimentelor naţionale, promovată de
ţarism timp de peste un secol, crearea unei elite locale loiale regimului, conştiinţa ţăra-
nului basarabean cu privire la identitatea sa naţională a rămas virtual neschimbată de la
anexarea provinciei de către Rusia în 1812. El şi-a păstrat portul caracteristic, tradiţiile şi
limba pe toată durata stăpânirii ruseşti.
Totuşi, în tentativa de a definitiva şi a contura trăsăturile „naţiunii moldoveneşti” li-
derul bolşevic din Autonomia Moldovenească, în premieră, pune la temelia existenţei ei
un criteriu inventat ad-hoc şi anume, o presupusă „mişcare naţională” a ţărănimii mol-
doveneşti basarabene împotriva „românizării” promovată de autorităţile române, şi, în
genere, împotriva „jugului naţional”967.
Eforturile lui Badeev de a fundamenta existenţa „naţiunii moldoveneşti”, vor fi susţi-
nute de un alt lider al bolşevicilor ucraineni, Skrîpnik. Astfel, în cadrul şedinţei Comisiei
Basarabene a Plenarei a V-a lărgite a Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste,
din 3 aprilie 1925, Badeev şi-a centrat discursul pe subiectul identitar, afirmând că „naţi-
unea română s-a constituit atunci când Basarabia trăia sub puterea ţarului rus. Procesul
de formare a naţiunii române, în sine, nu a coincis cu procesul de formare a poporului
moldovenesc, în sine. Aici e abia trecerea de la orânduirea feudală”968.
Prin ultima afirmaţie, Badeev nu numai că se contrazice, când declară existenţa „naţiunii
moldoveneşti”, dar combate şi teoria marxistă, care nu poate să admită formarea şi existen-
ţa unei naţiuni în plin feudalism. De asemenea, el pune la îndoială caracterul „progresist”
al „alipirii” Basarabiei la Rusia, atât de mult vehiculat de propaganda ţaristă şi istoriografia
oficială, odată ce nivelul de dezvoltare din ţinut era inferior celui de peste Prut.
În continuare, liderul de partid de la Balta, recomandă „să-i recunoaştem pe mol-
dovenii din Basarabia drept un popor care trebuie să trăiască chiar în afara României
sovietice”, adică în componenţa URSS. El mai „observă”, în mod artificial, că drept
urmare a exploatării la care este supusă întreaga populaţie a ţinutului”, în Basarabia
se întâmplă exact ceea la ce nu se aştepta oligarhia română şi dacă până astăzi ţăranii
Basarabiei nu se simţeau ei înşişi drept o naţiune, atunci în ultimul timp din partea
lor se observă tendinţa de a lua forma ca popor”969.
În acest context, el mai inventează un argument în favoarea teoriei sale a „naţiunii”,
cel al „luptei de clasă” şi „emancipării naţionale”, afirmând că „un şir întreg de răscoale
la care a luat parte populaţia moldovenească…vorbesc despre aceea că în Basarabia în
masele ţărăneşti se formează noţiunea despre o naţiune aparte…”970. Evident, în cazul
răscoalelor, sunt nişte invenţii ori exagerări.
Astfel, atitudinea ambivalentă a basarabenilor faţă de autorităţile române, natura
Gh. Cojocaru, op. cit., p. 51.
966

Ibidem, doc. 74, p. 234.

967

Ibidem, doc. 84, p. 252.

968

Ibidem.
969

Ibidem.
970

189
etnică eterogenă a populaţiei provinciei, lucru ştiut, situaţia ei economică şi socială în
cadrul României Mari, vor fi speculate cu abilitate de promotorii moldovenismului.
Principalul susţinător al lui Badeev, Skrîpnik, a încercat să demonstreze că „populaţia
Basarabiei nu doreşte alipirea la România şi că se simte nu ca parte a poporului român,
dar ca moldoveni”. În continuare, el afirmă că „românii şi moldovenii-acestea sunt două
popoare apropiate, totodată, poporul moldovenesc era din ţărani, slab dezvoltat, limba
lor este la fel slab dezvoltată”971. Pornind de la aceasta, el trasează obiectivele luptei revo-
luţionare: „Sarcina noastră: dacă avem o naţiune distinctă, avem un popor asuprit care se
consideră drept un popor asuprit, să-l folosim în scopuri revoluţionare şi să exploatăm
contradicţiile naţionale existente ca un mijloc de luptă”972.
Ca reprezentant al Ucrainei, Skrîpnik, din motive expansioniste, vedea două naţiuni în
Basarabia, restul populaţiilor fiind considerate „minorităţi naţionale”: „în Basarabia sunt
două naţionalităţi, în afară de minorităţi, în marea ei majoritate populaţia (e formată din)
ucraineni şi moldoveni”973.
Întrucât, după cum se pretindea, provincia era locuită în majoritate de moldoveni şi
ucraineni, de aici amestecul constant şi permanent al PC (b) din Ucraina în diriguirea
mişcării comuniste basarabene, pe care o controla prin bani şi unităţi de comando te-
roriste descinse periodic dincolo de Nistru, scopul fiind destabilizarea administraţiei
româneşti în Basarabia şi, pe o asemenea cale, crearea unei stări de nemulţumire îm-
potriva ei.
Reprezentantul CC al PC (b) U mai invoca drept criteriu principal al existenţei „naţiu-
nii moldoveneşti” modul în care se autoidentifică ţărănimea din Basarabia, concluzia sa
fiind univocă: „Ţăranii se identifică pe sine înşişi ca o naţiune aparte şi resimt nu numai
jugul social şi politic, dar şi cel naţional”974.
Criteriul autoidentificării pe care-l invocă Skrîpnik nu este lipsit de valoare. În diferite
momente, numele de „moldoveni” a fost folosit de românii de pe ambele maluri ale Pru-
tului. Chiar vechile cronici româneşti se refereau la „moldoveni”, cu toate că o făceau clar
într-un sens geografic şi nu etnic.975 Şi mişcarea naţională din Basarabia din perioada ţa-
ristă se desfăşura sub lozinci „moldoveneşti”, iar faptul că ţăranii basarabeni se numeau
„moldoveni”, o făceau nu în sensul de „naţiune”, ci mai curând, se autoidentificau ca o par-
te a poporului moldovenesc, de la care au fost desprinşi ca urmare a anexării Basarabiei
la Rusia în 1812976.
În contextul creării şi consolidării conceptului noii entităţi „moldoveneşti”, cu diferite
ocazii s-au pronunţat în problema „naţiunii moldoveneşti” atât arhitecţii acestui proiect,
cât şi personalităţi politice notorii din Comintern, implicate în exportul revoluţiei prole-
tare în plan mondial.
De asemenea, la început, în anii 1924 – 1928, reprezentanţii partidului comunist din
România în Comintern, aflați în emigrație la Moscova, au încercat să conteste falsitatea
teoriei despre existenţa unui „popor moldovenesc” deosebit şi să se opună tendinţei de
surpare a influenţei lui în spaţiul pruto-nistrean. Însă, sub presiunea Moscovei, în a cărei
Ibidem, p. 247.
971

Ibidem, pp. 257-258.

972

Ibidem, p. 263.
973

Ibidem, p. 56.
974

Vezi: W. P. Meurs, op. cit., p. 135.

975

Vezi: Dicţionar de istorie. Ediţia a II-a revăzută şi adaptată. Chişinău, Editura Civitas, 2007, pp. 261-265.
976

190
slujbă plătită se aflau, au trebuit să cedeze. În această dispută Cominternul şi-a arogat
rolul de arbitru suprem, înclinând în cele din urmă balanţa în favoarea „teoriei” diversio-
niste cu privire la naţiunea moldovenească, distinctă de cea română.
La întrebarea lui Bella Kun, comunist ungur şi unul din liderii Internaţionalei a III-a,
dacă există o „naţiune moldovenească” în Basarabia, şi Bădulescu, şi Tkacenko (lideri co-
munişti din România şi Basarabia) au dat un răspuns negativ, arătând că nu există „popor
moldovenesc asuprit”, ci doar „ţărani basarabeni asupriţi”977.
Cu acest punct de vedere s-a solidarizat Ecaterina Rally-Arbure care a afirmat, că
„în privinţa limbii şi în privinţa naţionalităţii, poporul moldovenesc, în opinia noastră,
prea puţin se deosebeşte de poporul român, pentru ca el să fie recunoscut [din punct
de vedere] ştiinţific drept o naţionalitate distinctă. Istoriceşte este dificil de demonstrat
aceasta”978. Adeptă a politicii de reanexare a Basarabiei la Uniunea Sovietică, totuși, ea
recunoaște, că „a existat poporul moldovenesc în teritoriul actual al României […]. A exis-
tat și limba moldovenească, care a avut literatura sa cu alfabetul slavei vechi. Din acest
alfabet ulterior s-a dezvoltat limba literară română. Limba română se deosebește puțin
de limba moldovenească. Chestiunea de substanță nu rezidă în limbă. Nu putem spune că
exploatarea Basarabiei înseamnă exploatarea moldovenilor ca națiune. Noi recunoaștem
mișcarea din Basarabia pentru alipirea la RASSM și pentru eliberarea de sub jugul impe-
rialismului român ca o mișcare națională a Basarabiei, în ansamblu, și nu ca o mișcare
națională a poporului moldovenesc”979.
Ulterior, ca urmare a presiunilor exercitate din partea lui Skrîpnik, P. Tkacenko îşi va
schimba optica declarând: „Cu privire la moldoveni ca o naţiune distinctă va trebui să nu
fiu de acord cu tov. Bădulescu, mişcarea printre moldoveni există şi nu trebuie să ne con-
vingeţi că moldovenii nu reprezintă o naţiune aparte. Trebuie să privim la aceasta nu din
perspectiva limbii, dar din perspectiva esenţei revoluţionare, trebuie să cultivăm această
mişcare prin toate măsurile, dacă ea se află în stare embrionară”980.
Pentru liderul comuniştilor bulgari şi viitorul conducător al Cominternului, Gh. Dimi-
trov, chestiunea dacă „există naţiunea moldovenească – aceasta nu este o chestiune de
geografie, nici academică, aceasta este o chestiune politică, o chestiune a luptei revoluţi-
onare. Noi ştim: există naţiunea moldovenească, cu toate aceasta, o parte a moldovenilor
din România Veche s-a românizat. Naţiunea moldovenească există şi moldovenii au drep-
tul la autodeterminare naţională, la unitate naţională, la republica lor independentă”981.
Într-un alt context, dar cu referinţă tot la identitatea moldovenilor, dacă ei sunt sau nu
români, Gh. Dimitrov, pe un ton liberal, avea să afirme: „Eu consider că nu sunt, dar să
hotărască ei înşişi cine sunt ei. Partidul, după mine, trebuie să-i considere pe moldovenii
basarabeni aceiaşi ca şi moldovenii din republica Moldovenească”982.
În încheierea dezbaterilor, Comisia a cerut PC din România acceptarea rezoluției prin
care să susțină „mișcarea național-revoluționară a moldovenilor din Basarabia, care se
consideră un popor aparte cu o limbă aparte”983.
977
Gh. Cjocaru, op. cit., p. 57, doc. 84, p. 258.
978
Ibidem, p. 259.
979
Ibidem.
980
Ibidem, doc. 85, p. 275.
981
Ibidem, p. 273.
982
Ibidem, doc. 119, p. 363.
983
O: Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 202.

191
 Totuşi, în rândurile comuniştilor români în continuare, chiar dacă slabe, s-au auzit
unele voci care denunţau teoria celor „două popoare” şi planurile ucrainene de anexare a
Basarabiei, sub pretextul deformării şi vicierii principiului naţionalităţilor.
Printre puţinii care au obiectat şi au contestat „teoria existenţei naţiunii moldo-
veneşti” au fost reprezentanţii Partidului Comunist din România, după I. Dic, un alt
comunist român A. Bădulescu, şi el semnatar al Memoriului cu privire la necesitatea
creării RSS Moldoveneşti din 4 februarie 1924. În polemica cu Scrîpnik, el a declarat:
„Naţiunea moldovenească nu există, nu există nici mişcarea naţional-revoluţionară şi
noi nu putem susţine ceea ce nu există”984.
Ulterior, într-o scrisoare de protest, din 8 aprilie 1925, față de rezoluția Cominter-
nului în problema Basarabiei și RASSM, A. Bădulescu a dezavuat și mai mult ideea „na-
țiunii moldovenești și a limbii moldovenești”. El considera că declarațiile cum că „limba
moldovenească este o limbă distinctă” și „moldovenii sunt un popor distinct”, care nu au
nimic în comun cu românii, nu sunt adevărate. „În comisie, declara Bădulescu, eu am fost
singurul român, chiar singurul „moldovean”, și eu declar că sunt mai bine informat des-
pre această chestiune și nu trebuie să mă mai informeze cineva din afară despre aceasta”.
Comunistul român ataca frontal pe Dimitrov și Scrîpnik, afirmând că „dacă reieșim din
aceea că limba moldovenească este o limbă distinctă, atunci mă văd nevoit să declar că
aceasta reprezintă o încercare de deznaționalizare totală și reală a moldovenilor, deoa-
rece actuala limbă moldovenească are 75 % cuvinte rusești și nu poate exista ca o limbă
distinctă”985.
De asemenea, L. Pătrăşcanu (Mironov), intelectual de stânga şi activist de frunte al PC
din România, la congresul al IV-lea al acestei formaţiuni care a avut loc la Harkov, între
28 iunie-8 iulie 1928, a subliniat că: „moldovenii nu reprezintă o naţiune aparte, şi din
punct de vedere geografic şi istoric, moldovenii sunt aceiaşi români ca şi românii din
Moldova”986.
În acest context, dezbaterile dintre comuniștii ucraineni și români asupra problemei
limbii și identității în Basarabia și RASSM, au continuat și la acest congres, chiar dacă
linia „moldovenistă” învinsese de jure, odată cu adoptarea legilor de „moldovenizare”
adoptate în 1926, în RASSM. La acest congres, PC din România, puternic epurat și refor-
mat, prin infiltrarea elementelor alogene, a fost obligat să accepte lozinca fundamentală
a „autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire de statul român”, com-
pletată cu cerințe plebiscitare specifice Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei și
Banatului. În privința Basarabiei, congresul prelua tezele lui Badeev și Scrîpnik privind
existența „națiunii moldovenești”, respingând argumentele anterioare ale emigrației ro-
mâne. Ideea centrală a rezoluției era că „moldovenii se identifică drept o națiune distinc-
tă și că această națiune luptă împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva
burgheziei române pentru unirea cu RASSM”987.
Prin această decizie, Cominternul tranşa problema identitară a RASSM, care devenea
poligonul de implementare a „moldovenismului sovietic” şi, totodată, proiecta această
diferenţă lingvistică şi naţională asupra Basarabiei988.
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 85, p. 274.
984

Ibidem, doc. 87, pp. 283-284.

985

Ibidem, doc. 155, p. 463.

986

Ibidem, p. 82.
987

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 203-204.

988

192
 Intrat în ilegalitate începând din aprilie 1924, PCR a devenit treptat un simplu mega-
fon al Moscovei în interpretarea evenimentelor epocale, care au condus la desăvârşirea
procesului de unitate naţională, început cu Basarabia. În acest sens este caracteristică
aşa-numita „platformă”a PCR privind problema naţională, din 1 noiembrie 1931, în care
se preciza: România, alături de Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia erau „state imperialis-
te” vasale ale puterilor occidentale.
Întocmai ca acestea din urmă, România îşi atinsese „propriile tendinţe imperialiste
sub patronajul imperialiştilor europeni”, cotropind Basarabia, Bucovina, Banatul şi Do-
brogea. În acest mod au fost supuşi „unei nemaiauzite înrobiri naţionale opt milioane
de unguri, germani, ruşi, ucraineni, moldoveni, bulgari, turci ş. a.”. Regimul instaurat de
Bucureşti în Basarabia şi celelalte provincii cotropite avea la bază „un întreg sistem de jaf
şi exploatare semicolonială, de înfeudare a maselor populare”. Drept consecinţă – sem-
nala aceeaşi „platformă” – răscoale în masă nu numai în Basarabia, ci şi în Dobrogea, de-a
lungul multor ani989. Era o viziune apocaliptică asupra României, specifică propagandei
comuniste cu privire la inevitabilitatea şi iminenţa prăbuşirii capitalismului.
Astfel, de la mijlocul anilor’20 ai sec. al XX-lea, în contextul politicii expansioniste
sovietice şi, odată cu demararea procesului de creare a unei Republici Moldoveneşti,
în laboratoarele bolşevice şi kominterniste a luat naştere „mitul naţiunii moldove-
neşti”. Cât nu e de paradoxal, dar cei mai cointeresaţi în acest proiect au fost liderii
ucraineni, care în disputa viitoarei apartenenţe a Basarabiei, pentru a o desprinde de
România, devenită, eventual, în urma unei revoluţii proletare o republică sovietică,
au renăscut şi vehiculat teoria existenţei „naţiunii moldoveneşti” şi dreptul ei la auto-
determinare în perspectiva reunirii ei (de pe ambele maluri ale Nistrului) şi alipirea
la Ucraina Sovietică.
Concludente în acest sens sunt destăinuirile şi observaţiile lui I. Dic pe marginea
broşurii lui C. Rakovski, comisar adjunct al afacerilor străine al URSS, „România şi Ba-
sarabia”, ediţia 1925: „După ce au cauzat mişcării noastre atâtea dezastre în Basarabia;
după ce s-au opus acordării drepturilor exclusive de activitate în Basarabia Partidului
Comunist din România; după ce au sprijinit separatiştii; după ce ei nu numai că nu au
făcut nimic pentru moldovenii din Ucraina \ vezi discursul tov. Zinoviev la congresul al
XIII-lea al PC (b) R \, dar s-au opus formării acestei republici; după formarea acestei re-
publici ei (tovarăşii ucraineni – n. n.) ne-au fericit cu două descoperiri: 1) descoperirea
existenţei moldovenilor în lume şi 2) cu teoria celor două naţiuni”990.
În acest context, este semnificativ și faptul că, deși sugerau ideea diferenței dintre
moldoveni și români și pledau pentru „dreptul Basarabiei la autodeterminare până la
secesiune”, comuniștii ucraineni erau în același timp susținătorii unei idei pan-ucraine-
ne, de unitate a tuturor ucrainenilor din statele vecine RSS Ucrainene. Astfel, în rezoluția
Congresului al V-lea Mondial al Internaționalei Comuniste intitulată „Problemele națio-
nale ale Europei Centrale și ale Balcanilor” se prevedea, la capitolul „Chestiunea ucrai-
neană”, necesitatea „proclamării de către partidele comuniste din Polonia, Cehoslovacia
și România a lozincii unirii regiunilor ucrainene, rupte în bucăți de imperialism, în cadrul
unei republici sovietice muncitorești – țărănești”991.
989
Copilăria comunismului românesc în arhiva Cominternului. Coord. Alina Tudor-Pavelescu. Bucureşti, 2001, pp. 279-280; A. Stan,
Basarabia şi Cominternul, op. cit., p. 91.
990
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 126, p. 387.
991
Ibidem, doc. 22, p. 127; O: Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 200-201.

193
 Părinte-fondator al „naţiunii moldoveneşti” este considerat N. A. Skrîpnik, comisar
al poporului al Justiţiei şi Procuror General al RSS Ucrainene şi unul din conducătorii
Internaţionalei Comuniste, chiar dacă declarase oficial că: „naţiunile nu se creează,
nici o hotărâre a Internaţionalei Comuniste şi a partidului comunist nu poate crea
naţiuni”992.
Sintetizând, totuşi, „aportul” acestuia la fundamentarea existenţei „naţiunii moldo-
veneşti”, în studiul sau, Gh. E. Cojocaru notează: „Naţiunea” moldovenească, în lectura
comisarului bolşevic, se definea, aşa dar, prin limba sa moldovenească, sentimentul
autoidentificării de sine şi printr-o pretinsă mişcare „naţional-revoluţionară” moldo-
venească de emancipare din Basarabia. Deşi puţine la număr pentru o naţiune…restul
vor fi confecţionate pe parcurs”. „Teoria” lui Skrîpnik va mai pune la originea „naţiu-
nii” moldoveneşti un criteriu nemaiîntâlnit în lume-frica faţă de vecinul din imediata
apropiere, „teama de burghezia română”. Şi tot această „naţiune” trebuia să ţină piept
unor eventuale pretenţii româneşti faţă de stânga Nistrului. Paradoxal „naţiunea” mol-
dovenească se năştea dintr-o reacţie de frică şi ostilitate faţă de Statul Român a unor
tovarăşi cu imaginaţie, momentul ofensivei, însă, nu a fost neglijat, el va fi concretizat
prin pretenţiile faţă de Basarabia993.
Pentru prima dată, într-un document politic public ucrainean, existenţa „naţiunii mol-
doveneşti” a fost enunţată în Rezoluţia Congresului al IX-lea al PC (b) din Ucraina asupra
raportului CC al PC (b) R şi al CC al PC (b) U, din decembrie 1925, în care se specifica
precum că „formarea RASSM, care a dat un impuls puternic deşteptării politice şi cultu-
rale a uneia dintre cele mai înapoiate naţiuni din Ucraina-celei moldoveneşti”994. În anii
care au urmat, liderii sovietici locali şi ucraineni s-au străduit să promoveze prin diverse
mijloace o conştiinţă naţională moldovenească pentru a-şi justifica „teoria”, „creând”, de
fapt, în laboratoare, o „naţiune moldovenească”, cu propria ei limbă, istorie şi moştenire
culturală.
Ideea despre existenţa „naţiunii moldoveneşti” este impusă și îmbrăţişată de anumite
categorii sociale din RASSM. Primul Congres general al învăţătorilor din Moldova (13 –
16 decembrie 1924) a menţionat unanim în rezoluţia adoptată: „Considerând crearea
RASSM un act măreţ, ce asigură naţiei moldoveneşti promovarea politicii de autodeter-
minare naţională...Congresul învăţătorilor îşi exprimă hotărârea fermă ca în strânsă le-
gătură cu Partidul Comunist şi sub conducerea lui să-şi depună toate eforturile pentru
renaşterea economică şi culturală a naţiei moldoveneşti”995.
Despre existenţa „naţiunii moldoveneşti”, care „începe să renască în RASSM”, a afirmat
G. I. Starîi, la Congresul I al sovietelor din aprilie 1925996.
În Tezele CMR de partid „Bilanţul moldovenizării”, din 4 septembrie 1926, şi a plenarei
a V-a, din octombrie 1926, se aprecia, că formarea RASSM „a avut la bază necesitatea de
a crea cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea culturală şi atragerea naţionalităţii
moldoveneşti la construcţia activă a socialismului”. Drept consecinţă „fiind unul din cele
mai înapoiate naţionalităţi din cadrul URSS, odată cu formarea RASSM poporului moldo-
venesc de pe această parte a Nistrului i s-a dat, astfel, un puternic imbold spre renaşterea
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 84, p. 262.
992

Vezi: Ibidem, pp. 65, 74.

993

Ibidem, doc. 112, p. 339; A. Grecul, Rasţvet, op. cit., p. 49.

994

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 47, f. 4; A. V. Repida, op. cit., p. 160.
995

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 4, p. 36; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 91, p. 291.
996

194
sa naţional-culturală şi economică”997. Astfel, retorica identităţii naţionale va fi legată de
alte teme importante ale modernizării, precum urbanizarea şi industrializarea, colectivi-
zarea agriculturii, realizarea revoluţiei culturale.
În cadrul Conferinţei a IV a CMR de partid (noiembrie 1927), V. Ia. Holostenko, unul
din secretarii acestei organizaţii, preluând argumentele lui Badeev, afirma: „Poporul mol-
dovenesc care populează RASS Moldovenească şi Basarabia, nu reprezintă acelaşi popor
românesc, care este în România. Aceasta este una din ramurile uneia şi aceleaşi poporaţii.
Însă poporaţia moldovenească timp îndelungat s-a dezvoltat în alte condiţii economice,
istorice şi de trai, decât poporaţia românească. Aceasta a condus la apariţia deosebirilor
în limbă şi modul de trai al moldovenilor şi românilor”. El făcea o paralelă similară cu
ucrainenii şi ruşii, care sunt înrudiţi, dar sunt popoare diferite, concluzionând, că „mol-
dovenii sunt un popor aparte, care s-a dezvoltat de-a lungul secolelor în condiţii deosebi-
te şi în prezent nu are nimic comun cu poporul român”998.
Speculând pe această izolare naţională, determinată de vitregiile istoriei, liderii din
RASSM s-au străduit să construiască o identitate moldovenească distinctă bazată pe cul-
tura ţărănească arhaizată. Folosind caracteristicile culturale şi lingvistice rurale care
s-au conservat în conştiinţa moldovenilor de-a lungul deceniilor şi codificându-le într-un
standard naţional cultural nou, activiştii de partid sperau să-i îndepărteze pe moldovenii
de pe ambele maluri ale Nistrului de România „burgheză” şi să-i aducă în cadrul unei re-
publici sovietice moldoveneşti lărgite.
Aşa cum se remarcă, elitele politice şi culturale din republica autonomă au lăudat iniţi-
al natura „simplă” a vieţii rurale moldoveneşti. Ridicând această cultură populară necom-
plicată şi „democratică” la nivelul de standard naţional, partidul încerca să construiască
o naţiune moldovenească distinctă ca modalitate de a separa Basarabia de România999.
La începutul anilor’30, odată cu trecerea la grafia latină, văzută ca o posibilitate
de a folosi RASSM în interesele propagandistice împotriva Basarabiei și României şi
transformarea lor într-un stat socialist, linia oficială a autorităţilor sovietice cu pri-
vire la identitatea moldovenească a suportat modificări radicale. Ceea ce începuse în
anii 1920 ca un proiect original de construire a identităţii a fost abandonat. În mod
formal, din perspective expansioniste şi ale apropiatei „eliberări” a Basarabiei, a fost
denunţată propria linie cu privire la diferenţele dintre moldoveni şi români ca fiind o
ficţiune creată de „madanişti”, „burghezo-naţionalişti”, nedemnă de zelul modernizării
manifestat de statul sovietic, care a creat bariere artificiale influenţei revoluţionare a
culturii socialiste din Moldova sovietică, ce se dezvolta pe malul stâng al Nistrului în
Basarabia1000. Totuşi, retorica legată de acest proiect – discursul diferenţelor naţionale
– s-a menţinut.
Astfel, trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul rus la cel latin trebuia nu numai
să „menţină comunitatea limbii oamenilor muncii moldoveni ce locuiesc pe ambele ma-
luri ale Nistrului” şi „să-şi dezvolte cultura”, dar şi să consolideze influenţa revoluţionară
a RASSM asupra maselor de oameni ai muncii din Basarabia şi România”1001.
De altfel, o dată cu enunțarea tezei privind posibilitatea construirii socialismului în-
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 135, p. 397; doc. 140, p. 410.
997

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 23, p. 68; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 150, p. 434.
998

Ch. King, op. cit., p. 228.

999

1000
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 90, pp. 209-210.
1001
T. Cotelnic, op. cit., p. 82; I. Moiseev, Aspecte, op. cit., p. 68.

195
tr-o singură țară și revizuirea lozincii despre exportul revoluției, RASSM i se va atribui
rolul de cap de pod exclusiv în Basarabia1002.
Într-un patos revoluţionar, se evidenţia că o dată cu trecerea la alfabetul latin şi unifi-
carea limbii populaţiei de pe ambele maluri ale Nistrului: „problema influenţei politice a
RASSM asupra desfăşurării luptei revoluţionare în Basarabia şi România trebuie să devi-
nă cea mai actuală. Moldova Sovietică trebuie să devină un cap de pod al comunismului
şi să contribuie activ la ruperea lanţului imperialismului în una din verigile lui cele mai
vulnerabile”1003.
Organele de partid, în stil propagandistic şi politico-cultural, apreciau latinizarea scri-
sului moldovenesc ca „o etapă nouă în dezvoltarea culturii moldoveneşti socialistă prin
conţinut şi naţională după formă, care se desfăşoară în interesul revoluţiei proletare de
pe ambele maluri ale Nistrului”1004.
Din aceste considerente s-a considerat „întru totul oportună şi raţională trecerea
RASSM la alfabetul latin”, iar „în activitatea ulterioară de construcţie naţional-culturală
a porni de la necesitatea îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte general acceptate
printre moldovenii din Vechea Moldovă şi Basarabia”1005, precizându-se suplimentar, ca
„limba moldovenească” să se îmbogăţească „pe baza terminologiei literare care o folosesc
muncitorii şi ţăranii României şi moldovenii de peste Nistru”1006.
Latinizarea scrisului ca manifestare a moldo-românismului, formulat pe baza unor
aprecieri chiar ale lui Stalin, era o formă de apropiere dintre „poporul moldovenesc” – se
înţelege transnistrean – şi cel românesc, urmând ca pe o asemenea cale să survină o in-
fluenţă reciprocă. Însuşi Stalin susţinea că „limba moldovenească nu este o limbă ca ata-
re, ci doar unul din dialectele moldo-române”. În consecinţă, cele două culturi nu trebuie
separate, ci apropiate. Cu atât mai mult cu cât timpul lucrează pentru comunism, încât nu
era exclus ca Republica Moldovenească şi România să devină cândva un stat sovietic unic,
„iar întărirea relaţiilor culturale va apropia aceste timpuri”1007.
Pentru a da credibilitate noii linii de „latinizare”, autorităţile vor accepta publicarea
mai multor lucrări din panteonul literaturii române, iar diferenţele dintre limba „mol-
dovenească” standard şi limba română, înrudită, după 1932, au ajuns treptat cu totul
nesemnificative.
Latinizarea ca element cultural, deşi n-a condus la rezultatele scontate, a contribuit la
păstrarea identităţii româneşti a populaţii băştinaşe din Transnistria şi confirma o dată
în plus apartenenţa populaţiei din stânga Nistrului de naţiunea română1008.
Însă măsurile, de natură să impulsioneze şi să dezvolte viaţa literară, culturală şi
naţională a românilor transnistreni, n-a durat multă vreme. Mijlocul anului 1937 a
marcat o nouă turnură în politica lingvistică şi identitară a partidului, schimbându-se
încă o dată tactica în această privinţă. Începea o altă linie în dezvoltarea „limbii mol-
doveneşti” – cursul spre rusificare, iniţiat de centru şi promovat de filologul oficial I.
D. Ceban.

E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 640.

1002

Idem, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 35.

1003

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 57, p. 148.

1004

Ibidem op. cit., pp. 14-15; Ibidem, doc. 47, pp. 132-134; I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 75.
1005

A. Stan, op. cit., p. 82.

1006

Ibidem, pp. 81-82; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), p. 70.
1007

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 18-19.

1008

196
 Deşi în anul 1932, trecerea la alfabetul latin a fost realizată cu acordul Kievului şi cel
al Moscovei, în anul 1937 această acţiune a fost tratată de organele de partid şi cele ale
NKVD drept o măsură iniţiată de organele Siguranţei române şi realizată în practică de
agenţii ei din RASSM1009. În acest context, organele de partid din RASSM au declanşat o
amplă campanie de deromânizare a „limbii moldoveneşti”1010.
Astfel, după cum se apreciază, proiectul identitar „moldovenesc” a fost unul ambiguu,
care, pe de o parte, reclama necesitatea „moldovenizării” și „indigenizării”, iar pe de altă
parte urmărea să distrugă, sub paravanul luptei împotriva „naționalismului burghez mol-
dovenesc” sau mai târziu, a „românizatorilor”, tot ceea ce nu corespundea intereselor
rusificării1011.
Tentativa de inventare a „naţiunii moldoveneşti” a fost însoţită de alte politici ale regi-
mului precum: colectivizarea forţată, deportările, foametea organizată, genocidul etnic,
minciuna orchestrată în fel şi chip, la toate nivelele, pentru a înlesni impunerea unui re-
gim străin, apoi dominaţia nomenclaturii locale au fost şi ele de natură să contribuie prin
diferite strategii la realizarea acestui proiect.
Consecinţele politicii de inventare şi impunere a conceptului de „naţiune moldove-
nească” vor fi dezastruoase atât pe termen scurt, cât şi într-o perspectivă îndelungată.
Istoricul Gh. E. Cojocaru concluzionează în acest context: „Prin ridicarea sa de la „teorie”
la rangul de adevărată politică şi ideologie naţională în autonomia sovietică Moldove-
nească, nocivă şi traumatizantă, în egală măsură, „moldovenismul” se rotunjea ca şi fe-
nomen al practicilor totalitare de construcţie etnoculturală. În noua postură, el îşi relua
cu o nouă forţă marşul său „victorios” pe terenul culturalizării proletare, exercitând de-a
lungul timpului un impact devastator asupra profilului identitar etnocultural românesc
de pe malurile Nistrului şi neproducând nimic consistent în loc”1012.
Dacă construcţia teoretică despre „volohi” şi „poporaţia moldovenească” urmărea sco-
pul să separe etnic şi cultural românii moldoveni de cei munteni, apoi cea referitoare la
„naţiunea burgheză şi socialistă moldovenească” – să-i despartă pe românii din Basara-
bia şi din stânga Nistrului de ceilalţi români de peste Prut. În acest scop, savanţii sovietici
au subliniat mereu particularităţile românilor basarabeni, ale „moldovenilor”, care ar fi
apărut începând cu anexarea în 1812 a Basarabiei de către Rusia şi s-ar fi accentuat după
unirea, din 1859, a Moldovei cu Muntenia. În opinia politicienilor din acea perioadă şi a
savanţilor sovietici, în România, s-a înregistrat „românizarea” moldovenilor din Moldova
de dincolo de Prut, pe fondul formelor politico-juridice occidentale adoptate după 1859
şi al dezvoltării culturii moderne şi a limbii române literare.
În acelaşi timp, în Basarabia şi Transnistria, unde s-au păstrat, din cauza politicii anti-
naţionale a guvernului ţarist, formele culturale şi lingvistice arhaice, premoderne, supu-
se procesului de rusificare, moldovenii ar fi supravieţuit în calitate de unici moştenitori
şi păstrători ai culturii şi limbii moldoveneşti „originale”. Astfel, arhaismul, deznaţionali-
zarea şi rusificarea au reprezentat, conform acestei teorii, trăsăturile definitorii ale „na-
ţiunii moldoveneşti”. În mod paradoxal, conceptul modern de naţiune a fost transformat,
de politicienii şi istoricii sovietici, într-un antipod al lui. Elaborarea conceptului „naţiunii
1009
Ibidem, p. 25.
1010
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 44; Idem, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 40; A. Gribincea, M. Gribin-
cea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 19-20.
E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 642.
1011

1012
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., p. 83.

197
moldoveneşti” a însemnat, de fapt, fabricarea „argumentelor istorice” care să justifice
ocupaţia ţaristă şi pretenţiile teritoriale ale URSS asupra Basarabiei şi să „fundamenteze”
teoretic politica de rusificare şi teoria „moldovenismului”.
Eforturile de a construi o identitate moldovenească distinctă în condiţiile RASSM nu
a fost doar un rezultat al necesităţilor politicii externe şi al expansionismului sovietic, ci
mai mult un rezultat al combinaţiei dintre obiectivele politicii externe, anumite forme de
identitate existente în regiune, acţiunile elitelor politice şi culturale basarabene şi trans-
nistrene.
Lansat şi pus în practică o dată cu apariţia RASSM, conceptul de „naţiune moldove-
nească”, amplasată pe ambele maluri ale Nistrului, va contribui la modificarea pretenţii-
lor teritoriale ale Uniunii Sovietice faţă de Basarabia, acestea bazându-se acum mai mult
pe naţionalitate şi mai puţin pe dreptul internaţional. În acest context, diplomaţia so-
vietică îşi va argumenta revendicările prin necesitatea „reunirii poporului moldovenesc
într-un stat sovietic naţional”, majoritatea căruia, „zace sub ocupaţia românească”.

3. Problema limbii materne şi a grafiei

Primul pas în crearea unei „naţiuni moldoveneşti” a fost stabilirea cu precizie a
identităţii moldovenilor şi formalizarea elementelor culturii lor naţionale, în primul
rând, limba.
De la 1812, de când Basarabia a fost ruptă din trupul Moldovei, expansionismul rusesc
nu încetase să sape la temelia limbii române, văzută ca un martor incomod şi dușman ne-
înduplecat al justificării şi perpetuării raptului teritorial. Înfiinţarea RASSM a dat, cel puţin
în prima etapă, o serie de speranţe etnicilor moldoveni/români privind libertatea de expri-
mare în limba maternă, de afirmare a graiului, a tradiţiilor şi obiceiurilor strămoșeşti.
Încă din 21 august 1924, cu câteva săptămâni înainte de proclamarea oficială a RASSM,
ziarul „Plugarul Roş” anunţa declanşarea unor acţiuni pentru „moldovenizarea cât mai
grabnică a tuturor instituţiilor şi așezămintelor din centrele moldoveneşti”, „în 21 de sate
din gubernia Odesa a şi început să se grăiască numai moldoveneşte. Toţi judecătorii, în-
văţătorii, preoţii şi primarii din sate sunt obligaţi să vorbească limba moldovenească”1013.
La vremea respectivă, limba română nu era considerată încă, în toate sferele puterii bol-
șevice, un pericol pentru noua enclavă cu pretenţii de statalitate. Dimpotrivă, „în aşeză-
mintele de cultură şi în şcoli”- preciza în continuare ziarul citat–„se va preda treptat şi
limba românească, care fiind mai bogată decât limba moldovenească, nu va mai constitui
o piedică la luminarea norodului moldovenesc. Cuvintele ruseşti create însă de revoluţie
ca bolşevic, soviet, comisariat ş. a. vor fi întrebuinţate şi mai departe, fiind pe veci alipite
de graiul moldovenesc”1014.
Discuţiile pe marginea limbii „moldoveneşti” au început cu puţin timp înainte de for-
marea RASS Moldoveneşti. Scopul propus era crearea din nişte dialecte locale a unei limbi
„literare” moldoveneşti, distinctă de limba română, şi cultivarea unei identităţi naţionale
moldoveneşti, distinctă de cea română1015.
Se ştie că limba este parte a conştiinţei naţionale. Stalin a considerat pe drept cuvânt

I. I. Nistor, Istoria românilor din Transnistria. Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 20.
1013

I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 74.

1014

Asupra politicii identitare şi lingvistice în RASS Moldovenească a se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală în RASSM, op. cit. Idem,
1015

Experimente lingvistice din RASSM (1924 – 1938). În: „Caiete de Istorie”, 2002, nr. 1.

198
limba drept primul criteriu în definirea naţiunii. În cazul RASSM, pentru a pune în lumină
deosebirile faţă de limba română, vor fi accentuate trăsăturile specifice ale „limbii mol-
doveneşti”.
Logica creării limbii „moldoveneşti” în cadrul RASS Moldoveneşti subscria sensului
general al principiului piedmontist, adică folosirea legăturilor etnice transfrontaliere
pentru a influenţa politicile României, servind în acelaşi timp şi scopurile de lungă durată
privind proiectarea identităţii „moldovenești”, aşa cum a arătat politica sovietică de după
1940, şi asupra Basarabiei anexate. După crearea RSS Moldoveneşti în 1940 şi, în mod
special, după 1944, modelarea limbii „moldoveneşti sovietice” s-a bazat pe experienţele
lingvistice din perioada RASSM1016.
La nivel oficial, startul acestei dispute s-a dat odată cu fondarea unei gazete pentru
moldovenii de lângă Nistru – „Plugarul Roş”, care va începe să apară cu alfabet rusesc, de
la 1 mai 1924, prin decizia Comitetului gubernial Odesa al PC(b) U, atunci când redacţia
(Gr. Starîi şi I. Krivorukov) s-a ciocnit cu problema limbii în care trebuia să apară gaze-
ta pentru a putea fi înţeleasă de ţăranii moldoveni. Într-o informaţie din 4 septembrie
1924, Gr. Starîi considera că, „din cauza sărăciei limbii moldoveneşti şi necesităţii de a o
îndestula cu cuvinte româneşti, nu poate să nu ţină cursul spre românizare”1017. El scria
că limba populară locală nu era adecvată muncii culturale. Limba ţăranilor moldoveni era
o limbă primitivă, amestecată cu împrumuturi din rusă şi ucraineană. În acest context,
se recomanda folosirea limbii române şi a alfabetului latin pentru a ridica astfel nivelul
cultural al ţăranilor.
O parte din activiştii de partid cereau ca limba gazetei să nu se inspire din limba lite-
rară şi tradiţia scrisă română, ci să redea întocmai limba vorbită în satele moldoveneşti.
Însă, dificultatea era că în stânga Nistrului nu exista nici măcar un singur grai comun pen-
tru toate localităţile cu populaţie moldovenească. Mai mult chiar, analfabetismul printre
moldoveni înregistra cote maxime1018.
Divergenţele de opinii asupra priorităţilor etnoculturale în Republica Moldovenească
au reizbucnit din primele zile ale activităţii Comisiei Organizatorice. În cadrul şedinţei
acestei comisii, din 22 august 1924, la care au participat Starîi, Grinştein, Badeev, Bub-
novski ş. a. a fost dezbătută problema privind obiectivele şi priorităţile dezvoltării etno-
lingvistice a moldovenilor din RASSM. Aici s-au conturat două opinii diferite în proble-
ma limbii. Prima opinie aparţinea lui G. Starîi, care considera că limba moldovenilor din
stânga Nistrului trebuie să se dezvolte „pe baza grafiei latine şi a limbii române”. Starîi
ţinea cont de faptul că „având în vedere caracterul foarte înapoiat al limbii moldoveneşti,
lipsa cuvintelor necesare pentru exprimare, în special, în chestiuni politice, necesitatea
îmbogăţirii ei cu cuvinte din alte limbi şi, considerând că limba română este în această
privinţă mai apropiată decât limba rusă, având în vedere că moldovenii basarabeni au
trecut la limba română-e necesar să fie trasat cursul spre introducerea cuvintelor româ-
neşti în vorbirea moldovenească. E necesar ca în şcoală şi la tipărirea abecedarelor să fie
utilizat alfabetul latin, deoarece este imposibil de redat cu litere ruseşti toate cuvintele
limbii moldoveneşti”1019.
O. Ţîcu, „Moldovenismul” sovietic şi politicile identitare ale URSS în RASSM şi RSSM (1924 – 1991). În: Fără termen de prescripţie. As-
1016

pecte ale investigării crimelor comunismului în Europa, Coordonatori S. Musteaţă, I. Caşu. Chişinău , Editura Cartier istoric, 2011, p. 340.
1017
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 36, p. 156.
1018
Ibidem, pp. 29-30.
1019
Ibidem., doc. 32, p. 148.

199
 Reprezentanţii celei de-a doua opinii, Grinştein şi Badeev, speculau, afirmând „având
în vedere, că sarcina imediată constă în înfăptuirea campaniei de agitaţie privind orga-
nizarea republicii şi propagarea ei în rândul populaţiei care vorbeşte într-o limbă foarte
puternic amestecată cu cea rusească, şi, teama populaţiei faţă de tot ce-i românesc, a
considera necesar în timpul apropiat trasarea cursului spre o limbă simplă şi înţeleasă,
bazată pe graiul popular al moldovenilor transnistreni, utilizând alfabetul rusesc şi doar
treptat de purificat limba de impurităţi”1020. Pentru ei „limba moldovenească” era limba
poporului, iar româna era limba „clasei conducătoare burghezo-moşiereşti”. În termenii
teoriei proletcultiste, proletariatul trebuia să-şi aibă propria limbă şi cultură.
Pe lângă consideraţiile sale de ordin lingvistic, Starîi, ca şi partizan al revoluţiei mon-
diale, care visa să transfere capitala Republicii Moldoveneşti la Chişinău, va cere să se
ţină cont de faptul că în şcolile din Basarabia se predă în limba română şi că populaţia
de pe malul drept al Nistrului, în ansamblul ei, trecea printr-un proces de culturalizare
românească care promitea să devanseze evoluţiile culturale din stânga Nistrului şi să se
impună în caz de alipire a Basarabiei la autonomia Moldovenească. Badeev, la rândul său,
a urmărit să demonteze toate argumentele lui Starîi şi să acrediteze ideea existenţei unei
limbi moldoveneşti distinctă de cea română1021.
În raportul său, G. Starîi, după o analiză succintă a situaţiei lingvistice printre moldo-
venii din stânga Nistrului, a încercat să justifice necesitatea dezvoltării „limbii moldove-
neşti” pe baza limbii române şi a grafiei latine, aducând o serie de argumente de ordin
lingvistic şi politic. Expunându-şi punctul de vedere, el opina că „limba moldovenească
nu poate fi luată drept bază pentru dezvoltarea limbii şi culturii moldovenilor transnis-
treni”. „Într-o limbă moldovenească, fără utilizarea împrumuturilor din altă limbă, afirma
G. Starîi, este imposibil să ţi-i chiar cel mai primitiv discurs politic. Mai mult, nu ajung
cuvinte nici chiar pentru uzul cotidian”. De aceea, calea cea mai rezonabilă era să se pur-
ceadă la împrumuturi din limba română, deoarece „limba moldovenească” nu poate să se
dezvolte pe baza celei ruse, care îi era cu totul străină.
Totodată, referindu-se la problema grafiei, el menţiona că multe din expresiile „limbii
moldoveneşti” nu pot fi redate cu ajutorul literelor ruseşti. „Literele ruseşti folosite de către
noi în locul celor româneşti, sublinia G. Starîi, se pronunţă incorect, pentru că ele nu pot
reda sunetele moldoveneşti”. Adoptarea unui asemenea curs, în opinia aceluiaşi lider bol-
şevic, nu contravenea nici perspectivelor revoluţiei în Basarabia. Plecând de la necesitatea
exportului revoluţiei din URSS în Basarabia şi România, G. Starîi scria: „În Basarabia copiii
învaţă în grafia latină, iar copiii la noi vor învăţa în cea rusească. În cazul unirii moldoveni-
lor din cele două părţi, pe care copii îi vom învăţa? Doar orice învăţare din nou este într-o
anumită măsură schilodire”. De asemenea, G. Starîi s-a pronunţat împotriva ideii de creare
a unei noi „limbi moldoveneşti”, constatând că „inventarea unei limbi constituie o sarcină
dezavantajoasă, peste puterile noastre, aceasta fiind o creaţie a istoriei, economiei etc.”1022.
Exponent al intereselor Ucrainei, dar şi al Rusiei bolşevice, I. Badeev s-a pronunţat
pentru dezvoltarea limbii şi scrisului românilor transnistreni pe baza limbii şi grafiei
ruse. Necunoaşterea de către populaţia românească din stânga Nistrului, în marea ei ma-
joritate rurală şi analfabetă, a limbii literare româneşti a fost exploatată la maximum,

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 15; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 32, p. 148.
1020

Gh. Cojocaru, op. cit., pp. 31-32.

1021

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 15-16; A se vedea: Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 33, pp. 149-152; doc. 34, pp. 152-154.
1022

200
vehiculându-se ideea privind necunoaşterea de către moldovenii transnistreni a limbii
române în general.
„Limba moldovenească” era prezentată de către I. Badeev ca o limbă deosebită de cea
română, arătând nedumerit de ce „cuvintele franceze românizate de intelectualitatea ro-
mână trebuie impuse cu orice preț maselor populare moldovenești, care au moldoveni-
zat aceleași cuvinte, preluând rădăcinile rusești”. Iar „trecerea la grafia latină, în opinia
lui, îi va face analfabeţi”, pe moldoveni, argumentând că „limba moldovenească folosește
alfabetul rusesc de 500 – 600 ani”. Mai mult, se afirma că ţăranii moldoveni „vor inter-
preta trecerea la grafia latină drept trecerea la românizarea pe care ei o detestă”. El cerea
ca această „problemă arzătoare şi în acelaşi timp complicată” să fie examinată cât mai
urgent, până la crearea comitetului regional de partid, pentru că ea ar putea cauza neîn-
ţelegeri în sânul viitoarei conduceri de partid din RASSM1023.
La scurt timp după aceste discuţii, A. Grinştein, într-un articol publicat la 27 august,
fără a ţine cont de faptul că moldovenii au fost supuşi unui proces intens de rusificare,
susţinea că aceştia „vorbesc o limbă care are circa 70 % rădăcini romane (foarte apropi-
ate de limba actuală română) şi până la 30 % rădăcini slave. În genere, limbile română
şi moldovenească sunt apropiate ca şi, de exemplu, rusa şi ucraineana”. Totuşi, opina el:
„moldovenii vorbesc o limbă aparte şi au particularităţile lor de trai”1024.
Ulterior, în conducerea din RASSM se vor contura două grupări adverse în problema
dezvoltării etnoculturale: cea a „românizatorilor” şi a „moldovenizatorilor”, avându-i în
frunte pe cei doi principali lideri politici din republica autonomă: G. Starîi, Preşedinte al
Comitetului Revoluţionar şi, ulterior, Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, şi
I. Badeev, secretar al Comitetului Moldovenesc Regional de partid. Prima grupare, a „ro-
mânizatorilor”, pleda pentru grafia latină şi limba română, pornind de la teoria bolşevică
a extinderii revoluţiei mondiale, inclusiv în România. Ei nu erau străini de ideea creării
unui stat sovietic românesc şi încorporării lui în cadrul URSS. „Moldovenizatorii”, pledau
pentru crearea în RASSM a unei limbi şi culturi deosebite de limba şi cultura română,
pentru izolarea lingvistică şi culturală a moldovenilor din această zonă. Deşi nu negau
necesitatea extinderii revoluţiei în România, ei nu acceptau perspectiva constituirii unei
unităţi teritorial-politice, etnolingvistice din RASSM şi Basarabia cu cea din România1025.
Din grupul lui Starîi făceau parte Krivorukov, Bubnobsckii, Botev, Arbure ş. a. Din cel a
lui Badeev – Galiţkii, Bogopolskii, Raevici, Holostenko, Rosinskii ş. a.1026.
Disputa dintre cele două grupări va fi decisă, pentru câţiva ani, în favoarea „moldo-
venizatorilor” prin decizia Biroului CC al PC (b) din Ucraina referitoare la problema cre-
ării RASSM în componenţa RSSU, adoptată în cadrul şedinţei din 19 septembrie 1924,
adică anterior formării acestei entităţi. Astfel, în problema limbii se stabilea „În promova-
rea politicii naţionale în RASSM de ţinut cursul spre dezvoltarea limbii populare moldo-
veneşti” şi în continuare, în mod formal, se declara „Limbile moldovenească, ucraineană
şi rusă trebuie să fie egale”. Referitor la alfabet (grafie) se hotăra: „De introdus grafia rusă
– chirilică”1027.
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., 16. A se vedea: Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 33, pp. 149-152; doc. 34, pp. 152-154.
1023

Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 35, p. 155.

1024

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 274.

1025

O. S. Galuşcenco, Boriba mejdu rumînizatorami i samobîtnikamii v Moldavscoi ASSR (20-e godî). În: „Ejegodnîi istoriceskii alimanah
1026

Pridnestrovia”, 2002, nr. 6, p. 68.

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 17.
1027

201
 „Dezvoltarea limbii moldoveneşti” şi utilizarea ei era argumentată prin necesitatea de
„a lucra în acea limbă care vorbeşte poporul moldovenesc” şi respectiv, grafia latină „va
frâna această activitate”1028. Astfel, se proclama formarea unei entităţi cu o limbă şi cultu-
ră bazate pe graiul ţăranilor transnistreni.
Înfăptuirea unei atari politici era urmărită cu cerbicie din Harkov, unde Şumski, comi-
sarul pentru învăţământ, persista în ideea ca „limba moldovenească” să se reducă la un
„dialect în care vorbeşte poporul”1029. Pentru el chestiunea limbii nu era una principială,
important era ca pentru propaganda comunistă să fie folosit orice dialect, „fie el al cui
n-ar fi, chiar şi păsăresc”1030.
Tendinţei de respingere a iniţiativei de inventare a „limbii moldoveneşti” se raliau
cei mai mulţi comunişti proveniţi din România, refugiaţi în Rusia Sovietică şi stabiliţi în
RASSM. Ei cereau ca graiul românofon al ţăranilor transnistreni să fie infuzat de termeni
şi reguli aparţinând limbii române şi trecerea la grafia latină. Şi aceasta nu numai datori-
tă originii comune a celor două limbi, ci şi din interese politice. O „limbă moldovenească”
exclusiv a idiomurilor transnistrene era de neînţeles chiar în Basarabia, încât răspândi-
rea materialului propagandistic bolşevic nu numai în Basarabia, ci în întreaga Românie
ar fi devenit imposibilă.
În nota, din 22 septembrie 1924, adresată conducerii de partid din URSS şi RSSU,
membrii Grupului Român de Iniţiativă dezaprobau linia bolşevicilor ucraineni care se
opuneau folosirii limbii române şi alfabetului latin, pornind de la ideea că „burghezia
română va încerca să-şi extindă dominaţia şi asupra Moldovei sovietice şi pentru a împie-
dica o asemenea posibilitate” încercau „să creeze o limbă nouă din limba orală înţesată cu
barbarisme, în care vorbeşte populaţia moldovenească din Ucraina”. Comuniştii români
considerau greşită această argumentare. După părerea lor crearea unei limbi noi „nu va
putea servi drept barieră pentru aventura burgheziei române”, iar „lupta nu se va da între
două limbi, dar între două sisteme”. De asemenea, ei considerau pe moldoveni „ca parte
a poporului român”1031.
Punerea semnului egalităţii între „moldovenească” şi română suna ca o autentică ere-
zie. Combaterea acestei poziţii se făcea prin argumentul proletcultist că, de fapt limba
română invocată era una a burgheziei şi moşierimii, modernizată prin franţuzisme şi ne-
înţeleasă de muncitori şi ţărani. Se recunoştea totuşi un fond comun de cuvinte şi de re-
guli lingvistice între păturile de jos ale României şi ţăranii transnistreni. Cel mult, numai
limba populară sau vulgară ar fi putut constitui o sursă de comuniune cu acea „moldove-
nească”1032.
Decizia cu privire la „cursul spre dezvoltarea limbii populare moldoveneşti” şi introdu-
cerea „grafiei ruse – chirilice” nemulţumea însă tocmai pe unii dintre comuniştii români,
iniţiatorii Republicii Moldovenești, sau care activau în cadrul Internaţionalei Comuniste
şi structurile de partid şi de stat ale republicii autonome (I. Dic, Al. Bădulescu, Arbure,
Dobrogeanu-Gherea ş. a.). Ei porneau nu numai de la raţiunile ştiinţifice, dar şi de la cele
de ordin politic, exportul revoluţiei socialiste şi perspectiva transformării României în-
tr-o republică sovietică unională.
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 23, pp. 68, 69.
1028

A. Stan, op. cit., p. 80.

1029

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 106, p. 324.

1030

Ibidem, doc. 40, pp. 163-165.

1031

A. Stan, op. cit., pp. 76-77.

1032

202
 La 8 ianuarie 1925, I. Dic (alias Isidor Cantor), un exponent al acestora, protesta pe lângă
conducerea moscovită şi ucraineană, printr-un memoriu intitulat „Cu privire la construcţia
culturală în Moldova Sovietică, contra devierii de rusificare sub drapel sovietic”. Chiar în
acest titlu se formulează un denunț categoric împotriva construcţiei unei limbi artificiale,
diferită de română, pe calea rusificării sub drapel sovietic. Se afirma importanţa „nu numai
în limitele Moldovei însăşi”, dar şi pentru mişcarea comunistă mondială a construcţiei cul-
turale moldoveneşti, dar numai cu condiţia de a fi rezolvată „corect” problema naţională.
El amintea „în acest sens, nu trebuie să uităm că formarea RASSM are o mare im-
portanţă internaţională sau, ca să fim modeşti, mai mult internaţională, decât internă”.
Pentru comunistul român „chestiunea construcţiei culturale în Moldova Sovietică este,
înainte de toate, o chestiune politică a mişcării revoluţionare mondiale”. De aceasta din
urmă depindea influenţa sau compromiterea ideilor sovietice nu numai în Basarabia şi
România, ci şi în alte părţi ale Europei. Deoarece, după cum recunoştea I. Dic, „luând de-
cizia de a forma această republică, partidul a aprobat, totodată, acele consideraţii care
au stat la baza propunerilor grupului de iniţiativă”, „adică partidul a considerat că RSSM
trebuie să fie o sursă de diseminare a influenţei revoluţionare în Basarabia şi România
care prin amplasarea sa geografică reprezintă tinda Balcanilor şi Europei Centrale, iar
prin situaţia sa actuală internă socială şi politică dificilă – un loc vulnerabil al frontului
burgheziei internaţionale anti – revoluţionare şi, în acelaşi timp, în stare, în caz de o scân-
teie revoluţionară, să molipsească toate ţările Balcanice care suferă la fel”1033.
Din această perspectivă se impunea necesitatea adoptării alfabetului latin şi a unei
limbi identice cu româna, prin curăţirea „limbii moldoveneşti” de „barbarisme”, adică ru-
sisme şi ucrainisme.
Adept consecvent al introducerii treptate, în câteva etape a grafiei latine în procesul
construcţiei socialiste în RASSM, I. Dic, deşi pornea în propunerea sa de la consideraţii de
ordin ştiinţific, punea accentul pe cele de ordin politic. Astfel, în opinia lui, „limba moldo-
venească, ca limbă latină, îşi are propriile legi gramaticale şi ortografia sa”, „care nu pot
fi redate prin alfabetul chirilic”. De asemenea, „în alfabetul rusesc nu există nişte sunete
folosite în limba moldovenească”. Un alt argument invocat în acest sens ţinea de numărul
moldovenilor şi posibilităţile poligrafice. „Având în vedere numărul mic al moldovenilor
noştri, nu vom putea să-i înzestrăm cu literatura în limba maternă necesară în toate sfe-
rele cunoştinţelor şi activităţii umane şi din această cauză vom fi nevoiţi să recurgem la
cărţile româneşti, tipărite cu caractere latine”1034.
Se ţinea cont şi de faptul că, „Basarabia se românizează. Moldovenii, basarabenii au
trecut la literele latine astfel că la reunirea acestei provincii cu Moldova Sovietică se va
dovedi că marea majoritate a moldovenilor vor scrie cu caracterele latine şi numai mol-
dovenii noştri vor scrie în alfabetul chirilic”. Adept al politicii de anexare a Basarabiei şi
de revoluţionalizare a ţărilor din regiune, el aprecia că, trecerea la caracterele latine ofe-
rea la acel moment şi avantaje ideologico-propagandistice. Odată ce „noi vom tipări toate
cărţile moldoveneşti cu aceste litere ceea ce ne va posibilitatea să le difuzăm în teritoriul
întregii Românii”. Folosirea, însă, în continuare a alfabetului chirilic de către moldoveni
„va produce printre masele largi populare din România o impresie neplăcută, deoarece în
închipuirea lor „chirilica” este strâns legată de vechiul regim autocrat”.
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 69, p. 215.
1033

Ibidem, p. 223.
1034

203
 În argumentările sale, I. Dic ţinea cont şi de anumite realităţi de ordin extern şi intern.
Aşa, după cum afirma el, „caracterele latine sunt caracterele internaţionale ale popoare-
lor civilizate şi sunt purtătoare ale progresului, simplificând schimbul de valori culturale
între popoare”. În acest context era remarcat faptul „că toate noile popoare ale URSS, che-
mate la viaţa culturală de revoluţia din Octombrie, trec la caracterele latine ca, de exem-
plu, turcii, kirghizii, iakuţii etc. Cât priveşte grafia chirilică, I. Dic era sigur că „moldovenii
se vor familiariza cu caracterele ruseşti, întrucât considerăm că nu se va găsi printre noi
un om cu mintea întreagă care să nu considere necesară predarea limbii ruse, a istoriei,
literaturii etc. ca obiecte obligatorii în şcolile moldoveneşti: studierea limbii ruse pentru
moldoveni este o necesitate economică”1035.
Din această perspectivă era abordată şi problema lingvistică. Pentru comunistul ro-
mân, „limba moldovenească este limba română sau invers, limba română este limba mol-
dovenească, şlefuită ştiinţific şi literar”. El aducea explicaţiile de rigoare referitoare la sta-
rea limbii pe care o vorbeau la acel moment moldovenii transnistreni. Astfel, „în Moldova
Sovietică moldovenii,- în virtutea acelor împrejurări istorice – ,....nu şi-au dezvoltat limba
maternă, iar viaţa i-a făcut să preia pentru necesităţile lor culturale o masă de cuvinte
străine de la naţionalităţile mai dezvoltate din jurul lor şi, în special, de la ruşi”.
Drept consecinţă, „Astăzi limba pe care o vorbesc moldovenii sovietici musteşte de
barbarisme...Aproape fiecare sat moldovenesc îşi are „limba” sa, adică, argoul său. În fapt,
în uz au rămas doar câteva sute de cuvinte pur moldoveneşti, restul sunt ruseşti, ucrai-
neşti şi chiar evreieşti”. Din această cauză, concluzionează I. Dic „o asemenea limbă nu
este bună pentru dezvoltarea şi difuzarea culturii moldovenilor”. Pornind de la această
realitate cea mai bună soluţie era considerată „epurarea limbii moldoveneşti”.
Insistând pentru „românizarea limbii moldoveneşti”, el pornea de la următoarele con-
sideraţii: „operaţiunea epurării este conformă avântului social al moldovenilor...şi ast-
fel se creează premisele psihologice şi posibilităţile pentru derularea ei”; „limba română
este limba scriitorilor moldoveni”; „noi trebuie să folosim acest tezaur, al cărui moşteni-
tori suntem, în forma lui finită, după cum şi tovarăşii ucraineni şi ruşi folosesc, respectiv,
tezaurule lor culturale”; „aceasta este oportun [din punct de vedere politic] ca un instru-
ment de propagare a influenţei sovietice şi comuniste în România întreagă”; şi, odată ce
această perspectivă trebuie apropiată „noi nu avem la dispoziţie nici timp şi nici forţe
culturale pentru „crearea” unei limbi şi literaturi”1036. El critica primele tentative de a crea
o „nouă limbă moldovenească” pa baza adaptării unor cuvinte ruseşti sau din alte limbi,
pe care „moldovenii sovietici nu prea o înţeleg”.
Cu altă ocazie, amendând rezoluţia cu privire la chestiunea Română (referitoare la
Basarabia şi moldoveni), la 24 martie 1926, I. Dic propunea ca în loc de aliniatul, că mol-
dovenii pe parcursul dominaţiei ţariste „au însuşit într-o măsură anume cultura rusă, au
creat un dialect aparte”, să se scrie: „din cauza regimului oprimant ţarist, nu au putut să
dezvolte cultura lor naţională şi au încremenit în formele morfologice ale limbii moldo-
veneşti din secolul al XVII-lea”1037.
Un alt semnatar al Memoriului din 4 februarie, Al. Bădulescu, într-o scrisoare de
protest adresată la 8 aprilie 1925, Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste,

Ibidem, doc. 69, p. 224.

1035

Ibidem, p. 225.
1036

Ibidem, doc. 127, p. 388.

1037

204
cu privire la politica identitară şi lingvistică în RASSM, semnala „dacă reieşim din aceea
că limba moldovenească este o limbă distinctă, atunci mă văd nevoit să declar că aceas-
ta reprezintă o încercare de deznaţionalizare totală a moldovenilor, deoarece actuala
limbă moldovenească are 75 % cuvinte ruseşti şi, respectiv, nu poate exista ca o limbă
distinctă”1038.
E. Arbure, în cadrul Congresului I general al Sovietelor din RASSM (aprilie 1925) sus-
ţinea: „Dacă vom reieşi din punctul de vedere al reunirii cu Basarabia, este necesar să
trecem la grafia latină”1039, iar cu altă ocazie sublinia: „identitatea limbii moldoveneşti cu
româna, atrăgând atenţia asupra posibilităţii unei influenţe intense a republicii Moldove-
neşti asupra populaţiei muncitoare române în spiritul comunist”1040.
Ca atare, în imposibilitatea inventării rapide a unei limbi noi, pe baza grafiei ruseşti,
politrucii şi culturnicii bolşevici admiteau o fază de tranziţie în care moldoveneasca şi
româneasca, grafia latină şi cea rusească să convieţuiască, până la momentul asimilării
treptate de noi cuvinte ruseşti, menite să acopere golul celor româneşti. Căci „limba mol-
dovenească” era destinată nu „domnilor” ci muncitorilor şi ţăranilor de pe ambele maluri
ale Nistrului.
Frământările acestea atestă deruta celor care lucrau pe tărâmul limbii şi culturii naţi-
onale, încât la 13 februarie 1925, Biroul Politic al PC (b) din Ucraina, încerca o redefinire
mai largă a moldovenismului cu scopul de a-l extinde şi peste Nistru. În hotărârea adop-
tată se confirma linia de orientare a CC al PC (b) U şi a Comitetului Regional Moldovenesc
„spre limba moldovenească populară în care apare „Plugarul Roş” şi în care Guvernul
Român publică foaia volantă „Vestitorul Basarabiei” pentru populaţia Basarabiei”. Cu re-
ferinţă la grafie, pe de o parte, se considera oportun „trecerea manualelor pentru şcolile
de educaţie Socialistă la grafia latină, începând cu anul viitor”, pe de altă parte, „Gazeta
„Plugarul Roş”, proclamaţiile, broşurile, literatura pentru lichidarea analfabetismului să
se tipărească în grafia chirilică”1041.
Tot atunci, la 14 februarie 1925, C. Rakovski, comisar adjunct al poporului al Afaceri-
lor Străine al URSS, fiind la curent cu discuţiile referitoare la problema limbii şi alfabetu-
lui din RASSM, opina: „În situaţia în care în Basarabia a fost introdus acum alfabetul latin,
dacă în Republica Moldovenească va fi folosit alfabetul chirilic, comitetul revoluţionar va
fi lipsit de posibilitatea de a influenţa asupra ţăranilor basarabeni”. Drept compromis, el
pleda pentru folosirea „pentru un timp anume a ambelor alfabete”. Soluţia era: „cei care
s-au obişnuit cu „chirilica”, trebuie să fie asiguraţi cu literatură în „chirilică”, în timp ce
tineretul care merge acum la şcoală trebuie să deprindă alfabetul latin”1042.
Cât priveşte identitatea limbii vorbite de populaţia de pe ambele maluri ale Prutului
şi importanţa acestui fapt pentru extinderea revoluţiei asupra statului român, Dobro-
geanu-Gherea în cadrul conferinţei a II-a a CMR de partid (noiembrie 1925), sublinia:
„Formarea Republicii Moldoveneşti, în care populaţia vorbeşte aceeaşi limbă pe care o
vorbesc muncitorii şi ţăranii din România, trebuie să contribuie la întărirea acestei influ-
enţe şi la însufleţirea oamenilor muncii din Basarabia în lupta lor pentru emancipare”1043.
Ibidem, doc. 87, p. 284.
1038

Ibidem, doc. 91, p. 293.

1039

Ibidem, doc. 122, p. 368.

1040

Ibidem, doc. 77, p. 240.

1041

Ibidem, doc. 78, p. 242.

1042

Ibidem, doc. 106, p. 322.

1043

205
 În anii următori, în contextul politicii de „moldovenizare”, sporadic, discuţiile pe pro-
blema lingvistică au continuat.
În cadrul Plenarei a V-a lărgite a CMR de partid, din 25 septembrie 1926, discutân-
du-se chestiunea „Bilanţul moldovenizării”, problema limbii a reapărut pe agenda de zi.
Un activist, Vainberg a declarat că, „se spune că noi amestecăm cuvinte româneşti în lim-
ba moldovenească. Mai bine să amestecăm româneşti, decât ruseşti”. Un oarecare Driga,
motivând că limba în care este editat ziarul „Plugarul Roş” „este înţeleasă numai de cei
care cunosc limba română”, insista ca aceasta să fie scoasă „în limba moldovenească fără
cuvinte româneşti”1044.
Chior-Ianachi, abordând problema dezvoltării limbii prin prisma dialectelor vorbite,
constata: „Limba moldovenească are mai multe dialecte, trei dintre care sunt principale
în Basarabia şi la noi. În fâşia Dunăreană /Ismail, Reni/ limba e mai bogată şi e mai aproa-
pe de limba română. Apoi avem graiul Prutean şi Nistrean, asemănătoare, în principal.
În interiorul RASSM avem două dialecte: primul asemănător limbii Nistreano-Basara-
bene / Slobozia, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca / şi celălalt dialect / Rîbniţa,
Alekseevka, Krutaia/”. Pornind de la aceste realităţi el propunea: „să luăm ca bază limba
Pruto-Nistreană, ca limbă a majorităţii poporului moldovenesc. Trebuie să luăm ca bază
gramatica moldovenească, dar să aruncăm din ea toate formele nepopulare”. Cât priveş-
te limba rusă, el remarca „rolul limbii ruse este cu totul nesemnificativ. Limba rusă ne
trebuie pentru legătura cu centrul”. Împotriva abordării „filologice” a problemei de către
Chior-Ianachi, s-a pronunţat Badeev, declarând că, „noi trasăm linia generală: „daţi-ne o
limbă pe înţelesul populaţiei” 1045.
În cele din urmă, în hotărârea plenarei se stabilea: „Directiva organizaţiei noastre de
partid trebuie să rămână şi în continuare: „dezvoltarea limbii populare moldoveneşti,
vorbite de poporul moldovenesc”1046.
Comuniştii români şi promotorii cursului spre dezvoltarea „limbii moldoveneşti” pe
baza limbii române sunt obligaţi să se conforme hotărârilor organelor de partid în aceas-
tă chestiune. La 30 octombrie 1926, Biroul Politic al CC al PC (b) din Ucraina lua act de
declaraţia lui Al. Bădulescu, că acesta „conducându-se de hotărârile CE al IC în problema
Basarabiei, între CC Român şi PC (b) U nu există nici un fel de divergenţe în chestiunea
limbii moldoveneşti”1047. Într-o altă şedinţă a acestui organ, din 11 decembrie 1926, se
mai constata: „că între tov. Starîi, pe de o parte, şi Biroul CR şi tov. Badeev, pe de alta, nu
există asemenea divergenţe principiale radicale care nu le-ar putea permite să munceas-
că în continuare împreună şi că divergenţele existente (despre limbă etc.) au fost deja
înlăturate prin hotărârile respective ale CC”1048.
În rezoluţia Conferinţei a IV-a a CMR de partid (noiembrie 1927) se confirma jus-
teţea liniei promovate în politica lingvistică odată cu adoptarea hotărârii plenarei
din octombrie 1926, care „a pus capăt disputelor existente şi a dat posibilitatea de
a soluţiona corect toate chestiunile legate de dezvoltarea culturală a naţionalităţii
moldoveneşti”1049.
Ibidem, doc. 139, p. 405.
1044

Ibidem, pp. 406-408.

1045

Ibidem, doc. 140, p. 411.

1046

Ibidem, doc. 141, p. 415.

1047

Ibidem, doc. 145, p. 419.

1048

Ibidem, doc. 152, pp. 445-446.

1049

206
 Deşi confirmată poziția organizaţiei de partid, unul din activiştii culturali din republi-
că, Bagrov, critica linia lingvistică promovată de „originalişti” şi considera că este necesar
de a „căuta dezvoltarea limbii noastre culturale în România”, afirmând: „iată ţara, care a
reuşit să asigure dezvoltarea limbii moldoveneşti române şi de aceea trebuie să ne orien-
tăm la România, pentru a lua cuvintele care ne lipsesc în lexiconul nostru”1050.
Această luare de poziţie a fost criticată în cadrul plenarei a IV-a a CMR de partid, din
21 – 22 mai 1931, care a examinat chestiunea cu privire la construcţia naţional-cultura-
lă în RASSM. În raportul lui Ilin, secretarul acestei organizaţii, cu referinţă la poziţia lui
Bagrov, se stabilea că „la noi există cuvinte mai preţioase decât la regele Carol”, aducând
drept exemple cuvinte preluate din limba rusă. El, recunoscând insuficienţa cuvintelor
din lexiconul „moldovenesc”, cerea ca acestea „să fie căutate la noi, în Patria noastră soci-
alistă”. Conform aprecierii liderului de partid din republica moldovenească, orientarea în
„dezvoltarea limbii moldoveneşti la graiul din România, este greşită, este o eroare, strict
politică”1051.
În eforturile sale, Ilin va fi susţinut de Zatonski, unul din liderii Ucrainei, prezent la
plenară. Pentru a-l combate pe Bagrov, în discursul său, el încerca să facă similitudine cu
carelii, care locuiau atât în Republica Carelă din cadrul URSS, cât şi în Finlanda, afirmând,
că „limba carelă, chiar dacă este înrudită cu limba finlandeză, totuşi carelii nu o cunosc şi
n-o înţeleg”. Zatonski mai admitea că discuţii de acest gen au avut loc şi anterior în orga-
nizaţia de partid din republică, când această linie era promovată de Starîi şi Arbure, „însă
aceştia nu au ajuns atât de departe ca şi Bagrov”1052.
În continuare el recomanda drept criteriu în această chestiune „trebuie să fie creaţia
populară. Dacă în masele populare un cuvânt sau altul prinde rădăcini, atunci folosiţi-l
– mai puţină înţelepciune – filologilor!”. Ca şi concluzie, se cerea „mai puţină subtilitate
filologică, deoarece după aceste subtilităţi se ascunde o adevărată ideologie duşmănoa-
să. Ce va fi atunci când România va deveni Sovietică, fapt care nu trezeşte la noi nici o
îndoială, ce relaţii vor fi între cultura Moldovei şi a României, cred că această chestiune
se va soluţiona mult mai simplu”1053.
Mai târziu, în memoriul său din 1933, E. Bagrov, analizând consecinţele politicii de
inventare a unei limbi literare „moldoveneşti”, menţiona că, aceasta a dus la izolarea
noastră de masele muncitoreşti de peste Nistru, lipsindu-ne de un aşa mijloc important
de influenţă politică şi culturală asupra maselor precum este limba comună”. De aceea,
un asemenea curs politic a fost considerat „greşit” şi s-a cerut să „fie înlocuit cu altul”.
A fost pusă problema orientării spre limba literară moldo-română, sublinia E. Bagrov,
însă Comisarul Poporului pentru Învăţământ din Ucraina, tov. Skrîpnik, a respins hotă-
rât această propunere şi cursul spre inventarea şi cultivarea unei limbi cvasipopulare,
dar neînţelese, a fost întărit temeinic1054.
În ansamblu, apartenenţa moldovenilor din RASSM la o cultură sau alta („moldove-
nească” sau română), sursele din care urmează să se îmbogăţească „limba moldove-
nească” erau abordate şi determinate în funcţie de obiectivele curente ale regimului
stalinist. După opt ani de existenţă a RASSM, în contextul introducerii grafiei latine,
A. Gribincea, M. Gribincea, I Şişcanu, op. cit.,doc. 39, p. 111.
1050

Ibidem.
1051

Ibidem, doc. 40, pp. 113-114.

1052

Ibidem, p. 115.
1053

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine în RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1999, nr. 3-4, p. 35.
1054

207
liderii bolşevici îşi vor modifica, din raţiuni geopolitice, politica lingvistică promovată
în regiunea transnistreană.
Deşi atunci toţi membrii biroului politic al CMR de partid împărtăşeau şi promovau
linia lingvistică a originaliştilor, ei sunt nevoiţi să se conformeze indicaţiilor venite de
„sus”. Astfel, balanţa va înclina temporar în favoarea „românizatorilor’’.
La scurt timp după trecerea la grafia latină, în hotărârea Biroului CMR de partid, din
3 octombrie 1932, se stabilea drept directive în problemele lingvisticii şi îmbogăţirii
„limbii moldoveneşti”: asigurarea unor ritmuri de dezvoltare în aceste domenii care să
corespundă celor de ridicare a nivelului de cultură al oamenilor muncii; îmbogăţirea
„limbii moldoveneşti” să se desfăşoare în corespundere cu terminologia internaţională
pe care o folosesc şi alte popoare în dezvoltarea limbii lor; înteţirea luptei împotriva
naţionalismului local, care se orientează exclusiv spre dialectul local; la momentul dat
„limba moldovenească” îmbogăţită să fie accesibilă şi uşor înţeleasă de muncitorii şi
ţăranii de pe ambele maluri ale Nistrului1055. Se trasa, într-un fel, sarcina introducerii
limbii literare române.

4. Politica lingvistică. Instituționalizarea „limbii moldovenești”

Din motive didactice, dar ţinând seama de o serie de trăsături caracteristice ale regi-
mului şi evoluţiei politice din RASSM, sunt identificate trei perioade distincte în scurta
istorie a acestei creaţii lingvistice bolşevice: a) 1924 – 1931, perioada creării RASSM şi
a promovării „moldovenismului vulgar”, care viza dezvoltarea unei „noi limbi moldo-
venești” pe baza graiului local din stânga Nistrului, înțesat cu rusisme și ucrainisme;
b) 1932 – iunie 1937, perioada latinizării RASSM; c) iulie 1937 – iunie 1941, perioada
represiunilor politice, ori a „arestării grafiei latine”1056 şi rusificarea lingvistică.
În Rusia Sovietică, politica cu privire la limbă a fost strâns legată de politica naţiona-
lităţilor încă de la lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917.
La începutul anilor’20, printre „priorităţile” politicii guvernului bolşevic faţă de re-
publicile sovietice nou-formate figura şi „construcţia lingvistică” ce se rezuma la „crea-
rea” scrisului şi limbii popoarelor ne ruse. Acestea reprezentau, de fapt, mijloace tactice
în realizarea obiectivului strategic de deznaţionalizare a popoarelor şi de constituire a
unui puternic stat centralizat1057. Astfel, politica lingvistică era văzută ca un instrument
de alfabetizare și de educație de masă, iar prin aceasta, ca modalitate de ideologizare
și deznaționalizare.
În cazul RASSM, politica lingvistică promovată de regimul stalinist avea drept obiectiv
final separarea şi mai mult a românilor transnistreni de compatrioţii lor de peste Prut.
În procesul de realizare a politicii lingvistice pe parcursul existenţei republicii au-
tonome s-au conturat trei curente deosebite: unul româno-fil, altul româno-fob şi al
treilea aşa-numit arhaic, („originalist’’ sau madanist).
Reprezentanţii primului curent în frunte cu Gr. Starîi, I. A. Malai, G. I. Buciuşcanu, S.
Dumitraşcu, I. I. Irimiţa, P. I. Cior şi alţii, susţineau să se adopte limba română cu alfabe-
tul latin. În acest sens şi studenţii moldoveni de la Universitatea din Odesa au stăruit,
încă din anul 1926 – 1927, prin cererile lor scrise.
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 40, p. 115. Ibidem, doc. 57, pp. 147-148.
1055

Ibidem, p. 24.
1056

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 24.

1057

208
 Împotriva acestei tendinţe de afirmare a culturii naţionale româneşti s-au pronun-
ţat cadrele şovine, alogene de partid şi de stat din conducerea republicii (I. Badeev ș.
a.), care prin măsuri administrative au împiedicat dezvoltarea vieţii naţionale a moldo-
venilor din stânga Nistrului. Printre dânşii erau şi unii revoluţionari basarabeni, care se
refugiase în URSS. Aceşti reprezentanţi susţineau teoria că românii şi moldovenii sunt
două popoare cu totul deosebite, iar graiul moldovenesc ar fi o limbă cu totul indepen-
dentă, deosebită de limba română. Curentul românofob cu o orientare spre rusificarea
„limbii moldoveneşti” l-a avut ca reprezentant notoriu în ultima etapă de I. D. Ceban.
Al treilea curent era reprezentat de L. A. Madan şi adepţii săi, sprijiniţi de lingviştii
oficiali sovietici – K. N. Derjavin şi M. V. Serghievski, care au încercat să creeze o limbă
artificială pentru moldovenii din Transnistria şi să înlocuiască aşa-zisele neologisme
din „limba moldovenească” cu cuvinte noi, cele mai multe traduse din ruseşte sau in-
ventate1058. În aprecierea lui Ch. King, procedeul standard în realizarea unui astfel de
proiect etnolingvistic presupunea următorii pași: se identifica un dialect sau grai, care
se formaliza, se preluau unele rădăcini din limba rusă și se construiau cuvinte noi, iar
într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chi-
rilică1059.
Disputele lingvistice între cele trei curente s-au axat pe următoarele coordonate:
originile limbii „moldovenești” (slavă sau latină), problema dialectului acestei limbi
(transnistrean sau basarabean), subiectul grafiei (latin sau rusesc), dilema panteonului
literar (românesc sau „moldovenesc”).
Odată trasat, la 19 septembrie 1924, cursul politicii lingvistice în RASSM, s-a început
procesul de realizare a lui. Însă dificultăţile întâmpinate se dovedeau aproape irealiza-
bile, întrucât se pornea de la dogma politică înscrisă în însăşi documentele „constituţi-
onale” şi ale organizaţiei bolşevice din RASSM, anume că procesul acesta se reducea la
debarasarea aproape totală de caracterul românofon al „limbii moldoveneşti”.
Astfel, în cadrul conferinţei I-a a CMR de partid (decembrie 1924) s-a stabilit drept
sarcină imediată curăţirea şi apropierea „limbii moldoveneşti” de populaţie1060 şi „tre-
cerea treptată la limba populară moldovenească pe înţelesul tuturor”1061.
Pentru realizarea acestui obiectiv, Secretariatul CMR de partid, la 14 februarie 1925, a
creat o comisie pentru „elaborarea terminologiei în limba moldovenească” în care au fost
incluşi Raevici, Buciuşcanu şi Roş1062.
La conferinţa a II-a a CMR de partid din noiembrie 1925, I. I. Badeev, secretar al aces-
tui comitet, referindu-se la limba scrisă din RASSM, sublinia că aceasta „nu este curat
moldovenească, în ea mai sunt încă multe cuvinte româneşti franţuzite, dar noi, treptat,
o vom curăţi-o şi o vom face accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”.
Reafirmând necesitatea creării „limbii moldoveneşti”, acelaşi demnitar sublinia: „Într-un
viitor apropiat la noi vor apare, dacă nu revoluţionari, cel puţin reformatori ai limbii şi
vor crea o aşa limbă înţeleasă nu domnilor, ci muncitorilor şi ţăranilor moldoveni”1063.
1058
E. Diaconescu, Problema originii şi limbii românilor din răsărit. În: „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 2, pp. 95-96.
1059
Ch. King, op. cit., p. 68.
1060
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 65, p. 209.
1061
Ibidem, doc. 66, p. 209.
1062
Ibidem, doc. 79, p. 243.
1063
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 24; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 7, p. 43; Gh. Cojocaru, Cominternul,
op. cit., doc. 106, p. 321.

209
 Ideea inventării „limbii moldoveneşti” era susţinută cu ardoare de către emigranţii
basarabeni, în majoritate ne moldoveni, care activau în RASSM şi erau grupaţi în jurul
Asociaţiei Basarabenilor (fondată în mai 1924 la Moscova). În viziunea acestora, inven-
tarea „limbii moldoveneşti” venea să servească drept „argument” în favoarea tezei că
moldovenii şi românii sunt două popoare diferite, dar şi ca un pretext pentru „apărarea
Basarabiei de români”. În realizarea acestui proiect erau cointeresate direct, din moti-
ve șoviniste – anexioniste şi autorităţile ucrainene. Drept suport pentru „crearea” unei
noi limbi serveau ideile proletcultismului, statornicite în Rusia la mijlocul’anilor’20, care
prevedea crearea unei „noi culturi proletare”. În spiritul acestei teorii, activiştii culturali
din RASSM proclamă întreaga moştenire culturală din RASSM de până la revoluţie „pseu-
do-moldovenească”, iar limba română-o limbă de „salon a burgheziei”1064.
Această politică naţional-culturală vulgarizatoare n-a permis moldovenilor de aici să în-
suşească şi să-şi dezvolte limba maternă în forma ei literară. În virtutea politicii promovate
de autorităţi, de izolare de restul neamului românesc, românii transnistreni n-au avut ac-
ces, decât sporadic, la cultura şi literatura clasică românească, la tradiţia lingvistică.
Caracterul pur politic al acţiunii de inventare a „limbii moldoveneşti” literare s-a re-
marcat chiar din momentul punerii ei în practică, manifestându-se prin dispute contro-
versate. Printre „moldovenizatori” s-au conturat două tabere. Unii pledau în favoarea
„limbii moldoveneşti”, corespunzătoare doar graiului moldovenilor din RASSM, alţii op-
tau pentru o „limbă moldovenească” care să aibă la bază şi graiul moldovenilor din Basa-
rabia. Ultimii sperau la viitoarea „unire”a moldovenilor din RASSM cu cei din Basarabia
sau chiar cu cei de dincolo de Prut1065. Specific, însă, pentru toţi, era faptul că „limba mol-
dovenească” era limba poporului lor, iar româna era limba „clasei conducătoare burghe-
zo-feudale”.
În RASSM, impunerea proiectului creării unei limbi a fost posibilă datorită mai multor
factori. În primul rând, absenţa aproape totală a intelectualităţii băştinaşe, a cadrelor
moldoveneşti în structura organelor de conducere din RASSM, capabile să se opună po-
liticii de „construcţie lingvistică”. În al doilea rând, analfabetismul populaţiei româneşti
semirusificate şi semiucrainizate1066. De asemenea, în această regiune în perioada ţaristă
nu apăreau gazete, reviste, literatură în limba naţională, n-au existat şcoli în limba mater-
nă, astfel încât limba literară a rămas necunoscută de populaţia românească din stânga
Nistrului. Lipsiţi de toate acestea, de posibilitatea de a folosi limba maternă la întruniri
publice, în instituţiile de stat, biserică, convieţuind o perioadă îndelungată într-un mediu
etnic pestriţ, neomogen, moldovenii de aici pentru a comunica au însuşit un dialect spe-
cific: româno – ruso – ucrainean.
Referindu-se la unul din aceste aspecte, I. Dic, într-un Memoriu adresat organelor de
partid ucrainene şi unionale la începutul anului 1925 constata cu tristeţe: „cei mai mulţi
moldoveni dintre cei câţiva care muncesc în prezent în Comitetul Revoluţionar Moldove-
nesc, începând cu comisarul poporului al luminării culturale şi cu preşedintele Comite-
tului Revoluţionar Moldovenesc, nu cunosc limba şi cultura moldovenească, din simplul
motiv că au frecventat vechea şcoală rusească, unde s-au rusificat”1067.

A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 25.

1064

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 275.

1065

Gh. Negru, Lupta lingvistică în RSSM (1940 – 1988). În: „Destin Românesc”, 1996, nr. 2, p. 7.
1066

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 69, p. 226.

1067

210
 A crea o limbă şi o cultură din nimic era o sarcină nu numai uriaşă, ci şi imposibilă.
Realitatea aceasta nu descuraja însă pe nişte politruci bolşevici asociaţi cu diletanţi înar-
maţi cu dogma leninist-stalinistă a naţionalităţii „moldoveneşti”.
Teza existenţei unui „popor moldovenesc” în Basarabia şi Transnistria deosebit de po-
porul român, precum şi a existenţei unei „limbi moldoveneşti” deosebită de cea română
a devenit o provocare irezistibilă pentru tot soiul de „savanţi”, care s-au grăbit să-şi pro-
pună producţia „ştiinţifică” unei audienţe frustrate, care era populaţia republicii, hărţuită
de prea desele schimbări în politica noului regim, şi de-a dreptul derutată1068.
O primă încercare de a pune în aplicare planul de creare a unei noi limbi, a fost între-
prinsă de G. I. Buciuşcanu, la moment Comisar al Poporului pentru Învăţământul Public
din RASSM. Gramatica „limbii moldoveneşti” pe care el a alcătuit-o în 1925, a fost respin-
să, pe motiv că a utilizat normele ortografice şi terminologia românească1069. În opinia
autorităţilor aceasta avea un grav neajuns, „anumi primirea di cîtri avtor dreaptascrierii
tradiţionali moldoveneşti formilor şî terminologhiii, cari di fapt îs romîneşti”. Totuşi, ea a
fost utilizată în şcoli până în anul 19271070.
Înfruntarea moldovenismului îngust cu românismul larg era un alt motiv de dispută
politică. Liderii bolşevici ai republicii autonome aveau de depăşit realităţi extrem de as-
pre, odată cu elaborarea primelor lucrări referitoare la limbă. În 1926, de pildă, apăreau
dicţionarele rus-moldovenesc şi moldo-rus, dar ele dezamăgeau şi chiar nemulţumeau
conducerea de partid. Căci limba scrisă „nu este curat moldovenească, în ea mai sunt încă
multe cuvinte româneşti franţuzite”, ceea ce impunea o operaţie de „curăţire” spre a o
face accesibilă „celor mai largi mase ale truditorilor din RAM”1071.
Plenara a V-a, din septembrie 1926, a CMR de partid a confirmat „justeţea” cursului
referitor la „dezvoltarea limbii populare moldoveneşti în care vorbeşte poporul moldo-
venesc”. În scopul intensificării lucrlui de inventare a noii limbi aceeaşi plenară preconi-
zează înfiinţarea unui „centru academicesc în RASSM”. Noua instituţie, a fost fondată la
sfârşitul lunii decembrie 1926, cu o secţie lingvistică, condusă de L. Madan, din care mai
făceau parte I. F. Goian, A. G. Ignatovici, G. I. Buciuşcanu ş. a.1072.
În rezoluţia Conferinţei a IV-a a organizaţiei regionale moldoveneşti de partid (16 no-
iembrie 1927) s-a accentuat din nou justeţea cursului luat spre folosirea limbii popula-
re în care vorbeşte „poporul moldovenesc” şi a grafiei chirilice, punându-se astfel capăt
discuţiilor în această problemă1073. Printre „realizările colosale în privinţa limbii” erau
enunţate elaborarea gramaticii şi a unui dicţionar, limba „căruia nu diferă de limba mol-
dovenească vorbită”1074.
Deja în 1926, la indicaţia organelor de partid bolşevic, un grup de intelectuali din
RASSM în frunte cu cel mai „cunoscut lingvist” al epocii, L. A. Madan, şcolit la Kiev şi pro-
motor al moldovenismului, şi-a început activitatea de elaborare a normelor limbii moldo-
veneşti. El s-a remarcat printr-o teorie „originală” cu privire la formarea „limbii moldove-
neşti” Ca bază a noii limbi literare a fost luat graiul popular al moldovenilor transnistreni,
1068
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 8.
1069
O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 275.
1070
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 10.
1071
A. Stan, op. cit., p. 80.
1072
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 26.
1073
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 26, p. 76.
1074
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 438.

211
ucrainizat şi rusificat. L. A. Madan a renunţat la normele gramaticale şi ortografice ale
limbii române şi a organizat veritabile campanii în satele moldoveneşti din RASSM şi
Ucraina, denumite „marşuri în popor”, pentru a culege cuvinte specifice graiului moldo-
venesc.
El a încercat să argumenteze că limba daco-romanilor latinizată în procesul de evo-
luţie, ca urmare a migraţiei şi influenţei altor popoare, s-a individualizat. „Limba mol-
dovneascî, trăgîndu-şi în trecutu dipartat din mesticatura linghii dacilor (gheţîlor) cu
limba norodnicî latineascî, în curgerea multor veacuri s’o schimbat sub înrîurirea lin-
ghilor a mai multor noroadi (hoţii, gunii, anţîi, bulgarii, avarii, slavenii-ulicii, ungurii,
pecenejîi, polovţîi, tătarii, polecii, turcii, grecii-fanarioţi, ucrainenii, ruşîi şî alţîi), cu cari
o avut atingiri norodu moldovnesc, şi s’o prifăcut într-o limbî, deosâghitî di ceilanti linghi
romani şî di alti linghi a noroadelor megieşî, în cari limbî amu mulţîmea cuvintilor îi din
rădăcini latineşti şî slavineşti”. În acest context se afirma: „Limba moldoveneascî, în care
graeşti amu norodu moldovnesc, este limbî sînistătătoare, diosăghitî di limba romîneas-
cî, şî sî diosăghesti şî di limba tuturor cărţîlor moldovneşti, tipăriti păn la organizarea
RASSM”1075. Din punctul lui de vedere, „limba moldovenească” atinsese maturitatea
doar odată cu crearea RASSM, în 1924.
De asemenea, acest „moldovenist” tindea să demonstreze că între români și moldoveni
existau chiar mari deosebiri antropometrice, primii având capete rotunde, predominând
tipul brun, iar cei din urmă fiind cu o structură craniană alungită, în mare parte şateni1076.
L. Madan considera că drept bază pentru dezvoltarea „limbii moldoveneşti” trebuie
să stea „graiu cela în cari în vremea di-amu grăeşti mulţîmea moldovenilor din RASSM şi
Basarabia. Că aşa grai haracteristic şî socoati graiu moldovenilor din nijlocu Basarabiii”.
El „dezvoltă” acest grai şi doreşte să-l ridice la rangul de limbă cultă, dar numai „după
învăţarea adîncă şi din toati părţîli a graiului giu a-ntregului norod moldovenesc, după
culegirea şi clasîficarea tuturor facturilor şi ivirilor a linghii gii moldoveneşti”. La baza al-
cătuirii gramaticii „limbii moldoveneşti” Madan considera că trebuie să se afle „prinţîpu
fonetic (rostirea) dar cu corectivuri trebuincioasî din partea prinţîpului etimologic (înţăle-
su) atunci, cînd aeasta sî ceri, avînd în videri îndemnărili practici, ca gramatica şi cii cît mai
uşoarî şî mai înţeleasî di masîli largi”. Într-un articol publicat, la 24 noiembrie 1926, în
„Plugarul Roş”, L. A. Madan declara: „Nu oamenii grăiesc după vr-o gramaticî anumitî, dar
gramatica s-alcătueşti după vorba oamenilor…Gramatica pentru om, dar nu omul pentru
gramaticî”, astfel ca aceasta să fie „cât mai uşoarî şi mai întaleasî di masîli largi”1077.
La elaborarea „limbii moldoveneşti”, deosebită de limba română, L. Madan pornea de
la ideile teoretice ale lui N. Marr despre „caracterul de clasă a limbii”, afirmând că „lim-
ba moldovenească literară” a apărut o dată cu formarea RASSM1078. Marr aprobase, de
asemenea, interpretările lui Madan cu privire la „limba moldovenească” ca un amalgam
neromânesc1079.
Pornind de la aceste principii, „moldoveniştii” (madaniştii) au căutat să găsească echi-
valente „mai pi înţeles” pentru neologisme sau cuvinte prea româneşti, ajungând să „îm-

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 8-9; L. A. Madan, Gramatica moldoveneascî. Partea I. Fonetica şî morfologhia.
1075

Editura de Stat a Moldovei, Tiraşpolea, Anu 1930, p. XI-XII.

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 207.
1076

A Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 9, 54.

1077

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 26.

1078

W. P. Meurs, op. cit., p. 155.

1079

212
bogăţească” fondul lexical al limbii „moldoveneşti” cu arhaisme, traduceri sau calchieri
din rusă, ori invenţii. Iată doar câteva mostre de asemenea invenţii: sobranie-îngrămă-
dire, iazâkoznanie-limboştiinţă, gosudarstvennâi-statnic, accent-loghitură, udarnâi me-
seaţ-lunî lojitoare, barometru-aeromăsurător, aeroplan-sângurzburător, sufragerie-mân-
cătorie etc.
În iulie-august 1926, L. A. Madan şi-a expus „teoria” în faţa învăţătorilor din RASSM în-
truniţi la cursurile de vară de la Balta şi Zinovievsk. CŞM, în iulie 1927, a aprobat „proiec-
tul gramaticii moldoveneşti” al lui Madan, iar ulterior oficializat de către G. I. Buciuşcanu,
Comisarul Poporului al Învățământului din republică. Astfel, gramatica lui L. A. Madan a
fost în vigoare în şcolile din RASSM mai bine de trei ani1080.
Pe parcursul anilor 1926 – 1929, a fost elaborată o nouă gramatică „moldovenească”
şi finalizată o reformă ortografică. Noile norme ortografice erau şi ele contrare chiar gra-
iului popular moldovenesc: on arici, on copac, socrânio, ducându-mî ş. a. În acelaşi timp
a fost inventat un nou lexic. Analiza sumară a fondului lexical al „limbii moldoveneşti”
demonstrează că el, pe lângă cuvinte româneşti arhaice, conţinea în mare parte, cuvinte
inventate sau traduse din ruseşte fără discernământ. Cu astfel de creaţii hilare, membrii
secţiei lingvistice din cadrul Comitetului Ştiinţific Moldovenesc au alcătuit şi editat, în
aceeaşi perioadă, şi un dicționar sau cuvântelnic moldovenesc-rus şi rus-moldovenesc. În
1930 s-a început şi întocmirea unui „cuvântelnic academicesc al limbii moldoveneşti”1081.
Primele „realizări” în crearea şi introducerea în uz a noii „limbi moldoveneşti” le putem
desprinde dintr-o corespondenţă a gazetei „Plugarul Roş” din 27 decembrie 1927: „Amu
sătenii cu toţii vin în chino şi privesc feli di feli di cartini. Fişticare iesă îndistulat şi plin di
bucurii. Nu apucî a sî mîntui un seans, cum în uşî năbuşăşti altî ceată di norod. Ţăranii tari
îs mînţăniţi cîrmii Sovietice, cî o dat în sat chino. Din zî în zî sătenii sî tot dişteaptă şi păşesc
spornic înspre cultura adevărată, depărtîndu-se di la zabobonile vechi şi di la amăgiturile
pocheşti. Toati aiestea schimbări noi culturnici ...întăresc dobîndirile Octeabriului”1082.
După câţiva ani scurşi de la proclamarea RASSM, se constata însă că obiectivul creării
unei „noi limbi moldoveneşti” era greu de atins. P. Chior, comisar al poporului pentru
învăţământ, în 1929, sublinia penuria de cadre de specialitate. În exprimarea lui stâlcit
moldovenească, el constata că cei „di s-o ridicat pân la jiudicarea problemelor ştiânţăi
nici...poţ să-l numeri pi dejiti”. În acest sens funcţiona o instituţie pretins academică, Co-
mitetul ştiinţific moldovenesc, dar specialiştii din sânul acestuia erau departe de exigen-
ţele cerute1083.
Într-un elan sovietic expansionist, P. Chior-Ianachi propunea să se renunţe la teoria
unei „limbi moldoveneşti” strict transnistrene. Să se aibă în vedere întregirea neamului
sub steagul roşu al Republicii Moldoveneşti. Această viziune bolşevică circumscria limite
mai realiste pentru moldovenism. Preciza, astfel, ca fondului lingvistic transnistrean să i
se adauge un lexic basarabean.
Într-o broşură editată, în februarie 1929, el a încercat, în spiritul „revoluţiei mondiale”
să se opună cursului promovat de L. Madan, motivând că, acela care pledează pentru graiul
moldovenilor din RASSM „nu sî gîndeşti în viitorul neamului şî a linghii moldovneşti...Acela

1080
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 9-10.
1081
D. Dragnev ş. a. Din istoria Transnistriei. Chişinău, Editura Civitas, 2001, p. 171.
1082
T. Cotelnic, op. cit., p. 82.
1083
A. Stan, op. cit., p. 79.

213
a scăpat din videri şi problema întrejirii neamului moldovinesc sub steagul roşu a RASSM,
unit cu moldovenii şî di dincolo di Nistru-da poati şî di dincolo di Prut. Acela nu s-a gândit la
aceea cî a vini vremea unirii moldovenilor di dincolo di Nistru cu RASSM şî atunci problema
orfografiei moldovineşti dizlegaţi drept capâtî ş’o însămnătati politiceascî, lărjind înrăurirea
noastrî şî pisti hotarili Prutului ş’a Dunării undi trăiesc milioani di moldoveni plugari sub
steagul boiersc al României”, adăugând „alfavitu cari al alcătuim noi amu trebui sî cii aşa ca
şî la moldovenii mai sus pomeniţi şî poati uşor al înţăleji ş’al potriji cu alfavitu lor latinesc”.
Aceste idei, însă, nu conveneau unor lideri din RASSM. În hotărârea Biroului CMR de partid,
din 15 – 16 martie 1929, se condamna „în mod categoric orientarea tov. Chior spre dialectul
ţăranilor de peste Prut şi apropierea alfabetului moldovenesc de cel latin”1084.
În ultimă instanţă, sub presiunea deciziilor de partid, cei care nu împărtăşeau ideile
lui L. A. Madan, sunt nevoiţi să se conformeze liniei oficiale şi participă la discutarea şi
aprobarea „Schimbărilor în gramatica moldovenească”. Plenara a II-a lărgită a CŞM, din
4 – 7 mai 1929, în baza recenziilor prezentate de G. I. Buciuşcanu, S. D. Dumitraşcu, I. I.
Irimiţa, I. A. Malai, M. V. Serghievski, discuţiei manuscrisului cu participarea lui G. C. Gor-
dinski, I. F. Goian, A. G. Ignatovici, P. I. Chior, D. P. Milev ş. a., a recomandat „Gramatica” lui
Madan1085.
Acelaşi Birou al CMR de partid, care trona în chip absolut și în domeniul lingvistic,
dând directive Comitetului ştiinţific, la 15 decembrie 1929, într-o limbă stâlcită, se pro-
nunţa asupra modului de ortografiere asupra unor „buchii” în alfabetul rusesc1086. Apli-
cându-se mecanic directiva privind utilizarea alfabetului rusesc, se observa incapacitatea
acestuia de a reda corect sunetele din limbă. Tocmai, aceste dificultăţi în scriere erau
semnalate de P. Chior, cerând schimbări pentru ca rostirea moldovenească a cuvântului
să nu se confunde cu acea rusească.
Totuşi, în lucrarea sa „Dispri ortografia linghii moldovineşti”, publicată în 1929, P. Chior
sublinia semnificaţia acestei construcţii lingvistice: „toţi noi din Comnorlum şi Comitetu di
ştiinţî ni ţinem di oiştea moldovenizării, di limba moldoveneascî”, fiind convins că „cultura
şi limba românescî di az, fiind mînuiti di clasu burjuaznic, sî orienteazî spri Franţa. Deatîta
az în România domneşti o limbî amesticatî (nici tu „româneascî”-nici tu „franţuzascî”), cari
nu-i priceputî plugarului moldovan...Diosâghirea iasta între limba clasului domnitori şi a
clasului asuprit în România-noi om pute s’o înfolosîm, dacî n’om scăpa din vederi şi aesti
politiceşti, cînd oformăm noi ortografia noastrî. Alfavitu cari îl alcătuim noi amu, trebui
sî şii, ca moldovenii mai sus pominiţi sî poatî uşor al înţeleji ş’al potriji cu alfavitu lor-lati-
nesc”1087.
Ieşirea de sub tipar, în anul 1930, la Tiraspol a lucrării lui L. Madan „Gramatica mol-
dovneascî. Partea I. Fonetica şî Morfologhia” a marcat biruinţa temporară a curentului
madanist în lingvistica RASSM, biruinţă datorată faptului că teoria madanistă oferea „ar-
gumente” pentru teza „două limbi, două popoare”, precum şi susţinerii din partea ling-
viştilor moscoviţi K. N. Derjavin şi M. Serghievski1088, care s-au evidenţiat prin atitudinea
lor românofobă.
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 28.
1084

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 2, p. 69.
1085

A. Stan, op. cit., pp. 79-80.

1086

P. Chior, Dispri ortografia linghii moldovineşti. Tîrg Bîzgu, 1929, p. 3, 11; Cit după: T. Cotelnic, Calvarul lingvistic din anii ’20 – ’30
1087

în RASSM. În: „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1996, nr. 2, pp. 81-82.
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 10.
1088

214
 În 1927 este „fundamentată”, de către M. V. Serghievski, pentru prima dată în perioada
sovietică, teoria despre limba „moldovenească” ca limbă romanică deosebită de cea ro-
mânească1089. K. Derjavin, spre exemplu, considera teoria lui Madan ca fiind justă, adică
„limba moldovenească” este o „limbă independentă” de cea română şi, prin urmare, şi
gramatica limbii române este străină „limbii moldoveneşti”. El cerea autorităţilor perse-
cutarea românofililor şi se pronunţa vehement împotriva limbii române „care a lichidat
şcoala moldovenească în Basarabia”, „a înlocuit învăţătorii moldoveni cu funcţionari ro-
mâni, alungând scrisul rusesc şi introducând în loc cel latin, persecutând limba moldove-
nească”1090.
M. V. Serghievski a vizitat RASSM, în 1928, pentru a studia „limba moldovenească” şi
folclorul moldovenesc”. A luat parte activă la discuţiile, şedinţele CŞM, în cadrul cărora a
fost determinat modul de scriere în „limba moldovenească”1091. A fost unul din recenzen-
ţii „Gramaticii” lui Madan, l-a susţinut în faţa autorităţilor. El a promovat teoria cu privi-
re la „limba moldovenească”, în diferite comunicări s-a pronunţat împotriva curentului
românofil care urma să introducă în RASSM „limba şi literatura României burgheze”1092.
Despre acest specialist – Serghievski, P. Chior spunea: „Ci poţ lua de la dânsu cî el singur
nu ştii limba moldovineascî, da graiu basarabean care îi luat ca temelia încercărilor ling-
vistici, el nici atât nu-l cunoaşti, cî el singur numa începi a faci cunoştinţî cu limba moldo-
venească din RAM”1093.
L. Madan îşi asuma onoarea și meritul de a fi autorul primei gramatici şi nu se com-
plexa să afirme că „întîa gramaticî moldoveneascî...este documentul cel mai temeinic, cari
hotărît adivireşti, cî limba moldovenească este limbî sîngurîstatornicî, deosăghitî di limba
româneascî” 1094.
Într-un raport din 1930, prezentat comisiei moldo-ucrainene de pe lângă Academia
de Ştiinţe din Ucraina, L. Madan menţiona despre felul cum avea loc îmbogăţirea „limbii
moldoveneşti” prin cuvinte noi „Noi formăm cuvinte în primul rând de la rădăcini moldo-
veneşti. Luăm sufixele cele mai caracteristice pe care le folosim în limba moldovenească
deosebit de limba română. Apoi luăm cuvinte ruseşti şi ucraineşti sau care s-au încetă-
ţenit la noi şi pe care le folosim ca pe ale noastre. Acceptăm şi cuvinte internaţionale.
Cuvintele care-s acceptate în toate limbile-noi le introducem treptat. Depinde spre cine
ne orientăm”1095. De asemenea, în „gramatica” sa, el scria că principiul cel mai important
al acestei gramatici trebuie să fie scrierea „cum auzi”. Astfel, cuvântul zi pe româneşte, a
devenit zî pe moldoveneşte, amiază a devenit aniazî, cine a devenit şine, şi a devenit şî, a
fi a devenit hi ş. a. m. d.1096.
Sub pretextul că terminologia tradiţională e burgheză şi nu reflectă „noua realitate
socialistă”, ea a fost înlocuită cu cuvinte născocite, construcţii şi expresii artificiale, plăs-
muite după modele ruseşti.
Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova. Chişinău, Editura Arc, 1998, p. 71.
1089

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 11.

1090

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 51.

1091

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 11; M. V. Serghievski, Protiv orientaţii na faşistskuiu Rumîniu. În: „Krasnaia
1092

Bessarabia”, 1932, nr. 2.

A. Stan, op. cit., p. 79.
1093

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 69.
1094

O istorie, op. cit., p. 275.

1095

T. Cotelnic, op. cit., p. 82.

1096

215
 Madan mai încerca să „traducă” în „moldoveneşte” unele cuvintele care i se păreau
prea „româneşti” sau să creeze altele. Modelul era cel rusesc: (bolesc, realnic, sobranie
– îngrămădire; iazîcoznanie – limboştiinţă, prostoi – împrostit, ciuguno-liteinîi zavod –
zavodu de turnat şeaun; tecuşcie dela – treghi curgătoare; udarnîi meseaţ – luna lojitoare;
povtoriti – a dădăori, automobil – sîngurmergător, oxigenu acronăscător – kislorod, hi-
drogenul – aponăscător (vodorod), avionul – singurozburător, samovar – singuroferbă-
tor, aeromăsurător – barometru, căldumăsărător – termometru, hoabă – veac, logituri
– accent, lăbuţi – ghilimele, arătărniţă – expoziţie, acrime – acid, mîneştergură – prosop,
gîtlegău – cravată, aburomergător – locomotivă, păstrelniţî – arhivă, apăcad – cascadă, şe-
nuşelniţî – scrumieră, răşitornic – frigider, şinşancă – cincinal, şerodrumnic – cale ferată,
multuratec – plural, sîinţî – persoană, hoabă – veac, nasnic – nazal, cîrmă – conducere, în-
torlocat – general, unit, dovidirea – biruinţă, formarea – alcătuirea, aniversare – animea,
veţuire – existenţă, înfăţăşătoriu – reprezentant, momentu curgători – starea actuală, ză-
dăniile – sarcinile, chemare – legislatură, ş. a.).
În această formulă, „limba moldovenească” din RASSM reprezenta o creație artificială
absurdă din punct de vedere practic, dar și nepopulară, deoarece nu era înțeleasă chiar
de acei pentru care era creată, de „poporul moldovenesc”. Lucru confirmat inclusiv de
comuniștii locali Em. Bagrov și P. Corneliu1097.
Totuși, moldovenismul în limbă şi cultură părea a fi învins deplin şi definitiv româ-
nismul şi pentru faptul, că în 1930 se încheiase elaborarea a două noi dicţionare: moldo
– rus şi ruso – moldovenesc, numite pompos „Cuvântelnic academicesc al linghii mol-
doveneşti”. Se făcuse o epurare a limbii de românisme, reţinându-se 5000 de termini.
Potrivit unuia dintre autori, L. Madan, se acţionase în direcţia „cristalizării literaturii
noastre în dialect moldovenesc, în limba vie a poporului moldovenesc”. Ca atare, pa-
trimoniul arhaic şi corupt al transnistrenilor, amestecat cu numeroase cuvinte ruseşti
şi ucrainene, care substituiseră tot ce părea românesc, fusese ridicat la rang de limbă
literară, un veritabil genocid etno-cultural. Operaţiunea aceasta era considerată de au-
torităţi o adevărată performanţă, cu atât mai mult cu cât existase la început „o atitudine
sceptică şi total neclară”1098.
În raportul „Despre construcţia naţional-culturală în RASSM”, prezentat de I. Ilin la
Plenara a IV-a a CMR de partid din mai 1931, făcându-se bilanţul „realizărilor” pe frontul
lingvistci se sublinia: „în dezvoltarea culturii moldoveneşti Comitetul Ştiinţific a adus o
serie de contribuţii valoroase..., a creat această limbă, a creat gramatica şi o serie de alte
materiale ajutătoare care au asigurat dezvoltarea culturii noastre”1099.
Concomitent, în RASSM se declanşează discuţii contradictorii atât pe marginea orto-
grafiei, cât şi a alfabetului. O parte din „activiştii” culturali, în frunte cu P. Chior, conside-
ra că pentru unele sunete din „limba moldovenească”, trebuiau păstrate literele ruseşti
existente atunci în alfabetul „moldovenesc”. Altă grupare (M. Andriescu) se pronunţa în
favoarea introducerii pentru aceste sunete a unor semne grafice noi1100.
Tocmai în această perioadă de „apogeu” pentru „dezvoltarea limbii moldoveneşti” se
va produce o schimbare radicală a priorităţilor în politica lingvistică din RASSM. Odată cu

1097
E. Negru. Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 641.
1098
A. Stan, op. cit., p. 81.
1099
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 32.
Ibidem, p. 27.
1100

216
adoptarea hotărârii Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de partid, din 2 februa-
rie 1932, care prevedea trecerea scrisului moldovenesc la grafia latină, „limba moldove-
nească” în varianta creată de L. Madan suferă un eşec temporar. Născocirile lingvistice ale
grupului Madan sunt respinse, reproşându-se, printre altele, că nu au fost introduse în
noul vocabular cuvintele create de revoluţie, precum colhoz, orânduială colhoznică sau
Puterea Sovietică1101. De asemenea i se imputa, că prin crearea „limbii” în varianta sa, a
creat bariere artificiale influenţei revoluţionare a culturii socialiste din Moldova sovieti-
că, ce se dezvolta pe malul stâng al Nistrului în Basarabia1102.
În anul 1932, din considerente politice, se renunţă la gramatica şi limba născocită de
Madan. El a fost învinuit pe motive sociale că provine dintr-o familie de popă basarabean,
şi în calitate de Şef al Secţiei lingvistice a CŞM a fost calificat ca „cel mai de vază ideolog
al elementelor contrarevoluţionare burghezo-naţionaliste”, i s-a imputat că a unit în jurul
său „cea mai reacţionară parte a intelectualităţii moldoveneşti, orientând gândirea ştiin-
ţifică în direcţia vechii culturi feudale moldoveneşti, că Madan acorda o atenţie deosebită
dezvoltării limbii moldoveneşti astfel încât limba moldovenească să se deosebească evi-
dent de limba oamenilor muncii basarabeni. În acest mod se creau bariere artificiale in-
fluenţei revoluţionare a culturii socialiste din Moldova sovietică, ce se dezvolta pe malul
stâng al Nistrului. Madan se străduia să elimine din limba moldovenească cuvinte născu-
te de Octombrie şi termini internaţionali. În locul lor Madan crea cuvinte în mod artificial,
care deformau şi îngunuioşau limba moldovenească”1103.
Lui L. Madan i se aduceau şi alte învinuiri. În rezoluţia şedinţei celulei de partid a
Comitetului Ştiinţific din 16 – 17 iulie 1933, se remarca faptul că manualul, gramatica,
editată de secţia lingvistică sub conducerea lui Madan, din colectivul de autori făcând
parte şi Matânga, Malai, Gordinski, Ignatovici, Dumitraşco, era plin de greşeli şi pervertiri
îngust-naţionaliste, materialul ilustrativ, fiind dăunător politic avea amprenta limitării
primitive, ţărăneşti, şi până în momentul respectiv lucrarea nu fusese analizată detaliat
şi criticată în ceea ce priveşte greşelile1104.
Lingvistul I. D. Ceban în articolul „Limba în 15 ani de zile”, publicat în ziarul „Moldova
Socialistă” în anul 1939, menţiona încă un neajuns al celor care „au împrostit limba da
nu au apropiet-o de norod” şi anume faptul că madaniştii „nu sufere cuvintele din lindiile
rusască ori ucraineană, care au intrat în limba moldovenească prin norod, da se stăruie să
fabricuiască, să alcătuiască cuvinte „noi”, născocite între păreţii CŞ. Eaca, de-o vorbă, înloc
de vîstavcă zise aratării, la cuvîntu rus odnorodnîi – unoneamnic, vstavca (suficsu), întro-
punere, Komştimoldu, şi multe altele, de care norodu moldovenesc nişiodată n-a auzit”1105.
Fireşte tentativa de a crea o nouă limbă literară în câţiva ani, bazată pe opera scriito-
rilor I. D. Ceban, I. Canna, L. Corneanu (Cornfeld), N. Cabac, N. Marcov, D. Milev şi altor
câţiva, limbă care să difere de „limba franţuzită” a „aristocraţiei româneşti”, de „limba ca-
bareurilor burgheze”, a eşuat. Nu este întâmplător faptul că odată cu dizolvarea în 1932
a asociaţiei proletcultiste „Cultura proletară” în RASSM a început publicarea unor opere
din literatura română clasică, s-au introdus normele limbii literare române, s-a introdus
alfabetul latin.
O istorie, op. cit., p. 275.
1101

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 90, pp. 209-210.

1102

Ibidem, pp. 11-12.

1103

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 52.

1104

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 12.

1105

217
 După cum se constata în raportul „Despre construcţia naţională şi culturală în Moldo-
va”, prezentat de Alhimovici la cea de-a IX-a conferinţă a CMR de partid (12 – 15 ianuarie
1934), trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul rus la cel latin a permis „să se men-
ţină comunitatea limbii oamenilor muncii moldoveni ce locuiesc pe ambele maluri ale
Nistrului şi să consolideze influenţa revoluţionară a RASSM asupra maselor de oameni ai
muncii din Basarabia şi România”. Iar învăţarea alfabetului latin constituie o „necesitate
vitală” a poporului moldovenesc, deoarece fără însuşirea lui „nu putem avansa în dez-
voltarea noastră culturală, nu putem ridica masele pe o treaptă superioară. Într-adevăr,
astăzi putem spune că moldoveanul care nu cunoaşte alfabetul latin este de fapt agramat,
deoarece alfabetul chirilic îi oferă posibilităţi limitate de a lichida analfabetismul”1106.
Această politică, însă n-a durat mult timp. În 1938 s-a trecut din nou la grafia ruseas-
că. Pe fundalul represiunilor din anii 1937 – 1938, activiştii de partid şi de stat, scriitorii,
filologii, lucrătorii din domeniul învăţământului şi de la edituri, ziariştii, majoritatea in-
telectualităţii de creaţie care s-au împotrivit criteriului artificial al „limbii moldoveneşti”,
au contribuit la introducerea şi promovarea grafiei latine, a culturii naţionale au fost de-
nunţaţi ca „românizatori”, „agenţi fascişti”, „spioni ai siguranţei” au devenit victime ale
regimului stalinist.
Noul curs în „politica lingvistică” va fi promovat de I. D. Ceban, devenit filologul oficial
al regimului. Cadrele didactice rămase după epurările din anii 1937 – 1938 la Institutul
Pedagogic, în frunte cu I. D. Ceban, lector la catedra de filologie, au iniţiat o activitate de
„curăţire a limbii moldoveneşti şi de creare a limbii moldoveneşti literare”. În această ac-
tivitate au fost antrenaţi şi studenţii, care au participat la scrierea unei noi gramatici şi a
dicţionarului terminologic moldovenesc1107.
În „Gramatica lindii moldoveneşti”, (editată de el la Tiraspol în 1939) logoforma lindii
indica baza acestei gramatici – subdialectul din raioanele Rîbniţa şi Camenca ce se carac-
terizau printr-un consonantism ruso-ucrainean apărut din cel basarabean. Această linie
lingvistică este „dezvoltată” de I. D. Ceban împreună cu un colectiv de „avtori’’ într-un
„Cuvîntelnic orfografic moldovenesc’’, editat la Tiraspol în 1940. Aşa cum se afirmă: „Co-
lectivul de avtori s-a pus ca ţeli la muncă sa să curăţe limba moldovenească de cuvintele
româneşti franţuzite, neînţălese de norodu moldovenesc, întroduse cîndva de duşmanii no-
rodului, şi în rînd cu aiasta s-a stăruit să apuşe cît mai multe cuvinte întrate în traiul noro-
dului moldovenesc în legătură cu zidirea soţialistă, ca neologhisme, din lindile noroadelor
frăţeşti rusască şi ucrainească. Cu o fereală s-au purtat avtorii către cuvintele şelea, care
nu-s tare răspîndite, spădoase ori tiiar născoşite de oamenii asădiiţi prin cabinete”1108.
Astfel, limba începe să fie pocită cu expresii ca: nie pentru mine, şele – cele, ghine –
bine, faşe – făcea, amu – acum, prinit – primit, chiatră – piatră, ninunat – minunat, cora-
ghie – corabie, jită – vită, di – de ş. a., dar şi cuvinte rusificate: a ştrăfiu – a amenda, stacikă
– grevă, desetşe – zeci, truditor – muncitor, zavod – fabrică, uceastoc – porţiune, stoliţa –
capitala etc. Aceste modificări lingvistice trebuiau încă o dată să „demonstreze” că „limba
moldovenească” ar fi cu totul deosebită de limba română.
A încerca însă să ridici un grai teritorial cu un lexic rudimentar la rangul unei limbi
literare ce a atins un înalt nivel de dezvoltare şi poate satisface cerinţele comunicative

T. Cotelnic, op. cit., p. 82.

1106

N. Mafteuţă, op. cit., p. 90.

1107

Cuvîntelnic orfografic moldovenesc, avtori I. D. Ceban ş. a. Tiraşpolia, 1940; T. Cotelnic, op. cit., p. 82.
1108

218
din toate sferele de activitate umană, nu era altceva decât un paradox. Din motive ideo-
logice se considera că limbile rusă şi ucraineană ar fi mai aproape de graiul moldovenesc
decât limba română. Era ignorat faptul că o limbă ca să aibă existenţă proprie trebuie
să posede un sistem lexical şi gramatical propriu, creat de veacuri; ori graiul românilor
transnistreni are în lexicul său aproape numai cuvinte de origine latină şi tocmai cele mai
esenţiale şi cu o continuă folosire în vorbire.
Astfel, putem concluziona că politica lingvistică promovată în RASSM, având subtext
ideologic, a fost un instrument de îndoctrinare a românilor transnistreni în spiritul va-
lorilor comuniste. Duplicitatea acestei politici constă în faptul că deşi limba naţională a
populaţiei băştinaşe a redobândit un anumit statut, în vreme ce limba rusă s-a răspândit,
iar funcţionarea reală a limbii naţionale a fost subminată. Obiectivele urmărite vizau ru-
sificarea populației republicii prin impunerea bilingvismului „ruso-moldovenesc”, care
afecta, în primul rând, românii din această regiune, obligați să cunoască două limbi. De
asemenea, prin politica lingvistică s-a urmărit cu tenacitate cultivarea identității „mol-
doveniste” și argumentarea teoriei celor „două popoare și două limbi distincte” pentru a
justifica pretențiile teritoriale față de România.

5. Dimensiunea practică a politicii bolşevice de „moldovenizare”

La etapele iniţiale de constituire a statului sovietic, liderii de la Kremlin au trebuit să
facă unele concesii de ordin naţional-cultural popoarelor ne ruse, pentru a se delimita de
politica ţarismului şi a putea câştiga încrederea acestora. Astfel, rezoluţia „Despre sarci-
nile imediate ale partidului în problema naţională”, adoptată, în 1921, la congresul X al PC
(b) din Rusia, prevedea funcţionarea în limba maternă a şcolilor, a instituţiilor culturale,
administrative, a organelor puterii de stat, precum şi completarea lor cu persoane care
„să cunoască obiceiurile şi psihologia populaţiei indigene”. Mai mult, la acelaşi congres I.
V. Stalin a vorbit despre necesitatea „ucrainizării” şi „bielorusizării” oraşelor din Ucraina
şi Bielorusia în care predomină ruşii1109.
În termenii politicilor sovietice de construcție național-identitară, cât şi în cei ai in-
tereselor de propagandă şi ideologie bolşevică, problema limbii a fost una crucială. Aşa
cum afirma I. Stalin: „O minoritate este nemulțumită nu din cauza faptului că nu există o
unitate națională, ci din cauza faptului că nu are dreptul să folosească limba nativă. Per-
miteți-i acesteia să-și folosească limba și nemulțumirile vor dispărea de la sine”1110. De
asemenea, Stalin considera că limbile națiunilor titulare vor ajuta ca ideologia comunistă
să fie mai bine înțeleasă de naționalitățile ne ruse, în timp ce elitele indigene, fiind apro-
piate de modul de viață și tradițiile populației locale vor ajuta conducerea sovietică să
apară drept una indigenă, și nu una rusă, imperială, impusă din exterior1111.
Astfel, Kremlinul dorea să câştige simpatia populaţiei de la periferiile naţionale şi prin
aceasta îşi ţinea promisiunile despre eliberarea socială şi naţională. Folosirea limbilor
minorităţilor naţionale trebuia să contribuie la succesul revoluţiei culturale şi la sociali-
zarea comunistă a populaţiei.
În acest context, politica de „moldovenizare” a RASSM, la fel ca şi ideea creării acestei
entităţi, a fost inspirată de conducerea de partid şi sovietică a URSS, pornind de la prin-
1109
E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 106.
1110
I. V. Stalin, Marxizm i naţionalinîi vopros. Moskva, Gosudarstvennoe izdatelistvo politiceskoi literaturî, 1950, p. 163.
Ibidem, p. 62; O Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 262-263.
1111

219
cipiile politicii naţionale bolşevice şi trebuia să contribuie la stabilizarea regimului şi la
cimentarea loialităţii moldovenilor în puterea sovietică. „Moldovenizarea” era privită şi
ca o activitate de educare a populaţiei române din Transnistria în spiritul valorilor noi
impuse de regimul bolşevic. Pe scurt, politica oficialităţilor centrale privitoare la limbi a
fost un mijloc de exercitare a puterii.
De asemenea, „moldovenizarea” pe lângă faptul că era tratată de organele de partid
ca o metodă de a inocula ideologia comunistă în rândul populaţiei, mai era considerată
şi ca o „forgerie” de cadre, pregătind viitori lucrători de partid şi sovietici („nu numai de
consum intern”), care, la momentul oportun („atunci când acestea vor deveni sovietice”),
aveau să sovietizeze Basarabia şi România1112.
În acest spirit, Internaţionala Comunistă, în aprilie 1925, recomanda partidelor comu-
niste din lume să susţină „prin toate mijloacele posibile aspiraţiile naţionale ale moldo-
venilor, care se consideră un popor aparte faţă de români şi recunosc limba de sinestătă-
toare faţă de cea română”1113.
La general, chestiunea despre necesitatea moldovenizării aparatului de partid şi de
stat, precum şi obligativitatea studierii „limbii moldoveneşti” de către toate cadrele, a
fost abordată deja la două luni după formarea republicii, în cadrul Conferinţei I-a a co-
muniştilor din RASSM (decembrie 1924). Însă noţiunea de „moldovenizare” presupunea
existenţa a două limbi diferite şi nu trebuia să semnifice „românizarea limbii noastre”1114.
La 29 septembrie 1925, pornind de la aceste deziderate, Comitetul Executiv Central
şi Consiliul Comisarilor Poporului din RASSM au adoptat hotărârea despre crearea unei
comisii de „moldovenizare” şi „ucrainizare” în scopul trecerii cât mai urgente la limba
maternă a învăţământului, a lucrului de secretariat în instituţiile de stat, administrative,
obşteşti şi de luminare culturală. Această comisie urma ca în termen de o lună de zile să
organizeze în cadrul comitetelor executive raionale a comisiilor de ucrainizare şi mol-
dovenizare, să stabilească limba de bază a fiecărui raion şi să dea indicaţiile de rigoare
privind termenul trecerii lucrului de secretariat la una din cele două limbi – „moldove-
nească” sau ucraineană1115.
Comisia se numea şi de „ucrainizare” din mai multe cauze, una dintre ele fiind tea-
ma de a nu a alerta populaţia ucraineană, îngrijorată că va fi silită să vorbească „mol-
doveneşte”1116. În unul din rapoartele CMR de partid din anul 1925 se menționa că în
legătură cu constituirea RASSM, o parte din intelectualitatea „ne moldovenească” din
raionul Kruteansk, îngrijorată de perspectiva moldovenizării imediate, a făcut propa-
gandă împotriva înființării RASSM, dar „după ce a fost făcută publică declaraţia privind
egalitatea în drepturi a limbilor moldovenească şi ucraineană, fenomenul menţionat
este depăşit şi nu se mai atestă cazuri similare”, iar „atitudinea maselor faţă de intelec-
tualitate este bună”1117.
În funcţie de reprezentanţii cărui grup etnic predomina într-o localitate sau alta,
sovietul sătesc urma să determine limba de bază în care trebuia să se desfăşoare
lucrările de cancelarie. Astfel, Comisia centrală a stabilit ca în raioanele Alexeevka,
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 5.
1112

Ibidem, p. 4.
1113

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 64, p. 204.

1114

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 5, p. 38.

1115

Ibidem, p. 7.
1116

Ibidem.
1117

220
Ananiev, Balta, Birzula, Camenca, Kruteansk, Rîbniţa şi Tiraspol drept limbi de can-
celarie să fie cea „moldovenească” şi ucraineană, în raioanele Grigoriopol, Dubăsari
şi Slobozia – cea „moldovenească”1118. De asemenea, pentru a fi înţelese de toată po-
pulaţia republicii, cele mai importante legi şi hotărâri ale guvernelor URSS şi RASSM,
dispoziţiile comisariatelor poporului şi instituţiilor centrale şi republicane, trebuiau
a fi tipărite nu numai în limbile rusă, ucraineană, „moldovenească”, dar şi în limbile
etniilor conlocuitoare1119.
În curând a devenit clar că „limba moldovenească” nu are nici o şansă de a fi utilizată
în mod egal alături de limba ucraineană, deoarece în toate structurile administrative
şi de partid predominau funcţionari alogeni, care au manifestat o rezistenţa deschisă
ori camuflată faţă de intenţiile de a transforma de facto „limba moldovenească” în una
oficială, de a educa şi promova cadrele locale.
Chiar dacă hotărârea CEC şi a SCN al Ucrainei din 1 august 1923 „Cu privire la ega-
litatea în drepturi a limbilor pe teritoriul URSS” asigura, în mod formal, dezvoltarea
liberă, pe picior de egalitate a tuturor limbilor naţiunilor de pe teritoriul republicii, fo-
losirea în unităţile administrative de diferit nivel a limbilor minorităţilor naţionale care
constituiau majoritatea populaţiei, „fiecărui cetăţean de orice naţionalitate folosirea
limbii materne în relaţiile sale cu organele oficiale şi în relaţiile organelor oficiale cu
el”1120, stimula dezvoltarea literaturii şi presei periodice în limbile minorităţilor naţio-
nale, iar CC al PC (b) U stăruia, ca organele de partid şi sovietele locale să respecte cu
stricteţe cerinţele „faţă de limba în care trebuie să fie editată gazeta într-o localitate sau
alta, căci, problema limbii editării nici pe departe nu e de ordin tehnic, ci are o impor-
tanţă politică colosală”, aceste deziderate au rămas pentru populaţia moldovenească
din stânga Nistrului în anii 1920-1930 doar o doleanţă1121.
Pe de altă parte, însăşi Constituţia RASSM din 1925 conserva această situaţie defa-
vorabilă pentru moldoveni. Limba ucraineană şi cea rusă, predominante în regiune, au
fost declarate, deopotrivă cu „limba moldovenească”, drept limbi oficiale ale RASSM1122.
Aceste prevederi constituţionale au fost dezvoltate în hotărârea CEC şi CCN al RASSM
„Despre asigurarea egalităţii limbilor şi contribuţia în dezvoltarea culturii moldove-
neşti”. Conform hotărârii, se stabilea egalitatea în drepturi ale limbilor tuturor naţio-
nalităţilor conlocuitoare ale RASSM. Fiecărui cetăţean, indiferent de naţionalitate, i se
acorda dreptul de a se adresa în toate organele de stat, de a vorbi în cadrul manifestaţi-
ilor publice în limba lui maternă. Organele de stat, la rândul lor, erau obligate să asigure
aceste drepturi. Formal, hotărârea asigura posibilităţi largi de utilizare a „limbii mol-
doveneşti” în toate sferele vieţii sociale şi, chiar avantajată în raioanele cu populaţie
majoritar „moldovenească”1123.
De asemenea, ritmurile realizării politicii de „moldovenizare” vor fi influenţate de
numărul redus al moldovenilor în organizaţiile de partid, care trebuiau să fie promoto-
rii acestui curs, lipsa intelectualităţii naţionale, insuficienţa literaturii în limba „moldo-
venească” şi a învăţătorilor moldoveni, precum şi, după cum se aprecia în documentele
Ibidem, doc. 6, pp. 39-40.
1118

A. Grecul, Rasţvet, op. cit., p. 74.

1119

1120
S. Aftenuik, op. cit., p. 245.
1121
A se vedea: V. Stati, Moldovenii, op. cit., p. 214.
1122
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 47.
1123
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 27, pp. 81-87.

221
de partid „starea economică înapoiată în general a moldovenilor”, „lipsa proletariatului
din rândurile moldovenilor”1124.
De aceea, pe 19 ianuarie 1926, Comisia de „moldovenizare” şi „ucrainizare” adoptă
următoarea decizie: „Luând în consideraţie imposibilitatea studierii simultane a două
limbi („moldovenească” şi ucraineană) de către funcţionari, predominarea în republică
a populaţiei moldoveneşti, a iniţia organizarea cursurilor de studiere a limbii moldove-
neşti”. Conform acestei hotărâri, cursurile urmau să activeze pe o durată de 6 luni, cu
începere de la 1 martie 1926.
Ca urmare a activităţii desfăşurate de Comisie, a fost organizată o Conferinţă repu-
blicană consacrată problemelor moldovenizării, au fost deschise grupe de studiere a
„limbii moldoveneşti” de către funcţionarii de partid şi de stat din instituţiile centrale,
în satele moldoveneşti s-a intensificat procesul de trecere a instruirii în limba maternă,
de editare a unor ziare şi reviste în „limba moldovenească”. În sfârşit, în organele de
partid şi de stat au început să fie promovaţi moldovenii1125.
Promovarea cursului de „moldovenizare” în RASSM, de dezvoltare a „limbii moldo-
veneşti” şi de introducere a ei în toate sferele de activitate, alături de limba ucraineană,
s-a dovedit o operă deloc ușoară pentru autorități, întâmpinând, chiar de la bun înce-
put, o serie de dificultăţi insurmontabile, fără şanse de a se impune plenar, mai ales în
condițiile în care moldovenii reprezentau o minoritate etnică în propria lor republică.
Crearea RASSM a declanşat modificări în structura populaţiei, balanţa înclinând în
defavoarea moldovenilor. În urma hotărârii Comitetului Executiv Central din Ucraina
de la 12 octombrie 1924, o bună parte din populaţia moldovenească s-a pomenit în
afara graniţelor acestei formaţiuni. În schimb, la RASSM a fost trecut raionul Balta cu o
populaţie ucraineană de circa 100.000 locuitori. Astfel, ponderea moldovenilor a scă-
zut la circa 32 %, în timp ce ponderea ucrainenilor s-a mărit până la 49 – 50 %. Date
fiind aceste realităţi, „ucrainizarea” a fost considerată o sarcină la fel de importantă ca
şi „moldovenizarea”.
Această realitate a fost conştientizată de conducerea republicii autonome încă în
1926. La 4 septembrie 1926, în scrisoarea secretarului CMR de partid, I. Badeev, adre-
sată secretarului comitetului de partid gubernial Odesa F. Korniuşin, se anunţa despre
hotărârea de a include pe agenda viitoarei şedinţe a Biroului chestiunea „despre necesi-
tatea transmiterii raionului Balta, care după componenţa sa naţională este ucraineană
aproape 100 %, ceea ce ne împiedică să ne concentrăm atenţia asupra moldovenizării,
unuia dintre districtele vecine ale RSSU”1126.
Cu scopul de a justifica actul creării RASSM şi necesitatea promovării politicii de
„moldovenizare”, liderii bolşevici din autonomie căutau să demonstreze că numărul
moldovenilor era cu mult mai mare decât cel înregistrat de recensămintele efectuate
de regimul ţarist, precum şi de noile autorităţi. Astfel, la Congresul 2 al Sovietelor din
RASSM, G. Starîi specifica imperfecţiunea şi caracterul tendenţios, şovinist al recensă-
mintelor ţariste. De asemenea, Starîi accentua că în hotarele RASSM nu au fost incluse
toate satele moldoveneşti din Ucraina1127.

Ibidem, doc. 8, pp. 44-45; doc. 23, pp. 66-67; doc. 26, p. 76.
1124

Ibidem, pp. 7-8.

1125

Gh. E. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 134, p. 396.

1126

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 6.

1127

222
 De menţionat, de asemenea, că până la crearea RASSM, conform hotărârii din au-
gust 1923 a guvernului Ucrainei, o bună parte a instituţiilor şi organizaţiilor din stânga
Nistrului s-au „ucrainizat” în proporţie de 50 – 100 %. În cursul anului 1925 au fost
adoptate şi alte hotărâri care prevedeau intensificarea ucrainizării. Mai mult, autorită-
ţile ucrainene, sub patronajul cărora trebuia să se desfăşoare o atare politică, vedeau
în „moldovenizare” un pericol pentru unitatea statului lor, că această minoritate ro-
mânofonă, dezvoltată ca atare, va deveni un ghimpe în coasta Ucrainei, la frontiera ei
cu România.
Într-un memoriu trimis secţiei organizatorice a Comitetului districtual Balta se
arăta, că în raionul Valea Hoţului oamenii muncii reprobă tendinţa de ucrainizare a
moldovenilor, ruşilor şi reprezentanţilor celorlalte naţionalităţi1128.
Cu toate acestea, aşa cum se recunoştea în cadrul Conferinţei a II-a regională de
partid (noiembrie 1925), „până la organizarea Republicii Moldoveneşti un şir de ra-
ioane şi foarte mulţi lucrători s-au ucrainizat”, iar după crearea RASSM, majoritatea
instituţiilor încep să se rusifice. Mai erau speculate şi situaţiile când moldovenii com-
plet deznaţionalizaţi nu doreau să înveţe limba maternă1129. De asemenea, se constata
că, „mulţi tovarăşi spun că ei nu cunosc limba moldovenească şi nici nu vor să ştie
de ea, dar noi spunem că aceşti tovarăşi nu sunt bolşevici, întrucât datoria şi sarcina
fiecărui comunist este să ajute naţionalităţile înapoiate, să ajute la construcţia Repu-
blicii noastre”, iar „un şir de secretari ai celulelor săteşti de partid foarte buni ca şi lu-
crători, dar care pe tot parcursul celor 3 – 4 ani de secretariat în satele moldoveneşti,
unde până şi cocoşii cântă moldoveneşte nu au învăţat limba”1130.
Mai mult, politica de creare a unei „noi limbi”, deosebită de limba română, şi ex-
perimentele lingvistice au creat o stare de confuzie în rândurile populaţiei şi servea
drept motiv pentru speculaţii în jurul acestei probleme, mai ales din partea cadrelor
de conducere alogene. În condiţiile când conducerea efectivă a republicii era alcătu-
ită din vorbitori exclusiv de rusă şi ucraineană, a-i face pe aceştia s-o cunoască, pen-
tru a da statalităţii o formă specific naţională, era extrem de dificil, cât timp nu ştiau
dacă există sau nu o „limbă moldovenească” distinctă nici măcar aceia care vorbeau
în numele ei.
De asemenea, şi la nivel local nu era conştientizată esenţa politicii de „moldoveni-
zare”. Într-un document de partid publicat de „Corespondenţa gazetei „Plugarul Roş”
despre cerinţele populaţiei moldoveneşti în legătură cu politica moldovenizării” se
menţiona: „Mai multă samă moldovenizării. Lucrul în sat se duce slab. Mai mult de ju-
mătate de locuitori nu ştiu limba rusească şi ucraineană. Ce neajunsuri avem noi?...Cel
mai glavnic neajuns este acela că selsovetul nostru nu ia sama la trecerea moldoveni-
zării”. Deci „moldovenizarea” trebuia să fie făcută prin intensificarea învăţării limbii
ruse şi a celei ucrainene1131.
În urma controlului efectuat de Comisariatul Poporului al Inspecţiei Muncito-
reşti-Ţărăneşti, la indicaţia aceluiaşi Comisariat din Ucraina, în primăvara anului
1926, s-a constatat că hotărârea din 19 ianuarie 1926 despre studierea de către func-

A. V. Repida, op. cit., p. 131.

1128

A se vedea: A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 7, pp. 41-42; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 106, p. 319.
1129

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 106, p. 320.

1130

T. Cotelnic, op. cit., p. 81.

1131

223
ţionarii de stat a „limbii moldoveneşti” n-a fost îndeplinită, ceea ce punea în pericol
desfăşurarea în continuare a „moldovenizării”. De aceea în opinia Comisariatului Po-
porului al Inspecţiei Muncitoreşti-Ţărăneşti era absolut necesar să fie iniţiate acţiuni
care să lichideze aceste neajunsuri1132.
În pofida inexistenţei unor condiţii corespunzătoare pentru realizarea imediată a
politicii trasate în domeniul moldovenizării şi ucrainizării, Biroiul CMR de partid, în
hotărârea din 9 februarie 1926, a stabilit drept termen pentru implementarea ucrai-
nizării – 1 mai 1926, iar pentru moldovenizare-1 ianuarie 19271133.
Pentru a intensifica procesul de moldovenizare, în iunie 1926, Comitetul Executiv
Central şi Consiliul Comisarilor Poporului au adoptat Legea despre moldovenizare care
prevedea asigurarea egalităţii depline dintre „limba moldovenească” şi limbile celorlal-
te naţionalităţi din RASSM, trecerea până la 1 ianuarie 1927 a documentelor şi adre-
sărilor către populaţie în „limba moldovenească”. La începutul lunii octombrie 1926
prezidiul mic al CEC RASSM a ales o comisie pentru moldovenizare şi ucrainizare. Pre-
şedinte a fost desemnat Rusnac, membri – Buciuşcanu, Arbure, Kozuiok, Chior-Ianachi,
Spasov şi Saltanovici1134.
Scopurile declarate ale „moldovenizării” erau următoarele: trecerea lucrărilor de can-
celarie în aparatul de stat la „limba moldovenească”; utilizarea „limbii moldoveneşti” în
toate instituţiile şi organizaţiile de stat; sporirea numărului moldovenilor în aparatul ad-
ministrativ şi de stat prin pregătirea şi promovarea cadrelor din rândul lor; atragerea
moldovenilor în partidul bolşevic, în comsomol şi în sindicate; crearea condiţiilor nece-
sare pentru ca populaţia moldovenească să poată studia în limba maternă în şcoli şi în
instituţiile de învăţământ superior; dezvoltarea „culturii şi a limbii moldoveneşti”1135.
„Limba moldovenească” deci trebuia utilizată, fie şi numai formal, pe toate treptele or-
ganizaţiilor politice, administrative, social-economice, obşteşti şi instituţionale. În acest
sens se impunea a fi asimilată cel puţin de reprezentanţii oficiali, moldoveneasca alătu-
rându-se rusei şi ucrainenei, aceste două limbi fiind înţelese de toţi locuitorii.
Aceste acţiuni au servit doar un paravan pentru acreditarea teoriei moldoveniste pri-
vind existenţa în RASSM şi în Basarabia a unui popor deosebit de poporul român şi vor-
bind o limbă diferită de cea română, astfel asigurându-se suportul ideologic necesar şi un
„spor de legitimitate” actului creării RASSM. Totodată, întregul arsenal de acţiuni masive,
orientate asupra populaţiei româneşti avea să o „convertească” la ideologia comunistă şi
să o antreneze în construcţia socialistă1136, care potrivit teoriei marxist-leniniste, este o
emanaţie a maselor. „Moldovenizarea” era privită de autorităţile sovietice şi ca o activita-
te de sporire a sentimentului lor de loialitate faţă de regimul sovietic.
În ansamblu, conform aprecierilor istoricului O Țîcu, în promovarea politicii de „mol-
dovenizare” și evoluției proiectului „moldovenist” în RASSM se disting trei perioade:
1. 1926 – 1931: perioada „inventării” și „construcției” unei „limbi moldovenești” în
baza grafiei chirilice, care avea drept scop principal cultivarea unei identități moldove-
nești distincte de cea română și promovarea preferențial a moldovenilor în funcțiile de
conducere; 2. 1932 – 1938: perioada latinizării „limbii moldovenești”, ceea ce a dus la
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 48.
1132

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 11, p. 49.

1133

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 126-127.

1134

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 4.

1135

Ibidem, pp. 4-5.

1136

224
un recul al procesului de „moldovenizare” și la o diminuare a numărului de moldoveni
în instituțiile de partid și de stat. În același timp se atestă și un proces de „românizare” a
„limbii moldovenești”, prin cooptarea mai multor elemente românești din Comintern; 3.
1938 – 1940: perioada în care „limba moldovenească” este trecută de la grafia latină la
cea chirilică. Este o etapă a politicii de represiuni, declanșate în iunie 1937 și îndreptată
împotriva „dușmanilor poporului” și a spionilor „moldo-români”, care activau în organele
de partid și de stat, în redacții, edituri, posturi de radio etc.,1137 fapt ce a condus la epura-
rea aproape totală a cadrelor moldovenești.
La Plenara a V-a a Comitetului Moldovenesc Regional de partid, din septembrie
1926, a fost discutată chestiunea cu privire la totalurile şi perspectivele „moldoveni-
zării”. Au fost enumerate „realizările” şi evidenţiate dificultăţile pe care le întâmpina
„moldovenizarea”.
Drept succese în acest sens erau menţionate creşterea numărului moldovenilor în
rândul organizaţiilor de partid şi comsomoliste, aducerea din toate colţurile ale Uniu-
nii Sovietice a unui şir de lucrători de partid, comsomolişti şi fără de partid moldoveni
sau cunoscători ai „limbii moldoveneşti” şi formarea astfel a unui nucleu de conduce-
re moldovenesc în organele centrale şi, parţial raionale, crearea şi dezvoltarea focarelor
principale ale moldovenizării-şcoala sovietică de partid moldovenească, a Editurii mol-
doveneşti de stat, a gazetei „Plugarul Roş”, editarea literaturii şi a manualelor în „limba
moldovenească”, lărgirea reţelei de şcoli moldoveneşti1138.
Printre cauzele şi „greutăţile imense” care frânau „moldovenizarea”, potrivit oficialilor
din republică, în raport erau enumerate următoarele: lipsa proletariatului naţional mol-
dovenesc; înapoierea extremă a poporului moldovenesc sub raport cultural; limba mol-
dovenească foarte săracă şi subdezvoltată; polemicile din cadrul conducerii organizaţiei
de partid despre limba care trebuie să stea la baza dezvoltării poporului moldovenesc,
chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldoveni-
zare”; oraşul ruso-evreiesc; componenţa multinaţională a populaţiei; desfăşurarea odată
cu moldovenizarea și a ucrainizării în localităţile populate cu ucraineni, astfel încât, după
cum se constata „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general
al ucrainizării în Ucraina”; numărul mic al activiştilor moldoveni sau care cunosc limba
moldovenească, atât printre activul de partid, comsomolist, cât şi fără de partid şi numă-
rul neînsemnat al intelectualilor moldoveni; cursul insuficient de hotărât spre moldo-
venizare al unor „tovarăşi de la conducere”, o anumită pasivitate în această chestiune; o
selecţie încă insuficientă a lucrătorilor moldoveni sau cunoscători ai limbii moldoveneşti
în organizaţiile raionale, trecerea lentă la limba moldovenească a sovietelor săteşti mol-
doveneşti, în ciuda componenţei lor naţionale1139.
Până la acel moment în conducerea RASSM, deşi fusese adoptate o serie de hotărâri,
nu exista o părere unică în orientarea „politicii lingvistice”. Politica de creare a unei „noi
limbi”, deosebită de limba română, împiedica apariţia manualelor şi deci realizarea în
fapt a „moldovenizării”. Trecerea secretariatelor la „limba moldovenească” era împiedi-
cată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea
de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană.

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 211-212.

1137

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 135, p. 399.

1138

Ibidem, pp. 399-400.

1139

225
 În consecinţă, se constata că există „puține realizări în trecerea la limba moldove-
nească a claselor pentru învățători și structurile economice”; comisiile departamentale
şi raionale activau sub nivelul exigenţelor impuse de organele ierarhic superioare; se
răspândi-se predispoziţia că moldovenizarea nu este o campanie imediată, ci una de per-
spectivă sau în genere lipsită de perspectivă; ascultătorii nu frecventau regulat cursurile
organizate pentru studierea „limbii moldoveneşti”; gradul insuficient de însuşire a limbii
de către membrii cercurilor; antrenarea activului de partid, care trebuia să constituie
grosul cursanţilor, în diferite campanii ordinare cu caracter politico-gospodăresc ş. a.1140.
În acest context, erau trasate sarcinile care trebuiau să contribuie la înlăturarea ne-
ajunsurilor evidenţiate, stabilindu-se sarcina amplificării ritmului de moldovenizare, în
primul rând a aparatului de partid şi de stat, revizuirea termenelor moldovenizării şi fi-
xarea unor noi, mai scurte, promovarea mai energică a moldovenilor în toate structurile
de partid şi de stat, problema reluării cât mai urgente a cursurilor de studiere a „limbii
moldoveneşti”, formarea pe lângă Comisariatul Poporului al Învăţământului a unui cen-
tru academic pentru dezvoltarea limbii moldoveneşti, colectarea şi prelucrarea cântece-
lor, poveştilor etc., majorarea subvenţiilor necesare editării literaturii sovietice şi de par-
tid în limba moldovenească. Se considera că, „succesul moldovenizării va fi posibil atunci
când Republica, în urma detaşării satelor ucraineşti care economic nu tind spre RASSM,
va cuprinde o masă mai compactă de moldoveni”1141.
Aceste poziţii au fost reconfirmate în Memoriul „Cu privire la moldovenizare şi asi-
gurarea drepturilor minorităţilor naţionale” al CMR de partid, adresat la 15 iunie 1927,
Comisiei pentru ucrainizare de pe lângă BP al PC (b) U1142.
În anii 1924 – 1940, în serviciul „moldovenizării” a fost pusă ştiinţa din RASSM, iar
intelectualitatea din republică a fost antrenată în lupta împotriva românismului1143.
În cursul anului 1927, membrii secţiei lingvistice de la Comitetul Ştiinţific Moldove-
nesc, L. Madan, G. Goian, N. Buciuşcanu, A. Dîmbul ş. a., au purces la predarea „noii limbi
moldoveneşti” în cadrul cursurilor pentru funcţionarii comisariatelor din RASSM. Aceste
cursuri, după cum reiese din rapoartele celor responsabili, erau frecventate doar în pro-
porţie de 30-40 la sută. În majoritatea cazurilor, conducătorii organelor de partid, ai in-
stituţiilor şi organizaţiilor de stat din RASSM lipseau de la aceste cursuri, ei organizând în
orele destinate studierii „limbii moldoveneşti” adunări, şedinţe etc. În aşa mod, frecvenţa
era asigurată doar de personalul tehnic1144.
Conducerea bolşevică din RASSM, deşi nu dorea să se „moldovenizeze”, era obligată să
ţină cont de hotărârile partidului privind „moldovenizarea”. Aceste hotărâri, pe lângă fap-
tul că trebuiau să contribuie la stabilizarea regimului bolşevic şi la cimentarea încrederii
în puterea sovietică a moldovenilor din RASSM, mai trebuiau să contribuie la „revoluţio-
nalizarea” şi „sovietizarea” „maselor truditoare din Basarabia”1145.
Problema „moldovenizării” a fost discutată şi în cadrul Conferinţei a IV-a CMR de par-
tid, din noiembrie 1927, sub genericul „Cu privire la bilanţul şi perspectivele politicii
naţionale”. În raportul prezentat, liderul bolşevicilor din republica autonomă, I. Badeev,
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 22, p. 65.
1140

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 136, p. 402.

1141

A se vedea: ibidem, doc. 146, pp. 421-429.

1142

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 8.

1143

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 107.

1144

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 49.

1145

226
accentua: „Apare problema: cine pe cine, ori românii aici, ori noi acolo (în Basarabia).
Noi suntem pe deplin convinşi că în viitoarele lupte vom ieşi învingători. Mai degrabă noi
vom fi la Chişinău, decât ei (românii) la Balta. Iar dacă-i aşa, atunci se iscă o altă întrebare
actuală. Este oare gata organizaţia noastră de partid să conducă nu numai un judeţ? Vom
putea noi oare să le demonstrăm maselor truditoare moldoveneşti din Basarabia că Pu-
terea Sovietică le dă mai mult decât oarecare altă putere…?”. Vorbind de moldovenizare,
el sublinia: „Noi de acum trebuie să pregătim lucrători nu numai pentru „consum intern”,
ci lucrători care la momentul oportun ar putea înlocui toată canalia care a ocupat şi sfâşie
carnea vie a maselor truditoare din Basarabia”. La aceeaşi Conferinţă, un alt lider al repu-
blicii, G. Starîi, îndemnând tineretul să înveţe câteva limbi se întreba: „Cine poate garanta
că mâine în România nu va fi revoluţie? Cu ce vom pleca noi acolo?”1146.
P. Chior cerea participanţilor să fie intensificate ritmurile moldovenizării, „nu numai
pentru că, în legătură cu pericolul războiului, perspectivele asupra Basarabiei au devenit
mai reale, dar şi pentru că termenele prevăzute pentru rezolvarea chestiunii naţionale
interne s-au redus”1147.
Evidenţiind un şir de realizări în sfera construcţiei naţionale, enumerate şi în cadrul
Plenarei din octombrie 1926, conferinţa constata că aceste realizări timp de un an au
sporit: „a fost instruită prima promoţie a Şcolii Sovietice şi de partid moldoveneşti..., a
crescut numărul intelectualilor moldoveni şi a învăţătorimii şi a crescut participarea lor
la construcţia naţională, s-a produs o cotitură în ceea ce priveşte intensificarea moldo-
venizării aparatului de conducere, a continuat creşterea normală a organizaţiei noastre
de partid şi comsomoliste, prin atragerea moldovenilor...şi s-a iniţiat promovarea mai
energică a moldovenilor în aparatul economic raional şi Central sovietic şi economic”1148.
În acelaşi timp, se recunoştea că „la traducerea ei în practică încă se mai manifestă pa-
sivitate şi chiar o oarecare opunere din partea unor membri aparte de partid. [...] încă nu
este înfrântă completamente starea de spirit a întregului nostru aparat sovietic şi econo-
mic, fapt care se explică, pe de o parte, prin atitudinea absolut indiferentă uneori faţă de
moldovenizarea aparatului din partea conducătorilor instituţiilor noastre şi prin slaba
conducere cu această muncă din partea celulelor de partid, pe de altă parte, prin aceea
că majoritatea lucrătorilor de conducere şi, în special, a lucrătorilor cu funcţii tehnice ai
aparatului nostru nu cunosc de loc limba moldovenească”. De asemenea, „în comparaţie
cu alte naţionalităţi moldovenii sunt atraşi insuficient la munca aparatului nostru sovie-
tic şi economic şi la participarea activă la construcţia sovietică”1149.
Pornind de la neajunsurile menţionate, erau trasate drept sarcini stringente urmă-
toarele: accelerarea la maximum a ritmului de moldovenizare şi respectarea cu stricteţe
a termenilor stabiliţi; debarasarea definitivă şi categorică de pasivitatea la promovarea
moldovenizării şi studierii limbii moldoveneşti, care încă se mai manifestă printre unii
membri aparte ai organizaţiilor comsomoliste şi de partid; să se considere că membrii de
partid care muncesc în organizaţiile de partid, sovietice, economice nu numai că trebu-
ie ei înşişi să se moldovenizeze, dar şi trebuie să servească drept exemplu; continuarea
creşterii rândurilor organizaţiilor de partid şi comsomoliste prin atragerea argăţimii şi

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 5-6; Ibidem, doc. 25, pp. 74-75; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 442.
1146

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 6; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 439.
1147

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 152, pp. 446-447.

1148

Ibidem, p. 448.
1149

227
sărăcimii moldoveneşti băştinaşe; sporirea autorităţii şi intensificarea muncii comisiilor
Centrală şi locale pentru moldovenizare; promovarea mai îndrăzneaţă a moldovenilor în
funcţii de conducere în raioane şi la centru; desfăşurarea activităţii pentru formarea unei
opinii publice largi în jurul chestiunii moldovenizării; lărgirea editării literaturii moldo-
veneşti şi reducerea preţurilor la acestea1150.
În opinia conducerii de partid din RASSM, reflectată în rezoluţia conferinţei „înfăptui-
rea corectă şi cu succes a construcţiei naţionale în RASSM constituie un stimulent pentru
continuarea şi intensificarea luptei muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia – parte inali-
enabilă a Moldovei Sovietice – împotriva oligarhiei româneşti…un exemplu…cum pot ei
să-şi făurească o viaţă fără moşieri şi capitalişti”1151.
Luând în serios directivele politice clare, în mintea şi acţiunea politică a unor activişti
părea legitimă întregirea acestei statalităţi cu atributele ei formal naţionale, ceea ce im-
plica indigenizarea şi moldovenizarea în mare măsură a tuturor structurilor instituţiona-
le. Dar tocmai o atare pretenţie provoca o puternică rezistenţă din partea ucrainenilor şi
ruşilor, dominanţi nu numai în masa populaţiei, dar şi în structurile etatice.
În acest context, tot atunci I. Badeev constata retoric: „În teorie toată organizaţia noas-
tră de partid a recunoscut necesitatea moldovenizării, dar în realitate câte discuţii şi câte
născociri”1152.
Conştienţi de soarta „moldovenizării” şi greutăţile ce trebuiau depăşite în realizarea
ei, unii comunişti locali, au enunţat diverse soluţii pentru depăşirea situaţiei de impas.
Pe parcursul anilor 1927 – 1928, unii comunişti locali au încercat să impulsioneze
„moldovenizarea”. A. Dâmbul, într-un raport din 21 mai 1927, adresat Comitetului Mol-
dovenesc Regional de partid, evidenţia piedicile care stăteau în calea „moldovenizării”:
„Mai întâi de toate lipsa dorinţei din partea organelor inferioare de a se apuca de lucru,
considerând moldovenizarea ceva inutil, „o pedeapsă dumnezeiască”; ignorarea totală,
iar uneori chiar o atitudine vădit duşmănoasă faţă de moldovenizare din partea aşa-nu-
mitului aparat „superior”. Orice funcţionăraş…, nemaivorbind de lucrătorii de răspunde-
re, consideră că e de datoria lui să afirme în mod demonstrativ că moldovenizarea nu-l
priveşte; lipsa totală în instituţiile care trebuie să se moldovenizeze a unor organe care ar
dirija acest proces şi ar purta răspundere pentru realizarea lui; comisia centrală de mol-
dovenizare de pe lângă CEC dă dovadă de pasivitate totală în ceea ce priveşte controlul
instituţiilor şi persoanelor care trebuie să se moldovenizeze”.
În opinia autorului raportului, faţă de cei care opuneau rezistenţă „moldovenizării”
trebuiau luate nişte măsuri radicale, inclusiv concedierea din funcţii. Pentru ca această
situaţie să nu se repete, o primă condiţie pentru angajarea la serviciu a noilor funcţionari
era cunoaşterea obligatorie a „limbii moldoveneşti”1153.
De asemenea, Comisia centrală de „moldovenizare” urma să efectueze un control mai
riguros a modului cum se realizează „moldovenizarea”.
Anii 1927 – 1928 au coincis cu perioada unei mişcări pentru afirmarea identităţii mol-
doveneşti din stânga Nistrului, ca reacţie la recrudescenţa naţionalismului ucrainean. Ca-
drele băştinaşe din conducerea RASSM au luat în serios hotărârile partidului în problema

Ibidem, p. 449.
1150

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 26, p. 76; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 152, p. 445.
1151

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 441.

1152

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 50.

1153

228
naţională şi au încercat să le înfăptuiască. Greutăţile enorme cu care se confrunta condu-
cerea RASSM în realizarea „moldovenizării” au fost evidenţiate, cu mai multe ocazii, de P.
I. Chior, Comisar al Poporului pentru Învăţământul Public. În cadrul Plenarei a V-a a orga-
nizaţiei de partid din RASSM (septembrie 1926), acesta aprecia că „acest raion Balta ne
stă ca un ghimpe în ochi. Ne-ar fi mai uşor să lucrăm într-un alt centru-moldovenesc. Ra-
ionul Balta e ca un paravan care ne separă de masele moldoveneşti. Sunt pentru cedarea
raionului Balta, pentru ca moldovenii să constituie în viitoarele hotare o majoritate”1154.

Punctul de vedere enunţat de P. Chior-Ianachi şi-a

găsit reflectare în hotărârile Plenarei: „Recunoscând
că promovarea cu mai mult succes a moldovenizării
are nevoie de o masă mai compactă a populaţiei mol-
doveneşti decât există astăzi, se consideră necesară
corectarea graniţelor Moldovei, astfel ca un şir de
sate ucraineşti să treacă la Ucraina, iar din Ucraina
să treacă la RASSM un şir de sate moldoveneşti care
încă se mai află în districtele de la graniţa cu RASSM,
dar care nu au fost incluse în RASSM la organizarea
Republicii”1155.
La Conferinţa a IV-a a Comitetului Moldovenesc
Regional de partid, din noiembrie 1927, referindu-se
la modificările din structura populaţiei, survenite ca
urmare a formării RASSM, el din nou a enunţat ideea
„retrocedării oraşului şi raionului Balta Ucrainei şi
alipirea la RASSM a satelor moldoveneşti din fostul
P. I. Chioru-Ianachi, 1926. Arhiva district Odesa. Aceasta ne-ar da posibilitatea să în-
Centrală a Academiei de Științe a făptuim cu mai mult succes politica naţională, pen-
Moldovei. Fond foto. RASSM. Cota
tru că retrocedând o populaţie ucraineană de peste
arhivistică: 00033
o sută de mii de locuitori, moldovenii vor constitui
majoritatea relativă. Chiar dacă republica noastră va fi mai mică, pentru noi, comuniştii,
aceasta nu are importanţă…, în schimb vom şti că problema moldovenizării va fi cea prin-
cipală, iar ucrainizarea va avea un rol secundar”1156.
În articolul „Problema naţională în Moldova”, scris în 1928 pentru revista „Bolşevik
Ukrainî”, P. I. Chior sublinia că în majoritatea instituţiilor centrale şi raionale din RASSM
predomină limba rusă „în pofida faptului că guvernul a alocat sume enorme pentru şco-
lile de moldovenizare”.
Cu altă ocazie (decembrie 1928), abordând această problemă, P. Chior constata indig-
nat, că cea mai „îngrijorătoare deviere este faptul că avem o masă de organizaţii de partid
care nu cred în seriozitatea şi durata acestei moldovenizări. Ei nu cred în forţele creatoa-
re ale moldovenizării”1157.

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 139, p. 407.

1154

Ibidem, doc. 140, p. 413.

1155

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 7; Ibidem, doc. 24, pp. 71-72; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 440.
1156

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 157, p. 471.

1157

229
 Aceste luări de atitudine ale unor activişti culturali din RASSM nu au putut schimba
situaţia. RASSM, spre deosebire de alte republici sovietice, nu a avut parte de o intelec-
tualitate băştinaşă influentă, de o conducere şi o reţea de cadre locale care să fi putut
realiza în practică hotărârile partidului privind dezvoltarea învăţământului şi a culturii
naţionale, chiar şi pe baza principiilor teoriei marxiste. Acelaşi lider bolşevic din repu-
blica moldovenească remarca „Sarcina dezvoltării culturii moldoveneşti a nimerit de la
bun început în mâinile unor anumiţi comunişti, care, sub conducerea Comitetului Regi-
onal de Partid, grupează în jurul lor intelectualitatea moldovenească”. Aceşti intelectuali
moldoveni „nu puteau nici să deschidă gura în problema politicii naţionale”, pentru că
erau imediat învinuiţi de naţionalism1158. Astfel, în organele de partid şi sovietice, moldo-
venizarea provoca dispute şi era considerată naţionalism, împotriva căruia se recurgea la
rezistenţă prin refuzul de asimilare a „limbii moldoveneşti”.
Conducerea bolşevică din RASSM, deşi nu dorea să se „moldovenizeze”, în condiţiile
specifice ale republicii, era obligată să ţină cont de hotărârile partidului privind „mol-
dovenizarea”1159. Situaţia de impas în legătură cu „moldovenizarea”, fapt ce periclita nu
numai succesul „construcţiei socialismului în RASSM”, dar şi „succesul revoluţiei bolşe-
vice în Basarabia”, a determinat conducerea bolşevică din stânga Nistrului să-şi modifice
atitudinea faţă de „moldovenizare”.
Marginalizarea „limbii moldoveneşti” şi rusificarea era un avertisment de care con-
ducerea RASSM şi cea de la Moscova nu putea să nu ţină cont. Tocmai din acest motiv, în
anul 1930, conducerea bolşevică din stânga Nistrului va modifica radical atitudinea faţă
de „moldovenizare”. Reluarea acestei politici era justificată şi de hotărârea Congresului
al XVI-lea al PC (b) din URSS în problema naţională, în care se prevedea, în primul rând,
intensificarea luptei împotriva şovinismului rus1160.
Pe de altă parte, cu toate că exista hotărârea Congresului al XVI-lea care considera
„devierea de naţiune dominantă” drept „pericol principal”, tocmai în această perioadă,
s-au intensificat şi acţiunile şovinismului rus din stânga Nistrului. În instituţiile şi orga-
nizaţiile de partid şi de stat funcţionarii rusofoni acţionau premeditat împotriva studierii
„limbii moldoveneşti” şi implementării ei în toate sferele de activitate, cereau emiterea
directivelor doar în ruseşte, ameninţând că, în caz contrar, nu le vor îndeplini1161.
Sabotajul slavofonilor a acţiunii de moldovenizare şi promovarea cursului spre rusifi-
care a obligat CMR de partid în câteva hotărâri să blameze o atare atitudine.
În discursul pe care l-a ţinut în 1930 pe marginea controlului organizaţiei de partid din
RASSM, secretarul acesteia, Golub, menţiona tendinţele antimoldoveneşti, din CMR de par-
tid, cu care nu lupta nimeni. În acel context se punea accentul pe lupta cu şovinismul ve-
licorus şi se constata faptul că doar două comisariate ale norodului din RASSM fuseseră
moldovenizate, iar în provincie avea loc procesul de rusificare a populaţiei moldoveneşti.
În discursul de dare de seamă la Congresul V al Sovietelor din RASSM, un alt lider de partid,
Dumitriu constata existenţa unui şir de raioane în care lucrul se desfăşura în limba rusă,
nefiind înţelese sarcinile moldovenizării1162.
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 51.
1158

A se vedea: ibidem, pp. 47-51; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit.

1159

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 109.

1160

Idem, Campania împotriva „naţionalismului moldovenesc” de la începutul anilor’30 din RASSM. În: „Destin Românesc”, 2000, nr. 1,
1161

p. 97.
Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 156.
1162

230
 Situaţia în legătură cu „moldovenizarea”, a fost discutată în cadrul şedinţei Biroului
Comitetului Moldovenesc Regional de partid din septembrie 1930. În raportul „Despre
moldovenizare” s-a subliniat că tergiversarea trecerii la „limba moldovenească” în lucră-
rile de secretariat, precum şi neutilizarea limbii materne în relaţiile cu populaţia băştina-
şă constituiau nişte lacune care „dăunau construcţiei socialiste din RASSM”. Se considera
că este inadmisibil „să trăim în republica moldovenească şi să nu înţelegem că trebuie să
înfăptuim toată politica în limba naţională”. De aceea, s-a propus crearea unei comisii noi
de „moldovenizare”, care să aibă mai multe prerogative, inclusiv şi cea de control pe care
o avusese şi anterior. Numirea şi concedierea funcţionarilor instituţiilor de stat putea fi
efectuată numai cu consimţământul respectivei comisii.
Tot atunci s-a hotărât de a stabili un supliment la salariul de bază, în mărime de 10 %,
pentru cei care studiau şi utilizau în lucrul de cancelarie „limba moldovenească”, pentru
a trezi dorinţa de a studia această limbă. S-a hotărât ca în termen de trei luni, toţi funcţi-
onarii, începând cu conducerea de partid, să studieze „limba moldovenească”, „deoarece
este inadmisibil ca noi să trăim în republica moldovenească şi să nu înţelegem că trebuie
să înfăptuim toată politica în limba naţională. Trebuie să explicăm organizaţiei de partid
că chestiunea nu constă în faptul că dacă membrul de partid nu va studia limba moldo-
venească va putea să plece de aici, dar că aceasta înseamnă să nu înţelegi hotărârile Con-
gresului al XVI-lea referitoare la problema naţională, ne dorinţa de a promova hotărârile
congresului. Numai aşa trebuie pusă problema, iar vinovaţii trebuie traşi la răspundere
de către Colegiul de Partid până la excluderea lor din partid”1163.
Teoretic, şedinţa Biroului respectiv din 30 septembrie 1930, prin hotărârile destul de
dure adoptată faţă de cei care nu doreau să studieze „limba moldovenească” (sancţiuni
administrative, excluderea din partid, concedierea din funcţii), pare să fi însemnat înce-
putul luptei contra oponenţilor „moldovenizării” şi deci diminuarea rezistenţei faţă de
aceste acţiuni. În realitate, rezistenţa funcţionarilor alogeni faţă de implementarea „lim-
bii moldoveneşti” şi promovarea moldovenilor în organele de partid şi de stat a sporit.
Într-un raport al Comisiei centrale de moldovenizare din 1931, adresat secretarului Co-
mitetului Moldovenesc Regional de partid I. Ilin, se menţiona: „În Miliţia generală cadrele
de răspundere – comuniştii (tov. Hodosevici, Golovkin, Rîtov) – se eschivează în mod evi-
dent de la studierea limbii moldoveneşti, cât şi de la moldovenizarea aparatului”…Tot lucrul
tehnic şi de anchetă în Miliţia generală, Miliţia orăşenească se desfăşoară în ruseşte şi nu în
moldoveneşte. În întreaga republică membrii de partid şi fără de partid, lucrători ai miliţiei,
se eschivează de la studierea limbii moldoveneşti şi nu frecventează cursurile. În Slobozia
întreaga conducere a miliţiei nu cunoaşte limba moldovenească…În raionul Tiraspol mol-
dovenizarea este zădărnicită, iar şovinismul rus a prins rădăcini printre cadrele aparatului
de conducere…În Uniunea raională a colhozurilor, unde din 18 lucrători doar doi sunt
moldoveni (lucrează ca vizitii), secretarul cârmuirii Rogalski s-a pronunţat recent în mod
deschis în faţa lucrătorilor contra moldovenizării”1164.
Această situaţie era caracteristică şi pentru alte raioane ale republicii. De exemplu,
după cum se constata în hotărârea Biroului CR de partid Rîbniţa despre starea moldo-
venizării şi ucrainizării, din 3 mai 1931, în acest domeniu „n-a fost realizată una din sar-
cinile de bază ale politicii naționale”; în raion întreaga activitate a organelor sovietice,
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 52; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 33, pp. 97-101.
1163

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 110.

1164

231
cooperatiste, corespondența, cu unele excepţii, se desfăşoară exclusiv în limba rusă, iar
comisia pentru moldovenizare există formal, cursurile pentru moldovenizare sunt frec-
ventate nesatisfăcător, nu se întreprind nici un fel de măsuri faţă de cei care nu frecven-
tează cursurile. Chiar şi cadrele din rândurile moldovenilor, puţine la număr, sunt nevoite
să-şi desfăşoare activitatea în limba rusă.
Hotărârea obliga organele sovietice din raion într-un termen scurt să treacă întreaga
activitate a comitetului executiv raional şi sovietele săteşti cu populaţie moldovenească
din raion la „limba moldovenească”; crearea unei noi comisii pentru moldovenizare şi
ucrainizare; intensificarea lucrului cercurilor şi cursurilor de moldovenizare; studierea
obligatorie de către toţi comuniştii şi comsomoliştii a „limbii moldoveneşti” în cazul ne-
cunoaşterii ei1165.
O situaţie similară se înregistra şi în raionul Tiraspol1166.
Existau şi raioane unde, spre anul 1931, se înregistrase anumite succese în procesul
de moldovenizare, precum raionul Camenca şi Dubăsari, unde trecerea la „limba moldo-
venească” se încheiase sau urma să se realizeze în timpul apropiat1167.
Conducerea de partid din RASSM, ca şi în cazul altor acţiuni politice ale partidului
comunist din URSS, a ordonat Comisiei centrale de „moldovenizare” să purceadă la efec-
tuarea controalelor în toate organizaţiile şi instituţiile şi să procedeze în conformitate cu
hotărârile Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de partid1168.
Aspre în aparenţă, directivele politice privind moldovenizarea rămâneau literă moar-
tă. În pofida drepturilor acordate Comisiei, hotărârile ei erau de cele mai multe ori negli-
jate, iar funcţionarii care nu cunoşteau limba şi nici nu doreau să o studieze continuau
să lucreze în aceleaşi funcţii, fiind retribuiţi pe deasupra cu suplimentul de zece la sută.
În anii 1924 – 1940 populaţia alogenă din RASSM aveau o atitudine ostilă faţă de poli-
tica de moldovenizare promovată de autorităţile bolşevice în republica autonomă, inclu-
siv de cadrele de conducere care aveau sarcina să o promoveze şi căutau să o saboteze pe
diferite căi. Fapt recunoscut de Ilin, secretar al CMR de partid, în cuvântarea sa la Plenara
a IV-a (mai 1931), care semnala: „un şir întreg de lucrători de partid cu funcţii de răspun-
dere până în prezent ignorează trecerea celulelor lor, a organizaţiilor lor la scrierea în
limba moldovenească, un şir întreg de tovarăşi nu doresc să înveţe limba moldovenească;
în loc să angajeze la lucru moldoveni pentru a contribui la indigenizarea aparatului admi-
nistrativ ei reduc numărul moldovenilor”1169.
Plenara CMR de partid, trasa drept sarcină „transformarea RASSM într-un centru al
dezvoltării culturii moldoveneşti naţională prin formă şi socialistă după conţinut, care
va revoluţionaliza masele exploatate ale Basarabiei în lupta lor împotriva ocupanţilor
români”1170. În acest context plenara stabilea anul 1932 drept termen limită pentru „tre-
cerea tuturor organizaţiilor centrale republicane şi raionale la limba moldovenească şi
ucraineană”1171.
La sfârşitul anului 1931, şefa secţiei de cultură şi propagandă a Comitetului Regio-
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 35, pp. 104-106.
1165

Ibidem, doc. 38, pp. 109-110.

1166

Ibidem, doc. 39, p. 112.

1167

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 53.

1168

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 12; Ibidem, doc. 39, p. 111.
1169

Ibidem, doc. 41, p. 119.

1170

Ibidem, pp. 119-120.

1171

232
nal de partid, Pecionaia, adresează un apel către toţi secretarii organizaţiilor primare de
partid, conducătorii întreprinderilor şi organizaţiilor de stat din oraşul Tiraspol în care
arată că „o atare situaţie, când membrii de partid nu frecventează cursurile, nu mai poate
fi tolerată, de aceea Comitetul Regional de partid propune ca problema moldovenizării
să fie declarată, în cel mai apropiat timp, până la soluţionarea ei, drept una din cele mai
importante acţiuni politice ale partidului, căreia să i se acorde o atenţie susţinută până
când toate organizaţiile nu vor lucra în limba moldovenească”. În acelaşi timp, propunea
să fie organizate procese judiciare obşteşti contra celor care nu doreau să studieze „limba
moldovenească”, precum şi concedierea lor din funcţii1172.
Începutul anului 1932 a marcat o nouă turnură în politica lingvistică a partidului. Orga-
nele de partid din stânga Nistrului erau chemate să contribuie la realizarea hotărârii din 2
februarie 1932 despre trecerea la grafia latină, văzută ca o posibilitate de a folosi această
republică în interesele propagandistice și anexioniste împotriva Basarabiei și României.
Prin această metamorfoză, centrul de greutate al „moldovenismului” se deplasa în dreapta
Nistrului, extinzându-se până la Carpați. În asemenea condiţii, acţiunea politică de „moldo-
venizare” avea să devină una secundară.
Într-un raport al Comitetului Central de moldovenizare şi latinizare de pe lângă Comi-
tetul Executiv Central din 1933 se recunoştea că odată cu trecerea la alfabetul latin, pro-
blemei studierii „limbii moldoveneşti” „nu-i acordă nimeni nici o atenţie…, iar cursurile
de studiere a limbii moldoveneşti din acest an au dat puţine rezultate”, fiind frecventate
doar în proporţie de 25 – 40 %. Faţă de funcţionarii care nu cunoşteau „limba moldove-
nească” nu erau luate nici un fel de măsuri, chiar dacă exista hotărârea guvernului despre
concedierea celor care ignorau studierea „limbii moldoveneşti”. O dată cu trecerea la alfa-
betul latin, majoritatea instituţiilor, sub pretextul că nu aveau maşini de dactilografiat cu
caractere latine, efectuau întreg lucrul de secretariat doar în ruseşte sau ucraineşte1173.
Organele abilitate semnalau şi multiple cazuri, când persoanele care posedau „limba
moldovenească”, din varii motive refuzau s-o utilizeze în activitatea profesională, în rela-
ţiile cu populaţia moldovenească1174.
Rezistenţa opusă politicii de moldovenizare din partea populaţiei rusofone s-a am-
plificat considerabil după adoptarea rezoluţiei CMR de partid din 2 februarie 1932 cu
privire la trecerea la alfabetul latin. Într-un proiect de hotărâre a Biroului CMR de partid
din a doua jumătate a anului 1933 se constata „drept rezultat al lucrului nesatisfăcător al
Comisiei centrale pentru moldovenizare şi latinizare, al subaprecierii acestei importante
sarcini de către organele centrale şi raionale de stat şi gospodăreşti, iar uneori din cauza
ignorării şi a sabotării directe, ...moldovenizarea aparatului şi lichidarea necunoaşterii
alfabetului latin în mijlocul populaţiei mature s-a redus brusc în decursul anului 1932 –
1933. Într-o serie de organizaţii centrale şi raionale atât de stat cât şi cooperativiste, a
scăzut brusc numărul de moldoveni şi a celor care posedă limba moldovenească...Într-o
serie de instituţii centrale, de prestare a serviciilor şi legate de masele largi de munci-
tori, procesul de lucru are loc în temei în limba rusă...Un şir de organizaţii care au fost
moldovenizate, au trecut la limbile rusă şi ucraineană...În decursul anului 1932 – 1933
s-a redus considerabil numărul populaţiei mature care studia limba moldovenească...,

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 110.

1172

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 54; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 65, p. 163.
1173

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 158.

1174

233
frecvenţa la cursuri fiind de 25 – 40 %. Instituţiile de stat şi gospodăreşti au ignorat ho-
tărârea guvernamentală cu privire la concedierea persoanelor care sabotează însuşirea
limbii moldoveneşti...Comisia Centrală n-a stopat sabotarea de către o serie de întreprin-
deri a moldovenizării aparatului...În a doua jumătate a anului 1933 tirajul ziarelor mol-
doveneşti regionale şi raionale s-a redus brusc. Comisiile de moldovenizare şi latinizare
raionale şi departamentale au fost inactive şi de fapt nu au purtat nici o răspundere”1175.
La aproape zece ani de la întemeierea republicii exista o stare generală de necunoaş-
tere a „limbii moldoveneşti” în toate instituţiile de conducere, de jos până sus, cu micile
excepţii de rigoare.
În pofida hotărârilor adoptate, acţiunea politică de „moldovenizare” nu s-a soldat cu
rezultatele scontate. În 1933, E. I. Bagrov, activist de partid din RASSM, adresează Comi-
tetului Central al PC (b) din Ucraina o scrisoare intitulată „Despre neajunsurile în proble-
ma construcţiei naţional-culturale în Moldova”, în care menţiona că „în instituţiile centra-
le nici conducerea, nici aparatul tehnic nu cunoaşte limba moldovenească şi prin urmare
nu comunică cu populaţia în limba ei maternă. Aproape toţi comisarii şi locţiitorii lor nu
cunosc limba moldovenească…Se poate afirma fără exagerare că nici o instituţie centrală,
raională sau sătească nu efectuează lucrul de cancelarie în limba moldovenească…Nu mai
bine, poate chiar mai rău, stau lucrurile în Comitetul Regional de partid unde există doar
vreo doi cunoscători ai limbii moldoveneşti, iar în efectivul de conducere nici unul”1176.
E. Bagrov declara că politica de „moldovenizare” strict eşuase. Se uitase faptul că sarcina
RASSM era de înaintare a sovietismului şi bolşevismului spre vest şi spre sud-vest, prioritar
în Basarabia, România şi Balcani. Numai în acest scop o minoritate de moldoveni „puternic
asimilată de ucraineni” fusese ridicată la rangul de etnie titulară. În politica naţională se
ajunsese la denaturări şi exagerări, încât chiar o parte a populaţiei în numele căreia se vor-
bea „a început să fugă peste Nistru”. România era deci o atracţie, iar nu RASSM. Cu un grai
păsăresc neînţeles chiar de transnistreni nu se putea străpunge frontiera României. Era
necesară o limbă comună pe ambele maluri ale Nistrului, până în România”1177.
Formal, conducerea de partid din stânga Nistrului subscria hotărârilor despre nece-
sitatea „moldovenizării”, în realitate însă ea le submina sub pretextul că moldovenii nu
reprezentau majoritatea populaţiei RASSM. Lipsa unui control real din partea conducerii
de partid, în marea ei majoritate alcătuită din alogeni, privind îndeplinirea hotărârilor
adoptate despre „moldovenizare”, atitudinea vădit duşmănoasă a funcţionarilor de stat
faţă de problema studierii „limbii moldoveneşti” au constituit o piedică, aproape insur-
montabilă, în asigurarea unei egalităţi lingvistice şi culturale a populaţiei băştinaşe în
raport cu alte etnii conlocuitoare1178.
Experienţa acumulată de liderii bolşevici din URSS, în anii 1923 – 1931 în Ucraina,
unde „ucrainizarea” a condus la triumful „naţionalismului ucrainean”, i-a determinat pe
conducătorii de la Kremlin să-şi modifice viziunea în politica faţă de naţionalişti. Noul
curs va fi declanşat în anul 1933, culminând cu sinuciderea lui N. Scrîpnik, comisar pen-
tru învăţământul public din Ucraina, unul din principalii oponenţi ai lui Stalin în proble-
ma naţională.

Ibidem, p. 14.
1175

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 111.

1176

A. Stan, op. cit., p. 82.

1177

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 111.

1178

234
 Din acest motiv, începând cu sfârşitul anului 1933, problema „moldovenizării” nu va
mai fi abordată în mod special de forurile superioare de partid. Dată fiind această situ-
aţie, conducătorii instituţiilor şi organizaţiilor din RASSM au întreprins diferite acţiuni
pentru a izgoni limba română şi alfabetul latin din instituţiile pe care le conduceau1179.
O hotărâre a Biroului CMR de partid, din 17 – 18 noiembrie 1935, de altfel, printre
puţinele de acest gen din această perioadă, constata că atât în oraşul Tiraspol, cât şi în
raioane, organizaţiile de partid şi sindicale nu acordă atenţia politică cuvenită ches-
tiunii studierii „limbii moldoveneşti”1180. Într-o altă hotărâre a acestui organ, din 27
noiembrie 1935, se aprecia că, în raioanele Rîbniţa şi Dubăsari, decizia despre deser-
virea populaţiei moldoveneşti în limba maternă şi trecerea lucrărilor de secretariat în
sovietele săteşti cu populaţie moldovenească la „limba moldovenească” se realizează
nesatisfăcător. Aceeaşi situaţie se înregistra şi în studierea „limbii moldoveneşti” de
către cadrele alogene1181.
O situaţie şi mai alarmantă se înregistra în organele centrale de conducere ale repu-
blicii. De exemplu, în anul 1936, Comisariatele Poporului pentru finanţe şi agricultură
efectuau corespondenţa cu structurile raionale exclusiv în limba rusă sau ucraineană1182.
Chiar şi în Comisariatul Poporului pentru învăţământul public, corespondenţa cu şcolile
moldoveneşti se realiza în limba maternă în proporţie de 60 %, restul corespondenţei se
efectua în limba rusă sau ucraineană1183.
În raionul Dubăsari, cu populaţie preponderent moldovenească, chiar dacă din cei 15
preşedinţi de soviete săteşti moldoveneşti, 14 erau moldoveni sau cunoşteau „limba mol-
dovenească”, în anul 1936, corespondenţa comitetului executiv raional cu aceste struc-
turi locale se efectua în limba ucraineană, inclusiv pe linia învăţământului public1184.
Despre eşecul politicii de moldovenizare se poate concluziona din informaţia Comi-
siei Centrale a Noului Alfabet (Moldovenizare), de pe lângă CEC al RASSM, din 21 iunie
1937, adresată CMR de partid, în care se stabilea, pornind de la starea moldovenizării
aparatului comitetelor executive raionale şi a secţiilor din cadrul lor, a organizaţiilor şi
instituţiilor centrale, că începând cu luna iulie curent pot fi trecute la „limba moldove-
nească” următoarele structuri administrative: CEC, SCN, Comisariatele Poporului pentru
Învăţământ, Justiţie, Gospodăriei Comunale, Judecătoria Supremă, Direcţia Comunicaţii-
lor, Institutul Agricol şi Pedagogic, întregul raion Camenca şi din alte 6 raioane, încă 32 de
soviete săteşti din cele 77 cu populaţie moldovenească din întreaga republică. Celelalte
comitete executive raionale, instituţii şi organizaţii centrale urmau a fi pregătite pentru
acest proces către 1 ianuarie 19381185.
După 1933 unica instituţie care efectua controlul asupra „moldovenizării” constituia
să fie în mod formal Comitetul Central pentru „moldovenizare” şi latinizare, deoarece
această instanţă doar constata neajunsurile, deciziile ei nefiind îndeplinite.
Odată cu declanşarea în vara anului 1937 a luptei partidului bolşevic contra „naţiona-
lismului moldovenesc”, Comitetul Central pentru „moldovenizare” se va autodizolva, iar
Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 55.
1179

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 113, p. 241.

1180

Ibidem, doc. 115, pp. 242-243.

1181

Ibidem, doc. 125, pp. 260-261; doc. 126, pp. 261-262.

1182

Ibidem, doc. 128, p. 264.

1183

Ibidem, doc. 129, p. 266.

1184

Ibidem, doc. 139, pp. 278-280.

1185

235
majoritatea membrilor acestui comitet, nimerind în listele duşmanilor poporului (E. P.
Voronovici, P. Cojuhari, M. Baluh ş.a.), vor fi exterminaţi1186.
Este de reținut, că în această perioadă, în paralel cu „moldovenizarea” regiunii a avut
loc ș i un proces intens de „ucrainizare”, promovat de autoritățile de la Harkov, iar din
1934 de Kiev, noua capitală a RSSU, fenomen înlocuit, la sfârșitul anilor 1930 cu procesul
de „rusificare”1187.
Aşadar, după cum se apreciază, în pofida tuturor deciziilor luate de către forurile su-
perioare din URSS şi RASSM, „moldovenizarea” învăţământului, a aparatului de stat şi a
celui de partid din RASSM nu a reuşit, iar rusificarea (ori ucrainizarea), în general, nu
a putut fi stăvilită, populaţia moldovenească fiind obligată să utilizeze în relaţiile ei cu
conducătorii şi administraţia publică limba rusă ori ucraineană. Evident, structura na-
ţională a populaţiei din RASSM, mentalitatea şi incultura ei, dominarea ne moldovenilor
în conducere şi administraţie, rezistenţa lor deschisă ori camuflată faţă de intenţiile de
a transforma de facto „limba moldovenească” în una oficială, de a educa şi promova ca-
drele locale, şi-a spus cuvântul. Un rol nefast în acest sens l-a jucat experimentele ling-
vistice din RASSM şi intenţiile de a crea o „limbă moldovenească” deosebită de limba ro-
mână. Instinctul de autoconservare a şovinismului rus, aici ca şi în alte părţi, s-a dovedit
mult mai puternic decât propriile cerinţe doctrinare şi hotărâri curente ale PC al URSS şi
ale RASSM. În condiţiile în care moldovenii din RASSM nu au putut să se impună naţio-
nal-lingvistic, şovinismul rus nu a dorit să se autodistrugă1188.
Deși în RASSM „moldovenizarea” a fost un proiect eșuat, el a fost util pentru a fi trans-
ferat ulterior asupra Basarabiei după crearea RSSM în anul 19401189.
Pentru o birocraţie politico-administrativă cu educaţie rusească, decizia de ridicare a
„moldovenismului” la rangul de politică oficială a reprezentat o mare nenorocire, cu atât
mai mult cu cât acea limbă chemată să constituie faţa unei republici nu putea fi încă ima-
ginată nici măcar de către susţinătorii ei ardenţi.

6. „Indigenizarea” și statutul cadrelor băștinașe

În primii ani de existenţă, regimul bolşevic, pentru a-i fi recunoscută legitimitatea pe
întinsul întregului fost imperiu, a aprobat constituirea unor unităţi administrative regi-
onale, care trebuiau conduse de lideri ai naţionalităţilor titulare din zonele respective.
Garantarea formală a acestor drepturi era absolut necesară, pentru a deosebi politica
sovietică de cea ţaristă, pentru a câştiga încrederea popoarelor ne ruse.
Chiar de la bun început, regimul sovietic încuraja participarea proporţională a naţio-
nalităţilor ne ruse în diferite domenii, inclusiv cel cultural, aceasta şi din motivul că la pe-
riferii puterea sovietică n-a fost primită cu prea mare entuziasm sau, alteori, cu ostilitate
vehementă. Din acest motiv, regimul a iniţiat procesul de promovare a cadrelor locale,
cunoscut în istoriografie şi sub denumirea de indigenizarea cadrelor (korenizaţia)1190.
Politica de indigenizare a fost adoptată la Congresul al XII-lea al Partidului Comunist,
din aprilie 1923, şi a avut drept scop antrenarea populaţiei ne ruse ale imperiului la edifi-
E. Negru, Politica etnocuturală, op. cit., pp. 53-56; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit.
1186

O. Galușcenco, K voprosu o protivoreciah v provedenii politiki ukrainizaţii v Moldavscoi ASSR (20-e gg XX v.) În: Revista de Etnologie
1187

și Culturologie, vol. IX-X. Chişinău, 2011, pp. 121–124.

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 112.
1188

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 212.

1189

I. Caşu, „Politica naţională”, op. cit., pp. 40-41.

1190

236
carea socialismului în URSS, prin antrenarea şi sporirea numărului băştinaşilor în aparatul
de partid şi sovietic. În raioanele din stânga Nistrului politica de moldovenizare şi indige-
nizare a început să fie implementată numai după crearea RASS Moldoveneşti. Până atunci
populaţia românească din regiune a fost supusă ucrainizării, fapt care a complicat mult
politica de moldovenizare în RASSM.
În RASSM politica de indigenizare a avut anumite particularităţi. Aceasta, din cauza
pretenţiilor teritoriale ale URSS asupra Basarabiei, a fost mai politizată ca în alte părţi ale
imperiului sovietic, şi, pe lângă sporirea numărului românilor/moldovenilor în structu-
rile de partid şi de stat ale RASSM, a avut drept scop acreditarea teoriei moldovenismu-
lui1191.
Astfel, o altă direcţie a politicii naţionale sovietice din anii’20 şi prima jumătate a
anilor’30 a constituit-o „indigenizarea” („korenizaţia”) sau recrutarea şi promovarea ca-
drelor autohtone în instituţiile de stat şi de partid la toate nivelurile. Ea trebuia să de-
monstreze voinţa conducerii centrale de a abandona politica ţaristă de rusificare, de a
respinge şovinismul velicorus, cu scopul de a diminua rezistenţa şi a depăşi neîncrederea
popoarelor ne ruse, de a le atrage la opera „construcţiei socialiste”. În RASSM, spre deose-
bire de multe alte republici şi regiuni autonome din URSS, numărul cadrelor etniei titu-
lare în structurile organelor de stat şi de partid a fost, chiar din momentul creării, foarte
redus, comparativ cu reprezentanţii etniilor conlocuitoare1192.
În aceste condiţii, după 1924, moldovenii au fost susţinuţi, uneori în detrimentul ruşi-
lor sau ucrainenilor majoritari până atunci, să acceadă în ierarhia conducerii locale, chiar
dacă cu intermitenţe a căror cauze n-au fost încă pe deplin elucidate1193.
În condiţiile concrete ale republicii, promovarea cadrelor se realiza nu numai pe prin-
cipii de apartenenţă de partid şi origine socială, dar şi criteriu naţional. În aceste condiţii
nivelul de studii nu mai conta, or activitatea de bază a cadrelor de partid şi sovietice se
limita la realizarea în practică a directivelor partidului, participarea la campaniile gospo-
dăreşti şi politice curente.
Politica de indigenizare, în acest context, mai urmărea şi un alt scop – să contribuie la
apariţia unei noi elite etnice de origine proletar-ţărănească, cu o conştiinţă sovietică, pe
care putea să se bizui conducerea politică a Uniunii Sovietice.
Dat fiind lipsa acută de cadre din rândurile etniei titulare şi a predominării în activul
de partid şi de stat a funcţionarilor de altă naţionalitate, în majoritate alogeni, pregăti-
rea şi promovarea cadrelor naţionale în RASSM, din momentul adoptării Legii privind
„moldovenizarea”, a fost un atribuit al politicii de „moldovenizare”. Dar, ca şi în cazul altor
iniţiative lansate de partidul bolşevic, politicii de „indigenizare” s-au opus adepţii centra-
lizării statale a noii federaţii sovietice, motivând că în promovarea cadrelor trebuie pus
accentul, în primul rând; pe calităţile bolşevice şi, mai apoi, pe necesitatea însuşirii limbii
populaţiei băştinaşe de către activul de partid şi de stat alogen, dar, nu şi pe criteriul naţi-
onal. Se încerca astfel, substituirea politicii de „indigenizare” prin „moldovenizare”, adică
obligativitatea însuşirii limbii populaţiei băştinaşe de către cadrele alogene.
În aceste condiţii indigenizarea a avut aceeaşi soartă, deoarece ea a fost substituită
prin necesitatea studierii „limbii moldoveneşti’’ de către cadrele de conducere.

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 4.

1191

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 56.

1192

I. Caşu, „Politica naţională”, op. cit., p. 41.

1193

237
 Astfel, I. Badeev, secretar al CMR de partid, deşi a susţinut necesitatea „moldoveni-
zării” conducerii de partid din RASSM, a respins categoric, în acelaşi timp, necesitatea
modificării substanţiale în componenţa naţională a cadrelor din autonomie. La plenara
a V-a din 25 septembrie 1926, el argumenta că „organizaţia noastră are o conducere cu
experienţă de lucru în organele de partid şi sovietice...Acest activ trebuie să organizeze
Republica. Bolşevicii nu vor încredinţa niciodată cuiva edificarea Republicii doar pe baza
criteriului naţional, aşa cum cer unii tovarăşi. Activul trebuie să ajute la construcţia Re-
publicii. Trebuie, deci, să se moldovenizeze”1194.
Sensul termenului de „indigenizare”, în optica liderilor bolşevici locali, desemna, mai întâi,
procesul de asigurare a instituţiilor de partid şi de stat de toate nivelele prioritar cu cadre cu-
noscătoare de „limbă moldovenească”. Restul, apoi, necunoscătorii acesteia erau obligaţi s-o
înveţe, adică să se moldovenizeze, urmând s-o utilizeze alături de rusă şi ucraineană.
În cadrul Conferinţei a IV-a a CMR de partid, criticând practica substituirii „indigeni-
zării” prin „moldovenizare”, P. Chior, considera mult mai raţional a pregăti cadre pentru
„aparatul de partid, sovietic şi muncitoresc”, alese din rândul „moldovenilor băştinaşi şi
al persoanelor care cunosc limba moldovenească, decât să se cheltuiască sume mari pen-
tru moldovenizarea funcţionarilor din comisariatele noastre, care uneori au o atitudine
duşmănoase faţă de moldovenizare”1195.
Conform unor bilanţuri ale CMR de partid, în anii 1926 – 1927, au fost promovate în
diferite funcţii 65 de persoane, inclusiv 7 femei (11 %). După originea socială, 39 % erau
din muncitori, 32 % din ţărani şi 29 % din slujbaşi. Sub aspect naţional moldovenii con-
stituiau 29 %, ucrainenii – 30 %, ruşii – 19 %, evreii – 18 %, alţii – 4 %. Din cei promovaţi,
33 activau în structurile republicane, 32 în cele raionale1196.
Pentru pregătirea cadrelor din rândurile moldovenilor s-a hotărât ca începând cu anul
1926, sectorul Român al Universităţii Comuniste a Minorităţilor din Vest să fie divizat în
român şi moldovenesc1197.
Măsurile întreprinse de promovare a cadrelor naţionale moldoveneşti, nu s-au soldat,
însă, cu rezultatele scontate. În lipsa unor măsuri cardinale dorite, a sabotării procesului
de indigenizare din partea nomenclaturii alogene din structurile de partid şi de stat, din
contra se atestă chiar o micşorare a acestora, o atitudine discriminatorie faţă de cadrele
băştinaşe, marginalizarea lor.
Spre exemplu, la 1 octombrie 1927, din 460 cadre ale aparatului central, doar 37 erau
moldoveni (8 %), dintre care numai 22 (5 %) cunoşteau limba maternă. În structurile co-
mitetelor executive raionale, din cele 601 cadre, 79 erau moldoveni (13,1 %), dintre care
54 (9 %) cunoscători ai limbii materne1198.
Într-un raport al CMR de partid din octombrie 1930 se constata: „CEC şi CCP nu s-au
preocupat de problema promovării cadrelor...În chiar aparatul CEC şi CCP nu există per-
soane care să fi fost promovate în funcţii de răspundere. În 1930, ponderea moldovenilor
în instituţiile de stat centrale, chiar se diminuase, constituind circa 5 la sută”1199.

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 139, p. 408.

1194

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 57-58; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 24, p. 71; Gh. Cojocaru, Co-
1195

minternul, op. cit., doc. 151, p. 440.

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, d. 1264, f. 1-5.
1196

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 82, p. 245.

1197

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, d. 1022, f. 1.

1198

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 58.

1199

238
 Dată fiind atitudinea ostilă faţă de moldovenizare din partea unor factori de decizie,
fapt ce punea în pericol planurile de „construcţie naţional-culturală” în RASSM, dar şi a
necesităţii pregătirii cadrelor băştinaşe, din perspectiva reanexării Basarabiei, în spiritul
sloganului stalinist „Cadrele hotărăsc totul !” şi, pornind de la rolul atribuit RASSM în pla-
nurile expansioniste sovietice, de la începutul anilor’30 se produce o delimitare a esenţei
politicii de ,moldovenizare” şi „indigenizare”.
Chestiunea s-a discutat în cadrul şedinţei Biroului CMR de partid din 25 decembrie
1930. I. Ilin, secretarul acestui comitet, subliniind că „fără ajutorul maselor va fi imposi-
bilă edificarea culturii naţionale”, a formulat sarcina de bază a politicii naţionale a par-
tidului: „înaintarea moldovenilor, membri de partid, comsomolişti, în diferite posturi de
răspundere”. În rezoluţia „Despre construcţia naţional-culturală”, adoptată la aceeaşi şe-
dinţă, s-a stabilit că anume „cadrele constituie veriga de bază a procesului construcţiei
naţional-culturale...Este necesar să punem în mod special problema indigenizării clasei
muncitoare...Printre noii muncitori angajaţi, moldovenii trebuie să constituie 40-50 %.
Să fie date indicaţii sindicatelor, comsomolului ca în cursul lunii ianuarie să se înainteze
200 de moldoveni din rândul muncitorilor, argaţilor şi colhoznicilor pentru a fi promo-
vaţi în organele centrale şi raionale”1200.
Într-o informaţie de la mijlocul anului 1931 se făcea bilanţul primelor rezultate ale
promovării cadrelor moldoveneşti în structurile de partid şi de stat, constatându-se că,
„în aparatul central din 785 de lucrători, 82 erau moldoveni, iar alţii 148 cunoşteau limba
moldovenească. Activează 22 de cercuri pentru studierea limbii moldoveneşti cu 143 de
cursanţi. De la 1 octombrie 1930 a fost instituit sistemul de stagiare, fiind încadraţi 125
de stagiari. Cu scopul moldovenizării aparatului de cooperaţie au fost organizate cursuri
pentru cadrele moldoveneşti, fiind antrenate 40 de persoane. Un rol deosebit în procesul
de pregătire a cadrelor moldoveneşti trebuia să-l joace şcoala de partid şi sovietică cu
studii prin corespondenţă care avea înscrişi 608 ascultători”1201.
Fondată în 1926, şcoala sovietică de partid a fost absolvită până în 1934 de 533 de
persoane, dintre care 94 de femei1202.
Prin hotărârile adoptate de organele de partid şi de stat din republică în prima jumă-
tatea a anilor’30 au fost stabilite cote pentru structurile centrale şi raionale în promova-
rea cadrelor moldoveneşti, indicate termene de realizare, din anul 1930, instituită prac-
tica stagiarilor din rândurile băştinaşilor pentru a fi promovaţi în organele de conducere.
Într-un document din anul 1931 se accentua „necesitatea soluţionării problemei ca-
drelor din rândurile populaţiei băştinaşe moldoveneşti’’, deoarece, după cum se consta-
ta: „acest domeniu de activitate încă îşi aşteaptă rezolvarea şi în pofida hotărârilor CMR
de partid adoptate anterior despre moldovenizare, indigenizare, directivele nu au fost
executate pe deplin’’. În conformitate cu hotărârea biroului CMR de partid se proiecta
ca în structurile sovietice, sindicale, administrative republicane să fie promovaţi 130
de moldoveni şi 130 de ucraineni, inclusiv 30 % membri de partid, 40 % comsomolişti,
30 % fără de partid. Astfel, membrii de partid şi comsomoliştii trebuiau să constituie
70 %. După apartenenţa socială: argaţi – 20 %, colhoznici – 50 %, ţărani nevoiaşi – 20

Ibidem, pp. 58-59.

1200

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 43, p. 125.

1201

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 178.

1202

239
%, ţărani mijlocaşi – 10 %. Bărbaţii trebuiau să constituie 70 %, femeile – 30 %1203.
După cum se vede nu erau stabilite nici un fel de criterii despre prezenţa unui anumit
nivel de ştiinţă de carte.
Deşi hotărârile adoptate în prima jumătate a anilor’30 au vizat promovarea cadrelor
naţionale în toate verigile de conducere, în practică acest proces s-a soldat, preponde-
rent, cu acceptarea lor în structurile inferioare. Aceasta în pofida unei hotărâri a Biroului
CMR de partid din anul 1933, care stabilea explicit: „În structurile şi aparatul republican
de promovat în exclusivitate moldoveni”1204.
Mai mult, în condiţiile când politica de „indigenizare”, de promovare a cadrelor naţio-
nale la toate nivelurile se confrunta, în aceeaşi perioadă, cu rezistenţa acerbă a funcţiona-
rilor din toate eşaloanele puterii din RASSM, moldovenii înaintaţi în diferite funcţii erau
întâmpinaţi cu duşmănie şi dispreţ, considerându-se că ei erau incapabili să însuşească
vreo meserie sau să conducă un anumit domeniu de activitate. Lozinca luptei împotriva
şovinismului rus, nefiind urmată de careva acţiuni concrete, devenise o frază gratuită, iar
această atitudine formală a afectat puţin cadrele rusofone1205.
A devenit o practică, generalizată în activitatea organelor de partid de a se limita, în pri-
mul rând, la promovarea în organele de conducere a persoanelor fără o pregătire suficientă
şi studii corespunzătoare, a persoanelor din rândul comuniştilor şi comsomoliştilor, frun-
taşilor din diferite domenii de activitate, ieşiţi din păturile sociale lumpenproletarizate. O
atare atitudine înlesnea conducerii de vârf promovarea prin intermediul lor a directivelor
de partid în politica internă, prin participarea la multiplele campanii politico-economice,
culturale etc. (alegerile în sovietele de diferit nivel, semănatul, recoltarea, alfabetizarea po-
pulaţiei ş. a.). În acelaşi timp, astfel de metode contribuiau la formare clasei birocratice şi
a nomenclaturii de partid. Eforturile regimului erau orientate în permanenţă spre promo-
varea în aparatul sovietic şi gospodăresc a reprezentanţilor păturilor „exploatate în trecut”.
Determinând obiectivele pregătirii „cadrelor noi din moldoveni”, G. I. Bulat, secretarul
CMR de partid, în raportul prezentat Conferinţei a IX-a (ianuarie 1934), specifica: „Noi
vom educa adevăraţi luptători pentru socialism la sat, care vor duce lupta cu chiaburii, şi
care vor zidi cu mâinile lor proprii socialismul. Ei trebuie să fie înaintaţi în aparat. Ei vor
fi sprijinul puternic bolşevic în lupta pentru reconstrucţia socialistă a satului. Noi trebu-
ie să combatem necruţător clevetirile elementelor burgheze-naţionaliste asupra politicii
naționale a partidului”1206.
Principiul de clasă şi al apartenenţei de partid, în cazul politicii de indigenizare din
RASSM, în mod firesc, trebuia să fie însoţit de principiul apartenenţei naţionale, promo-
varea cotei corespunzătoare de funcţionari din rândurile moldovenilor.
În hotărârea Conferinţei se anunţa drept mare realizare „înaintarea la muncă regio-
nală de conducere a 30 moldoveni muncitori şi colhoznici şi socoate ca una din sarcinile
cele mai de seamă ale Comitetului Regional şi întregii organizaţii de partid din Moldova
este încheierea înaintării în aparatul central şi raional a 200 moldoveni udarnici (fruntași
– n. n.) din muncitori şi muncitoare, colhoznici şi colhoznice”1207.
AOSP a RM, F. 49, inv. 1, d. 2037, f. 1.
1203

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, d. 2407, f. 67.

1204

E. Negru, Campania împotriva „naţionalismului moldovenesc” de la începutul anilor’30 din RASSM. În: „Destin Românesc”, 2000, nr.
1205

1, p. 97.
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 80, p. 187.
1206

Ibidem, doc. 81, p. 194.

1207

240
 O atare atitudine formală, bazată pe principiul originii sociale şi naţionale, fără o pre-
gătire profesională solidă a celor promovaţi, adeseori ducea la cultivarea incompetenţei,
profanarea politicii de indigenizare. Aceştia deveneau neputincioşi în sferele de activi-
tate încredinţate, or, în condiţiile dictatului de partid, se transformau în executori şi su-
praveghetori docili ai directivelor organelor ierarhic superioare. Cu atât mai mult, cu cât
aceştia erau promovaţi în funcţii care nu necesitau cunoştinţa speciale vaste. Era sufici-
ent să dea dovadă de loialitate, devotament ideologic, abnegaţie în realizarea hotărârilor
chiar şi cu metode represive, „de asalt”. Lipsa cunoştinţelor necesare trebuia compensată
cu autoinstruirea cadrelor în sistemul învăţământului de partid şi economic, studiile cu
frecvenţă redusă în instituţiile de învăţământ, diferite cursuri ş. a.
În lipsa unor măsuri cardinale voite, a sabotării procesului de indigenizare din partea
nomenclaturii alogene din structurile de partid şi de stat, acţiunile întreprinse în vederea
promovării cadrelor băştinaşe nu s-au materializat cu rezultatele scontate. Din contra se
atestă chiar o micşorare a acestora în verigile superioare ale puterii, o atitudine discrimi-
natorie faţă de cadrele băştinaşe şi de marginalizare a lor1208.
Conform unor informaţii referitoare la procesul de indigenizare, în medie pe republi-
că în anul 1931 cadrele moldoveneşti constituiau 9,2 %, în 1932 – 8,5 %, 1933 – 9,06 %.
Chiar şi în raioanele unde moldovenii constituiau majoritatea sau majoritatea relativă,
ponderea cadrelor de această etnie nu depăşea cu mult media pe republică: în raionul
Camenca – 17 %, Ananiev – 18 %, Rîbniţa – 21 %, Ocna Roșie – 8 %1209.
În raionul Dubăsari, în anul 1936, din 50 lucrători ai aparatului comitetului executiv
raional 12 erau moldoveni şi 7 cunoşteau „limba moldovenească”. Aşa cum se constata în-
tr-o informaţie, comitetul executiv raional nu se preocupa de indigenizare pe motiv că „lu-
crători cu o calificare corespunzătoare din rândul moldovenilor este greu de găsit”. Drept
soluţie se propunea selectarea din rândurile muncitorilor şi colhoznicilor a stahanoviştilor
şi promovarea lor, după o pregătire, în aparatul comitetului executiv raional şi în sovietele
săteşti1210.
Într-un document de partid se evidenţia, că „în prima jumătate a anului 1933 în apa-
ratul de stat au fost angajaţi doar 10 stagiari, faţă de 70 în anul 1931. Din numărul celor
pregătiţi prin stagiare în ultimii trei ani în aparatul de stat au rămas nu mai mult de 25
%1211.
O anumită cotitură în acest domeniu s-a produs în anul 1933 – 1934, când în structu-
rile puterii de partid şi de stat republicane au fost promovate 40 de persoane, iar în cele
raionale şi săteşti alte 200 de persoane1212.
În practică politica de „indigenizare” s-a soldat cu acceptarea acestora, preponderent,
în structurile inferioare.
Pe parcursul anilor 1929 – 1934, în calitate de preşedinţi ai sovietelor săteşti au fost
promovate 587 de persoane (inclusiv 249 sau 46,5 % erau moldoveni); în comitetele
executive raionale au fost promovate în calitate de secretari sau instructori 28 de cadre

1208
A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 56-59; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 14; Ibidem, doc. 65,
p. 162.
1209
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 65, p. 162.
1210
Ibidem, doc. 129, p. 267.
Ibidem, p. 14; Ibidem, doc. 65, p. 164.
1211

1212
Ibidem, doc. 223, p. 225.

241
(inclusiv 14 moldoveni)1213. Trebuie de recunoscut, totuşi, că aceste cadre, promovate
după o pregătire sumară prin intermediul cursurilor de scurtă durată, nu întotdeauna
reuşeau să fie la nivelul exigenţelor profesionale.
Din a doua jumătate a anilor’30, în contextul politicii de omogenizare a societăţii, pro-
movării cursului spre rusificare şi centralizare a federaţiei sovietice unionale, politica de
„moldovenizare” şi „indigenizare”, criteriul naţional în promovarea cadrelor sunt consi-
derate depăşite. În anii 1937 – 1938, s-a produs o metamorfoză în strategia politicii na-
ţionale a conducerii bolşevice şi aceste direcţii nu mai corespundeau noilor tendinţe în
intensificarea centralizării puterii de stat.
În timpul campaniilor de depistare a „naţionaliştilor moldoveni”, de-a lungul anilor’30,
în lipsa acestora, drept „naţionalist” putea fi etichetat orice moldovean care deţinea o
anumită funcţie. Sugestivă în acest sens este aprecierea lui E. Bagrov dintr-un memoriu,
trimis în 1933 organelor de conducere ucrainene. „Şeful secţiei cultură şi propagandă
care nu cunoştea atmosfera şi esenţa chestiunilor controversate ordona Comisariatului
Poporului pentru Învăţământul Public să fie distruşi cinci sau zece naţionalişti ai institu-
ţiei în cauză; se înţelege că conducătorii, străduindu-se să îndeplinească dispoziţiile şefi-
lor, nu ţineau cont de realităţi. Aşa cum în instituţiile respective moldovenii erau foarte
puţini, pentru a îndeplini cel puţin parţial norma, era nevoie de a-i trece pe toţi în cate-
goria naţionaliştilor. În aşa fel, toţi moldovenii, fără excepţie, care lucrau pe frontul con-
strucţiei naţional-culturale, s-au pomenit naţionalişti burghezi care strecoară pe ascuns
contrabandă naţionalistă şi sabotează linia partidului”1214.
Este de remarcat şi faptul, că în anii’20 – ’30, până la declanşarea Marii Terori, ca-
drele de toate nivelele, inclusiv membrii de partid, au fost supuşi mai multor valuri
de epurare, inspirate de teoria stalinistă despre înăsprirea luptei de clasă pe măsura
construirii socialismului. Această teorie avea drept scop cultivarea în societate a unei
atmosfere de vigilenţă nu numai faţă de duşmanii activi, dar şi faţă de cei potenţiali.
Uniunea Sovietică era apreciată ca o „cetate asediată”, înconjurată de inamic, care prin
intermediul agenţilor săi şi a „coloanei a cincea” intenţionează să distrugă primul stat
socialist al muncitorilor şi ţăranilor. „Duşmanii poporului” puteau să mişune pretutin-
deni: în aparatul de partid şi sovietic, organizaţiile economice, instituţiile culturale şi
de învăţământ etc. În discursul lui Stalin, din 19 mai 1928, la congresul VIII al organiza-
ţiei comsomoliste unionale, se afirma: „Nu este adevărat, că la noi nu există duşmani de
clasă, că ei au fost distruşi şi lichidaţi. Nu, tovarăşi, duşmanii noştri de clasă există. Şi
nu numai că există, dar şi se fortifică”1215.
În RASSM epurările au purtat denumirea „curăţirea aparatului sfatnic” şi s-au desfă-
şurat sub egida Comisariatului norodnic al inspecţiei lucrătoro-ţărăneşti. Procesul a fost
divizat în trei perioade în care au fost vizate grupuri separate de instituţii sovietice1216.
Autorităţilor locale erau stabilite de către organele superioare de partid spre execu-
tare directive, indicaţii ce vizau aceste campanii. În „Informaţia cu privire la curăţirea
aparatului sovietic de nivel local în RASSM” de la începutul anului 1929, se raporta: „Că-
tre 15 aprilie în 11 raioane au fost verificate 4847 de persoane. Au fost destituiţi 330 de
E. Muraru, I. Moiseev, Politica socială a statului în domeniul ocrotirii sănătăţii promovată în RASSM în condiţiile aparatului adminis-
1213

trativ de comandă stalinist. Realizări şi zigzaguri. În: „Anale ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, 2000, Vol. II, p. 150.
E. Negru, Campania împotriva, op. cit., p. 98.
1214

A se vedea: I. Stalin: diktatura proletariata, bolişevitskaia bditelinosti, politika partii i partiinoe stroitelistvo. Novosibirsk, 2009.
1215

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 72.

1216

242
oameni sau 7,78 %... Cauzele pentru care au fost destituiţi: pentru denaturarea liniei de
clasă – 43 de oameni; pentru legături cu chiaburii – 82; pentru sabotaj şi diversiune – 15;
pentru banditism în trecut – 9, foşti poliţişti – 15; pentru acţiuni antisovietice (zădărni-
cirea campaniilor) – 12; foşti moşieri, întreprinzători, speculanţi – 45; pentru atitudine
grosolană cu populaţia – 29; pentru neexecutarea directivelor şi birocratism – 25; pentru
lipsa spiritului gospodăresc – 26, pentru mită – 9”1217.
Un raport despre activitatea acestui organ a fost ţinut la Conferinţa a VI-a de partid. În
rezoluţia conferinţei se constata că după cum se menţionase la plenara din aprilie 1930,
Comisia de Control „nu a fost în stare să lupte cu toată tăria bolşevică pentru linia genera-
lă a patriei”. De asemenea, Comisia de Control nu a controlat suficient modul în care sunt
îndeplinite hotărârile de partid de la Conferinţa din 1928. În acest context, Comisia de
Control şi Inspecţia Muncitorească-Ţărănească erau însărcinate să lupte decisiv pentru
linia generală a partidului şi să contribuie la curăţirea rândurilor partidului de oportu-
nismul de dreapta, devierile de stânga şi atitudinile împăciuitoare faţă de acestea1218.
Epurările aparatului de stat şi a partidului din anii 1929 – 1932 pot fi considerate, pe bună
dreptate, „un preludiu şi o repetiţie specifică a represiunilor în masă’’ din anii 1937 – 1938.
Desfăşurată sub forma unor campanii ordinare de „şoc”, ca şi alte „politici” bolşevice,
„indigenizarea” a avut aceeaşi soartă. Represiunile din anii 1937 – 1938, au lovit în toate
cadrele de conducere din RASSM, indiferent de originea lor etnică, dar îndreptate, pre-
ponderent, împotriva „naţionaliştilor mic-burghezi” şi „naţionaliştilor burghezi români”,
a redus, practic la zero eforturile depuse în procesul de „indigenizare”.

7. Introducerea și ostracizarea grafiei latine

Cu mult înainte de formarea RASSM, încă în noiembrie 1920, învăţătorii din judeţul
Tiraspol au abordat pentru prima dată problema cu privire la trecerea la grafia latină.
Această problemă a fost pusă de ei şi la sfârşitul primăverii lui 1924. În susţinerea lor
s-au pronunţat filologi din Moscova, printre care şi I. Dic, profesor la Universitatea Mino-
rităţilor naţionale din Occident, care într-o scrisoare din 9 iunie 1924, adresată învăţă-
torilor din Tiraspol, susţinea introducerea grafiei latine pentru populaţia Transnistriei,
argumentând că alfabetul rusesc nu corespunde specificului limbii moldoveneşti1219.
Totuși, ignorată la originile creării RASSM, din considerente politice în spiritul teoriei
despre existenţa celor „două popoare”, introducerea grafiei latine la începuturile anilor
’30 a fost determinată de o serie de factori interni şi externi.
Cauzele întârzierii introducerii alfabetului latin în RASSM au fost de ordin politic. Or,
introducerea grafiei latine în stânga Nistrului ar fi contribuit la apropierea lingvistică şi
spirituală a moldovenilor de acolo cu fraţii lor din ţara de origine, dar şi la trezirea conşti-
inţei naţionale. De asemenea, aceasta ar fi însemnat recunoaşterea identităţii naţionale
româneşti a moldovenilor transnistreni. Tocmai pentru a evita o asemenea evoluţie a
evenimentelor, organele de partid centrale n-au permis iniţial utilizarea grafiei latine.
Însă, după şapte ani de existenţă a RASSM politica lingvistică promovată de regimul bol-
şevic în stânga Nistrului se va modifica radical1220.

AOSP RM, F. 49, inv. 1, d. 1478, f. 4.

1217

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 59.

1218

I. Moiseev, Aspecte ale vieţii politice şi culturale din RASSM. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, p. 68.
1219

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 34.

1220

243
 Către sfârşitul anilor ’20, perspectivele revoluţiei mondiale se diminuaseră substanţi-
al, posibilitatea smulgerii Basarabiei de la România era redusă şi ea. Totodată, din cauza
unor factori interni, RASSM nu-şi mai putea adjudeca rolul de „catalizator” şi de „centru
al atracţiei politice” pentru Basarabia. În plus la aceasta, politica de inventare a unei limbi
literare „moldoveneşti” a dus la izolarea moldovenilor din stânga Nistrului de cei din Ba-
sarabia. În acest context, un asemenea curs în politica lingvistică a fost considerat „gre-
şit” şi s-a decis trecerea la grafia latină şi unificarea cultural-lingvistică a „moldovenilor”
şi „românilor”1221.
Astfel, trecerea la grafia latină în RASSM a constituit o expresie a expansionismului
sovietic, o acţiune politică care să creeze premisele necesare pentru cucerirea Basarabiei
şi a României şi transformarea lor într-un stat sovietic. Cu atât mai mult cu cât timpul
trebuia „să lucreze” pentru comunism, încât nu era exclus ca RASSM și România să devină
cândva un stat sovietic unic, iar întărirea relaţiilor culturale va apropia aceste timpuri1222.
În acelaşi context, din motive ideologice era necesar de a edita aceleaşi materiale propa-
gandistice pentru RASSM şi Basarabia într-o singură grafie. Se evita astfel crearea unei
prăpastii între cele două maluri ale Nistrului.
Într-un patos revoluţionar, E. Bagrov scria în memoriul său din 1933: „În timpul dat,
când noi am trecut la alfabetul latin şi avem o limbă unică înţeleasă peste Nistru, proble-
ma influenţei politice a RASSM asupra desfăşurării luptei revoluţionare în Basarabia şi
România trebuie să devină cea mai actuală. Moldova Sovietică trebuie să devină un cap
de pod al comunismului şi să contribuie activ la ruperea lanţului imperialismului în una
din verigile lui cele mai vulnerabile”1223.
De asemenea, trecerea RASSM, pentru câţiva ani, la alfabetul latin, a fost posibilă în
contextul unei ample campanii de latinizare a scrisului popoarelor ne ruse iniţiate în
URSS în anii’20, mai ales a popoarelor turcice, considerată drept o anumită etapă în con-
strucţia lingvistică a ţării. Astfel, în Azerbaigean hotărârea despre trecerea la alfabetul
latin a fost adoptată în 19221224. Ulterior această campanie a cuprins republicile asiatice
sovietice. În august 1929 Prezidiul CEC şi SCN al URSS au adoptat o hotărâre, potrivit că-
reia mai multe popoare (uzbecii, cazahii, tătarii ş. a.) treceau la alfabetul latin1225.
Către începutul anilor ’30, toate republicile şi regiunile din Asia Mijlocie şi Caucazul
de Nord, care foloseau alfabetul arab, cuprinzând 36 de naţionalităţi, au trecut la grafia
latină1226. Numit „adevăratul alfabet al revoluţiei din octombrie”, trecerea la scrisul latin
era considerată de liderii bolşevici un „puternic mijloc al revoluţiei culturale în Orientul
sovietic” şi era încurajată de autorităţile sovietice. Lenin considera substituirea alfabetu-
lui arab cu cel latin o revoluţie în Orient1227.
De asemenea, în 1932 a fost abolit oficial proletcultismul, ceea ce a contribuit la rela-
tiva eliberare şi dezvoltare continuă a limbilor în Uniunea Sovietică1228. În cazul RASSM,
Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 38.
1221

Ibidem, p. 37.
1222

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 35.

1223

I. Kahansarov, Latinizaţia-orudie leninscoi naţionalinoi politiki. M., 1932, p. 65.

1224

Bratskoie sodrujestvo narodov SSSR (1922 – 1936). M., 1964, pp. 383-384.
1225

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 15-16.

1226

A se vedea: I. Şişcanu, Latinizarea în URSS: context, obiective şi acţiune, 1918 – 1940. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2011, nr.
1227

3-4, pp. 73-82; N. Movileanu, Problema limbii naționale și a grafiei latine în RASS Moldovenească. În „Cugetul”, nr. 2, 2001, pp. 26-31.
W. P. Meurs, op. cit., p. 149.
1228

244
campania de latinizare poate fi motivată şi de nevoia de a încuraja identitatea moldove-
nească, în contextul campaniei, ce demarase atunci, împotriva naţionalismului ucrainean.
Este de remarcat că procesul de trecere la grafia latină a vizat, în 1932, şi un şir de po-
poare, care locuiau pe teritoriul Ucrainei (tătari, romi, albanezi, osetini, lezghini, coreeni
ş. a.)1229.
În ajunul conferinţei a XVII de partid din URSS, PC (b) a venit cu propunerea trecerii
la grafia latină considerând că limba este o armă a luptei de clasă. În cazul RASSM erau
aduse următoarele obiective, lupta contra: 1) şovinismului velikoderjavnik rus; 2) influ-
enţelor românofile, boiereşti şi burgheze; 3) limitării naţionale a „moldovenilor adevă-
raţi”1230.
Până la adoptarea legii propriu – zise, încă la sfârşitul anului 1931, a fost elaborat
un plan amplu al CMR de partid care prevedea trecerea RASSM la grafia latină, luând ca
bază ortografia răspândită în rândurile populaţiei moldoveneşti din Basarabia şi Mol-
dova şi îmbogăţirea „limbii moldoveneşti” cu cuvinte noi utilizate de masele truditoare
moldoveneşti din Basarabia şi Moldova. Planul stabilea trecerea la noua grafie în urmă-
torii termeni: a) pentru organizaţiile şi instituţiile sovietice, gospodăreşti, cooperatiste
centrale şi raionale – de la 1 martie 1932; b) instituţiile şi organizaţiile de la sate – de la
1 mai 1932; c) ziarele regionale şi raionale treptat de la 1 ianuarie 1932 până la 1 mai
1932; d) de la 1 februarie 1932 introducerea studierii obligatorie a noii ortografii în toate
şcolile; e) începând cu noul an de studii 1932 – 1933 – trecerea tuturor şcolilor primare/
superioare moldoveneşti la studierea în baza manualelor cu noua grafie; f) toate celelalte
instituţii de învăţământ – de la 15 februarie 1932.
De asemenea, se proiecta crearea unei reţele de cursuri, şcoli, cercuri pentru cuprin-
derea în masă a populaţiei şi a tuturor cadrelor de conducere cu scopul învăţării noii
grafii1231. Se prevedea trecerea tipografiilor la grafia latină, editarea abecedarelor şi ma-
nualelor, asigurarea bibliotecilor ştiinţifice cu literatură editată în România, organizarea
cursurilor pentru învăţători şi luptători ai frontului cultural ş. a.1232.
De aceea, de loc surprinzător, noul curs a fost sancţionat prin hotărârea din 2 februa-
rie 1932 a Biroului Comitetului Moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina, care apro-
ba „trecerea RASSM la alfabetul latin”, pornind de la „necesitatea îmbogăţirii limbii mol-
doveneşti cu cuvinte uzuale din mediul moldovenilor din vechea Moldovă şi Basarabia”.
Născocirile lingvistice ale grupului Madan sunt respinse, reproşându-se, printre altele, că
nu au fost introduse în noul vocabular cuvintele create de revoluţie1233.
Hotărârea stipula: „1. A considera întru totul oportună şi raţională trecerea RASSM
la alfabetul latin. 2. În activitatea ulterioară de construcţie naţional-culturală a porni de
la necesitatea îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte general acceptate printre mol-
dovenii din Vechea Moldovă şi Basarabia. 3. Trecerea la alfabetul latin să se înfăptuiască
treptat în cursul anului 1932. Secţia cultură şi propagandă (Cultprop) a Comitetului Regi-
onal împreună cu Comisariatul Poporului pentru Învăţământ şi Comitetul Ştiinţific Mol-
dovenesc să stabilească termenele calendaristice de trecere la alfabetul latin a organiza-
ţiilor de partid şi sindicale, precum şi a instituţiilor economico – sovietice şi a sistemului
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 58, pp. 152-153.
1229

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 178.

1230

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 44, p. 127.

1231

Ibidem, pp. 127-130.

1232

I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 75.

1233

245
Comisariatului Poporului pentru Învăţământ. Comisariatul Poporului pentru Finanţe să
asigure toate măsurile legate de trecerea la alfabetul latin cu alocări corespunzătoare”1234.
Au fost date indicaţii referitoare la reconstituirea bazei poligrafice şi asigurarea edi-
tării materialelor necesare, a literaturii, manualelor, ziarelor în grafie latină, stabilite ter-
menele trecerii treptate la grafia latină pentru organizaţiile sovietice, economice, coo-
peratiste şi alte instituţii şi organizaţii centrale şi raionalei, instituţiile şi organizaţiile
săteşti, ziarele regionale şi raionale1235.
Însă, procesul de trecere la grafia latină se desfăşura nesatisfăcător din cauza lipsei
specialiştilor, a manualelor, necesităţii elaborării unei noi ortografii, a bazei tehnico-ma-
teriale slabe şi a „neclarităţii” în rândurile lucrătorilor de partid şi sovietici, determinată
de orientarea politicii lingvistice promovată în republică atunci şi în trecut, a disensiu-
nilor şi lipsei de unitate pe această problemă în conducerea republicii, evident şi a sabo-
tajului din partea majorităţii lor. Acest curs era interpretat de unii ca o „românizare” a
RASSM.
Mai mult decât atât, primii doi ani ai latinizării au coincis cu foametea groaznică din
anii 1932 – 1933.
În hotărârea Biroului CMR de partid, din 3 octombrie 1932, despre construcţia naţi-
onal-culturală în Moldova şi trecerea scrisului moldovenesc la grafia latină în stil poli-
tico-propagandistic era argumentată această necesitate: „Acel nivel de cultură, pe care
l-au atins oamenii muncii din Moldova socialistă pe baza industrializării şi colectivizării
compacte a RASSM, pe baza ridicării bunăstării materiale şi realizărilor culturii socialiste
moldoveneşti, succeselor obţinute în toate sferele dictează trecerea scrisului moldove-
nesc pe baza grafiei moldoveneşti latinizate. Latinizarea scrisului moldovenesc, care se
desfăşoară în interesul revoluţiei proletare de pe ambele maluri ale Nistrului – este o
etapă nouă în dezvoltarea culturii moldoveneşti socialistă prin conţinut şi naţională după
formă, calea ei spre treapta socialistă superioară-este un pas colosal spre lichidarea în-
apoierii economice şi culturale a Moldovei Sovietice socialiste de marile republici surori
avansate ale URSS”1236.
De asemenea, unii lideri locali consemnau că prin decizia de „latinizare”, „se păstrează
legăturile dintre limba moldovenilor din RASSM și aceea a moldovenilor de dincolo de
Nistru și aceasta mărește influența Moldovei Sovietice Socialiste asupra celeilalte păr-
ți”1237.
Latinizarea scrisului ca manifestare a moldo-românismului, formulat pe baza unor
aprecieri chiar ale lui Stalin, era o formă de apropiere dintre poporul moldovenesc-se
înţelege transnistrean – şi cel românesc, urmând ca pe o asemenea cale să survină o in-
fluenţă reciprocă. Însuşi Stalin susţinea că „limba moldovenească nu este o limbă ca ata-
re, ci doar unul din dialectele moldo-române”. În consecinţă, cele două culturi nu trebuie
separate, ci apropiate. Cu atât mai mult cu cât timpul lucrează pentru comunism, încât nu
era exclus ca Republica Moldovenească şi România să devină cândva un stat sovietic unic,
„iar întărirea relaţiilor culturale va apropia aceste timpuri”1238.
O asemenea poziţie a lui Stalin, indiferent de caracterul ei diversionist în lupta pen-
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 14-15; Ibidem, doc. 47, pp. 132-134.
1234

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 38; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 47, pp. 132-134.
1235

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 57, p. 148.

1236

AOSPRM, fond 49, inv. 1, dos. 2861, f. 42; O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 210.
1237

A. Stan, op. cit., pp. 81-82; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), p. 70.
1238

246
tru puterea absolută, dezorganiza forţele moldoveniste tocmai într-un moment de triumf
aparent.
Pentru a spulbera orice dubii referitoare la necesitatea şi ireversibilitatea procesului
de latinizare, în aceeaşi hotărâre se declara că Biroul CMR de partid va promova ferm
linia leninistă în politica naţională, va riposta oricăror tentative de a denatura politica na-
ţională a partidului comunist, va duce o luptă hotărâtă şi necruţătoare pe două fronturi,
atât împotriva şovinismului de mare naţiune, cât şi împotriva naţionalismului local1239.
Totuşi, speriat că moldovenismul devenea identic cu românismul, Biroul, în aceeaşi
hotărâre făcea o precizare suplimentară, de altfel contradictorie. Pe de o parte era spe-
cificat ca limba moldovenească să se îmbogăţească „pe baza terminologiei literare care
o folosesc muncitorii şi ţăranii României şi moldovenii de peste Nistru”1240, iar pe de altă
parte, se prevedea „îmbogăţirea limbii moldoveneşti literare pe baza terminologiei ...care
s-a constituit în procesul luptei revoluţionare pentru construcţia socialistă în URSS, pe
baza terminologiei internaţionale”, astfel încât „ritmul îmbogăţirii limbii moldoveneşti să
coincidă cu ritmul creşterii nivelului de cultură al maselor largi de oameni ai muncii din
Moldova Sovietică Socialistă”1241.
Într-un articol, publicat mai târziu de Nicoleanu (A. Nicolau) în revista „Krasnaia Bes-
sarabia”, pe lângă faptul că latinizarea-trecerea la grafia latină a scrisului moldovenesc,
era apreciată „ca un eveniment politic şi cultural de o mare importanţă nu numai pentru
oamenii muncii din Moldova, dar şi pentru muncitorii şi ţăranii de pe celălalt mal al Nis-
trului”, se constata şi faptul că în soluţionarea acestei probleme „a fost nevoie de înfrun-
tat o serie de obstacole, şi în primul rând-atitudinea oportunistă a conducerii de atunci a
CMR de partid în frunte cu I. Sirko”. Aceasta a condus la dispute „îndelungate referitoare
la importanţa şi necesitatea desfăşurării latinizării şi drept rezultat-nu s-a realizat nimic
în practică pe întreg parcursul anului 1932”1242.
În primăvara anului 1932 a fost adoptată hotărârea Comisariatului poporului pentru
Învăţământ din RASSM „Despre alfabetul moldovenesc latinizat”, care a stabilit 26 litere
ale alfabetului latin şi noile reguli ortografice ale „limbii moldoveneşti”. Deşi se punea
sarcina de a adopta formele ortografice româneşti, se păstrau şi unele forme ale limbii
vorbite, ca de exemplu, tânjală, jălesc, jâvină, a slujî, a auzî ş. a.1243.
La 26 septembrie 1933, a fost adoptată hotărârea Biroului Comitetului Moldovenesc
regional de partid „Despre studierea în masă a alfabetului latin în anul de învăţământ
1933 – 1934 de către populaţia moldovenească adultă”, în care se sublinia că „studierea
alfabetului latin constituie una din sarcinile de bază ale construcţiei naţional-culturale
din Moldova la etapa actuală. Dar organele de partid sovietice şi obşteşti acordă o atenţie
insuficientă acestei sarcini politice, iar studierea alfabetului latin de către populaţia ma-
tură se desfăşoară în ritmuri foarte scăzute”1244.
Dat fiind că latinizarea fusese încetinită, Biroul CMR de partid se vedea obligat să
anunţe necesitatea privind obligativitatea cunoaşterii alfabetului latin de întreaga popu-
laţie moldovenească matură.
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 57, p. 149.
1239

A. Stan, op. cit., p. 82.

1240

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 37.

1241

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 91, pp. 211-212.

1242

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 37.

1243

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 38-39; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 66, p. 164.
1244

247
 CMR de partid îşi punea drept sarcină de a transforma anul de studii 1933 – 1934 în-
tr-un an „de cotitură bolşevică în munca de introducere a alfabetului latin”, precum şi în
„organizarea însuşirii în masă a scrisului latin de către populaţia matură moldovenească”.
S-a hotărât ca în anul de studii menţionat să se obţină lichidarea analfabetismului şi se-
mianalfabetismului pe baza alfabetului latin în rândurile populaţiei de până la 35 de ani,
iar populaţia de până la vârsta de 50 de ani ştiutoare de carte să fie învăţată a scrie şi citi
cu caractere latine1245.
Au fost stabilite termene, organizate cursuri şi seminarii pentru învăţători, edita-
te abecedare, cărţi şi manuale, dicţionare în grafie latină, înfiinţate şcoli, cursuri pen-
tru studierea grafiei latine, a început trecerea ziarelor la grafia latină, stabilit numărul
ascultătorilor care trebuiau instruiţi, rezervate edificii, transmise emisiuni radiofonice,
mobilizaţi mii de activişti, instruiţi „kultarmeiţî” (ostaşi ai frontului cultural). Pentru în-
văţători au fost organizate cursuri speciale. Din diferite regiuni ale Ucrainei şi URSS au
fost repartizaţi în RASSM activişti din rândurile emigranţilor români: E. Arbure-Ralli, G.
Gheinţ-Cagan, A. Dîmbul, A. Zalic, P. Corneliu, A. Nicolau, N. Ploieşteanu ş. a. Comisia de
moldovenizare a fost reorganizată în Comisie de moldovenizare şi latinizare. A fost iniţi-
ată o amplă campanie de popularizare şi lămurire a importanţei politice a procesului de
latinizare1246.
Potrivit planului întocmit de CP pentru Învăţământul Public, în anul 1933 – 1934 al-
fabetul latin urma să fie studiat de 76513 persoane mature de până la 50 de ani. Durata
studierii grafiei latine a fost stabilită la 4,5 luni pentru populaţia sătească şi 8 luni pentru
cea orăşenească. Cursurile trebuiau să înceapă la 1 noiembrie 1933. Se preconiza ca în
acest scop să fie pregătite 7646 persoane, care aveau misiunea să instruiască popula-
ţia1247.
Cu scopul de a spori responsabilitatea conducătorilor de cercuri şi a ascultătorilor erau
organizate evaluări ale gradului de însuşire a grafiei latine1248. La nivel republican, raional
şi local erau organizate sistematic controale şi adoptate hotărâri ale organelor de partid
şi sovietice pentru a evidenţia starea şi a trasa sarcini noi în acest domeniu, erau stabili-
te planuri pentru raioane, instituţii, organizaţii; responsabilii de realizarea acestor decizii
erau avertizaţi de sancţionare drastică în caz de neexecutare, erau aplicate diverse măsuri
faţă de persoanele responsabile pentru neîndeplinirea deciziilor (mustrări, mustrări aspre,
concedierea din funcţiile deţinute etc.)1249.
În octombrie 1933, CMR de partid, CEC şi SCN al RASSM au lansat un „Apel către toţi
comuniştii şi comsomoliştii, către toţi muncitorii, colhoznicii, ţăranii individuali trudi-
tori, către intelegenţia sovietică”, în care, pe lângă enumerarea realizărilor obţinute de că-
tre RASSM în cei şapte ani de existenţă (realizări obţinute „în văzul fraţilor exploataţi din
Basarabia şi România”), latinizarea era apreciată ca „o mare biruinţă a politicii naţionale
leniniste a partidului”, ca „un mijloc puternic de revoluţionalizare a maselor muncitoare
din Basarabia şi România”. CMR de partid, CEC şi Guvernul Moldovei, se arată în Apel, şi-
au pus în faţă „o mare sarcină politică” şi anume ca în anii 1933 – 1934 să înveţe scrisul
latin peste 74 mii de moldoveni adulţi. Conducerea de partid şi de stat a RASSM chema
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 18; Ibidem, doc. 66, pp. 164-168.
1245

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 18; Ibidem, doc. 53, pp. 141-142; doc. 57, pp. 148-149, 151; doc. 91, p. 212.
1246

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 37.

1247

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 85, pp. 198-199.

1248

Ibidem, doc. 89, pp. 204-205.

1249

248
organizaţia de partid şi cea comsomolistă, învăţătorimea, toate păturile de muncitori şi
ţărani din republică să se apuce imediat, „în chip leninist”, de realizarea, „în ritmuri bol-
şevice”, a acestei sarcini. Liderii de partid şi de stat care au semnat Apelul îşi exprimau
convingerea că cei chemaţi la realizarea latinizării vor manifesta „veritabile exemple de
entuziasm, eroism muncitoresc, devotament neprecupeţit faţă de partid”, „ca să punem în
ritm accelerat lucrul de învăţare a alfabetului latin, aplicând în acest domeniu metodele
noastre experimentate de întrecere socialistă”1250.
Se punea sarcina lichidării în continuare a analfabetismului populaţiei mature pe baza
grafiei latine, accentuându-se că, „prin intensificarea eforturilor noastre, distrugând cea
mai mică rezistenţă din partea duşmanului de clasă, vom îndeplini cu certitudine această
sarcină de luptă...Vom face anul 1933 – 1934 un an al succeselor bolşevice atât pe frontul
economic, cât şi pe frontul construcţiei naţional-culturale”1251. Aceste aprecieri şi îndem-
nuri le regăsim şi într-o serie de alte documente adoptate în perioada latinizării de către
CMR de partid.
În pofida măsurilor adoptate, în anul 1933 – 1934, au fost instruiţi în baza grafiei
latine numai 38 mii de moldoveni adulţi1252. Vina pentru nereuşite era aruncată asupra
elementelor burgheze naţionaliste sau chiaburilor.
O anumită contribuţie la introducerea şi însuşirea grafiei latine de către populaţie, la
elaborarea noului concept al „limbii moldoveneşti latinizate”, iar, în consecinţă, la contra-
cararea rezistenţei duşmanilor alfabetului latin din RASSM şi-a adus-o Comitetul Central
al Noului Alfabet din URSS, care controla activitatea Comitetului Central pentru Latini-
zare din RASSM, organizat în 1932 în baza Comitetului pentru Moldovenizare şi Ucraini-
zare, orienta direcţiile de activitate, solicita sistematic informaţii despre rezultatele înre-
gistrate1253.
În condiţiile când planurile, stabilite în mod arbitrar, erau exagerate, nu erau create
condiţiile optime, se atesta o lipsă acută a maşinilor de dactilografiat cu caractere latine,
obiectivele nu puteau fi realizate. CMR de partid în hotărârea „Cu privire la totalurile
anului de învăţământ 1933 – 1934 şi sarcinile privind încheierea învăţării în masă a alfa-
betului latin de către populaţia matură moldovenească în anul 1934 – 1935”, prevedea ca
în anul 1934 – 1935 să fie încheiată studierea alfabetului latin de populaţia în vârstă de
la 16 până la 50 de ani1254.
La conferinţa a IX-a organizaţiei regionale de partid din Moldova, care a avut loc la 12-15
ianuarie 1934, în raportul lui M. V. Alhimovici, şeful secţie cultură şi propagandă a acestui
comitet, „Despre construcţia naţional-culturală în Moldova” au fost menţionate şi primele
succese, obţinute după trecerea la grafia latină. Trecerea la grafia latină, se spunea în ra-
port, permite moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului să-şi păstreze comunitatea
de limbă şi să-şi dezvolte cultura1255.
Pe de altă parte, în pofida cursului oficial trasat de organele de partid spre latinizare,
unii conducători de diferit rang, în special, adepţii grupării „moldoveniste” din cercurile
diriguitoare ale RASSM s-au opus, fie vehement sau tacit, introducerii grafiei latine. În ca-
1250
A Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 16; Ibidem, doc. 76, pp. 177-179; I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 75.
1251
E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 37.
1252
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 101, p. 224.
1253
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 41-43.
1254
Ibidem, p. 40.
1255
I. Moiseev, Aspecte, op. cit., p. 68.

249
drul aceleiaşi conferinţei, Alhimovici, mai remarca: „În aceşti doi ani problema privind la-
tinizarea a fost, de fapt, înmormântată, în prezent în rândurile organizaţiei de partid nu
există o înţelegere a esenţei politice a lucrului de latinizare. Organizaţia noastră de partid
încă nu a înfrânt rezistenţa din partea şoviniştilor ucraineni şi moldoveni care sabotează
înfăptuirea acestui proces istoric important”1256.
Exista şi temerea că asemenea măsuri, precum latinizarea, care erau de natură să în-
treţină şi să dezvolte viaţa naţională a moldovenilor: „Latinizând pe moldovenii din URSS,
se va crea un centru iredentist român pe malul nordic al Nistrului”1257.
Astfel, latinizarea şi folosirea surselor româneşti provocau nu numai nemulţumiri, ci
şi rezistenţă în rândul grupului exponent al moldovenismului pur din anii 1924 – 1931.
Ei exercitau, după cum se va vedea, o mare influenţă prin Comitetul ştiinţific.
În hotărârea adoptată de Conferinţa a IX-a a CMR de partid, s-a trasat drept obiectiv
major încheierea procesului de studiere a grafiei latine de către populaţia moldoveneas-
că către aniversarea a 10-a a formării RASSM1258.
Însă acest obiectiv nu a fost realizat. Hotărârile adoptate de organele raionale de par-
tid în chestiunea legată de latinizare, sunt sugestive în acest context. În hotărârea Biroului
Comitetului orăşenesc de partid Tiraspol, din 25 octombrie 1934, se constata „starea ne-
satisfăcătoare cu privire la pregătirea pentru noul an de învăţământ şi activitatea şcolilor
în vederea latinizării”1259; în hotărârea Biroului CR de partid Slobozia, din 11 noiembrie
despre învăţarea de către populaţia adultă a scrisului latinizat se menţiona că acest pro-
ces se află în stare incipientă1260; în hotărârea Biroului CMR de partid, din 13 noiembrie
1934, despre realizarea hotărârilor plenarei a III-a a CMR de partid în raionul Slobozia se
constata că organele de partid din raion au manifestat o deplină inactivitate în problema
studierii de către populaţia adultă a scrisului latinizat1261; în hotărârea Biroului CR de
partid Rîbniţa, din 21 noiembrie 1934, despre mersul procesului de latinizare, se aprecia
că această chestiune nu este tratată în corespundere cu cerinţele organelor ierarhic su-
perioare, starea catastrofală cu privire la starea frecvenţei în cercurile de studiere a gra-
fiei latine1262; în hotărârea Biroului CR de partid Camenca, din 20 ianuarie 1935, despre
mersul latinizării, lichidării analfabetismului şi semianalfabetismului, se semnala starea
nesatisfăcătoare din raion în acest domeniu1263.
Pentru a redresa situaţia şi a spori responsabilitatea factorilor de decizie pentru acest
domeniu, prin decizia Biroului CMR de partid, din 26 noiembrie 1934, a fost aprobată o
nouă componenţă a Comitetului Central pentru moldovenizare şi latinizare1264, care va fi
redenumit, peste un timp, în Comitetul Central al Noului Alfabet.
În scopul intensificării controlului asupra procesului de învăţare a grafiei latine şi a
contribui la realizarea deciziilor adoptate despre încheierea lichidării analfabetismului
în anul 1935, Biroul CMR de partid, la 15 martie 1935, a adoptat o decizie specială „Des-

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 40-41.

1256

A se vedea: E. Diaconescu, op. cit., p. 96.

1257

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 81, p. 193.

1258

Ibidem, doc. 92, pp. 213-214.

1259

Ibidem, doc. 94, p. 216; doc. 98, pp. 220-221.

1260

Ibidem, doc. 95, p. 217.

1261

Ibidem, doc. 96, p. 218.

1262

Ibidem, doc. 102, pp. 228-229.

1263

Ibidem, doc. 97, pp. 219-220.

1264

250
pre organizarea şi desfăşurarea examenelor de promovare şi absolvire în şcolile de lati-
nizare şi lichidare a analfabetismului în anul de studii 1934 – 1935 în satele RASSM”. Co-
mitetele raionale de partid şi cele executive raionale au fost obligate să mobilizeze toate
forţele pentru realizarea cu succes a acestei campanii politice de importanţă majoră1265.
Latinizarea, ca şi moldovenizarea, a generat stări de spirit duşmănoase din partea po-
pulaţiei RASSM, în special a celei rusofone. Decizia în cauză a fost întâmpinată cu duşmă-
nie chiar şi de către unii membri ai CŞM din gruparea moldovenistă, inclusiv preşedin-
tele acestuia, I. Ocinski, care chema la anularea deciziei despre trecerea la grafia latină,
boicotarea măsurilor de realizare a acestei decizii, a încercat să schimbe membrii Secţiei
lingvistice, adepţi ai latinizării. Împotrivă s-au pronunțat şi alţi intelectuali precum D. Mi-
lev, Corneliu, Andriescu Mihail, Spesov Petru, motivând că pentru alfabetul latin au fost şi
membrii Sfatului Ţării1266.
Pedagogul Erimiţa sugera ideea caracterului forţat al latinizării declarând că „până la
latinizare noi vorbeam „în limba mamei”, iar acum suntem impuşi să vorbim în „limba ta-
tei”. Un alt pedagog, Verbiţkaia, pronunţându-se împotriva latinizării, considera că „odată
cu introducerea latinizării se introduce o limbă neînţeleasă moldovenilor”1267.
Greutăţile în procesul de introducere a grafiei latine, au fost speculate de adepţii ucrai-
nizării, pentru a limita sfera de utilizare a limbii române şi a trece instituţiile de stat la
cea ucraineană.
Deşi hotărârile prevedeau încheierea învăţării în masă a alfabetului latin în anul 1934
– 19351268, această „sarcină arzătoare” n-a fost îndeplinită nici în 1935, nici în 1936.
Într-un mod absolut paradoxal, la fel cum doar câțiva ani în urmă conducerea de la
Harkov și Moscova criticau liderii din republică pentru insuccesele înregistrate în reali-
zarea „moldovenizării”, acum conducerea moldovenească era apostrofată pentru „insufi-
ciența cu care ducea la îndeplinire latinizarea alfabetului și românizarea limbii”1269.
Măsurile de impulsionare, inclusiv prin supravegherea lor de către Moscova, nu lichi-
da reticenţele şi sabotajul aparatului politico-cultural rusificat şi bolşevizat. Căci latiniza-
rea era văzută drept o veritabilă românizare.
În condiţiile când planurile, stabilite în mod arbitrar, erau exagerate, a lipsei premi-
selor corespunzătoare, tergiversării schimbărilor la gramatica „moldovenească” şi intro-
ducerea în manualele de gramatică a „noilor reguli ortografice” „în scopul simplificării şi
unificării limbii moldoveneşti”, a opoziţiei din partea grupării „moldoveniste” din condu-
cerea republicii, chiar şi a unor reprezentanţi ai intelectualităţii moldoveneşti, această
„sarcină arzătoare” n-a fost îndeplinită. La începutul lui 1937 în RASSM mai existau, con-
form statisticilor oficiale, circa 27 mii de moldoveni maturi care nu cunoşteau alfabetul
latin1270.
Insuficienţa permanentă a caracterelor latine pentru tipografii, a maşinilor de dacti-
lografiat cu litere latine în toate instituţiile, ne dorinţa conducătorilor de instituţii de a
procura şi a asigura acestea cu maşini de dactilografiat1271, a manualelor şi materialelor
Ibidem, doc. 107, pp. 232-233.
1265

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 17; Ibidem, doc. 55.

1266

Ibidem, pp. 16-17; doc. 101, p. 223.

1267

Ibidem, doc. 109, p. 234.

1268

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 210.

1269

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 41.

1270

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 132, p. 270.

1271

251
didactice, dar şi a calităţii lor, a specialiştilor şi nivelul lor jos de pregătire, frecvenţa ne-
satisfăcătoare a cursurilor1272, au fost probleme stringente care nu au putut fi depăşite.
Dincolo de caracterul şi obiectivele politice, a vicisitudinilor de tot genul, introducerea
grafiei latine a constituit, desigur, o etapă importantă în dezvoltarea cultural-lingvistică a
regiunii transnistrene. În anii 1932 – 1937 alfabetizarea populaţiei s-a înfăptuit în grafia
latină. Prin intermediul presei, şcolii, literaturii s-a cultivat limba română, stopându-se
într-o oarecare măsură degradarea şi deznaţionalizarea populaţiei moldoveneşti, carac-
teristică perioadei anterioare.
Trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul chirilic la cel latin contribuia evident
la dezvoltarea limbii naţionale „moldoveneşti” şi asimilarea treptată cu limba literară
română, fapt confirmat de documentele timpului. Sugestive în acest context sunt apreci-
erile de epocă, venite din tabere adverse. Astfel, emigrantul transnistrean, N. Smochină
constata, că o dată cu trecerea la grafia latină, „se introduce alfabetul românesc, se intro-
duce limba română literară”1273.
În sprijinul trecerii la grafia latină, ca premisă a dezvoltării limbii, se pronunţa şi E.
Arbore la începutul anului 1933. În articolul „Ştiinţa în serviciul cincinalului (Despre
sarcinile şi planul de reorganizare a Comitetului Ştiinţific Moldovenesc în cincinalul al
doilea)”, publicat în revista „Krasnaia Bessarabia”, în stil caracteristic perioadei se recu-
noştea: „Reforma limbii moldoveneşti, latinizarea ei, constituie un pas hotărâtor înain-
te în dezvoltarea culturii moldoveneşti şi creează premise favorabile pentru realizarea
planului de investigaţii ştiinţifice ale CŞM”. În acelaşi timp, ea considera că, „toată munca
CŞM trebuie să se desfăşoare sub conducerea şi în strânsă legătură cu instituţiile ştiinţi-
fice marxist-leniniste ale Uniunii, numai cu ajutorul şi sub conducerea lor este posibilă
crearea unui centru cultural moldovenesc, adevărat socialist”1274.
Pe de altă parte, N. I. Golub, secretar al CMR de partid constata la Congresul al VI-lea al
Sovietelor din RASSM (ianuarie 1935) următoarele: „Trebuie să vă spun că dacă veţi lua
acum gazeta, cartea noastră, apoi veţi vedea că am căpătat succese mari. Într-o vreme se
vorbea că această limbă ar fi nepricepută, că noi nu putem lucra în limba aceasta, că noi
nu vom fi înţeleşi. Aceste vorbe nu sunt ale noastre, ci ale duşmanului”. Şi mai departe:
„Limba noastră se dezvoltă acum pe cale dreaptă. Eu nu spun că ea nu trebuie desăvârşi-
tă, îmbogăţită. Noi trebuie să chibzuim bolşeviceşte lucrurile, noi nu putem vorbi în lim-
ba care vorbea moş Gheorghe acum sute de ani în urmă. Noi trebuie să vorbim în limba,
cerută de clădirea noastră socialistă”1275.
În pofida unei puternice opoziţii faţă de procesul latinizării grafiei, o serie de scrii-
tori locali, printre care S. Lehtţer şi L. Cornfeld, dezvoltând aşa-numita teorie a moşte-
nirii literare şi invocând exemplul literaturii ruse, au reuşit să introducă în programele
de studii şcolare şi în crestomaţiile de literatură „moldovenească” o serie de lucrări ale
clasicilor români (G. Coşbuc, M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă, Vlahuţă ş. a.).
Astfel, bruma de latinizare efectuată în răstimpul 1932 – 1937, a însemnat o stră-
pungere a românismului în acest bloc slavofon care înconjura pe moldovenii transnis-
treni, o pâlpâire a conştiinței de romanitate afirmată din februarie până în noiembrie
1917, când speranţele lor emancipatoare erau zdrobite mai întâi de Ucraina şi apoi de
Ibidem, doc. 61, p. 153; doc. 62, p. 157; doc. 63, pp. 158-159; doc. 75, p. 176; doc. 112, p. 239.
1272

„Moldova Nouă”, 1935, nr. 1-3, p. 235; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 71.
1273

„Krasnaia Bessarabia”, 1933, nr. 4, p. 24; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., pp. 70-71.
1274

„Octombrie”, 1935, nr. 1, p. 16: N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 71.
1275

252
puterea sovietică. Scrisul literar şi publicitar se debarasa în acest răstimp de corsetul
slavofoniei, Republica Autonomă Moldovenească stabilind primele contacte cu cultura
română. În decembrie 1935, se făcea un pas înainte pe calea identificării cu cultura
română. Primele nume de scriitori români aici erau Eminescu şi Vlahuţă, urmând apoi
Creangă, Alecsandri, Coşbuc etc. Toţi aceştia erau elogiaţi pentru „privirile democratice
înaintate” şi pentru „înalta măiestrie a cuvântului scris”1276.
Este evident că publicarea mai multor lucrări din panteonul literaturii române va fi ac-
ceptată de autorități pentru a da credibilitate noii linii de „latinizare”. Dar aceste măsuri,
de natură să impulsioneze şi să dezvolte viaţa literară, culturală şi naţională a românilor
transnistreni, n-a durat multă vreme.
Latinizarea ca element cultural, deşi n-a condus la rezultatele scontate, a contribuit la
păstrarea identităţii româneşti a populaţii băştinaşe din Transnistria şi confirma o dată
în plus apartenenţa populaţiei din stânga Nistrului de naţiunea română1277.
În a doua jumătate a anilor 1930, în contextul mutaţiilor ideologice care au avut loc în eşa-
lonul superior al conducerii staliniste de la Moscova după „biruinţa deplină a socialismului”,
se va modifica încă o dată politica lingvistică oficială. Cursul spre centralizarea republicilor
sovietice şi rusificarea lor a condus la intensificarea campaniei de interzicere a grafiei latine.
Toate cele 50 de limbi, latinizate anterior, au fost trecute sau întoarse la alfabetul
rus1278. Era un semn evident de revenire la vechea politică imperialistă rusă şi un indiciu
că statul sovietic se pregătea pentru noi cuceriri teritoriale.
În RASSM acest proces a coincis cu lupta împotriva „duşmanilor poporului”–a „spi-
onilor români” şi „naţionaliştilor burghezi moldoveni”, declanşată în a doua jumătate a
anului 1937.
În contextul represiunilor din anii 1937 – 1938 şi „arestării” alfabetului latin, primele
victime vor deveni anume acei care au promovat cu zel politica partidului de latinizare:
activişti de partid şi de stat, scriitori, lingvişti, lucrători ai învăţământului public, mijloa-
celor de informare în masă, intelectualitatea de creaţie. O parte din ei erau comunişti
români şi basarabeni emigraţi aici, care depăşeau teoria de clasă cu privire la limbă şi
cultură, considerându-le un tezaur şi o creaţie care aparţineau tuturor categoriilor so-
ciale. Chemaţi, în 1932, să contribuie la latinizarea şi alfabetizarea maselor românofone
transnistrene, aceştia au devenit acum indezirabili.
În scrisoarea informativă din 7 august 1937 cu privire la demascarea duşmanilor popo-
rului în organizaţia de partid din RASSM, expediată CC al PC (b) din toată Uniunea şi adre-
sată tov. Malenkov se constata: „Sectoarele construcţiei culturale şi naţionale s-au dovedit
a fi atacate complet de duşmani. La Editura de Stat din Moldova activitatea dăunătoare a
avut drept scop: „1. Să facă în aşa fel ca literatura moldovenească şi manualele să fie inac-
cesibile cititorului de masă şi tineretului studios din Moldova. Acest lucru se obţinea prin
introducerea în literatura moldovenească, în locul cuvintelor inexistente în limbă sau a ce-
lor existente, a termenilor de salon şi franţuzismelor românizate, pe care nu le înţelegeau
nu numai oamenii muncii moldoveni de pe ambele maluri ale Nistrului, dar a căror desci-
frare îi punea în încurcătură chiar şi pe pedagogii absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ
superior. Ca urmare, literatura politică şi cea artistică, tipărită în limba moldovenească de

A. Stan, op. cit., pp. 82-83.

1276

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 18-19.

1277

I. Şişcanu, Latinizarea în URSS, op. cit., p. 82.

1278

253
Editura de Stat, nu era lizibilă pentru oamenii muncii. 2. Să educe tineretul moldovenesc în
spiritul naţionalismului român. În crestomaţii şi manuale erau incluse opere ale scriitorilor
burghezi români. De exemplu, un oarecare Lehtţer ...a alcătuit o crestomaţie pentru şcolile
primare şi medii incomplete, în care peste 50 % din cuprins îl constituiau operele scriitori-
lor burghezi români Eminescu, Alecsandri, Creangă, Vlahuţă, Coşbuc ş. a.”1279.
Astfel, ei vor fi învinuiţi că, „prin introducerea în literatura moldovenească, în locul cu-
vintelor inexistente în limbă sau a celor existente, a termenilor de salon şi franţuzismelor
românizate”, „literatura moldovenească şi manualele au devenit inaccesibile cititorului
de masă şi tineretului studios din Moldova”, tindeau „să educe tineretul moldovenesc în
spiritul naţionalismului român. În crestomaţii şi manuale erau incluse opere ale scriito-
rilor burghezi români”.
După cum se remarcă, regimul permitea, întra-adevăr, elitelor naţionale să promoveze ele-
mentele „primordialismului” etnic, dar, în același timp, urmărea să contracareze drastic mo-
bilizarea acestuia într-o eventuală confruntare cu puterea sovietică. În acest sens, „primordi-
alismul” în context sovietic putea accepta folosirea „propriilor” limbi atât timp cât etniile ne
ruse nu formulau cerinţe politice faţă de metropolă în baza principiului naţional”1280.
Deşi în anul 1932, trecerea limbii române de la alfabetul chirilic la cel latin (însoţită de
represiuni) a fost realizată cu acordul Kievului şi cel al Moscovei, în anul 1937 această acţi-
une a fost tratată de organele de partid şi cele ale NKVD drept o măsură iniţiată de organele
Siguranţei române şi realizată în practică de agenţii ei din RASSM. Majoritatea celor represaţi
pe aceste motive au fost învinuiţi de „românizarea limbii moldoveneşti” şi colaborare cu Si-
guranţa românească, iar ocupaţia lor din trecut ori starea socială a părinţilor au fost „delicte”
suficiente pentru a fi supuşi represiunilor1281.
În acest context, organele de partid din RASSM au declanşat o amplă campanie de
deromânizare a „limbii moldoveneşti”. Deja, la 15 octombrie 1937, cu acest scop, Biroul
CMR de partid a creat pe lângă CEC din RASSM o comisie lingvistică specială compusă din
S. Zelenciuc, Cernat, Ipatenco, Niţuleas, I. Ceban1282.
La 27 februarie 1938 Biroul CMR de partid a examinat chestiunea „Cu privire la trecerea
scrisului moldovenesc de la grafia latină la cea rusă”. În urma discuţiilor a fost adoptată o
hotărâre prin care s-a decis: „În legătură cu faptul că grafia latină nu este înţeleasă de ma-
joritatea populaţiei moldoveneşti şi că elementele burghezo-naţionaliste, care la timpul lor
s-au camuflat la Comisariatul poporului pentru învăţământul public, la Editura de Stat şi
în alte instituţii, sub stindardul latinizării grafiei promovau, în esenţă românizarea limbii
moldoveneşti...a considera necesar de a trece scrisul moldovenesc la alfabetul rus. A ruga
CC al PC (b) din Ucraina și CC al PC (b) din toată Uniunea să confirme această hotărâre”1283.
O hotărâre similară a adoptat, la 19 mai 1938, CEC din RASSM1284. La 4 august 1938 SCN
al RASSM a adoptat hotărârea nr. 461 „Despre schimbarea vîveştelor de pe şriftu latin pe rus”,
prin care a început schimbarea frontispiciilor şi firmelor scrise cu litere latine în cele scrise
cu litere chirilice1285.
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 18.
1279

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 298.

1280

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 25.

1281

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 44.

1282

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 19-20; E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 40.
1283

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 149, pp. 300-301.

1284

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 187.

1285

254
 Chestiunea revenirii RASSM la alfabetul chirilic a constituit obiectul discuţiei şi la Con-
ferinţa a XI-a regională de partid (din luna mai 1938). „Sub pretextul latinizării scrisului
moldovenesc, citim în rezoluţia adoptată de conferinţă, – duşmanii poporului au promo-
vat o politică burghezo-naţionalistă în domeniul dezvoltării culturii, limbii şi literaturii
moldoveneşti, înlocuiau limba moldovenească cu cea română, pe care populaţia moldo-
venească nu o cunoştea, ignorau şi împiedicau studierea limbii ruse, încercând astfel, să
slăbească influenţa partidului nostru asupra maselor de oameni ai muncii din Moldova
pentru a despărţi Moldova Sovietică de URSS”1286. Susţinătorilor alfabetului latin li se in-
crimina şi faptul că au creat „artificial” şcoli naţionale specifice, transformate în centre de
propagandă antisovietică şi burghezo-naţionalistă1287.
Din 1938 începea o altă linie politică în dezvoltarea „limbii moldoveneşti” – cursul
spre rusificare, promovat de filologul oficial I. D. Ceban.
La 2 martie 1939 CCP al RASSM a aprobat proiectul „Despre ortografia scrierii moldo-
veneşti”, proiect propus de Comisariatul poporului pentru învăţământul public1288, care
prevedea aprobarea alfabetului moldovenesc bazat pe alfabetul rus cu adăugarea semnu-
lui „g” chirilic cu o mică liniuţă în vârf, constituind astfel 33 de litere1289.
Această hotărâre a guvernului a fost însoţită în presă de articolul de fond „Ortografia
nouă a scrierii moldoveneşti” în care se sublinia: „Duşmanii norodului-aghenţii troţkis-
to-buharinişti şi naţionaliştii burjuaznişi multă pagubă au făcut în toate ramurile gospodă-
riei norodnişe a RASSM şi mai ales în ramura zîdirii naţional-cuturale. Sub masca întrodu-
şerii alfavitului latinesc ei întroduse cuvinte române neînţelese pentru moldovenii truditori.
Cu aiasta ei vre să rupă presa noastră bolşevică, literatura moldovenească dela masele
largi a truditorilor. Cu aiasta duşmanii norodului au vrut s-o rupă pe Moldova Sovietică
din familia frăţască a noroadelor Marii Uniuni Sovietice şi s-o prefacă pe dînsa în coloniea
României faşiste, eara să pue jugu moşierilor şi capitaliştilor români pe stinarea norodului
truditor moldovenesc. Dar aeasta lor nu le-a eşit şi nişi nu le-a eşi. Razvedca sovetică, cu
ajutorul norodului, sub conduşerea Comitetului Ţentral Stalinist a PC (b) din toată Uniunea
a fărmat cuiburile temeinişe duşmănoase şi a nimişit păn la capăt rămăşiţele duşmănoa-
se”. Şi în continuare: „Las să ştie ghienele faşiste, că lor nişiodată nu le s-a veni să calşe cu
şiobota sa murdară pe lanurile roditoare a Moldovei Sovetişe înfloritoare”1290.
Odată cu „arestarea” alfabetului latin au devenit victime ale represiunilor şi toţi acei
care şi-au adus contribuţia la introducerea şi promovarea grafiei latine în RASSM-G. Sta-
rîi, E. P. Voronovici, N. I. Golub, M. A. Baluh, scriitori, lingvişti, lucrători ai învăţământului
public, mijloacelor de informare în masă, intelectualitatea de creaţie. Represarea „latiniş-
tilor” a însemnat în realitate o lovitură aplicată politicii de moldovenizare1291.
După persecutarea promotorilor grafiei latine s-a început extragerea din circuit a
literaturii în grafie latină şi a autorilor represaţi. Acest proces se desfăşura pe măsura
demascării aşa-zişilor „duşmani ai poporului”. Astfel, încă la 5 martie 1937, într-o infor-
maţie prezentată CMR de partid se făcea bilanţul scoaterii din circuit a „literaturii con-
1286
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 20; Ibidem, doc. 151, p. 307; doc. 161, pp. 316-318; N. Movileanu, Din istoria Trans-
nistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., pp. 71-72.
1287
A se vedea: Gh. Negru, Politica etnolingvictică, op. cit., pp. 25-26.
1288
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 20.
1289
Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 187.
1290
„Comsomolistul Moldovei”, 6 martie 1939; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 21.
1291
Ibidem.

255
trarevoluţionare”, avându-i ca autori pe „duşmanii poporului” represaţi A. P. Dîmbul, N.
Ploieşteanu, M. A. Baluh ş. a.1292.
La 25 octombrie 1938, Biroul CMR de partid a creat o comisie compusă din 3 persoane
care avea sarcina ca până la 5 noiembrie acelaşi an „să controleze şi să depisteze literatu-
ra editată cu caractere latine”, pentru a fi retrasă din unităţile de comerţ1293.
Comisia creată şi-a încheiat activitatea către sfârşitul lunii noiembrie, şi la 7 decembrie
Biroul CMR de partid a adoptat o hotărâre cu privire la trecerea la pierderi a literaturii
moldoveneşti cu caractere latine aflate în unităţile comerciale. În hotărâre se constata că
în RASSM, în ultimii 6 – 8 ani, în organizaţiile de comercializare a cărţilor se află literatu-
ră cu caractere latine nerealizată, „înguioşată cu cuvinte româneşti neînţelese truditori-
lor din Moldova”, în valoare de 10.500.552 ruble. În hotărâre se stabilea: „În legătură cu
trecerea scrisului moldovenesc de la caracterele latine la cele ruseşti şi curăţirea limbii
moldoveneşti de cuvintele româneşti neînţelese truditorilor moldoveni, – se confiscă din
fondul de comerţ şi se trece la pierderi toată literatura social-poitică, artistică şi didactică
cu caractere latine aflată în unităţile de comerţ. Se confiscă din fondul de comerţ şi se trece
la maculatură literatura moldovenească aflată în organizaţiile de comercializare a cărţilor,
editată cu caractere ruseşti în anii 1926 – 1934 conţinând mari denaturări în traducere şi
ca fiind înguioşată cu cuvinte româneşti”. Se retrăgea din comercializare aceeaşi categorie
de literatură publicată în limba română de către editura moscovită „Inostrannîi rabocii”1294.
În paralel, s-au iniţiat acţiuni energice de impunere a limbii ruse în toate sferele vieţii
sociale. Rusificarea lingvistică a urmat două direcţii: impunerea rusei ca o a doua limbă
şi pătrunderea cuvintelor ruseşti în lexicul cuvintelor naţionale.
La Conferinţa a XIII-a CMR de partid din 24 – 26 ianuarie 1939, secretarul respectivu-
lui comitet, S. Zelenciuc, sublinia că în domeniul lingvistic „noi...am izgonit limba română
al aşa-zisului Vechi Regat. Noi n-avem nevoie de limba lor, n-avem nevoie de cultura lor
burgheză. Noi avem cultura noastră socialistă, umanismul nostru socialist’’1295.
La 12 august 1939, Sovietul Suprem al RASSM a adoptat legea despre confirmarea
alfabetului „limbii moldoveneşti” pe baza alfabetului rusesc1296.
Această orientare antiromânească a politicii lingvistice din RASSM şi-a găsit reflectare
şi în „Cuvântelnicul orfografic moldovenesc”, publicat în 1940 la Tiraspol sub conducerea
lui I. D. Ceban. În prefaţă se arăta că autorii lui „au avut ca ţeli la munca sa sî curăţî limba
moldoveneascî di cuvinteli romîneşti franţuzâti, neînţăleasî di norodu moldovenesc, întro-
dusî cîndva di duşmanii norodului moldovenesc şî în rând cu aiasta s-a stăruit sî apuşi cât
mai mult cuvinti întrati în traiu norodului moldovenesc în legăturî cu zîdirea soţîalistî ca
neologhisme din lindile noroadelor frăţăşti rusascî şi ucraineascî”1297.
Consecinţele campaniei de deromânizare şi de lichidare a „naţionaliştilor” şi „diver-
sioniştilor români” au fost catastrofale pentru limba şi cultura din RASSM. În anii 1937
– 1939, marea majoritatea funcţionarilor care cunoşteau limba română din cadrul co-
misariatelor au fost arestaţi, concediaţi sau executaţi. În redacţiile ziarelor, la Editura de
Stat n-a mai rămas nici un cunoscător al limbii române.
Ibidem, doc. 133, pp. 272-274.
1292

Ibidem, doc. 157, p. 313.

1293

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 21-22; Ibidem, doc. 160, pp. 315-316.
1294

A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 38-45; A Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit.
1295

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 163, p. 319.

1296

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 45.

1297

256
 CAPITOLUL III.
Evoluţia social – economică
1. Etatizarea economiei. Industria
Industrializarea. O dată cu încheierea războiului civil și instaurarea definitivă a re-
gimului bolșevic, la începutul anului 1920, economia raioanelor din stânga Nistrului, ca
parte componentă a Rusiei Sovietice, s-a dezvoltat în baza principiilor socialiste, care
presupuneau dezvoltarea accelerată a industriei și colectivizarea gospodăriilor țărănești.
Mecanismul de realizare a acestor obiective, în condițiile politicii „comunismului de răz-
boi”, includea naționalizarea totală a mijloacelor de producție, impunerea unui control ri-
gid din partea statului și dezvoltarea planică a economiei, presiunea fiscală, preţuri mici
de achiziţie la toate tipurile de mărfuri, împrumuturi de stat impuse populației, predarea
obligatorie a surplusurilor de produse agricole de către gospodăriile țărănești, retribui-
rea simbolică a muncii etc. În acest context, la început, ca tendință generală se manifesta
naționalizarea imediată și trecerea în proprietatea statului a întreprinderilor industri-
ale, acceptarea formelor cooperatiste de proprietate și limitarea bruscă, cu înlăturarea
deplină a proprietății private. Consecințele acestei politic s-au dovedit a fi catastrofa-
le: închiderea întreprinderilor, scăderea producţiei, şomajul, lipsa produselor agricole şi
foametea cumplită.

Muncitori de la depoul din Bender, 1916. Sursă: Arhiva foto a Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei
Lupan” a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Din 1921, pentru a depăși ruina economică, provocată de războiul civil și a pune ca-
păt revoltelor țărănești, care au cuprins cea mai mare parte din regiunile țării, inclusiv

257
raioanele din stânga Nistrului, politica „comunismului de război” este abandonată și
adoptată Noua Politică Economică (NPE). Predarea obligatorie la stat a tuturor surplu-
surilor agricole a fost înlocuită cu un impozit unic pentru gospodăriile ţărăneşti. După
achitarea impozitului ţăranii puteau să-şi vândă surplusurile, fapt ce stimula dezvol-
tarea agriculturii şi a comerţului. De asemenea, în industrie a fost introdusă arenda
întreprinderilor de stat naţionalizate, iar o parte din întreprinderile mijlocii și mici au
fost restituite foştilor proprietari, dar sub controlul strict al organelor de stat. Puterea
sovietică a fost nevoită, temporar, în anumite condiții, să renunțe la „saltul spre socia-
lism” și să permită capitalismul de stat în economie. Contractul de arendă determina
profilul activităţii de producţie a întreprinderilor arendate şi condiţiile principale ale
relaţiilor dintre arendaş şi stat. Proprietarii privați și arendașii își asumau obligațiunea
să restabilească și să asigure buna exploatare a întreprinderilor, plata arendei și a im-
pozitului în bugetul statului.
Esenţa economică a acestei politici consta în faptul că regimul atrăgea capitalul privat
pentru a folosi mijloacele şi experienţa capitaliştilor la întreprinderile de stat în scopul
de a mări producţia de mărfuri necesare statului. Astfel, pentru o anumită perioadă, care
va dura mai mult de un deceniu, în condițiile ruinei și necesității de a restabili economia
națională, a lipsei capitalului și experienței în gestionarea producției, statul sovietic a
acceptat coexistența mai multor moduri de producție: de stat, cooperatist, privat (capi-
talist) şi mica producție de mărfuri. Totuși, direcția strategică a rămas consolidarea pro-
prietății obștești sub cele două forme (de stat și cooperatistă), concomitent cu limitarea
treptată, iar ulterior și lichidarea definitivă a sectorului privat.
În anul 1921, în judeţele Tiraspol şi Balta au fost date în arendă 169 de mori, 64 de
oloinițe şi o serie de alte întreprinderi mici1298. Totuşi, în 1922, din 266 întreprinderi na-
ţionalizate din stânga Nistrului funcţionau doar 44 mori şi 39 oloinițe. Erau organizate
92 arteluri ale cooperaţiei meşteşugăreşti1299.
Darea întreprinderilor în arendă a continuat şi în anii următori. De exemplu, în 1925
au fost date în arendă 97 de mori, 31 de fabrici de ulei, 3 tăbăcării, o fabrică de cherestea,
o fabrică de postavuri, 5 tipografii, o turnătorie de fontă, o fabrică de cărămidă şi una de
var. În anul 1924/25 întreprinderile arendate au fabricat producţie în valoare de 8908,2
mii de ruble1300.
Ca urmare a aplicării Noii Politici Economice, s-au creat premise favorabile pentru
dezvoltarea ramurilor tradiționale ale industriei, preponderent pe baza materiei prime
locale (alimentare şi a materialelor de construcții), care puteau să asigure nu numai ne-
cesitățile locale, dar și livrarea producției în alte regiuni ale țării. Au fost restabilite, lărgi-
te și, ulterior, reutilate întreprinderile existente.
Statul, însă, chiar și în condițiile NPE, și-a păstrat dreptul de a conduce și coordona cu
economia națională. Dirijarea industriei era în competența Comisiei de stat a planificării
(Gosplan-ul) și a Comisiei economiei naționale (CEN) din cadrul Sovietului Comisarilor
Norodnici. Ultima instituție se preocupa de restabilirea și construirea de noi întreprin-
deri industriale, determinarea necesităților în utilaj și echipament, resurse energetice,
cadre, stabilirea legăturilor cu departamentele și întreprinderile corespunzătoare din
afara republicii. Anume CEN hotăra problemele legate de darea în arendă a întreprinde-
A. V. Repida, op. cit., p. 101.
1298

A. Moraru. Istoria Românilor, op. cit., p. 299.

1299

Z. G. Romanova, Deiatelinosti Kommunisticescoi partii, op. cit., p. 18.

1300

258
rilor sau restituirea acestora foștilor proprietari, determina obligațiunile, iar în caz de ne
executare, anularea contractelor1301.
Spre exemplu, la începutul anului 1925, din 151 întreprinderi aflate în subordinea
CEN, 115 au fost date în arendă persoanelor particulare1302. O parte din întreprinderile
mici au fost trecute din subordinea CEN în cea a comitetelor executive raionale.
În 1925, funcționau 3256 de întreprinderi industriale şi ateliere meşteşugăreşti, in-
clusiv 31 (1 %) întreprinderi mari de stat, 174 (5,3 %) cooperatiste şi 3051 particulare
(93,7 %)1303. Din totalul întreprinderilor, 1548 sau 47,5 % erau preocupate de producția
mărfurilor alimentare. Urmau întreprinderile de extragere a pietrei și producerea ma-
terialelor de construcție. Totuși, majoritatea din aceste întreprinderi nu funcționau sau
erau pe cale de a fi închise, erau slab înzestrate sub aspect tehnic, numărul angajaților
era mic și predomina munca manuală. Volumul producției industriale în anul 1925/26 a
fost estimat la 7,5 mil. ruble, în comparație cu 5,2 mil. ruble în 1913, indiciu considerat
că astfel s-a încheiat procesul de restabilire a industriei. În producția industrială a repu-
blicii de toate categoriile se numărau 10.087 oameni. Totuși, în raportul secretarului CRP
I. Badeev, „Despre rezultatele realizării politicii naționale în RASSM”, de la mijlocul anului
1925, se constata: „Situația din industria republicii este deplorabilă și deocamdată e fără
orice perspectivă”1304.
După formarea RASSM accentul principal s-a pus pe reutilarea întreprinderilor exis-
tente şi construcţia de noi fabrici şi uzine. Congresul XIV al PC (b) din toată Uniunea (de-
cembrie 1925) a trasat drept sarcină principală în domeniul economic industrializarea
ţării. La Congresul II al Sovietelor din RASSM (mai 1926) şi Conferinţa a III-a a CMR de
partid (15 – 21 ianuarie 1927) au fost aprobate directivele partidului bolșevic și trasate
sarcinile republicii în acest domeniu, cu accent pe folosirea maximală a materiei prime
locale1305.
Urmând cursul partidului bolşevic spre dezvoltarea prioritară a industriei de stat, în
1926, în cadrul CEN a fost creat Combinatul Industrial Moldovenesc, care includea 18
mari întreprinderi din diferite ramuri ale industriei republicii. Anume acestor întreprin-
deri erau repartizate cea mai mare parte a investițiilor din buget. Treptat, în dependență
de importanța strategică, mărimea și profilul întreprinderilor, a început să se instituie un
sistem ierarhizat de subordonare: unională, republican – ucraineană și locală1306.
În 1926 a fost restabilită fabrica de zahăr din Rîbniţa, prima întreprindere de subordi-
ne unională. Deja în acel an fabrica a prelucrat 423,1 mii chintale de materie primă, pro-
ducând 55,1 mii chintale de zahăr. La această întreprindere lucrau circa 572 de oameni.
În subordine departamentală ucraineană, la început, încă din 1922, se afla fabrica de
ulei din Birzula (Kotovsk). La întreprindere munceau circa de 80 angajați. Capacitatea de
prelucrare a seminţelor de floarea soarelui a fabricii a atins, în anul 1927, cota de 70 mii
chintale. Însă, în anul 1926/27 au fost produse numai 29 mii chintale de ulei de floarea
soarelui1307. Este de remarcat că producția globală a ambelor întreprinderi, de altfel, ca și
1301
A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 20-21.
1302
Ibidem, p. 39.
1303
V. Ciobani, op. cit., p. 208; Soțialisticeskaia industrializația i razvitie rabocego klassa, op. cit., p. 21.
1304
C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 28-29.
1305
Istoria RSSM, în două volume, vol. II, red. respon. S. P. Trapeznikov. Chişinău, Cartea Modovenească, 1968, p. 155.
1306
C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 30-31.
1307
Ibidem, p. 33.

259
a altor de acest gen din industria alimentară, era în dependență directă de cantitatea ma-
teriei prime furnizată din roadele curente, care, în anii respectivi, din cauza mai multor
factori: secete, dezinteresul țăranilor în condițiile prețurilor mici la producția agricolă,
începutul colectivizării ș. a. s-au dovedit a fi proaste. Profitând de aceste condiții, statul a
intensificat cursul spre lichidarea întreprinderilor private sau date în arendă, pentru a le
asigura, în primul rând, pe cele de stat cu materie primă.
În consecință, se va atesta o micșorare a numărului întreprinderilor private sau date
în arendă și, respectiv, a volumului producției. Întreprinderile închise erau întoarse sta-
tului. Erau vizate, în special, oloinițele și morile.
Ca urmare a măsurilor întreprinse de autorităţi, anumite progrese sunt înregistrate
în ramura principală a republicii – industria alimentară. Astfel, în anul 1925/26 a fost
restabilită fabrica de vinuri din Pisarevsk, iar în 1927 a fost dată în exploatare fabrica de
vinuri și coniacuri din Tiraspol. Își mărește capacitatea de producție fabrica de conserve,
din același oraș, denumită în „Tkacenko’’, care a produs 900 mii unități convenţionale de
borcane.
Industria materialelor de construcții, a doua ramură ca importanță, era reprezentată
prin cariere de extragere a pietrei but, cuptoare de producere a varului, amplasate pre-
ponderent în mai multe localități din raioanele Rîbnița, Dubăsari și Grigoriopol, fabricile
de cărămidă și țiglă din Tiraspol și Ananiev. În anul economic 1927/28, spre exemplu, au
fost produse 2480 vagoane de var1308.
De asemenea, în republică au fost restabilite și funcționau o serie de întreprinderi din
alte ramuri industriale, care aveau un caracter local: uzinele mecanică și de topire a fon-
tei de la Tiraspol, fabricile de prelucrare a pieilor (Balta, Birzula, Kodîma), de prelucrare
a lemnului (Rașcov, Kodîma), fabricile de mobilă (Balta și Birzula)1309, care erau subordo-
nate departamental instituțiilor statului – Combinatului industrial Moldovenesc.
În anul 1927/28, volumul producţiei industriale a constituit 20,4 mil. ruble, compara-
tiv cu 7,5 mil. în 1925/26. Cota parte a sectorului de stat în producţia industrială marfare
a crescut în această perioadă, conform unor informaţii, respectiv de la 43,8 % la 76,1
%.1310. Concomitent avea loc un proces de micșorare a întreprinderilor mici și de concen-
trare a producției industriale în cadrul întreprinderilor mari și mijlocii.
Astfel, schimbările intervenite în dezvoltarea industriei republicii, precum structura
ramurală, subordonarea instituțională și forma de proprietate, demonstrează că acestea,
dincolo de scopurile economice urmărite (folosirea materiei prime și a forței de muncă
locale, satisfacerea oarecum a necesităților populației), aveau un pronunțat caracter po-
litic – creșterea ponderii sectorului de stat și cooperatist în această ramură a economiei
naționale din contul întreprinderilor private sau arendate și darea în exploatare a celor
noi.
Pentru a accelera acest proces, în a doua jumătate a anilor 20, regimul recurge la dife-
rite măsuri administrative. În acest sens, într-o serie de hotărâri ale organelor de partid
și de stat se insistă asupra intensificării controalelor de diferit ordin al întreprinderilor
cu scopul de a-i presa pe arendași sau proprietari să renunțe la drepturile lor. De ase-
menea, erau organizate consfătuiri speciale cu reprezentanții organelor de control, care

Ibidem, pp. 34-35.

1308

Ibidem, p. 36.
1309

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 155, 157.
1310

260
erau orientați de a depista diferite neajunsuri în activitatea întreprinderilor respective:
de ordin sanitar, antiincendiar, respectarea legislației muncii, a activității financiare și
de contabilitate, revizuirea plăților de arendă etc. Erau aplicate și alte măsuri, mai dure.
Astfel, în martie 1927, SCN a adoptat hotărârea despre desființarea Comisiei pentru exa-
minarea cererilor foștilor proprietari de a li se întoarce întreprinderile. Mai mult chiar,
prezidiul CEC al RASSM, prin deciziile adoptate, a recurs la naționalizări abuzive a unor
întreprinderi.
Aceste măsuri erau adoptate și aplicate în dependență de depășirea greutăților în re-
stabilirea întreprinderilor și ameliorarea situației, în ansamblu, a economiei republicii.
În aprilie 1927, SCN a examinat chestiunea cu privire la situația întreprinderilor arenda-
te, constatând că procesul de restabilire în industrie s-a încheiat. În contextul necesității
de a prelungi termenul de arendă, s-a hotărât de a majora plata de arendă la nivelul celui
ucrainean de 16 %, comparativ cu 7,9 %, cât constituia până atunci, din motive politice,
în RASSM.
Procesul de întoarcere a întreprinderilor în proprietatea statului s-a intensificat, la in-
dicațiile organelor de stat ucrainene, odată cu adoptarea hotărârii CEC și SCN al RASSM,
din 30 septembrie 1927, despre lichidarea dosarelor cu privire la denaționalizarea în-
treprinderilor mici și mijlocii. În hotărâre se stabilea că denaționalizarea poate avea loc
doar din motive de oportunitate gospodărească.
În pofida acestor măsuri cu caracter represiv, în anul economic 1927/28, volumul pro-
ducției industriale a sectorului privat a constituit, conform altor informaţii, cât cel al în-
treprinderilor de stat și cooperatiste luate la un loc, respectiv 11053,7 mii ruble și 5779,9
mii +5300,8 mii ruble1311.
Schimbări cardinale se produc, în această perioadă, în producția meșteșugărească şi
industria locală mică, care continuau să joace un rol important în dezvoltarea economiei
în ansamblu. În RASSM, principalele activităţi din aceste domenii erau: prelucrarea ma-
teriei prime agricole şi producerea mărfurilor alimentare, prelucrarea lemnului și a me-
talului (dogăritul, tâmplăria, fierăria, tinichigeria), prelucrarea pieilor și a lânii, ţesătoria,
croitoria, confecţionarea hainelor şi a încălţămintei, extragerea și utilizarea pietrei etc.
Industria meşteşugărească, care nu necesita maşini complicate, cantităţi mari de ma-
terie primă şi de combustibil, acorda un suport considerabil gospodăriilor ţărăneşti, con-
tribuia la dezvoltarea forţelor de producţie de la sate. Meşteşugarii, proprietarii de mici
întreprinderi industriale, asigurau gospodăriile ţărăneşti cu inventar, prelucrau surplu-
surile de produse agricole, aprovizionau populaţia cu obiecte de larg consum.
Statul din motive politice şi economice, stimula procesul de cooperare a meșteșugari-
lor, ca mijloc de statornicire a celei de-a doua formă de proprietate socialistă-cea coope-
ratistă. La mijlocul anului 1925 din numărul total de 7114 de întreprinderi meşteşugă-
reşti, 12 aparţineau statului, iar 129 erau întreprinderi cooperatiste1312. Despre rolul lor
în economia naţională vorbesc următoarele date: în anul economic 1924/25 producţia
globală a industriei meşteşugăreşti constituia 2.485.000 de ruble, iar valoarea producţiei
globale a întreprinderilor cenzitare, ce funcţionau în anul respectiv, se ridica la suma de
2.600.000 de ruble1313. Ca urmare a unor restructurări, în anul 1927/28, volumul produc-

A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 38-41.

1311

1312
A. V. Repida, Formarea RSSM, op. cit., p. 101.
1313
Soţialisticescaia industrializaţia i razvitie rabocego classa, op. cit., p. 24.

261
ției meșteșugărești a constituit 2.261 mii ruble, înregistrând un spor de 30 % comparativ
cu anul precedent. Cooperației meșteșugărești îi reveneau circa 10 % din volumul pro-
ducției industriale a republicii1314.
Din anul 1929, declarat de I. Stalin „anul marii cotituri”, în contextul apariției unor
probleme economice majore, legate de refuzul țăranilor de a preda statului cerealele la
prețuri derizorii și, în consecință a greutăților legate de asigurarea orașelor cu produse
alimentare, insuficiența mijloacelor pentru industrializare, care trebuiau stoarse, în pri-
mul rând din gospodăria sătească, autoritățile bolșevice au hotărât să renunțe la NPE.
După cum se ştie, NPE a jucat un rol important în istoria Statului sovietic, permiţând,
sub toate aspectele, (economic, politic, social) să depăşească criza din anul 1921, să
domolească spiritele ţăranilor şi să devină un factor puternic în restabilirea economiei
naţionale a URSS, atât al sectorului agrar, cât şi al celui industrial. Şi totuşi, NEP-ul n-a pă-
truns, pe departe, în toate relaţiile economice ale ţării, n-a pus capăt tuturor instituţiilor
şi tradiţiilor din perioada „comunismului de război”. Existau încă în ţară influente forţe
administrative şi sociale, care în genere nu erau cointeresate în păstrarea şi dezvoltarea
NEP-ului. În aparatul de conducere dominau cadrele care erau deprinse se dirijeze eco-
nomia prin metode administrative, de comandă; statul prin diverse pârghii se implica în
mod decisiv în economie, limitând funcţionarea principiilor economiei de piaţă.
În păstrarea NEP-ului nu erau cointeresate nici elementele sărace, lumpenproletariza-
te de la sate, constituind în jur de 30-35 de % din rândurile ţărănimii, care erau scutite de
plata impozitelor şi beneficiau din partea statului de diferite înlesniri şi garanţii.
În 1929, Stalin şi anturajul său din CC al PC (b) din toată Uniunea, au reuşit să în-
vingă împotrivirea grupului lui Buharin, care căuta ieşirea din criză prin achiziţionarea
temporară a cerealelor peste hotare, limitarea parţială a investiţiilor de capital în indus-
tria metalurgică şi cea constructoare de maşini, trasând cursul spre accelerarea bruscă a
transformărilor socialiste în ţară, forţarea ritmurilor industrializării, colectivizarea gos-
podăriilor ţărăneşti, ofensiva asupra elementelor capitaliste „pe tot frontul”.
În opinia lui Stalin, elementele capitaliste de la oraşe şi chiaburii trebuiau lichidate ca
şi clasă, ceea ce presupunea aplicarea măsurilor represive pentru a-i deposeda de mijloa-
cele de producţie. Aceste măsuri urmau a fi aplicate şi faţă de ţărănime, pentru a-i forţa să
intre în colhozuri. El considera că a sosit momentul oportun pentru un asalt decisiv asu-
pra elementelor capitaliste și mic-burgheze de la orașe și de la sate în scopul accelerării
construirii bazelor economiei socialiste.
Unul din primii paşi în această direcție l-a constituit introducerea dezvoltării planice
a economiei în baza cincinalelor. Conform directivelor stabilite de organelor centrale de
partid și de stat, Congresul al IV-lea al Sovietelor din RASSM (28 aprilie – 5 mai 1929) a
adoptat primul plan cincinal pentru anii 1929 – 19331315, indicii generali fiind dictați de
organele unionale.
Accentul principal în industrie era pus pe două strategii: lărgirea, reutilarea tehnică a
întreprinderilor existente și construcția celor noi, în special din ramurile principale ale
industriei republicii: alimentară și a materialelor de construcții pe baza materiei prime
locale. În acest scop se proiecta o sporire a tuturor indicilor în proporție de 1,5 – 2 ori, iar
investițiile capitale urmau să sporească pe parcursul cincinalului cu 277,8 %, constituind
3.972 mii de ruble, inclusiv 2.715 mii pentru construcții capitale. Era proiectată darea în
C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., p, p. 47.
1314

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 195.

1315

262
exploatare a unor noi fabrici de conserve, a cuptoarelor pentru producerea varului etc.
Cel mai mare spor, cu 360 %, trebuia să-l înregistreze industria meșteșugărească, asocia-
tă în arteluri ale cooperației industriale.
În aspect social-politic a fost luat cursul spre o restructurare radicală a relațiilor de
producție prin lichidarea proprietății private și instituirea proprietății obștești sub cele
două forme: de stat și cooperatistă. Astfel, primul plan cincinal, prevedea o reducere
drastică a sectorul privat și de arendă din industrie. Valoarea capitalului de bază a aces-
tei categorii de întreprinderi trebuia să se reducă cu 71 %, volumul producției industriale
cu 80,6 %, iar numărul celor angajați cu 72,3 %1316. Aceste fapte demonstrează că secto-
rul privat din industrie, treptat, urma să fie lichidat definitiv. În ansamblu, cincinalul era
apreciat de autorități ca o etapă decisivă în crearea bazelor economiei socialiste cu pre-
dominarea proprietății de stat și cooperatiste în industrie și gospodăria sătească.
Un rol deosebit în dezvoltarea industriei era acordat ramurii de bază – cea alimentară.
Drept argument în acest sens servește hotărârea SCN al RASSM, din 20 decembrie 1929,
în baza căreia a fost creat Trustul Moldovenesc al industriei alimentare (Moldpișcetrest),
din cadrul căruia ulterior a fost separat Trustul de conserve. Începând cu anul 1929, s-a
desfășurat lărgirea și reconstrucția fabricii de conserve „P. Tkacenko” din Tiraspol.

Lucrători la Fabrica „1 Mai”. Colecția foto Ion Valer Xenofontov

În RASSM, în anii primului cincinal, au fost date parțial în exploatare, cu creșterea

treptată a capacităților de producție, două fabrici de conserve noi (din Tiraspol „1 Mai’’ –
1930 şi cea din Hlinaia „A. Mikoian” – 1931). În 1932 au început să funcţioneze combina-
1316
A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 49-50.

263
tul de legume din Tiraspol, fabricile de gemuri și povidlă din Kodîma și Coșnița. Industria
de conserve devine preponderentă. În 1932 această ramură a produs 15.642 mii borcane
convenționale.
Schimbări considerabile au avut loc şi în industria materialelor de construcţie. Au
fost date în exploatare 6 varniţe noi la Rîbniţa şi Vărăncău. În carierele de piatră din
Rîbniţa, în 1930, a apărut primul excavator, iar la varniţa din Kodîma – primele camioa-
ne. În 1931 a fost dată în exploatare fabrica de cărămidă şi olane din Kodîma, s-a înce-
put exploatarea carierelor de coteleţ din Vărăncău și Ghidirim, a carierelor de piatră de
la Bâcioc şi Parcani. Materialul lemnos se prelucra la fabricile de cherestea din Kotovsk
și Raşcov, de mobilă din Balta și Tiraspol1317.
O serie de întreprinderi noi au fost construite în anii cincinalului al doilea şi al treilea,
îşi sporeau capacităţile cele vechi, pe baza lărgirii şi reutilării tehnice. În 1935 a început
să funcţioneze CTE din Tiraspol. În câţiva ani au fost construite 5 fabrici noi de vinuri
(Tiraspol, Dubăsari, Grigoriopol, Popenchi, Ţaregrad), la Tiraspol, Kotovsk şi Ananiev au
început să dea producţie fabricile de cărămidă. Renumită, în ţară şi chiar peste hotare,
prin producţia sa, devine uzina mecanică „Kirov” din Tiraspol, care a fost reconstruită1318.
În condiţiile social-economice şi politice dictate de regim, se trece la forme noi de
dirijare, organizare a producției, de concentrare a capacităţilor industriale, de subor-
donare departamentală. După exemplul centrului unional, la începutul anului 1932,
a fost desființată CEN a RASSM și reorganizată în patru comisariate ale poporului: a
industriei grele, ușoare, lemnului și a industriei locale.
În gestionarea acestor comisariate se aflau 54 dintre cele mai mari întreprinderi,
subordonate respectiv: centrului – 5 unități cu 987 muncitori și producția globală de
6297,5 mii ruble, departamentelor ucrainene – 31 unități cu 1430 lucrători și produc-
ția globală de 8383, 2 mii ruble, comisariatelor locale – 18 unități, cu 1158 angajați și
producția globală de 6472,7 mii ruble1319. Astfel, întreprinderile de subordonare locală
fabricau mai puțin de 1/3 din volumul producţiei globale a republicii.
La sfârșitul anului 1932, în contextul necesității de a elabora planul celui de-al doi-
lea cincinal, a fost realizată inventarierea tuturor întreprinderilor industriale cu speci-
ficarea apartenenței departamentale. Au fost înregistrate 419 de întreprinderi, dintre
care unionale – 23, de subordine ucraineană – 130, locale – 71, cooperatiste – 169,
obștești – 261320.
Cele mai importante întreprinderi ale industriei din RASSM (de producere a con-
servelor, zahărului, băuturilor alcoolice, CTE din Tiraspol), considerate strategice, au
fost subordonate centrului unional, deservind în mod prioritar necesitățile acestuia cu
mărfuri și produse, în detrimentul populației băștinașe.
În anul 1939, producția întreprinderilor de subordonare unională a constituit circa
1/3 din volumul producției industriale globale al republicii1321.
O parte a întreprinderilor: carierele de piatră din Rîbnița, de prelucrare a lemnului,
fabricile de unt și brânzeturi, prelucrare a cărnii, unele fabrici de spirt se aflau în sub-
ordine ucraineană.
A. Moraru. Istoria românilor, op. cit., p. 299.
1317

Ibidem.
1318

A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 60-63.

1319

Ibidem, p. 65.
1320

Ibidem., pp. 74, 90-91.

1321

264
 Pentru a organiza mai raţional utilizarea capacităţilor de producţie, în 1932, 14 în-
treprinderi de subordine locală dintre cele mai mari (de cărămidă, de morărit şi varni-
ţe), au fost asociate în cadrul Combinatului industrial moldovenesc. După alte restruc-
turări, în 1937, întreprinderile de stat (peste 120) erau asociate în trei departamente:
Comisariatele Poporului pentru industria alimentară, industria locală şi industria lem-
nului, volumul producţiei lor constituind 84 mil. ruble față de 65,5 mil. în 19321322,
iar în 1939, întreprinderile republicii erau încadrate în trei comisariate: al industriei
conservelor, alimentare și locală. Ultimul comisariat includea următoarele subdiviziuni
industriale: a lemnului, ușoară şi a materialelor de construcţii1323.
Treptat, luând în considerare diferiţi factori (de ordin natural, economic, demografic),
se instituie o concentrare şi specializare teritorială a ramurilor industriale: extragerea şi
prelucrarea materialelor de construcţii (Rîbnița, Kotovsk, Kodîma, Tiraspol), industria
lemnului, producerea mobilei, a cherestelei (Balta, Kotovsk, Tiraspol), industria ușoară
de textile, confecţii, blănuri şi piele (Balta, Tiraspol), de conserve (Tiraspol, Hlinaia) etc.
Ca urmare a lărgirii şi reutilării vechilor întreprinderi, construirii altor noi, a crescut
volumul producției industriale, s-a diversificat asortimentul mărfurilor și produselor fa-
bricate. S-a schimbat înfățișarea orașelor.
În 1937 volumul producţiei industriale crescuse comparativ cu anul 1913 de opt ori.
În 1939 întreprinderile industriale de stat au produs mărfuri în valoare de 73,8 mil. ru-
ble, volumul crescând de 14 ori faţă de anul 19131324. Conform altor informaţii, volumul
producţiei industriale a republicii a constituit în 1939 – 88.321,4 mii de ruble1325.
Ramura principală a industriei a rămas cea alimentară, cu diverse subdiviziuni, căre-
ia îi reveneau 80 % din volumul producţiei industriale. În 1937 industria de conserve a
produs 38 mln. bănci convenţionale, faţă de 15,6 mil. în 1932 iar în 1939, 47 mil. unităţi
convenţionale în valoare de 19.511 mii ruble (circa 7 % din volumul unional), asortimen-
tul producției diversificându-se. În acelaşi an industria alimentară a republicii a furnizat
statului circa 100 mii tone de zahăr, iar industria materialelor de construcţii peste 100
mii tone de var 1326.
O ramură importantă a devenit industria vinicolă. În 1937, în RASSM funcţionau 8
fabrici de vin, cca 30 puncte de vinificaţie1327. Dacă în 1933 întreprinderile Moldvin-
trest-ului au prelucrat 6 mii tone de poamă, în 1935 mai mult de 14 mii, în 1937 – 20 mii,
în 1939 deja 27 mii tone. A fost însuşită tehnologia de producere a vinurilor de şampa-
nie şi a coniacului1328. Volumul producției întreprinderilor vinicole a constituit în 1937
17.454 mii ruble1329.
Sporuri considerabile a înregistrat electroenergetica. Conform statisticii oficiale, în
anii 1924 – 1938, capacitatea staţiilor electrice a crescut de 22 de ori, iar producerea cu-
1322
Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen. Red. resp. V. I. Ţaranov. Chişinău, Ştiinţa, 1982, p. 295; A. Moraru. Istoria Românilor, op.
cit., p. 300.
1323
C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 90.
1324
Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op.cit., p. 315; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op.cit., 1968, pp. 182, 195, 196; C.
Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., pp. 181, 183.
1325
C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit.„ p. 90.
1326
Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 315; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 182, 195, 196; C. Stra-
tievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., pp. 181, 183.
1327
A. Moraru. Istoria Românilor, op. cit., p. 299.
1328
V. S. Klobuţkii, Roli peciati, op. cit., p. 97.
1329
C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 78.

265
rentului electric de 48 de ori. În anul 1938 în RASSM au fost produse 15 mil. kWh, iar în
1939, cele 52 centralele electrice de diferită capacitate, mai mult de 17 mil. kWh, inclusiv
11,25 mil. centrala termoelectrică din Tiraspol1330.
În republică pe lângă ramurile tradiţionale, funcţionau întreprinderi de prelucrare a
lemnului, de prelucrare a pielii şi de confecţii.
Concomitent, schimbări cardinale, cu o tendință de intervenţie accentuată a statului,
sporire a rolului în producția industrială, s-au produs și în activitatea întreprinderilor
meșteșugărești.
Conform statisticilor, la începutul anului 1927, în aceste activități, uneori sezoniere,
erau antrenați 9637 de oameni1331, țărani sau orășeni. Meșteșugurile continuau să joa-
ce un rol important în economia republicii prin faptul că absorbeau o parte din forța de
muncă disponibilă, serveau o sursă de existență suplimentară pentru cei care practicau
activități sezoniere, asigurau populația cu mărfuri deficitare de primă necesitate, sau
cu cele care nu se produceau la întreprinderile industriale, utilizau o parte din mate-
ria primă locală disponibilă. Întreprinderile meșteșugărești produceau diferite tipuri
de cântare, materiale de construcție și lemnoase, încălțăminte, îmbrăcăminte, băuturi
nealcoolice.
Pentru a depăși problemele existente în asigurarea cu materie primă și desfacerea
mărfurilor, ridicarea calității producției, folosirea rațională a forței de muncă pe baza
diviziunii și a specializării înguste, procurarea și folosirea utilajelor moderne, mește-
șugarii erau presați să se asocieze în arteluri și tovărășii sau alte forme de cooperare.
În anul 1927/28, pentru prima oară, întreprinderile din acest sector au început să
beneficieze de alocaţii şi credite din partea statului, acordate pentru procurarea uti-
lajului, care vor înregistra un spor continuu. În anii primului cincinal, asupra acestui
sistem a fost extinsă dezvoltarea planică, care cuprindea nu numai indicii de producție,
dar și investițiile de capital, asigurarea centralizată cu materie primă, crearea condiți-
ilor pentru achiziționarea și realizarea producției. Prioritate, însă, era acordată forme-
lor superioare de cooperare, cu un număr mai mare de angajați și, respectiv un volum
sporit al producției. Accent, în acest sens, era pus pe lărgirea și sporirea capacităților
productive ale cooperativelor meșteșugărești.
Statul, prin diferite mijloace va stimula concentrarea și specializarea producției
meşteşugăreşti, asocierea în continuare a întreprinderilor mici, precum și a meșteșu-
garilor individuali în diferite forme ale cooperaţiei1332.
În acest context, se modifică formele de conducere, care capătă un caracter tot mai
centralizat din partea statului. La începutul primului cincinal, Uniunea cooperației meș-
teșugărești din Moldova (Moldpromsoiuz), a fost reorganizată în două departamente:
Uniunea cooperației alimentare (Pișcepromsoiuz) și Uniunea cooperației materialelor
de construcție (Stroimaterialsoiuz), care coordonau activitatea din aceste domenii. În
anul 1932 aceste Uniuni întruneau respectiv: 52, 12 și 13 cooperative meșteșugărești.
Producția cooperativelor meșteșugărești a crescut considerabil în anii primului cinci-
nal: de la 2.850,1 mii ruble în 1928/29 la 25.126,7 mii ruble în 19321333. Evident, volu-
Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit, p. 315; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 196; C. Stratievschi, Suc-
1330

cesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 183; K. Kozub, G. Stukalov, Rasţvet ekonomiki Moldavscoi SSR. Kişinev, 1969, p. 32.
C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 42.
1331

A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., pp. 92-93.

1332

Ibidem, pp. 95-96.

1333

266
mul producției depindea de asigurarea cu materie primă, care era prioritar de natură
locală şi în perioada respectivă, din motive cunoscute (colectivizarea, seceta şi foame-
tea), a înregistrat o scăderea drastică.
Concomitent cu sporirea rolului cooperației meșteșugărești se înregistra o reducere
a întreprinderile private și arendate, numărul cărora în anii 1920 atingea câteva sute.
Cea mai mare parte o constituiau morile și oloinițele mici. Treptat acestea au fost trans-
mise în gestiunea comitetelor executive raionale, iar ulterior au devenit proprietate a
diferitelor cooperative meșteșugărești și a colhozurilor. Cele mai mici s-au transformat
în gospodării auxiliare cu caracter de economie naturală. Producția acestor întreprin-
deri s-a redus considerabil, de la 16.587,3 mii ruble în 1931, la 1.767,7 mii în 19321334.
Astfel, în primul cincinal a fost lichidat sectorul privat în industrie, cel de stat a deve-
nit dominant. Micile întreprinderi, aflate în proprietate privată sau arendate, cum ar fi
morile și oloinițele, care mai rămăseseră, au fost trecute în proprietatea statului sau cea
cooperatistă și transmise în gestiunea comitetelor executive raionale sau a colhozurilor.
Noile condiții de dezvoltare a industriei impuneau schimbări cardinale în activitatea
cooperației meșteșugărești, pentru a ține piept concurenței. Asociațiile meșteșugărești
puteau să continue activitatea numai pe baza creșterii volumului, reducerii prețurilor
şi ridicarea calității mărfurilor. Aceasta a necesitat organizarea de noi forme de pro-
ducție, asigurarea cu noi încăperi şi cadre calificate, ridicarea profesionalismului an-
gajaților, lichidarea întreprinderilor mici nerentabile sau comasarea lor, consolidarea
bazei materiale, înzestrarea cu utilaj modern, motoare electrice, strunguri, mecaniza-
rea şi electrificarea proceselor tehnologice, cooperarea şi specializarea în continuare a
producţiei, asigurarea centralizată cu materie primă, identificarea piețelor de desface-
re. Un rol important, în acest context, revenea statului, care intervenea tot mai rigid în
activitatea întreprinderilor meşteşugăreşti.
În anii celui de-al doilea cincinal, cea mai mare parte din întreprinderile cooperației
meșteșugărești au fost trecute în subordinea Asociației industriale moldovenești („Mol-
dpromsoiuz”), prin desființarea Asociației materialelor de construcție („Stroimaterial-
soiuz”) și a Asociației moldoveneşti de producție alimentară („Moldpișcepromsoiuz”).
Deși s-a înregistrat o scădere a numărului întreprinderilor cooperației meșteșugărești,
prin lichidarea celor nerentabile și asocierea altora în întreprinderi mai mari, de la 75
în 1932 la 52 în 19371335, a crescut, în același timp, numărul lucrătorilor angajați în
această ramură de la 2620 în anul 1932, la 3778 în 19371336.
Pornind de la specificul agrar al republicii, un rol important în activitatea cooperației
meșteșugăreşti, îl jucau întreprinderile care prelucrau materia primă agricolă şi produ-
ceau mărfuri de primă necesitate, volumul cărora a sporit de la 78,7 % în anul 1934, la
93,8 % în 19361337. Chiar dacă reţeaua acestor întreprinderi s-a redus de la 28 unităţi în
1932, la 16 în 1936, numărul angajaților a crescut, atingând cifra de 979, ceea ce repre-
zenta circa 30 % din totalul lucrătorilor din cooperația meșteșugărească. De asemenea,
a sporit şi volumul producţiei, de la circa 2 mil. ruble în 1932, la peste 7 mil. în 19371338.
Ele continuau să dețină un rol important în producerea unui larg asortiment de mărfuri
1334
Ibidem., pp. 97-98.
1335
C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., pp. 101-102.
1336
Ibidem, p. 102.
1337
Ibidem., p. 103.
1338
Ibidem, p. 103-104.

267
prin prelucrarea producţiei agricole: de tutungerie, panificație, vin, sucuri, fructe uscate
şi alte tipuri de mărfuri alimentare.
În ansamblu, volumul producţiei întreprinderilor din cooperația meșteșugărească,
încadrate în Asociația industrială moldovenească (Moldpromsoiuz) a sporit în anii
celui de-al doilea cincinal (1933 – 1937) de la 18.020,0 mii ruble la 46.868,4 mii1339.
În anul 1938 acest volum a constituit 50.542,6 mii, iar în 1939 – 59.202,0 mii ruble.
În ordinea contribuției urmau: prelucrarea materiei prime agricole, a metalelor şi a
lemnului (piese şi obiecte din metal şi lemn), producerea încălțămintei şi a confecții-
lor, materialelor de construcție, textile (covoare, îmbrăcăminte1340.
În paralel cu Asociația industrială moldovenească, în cooperaţia meşteşugăreas-
că au fost create alte două departamente speciale: Asociaţia moldovenească de pre-
lucrare a lemnului („Moldlespromsoiuz”) și Asociaţia moldovenească de cooperaţie
(„Moldkoopinsoiuz”), care desfăşurau activităţi specifice.
În 1933, în Asociaţia moldovenească de prelucrare a lemnului activau 14 între-
prinderi meșteșugărești care produceau, pe baza materiei prime aduse, cherestea,
butoaie, mobilă ş. a., precum şi obiecte din paie, nuiele, în asortiment de peste 50 de-
numiri. Producția acestora a crescut de la 1.043,0 mii. ruble în 1933 la 3.731,5 mii. în
1937 şi 4.115,7 mii în 1938. În 1939 au rămas 12 întreprinderi, cu 483 angajaţi, care
au produs mărfuri în valoare de 5.059,5 mii ruble1341.
Spre deosebire de alte genuri de asociații meșteșugărești, care erau specializate în
funcție de categoria celor angajaţi, tipul materiei prime folosite şi a mărfurilor pro-
duse, Asociaţia moldovenească de cooperaţie întrunea oameni cu anumite probleme
de sănătate: locomotorii, de auz, vedere etc. și produceau mărfuri, prestau servicii
ce însumau circa 30 denumiri din 11 ramuri și domenii ale vieţii sociale: prelucra-
rea metalului şi a lemnului, producerea încălțămintei, îmbrăcămintei, a mărfurilor
alimentare etc. În acest sistem activau 11 întreprinderi, care întruneau în 1937 963
de lucrători. Valoarea producției globale a constituit 11.638,9 mii ruble în 1938, iar
în 1939 – 17.019,7 mii ruble. De asemenea, în cadrul Asociaţiei funcţionau și centre
pentru deservirea populației: de reparație a tehnicii, încălţămintei, îmbrăcămintei,
frizerii, băi etc.1342. Treptat, are loc limitarea producției meșteșugărești la sate și con-
centrarea cooperației meșteșugărești în localitățile urbane.
În ansamblu, pe parcursul celor trei cincinale industria republicii a înregistrat in-
dici cantitativi considerabili de necontestat. La sfârşitul anilor’30, conform datelor
statistice, în RASSM funcţionau mai mult de 2,5 mii întreprinderi, dintre care 134 de
uzine şi fabrici erau considerate întreprinderi mari. Desigur, aceste cifre includeau
şi oloiniţele mici, morile colhoznice, diverse ateliere meşteşugăreşti1343. În 1939,
producţia globală a 343 de întreprinderi de stat şi asociaţii cooperatiste a constituit
169,9 mil. rub., de 33 ori mai mult ca în 19131344.
Ibidem.
1339

Ibidem, p. 107.
1340

A se vedea: Ibidem., pp. 107-110.

1341

A se vedea: Ibidem, pp. 110-112.

1342

Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Ediţia a treia, revăzută şi completată. Asociaţia oamenilor
1343

de ştiinţă din Moldova „N. Milescu Spătaru”. Chişinău, Tipografia centrală, 2015, pp. 259-260; A. Moraru. Istoria Românilor, op. cit.,
pp. 298-300; V. Ciobanu, op. cit., pp. 208-209. A se vedea: Soțialisticescaia industrializația i razvitie rabocego klassa Moldavscoi SSR
(1926 – 1958 gg.). Kișinev, 1970.
Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 315; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 195-196; C. Stratievschi,
1344

268
 Dezvoltarea industriei a necesitat şi un proces de pregătire a cadrelor corespun-
zătoare de muncitori calificaţi. Cu acest scop, în anul 1925 au fost deschise la Tiras-
pol, Balta, Ananiev şcoli profesionale şi tehnice, iar mai târziu s-au deschis noi şcoli
de meserii la Dubăsari şi Camenca. Însă, în toate instituţiile de profil procesul de
instruire se efectua doar în limba rusă, fapt ce-i defavoriza pe elevii din rândurile
populaţiei băştinaşe. Industrializarea a condiţionat, în linii generale, şi migrația în
RASSM a populaţiei din alte regiuni ale URSS1345. Toate aceste s-au manifestat nu nu-
mai prin creșterea ponderii ruşilor în componența populației republicii de la 5,7 % în
19241346, la 8,54 în 1926 şi 10,2 %. în 19391347, dar şi în rândurile clasei muncitoare,
în detrimentul reprezentanţilor etniei titulare, reprezentând una din metodele de
rusificare şi deznaţionalizare a acesteia practicate de regimul stalinist.
Astfel, din cele 14,5 mii de muncitori antrenaţi în economia RASSM, în 1928, mol-
dovenii transnistreni constituiau mai puţin de 600 oameni1348. In 1929 din 2658 mun-
citori moldovenii constituiau 172 persoane sau 6,7 %, iar în 1931, din 3589 munci-
tori, moldoveni erau 433, sau 12,4 %1349.
În tendinţa de a demonstra succesele în pregătirea şi creşterea rândurilor cadre-
lor de muncitori, informaţiile prezentate în diferite publicaţii sunt contradictorii.
Spre exemplu, conform unei surse, numărul de muncitori şi slujbaşi din industria
republicii a sporit de la 1,9 mii din anul 19261350 la 13,2 mii în anul 1939. Afară de
aceasta, în transportul feroviar lucrau 2477 de muncitori şi slujbaşi1351. În alte lucrări,
numărul total al muncitorilor şi slujbaşilor angajaţi în economia republicii ar fi atins
în 1939 cifra de 61,8 mii, inclusiv muncitori circa 30 mii (după alte informații – 16,3
mii). În transportul feroviar erau angajaţi 2477 muncitori şi slujbaşi1352.
În pofida realizărilor înregistrate, indiscutabile, inerente oricărei societăţi în pro-
ces de dezvoltare şi modernizare, în RASSM s-a păstrat caracterul preponderent agrar
al economiei. Majoritatea locuitorilor republicii autonome o constituia populaţia ru-
rală. În 1926, 89,9 % din populaţie era antrenată în munci agricole şi doar 0,4 % la
fabrici şi uzine.
Mai mult, este de remarcat, că rezultatele obţinute în dezvoltarea industriei
RASSM, în comparaţie cu anul 1913, s-au produs, dacă e să ţinem cont de realităţi,
respectiv, pe fundalul unei subdezvoltări economice şi a unei industrii incipiente a
acestei regiuni.
În ansamblu, ca și în întreaga URSS, industrializarea în RASSM s-a realizat în rit-
muri forțate, în detrimentul altor ramuri, precum sfera serviciilor și asigurarea po-
pulației cu mărfuri de primă necesitate, pe contul jefuirii țăranilor și altor categorii
de angajați din economia națională. Majoritatea resurselor financiare, necesare con-
Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 183.
1345
A. Moraru, Istoria Românilor,op. cit., p. 300.
1346
A. V. Repida, op. cit., p. 165.
1347
O. Galuşcenco, op. cit., p. 35; V. Guzun, op. cit., p. 215; C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 36.
1348
A. Moraru, Istoria Românilor, op cit., p. 300.
1349
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişanu, op. cit., doc. 41, p. 117.
1350
Narodnoe hoziaistvo SSSR. 1922 – 1972. M, Statistika, 1972, p. 613.
1351
A. V. Repida, op. cit., p. 199.
1352
Ocerki istorii Kommunisticeskoi partii Moldavii. Izdanie tretie, pererabotannoie i dopolnennoie. Cond. col. aut. I. P. Calin. Kișinev,
Cartea Moldovenească, 1981, p. 191; A se vedea: Soțialisticescaia industrializația i razvitie rabocego klassa, op. cit.; C. Stratievschi,
Promîșlennosti, op. cit., p. 116.

269
strucţiei noilor întreprinderi şi dotării lor cu tehnică nouă, au fost stoarse din contul
gospodăriilor ţărăneşti individuale şi a celor colective, prin impozitarea excesivă și
stabilirea de către stat a unor preţuri derizorii la producţia agricolă şi, pe de altă par-
te, a preţurilor exagerate la producţia industrială. Mărfurile industriale erau cu mult
mai scumpe decât produsele agricole, încât influenţa negativ asupra situaţiei mate-
riale a muncitorilor şi ţăranilor. În depozite se stocau mărfuri industriale, de care
ţăranii aveau nevoie, dar pe care nu le puteau cumpăra din cauza preţurilor înalte.
Aceasta ducea şi la reţinerea salariilor muncitorilor, care şi aşa erau mizere.
Prețurile la mărfurile industriale, realizate populației, erau mari şi din cauza ne-
rentabilităţii întreprinderilor. În condițiile lipsei acute de valută, necesară pentru
procurarea tehnologiei moderne de peste hotare, utilarea întreprinderilor avea loc
pe baza echipamentului depăşit, învechit moral, fapt ce determina cheltuieli produc-
tive mari, irosirea materiei prime şi a resurselor energetice, o productivitate a muncii
scăzută şi o calitate joasă a mărfurilor, și, în consecință, decontarea unei părți a pro-
ducţiei la rebut.
În afară de lipsa mijloacelor financiare și a investițiilor capitale, a utilajului mo-
dern, industria republicii s-a confruntat în permanență cu o serie de alte probleme,
precum insuficiența materiei prime, inclusiv agricole, în condițiile ineficienței orân-
duirii colhoznice, și lipsei cointeresării gospodăriilor auxiliare de a livra producţie
agricolă marfare la preţuri joase, asigurarea cu combustibil şi mijloace de transport
pentru furnizarea la timp a materiei prime şi expedierea mărfurilor produse.
În condiţiile când industria alimentară era ramura principală a industriei republi-
cii, bazată pe materia primă agricolă locală, munca la aceste întreprinderi, în virtutea
acestui fapt, adeseori avea un caracter sezonier şi conducea la disponibilizarea tem-
porară a unui număr de angajaţi, lipsindu-i de principala sursă de existenţă.
În perioada colectivizării forţate şi în primii ani ai orânduirii colhoznice s-a în-
răutăţit brusc, comparativ cu anii NEP-ului, situaţia orăşenilor-sistemul de cartele
introdus, asigura doar minimul de existenţă, se majorau preţurile, creştea deficitul la
cele mai necesare produse şi mărfuri, a devenit şi mai acută problema locativă atât în
oraşele vechi, cât şi în oraşele – şantiere.
Asupra nivelului de trai al populaţiei a influenţat şi subordonarea directă centrului
unional sau celui republican ucrainean a întreprinderilor mari, de importanţă strate-
gică, prin impunerea unei specializări înguste, dependente de alte centre industriale
sovietice, în detrimentul necesităţilor sociale şi economice ale băştinaşilor.
O altă problemă acută a constituit-o asigurarea industriei cu cadrele de muncitori
şi a bazei tehnico-materiale necesare pentru pregătirea lor. În pofida sloganului sta-
linist „Cadrele hotărăsc totul !”, lipsa cointeresării materiale a angajaților, retribuirea
cu întârziere şi mizeră pentru munca depusă, condiţiile de muncă şi de trai precare,
viaţa de barăci, sistemul de cartele la mărfurile de primă necesitate, determinau o
fluctuație mare de specialişti şi criză de muncitori. În mod tradiţional persista sis-
temul de norme, tarife, evaluări ce determinau salariul lucrătorului nu în funcţie de
rezultatele muncii, ci după dispoziţiile administraţiei pentru a „ocroti”, de fapt, a ne-
mulţumi clasa muncitoare de stihia noilor relaţii economice.

270
 Subotnic la Uzina „Tkacenko”. Colecția foto Ion Valer Xenofontov

În anii primul cincinal, deşi planul de creștere a volumului producției industriale a

fost stabilit în mărime de 2-3 ori, majorarea salariului muncitorilor era proiectată doar
în proporție de 16,8 %1353.
În special, lipsa cadrelor calificate de ingineri și tehnicieni, conducea la erori în pro-
iectarea şi neexecutarea planurilor de dare în funcţiune a întreprinderilor, exploatarea
ineficientă a utilajului sau defectarea lui.
De asemenea, populația a fost impusă să subscrie împrumuturi de stat pentru necesi-
tăţile industrializării.
Regimul stalinist a inspirat și diverse forme de exploatare indirectă a muncitorilor cu
tentă politică, precum: întrecerea socialistă, mișcarea stahanovistă, campanii de genul
„Bolşevicii trebuie să însuşească tehnica”, „Cincinalul în 4 ani”, amenajarea panourilor de
onoare, decorarea fruntașilor, organizarea „subotnicelor” și „duminicalelor” (muncă nere-
munerată în zilele de sâmbătă și duminică) etc.
În plus, şi aceasta a fost extrem de păgubitor, dezvoltarea industriei s-a realizat în
condiţiile intervenției organelor de partid în procesele tehnologice, planificării rigide şi
a birocratizării excesive a aparatului de conducere, însoţită de dirijarea defectuoasă a
producţiei, neglijarea factorilor economici.
În consecinţă, planurile cu privire la creşterea volumului producţiei industriale siste-
matic nu se realizau, aveau loc şi alte neajunsuri în activitatea întreprinderilor. Toate ero-
rile, insuccesele erau atribuite „dușmanilor de clasă”, „elementelor contrarevoluționare,
1353
A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 50

271
chiabureşti”, „specialiştilor vechi burghezi” și apreciate cu calificative de genul „uneltire”,
„diversiune”, „sabotare”, prin intentarea unor procese judiciare de rezonanţă cu cono-
taţie politică. În anii’30, în special, în anii Marii Terori, sute de conducători din cadrul
comisariatelor de profil, directori de întreprinderi, şefi de secţii, specialişti din domeniul
industriei, chiar şi simpli muncitori nevinovaţi, au fost arestaţi şi condamnaţi la pedeapsa
capitală sau ani grei de Gulagu-ri1354. În acest context, pe larg a fost utilizată munca forţa-
tă a deținuților politici pe şantierele industriale.
Toate acestea au fost un preț plătit maximal, atât de țărănimea colhoznică, cât și de
populația orașelor, în schimbul anumitor asigurări sociale gratuite în domeniul învăță-
mântului, medicinii, lichidării șomajului.
În anul 1937 în RASSM funcţionau 38 de spitale, 12 policlinici, 53 ambulatorii săteşti,
62 puncte de felcer şi 27 puncte de consultaţii pentru copii1355. În anul 1939 pentru ocro-
tirea sănătății au fost alocate 24.969 mii ruble, comparativ cu 261 mii în 1924, sporul
constituind de 96 ori1356.
Industrializarea în RASSM a avut și anumite particularități dictate nu numai de fac-
tori naturali (lipsa principalelor resurse naturale subpământene), fapt ce a determinat
dezvoltarea prioritară a industriei alimentare şi a materialelor de construcţii, bazate pa
materia primă locală; istorici (slaba dezvoltare industrială anterioară, moştenire grea a
ţarismului); demografici (densitatea relativ mare a populaţiei şi existenţa unui surplus
de forţă de muncă, care trebuia absorbit în procesul productiv, prin construirea de noi
întreprinderi industriale), sociali (insuficiența pământului sau așa-zisa suprapopulare
agrară), speculată la maximum de autorităţi pentru a impune strămutări organizate a mi-
ilor de băștinași în diferite regiuni ale URSS, fără a-i antrena pe loc, în schimbul aducerii
în republică a unui număr mare de imigranţi sub marca de muncitori calificați şi specia-
lişti pentru industrie, care au monopolizat posturile cheie din întreprinderile industria-
le. Astfel, după cum s-a mai afirmat, industrializarea, prin modul de realizare, a fost un
factor important în campania de deznaţionalizare şi rusificare a românilor transnistreni.
În paralel, şi acest fapt trebuie subliniat în mod special, procesul de industrializare
a avut un pronunţat caracter politico – propagandistic. Dat fiind așezarea geografică de
frontieră a republicii, în vecinătate nemijlocită cu „lumea capitalistă”, dar şi cu un teri-
toriu asupra căruia Uniunea Sovietică avea pretenţii expansioniste, prin obţinerea unor
indici industriali majori, trebuia să se demonstreze, în plan economic, nu numai aşa –
zisa superioritate a orânduirii socialiste, dar şi să contribuie la „soluţionarea” „problemei
basarabene”, servind drept forță atractivă, „far luminos” pentru muncitorii şi ţăranii „ex-
ploataţi” din Basarabia „înrobită” de „burghezia şi moşierii români”.

2. Colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti

Colectivizarea agriculturii în RASSM a fost o parte componentă a procesului de trans-
formare socialistă a gospodăriei săteşti, ce s-a desfăşurat în întreaga Uniune Sovietică.
Acest proces a înregistrat aceleaşi etape şi fenomene, evident cu unele particularităţi.
În ansamblu, transformările socialiste în agricultura raioanelor din stânga Nistrului,
au demarat, cu anumite întreruperi determinate de războiul civil şi intervenţia străi-
A se vedea compartimentul respectiv al lucrării.
1354

Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 306.

1355

Vtoraia sessia Verhovnogo Soveta USSR, 25 – 28 iulea 1939 g. Stenograficeskii otciot. Izdanie Verhovnogo Soveta USSR, 1940, p. 38.
1356

272
nă, începând cu luna aprilie 1920, când puterea sovietică se instaurează definitiv în
această regiune. Au fost restabilite secţiile agrare din cadrul comitetelor revoluţionare
judeţene, cele de plasă şi săteşti. În prima etapă, pe baza faimosului decret leninist
„Despre pământ” şi a legislaţiei organelor sovietice ucrainene, a început procesul de
realizare a evidenţei cadastrale şi a numărului gospodăriilor ţărăneşti, cu scopul repar-
tizării în folosinţă a terenurilor agricole pe principii egalitariste. De asemenea, drept
criterii pentru repartizare au fost stabilite calitatea pământului, relieful locului, densi-
tatea populaţiei, asigurarea gospodăriilor ţărăneşti cu forţă de tracţiune, suprafeţele
disponibile, culturile cultivate, formele tradiţionale de folosire a pământului (de obşte
sau moştenire pe gospodării). Conform acestor criterii, norma medie per membru de
familie varia de la 1,5 până la 2 desetine1357, care, însă, vor suferi modificări pe măsura
realizării practice a repartizării pământurilor. Concomitent a început confiscarea sur-
plusurilor de la gospodăriile ţărăneşti înstărite, apreciate „chiabureşti” şi bisericeşti.
În vara şi toamna anului 1920, gospodăriilor ţărăneşti din judeţele Tiraspol, Balta şi
Ananiev au fost înzestrate, respectiv cu 210.312, 175.832, 242.793 desetine de pământ.
Însă, din cauza lipsei forţei de tracţiune şi a inventarului agricol o bună parte din terenu-
rile agricole nu erau prelucrate1358. Comparativ cu perioada precedentă, a scăzut şi recol-
ta la hectar la toate culturile agricole, precum şi şeptelul de animale1359.
Ca urmare a noii politici economice (NEP-ul), iniţiată de congresul X al PC (b) din toată
Uniunea (8 – 16 martie 1921), predarea obligatorie a surplusurilor de cereale a fost înlo-
cuită cu impozitul agricol unic, fapt care va contribui la sporirea cointeresării materiale a
maselor ţărăneşti în lărgirea suprafeţelor cultivate şi creşterea recoltei la hectar, crește-
rea productivității muncii în general. A fost oficializată practicarea sistemului de arendă
a pământului. O parte din gospodăriile ţărăneşti pauperizate au fost scutite în genere de
impozit, iar gospodăriile colective au primit anumite înlesniri. În acelaşi timp, conform
principiilor de clasă, faţă de gospodăriile ţărăneşti înstărite se aplica un impozit agricol
progresiv în funcţie de suprafaţa terenurilor deţinute. Statul a început să acorde gospo-
dăriilor ţărăneşti împrumuturi sub formă de seminţe, acordarea de inventar agricol. În
ansamblu, trecerea la NPE a creat premise favorabile pentru restabilirea şi dezvoltarea în
continuare a gospodăriei săteşti.
Totuşi, în condiţiile secetei din anul 1921, care a cuprins cea mai mare parte a regiuni-
lor cerealiere ale Rusiei Sovietice, inclusiv raioanele din stânga Nistrului, recolta globală
de cereale a constituit doar circa 31 % din cea a anului 1920, s-a redus considerabil şi
numărul de animale, în special, a celor de tracţiune. Situaţia s-a agravat în iarna – primă-
vara anului 1922, când condiţiile climaterice au continuat să fie nefavorabile şi suprafe-
ţele însămânţate s-au redus considerabil comparativ cu anul 1921, fapt care a condus la
declanşarea foametei1360.
Situaţia s-a repetat în anii următori. Numai în anul 1924, suprafaţa terenurilor însă-
mânţate a atins cota de 99,4 % faţă de anul 19141361. Însă, condiţiile naturale nefavorabile
n-au condus la creşterea volumul producţiei de cereale, fapt remarcat de G. I. Starîi, pre-
şedintele CCP al RASSM în raportul „Despre recolta proastă şi măsurile de luptă pentru
1357
A se vedea: N, Chicuş, Economicescoie razvitie docolhoznogo sela Modavscoi ASSR. Kişinev, Ştiinţa, 1989, pp. 13-18.
1358
N. Chicuş, op. cit., p. 58.
1359
Ibidem, pp. 59-65.
1360
Ibidem, pp. 71-75.
1361
Ibidem, p. 79.

273
depăşire a ei’’, prezentat în cadrul plenarei CMR de partid din 3 – 6 august 19251362.
Într-un raport al CMR de partid de la sfârşitul lunii aprilie 1925 se constata „situaţia
grea şi criza prin care trece cooperaţia, recolta proastă din anul 1924/25, situaţia grea
a ţărănimii şi necesitatea de a încasa în aceste condiţii grele impozitul agricol unic, de-
lăsarea mare din sfera relaţiilor agrare, care adeseori provoacă dispute şi neînţelegeri
printre ţărani, în care se implică nereuşit celulele de partid de la sate’’. De asemenea, se
recunoştea că din cauza nivelului politic redus al membrilor de partid de la sate, rămăşi-
ţelor „comunismului de război”, deprinderilor de a comanda ale activiştilor de la sate şi
din raioane „organizaţiile de partid din teritoriu nu au înţeles întru totul linia partidului
în chestiunea naţională, precum şi sarcina joncţiunii sărăcimii cu mijlocaşii şi uneori au
opus rezistenţă muncii pe nou la sate’’1363, adică se practicau în continuare metodele re-
presive faţă de ţărănime.
Astfel, recolta proastă şi foametea din anul 1921, producţia agricolă scăzută din anii
1924, 1925 nu au contribuit la atingerea nivelului perioadei antebelice la suprafaţa te-
renurilor agricole însămânţate, volumul producţiei gospodăriei săteşti şi efectivului de
animale1364.
Această situaţie, precum şi „condiţiile neprielnice deosebit de importante: terminarea
târzie a războiului pe teritoriul actual Moldovei; pierderea Nistrului, care este o arteră de
apă a ţării; secetele mari şi recolta foarte proastă din ultimii ani; decăderea considerabilă
în timpul războiului imperialist şi războiului civil a ramurilor intensive ale gospodăriei
agricole: a viticulturii, pomiculturii şi cultivării tutunului”1365, va fi speculată de regimul
bolşevic, servind drept factor suplimentar pentru a justifica necesitatea colectivizării
agriculturii în RASSM.
În acest sens vor fi vehiculate şi procesele demografice de la sate: densitatea mare a
populaţiei rurale din regiune, insuficienţa pământului, desprinderea de familii a mem-
brilor maturi şi creşterea pe această cale a numărului gospodăriilor ţărăneşti, fapt ce
ducea la micşorarea suprafeţei loturilor individuale şi diminuarea caracterului marfar al
gospodăriilor ţărăneşti.
În rezoluţia asupra raportului secţiei agricole a Comitetului Revoluţionar al RASSM,
prezentat la Congresul I al Sovietelor (aprilie 1925) se stabilea: „Având în vedere lip-
sa de pământ şi greutăţile de trecere la formele superioare ale gospodăriei în condiţiile
gospodăriei individuale, a intensifica înfăptuirea colectivizării, sporind creditele pentru
colective şi acordându-le ajutor agronomic. A acorda o deosebită atenţie organizării de
tovărăşii şi arteluri de maşini”1366.
Ca urmare a divizării gospodăriilor şi împroprietăririi numărul gospodăriilor ţără-
neşti a crescut. Conform recensământului populaţiei din 1926, în RASSM se numărau
114.920 gospodării individuale ţărăneşti, iar în 1928 – 118.0671367. La rândul său, fă-
râmiţarea gospodăriilor ţărăneşti în condiţiile insuficienţei inventarului agricol şi a forţei
de tracţiune, suprapus de condiţiile climaterice nefavorabile s-a răsfrânt negativ asupra
AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 98, f. 4; dos. 86, f. 22; N. Chicuş, op. cit., pp. 81-82.
1362

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 97, p. 303.

1363

N. Chicuş, op. cit., p. 89.

1364

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 101, p. 177.

1365

Ibidem, p. 178.
1366

C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia reconstrucţia i razvitie promîşlennosti i seliscogo hoziaistva MASSR (1926 – 1937). Kişinev, 1974,
1367

p. 67. Istoria RSSM în două volume, vol. II, op. cit., p. 158.

274
suprafeţei terenurilor agricole. În consecinţă, o parte considerabilă din pământul gospo-
dăriilor ţărăneşti rămânea neprelucrat. În ansamblu, în anii 1926 şi 1928, erau prelucra-
te în medie de la 75 % până la 78 % din pământul arabil aflat în posesia gospodăriilor
individuale ţărăneşti1368.
Chiar şi în 1928, unul din cei mai favorabili ani agricoli din această perioadă, mai mult
de 100 mii desetine, sau circa 18 % din pământul arabil a rămas neprelucrat1369. Este
de remarcat că în anul 1928 suprafeţele însămânţate au atins cota de 482.164 desetine,
comparativ cu 453.000 în 1914 şi 445.336 în 19241370. Deşi în anul 1928, suprafaţa semă-
năturilor de toamnă a fost mai mare decât în anul 1927, seceta care a bântuit a determi-
nat o scădere a recoltei la grâul de toamnă, constituind 48,7 % din recolta anului prece-
dent1371. Respectiv, şi producţia globală a înregistrat o scădere considerabilă, constituind
circa 73 % din volumul anului 1925 şi mai puţin de 50 % din cea a anului 1927. A urmat
o vânzare intensă a vitelor de către ţărani1372.
Imediat după ce raioanele Moldovei situate pe malul stâng al Nistrului au fost elibera-
te de sub albgardişti, organele de partid şi cele sovietice au început activitatea în vederea
cooperării gospodăriilor țărănești în spiritul ideilor bolșevice. Conferinţa judeţeană de
partid Tiraspol, care şi-a ţinut lucrările în octombrie 1920, în rezoluţia asupra proble-
mei funciare a înscris următoarele: „A acorda o atenţie deosebită propagării în rândurile
populaţiei a ideilor folosirii colective a pământului şi a intensifica activitatea în vederea
creării gospodăriilor colective de toate tipurile”1373.
Până la sfârşitul anului în judeţele Tiraspol şi Balta au fost înfiinţate 18 gospodării
colective. În tezele secţiei de propagandă şi agitaţie a Comitetului judeţean Balta al PC
(b) din Ucraina cu privire la construcţia colectivă, emise la 25 martie 1921, se sublinia că
refacerea agriculturii şi dezvoltarea forţelor ei de producţie pot fi realizate „numai dacă
gospodăriile şubrede ale ţăranilor săraci vor fi unite în diferite asociaţii colective: arteluri
agricole de muncă, întovărăşiri agricole, întovărăşiri pentru aratul obştesc ş. a. m. d.”1374.
La începutul anului 1924 în raioanele moldoveneşti din guberniile Odesa şi Podolia
existau 99 gospodării colective, inclusiv 96 arteluri, o întovărăşire pentru aratul obştesc
şi două comune1375. Toate aceste gospodării erau relativ mici. Unui artel îi reveneau în
medie 865 desetine de pământ, unei întovărăşiri – 72, iar unei comune – 174 desetine1376.
La momentul formării RASSM se numărau 165 de colhozuri care aveau în posesie 12.308
desetine de pământ şi întruneau 3572 de ţărani1377.
Problema colectivizării agriculturii în RASSM a fost examinată în repetate rânduri de
către organele de partid și sovietice: în cadrul Conferinţei a III-a (ianuarie 1927) şi a IV-a
(noiembrie 1927) a CMR de partid, Congresul III al Sovietelor (aprilie 1927). În ansam-
blu, colectivizarea în anii 1926, 1927, 1928 a decurs în ritmuri lente, în această perioadă
N. Chicuş, op. cit., p. 94.
1368

M. C. Sîtnic, Kollectivizaţia seliscogo hoziaistva i formirovanie classa colhoznogo crestianstva v Moldavii, op. cit., p. 41.
1369

Ibidem, p. 40.
1370

N. Chicuş, op. cit., p. 99.

1371

Ibidem, p. 100.
1372

Soţialisticescoie pereustroistvo selisiscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 20.

1373

Ibidem, p. 21.
1374

Ibidem, p. 97.
1375

A. V. Repida, op. cit., p. 93.

1376

Soţialisticescoie pereustroistvo selisiscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 51-52.
1377

275
au fost organizate, respectiv: comune 3, 4 ,5; cooperative agricole-75, 56, 46; asociaţii de
prelucrare colectivă a pământului – (TOZ-uri) 44, 340, 3861378.
În agricultura raioanelor Moldovei situate în stânga Nistrului, paralel cu colhozurile,
erau create și sovhozuri, întreprinderi socialiste de stat. Primele sovhozuri au fost cre-
ate în judeţul Tiraspol în toamna anului 1920 pe baza fostelor domenii moşiereşti1379.
Sovhozurile, ca întreprinderi de tip socialist la sate, susținute de autorități, trebuiau să
joace un rol important în transformarea agriculturii. Ele urmau să demonstreze ţărăni-
mii avantajele marii gospodării, să le acorde ajutor practic, punând la dispoziţia ţăra-
nilor seminţe, material de plantat, vite de prăsilă, inventar agricol. În realitate numărul
lor era mic și sub aspect tehnic erau slab dotate.
Productivitatea mică a gospodăriilor individuale ţărăneşti, care ba creştea, când de-
screştea an de an, asolamentul specific, cultivarea unor culturi, destinate, în primul
rând, pentru consum, satisfacerea necesităţilor individuale, practicarea unei agroteh-
nici depăşite, lipsa unei reglementări stabile a regimului proprietăţii funciare erau con-
siderate de autorităţi piedici de bază în dezvoltarea în continuare a agriculturii şi spo-
rirea caracterului marfar al acesteia.
Regimul stalinist, însă, stabilise ca prioritate industrializarea rapidă, iar resursele
pentru aceasta trebuiau să fie sustrase din contul agriculturii cu orice preţ. În condiţiile
blocadei economice a statului sovietic, presiunea economică asupra ţăranilor, accele-
rarea procesului de colectivizare aveau scopul de a rezolva problemele industrializării,
având ca instrumente colectările de cereale şi ridicarea mijloacelor băneşti de la sate.
Necesitatea colectivizării gospodăriilor ţărăneşti şi trecerea lor pe bazele marii pro-
ducţii mecanizate, ca unică metodă de ieşire din situaţia de criză, era argumentată de
autorităţile bolşevice şi de aşa-zisa „înăsprire a luptei de clasă” la sate, conform căreia
ţăranii înstăriţi-etichetaţi chiaburi, se opuneau politicii agrare promovate de partid şi
statul sovietic. Acestora li se incrimina că în mod intenţionat au recurs la micşorarea
suprafeţelor cultivabile pentru a crea dificultăţi alimentare.
Până a fi aplicate represiunile în masă din anii 1937 – 1938, metodele staliniste de
umilire a fiinţei umane, exterminare prin teroare şi lichidare a oricărei rezistenţe faţă
de planurile de comunizare a societăţii şi de impunere a modelului bolşevic au fost ex-
perimentate cu succes faţă de ţărănime în primii ani de existenţă a RASSM. Ţărănimea
s-a dovedit categoria socială cea mai conservatoare, apărătoare a pământului, a credin-
ţei şi tradiţiilor strămoşeşti, reticentă la comunism şi intrarea în colhoz.
Administraţia bolşevică din Transnistria a urmărit cu obstinaţie câteva direcţii
de acţiune, care vizau, în primul rând, slăbirea şi distrugerea stâlpilor de rezistenţă
a românismului în regiune: desființarea clasei sociale a ţărănimii, datorită opoziţiei
sale faţă de planurile de colectivizare a agriculturii; lichidarea bisericii şi a credinţei
strămoşeşti prin diverse metode; anihilarea identităţii etnice şi culturale a românilor
transnistreni, prin ştergerea memoriei româneşti, falsificarea limbii şi a istoriei lor, in-
ventarea unei noi limbi şi a unui nou popor1380.
Ţăranii individuali au constituit una din categoriile sociale cele mai urgisite de re-
Istoria RSSM în două volume, vol. II, op. cit., p. 160.
1378

Soţialisticescoie pereustroistvo selisiscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 23.

1379

Vezi: Ioan C. Popa, „Totalitarismul bolşevic antiromânesc s-a născut în Tansnistria”, comunicare susţinută la Conferinţa cu tema
1380

„Sistemul comunist, între realități şi discurs istoriografic”, organizată de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Bucureşti,
12-13 iunie 2008.

276
 Țărani din Colhozul „Partizanul Roșu” raionul Slobozia în activități agricole, 1938. Sură: Arhiva
Centrală a Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. RASSM. Cota arhivistică: н/3070
gimul bolşevic, supuşi unui îndelungat proces de colectivizare forţată. Colectivizarea
a urmărit distrugerea proprietăţii private, considerată a fi unul din pilonii de bază a
„vechii” societăţi, „socializarea” mijloacelor principale de producţie şi a rezultatelor
muncii, omogenizarea societăţii, educarea colectivismului, şi, în ansamblu, comuniza-
rea celei mai numeroase clase sociale.
Primele conflicte între ţărani şi autorităţi au izbucnit în 1927, când s-a produs
aşa-numita criză a colectării cerealelor, datorată refuzului proprietarilor de pământ de
a mai preda la stat produse agricole la preţuri derizorii, pieirii semnificative a semă-
năturilor de toamnă şi de primăvară, recolta slabă în unele regiuni, creşterea cererii în
legătură cu zvonurile despre război şi a foametei iminente1381.
Penuria de produse alimentare a dus rapid la creşterea preţurilor şi a speculei, iar
în februarie 1932 au fost reintroduse cartelele (dispărute în 1922). În fapt, anii 1928 –
1929, este perioada în care I. Stalin şi-a consolidat puterea prin eliminarea opozanţilor
din Biroul Politic (Buharin, Rîkov, Tomski ş. a.) şi prin revizuirea ideologiei, pe care o
numeşte „velikii perelom” („marea cotitură”). Astfel, crizei politice declanşate în anul
1927 i s-a pus capăt, obiectivele economice au fost subordonate priorităţilor politice,
iar rămăşiţele NPE – eliminate1382.
Stalin era tot mai convins că NPE iniţiată de Lenin trebuie abandonată pentru a se
trece la crearea unor veritabile „fortăreţe ale socialismului” la sate (colhozuri şi sovho-
zuri gigantice, staţiuni de maşini şi tractoare). Pierderea de către partidul – stat a lup-
tei pentru resursele cerealiere însemna pierderea luptei pentru subordonarea satului
– mediu ostil transformărilor socialiste în care locuia cea mai mare parte a populaţiei.
Colectivizarea a fost inclusă în planul cincinal aprobat la Congresul partidului bol-
șevic din aprilie – mai 1929, care prevedea că circa 20 % din gospodăriile ţărăneşti
I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 65.
1381

Ibidem.
1382

277
 vor intra până în 1933 în asociaţii
agricole. Planul, însă, va suferi mo-
dificări în sensul forţării ritmurilor.
În articolul „Anul marii schim-
bări” („Marea cotitură”), din 3 no-
iembrie 1929, devenit emblema
unei întregi perioade, plină de tra-
gism, în istoria URSS, Stalin susţinea
că datorită dezvoltării colhozurilor
şi sovhozurilor, Uniunea Sovietică
iese sau chiar a ieşit deja din criza
pâinii, iar menţinerea unui ritm ac-
celerat al colectivizării urma să asi-
gure transformarea ţării în una din
cele mai cerealiere ţări.
Articolul lui Stalin a constituit
argumentul „teoretic” al necesităţii
realizării colectivizării accelerate.
În articol Stalin, în pofida realităţi-
lor, afirma că partidul a reuşit „să
organizeze cotitura radicală în con-
ştiința ţărănimii” în favoarea colho-
zurilor, că în colhozuri au intrat, în
temei, masele de ţărani mijlocaşi şi
Cositul în Colhozul „Partizanul Roșu”, raionul Tiraspol. astfel în transformarea socialistă a
Colecția foto Ion Valer Xenofontov agriculturii a fost obţinută „o victo-
rie hotărâtoare”. În realitate colho-
zurile încadrau doar 6 – 7 % din gospodăriile ţărăneşti.
În RASSM, ca şi în alte regiuni ale URSS, procesul de colectivizare compactă a fost
anticipat, iar ulterior iniţierii, a fost secondat de intensificarea campaniei de colectare
a cerealelor. Acţiunea se realiza prin stabilirea unor condiţii stricte pentru ţăranii indi-
viduali şi prin lupta cu agiotajul din sate şi oraşe, dublate de evidenţa strictă a tuturor
celor care achiziţionau cereale şi de creşterea presiunii fiscale.
Represiunile pe scară largă reîncep în 1927 – 1928 împotriva celor care nu achitau
cotele obligatorii de cereale sau refuzau să predea produse peste plan, de fapt să re-
nunţe benevol la toate rezervele de care dispuneau.
Ţăranii care refuzau să cedeze de bunăvoie toate surplusurile de cereale la stat sau
pur şi simplu nu dispuneau de acestea erau pedepsiţi ca duşmani ai puterii sovietice,
urmate de măsuri coercitive şi represiuni, care comportă în această perioadă aplicarea
fără scrupule a violenţei fizice. Având girul organelor superioare de stat şi de partid,
precum şi al liderului sovietic suprem, reprezentanţii puterii locale în persoana pre-
şedinţilor de soviete săteşti şi a împuterniciţilor speciali ameninţau în diferite feluri
ţăranii care nu dispuneau sau nu doreau să achite statului toate rezervele de cereale.
De exemplu, numai în campania din anul 1928 în RASSM au fost condamnate 182 de
persoane pe un termen de la unul la trei ani, alte 230 persoane fiind arestate, iar în

278
5000 de cazuri fiind sechestrată proprietatea ţăranilor, înregistrându-se, de asemenea,
şi 25 cazuri de vânzare a averilor ţăranilor1383.

Conferinţa a V-a a CMR de partid, care s-a

desfăşurat în luna decembrie 1928, a examinat
chestiunea despre perspectivele dezvoltării
gospodăriei săteşti şi a trasat sarcinile colecti-
vizării în RASSM1384.
În condițiile declanșării campaniei de co-
lectivizare, care urma să se desfăşoare pe prin-
cipii benevole, organele de partid şi sovietice,
mijloacele de informare în masă încercau să
demonstreze, că trecerea agriculturii pe baze
colective va conduce la o îmbunătăţire radica-
lă a prelucrării pământului, schimbări structu-
rale în suprafeţele cultivate, sporirea continuă
a productivităţii muncii şi a recoltei la hectar.
Nu se lua, însă, în calcul ataşamentul ţăranu-
lui faţă de pământ, alte bunuri şi mijloace de
producţie de care dispunea, cointeresarea în
rezultatele muncii sale.
În anul 1929, în pofida inexistenţei premise-
lor, a bazei tehnico-materiale şi a specialiştilor
în agronomie, a pregătirii ţărănimii a fost de-
Poster propagandistic de constituire a marată campania de colectivizare forţată („Bă-
gospodăriilor colective în RASSM, 1929. garea în colhoz”, cum era numită de ţărani), per-
Colecția foto Ion Valer Xenofontov cepută drept o formă „nouă” a iobăgiei.
În acest context, Secretarul Prezidiului Sovi-
etului Naţionalităţilor al Comitetului Executiv Central al URSS, Kulbeşirov, încă în 1928, re-
marca printre principalele carenţe şi dificultăţi care frânau pregătirea şi ameninţau să com-
promită procesul de colectivizare în RASSM: „recoltele proaste de la un an la altul, cu mici
excepţii, din cauza secetei, a inundaţiilor apelor Nistrului, predominanţa micii proprietăţi
asupra pământului, numărul mare de gospodării fără cai şi fără animale creează dificultăţi
creşterii agricole planificate şi fără întrerupere, întregii economii naţionale a RASSM”1385.
Pentru a depăși aceste dificultăți și după cum se menționa în ședințele Prezidiului So-
vietului Naționalităților, „luând în considerarea așezarea de frontieră a acestei republici”,
s-a considerat necesar de a acorda un ajutor substanțial republicii, bugetul căreia este
deficitar, din partea organelor unionale sub formă de credite pe termen lung în scopul
luptei împotriva secetei, efectuarea unor măsuri de ameliorare în valea râului Nistru,
contractarea unor culturi rezistente la secetă, strămutări de populație în cadrul și în afa-
ra republicii1386.
I. Caşu, Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R (A) SS Moldovenească 1924 – 1956. Chişinău, Cartier, 2015,
1383

pp. 39, 40, 41.

A. Grecul, Rasţvet, op. cit., p. 64.
1384

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 154, p. 460.

1385

Deiatelinisti Soveta Naționalinostei i ego Prezidiuma. Pod redakției B. Kulibeșerova. Izdanie ȚIK Soiuza SSR. Moskva, 1929, p. 31.
1386

279
 Este suficient, în acest sens, să amintim de situaţia din ultimii ani, care au anticipat
procesul declanşării colectivizării compacte din stânga Nistrului: 1925, 1928 – ani nero-
ditori, 1927 – cu recoltă slabă1387. Sectorul zootehnic, cu unele excepţii, la fel a înregistrat
un regres comparativ cu anul 1924, şeptelul animalelor constituind doar 345.783 capete
sau 72,7 %1388. O situaţie similară se înregistra în asigurarea gospodăriilor ţărăneşti cu
forţă de tracţiune şi inventar, deşi an de an sporea vânzarea către ţărani a inventarului şi
maşinilor agricole1389. În anul 1928, majoritatea gospodăriilor ţărăneşti – 56,1 %, nu dis-
puneau de forţă de tracţiune1390 şi 56,8 % nu dispuneau de vaci. La aceşti indici, media în
RASSM era mult mai joasă decât cea din RSS Ucraineană şi întreaga Uniune Sovietică1391.
Pentru a-i stimula pe ţărani să se colectivizeze, statul recurgea la diferite metode de
ordin economico-financiar. Astfel, din 223 tractoare, distribuite de baza din Birzula în
anii 1925 – 1928, 195 au fost repartizate colhozurilor, sovhozurilor şi altor forme de
asociaţii colective. Au crescut şi alocaţiile acordate acestor gospodării1392. Conform unor
calcule, pe parcursul a patru ani de la formarea RASSM (1925 – 1928), statul a vândut
gospodăriilor ţărăneşti în condiţii avantajoase circa 9 mii pluguri, mai mult de 12 mii de
boroane, aproape 2 mii de semănători şi alt inventar. De asemenea, statul a acordat sub
formă de credit material semincer şi credite de aproape 3 mln. de ruble, dintre care 75 %
gospodăriilor nevoiaşe1393.
În anul 1929, sectorul agricol din RASS Moldovenească dispunea de 329 tractoare,
900 maşini de secerat, 295 batoze şi 2800 semănătoare1394. Un alt factor care trebuia să
contribuie la desfăşurarea cu succes a colectivizării, în viziunea organelor diriguitoare,
îl constituia organizarea staţiilor de maşini şi tractoare (SMT). În 1930 în RASSM erau 6
SMT care dispuneau de 265 de tractoare, în 1931 – 9 cu 417 tractoare1395.
Sovhozurile, care trebuiau să reprezinte pentru ţărani drept model în organizarea
muncii colective, să le acorde ajutor tehnico-economic, să-i asigure cu material semincer
şi săditor, să le atribuie în folosinţă inventar agricol şi animale de rasă, să le prelucreze cu
tehnica proprie terenurile agricole, erau puţine la număr şi slabe sub aspect tehnico-eco-
nomic, organizatoric. În anii 1925 – 1928, numărul lor a sporit de la 10 la 15, suprafaţa
arabilă disponibilă de la 1542 ha la 2774 ha1396.
În acelaşi scop, pentru a „demonstra avantajele muncii colective”, regimul bolşevic prin
diferite metode (acordarea de înlesniri fiscale, de credite preferinţiale, ajutoare sub for-
mă de material semincer, tehnică şi inventar agricol ş.a., toate acordate în mod prioritar),
a stimulat procesul de asociere a gospodăriilor ţărăneşti în diverse forme de cooperare.
Un rol important, în acest sens, trebuiau să-l joace tovărăşiile agricole de credit.
Numărul acestora a sporit de la 26 cu 9019 membri în anul 1924, la 49 cu 39772 de
membri în 19281397. În anul 1926, Congresul al II-lea al Sovietelor din RASSM a adoptat
N. Chicuş, op. cit., p. 101.
1387

Ibidem, p. 103.
1388

Soţialisticescoie pereuistroistvo seliscogo hoziastva Moldavscoi ASSR (1920 – 1937). Sb. documentov. Kişinev, 1964, p. 146.
1389

M. C. Sîtnic, op. cit., p. 43.

1390

Ibidem, p. 44.
1391

Istoria RSSM în două volume, vol. II, op. cit., p. 160.

1392

M. C. Sîtnic, op. cit., p. 39.

1393

Soţialisticescoie pereuistroistvo, op. cit., pp. 303, 338.

1394

Ibidem, p. 338.
1395

M. C. Sîtnic, op. cit., p. 51.

1396

Ibidem, p. 52.
1397

280
hotărârea „Despre cooperaţia agricolă”, după care procesul de creare a cooperativelor
de amelioraţie, pomicole-viticole şi de alt gen s-a intensificat. Numărul ţăranilor aso-
ciaţi în diferite forme de cooperaţie simplă a sporit de la 13770 în 1924, la 44976 în
1928, ceea ce constituia circa 40 % din numărul gospodăriilor ţărăneşti1398, inclusiv în
cooperația de consum – 52% și în cooperația gospodăriei sătești – 31%1399.
În ajunul declanşării colectivizării compacte în RASSM, principalele forme de asociere
a ţăranilor erau tovărăşiile de prelucrare în comun a pământului (TOZ-uri) – 386, arte-
lurile agricole – 46 şi comunele – 5, care întruneau, în ansamblu, 7300 gospodării ţără-
neşti1400. Este de remarcat, că gospodăriile colective erau ademenitoarea pentru păturile
cele mai sărace ale ţărănimii, care nu aveau ce asocia şi contau pe ajutorul statului. În
anul 1928, această categorie constituia 91,2 % din numărul ţăranilor asociaţi. Mai mult,
colectivele agricole erau constituite, în mediu, din 25 gospodării ţărăneşti1401.
Situaţia era agravată şi de furnizarea cu întârziere a materialului semincer, lipsa forţei
de tracţiune şi a furajelor, lipsa pieselor de schimb şi a atelierelor dotate pentru reparaţia
maşinilor agricole, tractoarelor, altui inventar din gospodăria sătească.
În procesul de colectivizare a gospodăriilor ţărăneşti a fost intensificată activitatea
politico-propagandistică a organelor de partid, care trebuia să pregătească aşa-zisele
premise ideologice. Un rol aparte în acest context i-a revenit presei centrale şi republica-
ne, care prin intermediul materialelor publicate trebuia să-i convingă pe ţărani „în supe-
rioritatea orânduirii colhoznice”1402 şi aprecia construcţia colhoznică drept „o formă de
luptă a ţărănimii truditoare pentru socialism sub conducerea proletariatului”1403. În ca-
drul lucrărilor sesiunii a IV-a CEC din RASSM (februarie 1930) se remarca, în mod exage-
rat, că presa republicană „s-a manifestat ca un adevărat organizator al colectivizării”1404.
Cursul spre colectivizarea compactă a agriculturii este trasat în hotărârile Plenarei
din noiembrie 1929 a CC al PC (b) din toată Uniunea şi Hotărârea CC al PC (b) din toa-
tă Uniunea din 5 ianuarie 1930 „Despre ritmurile colectivizării şi măsurile de ajutorare
a construcţiei colhoznice de către stat”. Conform acestor documente, colectivizarea în
Ucraina, inclusiv în RASSM, trebuia încheiată, în temei, în primăvara anului 1932. În rea-
litate termenele colectivizării, atât pe ţară, cât şi în RASSM au fost reduşi cu mult. Începe
o campanie masivă de organizare a colhozurilor, se desfăşoară întrecerea socialistă în or-
ganizarea artelurilor agricole. Erau deschiaburiţi nu numai ţăranii înstăriţi, dar şi ţăranii
mijlocaşi1405.
În plus, RASSM intra în categoria regiunilor cerealiere ale URSS, colectivizarea fiind
o prioritate, care trebuia realizată în toamna anului 1930 sau cel târziu, în primăvara
celui următor, 19311406. De asemenea, în condițiile specifice ale republicii, lipsei resurse-
lor naturale subpământene, gospodăriile colective trebuiau să asigure cu materie primă
ramura principală a industriei locale, cea alimentară. Era necesar de a punea accentul și
Ibidem, p. 53.
1398

Deiatelinisti Soveta Naționalinostei i ego Prezidiuma. Pod redakției B. Kulibeșerova. Izdanie ȚIK Soiuza SSR. Moskva, 1929, p. 30.
1399

Soţialisticescoie pereuistroistvo, op. cit., p. 334.

1400

Ibidem, pp. 170, 302.

1401

A se vedea: V. S. Klobuţkii, Roli peciati, op. cit., pp. 98-110.

1402

„Moldova Socialistă”, 1931, 19 ianuarie; Cit după: V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 105.
1403

Ibidem, p. 106.
1404

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 64.
1405

I. Caşu, op. cit., p. 47.

1406

281
a lărgi suprafețele pentru astfel de culturi, față de care țăranii individuali, într-o gospo-
dărie bazată mai mult pe o economie naturală, dar și a prețurilor de achiziție joase, nu
prea manifestau un mare interes, decât pentru consum personal la unele din ele, precum
legumele, fructele, strugurii sau sfecla de zahăr și tutunul.
Procesul colectivizării compacte se desfăşura nu numai prin forţarea ritmurilor, încăl-
carea principiului benevol, ameninţări, folosirea violenţei şi a diferitelor suplicii faţă de
cei care nu doreau sau refuzau să intre în colhoz. Pentru a transmite un mesaj foarte clar
către ţăranii recalcitranţi, puterea sovietică decide să ia măsuri mai aspre şi de o amploa-
re mai mare. Pe lângă arestări şi condamnări individuale sau în grupuri, se operează con-
comitent şi deportări în masă a aşa-zişilor chiaburi, desfăşurată sub lozinca „lichidarea
culăcimii ca şi clasă”, considerată principala piedică în procesul colectivizării.
Ţăranii înstăriţi erau învinuiţi de sabotarea acţiunilor puterii sovietice în ceea ce pri-
veşte livrările obligatorii de cereale şi de alte produse la stat, ale surplusurilor pe care le
deţineau, dar şi de faptul că împiedicau prin manifestările lor procesul de creare a noilor
gospodării colective (numite comune, arteluri, tovărăşii)1407.
Deportările aveau ca scop lichidarea celei mai recalcitrante pături sociale ale ţărăni-
mii, dar serveau şi un avertisment pentru ţăranii care şovăiau să se asocieze.
La 27 decembrie 1929, într-o amplă cuvântare rostită la Conferinţa teoreticienilor
marxişti în chestiunea agrară, Stalin a anunţat trecerea de la limitarea tendinţelor ex-
ploatatoare ale culacilor la „lichidarea lor ca clasă”1408, care „trebuie zdrobită într-o luptă
deschisă împotriva acestei clase”, operaţiune ce avea să fie adusă la îndeplinire de orga-
nele represive (OGPU) cu sprijinul masiv al activiştilor de partid.
La 1 ianuarie 1930, în oficiosul „Pravda” a apărut articolul editorial „Lichidarea chi-
aburimii ca clasă este pe ordinea de zi”, în care a fost lansată sarcina „de a da o luptă pe
viaţă şi pe moarte chiaburului şi de a-l şterge până la urmă de pe faţa pământului”.
Motivaţia acestor represiuni faţă de ţărănime constă în faptul că de la începutul colec-
tivizării forţate sub pretextul lichidării chiaburilor s-a urmărit înfiinţarea gospodăriilor
colective, iar deportarea unei părţi a ţăranilor trebuia să demonstreze celeilalte părţi că
împotrivirea nu are sens. În plus, atragerea ţăranilor săraci în exproprierea celor mai
înstăriţi, îi făcea pe primii complici ai politicii autorităţilor, iar proprietăţile celor expro-
priaţi şi deportaţi urmau să pună bazele colhozurilor.
Sugestivă în acest context este informaţia din ziarul „Plugarul Roş” de la 31 ianuarie
1930, care aprecia, că „lozincile lichidării culăcimii ca clasă au găsit o susţinere în rându-
rile maselor truditoare din satele Moldovei, au stimulat o evidentă iniţiativă în rândurile
lor”.
Un rol aparte în implementarea politicilor bolşevice de aţâţare a spiritului de duşmă-
nie de clasă în mediul rural, de rechiziţionare a produselor agroalimentare, de deschi-
aburire şi colectivizare forţată a gospodăriilor ţărăneşti l-au jucat comitetele ţăranilor
nevoiaşi, care au activat în anii 1920 – 19331409.
Atribuirea gospodăriilor ţărăneşti la cele chiabureşti se realiza pe două căi. În timpul
campaniilor de colectare a produselor agricole se determina cine dintre ţărani a produs
mai multe cereale, lor li se stabileau norme sporite de predare a cerealelor către stat.

Ibidem, pp. 43-45.

1407

I. Stalin, Problemele leninismului. Bucureşti, Editura Partidului Comunist din România, 1945, p. 363.
1408

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 48-49.

1409

282
Aportul lor trebuia să constituie 30-40 % din totalul volumului de colectări. Această ca-
tegorie de ţărani era numită „avizată” (anunțaţi). O altă metodă de colectare o constituia
stabilirea impozitelor pentru gospodăriile înstărite. Pe calea deplasării dintr-o gospodă-
rie în alta erau evidențiate, selectate cele mai prospere gospodării şi în baza deciziei unei
comisii speciale erau stabilite impozite sporite. Aceste gospodării erau numite „experi-
mentale” (ekspertnikami)1410.
Autorităţile centrale în permanenţă obstrucţionau organele locale precum că acestea
manifestă reţinere şi indulgenţă în perceperea impozitelor de la gospodăriile înstărite
şi insuficient le anunţă despre necesitatea achitării unor norme sporite. Conform unor
criterii inventate abuziv, autorităţile staliniste divizau gospodăriile „culăceşti” în trei ca-
tegorii, având o atitudine diferenţiată faţă de fiecare.
Pentru prima categorie, chiaburi „angajaţi în activităţi contrarevoluţionare” era apli-
cată confiscarea averii, aceştia urmau să fie arestaţi, apoi unii dintre ei împuşcaţi, iar
pentru ceilalţi era aplicată confiscarea averii şi deportarea în afara republicii, în regiunile
Arhanghelsk, Tomsk, sau pe insula Solovki din Marea Alba. În republică la această cate-
gorie au fost atribuite 344 de familii. Cea de-a doua categorie aşa-numiţii „arhiexploa-
tatori”, care n-au participat la acţiuni „contrarevoluţionare”, urmau să fie, de asemenea,
arestaţi şi deportaţi. Ultima categorie-359 de familii-era reprezentată de cei care puteau
fi consideraţi „loiali faţă de regim”. Aceştia trebuiau să fie arestaţi şi transferaţi în limitele
regiunilor din afara zonelor prevăzute a fi colectivizate, pe soluri necesitând ameliorări,
menţinânduli-se o parte din mijloacele de producţie1411.
Astfel, la baza politicii de atribuire a gospodăriilor ţărăneşti la cele chiabureşti au stat
criteriile de ordin ideologic şi nu cele de ordin social-economic, adică atitudinea ţăranilor
faţă de regim şi colectivizare, fapt care permitea extinderea noţiunii de „culac” asupra
oricărei gospodării ţărăneşti.
Conform estimărilor unor istorici, cota chiaburilor în masa ţărănimii din RASSM, era
mai mică decât cea din RSS Ucraineană (peste 4 %) şi din întreaga Uniune (4 – 5 %), dar
în pofida acestui fapt, ei erau, chipurile, duşmani înflăcăraţi ai transformărilor socialiste la
sate. Mai mult, aceştia ar fi fost, din punct de vedere economic, mai puternici, decât în alte
regiuni ale Uniunii Sovietice. În primul rând, lor li se incriminau acţiuni cu caracter econo-
mic care, ocolind legislaţia sovietică, ar fi dus la aservirea ţăranilor săraci şi mijlocaşi prin
intermediul „prestaţiilor în muncă”, arenda ilegală a pământului, cămătăriilor etc.
Şi mai grave erau acuzaţiile de ordin politic. Aceştia, ar fi profitat de aşezarea în zona
de frontieră a republicii şi reprezintă baza socială şi politică a grupurilor diversioniste,
„strecurate din Basarabia ocupată”. Profitând de susţinerea din exterior, în condiţiile si-
tuaţiei internaţionale nefavorabile pentru Uniunea Sovietică de la sfârşitul anilor’20 – în-
ceputul anilor’30, ei au promovat o campanie înverşunată anticolhoznică, antisovietică
şi proromânească, au sabotat colectările de stat a cerealelor, au recurs la incendierea
clădirilor colhozurilor şi sovhozurilor, nimiceau vitele, deteriorau inventarul şi tehnica
agricolă, omorau activiştii de partid, sovietici şi comsomol, organizatorii colhozurilor. În
primăvara anului 1930 ei ar fi întreprins o tentativă de a organiza acţiuni de masă împo-
triva puterii sovietice1412.
1410
C. V. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg. v Moldavscoi ASSR. Kişinev, Cetini, 2001, p. 10. (În continuare C. V. Stratievschi, Golod, op.
cit.).
N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 65.
1411

1412
M. C. Sîtnic, op. cit., pp. 45, 66; Stanovlenie i razvitie colhoznogo stroia v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1971, p. 67; Soţialisticescoie pe-

283
 Deşi numărul gospodăriilor înstărite era mic, în 1929, în categoria gospodăriilor chia-
bureşti au fost atribuite în mod abuziv 3176 familii, sau 2,7%1413 (conform altor informa-
ţii-3,3 %) din totalul gospodăriilor ţărăneşti ale republicii, iar în 1930, după lichidarea
unei părţi din ele prin exproprieri, arestări, deportări şi mai puţine – 2325, sau 1,8%1414.
În RASSM au fost supuse politicii de „deschiaburire” 3200 de familii, ceea ce alcătuia 3,3
% din ţăranii republicii1415. Averile lor au fost confiscate, cele mai multe familii fiind de-
portate în regiunile Arhanghelsk, Tomsk, sau pe insula Solovki din Marea Albă.
Conform criteriilor stabilite de autorități, gospodăriile ţărăneşti din RASSM în 1929
erau atribuite la următoarele categorii: 42,2 % – sărace, 55,1 % – mijlocaşe, 2,7 % – chia-
bureşti. În acest context, o altă particularitate a satului din RASSM în ajunul colectivizării,
identificată de istoricii moldoveni, o constituia cota mai înaltă a gospodăriilor sărace şi
cota mai joasă a gospodăriilor mijlocaşe decât media pe Ucraina şi pe ţară. În consecinţă,
cota înaltă a gospodăriilor nevoiaşe ar fi fost un factor care a grăbit în mod obiectiv tre-
cerea satului pe făgaşul dezvoltării socialiste1416.
Concomitent, mii de gospodării au trecut printr-un proces de autodesţărănire, care
consta în abandonarea sau înstrăinarea bunurilor şi migrarea în centrele industriale şi
în oraşe. Numai în perioada anilor, 1925 – 1928, au fost strămutate „benevol” în diferite
regiuni din Ucraina şi Rusia, alte 3000 de familii din RASSM.
În ansamblu, în această perioadă, în funcţie de ritmurile şi rezultatele colectivizării, au
fost organizate mai multe valuri de deportări ale „chiaburilor”.
Primul val a fost iniţiat în baza deciziei Biroului Politic al CC al PC (b) din toată Uniu-
nea, din 30 ianuarie 1930 „Cu privire la măsurile de lichidare a gospodăriilor culăceşti
din raioanele colectivizării compacte”, după care a urmat un ordin în acest sens al OGPU
nr. 44/21, din 2 februarie „Cu privire la lichidarea chiaburului în calitate de clasă” şi, abia
la 3 februarie, a urmat o hotărâre a CEC şi CCP al URSS „Cu privire la măsurile pentru
consolidarea transformărilor socialiste a agriculturii în regiunile colectivizării compacte
şi a luptei împotriva chiaburimii”, ultima fiind însoţită şi de o instrucţiune secretă privind
modul de organizare a deportărilor.
Oficial, operaţiunea de deportare a elementelor antisovietice de la sate viza prima
categorie de aşa-numiţi culaci sau chiaburi, fiind vizaţi, de fapt, cei mai activi ţărani în or-
ganizarea rezistenţei faţă de puterea sovietică, fie în boicotarea campaniilor de colectare
a surplusurilor de cereale, fie în alte acţiuni promovate de bolşevici. Acestora urma să li
se confişte toată averea şi să fie deportaţi în afara RASSM. Prima deportare din perioada
respectivă era motivată de autorităţi prin eliminarea duşmanului de clasă ca o condiţie
prealabilă şi obligatorie pentru promovarea procesului de colectivizare totală a agricul-
turii. Ca rezultat, în decursul lunii februarie 1930 au fost strămutate forţat în regiunile de
nord ale Rusiei 851 de ţărani din RASSM, iar după alte date – 6891417.
În conformitate cu hotărârea CEC şi CCP al URSS de la începutul lunii februarie 1930
„Despre măsurile în vederea consolidării procesului de reconstrucţie socialistă a gospo-
reuistroistvo, op. cit., pp. 227, 280-281.
M. C. Sîtnic, op. cit., p. 45, 66; Stanovlenie i razvitie colhoznogo, op. cit., p. 42.
1413

M. C. Sîtnic, op. cit., p. 67.

1414

Iu. Frunze, Instanţele judecătoreşti şi ale procuraturii în RASSM sub regimul totalitar bolşevic. În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 2, p.
1415

123.
M. C. Sîtnic, op. cit., pp. 45, 46.
1416

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., pp. 10-11; I. Caşu, op. cit., pp. 43-45; A. Memei, op. cit., p. 127.
1417

284
dăriei săteşti în raioanele colectivizării compacte şi luptei cu culăcimea”1418, autorităţilor
locale li s-a acordat dreptul de a confisca averea chiaburilor şi a-i deporta în afara raioa-
nelor colectivizării compacte. Averea confiscată era predată în fondurile indivizibile ale
colhozurilor în calitate de cotizaţie de intrare ale ţăranilor nevoiaşi şi ale argaţilor1419.
Deportările erau abordate ca şi planuri economice, stabilindu-se cote pentru fiecare
republică, regiune, raion. În anul 1930 I. M. Ilin, liderul de partid din autonomie, se lăuda
într-o scrisoare trimisă la Harkov, că republica a îndeplinit cotele aprobate privind de-
portarea aşa-numiţilor culaci1420.
La sfârşitul anului 1928, gospodăriile colective (comunele, artelurile agricole, asocia-
ţiile pentru prelucrarea în comun a pământului, tovărăşiile de maşini şi tractoare) dispu-
neau de 59.747 ha de pământ1421.
Ca urmare a aplicării unor metode administrative, fiscale, fizice dar, în special, a deschia-
buririi prin deportare, specifice regimului bolşevic, ritmurile colectivizării au fost extrafor-
ţate, încât de la numai 8 % câte existau în anul 1927, către luna februarie 1930 colhozurile
cuprindeau deja 30 % din gospodăriile ţărăneşti, iar în martie acelaşi an peste 45 %, sau
53766 gospodării ţărăneşti1422, care concentrau 290 mii ha pământ arabil1423, pentru ca în
lunile următoare, deşi întâmpinau obstacole foarte mari, să înceapă un proces masiv de ie-
şire a ţăranilor din colhozuri care a luat proporţii îngrijorătoare pentru conducerea de vârf
a partidului1424. Astfel, către 15 mai 1930 în gospodăriile colective rămăseseră, conform
datelor oficiale, numai 28963 gospodării1425. Desigur, de multe ori cifrele expediate de pe
teren referitoare la numărul gospodăriilor colectivizate erau exagerate.
În aceste condiţii, încă la 5 ianuarie 1930, a fost adoptată hotărârea CC al PC (b) din
toată Uniunea „Despre ritmurile colectivizării şi măsurile statului în construcţia colhoz-
nică”, care, în mod specific, pe de o parte, avertiza despre necesitatea de a respecta prin-
cipiul benevol de intrare în colhoz, pe de altă parte, stabilea termene concrete pentru
încheierea colectivizării compacte pentru fiecare zonă agricolă a ţării, inclusiv pentru
RASSM1426.
În scrisoarea CMR de partid, din 31 ianuarie 1930, către comitetele raionale de partid
se trasa drept sarcină imediată pentru primăvara anului curent atingerea cotei de 60 de
% a suprafeţelor colectivizate sau 335277 ha1427.
RASSM, care era inclusă în a doua grupă a raioanelor cerealiere ale ţării, unde colec-
tivizarea urma să fie încheiată în toamna anului 1931, sau cel târziu în primăvara anului
1932, la acest indiciu rămânea în urma altor regiuni ale URSS. Pentru acest fapt conduce-
rea de partid din republica autonomă a fost învinuită printr-un denunț de la fața locului,
trimis încă în noiembrie 1929, pe adresa CC al PC (b) din Ucraina, că nu ar fi întreprins
1418
V. I. Lenin i KPSS o soţialisticescom preobrazovanii seliscogo hoziaistva. M., 1971, p. 448.
1419
Ibidem, p. 449.
1420
I. Caşu, op. cit., pp. 44, 47, 48.
1421
AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 1187, f. 16; N. Chicuş, op. cit., p. 49.
1422
S. Ia. Afteniuk, C. V. Stratievschi, V. I. Ţaranov, Osușcestvlenie leninscogo cooperativnogo plana v moldavscoi derevne. Kişinev, 1963,
p. 19; Soţialisticescoie pereustroistvo seliskogo hoziastva Moldavscoi ASSR (1920 – 1937). Dokumentî i materialî. Kișinev, Cartea Mol-
dovenească,1964, p. 232.
1423
Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 169.
1424
Soţialisticescoie pereustroistvo, op. cit., p. 292.
1425
N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 64.
1426
V. I. Lenin i KPSS, op. cit., p. 446.
1427
Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 171.

285
măsurile necesare pentru atragerea ţăranilor în colhozuri, cedări în faţa chiaburimii, şi,
în ultimă instanţă, în deviere de dreapta1428.
Comisia venită de la Harkov, la sfârșitul lunii decembrie 1929, pentru a verifica starea
de lucruri din republică, a ajuns la concluzia că autoritățile locale n-au îndeplinit planul
de colectivizare stabilit pentru anul 1929, iar la începutul anului 1930, din contra, au
recurs la forțarea artificială a acestui proces, comițând chiar denaturări de stânga, ac-
țiuni represive. De altfel, aceste devieri „de stânga” s-au intensificat anume în perioada
aflării comisiei în republică, inclusiv cu participarea membrilor ei. Rezultatele activității
comisiei au fost examinate în ședința biroului organizatoric al CC al PC (b) din Ucraina la
25 februarie 1930. Pentru neajunsurile comise în procesul de colectivizare, dar și altele
din domeniul industriei, secretarul comitetului regional de partid, H. B. Bogopolski a fost
destituit, iar în locul lui a fost numit I. M. Ilin1429.
În mod formal, în condițiile când fenomenul colectivizării forțate a luat amploare în întrea-
ga țară, la 14 martie 1930, a fost adoptată hotărârea CC al PC (b) din toată Uniunea „Despre
lupta împotriva exceselor și denaturărilor liniei partidului în mişcarea colhoznică”, care ofici-
al condamna încălcarea principiilor „leniniste’’ de cooperativizare a ţăranilor ce conduceau la
discreditarea construcţiei colhoznice şi obliga organizaţiile de partid să desfăşoare munca „
în vederea atragerii ţăranilor în colhozuri pe principii benevole...şi consolidarea colhozurilor
existente’’1430, dublată de hotărârea CMR de partid din 19 martie 19301431.
I. Caşu, op. cit., p. 47.
1428

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., pp. 51-52.

1429

KPSS v rezoliuţiah..., t. 4, p. 396.

1430

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 171.

1431

Participanți la prima Conferință a Societății Ateiste din raionul Balta, 1929.

Sursă: Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. RASSM. Cota arhivistică: 04325

286
 Printre cauzele ce stăteau la baza deciziei ţăranilor de respingere a sistemului agri-
col colectivist, identificate de experţii bolşevici, erau conducerea defectuoasă a col-
hozurilor, umilirea, bătaia şi arestarea, tratarea birocratică a colhoznicilor, socializa-
rea excesivă a bunurilor, inventarului agricol, animalelor, denaturările în construcţia
colhoznică, lipsa fondurilor alimentare, neplata drepturilor pentru munca prestată. Ca
urmare a unor asemenea cauze, o mare parte a gospodăriilor agricole au fost puse în
faţa ineficienţei crase, au fost implicate într-o situaţie de recoltă extrem de redusă a su-
prafeţelor colective, în cheltuieli imense şi în furtul cerealelor1432. Fenomenul în masă
coincidea cu perioada campaniilor de semănat şi de recoltare a cerealelor1433.
Într-un raport despre starea dispoziţiilor politice la sate, prezentat de Dolin, şeful GPU-
ului local, în cadrul şedinţei Biroului CMR de partid, din 27 iunie 1930, se constata „pre-
zenţa la sate a unor dispoziţii nesănătoase în mijlocul ţăranilor mijlocaşi şi a unei părţi
a celei sărace”. Acestea, conform aprecierilor membrilor Biroului, au fost determinate de
o serie de denaturări şi atitudine administrativă faţă de mijlocaşi şi sărăcime, comise în
timpul desfăşurării campaniilor curente de colectare a cerealelor, şi, în primul rând, „pe
linia organizării cooperatiste”. În acest context, erau invocate ca şi cauze, lipsa lucrului de
masă din partea organizaţiilor de partid, ne dorinţa de a desfăşura o activitate diferenţiată
în rândurile ţăranilor. Drept una din cauzele principale ale situaţiei create, identificată în
cadrul şedinţei, era „intensificarea agitaţiei din partea chiaburilor, clericilor şi a rămăşiţilor
elementelor contrarevoluţionare”, care, au profitat de deformările comise1434.
În hotărârea adoptată, se trasau o serie de măsuri care trebuiau să contribuie la apla-
narea situaţiei: deplasarea în raioane a membrilor Biroului pentru a organiza şedinţe
secrete cu activul sovietic şi de partid cu chestiunea „Sarcinile curente politico-gospo-
dăreşti la sate, lupta cu denaturările liniei partidului şi lupta cu chiaburimea”. În mod
special, se atenţionau conducătorii organizaţiilor cooperatiste de a înceta practica defor-
mărilor în construcţia colhoznică. Mai mult, pentru aceasta se cerea organelor de procu-
ratură se intenteze câteva procese penale persoanelor vinovate. În condiţiile când s-au
comis socializări forţate ale avutului ţăranilor, persoanele vinovate urmau a fi trase la
răspundere, iar averea restituită proprietarilor. Organele de justiţie erau obligate să tragă
la răspundere „culacii” pentru orice tentativă de teroare.
Un loc aparte era rezervat desfăşurării campaniei antiromâneşti. „Luând în considera-
re tentativele românilor de a desfăşura prin intermediul radioului o propagandă antiso-
vietică în limba moldovenească şi rusă şi lipsa în Moldova a unei staţii de radio proprii”
se considera necesar organizarea în mod urgent a unei staţii de radio moldoveneşti. În
hotărârea se cerea schimbarea radiştilor care nu inspirau încredere şi instituirea unui
control riguros asupra activităţii punctelor de transmisie şi recepţie radio1435. În acelaşi
timp, hotărârea cerea realizarea sarcinilor trasate pentru campanile de colectare a pro-
duselor agroalimentare cu condiţia desfăşurării unei ample campanii politico-propagan-
distice în rândurile tuturor păturilor sociale de la sate.
În pofida acestor măsuri, în vara – toamna anului 1930, procesul masiv de ieşire a ţă-
ranilor din colhozuri a continuat. Drept rezultat, către 10 iunie 1930, în colhozuri au ră-

V. Guzun, Imperiul foamei. Bucureşti, Filos, 2014, pp. 193-194.

1432

I. Caşu, op. cit., pp. 48-49.

1433

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 31, p. 92.

1434

Ibidem, pp. 92-93.

1435

287
mas 24,9%, iar către 1 octombrie şi mai puţin – 18,6 % din gospodăriile colectivizate1436.
Eşecul în politica de colectivizare era apreciat ca un rezultat al presiunii excesive asupra
ţăranilor, folosirea măsurilor represive, adică „deviere de stânga”1437.
Un rol aparte în desfăşurarea colectivizării gospodăriilor ţărăneşti l-au jucat instan-
ţele judecătoreşti, aflate la cheremul partocraţiei. Aceste organe erau folosite ca instru-
mente de represiune, lucru dovedit prin cele înfăptuite atunci, când partidul a procedat
la colectivizarea şi lichidarea chiaburimii ca şi clasă. Astfel, numai în perioada de la 1 iulie
până la 15 octombrie 1930, organele de justiţie ale RASSM au condamnat la privaţiune
de libertate, 166 de „chiaburi”, 48 de mijlocaşi avuţi şi din alte categorii 3 persoane. Au
fost expulzaţi din republică 83 de „chiaburi” şi trei mijlocaşi avuţi, declaraţi duşmani ai
colectivizării şi campaniilor agricole1438.
Modul cum erau organizate campaniile de deschiaburire a ţăranilor înstăriţi, culti-
varea urii faţă de aceştia, se desprinde sugestiv din hotărârea Biroului CMR de partid,
din 11 octombrie 1930. Astfel, se aprecia, că „măsurile în vederea strămutării familiilor
culacilor deportaţi este o acţiune dintre cele mai importante”. Organele raionale de par-
tid erau obligate să examineze aceste chestiuni în cadrul adunărilor închise cu activul
sovietic, de partid şi comsomolist, reprezentanţii ţăranilor săraci şi mijlocaşi”, iar toată
activitatea să se desfăşoare prin prisma „creării faţă de culăcime şi a familiilor strămutate
a unei atitudini de ură, a situaţiei când însăşi colhoznicii sau masele de ţărani săraci şi
argaţi ar cere deportarea culacilor”.
Comitetele raionale de partid erau obligate „să mobilizeze toate forţele disponibile din
raioane pentru participarea nemijlocită în operaţiuni”, de a distribui din rândurile lucră-
torilor de rang raional, precum şi din rândurile activului de la sate a persoanelor în spri-
jinul grupelor operative ale GPU. De asemenea, trebuiau formate grupe de rezervă a câte
50 de persoane din activul de partid şi comsomolist la Balta, Birzula, Rîbniţa, Tiraspol şi
a unei grupe de 20 de persoane la Camenca. Membrilor acestor grupuri li se permitea să
se asigure cu produse alimentare şi îmbrăcăminte din contul averii familiilor deportate.
Cu scopul de a preîntâmpina intensificarea activităţii antisovietice din partea „culacilor”,
organele raionale de partid erau obligate să organizeze masele de ţărani săraci şi mijlo-
caşi, colhoznici şi argaţi în lupta împotriva „culacilor”1439.
În acest context, Comitetul Regional Moldovenesc de partid a emis, la 26 decembrie
1930, o hotărâre prin care cerea de la organele judiciare şi de procuratură să urgenteze
cercetarea dosarelor „culacilor” în termen de cinci zile. CMR de partid insista ca elemen-
tele „culăceşti” să fie expulzate din republică în mod preventiv, fără nici o judecată. Aşa
cum reiese din materialele de arhivă referitoare la activitatea organelor judecătoreşti din
perioada respectivă, acestea practicau masiv expulzarea din republică a culacilor chiar şi
fără intentarea sau simularea unor procese de judecată1440.
În perioada mai – septembrie 1931 are loc a doua deportare a chiaburilor, girată tot de
poliţia politică sovietică, la ordinul expres al lui Stalin şi al Biroului CC al PC (b) din toată
Uniunea cu intenţia de a grăbi ritmul colectivizării prin terorizarea populaţiei şi strămu-
tarea celor mai aprigi opozanţi ai politicii partidului din zonele rurale. De fapt, mai ales
Soțialisticescoie pereustroistvo, op. cit., pp. 292, 301.
1436

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 11.

1437

Iu. Frunze, op. cit., p. 122; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 154-155.
1438

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 32, pp. 94-97.

1439

Iu. Frunze, op. cit., p. 122.

1440

288
în cea de-a doua deportare mulţi ţărani au avut de suferit nu atât după criteriul de clasă,
al averii, cât din cauza poziţiei lor faţă de colectivizare, respectiv cei care erau percepuţi
ca potenţiali duşmani politici ai regimului sovietic. Numai din câteva sate din raioanele
Slobozia şi Tiraspol fusese deportate în primăvara-vara anului 1931 circa 600 de familii,
dintre care majoritatea erau aşa-numiţii culaci. Drept urmare a celei de-a doua deportări
în masă a ţăranilor din RASSM creşte şi cota gospodăriilor ţărăneşti colectivizate. Cu alte
cuvinte, de frica unei noi deportări, ţăranii individuali acceptă să intre în colhozuri1441.
Conform deciziei Biroului CRM de partid privind deportarea kulacilor, din 25 mai
1931, la nivelul republicii autonome a fost înfiinţată Troika Regională, iar la nivelul raioa-
nelor, Troici Raionale, cu scopul declarat de lichidare a kulacilor1442, fără să li se intenteze
un dosar, o anchetă, o judecată, fără să ştie cauza, termenul de deportare etc. Hotărârile
şi sentinţele organelor judiciare din RASSM erau traduse în viaţă doar după ce erau sanc-
ţionate de organele de la Centru1443.
Troicile raionale erau constituite din secretarul organizaţiei raionale de partid, preşe-
dintele comitetului executiv raional şi reprezentantul secţiei raionale a GPU. În condiţiile
când începuse arestarea „celor mai activi şi periculoşi culaci care urmau a fi deportaţi”,
comitetele executive raionale erau obligate să organizeze adunări în rândurile ţăranilor
săraci şi colhoznicilor cu scopul de a le lămuri că arestările sunt determinate de „activi-
zarea în ultimul timp a elementelor culăceşti şi a teroarei din partea lor”. Deoarece fusese
comise abuzuri faţă de anumite categorii de ţărani, de asemenea, organele locale de par-
tid şi sovietice erau obligate „să corecteze urgent greşelile şi deformările comise faţă de
mijlocaşi şi ţărănimea săracă”, calificate drept denaturări ale liniei partidului1444.
Pentru a exercita presiuni asupra ţăranilor, în scopuri politico-propagandistice, la
sate sunt trimise detaşamente de muncitori. În anul 1930, în satele RASSM activau 12
de brigăzi. La mijlocul lunii februarie 1930 numărul lor ajunge la 150, iar în perioada
campaniei de desfăşurare a semănatului de primăvară – 703, care întruneau 4017 de
membri1445. În susţinerea lor, la comanda partidului bolşevic, au fost „desantaţi” în
satele republicii 224 de muncitori din categoria celor „25 de mii” pe țară1446. Conform
altor informații au fost delegaţi 195 de muncitori1447.
În urma folosirii metodelor propagandistice, dar mai ales a celor represive, în februa-
rie 1931, cota colectivizării a atins 41,6%1448, iar, în mai-iunie acelaşi an, în colhozuri
erau înscrişi deja 67% din ţărani1449. În august, în documentele de partid de la Moscova,
colectivizarea în RASSM era considerată încheiată1450.
Trebuie, totuşi, să se ţină cont de faptul că în condiţiile când organele ierarhic supe-
rioare cereau de la autorităţile locale să raporteze executarea directivelor stabilite în
termenul şi limitele fixate, acestea prezentau informaţii falsificate, exagerând rezulta-
I. Caşu, op. cit., pp. 44, 47, 48; A. Memei, op. cit., p. 127.
1441

V. Guzun, op. cit., p. 209.

1442

Iu. Frunze, op. cit., p. 124.

1443

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 42, pp. 123-124.

1444

C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia reconstrucţia, op. cit., pp. 196-197.

1445

M. C. Sîtnic, Collectivizaţia, op. cit, p. 50.

1446

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 173.

1447

Soțialisticescoie pereustroistvo, op. cit., p. 292; M. C. Sîtnic, op. cit., p. 63.

1448

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 41, p. 117.

1449

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 12.

1450

289
tele reale. Cifrele, chiar şi în aceste condiţii, reflectă caracterul forţat al procesului de
colectivizare.
În cadrul Conferinţei a VII-a a CMR de partid, care s-a desfăşurat în a doua jumătate
a lunii iulie 1931, se constata că „organizaţia de partid din Moldova a obţinut rezultate
hotărâtoare în procesul de colectivizare”. La 1 iulie 1931 erau colectivizate 67 % din gos-
podăriile ţărăneşti, 64 % din terenurile agricole şi 66 % din forţa de tracţiune1451, iar la
sfârşitul verii aceluiaşi an colhozurile întruneau 68,2 % din gospodăriile țărănești.
În hotărârea CC al PC (b) din toată Uniunea, din 2 august 1931 „Despre ritmurile co-
lectivizării în continuare şi sarcinile consolidării colhozurilor”, RASSM era evidenţiată
printre republicile şi regiunile care au realizat colectivizarea compactă, colhozurile în-
trunind 68 % din gospodăriile ţărăneşti şi 75 % din suprafaţa arabilă1452.
Este semnificativ faptul că anume în această hotărâre erau stabilite explicit criteri-
ile care trebuiau întrunite pentru ca procesul colectivizării să fie considerat în temei
încheiat: „drept criteriu al încheierii în temei al colectivizării a unui sau altui raion, sau
regiuni se consideră nu neapărat antrenarea totală în mărime de 100 % a gospodării-
lor ţărăneşti sărace şi mijlocaşe, ci includerea în colhozuri a nu mai puţin de 68 – 70 %
din gospodăriile ţărăneşti cu o cuprindere de nu mai puţin a 75 – 80 % din suprafeţele
însămânţate de gospodăriile ţărăneşti”1453. Astfel, conform acestor criterii, planul de
colectivizare în RASSM fusese realizat cu „succes”.
Mai mult, invocând teza stalinistă privind ascuţirea luptei de clasă pe măsura
apropierii victoriei socialismului, în 1931 organele puterii bolşevice din republică
au raportat încheierea procesului de lichidare fizică a „culacilor” nu doar ca şi „clasă
socială”, ci şi ca „specie umană”1454.
În rezoluţia plenarei a IV-a a CMR de partid, din mai 1931, se accentua în mod
expres: „Realizările mari pe frontul construcţiei naţional-culturale în condiţiile unui
entuziasm enorm şi activitate politică intensă din partea maselor truditoare de la
oraşe şi sate au creat toate condiţiile pentru lichidarea ultimii clase capitaliste a cu-
lăcimii pe baza colectivizării compacte”1455.
Însă, ţăranii care intrau în colhozuri, rămânând fără pâine, alte mijloace de existen-
ţă, nu mai aveau nici o motivaţie să muncească, refuzau să iasă pe câmp, migrau la ora-
şe, suprafeţe imense erau lăsate în paragină. Astfel, în perioada încheierii colectivizării
compacte, autorităţile bolşevice au acţionat din nou cu duritate, recurgând la arestări
abuzive, deportări sau lichidare fizică, îndeosebi în toamna anului 1931 şi primăvara
– vara anului 1932, după ce se înregistrase un nou val de ieşire a ţăranilor din gospodă-
riile colective. Fenomenul în masă coincidea cu perioada campaniilor de semănat şi de
recoltare a cerealelor, cauzele fiind diferite1456: conducerea defectuoasă a gospodăriilor
colective, umilirea, bătăile şi arestările la care erau supuşi colhoznicii, socializarea vi-
telor, tratamentul birocratic şi, în mod special, foametea care făcea ravagii în satele din
stânga Nistrului.
Sotialisticescoie pereustroistvo, op. cit., p. 287.
1451

KPSS v rezoliuţiah i reşeniah siezdov, konfernţii i plenumov ŢK, tom 4. Moskva, 1970, p. 559, 560; A. Roman, op. cit., p. 97; Kollectivi-
1452

zaţia seliscogo hoziaistva. Vajneişie postanovlenia Kommunisticeskoi partii i Sovetscogo pravitelistva (1927 – 1935). M., 1957, p. 398.
Kollectivizaţia seliscogo hoziaistva. Vajneişie, op. cit., p. 398.
1453

Iu. Frunze, op. cit., p. 124.

1454

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 41, p. 117.

1455

I. Caşu, op. cit., pp. 48-49.

1456

290
 Pe de altă parte, întâmpinând în timpul campaniilor de colectare, o rezistenţă înver-
şunată din partea ţăranilor, fapt care periclita realizarea planurilor stabilite, autorităţile
tot mai mult conştientizau că numai încheierea colectivizării agriculturii putea scoate
în perspectivă de pe ordinea zilei, problema livrărilor produselor agricole către stat de
colhozuri. Deşi erau aplicate măsuri extraordinare faţă de ţăranii individuali pentru a-i
forța să intre în gospodăriile colective, concomitent, colhoznicii, părăseau gospodăriile
colective organizate.
Numai în perioada campaniilor agricole de primăvară, 1400 gospodării au părăsit
colhozurile. Astfel, dacă la începutul lunii ianuarie 1932, în colhozuri erau înregistrate
82.390 gospodării, sau 71,7 %, la 1 aprilie – 78.630, ori 68,9 %, deja către 1 august nu-
mărul lor s-a redus la 76.561, sau 67,1 %1457.
Pentru a contracara acest proces, prin Decretul din 7 august 1932, adoptat de CEC
şi CCP din URSS, părăsirea satului era considerată o crimă de stat şi se pedepsea cu 10
ani de lagăr de concentrare, fără dreptul la amnistie (fiind în vigoare până în ianuarie
1936)1458, iar la 27 decembrie 1932, a fost instituit sistemul de paşapoarte sovietice, dar
numai pentru populaţia urbană, nu şi pentru ţărani, care erau condamnaţi să moară în
satele lor, rămaşi fără nici o rezervă de cereale”1459. A fost instituită o adevărată blocadă
a satelor prin interzicerea categorică a sovietelor săteşti de a elibera orice fel de permis
de plecare, mobilizarea agenturii şi a activului sătesc pentru depistarea iniţiatorilor ple-
cărilor, înfiinţarea unor filtre operative de îngrădire pe linia organelor GPU de transport.
De-a lungul căilor de transport a început reţinerea şi filtrarea persoanelor1460.
Ca urmare a aplicării unor măsuri drastice, deja la sfârşitul anului 1932, 80,3 % din
gospodăriile ţărăneşti din RASSM au fost „incluse” in colhozuri1461, atingând cote maxi-
male în 1940, când circa 98 % din gospodăriile ţărăneşti din stânga Nistrului erau colec-
tivizate, medie pe Uniunea Sovietică constituind 96,3 %1462.
Totuşi, deportarea aşa-ziselor elemente chiabureşti a continuat şi în anul 1933, după
încheierea procesului de colectivizare, ele fiind considerate de autorităţi drept instiga-
toare ale exodului țăranilor peste Nistru. La 12 februarie 1933, în cadrul unei şedinţe
a biroului comitetului regional de partid s-a aprobat o listă din 300 de familii pretinse
chiabureşti, care urmau a fi deportate1463.
Cea de-a treia deportare în masă din Ucraina, inclusiv din RASSM, este organizată prin
decizia CC al PC (b) din Ucraina din 8 iunie 1933. Potrivit acesteia, din RASSM sunt de-
portate 100 de familii, alcătuind un număr de 438 de persoane, care proveneau din toate
cele 11 raioane ale republicii autonome1464.
Însă, chiar şi în realizarea deportărilor, impuse abuziv, s-au comis exagerări, în catego-
ria celor deportaţi nimerind ţărani mijlocaşi, şi, chiar, ţărani săraci1465.

C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg. v Moldavscoi ASSR. În „Revistă de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 2 (14), p. 43 (În continuare:
1457

C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit.); Soțialisticescoie pereustroistvo, op. cit., p. 334.
I. Caşu, op. cit., pp. 48-49.
1458

Raport analitic, op. cit., p. 11.

1459

V. Guzun, op. cit., p. 204.

1460

M. C. Sîtnic, Collectivizaţia seliscogo hoziaistva, op. cit., p. 70.

1461

Narodnoie hoziastvo SSSR za 60 let. Iubileinîi stat. ejegodnik. M., 1977, p. 270; A. T. Roman, op. cit., p. 144.
1462

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., doc. 12, p. 67; doc. 22, p. 75.
1463

I. Caşu, op. cit., pp. 44, 47, 48.

1464

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 11.

1465

291
 În procesul colectivizării s-au înregistrat multiple cazuri când în urma acţiunilor orga-
nelor de justiţie sufereau şi „mijlocaşii”, care de multe ori erau confundaţi intenţionat cu
„chiaburii”, fapte care provocau nemulţumirea ţărănimii. În condiţiile când aceste acţiuni
represive, înfăptuite de organele de represiune nu au avut un „fundament juridic”, pe 9
septembrie 1933, când procesul de colectivizare compactă se încheiase, biroul comite-
tului regional de partid din RASSM adoptă hotărârea „Despre legalitatea revoluţionară”,
care avea drept obiectiv „ridicarea eficienţei lucrului organelor judecătoreşti şi de procu-
ratură”, „respectarea legalităţii revoluţionare”. Hotărârea urma să fie publicată în presă şi
discutată la toate adunările gospodăriilor colhoznice şi cele individuale1466.
Astfel, „deschiaburirea” a vizat nu numai ţăranii înstăriţi, dar şi pe cei mijlocaşi, în
unele cazuri, chiar şi ţărani săraci, fenomen recunoscut chiar şi în rapoartele oficiale ale
organelor de partid.
Este de remarcat faptul că şi după încheierea procesului de colectivizare compactă, în
condiţiile când ţăranii colectivizaţi, din lipsa stimulentelor materiale, se eschivau de la
muncile agricole, aceste fenomene erau atribuite elementelor „chiabureşti”. În hotărârile
conferinţei a IX regională de partid din anul 1934 se stabilea drept sarcină intensificarea
ofensivei asupra chiaburilor1467.
Toate represiunile bolşevice împotriva ţărănimii din RASSM se desfăşurau în confor-
mitate cu rezoluţiile Congresului al VI-lea al Internaţionalei Comuniste (Moscova, 15 iu-
lie-1 septembrie 1928), care lansase faimoasa lozincă ce incita permanent la război civil:
„Clasă contra clasă”. Potrivit programului aprobat de acest congres (comparat de orga-
nizatorii săi cu Manifestul elaborat Marx şi adoptat de Internaţionala I în 1864), „Sta-
tul sovietic este dictatura proletariatului, dominaţia unei singure clase: proletariatul…,
democraţia proletară recunoaşte deschis caracterul ei de clasă şi tinde în mod mărturi-
sit la reprimarea exploatatorilor în interesele majorităţii…Lipsind pe exploatatori şi pe
duşmanii poporului de drepturi politice, Statul sovietic înlătură, pentru prima oară orice
inegalitate”1468.
Colectivizarea forţată de la începutul anilor’30, a fot unul din cele mai oribile experi-
mente economice, realizate în RASSM. Prin aplicarea constrângerii şi violenţei în raportu-
rile dintre regimul bolşevic şi ţărănime, prin instrumentarea unor măsuri administrative
şi de excomunicare împotriva ţăranilor înstăriţi, prin asmuţarea ţăranilor săraci şi mij-
locaşi împotriva aşa-numiţilor „culaci”, colectivizarea s-a soldat cu anularea proprietăţii
private la sat, cu un nou război civil împotriva ţăranilor, cu foametea înspăimântătoare
din anii 1932 – 1933.

3. Foametea organizată
Politica de colectivizare forțată a regimului şi rezistenţa ţăranilor în faţa ei au adus
mai multe regiuni ale Uniunii Sovietice într-o stare catastrofală de foamete, care a deve-
nit aproape permanentă, cu perioade de acutizare şi relaxare. În a doua jumătate a anului
1932, când 80,3 % din gospodăriile ţărăneşti au fost „incluse” în colhozuri și autorităţile
din RASSM raportase deja despre încheierea colectivizării compacte, în republică, pe fun-
dalul unei secete de mari proporţii şi a politicii staliniste faţă de ţărănime, s-a declanşat o
Iu. Frunze, op. cit., p. 123.
1466

Conferinţa a IX-a regională de partid din Moldova. Tiraspol, Editpartmold, 1934, pp. 20-21; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 9.
1467

William Z. Foster, Istoria celor trei internaţionale. Bucureşti, Editura Politică, 1959, pp. 423-424.
1468

292
foamete groaznică, însoţită de o mortalitate în masă a populaţiei din cauza subalimenta-
ţiei, soldată cu moartea a zeci de mii de oameni. Toate acestea se desfăşurau în condiţiile
restructurării radicale a satului pe calea colectivizării compacte.
Conducerea stalinistă n-a recunoscut acest fapt, n-a permis accesul organizaţiilor
umanitare internaţionale pentru a acorda ajutor, dimpotrivă, a exportat peste hotare 18
milioane de chintale de grâu1469.
Cauzele acestui fenomen, caracteristic, în general, anume regimului bolşevic în diferi-
te perioade ale existenţei sale, au fost multiple şi, pe măsura acţiunii lor s-au suprapus şi
au influenţat concomitent.
În primul rând, politica fiscală exagerată şi rechiziţiile forţate a surplusurilor de pro-
duse agricole de la ţărani, iar în multe cazuri, chiar şi a celor necesare pentru subzistenţă.
În paralel cu procesul colectivizării, campaniile agricole reprezentau adevărate ofensive
ideologice şi militare. Activiştii de partid şi funcţionarii aparatului de stat trimişi la sate
pentru a colecta cereale şi alte resurse alimentare trebuiau să conştientizeze că lupta
pentru pâine echivala cu cea pentru supravieţuirea puterii. Executarea planurilor de co-
lectare fixate cu ignorarea capacităţii de livrare, rechiziţionarea produselor cu orice preţ
a determinat condamnarea premeditată la moarte a ţăranilor prin înfometare.
În al doilea rând, colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti, care prin conţinutul
ei a determinat un dezinteres total al ţăranilor faţă de rezultatele muncii sale, fapt care a
condus la ieşirea lor din gospodăriile colective create, reducerea randamentului muncii
colective, a suprafeţelor însămânţate şi a volumului producţiei agricole, inclusiv a recol-
tei la hectar. La nivel declarativ, însă, colectivizarea forţată a agriculturii şi colectarea pro-
duselor agricole în proporţii tot mai mari trebuiau să garanteze îndeplinirea şi depăşirea
planurilor de industrializare.
În al treilea rând, seceta şi condiţiile climaterice nefavorabile din primăvara – toamna
anului 1932, care au compromis cea mai mare parte din roadă. Totuşi, este evident, că
acestea doar au agravat situaţia agroalimentară şi n-au cauzat-o, or în regiunea respecti-
vă calamităţi naturale de asemenea proporţii, ani neroditori s-au înregistrat şi în perioa-
dele precedente, însă foametea nu luaseră astfel de proporţii.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, culpa conducerii de partid şi de stat de tot rangul
care se face vinovată prin atitudinea dispreţuitoare faţă de ţărani, manifestată atât prin
colectările exagerate, îndeplinirea cu orice preţ a planurilor stabilite, colectivizarea for-
ţată, cât şi prin neacordarea la timp a ajutorului necesar pentru supravieţuire şi depăşi-
rea foametei.
În ansamblu, foametea a izbucnit în contextul colectivizării forţate a gospodăriilor ţă-
răneşti şi a cuprins în special zonele considerate grânarul URSS, inclusiv RASSM. Cauzele
acesteia ţin, în primul rând, de politica fiscală a statului sovietic în condiţiile colectiviză-
rii, agravată de recolta proastă din anul 1931. În 1929, în RASSM s-au recoltat în medie
10 chintale de cereale la hectar, în 1930 – 11 chintale per hectar, în timp ce în 1931 doar
6 chintale, iar impozitarea s-a calculat la o recoltă de 12 chintale la hectar. Planul de co-
lectare a cerealelor pentru a RASSM a fost stabilit în 1929 la 142,6 mii de tone şi fusese
îndeplinit până la 20 octombrie în proporţie de 69,8 %. Era cota cea mai redusă raportată
la celelalte regiuni ale Ucrainei, conducerea de la Tiraspol fiind învinuită de devieri de
dreapta, adică de pactizare cu sabotorii, identificaţi în termeni politici ca duşmani de cla-
1469
E. Aramă, Istoria dreptului românesc. Chişinău, 1995, p. 195.

293
să, culacii. Drept urmare, conducerea RASSM a intensificat măsurile represive împotriva
ţărănimii necolectivizate şi a colhozurilor deopotrivă, iar deja la 10 noiembrie 1929 s-a
anunţat că planul fusese realizat în proporţie de 92,8 la sută1470.
Ceea ce se ordona de la Centru constituia deja un exces. Însă acesta era urmat, astfel,
de excesul organelor locale. Învinuirile ce erau aduse organelor locale trebuiau să de-
monstreze că politica era corectă, cei care o aplicau greşeau.
Este de reţinut şi următorul fapt, care influenţa realizarea planului de colectări. În
această perioadă se produc schimbări semnificative în structura suprafeţelor însămân-
ţate. Accentul se pune tot mai mult pe cultivarea culturilor tehnice, grădinilor şi livezilor,
bostănăriilor, care în condiţiile intensificării agriculturii, trebuiau să asigure industria ali-
mentară, ramura de bază a industriei republicii, cu materie primă. De asemenea, pentru a
ameliora situaţia în zootehnie, au sporit suprafeţele cultivate cu culturi pentru întreţine-
rea animalelor. Drept rezultat, în anii 1931 – 1932, cota cerealelor în structura generală
a suprafeţelor însămânţate s-a micşorat comparativ cu anul 1930 cu 15 %, constituind
75,4 %. Contrar, însă acestor realităţi, prioritar pentru autorităţile bolșevice, rămânea
politica de a stoarce din sate cât mai multe produse, şi, în primul rând, cereale1471.
Planul pentru anul 1930 a fost majorat în comparaţie cu anul precedent, fiind fixat la
203,7 mii de tone cereale, dar a fost redus ulterior. În anul 1931, în pofida unei recolte
proaste de cereale, planul de colectare a fost stabilit la 180 mii de tone. Au fost luate
măsuri împotriva celor consideraţi responsabili de neîndeplinirea panului pentru 1930,
fiind demisă şi înlocuită conducerea de partid şi de stat a republicii. La 29 februarie 1931
a fost demis din funcţia de preşedinte al CCP a RASSM S. V. Dimitriu, fiind înlocuit cu Gr.
Starîi, iar prim-secretarul CRM de partid I. M. Ilin a fost schimbat cu I. S. Placinda. Însă
nici planul pentru anul 1931, în pofida măsurilor întreprinse, nu a fost realizat în cuan-
tumul şi în termenul stabilit, termenul de realizare fiind prelungit până în vara anului
1932, când în iulie s-a raportat realizarea lui în proporţie de 79 % (149,4 mii tone în loc
de 180 mii)1472.
Este de remarcat faptul că planul de colectări stabilit pentru anul 1931, n-a fost înde-
plinit nu numai de gospodăriile individuale, ci şi de gospodăriile colective, fapt ce deno-
tă nemulţumirea colhoznicilor faţă de politica autorităţilor. Totuşi, cota parte de cereale
rechiziţionate faţă de producţia globală era foarte ridicată. În sectorul colectiv ea a con-
stituit 49,5 %, în cel individual – 40,3 %. Dacă se ţine cont de necesitatea de a rezerva
pentru fondul semincer, atunci pentru consumul agricultorilor rămâneau puţine cereale,
fapt ce ducea inevitabil la foamete1473.
În anul 1932 suprafaţa totală însămânţată a constituit în republică 499,2 mii ha, ceea
ce era cu 27 mii ha mai puţin faţă de anul 1928, iar faţă de nivelul anului 1931 – mau pu-
ţin cu 100 mii ha. Această realitate era atât de evidentă, încât conducerea de partid a re-
publicii a fost nevoită s-o recunoască direct în cadrul conferinţei a VIII-a a CMR de partid
din iulie 1932. Printre cauzele principale ale scăderii simţitoare a suprafeţelor însămân-
ţate era atitudinea dezinteresată a ţăranilor faţă de politica partidului şi statului, precum
şi reducerea şeptelului de animale, în special a celor de tracţiune. Ca rezultat campania

I. Caşu, op. cit., p. 59.

1470

C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., p. 42.

1471

I. Caşu, op. cit., p. 59.

1472

C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., p. 43.

1473

294
semănatului de primăvară din anul 1932 s-a desfăşurat sub nivelul cuvenit1474.
Ţinând cont de nivelul crescând al procesului de colectivizare, partea cea mai mare din
colectări revenea colhozurilor, deşi, cota ce revenea gospodăriilor individuale rămânea
semnificativă. Dacă în anul 1930 cota colhozurilor în colectarea cerealelor a constituit
15,5 %, deja în anul următor – 63,8%. În această situaţie, erau atinse interesele colho-
zurilor şi colhoznicilor, deoarece colhozurile cu mare întârziere reuşeau să achite mem-
brilor săi plata în natură şi bani pentru zilele lucrate. Astfel, către 10 aprilie 1932, numai
81,8 % din gospodăriile colective reuşise să se achite cu colhoznicii pentru anul 19311475.
În perioada 1929 – 1933, statul sovietic avea mai multe priorităţi în politica sa faţă de
ţărani. Colectivizarea anunţată în decembrie 1927 era promovată cu intermitenţe, ţăranii
ba intrau în colhoz, ba ieşeau. Puterea a luat de mai multe ori măsuri represive împotriva
acestora, dar fenomenul era de masă şi nu putea fi stăpânit. Principala prioritate a sta-
tului sovietic era colectarea de cereale de la ţărani şi îndeplinirea cotelor stabilite de la
Centru cu orice preţ, inclusiv prin înfometare şi ucidere prin foamete. În aceşti ani, anu-
me chestiunea colectărilor de cereale de la ţărani era discutată aproape la fiecare şedinţă
a Biroului CRM de partid. La nivel central şi local, discutarea dificultăţilor provocate de
colectările de grâne, precum foametea populaţiei, erau etichetate ca oportunism, prin ur-
mare, nu erau calificate ca probleme prioritare ale regimului1476. În consecinţă se punea
accent pe identificarea resurselor locale.
În acest scop, în condiţiile când planurile stabilite nu se realizau, organele centrale
ucrainene trimiteau în republică reprezentanţii săi, care trebuiau să se preocupe de for-
țarea realizării planurilor de colectare a cerealelor. Astfel, Zatonski, în cadrul plenarei
CMR de partid, din mai 1931, recunoştea „că am nimerit întâmplător la plenară...Am ve-
nit după pâine, dar am nimerit la simfonie”1477.
Excesele din RASSM s-au răspândit în perioada noiembrie-decembrie 1931, când s-a
înregistrat un proces de ieşire masivă a ţăranilor din colhozuri, a început să se resimtă in-
suficienţa produselor alimentare. Autorităţile bolşevice au acţionat cu duritate, trecând,
din nou, la arestări abuzive, deportări sau lichidare fizică.
Foametea din anii, 1932 – 1933, a avut loc în condiţii specifice, determinată nu atât de
factorii obiectivi, precum condiţiile climaterice (gerul, seceta, iar mai apoi ploile abun-
dente în timpul recoltărilor care au distrus ceea ce a fost crescut şi imposibilitatea re-
coltării la timp), care au contribuit la desfăşurarea şi amplificarea tragediei, dar nu au
cauzat-o, cât de cei social-politici.
Rechiziţiile forţate au privat ţărănimea de rezervele vitale, ori însuşirea surplusului ali-
mentar a vizat acele cantităţi la care se apela în perioade dificile, marcate de secetă, ger,
dăunători agricoli sau epidemii, inundaţii, ploi îndelungate în perioada recoltărilor, alte ca-
lamităţi naturale.
În pofida acestor circumstanţe, planul de colectare a cerealelor a rămas ridicat şi evi-
dent, pentru consumul personal rămâneau rezerve insuficiente de produse agroalimen-
tare. În aceste condiţii ţăranii, chiar şi colhoznicii, au recurs la diferite metode de păstra-
re a unei părţi din cereale la faţa locului, neîndeplinind planul colectărilor”1478. Foametea
C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., p. 42; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 65.
1474

C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., p. 42.

1475

I. Caşu, op. cit., pp. 42-43.

1476

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 40, p. 113.

1477

C. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 5.

1478

295
putea fi evitată dacă statul nu ar fi ascuns-o, dacă s-ar fi renunţat la impozitul agricol şi
la rechiziţiile forţate de cereale. Pentru autorităţi condiţiile meteorologice nefavorabile
n-au reprezentat, însă, motiv temeinic de diminuare a presiunii fiscale. Contrar realită-
ţilor, acestea au continuat să colecteze impozitele prin orice metode, utilizând aparatul
represiv împotriva ţăranilor care nu erau în stare să achite impozitul agricol, cu preţul
foametei, în primul rând.
Practic, ţăranii s-au trezit singuri în faţa tragediei, iar în alte cazuri au fost împinşi în
ghearele foametei prin diverse acţiuni sau inacţiuni criminale ale autorităţilor.
Astfel, rolul decisiv l-au avut campaniile de rechiziţii masive, forţate şi exagerate ale
surplusului de cereale şi alte produse agricole, adică distrugerea sistemului tradiţional
de supravieţuire a ţăranilor, lichidarea „kulacilor”. Deciziile majore privind planurile de
colectări ale produselor alimentare şi exercitarea controlului absolut asupra acestora
erau adoptate la nivelul autorităţilor centrale şi trimise celor din teritoriu spre executare
necondiţionată.
În vara anului 1931, conducerea supremă de la Moscova şi Harkov a considerat că în
RASSM, în linii generale, colectivizarea s-a încheiat, însă în toamna anului 1931 şi începu-
tul anului 1932, când s-a înregistrat un proces de ieşire masivă a ţăranilor din colhozuri,
a început să se resimtă insuficienţa produselor alimentare. Autorităţile, în special, cele
centrale, erau nemulţumite de o aşa cotitură a evenimentelor şi, în loc de a acorda ajutor,
au cerut soluţionarea problemelor pe contul folosirii resurselor locale.
Mai mult chiar, autorităţile bolşevice au acţionat cu duritate, trecând, din nou, la ares-
tări abuzive, deportări sau lichidare fizică, îndeosebi în toamna anului 1931 şi primăvara
anului 1932. Acţiunile represive împotriva celor care se opuneau colectărilor s-au diver-
sificat.
Faţă de ţăranii care nu îndeplineau planurile de colectări erau aplicate amenzi, con-
fiscate casele, vitele şi alte bunuri. În cazul când ţăranii protestau deschis, aceştia erau
arestaţi, judecaţi, expulzaţi din republică sau deportaţi. Fărădelegile faţă de ţărănimea
din RASSM luaseră aşa amploare, iar rezistenţa lor atât de înverşunată, încât au devenit
subiecte omniprezente în reportajele din ziarele ucrainene şi cele unionale. Puse în faţa
acestor realităţi, organele de partid au fost nevoite să iniţieze campanii pentru curmarea
aşa-ziselor devieri de stânga şi să recurgă, chiar, la pedepsirea celor care au dat dovadă
de exces de zel în desfăşurarea campaniilor de colectare a cerealelor-mustrări, eliberarea
din funcţii, uneori şi intentarea proceselor penale1479.
În pofida măsurilor aplicate faţă de ţărănime, nici planul colectărilor impus de au-
torităţile centrale pentru anul 1931, n-a fost îndeplinit. Către 1 ianuarie 1932 au fost
livrate statului doar 2/3 din produsele prevăzute de plan, fapt ce alarmează condu-
cerea superioară de partid din Ucraina. Pentru a redresa situaţia şi a asigura cu orice
preţ îndeplinirea planului, la Tiraspol a fost delegat S. V. Kossior, secretar al CC al PC
(b) U, care a ţinut un raport în cadrul şedinţei speciale a Biroului CMR de partid, din
18 ianuarie 1932.
Modul cum a reacţionat conducerea de partid din republică, este caracteristică pen-
tru regimul bolşevic. În rezoluţia adoptată se constata, că „situaţia cu privire la colectări
în unele raioane este la modul direct catastrofală, fapt care este un rezultat concret al
controlului insuficient din partea Biroului şi comitetelor raionale de partid”. În acelaşi
Idem, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., p. 42.
1479

296
timp, conform aprecierilor Biroului, „cu toate că situaţia cu privire la colectări este di-
ficilă, există toate posibilităţile ca planul colectărilor să fie nu numai îndeplinit dar şi
depăşit pentru toate raioanele RASSM, fără nici o excepţie, cu condiţia unei mobilizări
bolşevice efective a organizaţiei de partid şi desfăşurarea unei ample campanii politi-
co-organizatorică în rândurile colhoznicilor, ţăranilor săraci şi mijlocaşi şi a unei ofensive
necruţătoare asupra culăcimii”. Conducerea de partid a raioanelor „codaşe” a fost învi-
nuită de oportunism de dreapta şi cedări în faţa culăcimii, dar şi „devieri de stânga”. Au
fost destituiţi din funcţii E. S. Smolievski, secretar al CR de partid Ocna Roşie, T. V. Pascari,
preşedintele comitetului executiv raional Slobozia ş. a.1480.
Ca un avertisment, se accentua că în cazul neîndeplinirii planurilor „de luptă pentru
pâine”, vinovaţii vor fi sancţionaţi în modul cel mai dur. În mod slugarnic, conducerea bol-
şevică a RASSM asigura autorităţile ucrainene, că „vor fi luate cele mai energice măsuri în
mobilizarea bolşevică a tuturor forţelor organizaţiilor de partid, comsomoliste, sindicale
şi a maselor de colhoznici, ţărani săraci şi mijlocaşi pentru îndeplinirea necondiţionată şi
depăşirea planurilor de colectări”1481.
Situaţia din RASSM este reprezentativă pentru zelul aplicării normelor impuse de la
centru. Astfel, la 10 februarie 1932, după o vizită în republica autonomă, o brigadă a zi-
arului „Pravda” informa conducerea de vârf de la Kremlin despre faptul că „excesele din
Moldova, în domeniul colectării de cereale, au caracter de masă. Se desfăşoară perchezi-
ţii generalizate la colhoznici şi la individuali, şi în cazul în care găseau pâine, îi declarau
tverdozadanţî (sarcină fermă, dură) şi le confiscau toată averea. La scară largă se practica
bătaia ţăranilor şi se desfăşurau arestări. Urmare acestora s-a constatat fuga în masă a
ţăranilor peste frontieră (în România)”1482.
Biroul politic al CC al PC (b) din Ucraina a fost impus să examineze situaţia şi a adoptat
o hotărâre în care se recunoşteau abuzurile: „Aceste excese în masă sunt reversul ideilor
oportuniste de dreapta la nivelul conducerii de către partid a campaniei de colectare a
cerealelor. Aceste predispoziţii însoţite de lipsa luptei reale împotriva elementelor culă-
ceşti care în condiţiile colectivizării slabe şi a regimului de frontieră a Moldovei au încă
rădăcini adânci, au condus la aceea că planul destul de realist al colectărilor de cereale
pentru 1 octombrie a fost îndeplinit în proporţie de numai 26,3 %”.
Excesele din RASSM s-au răspândit în perioada noiembrie-decembrie 1931. Deoarece
nu se luaseră niciun fel de măsuri, Biroul CC al PC (b) din Ucraina a sancţionat conduce-
rea republicii autonome. Ilin, fostul secretar al Comitetului Regional de partid, Dimitriu,
preşedintele CCP şi Voronovici, preşedintele CEC au fost sancţionaţi cu mustrare aspră.
S-a propus înscenarea unor procese judiciare şi consolidarea conducerii republicii cu noi
cadre. Pe fondul represiunilor în masă organizate de autorităţile bolşevice pentru a con-
fisca de la populaţie toate cerealele în iarna 1931 – 1932, populaţia era deja înfometată
şi se înregistrau decese din această cauză1483.
Astfel, conducătorii de partid şi sovietici de diferit rang, erau sancţionaţi nu pentru
faptul că au adus populaţia în stare de înfometare, ci din cauza neexecutării planurilor de
colectare a cerealelor.

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 46, p. 131; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 65.
1480

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 46, p. 132.

1481

V. Guzun, op. cit., p. 196.

1482

Ibidem, pp. 196-197.

1483

297
 La începutul anului 1932 tot teritoriul RASSM a fost afectat de dificultăţi alimentare,
unde s-au constatat peste 20.000 de familii care suferă de foame. Populaţia a început să
folosească în alimentaţie surogatele şi animalele căzute1484.
Pauperizarea a fost constantă, iar insuficienţa ajutoarelor de care au beneficiat înfo-
metaţii este confirmată nu doar de informaţiile organelor de partid şi sovietice, dar şi de
rapoartele secrete ale OGPU.
În raportul şefului Secţiei moldoveneşti a GPU, din 2 martie 1933, Kupcik, adresat şe-
fului GPU al Ucrainei, V. Baliţki intitulat „Despre cei care suferă de foame în Moldova” se
constata „prezenţa unui număr însemnat de înfometaţi într-o serie de raioane ale Moldo-
vei”, a sporirii numărului deceselor cauzate de acest fenomen, răspândirea cazurilor de
vagabondaj în căutarea pâinii1485.
În condiţiile când a început să se resimtă lipsa de produse alimentare, populaţia a
început să consume rezervele destinate semănatului şi chiar să recurgă la furturi din
depozitele colhozurilor sau cele de stat. Pentru autorităţi, mai presus de toate era, însă,
desfăşurarea semănatului, decât viaţa miilor de oameni.
Atunci, când foametea a început sa ia proporţii tot mai ameninţătoare, la 16 martie
1932, a fost convocată o consfătuire specială cu participarea tuturor secretarilor comite-
telor raionale de partid în cadrul căreia a fost discutată chestiunea „Despre asigurarea cu
pâine a raioanelor”. Accentul în asigurarea cu pâine a populaţiei era pus pe identificarea
resurselor locale şi, în special, o economisire cât mai mare, în sensul micşorării normelor
pentru consumul personal al cetăţenilor1486.
În martie 1932 se înregistrează prima solicitare a autorităţilor de la Tiraspol către
cele de la Harkov de acordare a unui ajutor alimentar.
În şedinţa secretă a comitetului regional de partid din RASSM, de la 17 martie 1932,
în cadrul căreia a fost discutată chestiunea despre refugierea ţăranilor peste Nistru, la
compartimentul „Chestiunile alimentare”, fără a se aminti fraza „Foamete”, s-a pus pro-
blema adresării către CC al PC (b) din Ucraina şi Comitetului Executiv Central al Ucrainei
pentru acordarea republicii a unui ajutor de 2,5 – 3 mii tone de grâu. Se cerea o cantitate
modestă în comparaţie cu cea livrată1487. Expresia preferată de autorităţi, admisă în docu-
mentele adoptate era „prezenţa greutăţilor alimentare”, determinate de lupta nehotărâtă
împotriva denaturărilor ce au avut loc anterior, „zăpăceală şi munca slabă de masă”1488.
Într-o altă hotărâre, adoptată la 29 martie, s-a constatat că s-a mărit numărul de ca-
zuri de înfometare şi ca răspuns a solicitărilor conducerii raioanelor de a li se acorda
ajutor. Dar accentul în depăşirea acesteia, din nou, era pus pe seama organelor locale ale
puterii de stat, care trebuiau să identifice cauzele acestui fenomen, să organizeze alimen-
tarea obştească şi să caute rezerve proprii pentru depăşirea foametei. În mod centralizat
se prevedea acordarea doar a unui ajutor maximal de până la 15 – 20 tone pentru fiecare
raion1489.
Deşi oficial interzis, terminul foamete era utilizat în unele documente confidenţiale
ale poliţiei politice şi ale organelor de partid locale care descriu situaţia din localităţile
Ibidem, p. 198.
1484

Ibidem, p. 205.
1485

C. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 33.

1486

Ibidem, p. 32.
1487

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 51, p. 138.

1488

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., doc. 12, pp. 66-67; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 50, pp. 137-138.
1489

298
monitorizate şi recunosc expres excesele activiştilor. În rezoluţia aprobată de BCR Mol-
dovenesc de partid privind raportul şefului GPU referitor la situaţia politică în RASSM,
din 29 martie 1932, erau identificate cauzele situaţiei critice din RASSM: „Lipsa măsuri-
lor ferme în lupta cu elementele culăceşti şi agentura acestora, munca nesatisfăcătoare
în lupta pentru consolidarea colhozurilor, lupta cu absenţa spiritului gospodăresc, lipsa
în unele localităţi a măsurilor bolşevice cu adevărat combative cu consecinţele exceselor,
lipsa activităţii de partid în rândul maselor”. În opinia liderilor bolşevici, criza putea fi
rezolvată prin „intensificarea luptei cu elementele culăceşti şi contrarevoluţionare, atât
în oraşe, cât şi în sate”, prin deportarea imediată a acestora, precum şi a familiilor lor, cu
prioritate a elementelor din raioanele de frontieră: Slobozia, Tiraspol, Grigoriopol, Dubă-
sari, Rîbniţa şi Camenca1490.
Acest gen specific de apreciere a situaţiei create, a cauzelor declanşării foametei, a
rămas valabil şi după depăşirea fenomenului îngrozitor.
În raportul prezentat la congresul colhoznicilor fruntaşi din RASSM, desfăşurat în no-
iembrie 1933, secretarul CRM de partid Obuşnîi, declara: „Planurile de colectări a cere-
alelor în anii 1931 şi 1932 n-au fost realizate. Redus în trei rânduri, planul recoltărilor
de cereale pentru anul 1932 a eşuat. O bună parte a colhozurilor în primăvara anului
1933 s-au pomenit într-o situaţie dificilă, au suferit din cauza insuficienței materialului
semincer şi a furajelor. A fost greu şi cu produsele alimentare”. Cauzele acestei situaţii
erau apreciate „ca un rezultat al conducerii nesatisfăcătoare a colhozurilor. Organizaţia
de partid din Ucraina a comis o serie de erori serioase, n-a dat dovadă de vigilenţă faţă
de duşmanul de clasă. Chiaburii, petliuriştii, mahnoviştii, delapidatorii, hoţii au folosit
greşelile noastre grave şi au început să desfăşoare o activitate turbată împotriva colho-
zurilor noastre”1491.
Astfel, în 1932 ca duşmani ai mişcării de colectivizare şi neîndeplinirii planurilor de
colectare a cerealelor erau statuaţi chiaburimea şi oportuniştii de dreapta, care ar fi în-
cercat să explice nereuşitele campaniei de semănat de primăvară prin aceea că planul
stabilit de bolşevici ar fi fost mare, nereal şi încordat1492.
Foametea era astfel folosită ca pretext pentru declanşarea ofensivei nu numai împo-
triva satului tradiţional, dar şi ca formă de luptă împotriva „chiaburimii”, altor „duşmani
de clasă”, pentru suprimarea violentă a oricărei opoziţii, active ori pasive, în masă ori
individuale, faţă de politicile cu impact în domeniul colectării şi aprovizionării, inclusiv
prin implicarea armatei şi a poliţiei politice secrete.
Salvarea era, însă, în ajutorul scontat din partea conducerii ucrainene sau unionale.
Chiar dacă, autorităţile locale, pentru a nu fi învinuite de incompetenţă, cu consecinţele
de rigoare specifice regimului bolşevic, nu se hotărau, însă, să se adreseze direct după
ajutor, despre proporţiile foametei, se ştia şi la Harkov şi la Moscova. Regimul stalinist,
însă, preocupat de industrializarea forţată şi militarizarea economiei, acorda prioritate
exportului de produse agroalimentare peste hotare. Mai mult, autorităţile centrale au
negat şi tăinuit în plan intern şi extern fenomenul foametei, au refuzat ajutorul interna-
ţional.
Încercările întreprinse de biserica din Basarabia de a veni în ajutor înfometaţilor a
V. Guzun, op. cit., p. 210; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 47, p. 137.
1490

C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., p. 46.

1491

F. Krestianişin, RASSM în zidirea socialistă. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1932, p. 23; Instituţiile şi nomenclatura, op.
1492

cit., p. 27.

299
fost calificată de propaganda comunistă din URSS, cât şi de cea din partea stângă a Nis-
trului ca inducere în eroare a opiniei publice mondiale. Într-o foaie volantă a organizaţiei
comuniste din Basarabia se menţiona în mod diabolic: „Campania turbată de clevetire
împotriva URSS (foamete, muncă înrobitoare, canibalism) ridicată de presa burgheză şi
social-fascistă, campania pentru „salvarea înfometaţilor din Ucraina” începută de părin-
tele Gurie şi campania lui nu este altceva decât pregătirea opiniei publice împotriva Uni-
unii Sovietice”1493.
Un semn al reacţiei întârziate a autorităţilor l-a constituit declanşarea tardivă a meca-
nismului intern de asistenţă, decalajul dintre declaraţii, propagandă şi fapte.
Pe fondul condiţiilor meteorologice nefavorabile, numeroaselor rapoarte ce semnalau
generalizarea situaţiei alimentare explozive din republică, autorităţile ucrainene, care
şi ele se confruntau cu problema alimentară ca urmare a politicii staliniste, au decis să
acorde ajutoare.
În acest context, primele ajutoare au început să sosească începând cu sfârşitul lunii
martie 1932. Republicii, i se va acorda, la acel moment, sub formă de împrumut o mie de
tone de porumb şi un ajutor bănesc în sumă de la 1 până la 3 mii de ruble unor instituţii
şi gospodării din categoria celor mai nevoiaşe1494. Însă, abia în luna mai, odată cu depla-
sarea lui G. I. Starîi, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al RASSM, la Harkov,
s-a pus problema acordării unui ajutor substanţial cu produse alimentare1495.
În condiţiile când majoritatea populaţiei republicii suferea de foame, este sugestiv
modul de acordare a ajutorului alimentar. Hotărârea Biroului CMR de partid, din 28 apri-
lie 1932, obliga organizaţiile raionale de partid să organizeze, în primul rând, „alimenta-
rea obştească a colhozurilor şi grădiniţelor de copii”, să demaşte pe cei care „simulează
foametea”, iar în cazul gospodăriilor individuale să se acorde ajutor „numai în condiţiile
când căpeteniile familiilor şi membrii familiilor într-adevăr lucrează şi nu au refuzat să
lucreze”. Pentru a evita pe viitor devastarea depozitelor de cereale, brutăriilor şi morilor
de către înfometaţi, organele abilitate au fost obligate să întărească paza acestora1496.
În ansamblu, către începutul verii 1932, conform unor informaţii, republicii i-au fost
repartizate 2818 tone de produse alimentare, 1638 tone de nutreţ cerealier şi mai mult
de 3000 tone de material semincer1497. Cifrele sunt concludente. În primul rând, acestea
denotă faptul că cea mai mare parte din ajutorul acordat o constituia materialul semin-
cer. Este un argument în favoarea faptului că în campania de colectare a cerealelor s-a
recurs şi la rechiziţionarea unei părţi considerabile din fondul semincer al gospodăriilor
individuale şi al celor colective, ceea ce punea în pericol desfăşurarea campaniei semă-
natului de primăvară.
Astfel, în ajunul semănatului, la sfârşitul lunii februarie 1932, fondul semincer con-
stituia numai 51,3 % din cantitatea necesară. Însă, chiar şi ajutorul acordat sub formă
de material semincer, n-a fost suficient pentru a asigura pe deplin necesităţile. În conse-
cinţă, planul de semănături a fost realizat de colhozuri numai în proporţie de 74 %, iar
de sovhozuri – de 89,5 %. O situaţie similară s-a înregistrat şi în gospodăriile ţărăneşti
individuale. Devenise evident, încă de la începutul sezonului agricol, că recolta va fi mai
N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 66.
1493

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 32

1494

Ibidem, p. 34.
1495

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 51, p. 139-140.

1496

C. V. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., p. 44; AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 2060, f. 151.
1497

300
mică. Mai mult, inundaţiile primăvăratice, provocate de revărsarea Nistrului, au provocat
mari pierderi gospodăriilor individuale şi colective din zonele respective1498.
La nivel central, discutarea dificultăţilor provocate de colectările de grâne, precum
foametea populaţiei, erau etichetate ca oportunism, prin urmare, nu erau apreciate ca
probleme prioritare ale regimului1499. În consecinţă, se punea accent tot pe identificarea
resurselor locale.
Situaţia din RASSM era bine cunoscută nu mai la Harkov, dar şi la Kremlin. Cu refe-
rire la extinderea foametei din Ucraina, V. Ciubari, preşedintele CCP al Ucrainei, într-o
scrisoare adresată lui I. Stalin şi V. Molotov la 10 iunie 1932, semnala situaţia critică din
cele 11 raioane ale RASSM. În acelaşi sens, tot la 10 iunie 1932, după inspectarea regiunii
Odesa şi a RASSM, G. Petrovski, un alt lider ucrainean, scria celor doi demnitari bolşevici:
„Ştiam că colectările de cereale vor fi dificile, dar ceea ce am văzut acum în sate arată că,
în această chestiune s-a mers mult prea departe, s-a făcut exces de zel [...]. Vă este cunos-
cut în ce situaţie au adus Moldova colectările de cereale”1500.
De altfel, situaţia era gravă şi în Ucraina, unde „lupta pentru pâine” se suprapunea cu
lupta liderilor de la Kremlin împotriva „naţionalismului ucrainean”. Pe fundalul acestor
evenimente Ucrainei i-au fost impuse planuri exagerate de colectare a cerealelor.
Deja la 21 iunie 1932, Stalin şi Molotov au semnat „prodrazviorstka” pentru Ucraina
pe anul 1932. În telegrama expediată de către ei conducerii superioare de partid şi de
stat a RSS Ucrainene era pusă sarcina de a asigura cu orice preţ livrarea de cereale, co-
respunzător: în luna iulie – 14.500 mii puduri, august – 72.400 mii puduri, septembrie
– 71.200 mii puduri, în total, până la sfârşitul anului, Ucrainei îi revenea să contribuie în
hambarul statului cu 356 mln. de puduri1501.
Însămânţarea insuficientă a terenurilor agricole, recolta mică din cauza secetei, frica
ţăranilor de a rămâne fără produse alimentare s-au răsfrânt negativ asupra realizării pla-
nului de colectare a cerealelor. Astfel, către 25 octombrie 1932, planul a fost îndeplinit de
RSS Ucraineană doar cu 39 %, fapt ce a pus în gardă conducerea de la Kremlin. La sfârşi-
tul lunii octombrie la Kiev soseşte o comisie extraordinară, în frunte cu preşedintele CCP
al URSS V. M. Molotov. Sub presiunea comisiei, formele şi metodele represive de colectare
a cerealelor se intensifică. În această muncă sunt antrenate la maximum organele de jus-
tiţie, ale securităţii de stat. Începe blocada economică a satelor, incluse pe „tabla neagră”
pentru zădărnicirea îndeplinirii planului. Toate acestea au avut repercusiuni şi asupra
RASSM ca parte componentă a RSSU1502.
Astfel, a devenit o practică, în loc de a interveni prin acţiuni concrete materiale, se pu-
nea problema acordării ajutorului populaţiei din contul identificării resurselor locale şi
de a deroga responsabilitatea pe seama organelor ierarhic inferioare.
Caracteristic în acest sens este mesajul lui Kossior, unul din liderii Ucrainei, cu ocazia
necesităţii de acordare a unui ajutor alimentar RASSM, la începutul anului 1933, preci-
zând că, „Trebuie spus că Kiev, Viniţa şi RASSM dispun de posibilităţi considerabile pen-
tru mobilizarea resurselor interne, le este permis comerţul colhoznic, au o serie de ra-
ioane de succes în ceea ce priveşte cerealele. Nu s-a desfăşurat însă până acum niciun fel
C. V. Stratievschi, op. cit., p. 44.
1498

I. Caşu, op. cit., pp. 42-43.

1499

V. Guzun, op. cit., p. 211.

1500

Izvestia ŢK KPSS, 1990, nr. 9, p. 130; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 66.
1501

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 66.
1502

301
de activitate, tendinţa principală este de a aştepta ajutor de la centru’’1503. După liderul
ucrainean, regiunile înfometate trebuiau să se descurce cu mijloacele proprii şi nu să se
plângă.
Pe lângă secetă şi recolta proastă, printre cauzele foametei din raioanele în curs de
sovietizare din stânga Nistrului, se numără şi culpa liderilor sovietici atât locali, care au
recunoscut tardiv fenomenul şi nu ar fi insistat pe lângă organele centrale de la Kiev şi de
la Moscova pentru luarea unor măsuri urgente de ajutorare a populaţiei înfometate, dar
şi a celor din organele centrale, care, deşi cunoşteau foarte bine situaţia reală, la rândul
lor, n-au reacţionat, n-au acordat un ajutor substanţial.
Spre exemplu, din ajutorul acordat republicii până în vara anului 1932, unei gospodă-
rii din 4 – 5 persoane,îi reveneau în medie câte 4 puduri sau 64 kg1504., cantitate insufici-
entă pentru o perioadă îndelungată până la recoltarea următoarei roade.
Eşecurile în colectarea cerealelor şi procesul de colectivizare, neexecutarea altor pla-
nuri decurgeau în condiţiile instaurării cultului personalităţii lui Stalin. Anume din aceas-
tă perioadă, 1931 – 1932, presa, radioul şi alte mijloace de informare au început pe larg
campania de proslăvire a lui Stalin. În aceste condiţii, a fost adoptată linia spre camufla-
rea adevărului şi păstrarea secretului despre foametea din anii 1932 – 1933. Toate hotă-
rârile şi alte documente pe această problemă erau discutate şi adoptate în ședinţe secrete
ale biroului Comitetului Regional Moldovenesc de partid. Evident, nu se publica nimic
despre foamete în presă, nu se amintea de acest fenomen în discursurile conducătorilor
de diferit nivel, limitându-se doar la anumite probleme legate de asigurarea populaţiei cu
produse alimentare1505. În virtutea circumstanțelor create, nimeni nu ducea contul celor
decedaţi ca urmare a foametei.
Se remarcă, de asemenea că, Stalin a decis să utilizeze foametea ca instrument pentru
a înfrânge împotrivirea ţăranilor faţă de colectivizare. Aprecierile şi luările de poziţii ale
liderului bolşevic în contextul complexităţii situaţiei din anii 1932 – 1933, că cei care nu
predau cotele obligatorii de cereale sunt duşmani ai puterii sovietice, sunt esenţiale pen-
tru înțelegerea viziunii conducerii sovietice privitoare la foamete. În joc era, după afir-
maţia liderului bolşevic, însăşi soarta socialismului, ceea ce semnifică ipoteza potrivit că-
reia înfometarea în masă a populaţiei reprezenta „un substitut mai ieftin al deportărilor
anulate’’. Cu alte cuvinte, Stalin a înţeles că o deportare de proporţii a tuturor celor care
se opun colectivizării şi îndeplinirii planului de colectare la cereale era imposibilă din
motive tehnice şi financiare şi a declanşat mecanismul înfometării în masă ca o soluţie de
alternativă a represiunii prin strămutarea forţată a ţăranilor în regiunile îndepărtate ale
URSS1506.
Deşi situaţia din agricultură a influenţat negativ şi asupra asigurării oraşelor cu pro-
duse alimentare, anume ţărănimea, producătoarea bunurilor alimentare, a fost cea care a
suportat cel mai mult consecinţele foametei. Or, introducerea sistemul de cartele pentru
orăşeni le asigura minimul de existenţă.
Astfel, foametea a fost preţul maximal plătit de ţărănime pentru atitudinea sa recal-
citrantă faţă de colectivizare iniţiată de regimul stalinist, părăsirea colhozurilor, eşecul
colectărilor. O atare atitudine a autorităţilor bolşevice faţă de ţărănime era justificată şi
V. Guzun, op. cit., p. 207.
1503

C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., p. 44.

1504

Idem, Golod, op. cit., p. 5.

1505

I. Caşu, op. cit., p. 61.

1506

302
argumentată prin prisma teoriei luptei de clasă împotriva „rămăşiţilor” chiaburimii şi al
acoliţilor acestora, al altor „duşmani ai poporului”.
Concomitent, însă, nu erau întreprinse măsurile de rigoare pentru a contracara în-
călcările legislaţiei şi abuzurile comise de autorităţi faţă de populaţie, nu era restituită
ţăranilor averea confiscată în mod abuziv, nu erau revizuite listele persoanelor lipsite
de dreptul de vot. Din aceste motive, dar mai ales din cauza foametei s-au înteţit nemul-
ţumirile şi acţiunile de protest la sate. Ca urmare a abuzurilor comise în campaniile de
colectări şi neacordării ajutorului substanţial din partea organelor ucrainene şi unionale,
foametea lua proporţii tot mai catastrofale. În cadrul şedinţei comitetului regional de
partid, din 7 – 8 iunie 1932, se constata că în republică se înregistraseră, conform infor-
maţiilor oficiale, 25300 înfometaţi, 7000 istoviţi de foame, iar 120 de oameni deja murise
de foame1507.
După cum se menţiona în alte documente, din cauza subalimentării ţăranii nu puteau
lucra şi nu ieşeau pe câmp, iar de ajutor alimentar aveau nevoie mai mult de 31 mii de fa-
milii ale colhoznicilor şi 13 mii de gospodării individuale ţărăneşti. În consecinţă, pentru
a supravieţui ţăranii recurgeau la consumul cerealelor destinate pentru însămânţare1508.
Potrivit unor informaţii, în vara anului 1932, 60 % din familiile ţărăneşti din RASSM
sufereau din cauza foamei, cele mai afectate fiind raioanele Ananiev, Balta, Birzula şi Co-
dîma.
Având în vedere componenţa naţională a teritoriului RASSM, traseul înfometării a fost
unul comun pentru toate etniile conlocuitoare.
În ceea ce priveşte geografia foametei, în anul 1932, cele mai afectate raioane au fost
Slobozia, Dubăsari şi Ocna Roşie. În 1933, cel mai dezastruos impact asupra populaţiei a
fost înregistrat în raioanele din nord-est: Ananiev, Balta, Codîma, Birzula, Ocna Roşie şi
Rîbniţa1509.
Pentru autorităţi, mai presus de toate era, însă, desfăşurarea lucrărilor agricole sezo-
niere, colectarea impozitului, decât viaţa miilor de oameni1510.
În scopul redresării situaţiei, s-a recurs la schimbări cardinale în conducerea de partid
şi sovietică a republicii autonome. În primul rând, au fost epurate aparatele de conducere
ale comitetului regional de partid şi Consiliului Comisarilor Poporului. La începutul lui
iulie 1932, a fost destituit şi secretarul comitetului regional de partid Placinda, în locul lui
fiind trimis I. N. Sirko. În acest context, la Tiraspol, a fost delegat unul din conducătorii de
vârf al Ucrainei, G. I. Petrovski, precum şi alţi lucrători de rang republican.
Foametea a fost determinată şi de factorul politic, în sensul resimţirii consecinţelor
deciziilor luate de autorităţi în ajun faţă de ţărănime (rechiziţionarea produselor agri-
cole, socializarea vitelor, preţurile mici la produsele agricole etc.). Primele simptome ale
foametei, în condiţiile când a început să se resimtă lipsa de produse alimentare, populaţia
a început să consume rezervele destinate semănatului din anul 1932 şi să sacrifice vitele.
Insuficienţa materialului semincer, a furajelor şi a forţei de tracţiune fiind semnificativă,
situaţia era agravată de rezultatul extrem de nesatisfăcător al campaniilor agricole ale
semănatului de toamnă şi de primăvară. Din cauza lipsei stimulentelor economice şi re-

1507
C. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 35.
1508
Idem, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., pp. 43-44.
1509
I. Caşu, op. cit., p. 63.
1510
C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 33.

303
spectiv de interes din partea ţăranilor în desfăşurarea muncilor agricole în favoarea ex-
clusivă a statului, semănatului târziu, epuizării oricăror rezerve alimentare, dar mai ales
a demoralizării, se va înregistra o scădere drastică a suprafeţelor însămânţate.
În anul 1932, suprafeţele însămânţate s-au micşorat faţă de cele din 1931 cu aproape
100 mii de ha1511. A urmat seceta din vară, care a compromis cea mai mare parte din roa-
dă. Pe de altă parte, situaţia s-a mai agravat şi din cauza ploilor, care au căzut, începând cu
demararea campaniei de recoltare şi s-au prelungit până toamna târziu. În aceste condi-
ţii, şi recoltarea s-a prelungit, desfăşurându-se cu mari greutăţi şi pierderi considerabile.
Ca urmare, în gospodăriile colective cerealele au fost recoltate în proporţie de 83 % din
suprafeţele însămânţate, iar a celor individuale şi mai puţin – 80 %. În unele gospodării,
în genere, lanuri întregi au rămas nerecoltate, recolta pierind, iar de pe suprafeţele re-
coltate, recolta a fost foarte joasă. Recolta de pe hectar a constituit, în medie, la cerealele
de toamnă – 6,5 chintale, cerealele de primăvară – 2,8, secară – 6,3, orz – 5,8, ovăz – 3,9,
porumb – 8,5, floarea soarelui – 4,6, sfecla de zahăr – 81,4. În ansamblu, recolta medie la
cereale a constituit 6,1 chintale de pe hectar1512.
Toate aşa – zisele reforme economice ale regimului bolşevic, colectivizarea forţată, po-
litica fiscală promovată de autorităţi îi descuraja şi-i lipsea pe ţărani de interesul pentru a
munci sârguincios, accentua dezinteresul de a produce surplus agricol. Pe lângă aceasta,
ţăranul era principalul plătitor de impozite. În consecinţă, satul a fost epuizat din toate
punctele de vedere.
Astfel, foametea a fost rezultatul politicii staliniste, iar colectivizarea forţată şi dezţă-
rănirea au reprezentat circumstanţe agravante. Or, colectivizarea forţată a obligat ţăranii
să-şi distrugă o mare parte a averii pentru a nu fi socializată, iar colhozurile organizate
defectuos erau sărace.
Regimul bolşevic, care a distrus proprietatea, a nimicit şi spiritul de iniţiativă, de sur-
plus de muncă, de efort – tot ce este forța motrice a oricărei civilizaţii. Munca a devenit
forţată şi neproductivă, iar conducerea sovietică lua de la sate mai multe cereale decât
până la colectivizare, pentru a satisface nevoile oraşelor, ale centrelor industriale, ale
Armatei Roşii şi pentru asigurarea industriei cu materie primă. Lipsa de efort a dus după
sine scăderea productivității muncii şi a produsului. După care a urmat foametea.
Ca urmare a recoltei reduse, producţia globală de cereale a constituit, în 1932, în sec-
torul colectiv 140,6 mii tone. Pentru comparaţie, în anul 1931, planul colectărilor a fost
stabilit în mărime de 189 mii tone. În pofida situaţiei dificile cu privire la asigurarea cu
produse alimentare, cota cea mai mare din producţia agricolă a colhozurilor era furni-
zată în favoarea statului. În aceste condiţii, 31 % din colhozuri au acordat colhoznicilor
sub formă de plată pentru fiecare zi de muncă, în medie, câte 1 kg de cereale, 36 % – de
la 1 până la 2 kg şi 16 % – de la 2 la 3 kg1513. Astfel, majoritatea colhoznicilor urmau să
primească pentru fiecare zi de muncă, mai puţin de 2 kg. Totuşi, trebuie să ţinem cont de
faptul, că în lipsa stimulentelor, cea mai mare parte a colhoznicilor înregistrau un număr
redus de zile lucrătoare, fapt ce şi mai mult reducea din cuantumul producției distribuite
membrilor colhozurilor1514.

I. Caşu, op. cit., p. 60; C. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 33.

1511

1512
C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., pp. 44-45.
1513
Soţialisticescoie pereustroistvo seliscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 357.
1514
A se vedea: C. Stratievschi, Golod 1932-1933gg., op. cit., p. 45.

304
 Un alt factor care, alături de cotele excesive, aprofunda nemulţumirea populară faţă
de impozitul în natură îl reprezentau abuzurile şi încălcările comise de organele locale
(aşa-zisele „încălcări ale ordinei şi legislaţii revoluţionare”). Acestea au anticipat fenome-
nele meteorologice şi l-au privat pe ţăran de rezervele vitale.
Foametea care lua proporţii, încălcările „legislaţiei” comise din partea organelor re-
presive, continuarea practicii de colectare forţată a impozitului agricol, confiscarea averii
ţăranilor şi alte abuzuri comise faţă de populaţie au condus la înteţirea nemulţumirilor
şi a acţiunilor de protest la sate. Acestea s-au manifestat în diferite forme: prin rezistenţa
faţă de procesul violent de colectivizare, revolte, ieşiri în masă ale ţăranilor din colhozuri,
migraţia populaţiei înfometate la oraşe sau refugierea în România sau Polonia.
Potrivit afirmaţiilor adjunctului secretarului CRM de partid, Kapţevici, situaţia cea mai
acută, cauzată de dificultăţile alimentare, se înregistra în raioanele Slobozia şi Tiraspol,
unde au fost raportate cazuri de rezistenţă precum deplasarea unor grupuri a câte 200 de
persoane din satele limitrofe la sediul CEC, devastarea şi furturi de cereale din depozitele
colhozurilor sau cele de stat, refuzul colhoznicilor şi al ţăranilor neasociaţi de a ieşi la
muncile agricole1515.
În lunile octombrie – decembrie 1931 şi ianuarie 1932 au avut loc 257 de acţiuni
în masă ale ţăranilor la care au participat peste 23.946 de persoane, din care în jur de
13.000 de colhoznici. În acest interval au fost arestate 1163 de persoane1516. În primele
luni ale anului 1932 în RASSM au fost înregistrate alte 54 de revolte ţărăneşti (volînki),
care cuprind 42 de localităţi din 9 raioane ale autonomiei1517.
Aceste realităţi au determinat autorităţile să reducă, în repetate rânduri, de trei ori,
cuantumul planului de colectare a cerealelor pentru anul 1932. Însă, şi planul corectat
nu a fost îndeplinit. Către 10 februarie 1933, acesta fusese realizat în proporţie de 98,6
%, ceea ce constituia 55.265 tone. Era o povară mare pentru agricultori, odată ce în anul
1933, unul dintre cei mai favorabil din anii 20-30, colhoznicii şi ţăranii individuali au li-
vrat statului 69.152 tone de cereale1518.
Revoltele au continuat şi în iarna – primăvara anului 1933, pe fondul foametei în masă,
pe care femeile le-au iniţiat sau la care au participat alături de bărbaţi. În ianuarie 1933
are loc o revoltă, în februarie – 14, martie – 41, în aprilie – 43, în primele două săptămâni
ale lunii mai-nu mai puţin de 32, deci în total 131 de revolte în primele luni ale anului
19331519.
Cauza principală a acestor acţiuni de protest, de împotrivire a maselor ţărăneşti era
politica colectivizării forţate, ignorarea intereselor agricultorilor, majorarea nejustifica-
tă a planurilor de livrare a produselor agroalimentare, rechiziţiile resurselor de cereale
care au condus la foamete.
În aceste condiţii, la 7 august 1932, când foametea făcea ravagii în Ucraina, intra în
vigoare faimoasa lege privind protecţia averii colhoznice, „despre cinci spice de grâu”, în
redacţia lui Stalin, care prevedea împuşcarea chiar şi pentru cele mai mici furturi şi, doar
în cazuri destul de rare, admitea o pedeapsă mai „blândă” – 10 ani de închisoare. Legea
a lovit sălbatic în ţăranii înfometaţi care, în situaţia disperată în care s-au pomenit din
1515
C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 33; V. Guzun, op. cit., p. 213; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 51, p. 139.
1516
V. Guzun, op. cit., p. 210.
1517
I. Caşu, op. cit., p. 69.
1518
C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., p. 45.
1519
A. Memei, op. cit., pp. 316-331; I. Caşu, op. cit., p. 71.

305
cauza politicilor criminale de rechiziţii forţate a produselor agricole, erau condamnaţi să
recurgă la furtul din averea colhozurilor, pentru a se salva de moarte.
Chiar dacă foametea făcea, în toamna 1932 – iarna 1933, tot mai multe victime în
rândurile populaţiei, autorităţile nu slăbesc presiunea fiscală şi continuă aplicarea
metodelor represive faţă de acele categorii de ţărani care nu erau în stare să achite
impozitele.
Conform unor informaţii, datate cu începutul lunii decembrie 1932, privind colectări-
le şi represiunile aplicate ţăranilor din RASSM, se preciza că au fost amendate 119 gospo-
dării, confiscate cereale de la un număr de 276 gospodării, confiscate bunuri din 19 sate.
La 8 decembrie 1932, conform unei note a GPU ucrainean privind raportarea cazurilor
legate de colectarea cerealelor instrumentate de GPU în unele regiuni ale RASSM, în pe-
rioada august-noiembrie 1932, numărul acestor acţiuni represive a fost de 430, fapt ce
denotă acutizarea situaţiei ţăranilor de pe malul stâng al Nistrului şi a opoziţiei faţă de
procesul forţat de colectare a cerealelor, în pofida foametei care se extindea. De aseme-
nea, s-a recurs la arestarea ţăranilor1520.
Foametea se accentuează în toamna anului 1932 şi cunoaşte apogeul în primele şapte
luni ale anului 1933, fenomen atestat şi de organele GPU.
În raportul şefului Secţiei moldoveneşti a GPU din 2 martie 1933, Kupcik, adresat şe-
fului GPU al Ucrainei, V. Baliţki intitulat „Despre cei care suferă de foame în Moldova” se
constata „prezenţa unui număr însemnat de înfometaţi într-o serie de raioane ale Moldo-
vei”, a sporirii numărului deceselor cauzate de acest fenomen, răspândirea cazurilor de
vagabondaj în căutarea pâinii1521.
Despre faptul că foametea a avut un caracter deliberat denotă și alte documente ale
partidului bolșevic. Directiva din 22 ianuarie 1933, elaborată de Stalin și Molotov obli-
ga conducerea de partid din regiunea Kuban și RSS Ucraineană să interzică plecarea în
masă a țăranilor din aceste regiuni. Sancționând blocarea satelor, directiva respectivă îi
condamna efectiv pe țărani la moarte prin înfometare sau în tentativa de a se strămuta
cu traiul. Or, încercările țăranilor din RASSM de a se refugia din aceste „rezervații” erau
calificate expres de autoritățile comuniste drept „evadări”. Pentru asemenea „infracțiuni”
erau prevăzute cele mai drastice pedepse, inclusiv condamnarea la moarte prin împuș-
care1522.
În același context, la 10 aprilie 1933, secretarul CMR de partid I. N. Sirko, într-o scri-
soare adresată secretarilor CC al PC (b) din Ucraina Kossior și Postîșev, îi informa des-
pre situația catastrofală creată în gospodăria sătească a republicii, rugându-i să „acorde
ajutor, deoarece resursele locale, mobilizate de noi, nu ne ajung”. Însă, în loc de ajutor, în
iunie același an, a urmat destituirea din funcție a autorului scrisorii, învinuit de faptul că
nu a asigurat îndeplinirea planului de colectare a cerealelor1523.
Astfel, în perioada ianuarie-mai 1933 au murit de foame circa două mii de oameni
din raionul Balta. În raionul vecin, Ananiev, către luna martie sufereau de foame 1675 de
familii. Numai în prima săptămână a lunii iunie au murit din cauza foametei 445 de oa-
meni. Pe lângă aceasta, în raion au fost luaţi la evidenţă 5398 oameni tumefiaţi de foame,

V. Guzun, op. cit., pp. 203-204.

1520

Ibidem, p. 205.
1521

E. Negru, Masa rotundă Românii din URSS, op. cit., p. 237.

1522

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 99; Idem, Golod, op. cit., p. 83.
1523

306
inclusiv 3200 de colhoznici şi 2498 ţărani individuali, cât şi 1661 de bolnavi de distrofie,
336 de copii vagabonzi1524.
În aceste condiţii au fost acordate şi alte „ajutoare” din partea guvernului ucrainean şi
unional, însă acestea nu au reprezentat altceva decât restituirea parţială, nesemnificativă
a ceea ce s-a rechiziţionat de la ţărani în perioada colectărilor de produse agricole. Mai
mult decât atât, ele erau repartizate sub formă de împrumut şi urmau a fi restituite cu
dobândă din contul recoltei curente.
Pentru ameliorarea situaţiei, în martie 1933, autorităţile ucrainene au decis acorda-
rea unui ajutor în mărime de 20.000 puduri de cereale1525. Tot atunci, conform hotărârii
Biroului CC al PC (b) din toată Uniunea, RASSM i se elibera 30.000 de puduri de secară
pentru colhozurile din Autonomie, cu titlu de împrumut pentru campania de prăşit. Can-
titatea respectivă urma să fie rambursată din recolta de toamnă a anului curent. În plus,
se fixa obligaţia de rambursare a cheltuielilor administrative şi de transport şi a cantităţii
de 10 puduri pentru fiecare 100 puduri de împrumut1526.
Totuşi, chiar şi în aceste cantităţi nesemnificative, cea mai mare parte din ajutoare
era acordat prioritar sub formă de material semincer şi furajer, după ce urma ajutorul
alimentar.
Ajutorul modest şi acordat cu întârziere, nici pe departe nu a putut contracara feno-
menul înfometării şi a stopa decesele din această cauză. Astfel, că foametea a continuat
să provoace victime, încă şapte luni, până la recolta anului 1933.
Autorităţile erau preocupate, în primul rând, de realizarea semănatului de primăva-
ră. În anul 1933, sub presiunea secţiilor politice ale SMT şi metodelor administrative
practicate de organele de partid şi sovietice locale, campania semănatului de primăvară
a fost încheiată cu 25 de zile mai devreme decât în anul precedent, iar la culturile cere-
aliere planul a fost supraîndeplinit cu 19,4 mii ha. Pentru a impune şi cointeresa ţăranii
să participe la lucrările agricole, era organizată alimentarea pe câmpuri1527., fapt care, în
condiţiile foametei, era vital pentru ei.
După factorii climaterici, anul 1933, s-a dovedit a fi destul de favorabil. În comparație
cu anul 1932, recolta medie de pe hectar, a constituit la culturile cerealiere, mai mare
de două ori. În aceste condiţii, recolta globală de cereale a fost de 553.374 tone, faţă de
213.400 în 1932. Către 15 septembrie, colhozurile fusese obligate să îndeplinească pla-
nul de colectări, livrând statului 50,7 mii tone de cereale şi alte 33,2 mii tone sub formă
de impozit în natură. Conducerea republicii cu mândrie raporta despre faptul, că RASSM
prima în Ucraina şi pe ţară, a îndeplinit sarcina sa primordială faţă de stat. Colectările,
însă, sub lozinca tradiţională de supraîndeplinire a planului, au continuat, constituind, în
ansamblu, 119.077 tone 1528. Totuşi, recolta relativ îmbelşugată din anul 1933, a condus
la depăşirea consecinţelor foametei.
În această perioadă ca şi în etapa ulterioară de colectivizare totală a agriculturii, facto-
rii artificiali, de natură subiectivă (politică şi economică), cauzatori de foamete, au jucat
un rol hotărâtor în facilitarea acceptării de către ţărani a ideologiei bolşevice, mai ales în
ceea ce priveşte segmentul cel mai sărac al ţărănimii.
N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 66.
1524

V. Guzun, op. cit., p. 207.

1525

Ch. King, Moldovenii. România. Rusia şi politica culturală. Chişinău, Editura Arc, 2002, pp. 50-51.
1526

C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op.cit., p. 47.

1527

Ibidem, pp. 47-48.

1528

307
 Foametea ar fi putut evitată dacă s-ar fi renunţat la colectările forţate de produse
agricole şi s-ar fi acordat la timp, în volumul necesar, ajutor înfometaţilor. Însă, pre-
ocupate de industrializarea şi militarizarea economiei, autorităţile bolşevice, fără a
lua în calcul posibilităţile agricultorilor, forţând ritmurile colectivizării, au preferat
să exporte cereale, decât să salveze vieţile a mii şi mii de oameni.
În pofida foametei care lua proporții catastrofale, URSS a continuat să exporte ce-
reale până în primăvara anului 1933 când prețurile la grâne scăzuse pe piața mondi-
ală. Totodată, Stalin refuzase orice ajutor alimentar din partea comunității internați-
onale sub motivul că „importul de cereale ar submina autoritatea URSS”1529.
Numărul victimelor foametei din anii 1932 – 1933 din RASS Moldovenească n-a
fost stabilit, deocamdată, cu exactitate, fiind vorba de zeci de mii de oameni. Se ope-
rează cu cifra de 18 – 20 – 30 – 35 mii victime1530.
Conform calculelor altor istorici, care i-au în considerație nu numai foametea, dar
și fenomenele ce au anticipat-o, colectivizarea și deportările etc., în anii 1929 – 1933,
declinul demografic al RASSM s-a încadrat între 15 și 20 la sută, ceea ce a constituit
peste 100.000 de persoane1531.
Acad. Florin Constantiniu a susţinut că, în cazul foametei din anii 1932 – 1933 din
RSS Ucraineană poate fi discutată acţiunea a trei factori principali: 1) percepţia ostilă
a puterii şi a fondatorilor socialismului faţă de ţărănime, 2) confruntarea lui Stalin
cu deviaţionismul de dreapta (N. Buharin, A. I. Rîkov ş. a.), 3) acţiunile lui Stalin în-
dreptate împotriva primejdiei naţionalismului ucrainean. În opinia istoricului român
„foametea din anul 1932 s-a instalat ca o consecinţă a colectivizării forţate, dar din
luna ianuarie 1933 a căpătat caracter organizat, de genocid dirijat de la Moscova îm-
potriva poporului ucrainean”.
Foametea a fost utilizată de autoritățile staliniste ca instrument politic pentru ob-
ținerea controlului total asupra populației. Documentele converg spre ideea că foa-
metea a servit și ca mijloc de răzbunare pe țăranii recalcitranți față de politica bolșe-
vică de colectare a cerealelor și colectivizare a gospodăriei sătești.
Efectul conjugat al foametei organizate, deportărilor şi colectivizării forţate din
anii 1929 – 1933 a făcut posibilă integrarea mai efectivă a teritoriilor din stânga Nis-
trului, la hotarul cu România, în sistemul administrativ de comandă şi administrarea
lor conform principiilor stalinist-bolşevice.
Foametea din RASSM a fost o parte componentă a Golodomor-ului din RSS Ucrai-
neană declanşat de autorităţile bolşevice centrale. În condiţiile când moldovenii şi
reprezentanţii altor etnii, în cea mai mare parte locuiau în mediul rural, ei au avut
de suferit din cauza foametei în aceleaşi proporţii ca şi ucrainenii. Totuşi, raportat
la procentul populaţiei româneşti din teritoriul republicii, fenomenul înfometării a
căpătat o dimensiune naţională, depășind de câteva ori nivelul mediu al mortalității
din RSS Ucraineană. În acest context, trebuie de accentuat, că raioanele locuite pre-
ponderent de moldoveni figurau în categoria celor mai afectate de foametea din anii
1932 – 1933.

E. Negru, Masa rotundă Românii din URSS, op. cit., p. 237.

1529

V. Guzun, op. cit., p. 214; I. Caşu, op. cit., p. 63; C. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 4; D. Dragnev, I. Jarcuțchi, I. Chirtoagă, E. Negru,
1530

Din istoria Transnistriei. Chişinău, Editura Civitas, 2001, pp. 167-168.

A se vedea: E. Negru, op. cit., p. 237.
1531

308
 4. Refugierea transnistrenilor în Basarabia. Masacrele de la Nistru
O consecinţă directă şi imediată a colectivizării gospodăriilor ţărăneşti şi rechiziţii-
lor forţate de produse agricole, confiscării bunurilor şi impozitării excesive, a foametei
cumplite, a represiunilor şi deportărilor operate de autorităţile comuniste, a fost exodul
peste Nistru al populaţiei, curmat cu bestialitate de regimul bolşevic. În acest context
autorii raportului cu privire la studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist din
Republica Moldova reliefează: „Foametea cumplită, represiunile şi deportările operate
de autorităţile comuniste au generat un exod masiv de populaţie – fuga peste Nistru, în
România. Pentru curmarea acestui exod, care constituia o dovadă concludentă a eşecului
catastrofal al politicilor promovate de autorităţile comuniste, s-a recurs la fortificarea pa-
zei frontierei sovietice, însoţită de utilizarea armelor contra transfugilor înfometaţi”1532.
Profitând de faptul că râul îngheţase, sute de ţărani au început să se refugieze în Basa-
rabia românească. Autorităţile bolşevice, îngrijorate de cursul evenimentelor şi de faptul
că orice fugar din Uniunea Sovietică este cel mai înfocat şi cel mai eficace propagandist
contra comunismului, nu au ezitat să recurgă din nou la crime şi masacre în masă, pu-
nând în funcţiune mitralierele pe frontiera de pe Nistru. Numai într-o singură noapte
(23 februarie 1932) au fost masacraţi 40 de moldoveni în zona satului Olăneşti, iar o
zi mai târziu, peste 100 de fugari moldoveni şi-au găsit moartea lângă Tighina. Potrivit
corespondenţelor de la faţa locului, publicate zilnic de presa română, grupurile de fugari
erau luminate cu rachete din momentul în care păşeau pe gheaţa ce acoperea Nistrul,
după care grănicerii sovietici recurgeau la grenade şi foc încrucişat de mitraliere, astfel
că mulţi dintre cei care tânjeau spre o rază de libertate piereau împuşcaţi sau înghiţiţi de
craterele ce se deschideau în faţa lor.
Un cunoscut ziar din epocă „Neamul românesc”, redactat de N. Iorga, a numit râul
Nistru „frontiera groazei”, locul unde se desfăşură „cea mai cumplită tragedie pe care au
trăit-o vreodată locuitorii paradisului bolşevic”1533.. „Cad cu zecile, cu sutele, în nopţi cu
lună şi în nopţi lipsite de lumină acei care fug de teroare şi foame”, relata publicaţia men-
ţionată, în termini apocaliptici, incredibilul spectacol nocturn de la „frontiera groazei”,
din primăvara anului 1932: „În cearşafuri albe, se strecoară fantomele fugare, spectre
ale groazei şi ale nebuniei …Oameni, femei şi copii, dispar deodată, risipiţi de-a valma în
bucăţi sângerânde. Nopţi întregi, vaiete cuprind pustiul de peste Nistru, pustiul sufletesc
de pe malurile roşii”1534.
Pentru a pune capăt refugierilor, care luau proporţii şi a preveni eventuala extindere
a acestora, autorităţile locale şi cele ucrainene, au adoptat de urgenţă o serie întreagă
de hotărâri.
O agravantă pentru ţărănimea de pe malul stâng al Nistrului a reprezentat-o arealul
de frontieră în care supravieţuia – vecinătatea statului român, prezentat în mod per-
manent ca duşman periculos, care impunea adoptarea unor măsuri profilactice de tot
felul, în primul rând, de represiune.
Deja la 24 februarie 1932, Biroul Comitetului Moldovenesc Regional de partid a
adoptat hotărârea „Despre tentativele trecerii în masă a hotarului în raionul Slobozia”.
Cauzele acestui fenomen, contrar realităţilor, au fost puse pe uneltirile duşmanului de

Raport analitic, op. cit., p. 12.

1532

N. Smochină, Din amarul românilor transnistreni. Masacrele de la Nistru. Bucureşti. În: „Moldova Nouă”, nr. 1-3, 1941, p. 19.
1533

Ibidem, p. 20.
1534

309
clasă şi nu pe politica represivă a autorităţilor faţă de ţărani, viaţa înfometată a majo-
rității populaţiei1535. Însă, şi în asemenea situaţii s-a încercat, exclusiv prin metode re-
presive, să se pună capăt exodului de populaţie, precum: fortificarea pazei frontierelor,
suplimentarea contingentului de grăniceri si a trupelor de securitate. Organele procu-
raturii au fost obligate să intensifice măsurile represive faţă de persoanele care ar în-
cerca să se refugieze, şi în mod special, faţă de acele care organizau astfel de acţiuni1536.
În condiţiile când atrocităţile de la Nistru au căpătat o rezonanţă internaţională,
autorităţile bolşevice ale Ucrainei au decis să se preocupe în mod special de situaţia
din RASSM, or aceste evenimente se desfăşurau după deplasarea la Tiraspol a lui S. V.
Kossior, unul din conducătorii de vârf ai Ucrainei Sovietice. În hotărârea Biroului Politic
al PC(b) din Ucraina, din 29 februarie 1932, au fost examinate cauzele care au condus
la exodul masiv al populaţiei. În consecinţă, s-a cerut organelor locale să se pună ca-
păt abuzurilor comise faţă de ţărani în timpul desfăşurării campaniilor de colectare a
produselor agricole, întoarcerea averii confiscate de la ţărani, restabilirea în drepturi
şi amnistierea condamnaţilor pentru infracţiuni mărunte, adoptarea altor măsuri spe-
cifice regimului, care trebuiau să conducă la stoparea exodului ţăranilor. Cu acest scop
a fost creată o comisie a CC al PC (b) din Ucraina, în frunte cu Ivanov, în componenţa
căreia a fost inclus şi I. N. Sirko (ulterior desemnat secretar al comitetului regional
moldovenesc al PC(b) din Ucraina), care avea drept obiectiv să elimine cauzele stării
emigraţioniste a populaţiei1537.
Pentru realizarea acestei decizii printr-o hotărâre, a Biroului Comitetului Moldove-
nesc Regional de partid din 7 martie „Despre colectarea produselor agricole” s-a decis
încetarea acestei campanii şi rechemarea tuturor împuterniciţilor preocupaţi de reali-
zarea ei1538. În condiţiile când şi aceste acţiuni nu au dat rezultatele scontate, la 9 mar-
tie, secretariatul comitetului regional de partid a adoptat o nouă hotărâre, atât după
forma cât şi conţinut: „Despre măsurile pentru consolidarea satelor din zona de fronti-
eră”. În conformitate cu această hotărâre, în 55 de sate din raioanele Slobozia, Tiraspol,
Grigoriopol, Dubăsari, Rîbniţa şi Camenca urmau să fie reexaminate toate încălcările
legislaţiei şi abuzurile comise faţă de ţărani în procesul colectării produselor agricole,
acordarea unui ajutor alimentar ţăranilor, înteţirea activităţii cultural-propagandistice
şi politice în mase.
De asemenea, la mijlocul lunii martie 1932, a fost convocată o plenară specială,
secretă a Comitetului Regional Moldovenesc de partid, care a examinat hotărârile CC
al PC(b) din Ucraina.
În cadrul şedinței biroului comitetului regional de partid, din 17 martie 1932, a fost
discutată chestiunea despre tragerea la răspundere a persoanelor care s-au făcut vino-
vate în comiterea fărădelegilor faţă de ţărani, precum şi amnistierea unor categorii de
deținuţi, pentru a descărca închisorile, care la acel moment erau arhipline1539. S-a ho-
tărât ca prin decretul Preşedintelui Comitetului Executiv Central al Ucrainei G. I. Petro-
vski să fie amnistiate 179 de persoane, decretul CEC al RASSM – 187, şi încă 87 pe alte
infracţiuni. De asemenea, în condiţiile sărăciei generale şi a insolvabilităţii gospodări-
C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 32.
1535

Ibidem, doc. 5, pp. 60-61.

1536

Ibidem, p. 31.
1537

Ibidem, doc. 6, pp. 61-62.

1538

Ibidem, p. 32
1539

310
ilor ţărăneşti au fost anulate datoriile pentru anii trecuţi în sumă de circa 664 mii rub.
Însă măsurile întreprinse de autorităţi, în condiţiile represiunilor şi fărădelegilor de
nesuportat, foametei care făcea ravagii, n-au putut opri procesul de refugiere masivă a
moldovenilor peste Nistru, în România.
Potrivit rapoartelor GPU local, din primele luni ale anului 1932, situaţia internă din
republică devenise extrem de tensionată, fiind caracterizată de prezenţa unui număr
imens de tendinţe emigraţioniste, de apariţia grupurilor insurgente, de creşterea nu-
mărului protestelor şi a celor care suferă de foame, de creşterea semnificativă a impli-
cării înfometaţilor, inclusiv al membrilor gospodăriilor colective, în acţiuni de protest.
În lunile ianuarie, februarie şi martie erau raportate la categoria tendinţelor emigraţio-
niste, respectiv: 314 familii cu 1090 persoane, 423 familii cu 1449 persoane, 503familii
cu 1644 de persoane1540.
În contextul înfometării şi al intensificării terorii, revoltele în masă şi evadarea haotică
peste Nistru apar ca o consecinţă previzibilă, fenomene raportate de organele de securi-
tate: „În zona de frontieră a Moldovei au fost constatate încercări de trecere a frontierei
(1045 persoane). În lunile octombrie – decembrie 1931 şi ianuarie 1932 au avut loc 257
de acţiuni în masă ale ţăranilor la care au participat peste 23.946 de persoane, din care în
jur de 13.000 de colhoznici. În acest interval au fost arestate 1163 de persoane1541.
În primele luni ale anului 1932 în RASSM au fost înregistrate 54 de revolte ţărăneşti
(volînki), care cuprind 42 de localităţi din 9 raioane ale autonomiei1542.
În ansamblu, numai în decursul primelor luni ale anului 1932, circa 4500 de persoane
(1300 de familii) s-au refugiat în Basarabia. Situaţia încordată de la Nistru, a fost obiectul
discuţiei în cadrul unei ședinţe secrete a Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de
partid din 29 martie, care a examinat chestiunea „Despre situaţia politică din Moldova”.
În cadrul acesteia s-a trecut în revistă numărul persoanelor refugiate peste Nistru în pri-
mele luni ale anului 1932, şi anume: în ianuarie 314 familii (1090 persoane), februarie
– 423 familii (1449 persoane), în 25 de zile ale lunii martie -503 familii (1644 persoane).
În hotărâre erau criticate aşa-zisele denaturări de „stânga” comise în desfăşurarea cam-
paniilor de colectare a produselor agricole, lipsa de atenţie faţă de elementele sărace şi
colhoznici, fapt care ar fi contribuit la activizarea elementelor ostile şi a duşmanului de
clasă. De asemenea, erau condamnate lipsa de principialitate şi neadoptarea unor măsuri
drastice faţă de elementele „culăceşti”. În contextul luptei împotriva eventualelor eva-
dări din ţară, organele de represiune au primit ordin să „intensifice lupta cu elementele
culăceşti şi elementelor contrarevoluţionare atât la sate cât şi la oraşe”, iar pentru a nu
provoca în continuare nemulţumirea ţărănimii, s-a interzis strict recurgerea, în viitor, la
socializarea forţată a vitelor”1543.
Deşi oficial interzis, termenul foamete era utilizat în unele documente confidenţi-
ale ale poliţiei politice şi ale organelor de partid locale care descriu situaţia din loca-
lităţile monitorizate şi recunosc expres excesele activiştilor. În rezoluţia aprobată de
BCR Moldovenesc de partid privind raportul şefului GPU referitor la situaţia politică
în RASSM, din 29 martie 1932, erau identificate cauzele situaţiei critice din RASSM:

1540
V. Guzun, op. cit., p. 210; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 50, p. 136.
1541
V. Guzun, op. cit., p. 210.
1542
I. Caşu, op. cit., p. 69.
1543
C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., doc. 12, p. 66; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 50, pp. 136-138.

311
„Lipsa măsurilor ferme în lupta cu elementele culăceşti şi agentura acestora, munca
nesatisfăcătoare în lupta pentru consolidarea colhozurilor, lupta cu absenţa spiritului
gospodăresc, lipsa în unele localităţi a măsurilor bolşevice cu adevărat combative cu
consecinţele exceselor, lipsa activităţii de partid în rândul maselor”. În opinia liderilor
bolşevici, criza putea fi rezolvată prin „intensificarea luptei cu elementele culăceşti şi
contrarevoluţionare, atât în oraşe, cât şi în sate”, prin deportarea imediată a acestora,
precum şi a familiilor lor, cu prioritate a elementelor din raioanele de frontieră: Slobo-
zia, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Rîbniţa şi Camenca1544.
În cadrul Conferinţei a VIII-a a CRM de partid, I. S. Placinda, anunţa că ţăranilor li s-au
restituit 1500 de case, 400 de cai şi 500 de vaci, fusese anulate amenzi în valoare de 70
mii de ruble, iar la 447 de gospodării individuale li se recalculase impozitele în sensul
reducerii acestora în conformitate cu „normele legale”1545. Astfel, puterea încerca să re-
concilieze ţăranii, recunoscând că în anumite cazuri s-au comis erori şi excese.
Deşi frontiera pe Nistru a fost întărită, fuga ţăranilor peste fluviu continua. Numai to-
pirea gheţii a mai oprit pe cei care încercau să emigreze. Astfel, în luna aprilie au reușit
să evadeze 34 persoane, iar 76 au fost reţinuţi, în luna mai respectiv – 47 şi 194, şi către
12 iunie – 20 şi 901546.
La mijlocul anului 1932 organele OGPU1547, constatau „că pe fondul dificultăţilor ali-
mentare şi a lipsei majore de mărfuri de consum, a deformărilor brutale a liniei de clasă
şi a activizării elementului contrarevoluţionar în raioanele de frontieră ale RSSU şi înde-
osebi ale Moldovei, se constată creşterea mişcării emigraţioniste în mijlocul categoriilor
sociale fidele nouă”1548.
Pentru a redresa situaţia, s-a recurs la schimbări cardinale în conducerea de partid și
sovietică a republicii autonome. În primul rând, au fost epurate aparatele de conducere
ale comitetului regional de partid şi Consiliului Comisarilor Poporului. La începutul lui
iulie 1932, a fost destituit şi secretarul comitetului regional de partid Placinda, în locul lui
fiind trimis I. N. Sirko. În acest context, la Tiraspol, a fost delegat unul din conducătorii de
vârf al Ucrainei G. I. Petrovski, precum şi alţi lucrători de rang republican.
Datorită valului masiv de refugiaţi, autorităţile sovietice au mobilizat detaşamente
speciale de agenţi ai poliţiei secrete – OGPU, pentru paza Nistrului şi în satele cele mai
refractare regimului. Locurile cele mai accesibile de trecere peste Nistru au fost îngrădite
cu sârmă ghimpată, înfiptă pe malul râului sau chiar în apă, împotriva celor care încercau
să fugă în timpul verii1549.
În condiţiile când foametea ia proporţii tot mai mari, iar fuga ţăranilor peste Nistru
continuă şi în a doua jumătate a anului 1932, Biroul comitetului regional de partid în
şedinţa secretă, din 23 septembrie 1932, este impusă să revină la „problema creşterii
tendinţelor emigraţioniste în rândurile populaţiei republicii şi refugierii ţăranilor peste
Nistru”, mai ales, în raioanele Camenca, Dubăsari şi Grigoriopol. Pentru a diminua şi sto-
pa acest exod, au fost adoptate suplimentar, o altă serie de măsuri care prevedeau, în spe-
cial, ajutorarea celor care sufereau de foame cu produse alimentare, material semincer,
V. Guzun, op. cit., p. 210.
1544

I. Caşu, op. cit., p. 69; C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., pp. 20, 29.
1545

C. V. Stratievschi, op. cit., p. 35.

1546

Directia Unificata Politica de Stat.

1547

V. Guzun, op. cit., p. 199.

1548

N. Smochină, Din amarul românilor transnistrieni. Masacrele de la Nistru. În: „Moldova Nouă”, Bucureşti, nr. 1-3, 1941, p. 5.
1549

312
asigurarea cu pământ a ţăranilor care ieşiseră din colhozuri în raioanele de frontieră1550.
Totuşi, revoltele şi refugierile au continuat şi în iarna – primăvara anului 1933, pe
fondul foametei în masă, pe care femeile le-au iniţiat sau la care au participat alături de
bărbaţi. În ianuarie 1933 are loc o revoltă, în februarie – 14, martie – 41, în aprilie – 43,
în primele două săptămâni ale lunii mai – nu mai puţin de 32, deci în total 131 de revolte
în primele luni ale anului 19331551.
În pofida măsurilor restrictive, populaţia continua să se refugieze peste Nistru. Acest
fapt impunea autorităţile să revină în repetate rânduri asupra stopării procesului care
lua amploare tot mai mare şi mai mare, adoptând deciziile de rigoare. Astfel, la 5 martie
1933, în cadrul unei şedinţe secrete a Biroului Moldovenesc regional de partid a fost
adoptată hotărârea „Despre tendinţele emigraţioniste şi starea fâşiei de frontieră”1552. În
hotărâre se menţiona că nu se realizează de către comitetele raionale cerinţele comitetu-
lui regional de partid referitoare la consolidarea fâşiei de frontieră. Pentru ameliorarea
situaţiei, directorii Staţiilor de Maşini şi Tractoare au fost obligaţi, în mod prioritar, să
asigure desfăşurarea lucrărilor agricole şi a semănatului în colhozurile din zona de fron-
tieră.
De asemenea, pentru a diminua emigrarea populaţiei peste Nistru, s-a hotărât să se in-
tensifice activitatea propagandistică în satele din zona de frontieră, un rol aparte urmând
să ocupe „demascarea sărăciei şi exploatării care au loc în Basarabia şi România”, iar „in
satele unde se manifestă tendinţe emigraţioniste, să se accentueze în discursurile cu po-
pulaţia locală, că tentativele de încălcare a zonei de demarcare este o trădare de stat, şi că
pentru aceasta Puterea Sovietică va pedepsi cu cea mai mare asprime”1553.
Imputarea tendinţelor emigraţioniste, stare de spirit asimilată de către organele se-
curităţii de stat unei atitudini naţionaliste, antisovietice, a reprezentat în perioada repre-
siunilor din anii 1937 – 1938, un argument suplimentar referitor la acţiunea deliberată
de exterminare a elementului românesc prin culpabilizarea sistematică a legăturilor cu
România.
Însă, în condiţiile când sarcinile impuse în colectarea impozitelor, trebuiau executate
în termenul şi volumul stabilit, cu orice preţ, fărădelegile faţă de ţărănime (rechiziţii for-
ţate, sechestrări de avere, arestări, deportări) au continuat. Astfel, că hotărârile au avut
mai mult un caracter propagandistic, declarativ cu scopul de a tempera spiritele ţărăni-
mii şi au vizat, în primul rând, consecinţele şi, mai puţin, cauzele.
În pofida acestor măsuri devenite sistematice, tendinţele emigraţioniste în rândurile
populaţiei, deşi s-au diminuat, au continuat.
Este de remarcat, că cei care s-au refugiat, peste ani, s-au aflat în vizorul organelor
NKVD şi după anexarea Basarabiei în 1940, vor fi identificaţi şi represaţi.

5. Atitudinea autorităţilor române

Tragediile care se succedau zilnic de-a lungul întregii frontiere de pe Nistru, de la Hotin
până la Cetatea Albă, depăşind graniţele stricte ale Republicii Moldoveneşti, au provocat
vii emoţii în rândul opiniei publice româneşti, fiind iniţiate numeroase subsribţii pentru
1550
C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 42.
1551
A. Memei, op. cit., pp. 316-331; I. Caşu, op. cit., p. 71.
1552
C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., doc. 23, p. 76.
1553
Ibidem, pp. 76-77.

313
ajutorarea refugiaţilor (la nivelul membrilor Parlamentului, al altor instituţii publice şi
private, al unor aşezăminte religioase etc.). Totodată, numeroase voci cereau autorităţi-
lor statului să întreprindă demersuri ferme, inclusiv în plan internaţional, pentru deter-
minarea autorităților sovietice să înceteze reprimarea cetăţenilor din stânga Nistrului.
Sub presiunea opiniei publice alertate de mass-media, mai ales după măcelul crud din
pădurea Olăneşti, comis de organele de represiune în noaptea de 23 februarie 1932 şi
soldat cu moartea a 40 de persoane lipsite de orice apărare, gravele crime de la Nistru au
devenit obiectul dezbaterilor din Parlamentul României.
Prima dezbatere a avut loc în Camera Deputaților, la 26 februarie 1932, când un mare
număr de parlamentari s-au declarat indignaţi de cruzimea autorităţilor bolşevice, soli-
citând, între altele, intrarea în contact cu guvernul de la Moscova pentru aducerea în ţară
a tuturor românilor transnistreni (idee susţinută de deputatul Bosnie Paraschivescu).
Critici aspre au fost aduse şi ministrului de interne Constantin Argetoianu, care încercase
să justifice o anumită inerţie a autorităţilor române pe motiv că masacrele ordonate de
guvernul sovietic îi vizează pe cetăţenii proprii, iar chestiunea nu ar fi fost de competenţa
Parlamentului român.
La 24 martie 1932, dezbaterile au fost reluate şi în Senat, când s-a avansat ideea unui
schimb de populaţii cu URSS, prin intermediul Societăţii Naţiunilor. Cu acelaşi prilej, Gheor-
ghe Brătianu, preşedintele „noului” Partid Naţional Liberal, aprecia că atitudinea sovietici-
lor sugerează că acestea s-au hotărât să-i lichideze în totalitate pe moldoveni ori să-i exileze
din RASSM, motiv pentru care Nicolae Iorga, preşedintele Consiliului de Miniştri, solicitând
explicaţii cu privire la măsurile adoptate de guvern pentru a face cunoscute lumii civilizate
crimele din stânga Nistrului.
Poziţia României, circumscrisă reacţiei de condamnare a masacrelor comise asupra
victimelor foametei organizate care s-au salvat pe malul drept al Nistrului, a fost expri-
mată de şeful executivului de la tribuna parlamentului.
A doua zi, la 25 martie, primul ministru român, răspunzând interpelării, a făcut o
amplă declaraţie privind situaţia relaţiilor româno-sovietice şi măsurile ce puteau fi în-
treprinse în conjunctura de atunci, discursul său reprezentând un model de luciditate
şi echilibru, şi, în acelaşi timp, expresia dimensiunii europene a gândirii istoricului şi
omului politic întruchipat de personalitatea lui Nicolae Iorga. Prin vocea lui, România a
condamnat politica URSS: „Desigur că ceea ce se petrece pe graniţa Nistrului” – declara
premierul României – „reprezintă o serie de acte de sălbătăcie fără pereche, cu atât mai
mult cu cât actele acestea sunt făcute împotriva unei populaţii paşnice, cea mai paşnică
din toate populaţiile acestei părţi din Europa”.
Arătându-se indignat de „manifestaţiile unei sălbătăcii, din nenorocire cu caracter ofi-
cial, care de mai multa vreme nu se mai întâlnise în marginile acestui nobil continent,
care este Europa”, Nicolae Iorga constata că România nu are legături cu Sovietele şi, prin
urmare, nu se poate adresa direct Moscovei, pe cale oficială. Mai mult, URSS nu era nici
membru al Societăţii Naţiunilor, pe care, de altfel, o critica ori de câte ori nu îi conveneau
poziţiile şi deciziile luate acolo. Bolşevicii ruşi în frunte cu Lenin şi, ulterior, Stalin, au
atacat încă de la început tratatul de pace de la Versailles şi, odată cu el, înfiinţarea So-
cietăţii Naţiunilor, considerată instrument al puterilor învingătoare „pentru a consolida
reîmpărţirea imperialistă a lumii”. Congresul al VI-lea al Cominternului (1928), într-o
rezoluţie cu privire la „pericolul războiului imperialist” ataca din nou Societatea Naţiuni-

314
lor, acuzând-o că, în loc de a fi o organizaţie de pace, nu era decât „un teren de manevră
pentru imperialiştii belicoşi”1554.
Însă impactul foametei asupra relaţiilor bilaterale nu a fost unul să aducă modificări
esenţiale unui climat deja tensionat de tentative de bolşevizare, pretenţii teritoriale sau
apartenenţa celor două state la tabere ideologice diferite1555.
Ulterior, în anii de după marea criză economică (1929 – 1933), în poziţia URSS au sur-
venit totuşi unele modificări temporare, care au permis reluarea raporturilor diplomatice
româno-sovietice (9 iunie 1934), după o întrerupere de 16 ani, şi admiterea statului sovie-
tic în rândul membrilor Societăţii Naţiunilor (15 septembrie 1934). Congresul al VII-lea al
Internaţionalei Comuniste, ultimul în existenţa sa (Moscova, 25 iulie – 20 august 1935),
stabilise o nouă orientare tactică, ce preconiza înfiinţarea de „fronturi populare antifas-
ciste” în diferite ţări şi „organizarea unei mari alianţe pentru apărarea păcii, între URSS şi
numeroase state capitaliste”1556.
În 1932, însă, a operat unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţio-
nal-al neamestecului în treburile interne ale unui stat, şi, după cum sublinia premierul
român, singura opţiune era înaintarea unui Memoriu către Societatea Naţiunilor, „locul
unde bate inima Europei în momentul de faţă”, pentru a face cunoscute lumii întregi
astfel de „acte care dezonorează civilizaţia din care Rusia Sovietică n-a declarat încă
intenţia ei de a se despărţi”. Dimpotrivă, „Rusia Sovietică înțelege a face parte din Euro-
pa” şi tocmai Societatea Naţiunilor este locul în care trebuie „să i se aducă aminte că a
fi în Europa nu înseamnă numai a avea un teritoriu European, ci a respecta, oricare ar
fi forma politică şi socială, anumite norme” acceptate de „toate statele care pretind o
solidaritate în Europa”1557.
Foametea în masă şi exodul pe care l-a generat au marcat scoaterea din anonimat a
existenţei românilor din URSS şi, într-o oarecare măsură, internaţionalizarea subiectului.
În absenţa relaţiilor diplomatice, factorul principal care a asigurat informarea continuă a
fost vecinătatea geografică imediată. Sursele de la Bucureşti au fost indirecte (centraliza-
te la nivelul Ministerelor Afacerilor Externe, de Interne şi de Război) şi directe (mărturi-
ile refugiaţilor şi repatriaţilor). Presa, care s-a implicat şi în opera de ajutorare, a facilitat
cunoaşterea mecanismului înfometării şi măsurile de propagandă antibolşevică1558.
Acţiunile politice şi mediatice întreprinse sistematic în România au început treptat să
aibă ecouri şi în opinia publică internaţională, cu deosebire în Franţa, Italia, Marea Bri-
tanie şi Germania. La aceasta au contribuit, printre altele, şi reportajele lui Geo London,
jurnalist de mare talent, recunoscut pentru probitatea sa, care a efectuat o vizită de do-
cumentare în zona Nistrului şi a publicat constatările sale în importantul cotidian francez
„Le Journal”.
Autoritățile staliniste au reacţionat cu brutalitate, atât în presa din URSS, cât şi în zi-
arele partidelor comuniste din ţările vestice, subordonate Cominternului. Tonul îl dădea
ziarul „Izvestia”, care în mai multe numere, din aprilie 1932, acuza presa română şi o
parte a celei franceze că au pornit o nouă campanie de denigrare a guvernului sovietic,
inducând în mod conştient lumea în eroare, cu relatări despre imaginare „grozăvii de la
W. Z. Foster, op. cit., p. 427.
1554

V. Guzun, op. cit., p. 440.

1555

W. Z. Foster, op. cit., pp. 474-475.

1556

D. Dragnev ş. a., op. cit., pp. 167-169.

1557

V. Guzun, op. cit., pp. 438-439.

1558

315
Nistru”. Ziarul pretindea că ar fi vorba chiar de o provocare românească, prin infiltrarea
în RASSM a unor agenţi speciali care ar fi „recrutat câţiva culaci”, determinându-i să trea-
că Nistrul în România cu scopul de a destabiliza situaţia politică din regiune.
Opiniile ziarului central moscovit erau contrazise indirect de preşedintele Sovietului
Comisarilor Poporului al RASSM, care declara în revista lunară „Krasnaia Bessarabia”,
nr.11, din luna noiembrie 1932, că în România „au fugit câţiva zeci de ţărani”, printre care
şi colhoznici, care „s-au prostit”.
În inconfundabilul stil bolşevic, „Izvestia” mai scria: „În Basarabia a fost trimis un grup
întreg de bandiţi ai condeiului din Paris, în frunte cu provocatorul calificat Geo London”.
Foarte activ şi plin de invective era şi ziarul comuniştilor francezi, „l`Humanite”, care îl
apostrofa pe Geo London ca fiind vândut burgheziei apusene.
Oficiosul partidului comunist bolşevic, „Pravda”, în numărul din 2 aprilie 1932, nici
măcar nu amintea despre masacre, acuzând doar presa română că, în ultimul timp, publi-
că „o mulțime de invenţii cu privire la Moldova sovietică”1559.
Pe de altă parte, surprinse de numărul mare de refugiaţi din RASSM, autorităţile ro-
mâne au organizat în pripă locuri provizorii de cazare şi de acordare a primului ajutor
(hrană şi asistenţă medicală, deoarece mulţi dintre cei care reuşeau să scape de tirurile
bolşevice erau grav răniţi). Întreaga acţiune era coordonată, la Chişinău, de „Comitetul
pentru ajutorarea refugiaţilor moldoveni de dincolo de Nistru”, condus de Pan. Halippa,
secondat îndeaproape de tânărul intelectual transnistrean Nichita Smochină, refugiat
el însuşi din stânga Nistrului, care se ocupa de soarta miilor de persoane care s-au sal-
vat cu fuga în Basarabia. Cauzele generale ale refugiului tuturor – sublinia acesta din
urmă – era „foamea, frigul, deportarea şi comportările bestiale ale autorităţilor”1560.
Au fost iniţiate numeroase subscripţii la nivelul membrilor Parlamentului şi Guvernu-
lui, al altor instituţii publice şi private, al unor aşezăminte religioase etc. Acţiunile politi-
ce şi mediatice despre atrocităţile bolşevicilor, întreprinse sistematic în România, au avut
ecouri şi în opinia publică internaţională1561.
În genere, atitudinea autorităţilor române, a basarabenilor faţă de transnistrenii eva-
daţi din infernul comunist în perioada Marii Foamete, din anii 1932 – 1933, era una civi-
lizată şi plină de compasiune umană1562.
Biserica Ortodoxă Română a manifestat, de asemenea, o grijă sinceră faţă de refugiaţi.
Un caz elocvent este cel al grupului format din 13 copii, cu vârste între 11 şi 17 ani,
refugiaţi din RASSM în Basarabia, în martie 1932. Majoritatea părinţilor acestor copii au
căzut victime ale represiunilor staliniste, fiind deportaţi în Siberia. Acest lucru reiese şi
din scrisoarea adresată de maica stareţă a mănăstirii Calaraşeuca, Alexandra, episcopu-
lui de Hotin Visarion Puiu. La mănăstirea Calaraşeuca au fost adăpostite cinci fetiţe din
cei 13 copii minori care se refugiaseră în Basarabia1563.
În misiva sa adresată înaltului prelat român, stareţa Alexandra reproducea drama
acestor copii, pe care o aflase din relatările celor cinci copile: „Cauza pentru care le-a
N. Smochină, op. cit. p. 5.
1559

Ibidem, p. 6.
1560

Ioan C. Popa, Mecanisme de putere ale regimului totalitar comunist în perioada bolşevismului. Impactul în Basarabia şi Transnistria.
1561

Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu. Centrul de Studii Strategice, 2011, pp. 97-100.
A se vdea: V. Guzun, op. cit., pp. 333-348.
1562

I. Varta, T. Varta, Marea teroare din URSS şi RASS Moldovenească (1937 – 1938). În: Aspecte. ale investigării crimelor comuismului în
1563

Europa. Chişinău ,Editura Cartier, 2011, p. 390.

316
determinat să treacă la noi în ţară, este neagra mizerie ce o îndurau de la bolşevici. Pe pă-
rinţii lor i-au trimis în Siberia. Gospodăriile lor au fost risipite, luând tot ce a fost ale lor la
comuna de sovietici. Ne mai având bietele copile cu ce îşi ţine zilele, rămânând numai cu
cei patru pereţi ai casei. Cu toate acestea erau obligaţi să meargă la şcoală toţi copiii care
rămâneau fără părinţi. În caz că nu frecventau şcoala erau puşi la o amendă de cincizeci
de ruble pe lună. Dacă ele nu puteau plăti amenda, erau puse la închisoare sau să scoată
piatră cu un druc de fer. La şcoală ele erau învăţate să nu se facă cruce, să nu umble la
biserică, să nu asculte de părinţi ce le vor învăţa” 1564.

6. „Memoriul românilor transnistreni înaintat Ligii Naţiunilor”

În cele din urmă, un amplu Memorandum, semnat de 634 de refugiaţi care reuşiseră
să treacă Nistrul în România, a fost prezentat, la Geneva, preşedintelui Societăţii Naţiuni-
lor şi susţinut în Comisia a VI-a (pentru minorităţi) a acestui for internaţional, care avea
să aducă în faţa lumii adevăratul chip al regimului bolşevic şi esenţa politicii promovate
în RASSM.
Semnatarii Memorandului, publicat şi de cotidianul parizian „L’Ordre”, la 23 martie
1932, prezentau într-o formă concentrată istoria celor aproape 888000 de români / mol-
doveni din Ucraina (regiunea din stânga Nistrului, de la Kameneţ-Podolsk până la Marea
Neagră), protestând împotriva măsurilor sălbatice de exterminare la care aceştia sunt
supuşi de regimul sovietic bolşevic: „În faţa acestei oribile tragedii, noi, reprezentanţii
acestor români refugiaţi în România liberă, ne adresăm Forului suprem al popoarelor, cu
rugămintea, Domnule Preşedinte, de a lua în considerare protestul nostru contra acestor
masacrări în masă, şi de a face auzite vocile noastre în întreaga lume”1565.
În „Memoriu”1566 se vorbea şi despre protestul contra masacrelor în masă ale mol-
dovenilor ce voiau să scape de „raiul” bolşevic, refugiindu-se în Basarabia. Autorii „Me-
moriului” informau că: „Pe malul stâng al Nistrului, de la Kameneţ-Podolsk şi până la
Marea Neagră locuieşte o populaţie de 700000 români – moldoveni blânzi şi umili…
Cu toate că niciodată în cursul veacurilor aceşti români n-au aparţinut vreunei forma-
ţiuni politice de stat românesc, ei au ştiut să-şi păstreze intacte până în zilele de astăzi
conştiinţa lor de moldoveni, obiceiurile lor şi dulcea limbă strămoşească. Vicisitudinile
istoriei au vrut ca acum 14 ani aceşti români să fie înglobaţi în Uniunea Sovietică, iar
începând din 1924 să fie destinaţi de către guvernanții acelei Uniuni pentru a forma
o pepinieră pentru creşterea şi cultivarea unei noi generaţii de români comunişti cu
scopul de a-i arunca apoi la momentul oportun în contra fraţilor lor din statul român,
distrugerea căruia Uniunea Sovietică o urmăreşte. Această pepinieră poartă denumirea
de „RASSM” sau „Republica Moldovenească”, cu capitala provizorie Tiraspol.
Potrivit scopului urmărit, sovietele au înfiinţat şcoli moldoveneşti, în care se predau
copiilor moldoveni doctrinele comuniste într-o limbă stâlcită moldovenească de către
profesori, adunături de ocazie, căci moldoveni pentru acest scop nu se pot găsi. În ace-
laşi timp sovietele au procedat şi urmăresc metodic distrugerea religiei, obiceiurilor
şi a familiei moldovenilor. Li se confiscă produsul muncii lor, li se sechestrează averea,
oricât de mică ar fi ea, şi îi silesc cu forţa de a se înscrie în gospodăriile colective „colho-
Ibidem.
1564

D. Dragnev, ş. a. , op. cit., pp. 168-169.

1565

Memoriul românilor transnistrieni înaintat Ligii Naţiunilor. În: „Cugetul”, Chișinău, 1992, nr. 5-6, pp. 50-52.
1566

317
zuri”, unde ei sunt sortiţi unei existenţe de sclavi, muncind toată viaţa sub conducerea
unor comitete şi neprimind în schimb nici măcar atât cât trebuie omului pentru a nu
muri de foame. În modul acesta Sovietele storc toată vlaga din populaţia moldoveneas-
că cu scop de a o întrebuinţa pentru răsturnarea „lumii capitaliste”, prin propaganda
comunismului în lumea întreagă, organizarea rebeliunilor etc.”.
Era evident că o astfel de politică nu avea sorţi de izbândă, de aceea, aşa cum se con-
stata în „Memoriu”: „De la o vreme încoace însă, Sovietele şi-au dat seama că truda lor
pentru creşterea generaţiei de români, propagatori ai comunismului, nu dau roadele la
care se aşteptau şi că din contra, moldovenii sunt inadaptabili în realizarea doctrinelor
comuniste preconizate de Soviete. Atunci guvernul comunist al republicii a dispus ca
moldovenii să fie deportați în Siberia şi regiunea Arhanghelsk din nordul Rusiei unde
nu-i aşteaptă decât moartea. De trei ani durează deja aceste deportări, la început în
cazuri separate, iar de la o vreme încoace în mase compacte”1567.
Refugiaţii ajunşi în Basarabia cu mare tristeţe relatau despre situaţia din stânga Nis-
trului: „Toți refugiaţii din Republica Moldovenească, scăpaţi cu viaţă, declară, că în ul-
timul timp moldovenii sunt zilnic îmbarcaţi în vagoane şi trenuri întregi şi expediaţi în
Siberia, bărbaţii separaţi de femeile lor şi acestea separate de copiii lor. Nimeni însă în
Republica Moldovenească nu îndrăzneşte nici măcar prin gând să protesteze în contra
acestor măsuri bestiale întrebuinţate de guvernanţi, căci contra acestora sunt gloanţele
revolverelor şi mitralierelor. Aceasta nu este decât aducerea la îndeplinire a planului
infernal sovietic de a extermina completamente această populaţie românească neadap-
tată comunismului. În aceste împrejurări moldovenii transnistreni cu evlavie şi nădejde
îşi îndreaptă privirile şi gândurile lor spre România liberă spre fraţii lor unde cu toate
accesele grele ale crizei economice domneşte ordinea, legile şi libertatea. Neavând din
ce alege, ei îşi părăsesc pământurile şi căminele lor strămoşeşti şi în disperarea oarbă
de a-şi salva singura avere ce le-a mai rămas pe lume, darul lui Dumnezeu, viaţa, se
aventurează în fugă peste Nistru, în România”1568.
De asemenea, în Memoriu se recunoştea că: „Această disperare oarbă a românilor
transnistreni a ajuns în ultimul timp la gradul când ei nu mai au ce alege: ori moartea în
Siberia ca sclavi la lucrările forestiere, depărtaţi de ai lor, ori moartea imediată pe malul
Nistrului, având totuşi în ultimul caz o mică speranţă, că vor reuşi în întunericul nopţii
să se furişeze neobservaţi prin cordoanele grănicerilor sovietici şi vor scăpa astfel cu
viaţă. Sovietelor însă nu le convine să scape în felul acesta, căci se ştie de toată lumea,
că orice fugar din Uniunea Sovietică este cel mai înfocat şi cel mai eficace propagandist
contra comunismului”1569.
În acest context, remarcă autorii „Memoriului”, pentru a opri exodul moldovenilor:
„Sovietele au înzecit şi au însutit numărul grănicerilor la Nistru, înfăptuind astfel un
atât de puternic sistem de pază, încât scăparea refugiaţilor este aproape imposibilă. Şi
totuşi, cu toate acestea măsuri draconice din partea Sovietelor, moldovenii în dispera-
rea lor fac ultimul efort instinctiv pentru a-şi salva viaţa, şi încearcă să fugă în Româ-
nia…Ei au fugit şi mai înainte, câte unul şi prin locurile mai adăpostite, acum ei fug în
mase compacte, cu zecile şi sutele, cu femeile şi copiii lor…Numai oamenii care sunt

Ibidem, p. 50.
1567

Ibidem, pp. 50-51.

1568

Ibidem.
1569

318
siguri că n-au scăpare de la moarte, se pot aventura în asemenea treceri, neavând altă
speranţă decât aceea, că poate grănicerii se vor îndura de ei, văzând grupuri de oameni
cu femei şi copilaşi mici, fugind, şi că de milă, se vor face că nu văd. Regimul sovietic,
însă nu ştie de milă…Şi astfel moldovenii fugari sunt împuşcaţi în masă cu mitralierele,
cu zecile şi sutele, fără nici o cruţare pe tot lungul Nistrului. Puţinii supravieţuitori din
masacrul care a avut loc de curând în pădurea Olăneştilor, de lângă Ovidiopol, unde
grănicerii sovietici au măcelărit într-o singură noapte peste 40 de moldoveni, poves-
tesc despre viaţa lor în Republica Moldovenească lucruri lugubre, care ne înspăimântă
şi ne îngrozeşte”1570.
Cazuri similare au avut loc şi ulterior după cum se recunoaşte în Memoriu: „Numai
cu o noapte mai târziu, în dreptul Tighinei au fost masacraţi cu mitraliere peste o sută
de fugari moldoveni, în ochii mulţimii care de curiozitate s-a adunat pe malul nostru,
privind cu groază masacrul de pe malul sovietic, fără ca măcar unul singur din acei
nenorociţi să ajungă până la malul românesc. Şi asemenea tragedii în masă se petrec
zilnic la Nistru. În aceste zile, când disperarea tuturor moldovenilor transnistreni a
ajuns la ultima limită, văzând că sovietele îşi execută sistematic planul lor bestial de
exterminare a populaţiei româneşti, noi, reprezentanţii acelor români scăpaţi cu viaţă
prin refugiu în Romania liberă, că protestul nostru în contra acestor masacre în masă
să răsune cu glas tare în lumea întreagă spre a se opri cu un ceas mai înainte aceste
orori nemaipomenite în istoria lumii civilizate”1571.
În încheiere, semnatarii Memoriului se indignau de următoarele: „În numele celor
mai sfinte principii de umanitarism, care întotdeauna în cursul veacurilor au servit
drept far înaintea tuturor popoarelor în calea lor spre lumină şi civilizare, noi protes-
tăm în contra acestui măcel infernal de pe malul stâng al Nistrului. În numele principii-
lor înălţătoare de iubire către noi, astăzi apelăm la toţi aceea care au ştiut să protesteze
cu vehemenţă şi cu însufleţire în toate cazurile similare de o importanţă infinit mai
mică. Unde sunt şi de ce tac soldaţii umanităţii din lumea întreagă care şi-au ridicat
atât de sus glasurile lor indignate contra executării comuniştilor Sacco şi Vanzetti? De
ce o tăcere de mormânt domneşte astăzi în rândurile acelora care au ştiut să proteste-
ze în toate colţurile pământului contra împuşcării accidentale a celor cinci comunişti
de la Soroca?...Unde sunt acei Henri Torres şi Henri Barbusse care ştiu să ridice pro-
testele lor în numele umanitarismului mondial ori de câte ori cade un păr de pe capul
comuniştilor? Oare să nu fi ajuns la ochii şi urechile lor strigătele de groază ale bieţilor
moldoveni de pe malul sovietic al Nistrului? Nu sunt oare zilnic cercetaţi la noi de către
ziariştii străini, moldovenii scăpaţi cu viaţă din aceste măceluri?”1572.
Semnatarii îşi exprimau speranţa că glasul lor va fi auzit în întreaga Europă: „Noi
aşteptăm cu nerăbdare să se producă proteste la Geneva, la Londra, la Paris, la Nev-
York, în toate camerele de deputaţi, în toate ligile pentru apărarea drepturilor omului,
în toată presa…Nu putem să ne închidem ochii şi urechile, să ne astupăm gurile şi să
rămânem şi muţi la ţipetele de groază mortală şi de ultimă disperare ale moldovenilor
transnistreni care mor cu sutele şi miile sub gloanţele mitralierilor şi sub loviturile de

1570
Ibidem, p. 51.
1571
Ibidem.
1572
Ibidem, pp. 51-52.

319
baionete ale Hunilor din Uniunea Sovietică…”1573.
Unul din autorii acestui Memoriu a fost transnistreanul N. P. Smochină, refugiat şi el
în Basarabia. Într-un studiu autobiografic A. Smochină, relatează despre tatăl său Ni-
chita P. Smochină în contextul acestui măcel de la Nistru următoarele: „El ia atitudine
împotriva persecuţiilor staliniste ale românilor din URSS. La Nistru are loc un adevărat
pogrom. Românii refugiaţi din cauza persecuţiilor sunt omorâţi la trecerea Nistrului.
Nichita Smochină întocmeşte un memorandum semnat de peste o mie de români trans-
nistreni refugiaţi pe care îl prezintă la Geneva, la Liga Naţiunilor. Memorandumul a fost
însoţit de fotografii conţinând cadavrele celor împuşcaţi, precum şi pe cei răniţi. Pentru
certificarea lor a cerut semnătura Crucii Roşii internaţionale, pe care el a chemat-o la
faţa locului, în România. La stăruinţele lui s-au deplasat ziarişti francezi, printre care
G. London, Emile Rene etc., care au arătat în articolele lor cele ce au văzut, atrocităţile
bolşevicilor abătute asupra românilor din Rusia, au ţinut conferinţe publice împotriva
masacrelor contra românilor transnistreni”1574. Dar el nu s-a limitat la Franţa, ci a mers
în Italia, Germania, Elveţia, Belgia pentru a aduce la cunoştinţă suferinţele transnistre-
nilor, unde la fel scrie şi ţine conferinţe publice1575.
Tragedia ţăranilor români transnistreni a continuat în toată perioada bolşevică.
Exemple de cazuri înfiorătoare şi crime monstruoase împotriva lor se găsesc la tot pa-
sul, în mai toate localităţile.

7. Evoluţia orânduirii colhoznice

După încheierea procesului de colectivizare compactă, pentru autoritățile bolșevice,
problema majoră la sate rămânea colectarea produselor agroalimentare, înregimen-
tarea în continuare a gospodăriilor individuale ţărăneşti în colhozuri, lupta împotriva
celor care încă nu acceptase orânduirea colhoznică sau, din anumite motive, nu livrau
statului cantitatea solicitată de cereale și alte produse agricole.
Pe lângă aplicarea metodelor represive faţă de ţăranii care nu doreau să intre în
colhozuri, din 1932, treptat aceste metode sunt extinse şi asupra colhozurilor care
nu realizau planurile de colectare a produselor agroalimentare. Frustrat de această
situaţie, Stalin în ianuarie 1933, a ajuns să afirme că şi colhozurile pot deveni organi-
zaţii antisovietice, dacă în ele vor conduce „eserii şi menşevicii, ofiţerii petliurişti şi
alţi albgardişti, foştii denikinişti şi kolciacovişti”1576. Corespunzător, în anul 1933 a luat
amploare campania de curăţire a colhozurilor şi organizaţiilor de partid de la sate de
aceste „elemente”.
Conform hotărârii Plenarei CC al PC (b) din toată Uniunea, din ianuarie 1933, în ca-
drul SMT au fost create secții politice. Acestea erau organizate pentru o anumită peri-
oadă, având atribuții excepționale. În rezoluția plenarei era specificat: „Sarcina primor-
dială a secțiilor politice ale SMT este asigurarea necondiționată și la timp a realizării de
către colhozuri și colhoznici a angajamentelor față de stat, [...] lupta cu manifestările
de sabotare a măsurilor partidului și statului cu privirea la colectarea cerealelor și căr-
nii”1577.
Ibidem, p. 52.
1573

A. Smochină, Nichita P. Smochină. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, p. 48.

1574

Ibidem.
1575

I. V. Stalin, Socinenia, t. 13, p. 227.

1576

KPSS v rezoliuțiah i reșeniah siezdov, konferenții i plenumov ŢK, izd. 9-e. T. 6. M., 1985, p. 24.
1577

320
 Secția Politică de la SMT Tiraspol, 1935. Colecția foto Ion Valer Xenofontov

Deja în anul 1933, ca urmare a activității reprezentanţilor acestor secții, sub motivul
„purificării” colhozurilor de „elemente de clasă străine”, au fost excluși din gospodăriile
colective agricole circa 1000 de membri, inclusiv 116 președinți de colhozuri, 155 mem-
bri ai cârmuirii colhozurilor, 100 șefi de gospodărie, 169 brigadieri, 100 contabili etc.1578.
De asemenea, potrivit aceleiași hotărâri a partidului bolșevic, în primele luni ale
anului 1933, colhozurile care nu îndeplineau planul de livrare a cerealelor către stat,
erau trecute pe „tabla neagră”, măsură de represiune ce prevedea ridicarea tuturor
mărfurilor din magazine, interzicerea comerțului, sigilarea depozitelor de cereale ale
gospodăriilor colective etc. Dacă și după aceste măsuri colhozurile nu se achitau cu
obligațiunile pe care le aveau, urma desființarea lor, confiscarea bunurilor și depor-
tarea țăranilor1579.
Pentru a influenţa în mod decisiv procesele din agricultura colectivizată, la sate
este extinsă activitatea partidului bolşevic.
La 1 noiembrie 1933 în colhozurile din RASSM erau înregistrate 181 de organiza-
ţii şi 140 celule de partid, 97 de grupuri de candidaţi în rândurile partidului, 67 de
celule mixte de partid şi comsomoliste. La sate lucrau 2365 de comunişti în 485 de
colhozuri, din cele 625 existente în republică. În anii următori reţeaua organizaţiilor
de partid la sate s-a extins considerabil1580.
Reorganizarea agriculturii, după încheierea procesului de colectivizare compac-
tă a gospodăriilor țărănești s-a desfăşurat în condiţii specifice şi cu mijloace tehni-
C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit., p. 47.
1578

A se vedea; E. Negru, Masa rotundă Românii din URSS, op. cit., p. 237.
1579

M. C. Sîtnic, op. cit., p. 72.

1580

321
co-materiale rudimentare. Forma de bază în organizarea muncii agricole au devenit
colhozurile.
În scopul de a-i forţa pe toţi ţăranii să intre în colhozuri, pentru gospodăriile indivi-
duale erau repartizate cele mai rele şi îndepărtate terenuri agricole, de la ei erau per-
cepute de 1,5 – 2 ori mai multe produse agricole, erau presaţi de impozitele excesive. În
optica lui Stalin, transformările socialiste la sate vizau nu numai lichidarea chiaburimii
ca şi „clasă”, dar şi eliminarea oricăror gospodării individuale. În cadrul unei consfătu-
iri cu secretarii comitetelor republicane, ţinutale şi regionale de partid, desfăşurată de
CC al PC (b) din toată Uniunea, I. Stalin în mod deschis a declarat: „Trebuie de creat o
aşa situaţie, în care ţăranul individual cu gospodăria lui personală să trăiască mai rău,
pentru ca el să aibă mai puţine posibilităţi, decât colhoznicul”. Şi în continuare: „Evi-
dent, este necesar să înteţim presiunea fiscală”1581.
În anul 1935 a fost adoptat noul Statut al artelului agricol, care reglementa relaţii-
le de producţie în gospodăria sătească socializată, declara formal drepturile şi obli-
gaţiile membrilor, determina suprafaţa lotului de pământ de lângă casă şi numărul vi-
telor productive din folosinţa personală a colhoznicului. Pentru membrii colectivelor
agricole a fost stabilit un număr minimum obligatoriu de zile lucrătoare pe care col-
hoznicii erau obligați să le presteze lunar și anual în diferite domenii ale gospodăriei
sătești. Era, de fapt, o nouă „legare de glie” a ţăranilor. Cu atât mai mult, că sistemul
de paşapoarte sovietice, introdus în anii’30, n-a fost extins şi asupra cetăţenilor din
localităţile rurale.
Ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţi asupra gospodăriilor individuale,
procentul de colectivizare a fost în continuă creştere. La 6 iulie 1936, 718 gospodării
agricole din RASSM întruneau 109.935 gospodării ţărăneşti din totalul de 114,3 mii,
sau 96,1 %. Pe câmpurile socializate munceau mai mult de 200 mii colhoznici. La
sfârşitul anului 1937 colhozurile întruneau deja 96,6 % din gospodăriile ţărăneşti şi
99,5 % din suprafaţa arabilă. Existau 718 colhozuri şi 11 sovhozuri1582.
La începutul anului 1940 în RASSM erau 715 colhozuri şi 11 sovhozuri, care reuneau
97,9 % din numărul gospodăriilor ţărăneşti şi 99,6 % din toate suprafeţele cultivabile ale
republicii autonome. Nu erau incluse în colhozuri doar 2415 gospodării ţărăneşti 1583.
Tehnica de bază a producţiei colhoznice era concentrată în SMT, care erau întreprin-
deri de stat şi prestau colhozurilor servicii pentru plată, în natură, la preţuri exagerate.
Colhozurile dispuneau doar de maşini şi mecanisme propulsate de cai şi boi, precum şi
de unele mijloace de transport.
La sfârşitul primului cincinal funcţionau 21 SMT, care dispuneau de 623 tractoare şi
altă tehnică agricolă1584. În 1937 activau 26 SMT. Respectiv, în anii 1933 – 1937, a sporit
şi înzestrarea tehnică a acestora: tractoare de la 900 la 1541, combine de la 73 la 413,
trierătoare de la 163 la 515, semănători de la 461 la 670 (760), pluguri pentru tractoare
de la 946 la 13331585.
E. Plimak, Politiceskoie zaveşcianie V. I. Lenina. Moskva, 1989, Izd. politiceskoi literaturî, pp. 89-90.
1581

Soţialisticescoie pereustroistvo seliscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 429; M. C. Sîtnic, op. cit., p. 71; V. Ciobanu, op. cit.,
1582

p. 209.
A. M. Lazarev, op. cit., p. 663; A. V. Repida, op. cit., pp. 200-201; Istoria Republicii Moldova, ed. 2015, op. cit., p. 264; Republica
1583

Moldova: ed. encicl, op. cit., p. 209.

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 174.
1584

C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia reconstrucţia, op. cit., p. 280; V. Ciobanu, op. cit., p. 209.
1585

322
 În anul 1939, cele 27 SMT care deserveau gospodăriile colective, dispuneau de 1742
de tractoare, 492 de combine, 505 trierătoare, 782 de semănătoare cu tracţiune mecani-
că pentru tractoare, 568 autovehicule şi multe alte maşini şi inventar agricol1586.
În 1937 unui tractor i-au revenit în medie câte 618 de hectare prelucrate, iar în 1938
– 638 ha 1587.
Acest spor al asigurării tehnice în SMT a permis ridicarea nivelului de mecanizare a
lucrărilor agricole, în 1935 el constituia 37,8 %, în 1937 – 69,5 %, în 1939 – 74 % (con-
form altor date în proporție de 70 – 90 %). În primul rând, acest indiciu viza lucrările
agricole complexe de câmp şi, în mod special, aratul, semănatul şi recoltările. Lucrările
din viticultură, pomicultură, legumicultură, cele din ramura vităritului erau executate, de
regulă, manual1588.
În condiţiile creşterii nivelului de înzestrare tehnică a lucrărilor agricole şi aplicării
procedeelor agrotehnice, productivitatea muncii s-a caracterizat nu numai prin lărgirea
suprafeţelor arabile, dar şi creşterea recoltei la hectar. Conform informaţiilor oficiale,
care evident erau exagerate, în 1934 colhozurile din republică au recoltat în medie câte
8,3 chintale de cereale la hectar, în 1935 – 10,3, în 1936 – 12,3, 1937 – 13,21589. În an-
samblu, pe cincinale, acest indiciu a constituit: în primul cincinal – 8,1 chintale, cel de-al
doilea – 11,6, în anii 1938 – 1939-mai mult de 14 chintale1590. Conform altor informaţii,
recolta la ha a cerealelor a constituit în medie în al doilea cincinal 13,5 chintale1591, iar în
anii 1935 – 1939 – 11,8 chintale/ha1592.
Pe lângă faptul că agricultura trebuia să asigure populația cu produse alimentare, iar
industria, în special, industria alimentară cu materia primă necesară, în condiţiile repu-
blicii gospodăria sătească avea şi unele particularităţi, care vor fi luate în considerare
de autorităţile bolşevice. În acest context, Gr. Starîi, încă în decembrie 1924, în cadrul
Conferinţei I-a regionale de partid, referindu-se la necesitatea dezvoltării viticulturii şi
pomiculturii, remarca: „În republica noastră agricultura îşi are particularităţile ei deo-
sebite. Pe de o parte avem puţin pământ, dar în schimb avem condiţii pentru a dezvolta
culturile intensive”. El mai evidenţia că „avem perspective mari în producţia de tutun. Pe
vremuri raioanele de pe malul Nistrului furnizau materie primă pentru fabricile de tutun
din sudul Rusiei”1593.
Pentru a stimula cultivarea acestor culturi, în Rezoluţia asupra raportului secţiei agri-
cole a Comitetului Revoluţionar al RASSM (23 aprilie 1925) se stabilea: „A lua, de aseme-
nea, toate măsurile pentru mărirea suprafeţelor de livezi, vii şi plantaţii de tutun, în care
scop să fie mărite pe linia Băncii agricole creditele pe termen lung şi pe termen scurt”1594.
1586
A. V. Repida, op. cit., pp. 200-201; V. Ciobanu, op. cit., p. 209.
1587
Vtoraia sessia Verhovnogo Soveta USSR, 25 – 28 iulea 1939 g. Stenograficeskii otciot. Izdanie Verhovnogo Soveta USSR, 1940, p. 38.
1588
A se vedea: Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 303; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 183, 184,
198; V. Ciobanu, op. cit., pp. 209-210; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 190; Istoria Republicii Moldova, ed.
2015, op. cit., p. 264.
1589
Soţialisticescoie pereustroistvo seliscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 441.
1590
Istoria narodnogo hoziaistva Moldavscoi SSR (1917 – 1958), op. cit., p. 84; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p.
189; Istoria Republicii Moldova, ed. 2015, op. cit., p. 264.
1591
Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 183; Vtoraia sessia Verhovnogo Soveta USSR, 25 – 28 iulea 1939 g. Stenograficeskii
otciot. Izdanie Verhovnogo Soveta USSR, 1940, p. 38.
1592
Istoria Republicii Moldova, ed. 2015, op. cit., pp. 264-265.
1593
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 88, p. 154.
1594
Ibidem, doc. 101, p. 178.

323
 De asemenea, oportunitatea intensificării producției agricole prin creșterea suprafe-
țelor cultivate cu culturi care necesitau un volum de muncă mai mare, era dictată de
existenţa unui surplus de braţe de muncă în gospodăria sătească, în condiţiile suprapo-
pulării satelor sau a aşa-zisei „suprapopulări agrare”, lipsei de pământ, mecanizarea unor
procese agricole.
Astfel, organele de partid, pe lângă cultivarea cerealelor, cu scopul de a asigura in-
dustria alimentară cu materia primă necesară, dar şi a satisface necesităţile regiunilor
industriale ale Uniunii Sovietice cu produse din gospodăria sătească şi mărfuri ale in-
dustriei alimentare, o atenție sporită au acordat lărgirii în gospodăriile colective anume
a suprafețelor destinate cultivării culturilor intensive, fapt ce în condițiile colectivizării
compacte nu mai constituia o problemă, doar decât interesul propriu-zis al producători-
lor – colhoznicilor.
În anii 1932 – 1939, suprafaţa culturilor intensive în gospodăriile colective, precum a
viilor şi livezilor, s-a lărgit de 3,4 ori, ajungând la 22.352 ha, inclusiv a viilor de la 2, 7 mii
ha la 9087, a livezilor de la 3,9 mii ha la 13.265, iar a grădinilor de zarzavat de la 4,7 mii
ha la 7,1 mii1595. În 1939 colhozurile au cultivat peste 9 mii ha sfeclă de zahăr şi peste 2
mii ha de tutun1596.
În 1939 suprafaţa totală a viilor din republică, inclusiv a celor din posesia colhozni-
cilor, alcătuia 23.626 ha şi a livezilor – 22.499 ha1597. Deci, gospodăriile auxiliare ale col-
hoznicilor dispuneau de suprafeţe mai mari de vii şi livezi decât gospodăriile colective în
care activau.
În unele lucrări, aceste cifre raportate la anul 1939, în mod eronat, sunt atribuite ex-
clusiv colhozurilor1598.
Către mijlocul anului 1940 suprafaţa totală a livezilor şi viilor în republica autonomă
a sporit la 47,1 mii ha, faţă de 6 mii ha în 19181599.
Respectiv, s-au înregistrat anumite sporuri în aceste ramuri. Recolta medie a sfeclei
de zahăr la hectar a crescut de la 141,1 chintale în 1935, la 253,5 în 1936 şi la 259,7 în
19371600. Achizițiile de struguri de către întreprinderile industriale pentru producerea
băuturilor alcoolice au sporit de la 2685 tone în anul 1933, la 20100 tone în 19371601.
Situaţia cea mai gravă în gospodăriile colective se înregistra în domeniul zootehniei.
Se ştie că în timpul colectivizării, ţăranii pentru a nu socializa vitele, în condiţiile când
nici nu puteau să le vândă, preferau să le sacrifice pentru consumul personal. Acest feno-
men s-a intensificat şi a luat proporţii catastrofale în timpul secetei şi foametei din anii
1932 – 1933, din cauza lipsei de furaje pentru animale şi a subnutriţiei ţăranilor.
Pe măsura redresării situaţiei în vităritul obştesc, a crescut treptat numărul de fer-
me şi al şeptelului. În anul 1934 colhozurile dispuneau de 289 ferme, iar în anul 1938,
Istoria narodnogo hoziaistva Moldavscoi SSR (1917 – 1958), op. cit., p. 84; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p.
1595

189.
A se vedea: Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 303; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 183, 184,
1596

198; V. Ciobanu, op. cit., pp. 209-210; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 190.
C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 190
1597

A se vedea: Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 303; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 183, 184,
1598

198; V. Ciobanu, op. cit., pp. 209-210; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 190.
A. M. Lazarev, op. cit., p. 663.
1599

Soţialisticescoie pereustroistvo seliscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 442; Vtoraia sessia Verhovnogo Soveta USSR, 25 – 28
1600

iulea 1939 g. Stenograficeskii otciot. Izdanie Verhovnogo Soveta USSR, 1940, p. 38.
C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 78.
1601

324
1062 ferme de vite mari cornute, porci, oi şi capre1602. Respectiv, s-au înregistrat sporuri
în creşterea animalelor de diferite specii. În 1937 gospodăriile colective dispuneau de
23,6 mii vite mari cornute, 41,5 mii porci, 69,9 mii oi şi capre1603. Din 1933 până în 1939
numărul de vite mari cornute în colhozuri a crescut de 3,7 ori (de la 11,2 mii la 41,8 mii
capete), al porcilor de 4,6 ori (de la 11,5 mii la 52,8 mii), oi şi capre – de 2,2 ori (de la 42,4
mii la 95,5 mii)1604.
Însă, numărul de ferme existente, care îl depăşea de circa 1,5 ori pe cel al colhozurilor,
nu însemna că fiecare gospodărie colectivă era în posesia unei ferme. Acest număr inclu-
dea separat toate tipurile de ferme (de vite mari cornute, porci, păsări, oi şi capre, cai),
încât o gospodărie colectivă avea mai multe unităţi zootehnice, altele nici una.
Astfel, în 1939, 38,6 % din gospodăriile colective nu aveau bovine, iar 22,4 % – niciun
fel de animale1605.
În ceea ce priveşte numărul general de capete de vite (din gospodăriile de toate genu-
rile: colective şi individuale), nivelul de până la colectivizare (1928) aşa şi nu a fost atins.
Această stare de lucruri a influențat considerabil asupra volumului producţiei între-
prinderilor industriale care se preocupau de prelucrarea laptelui și a cărnii și producerea
mărfurilor respective. În anii 1933 – 1937 producerea conservelor din carne a înregistrat
o scădere constantă, respectiv de la 8061 mii unități convenționale la 3643 mii1606.
Pentru a-i cointeresa pe colhoznici să participe activ în muncile agricole, erau impuse
diferite forme de stimulare morală, caracteristice regimului, precum mişcarea fruntaşilor
şi a inovatorilor, în agricultură a fost extinsă mişcarea stahanovistă, care a fost inspirată
la început în industrie, decorarea acestora cu medalii şi ordine1607.
Deja în anii 1933 – 1935, peste 80 % din colhozurile republicii erau antrenate în în-
trecerea pentru ridicarea recoltei la hectar. Întrecerea se desfăşura aparte între raioane,
colhozuri, brigăzi, zvenouri şi, chiar colhoznici. În această perioadă numărul colhoznici-
lor – „fruntaşi” a crescut de la 5,5 mii la 33,5 mii, iar în anul 1937, mişcarea stahanovistă
cuprindea 25000 de lucrători din gospodăria sătească a RASSM1608.
Schimbările intervenite în agricultura colectivizată, în anii 1934 – 1939, eforturile de-
puse în acest sens, înzestrarea tehnică a producţiei agricole au condus la creşterea ve-
niturilor colhozurilor din republică mai mult de trei ori, alcătuind 88043,7 mii ruble1609.
Drept argumente în favoarea dezvoltării orânduirii colhoznice, ridicării nivelului
de trai, sunt aduse informaţiile cu privire la retribuirea în natură şi în bani a col-
hoznicilor. Astfel, în 1934, 41,8 % din colhozuri au acordat membrilor gospodăriilor
colective de la 3 până la 7 şi mai multe kilograme de produse agricole pentru o zi de
muncă, în 1935 – 66,9 %, iar în 1937 – 93 % din gospodăriile colective. În afară de
plata în natură, începând cu anul 1934, colhoznicii erau retribuiţi pentru munca de-
1602
M. C. Sîtnic, op. cit., pp. 73-74; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 190.
1603
A se vedea: Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 303; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 183, 184,
198; V. Ciobanu, op. cit., p. 209.
1604
M. C. Sîtnic, op. cit., pp. 73-74; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 190.
1605
A se vedea: Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 303; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 183, 184,
198; V. Ciobanu, op. cit., p. 209; Istoria Republicii Moldova, ed. 2015, op. cit., p. 265.
1606
C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 73.
1607
A se vedea: C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 189.
1608
M. C. Sîtnic, op. cit., p. 73.
1609
C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., pp. 190-191.

325
pusă şi cu bani. În anul 1934, această retribuire a constituit în medie 0,55 ruble, în
1936 – 1,07, iar în 1938 – 1,13 ruble pentru fiecare zi de muncă1610.
Totuși, chiar dacă în anii care au urmat procesului de colectivizare a gospodăriilor ţă-
răneşti, s-au înregistrat anumite progrese în agricultură, sectorul colectiv nu era în stare
să asigure o dezvoltare normală a relaţiilor de producţie la sate, determinată nu atât de
factori obiectivi, cât de factori subiectivi. Pământul, fondurile de producţie ale colhozuri-
lor erau valorificate ineficient din cauza nerentabilității muncii. Baza tehnico-materială
era slabă. Pe lângă tehnica modernă, tradiţional se foloseau plugul tras de cai şi boroana.
Dependenţa de condiţiile climaterice, secetele dese sau inundaţiile, îngheţurile sezoniere
şi anii neroditori cauzau o scădere periodică a volumului producţiei agricole şi o reduce-
re a şeptelului.
Însă cauza principală a productivităţii scăzute a agriculturii colectivizate consta în
metodele de organizare a muncii şi lipsei cointeresării materiale a ţăranilor în condi-
țiile retribuirii mizere pentru munca depusă. Pământul era proprietate a statului, dat
în folosinţă ţăranului. Restul avuţiei colhozurilor, deşi era considerată avere colectivă,
ţăranul, însă, nu se simţea stăpân. Mai mult decât atât, partea cea mai mare din roadă era
colectată de stat direct de pe făţare şi din hambare la preţuri, care de cele mai multe ori
nu acopereau cheltuielile pentru producerea ei. Retribuirea muncii colhoznicilor se efec-
tua în natură, la sfârşit de an, în funcţie de numărul de zile lucrate şi volumul producţiei
rămase după achitarea cu statul. Răsplata cu bani, introdusă din anul 1934, era parţială,
mai mult simbolică.
O trăsătură caracteristică a noului sistem de gospodărire la sate, devenit un viciu, l-a
constituit metodelor defectuoase, birocratice de dirijare a colhozurilor și prezența unui
aparat de conducere numeros.
Ca urmare, gospodăriile colective nici pe departe nu erau în stare să satisfacă cerinţele
de bază ale colhoznicilor. Şi acest lucru era bine cunoscut de autorități.
Unele asigurări cu caracter social de care beneficiau ţăranii din partea statului, cum
ar fi asistenţa medicală şi învăţământul gratuit, fonduri acumulate indirect tot de la po-
pulaţie, inclusiv de la colhoznici, aveau un pronunţat caracter propagandistic şi serveau
obiectivelor politice ale regimului. Acordate prioritar nomenclaturii de partid şi popula-
ţiei oraşelor, nu puteau ameliora radical situaţia materială a colhoznicilor.
Este de reţinut şi faptul că sistemul asigurării de stat cu pensii nu a fost extins asupra
colhoznicilor1611, constituind un exemplu de discriminare a acestora din partea regimului.
Un indiciu concludent, care denotă dezinteresul colhoznicilor pentru munca co-
lectivă, este faptul că în 1937, numai 28,8 % dintre ei au înregistrat de la 200 până
la 300 zile – muncă 1612.
În condiţiile când munca în colhozuri era organizată defectuos, lipsea cointeresarea
materială, volumul retribuirii în natură şi bani al colhoznicilor era sub minimul de exis-
tenţă, membrii colhozurilor acordau prioritate muncii în gospodăriile auxiliare, de pe
lângă case şi mai puţin interes pentru munca colectivă.
Astfel, colhoznicilor conform Statutului artelului agricol, li se permitea să aibă în folo-
sinţă personală loturi de pământ pe lângă casă, plantaţii de vii, livezi şi legumirii în afara
1610
M. C. Sîtnic, op. cit., p. 74; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 192.
Istoria Republicii Moldova, ed. 2015, op. cit., p. 268.
1611

1612
A se vedea: C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia reconstrucţia, op. cit., p. 295.

326
localităţii, care însumate nu trebuiau să depăşească suprafaţa prestabilită. De asemenea,
puteau întreţine un anumit număr de animale şi păsări. Însă, pentru a-i face pe ţărani să
înţeleagă „avantajele” muncii colective, gospodăria auxiliară a colhoznicilor nu numai că
era limitată, dar şi reglementată de autorităţile locale, care urmăreau cu stricteţe respec-
tarea normelor stabilite.
Mai mult, vitele, recolta de pe lotul de lângă casă, în special, livezile şi viile din gospo-
dăriile auxiliare erau supuse unui impozit mare. Pe de altă parte, țăranii nu erau cointe-
resați în producerea unor cantități mai mari decât necesitățile proprii, deoarece prețurile
de achiziție stabilite de stat pentru mărfurile furnizate din gospodăriile auxiliare, aşa
zisul „surplus” – laptele, carnea, ouăle, lâna ș. a., erau foarte joase.
De asemenea, erau supuse impozitărilor orice fel de activități pe care le prestau pe
lângă casă țăranii colectivizați, precum meșteșugurile mărunte (țesutul, fierăria, confec-
ționarea hainelor, încălțămintei ş. a.), gospodăriile auxiliare reducându-se la statutul de
economie naturală. Era o componentă a politicii promovate de regimul bolşevic în vede-
rea socializării totale nu numai în industrie, dar şi în gospodăria sătească.
Una din puţinele excepţii, de intervenţie benefică a organelor de partid şi de stat pen-
tru a stimula anumite sfere de activitate a gospodăriilor auxiliare ale colhoznicilor, ţine
de creşterea vitelor mari cornute.
Luând în consideraţie, că gospodăriile colective nu erau în stare nicidecum să asigure
necesităţile minimale nu numai ale colhoznicilor, dar şi ale populaţiei oraşelor cu produ-
se ale vităritului şi materie primă industria alimentară, CC al PC (b) din toată Uniunea şi
SCN al URSS în scopul de a ameliora situaţia în acest domeniu important, care a avut de
suferit de pe urma colectivizării forţate, au adoptat, la 14 august 1933, o hotărâre speci-
ală „Despre acordarea de ajutor colhoznicilor fără vaci la procurarea vacilor”. În hotărâre
se punea sarcina, ca fiecare familie colhoznică să aibă vacă1613.
Drept urmare, numărul gospodăriilor ţărăneşti care dispuneau de vaci, a crescut de la
43,2 % în 1928, la 51 % în 1934, până la 76 % în 19381614. Respectiv, a crescut şi şeptelul
în general. În 1937, gospodăriile auxiliare ale colhoznicilor dispuneau de 111,2 mii vite
mari cornute, 81,8 mii porci şi 65,2 mii oi şi capre1615. În anii 1934 – 1938 acest spor a
constituit: vaci – de la 36,5 mii la 56,9 mii; oi şi capre – respectiv 58,8 mii şi 135,1 mii;
porci – 32 mii şi 123,3 mii1616, depășind cu mult numărul de vite aflate în posesia gospo-
dăriilor colective.
În schimb, este de reținut că în gospodăriile auxiliare ale colhoznicilor brusc a scăzut
numărul cailor, sau, în genere, erau pe cale de dispariţie, deoarece în condițiile când cea
mai mare parte a terenurilor agricole au fost socializate, iar loturile rămase în folosința
țăranilor au fost reduse drastic, nu mai era nevoie de a-i întrebuința ca în trecut drept
forță de tracțiune. Cu atât mai mult că și întreținerea lor cu furaje, în virtutea suprafețelor
disponibile, nu mai era posibilă.
În pofida diferitelor restricţii, impuse colhoznicilor cu privire la mărimea loturilor,
numărul de vite şi păsări aflate în proprietate personală, impozitări excesive, gospodări-
ile auxiliare erau pentru ei principala sursă de existență și de satisfacere a necesităților
vitale, în asigurarea cu produse alimentare de primă necesitate.
1613
A se vedea: Idem, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 193.
1614
Soţialisticescoie pereustroistvo seliscogo hoziaistva, op. cit., pp. 423, 444.
1615
Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 184.
1616
Soţialisticescoie pereustroistvo seliscogo hoziaistva, op. cit., pp. 423, 444.

327
 Acest fapt este recunoscut chiar şi de adepţii istoriografiei „moldoveniste”1617, care au
elogiat pretinsele realizări în gospodăria sătească din RASSM după încheierea colectivi-
zării.
În perioada colectivizării forţate şi în primii ani ai orânduirii colhoznice situaţia mate-
rială a ţărănimii s-a înrăutăţit comparativ cu anii NEP-ului – satul a început mai prost să
se alimenteze, să consume mai puţină pâine şi carne, mai mulţi cartofi.
Ţărănimea colhoznică, supusă unor schimbări cardinale în modul de viaţă, a rămas o
clasă marginalizată a societăţii sovietice, o piesă emblematică decorativă din alianţa de
„nezdruncinat” cu clasa muncitoare. Adusă drept jertfă pe altarul viitorului „luminos”, a
fost exploatată crunt, indirect pentru a stoarce cât mai multe produse agroalimentare şi
mijloace financiare din gospodăria sătească, necesare pentru industrializarea accelerată
şi militarizarea economiei Uniunii Sovietice.
Colectivizarea forţată şi statornicirea orânduirii colhoznice, atinse cu preţuri nejus-
tificate şi jertfe colosale, prin subminarea forţelor de producţie ale gospodăriei săteşti,
au constituit pentru regimul stalinist pârghii eficiente de stoarcere nu numai a surplu-
sului de produse agricole de la sate, dar şi a unei părţi din necesarul pentru consumul
personal al ţăranilor. În primii ani după încheierea colectivizării, a devenit posibil, chiar
şi în condiţiile scăderii generale a producţiei agricole, să sporească de 2-3 ori volumul
colectărilor de cereale, asigurând astfel necesităţile oraşelor şi operaţiunile de export. Cu
alte cuvinte, în optica autorităţilor staliniste, colectivizarea forţată a determinat succesul
industrializării accelerate şi militarizării economiei URSS.

Istoria Republicii Moldova, ed. 2015, op. cit., p. 268.

1617

328
 CAPITOLUL IV.
Împilarea spirituală și culturală
1. Propaganda antireligioasă și lichidarea instituțiilor de cult
În planurile bolşevice de comunizare a societăţii, biserica şi religia au fost considerate
inamicul numărul unul.
„Religia este opiu pentru popor”, această maximă a lui Lenin a devenit piatra unghiu-
lară a întregii politici a partidului bolşevic în problema religiei. Biserica şi toate organi-
zaţiile religioase au fost declarate organe ale reacţiunii burgheze, care slujesc la apărarea
exploatării şi la „narcotizarea” maselor populare. Lupta puterii bolşevice împotriva Bise-
ricii s-a desfăşurat metodic, după un plan la înfăptuirea căruia au fost chemate să contri-
buie, deopotrivă partidul şi organele executive de represiune.
În URSS s-a promovat un ateism militant, care urma să fie aplicat în amploare pentru
a înlătura „urmele trecutului”. Statul sovietic ateu a decimat clerul, l-a sacrificat și ridicu-
lizat. S-a mizat pe edificarea unui stat și a unei societăți antireligioase. Înlăturarea „rămă-
șițelor vetuste” constituia dezideratul de bază al autorităților sovietice. Iar sub incidența
acestui concept politico-ideologic au căzut, în primul rând, slujitorii bisericii. Ideologia
propagandistică bolșevică a tins să înlăture orice concept alternative despre univers,
lume, ambient, de aceea religia nu-și găsea locul în noul sistem de valori sovietice1618.
Statisticile sunt extrem de elocvente cu privire la soarta pe care au avut-o bisericile şi
locaşurile de cult din RASSM. În anul 1917, când bolşevicii au preluat puterea în Rusia,
pe teritoriul dintre Nistru şi Bug existau 1017 biserici şi case de rugăciuni, precum şi 13
mănăstiri şi schituri, în care slujeau 890 de preoţi şi 384 de călugări1619.
Politica punitivă de secularizare a averilor, distrugere a obiectelor de cult şi a căr-
ţilor bisericeşti, închidere a locaşurilor sfinte, împuşcarea zecilor de mii de preoţi, la
comanda liderilor bolşevici Lenin şi Troţki, deportarea altor mii de clerici, inclusiv din
Transnistria, în primii ani de regim bolşevic, a continuat printr-o luptă acerbă împotri-
va religiei prin metode legislative, administrative, limitarea sferei de activitate, scinda-
rea bisericii ş. a.
Distrugerea bisericii în URSS s-a făcut în mod sistematic. Mai întâi, print-un decret din
23 ianuarie 1918, s-a dispus despărţirea bisericii de stat şi a şcolii de biserică (art. 1, 9).
Formal era proclamat dreptul fiecărui cetăţean de a profesa orice religie sau să nu profe-
seze nici una (art. 3). Libertatea riturilor religioase era garantată, cu condiţia că acestea
nu vor tulbura ordinea publică (art. 5). Actele stării civile urmau a fi realizate, exclusiv,
numai de autoritatea laică (art. 8). Nici o asociaţie bisericească sau religioasă nu avea
dreptul la proprietate şi la statutul de persoană juridică (art. 12). Averile imobile biseri-
ceşti şi ale asociaţiilor religioase au fost declarate averi publice şi trecute în patrimoniul
statului (art. 13)1620.
Prin actele legislative adoptate de regimul bolşevic în primele luni de existenţă, s-a pus
capăt tradiţiei vechi de participare a Bisericii Ortodoxe Ruse, dar şi celorlalte culte religioase,
în viaţa socială.
1618
I. Valer Xenofontov, Atrocităţile bolşevice comise împotriva clerului ortodox, op. cit., p. 276.
1619
Arhimandritul Antim Nica, Viaţa religioasă în Transnistria, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Chişinău, 1943, p.
51; Ion Nistor, Istoria românilor din Transnistria. București, Editura Eminescu, 1995, p. 79.
1620
A se vedea: N. Fuştei, Viaţa religioasă în RSSM. În: Panorma comunismului în Moldova sovietică, op. cit., p. 356.

329
 Clerul ortodox, chiar de la statornicirea regimului bolşevic a fost expus experimentului
acerb sovietic de eliminare a „dușmanului intern”.
În anii războiului civil era răspândită ideea despre iminenta apropiere a revoluţiei mon-
diale, care într-o clipă va desfiinţa clasele exploatatoare şi va elibera mintea oamenilor de
prejudecăţile religioase. În programul PSDM (b) R, adoptat la cel de-al VIII-lea Congres, din
1919, a fost pusă sarcina „ofensivei totale asupra religiei, şi moartea prejudecăţilor religi-
oase”1621.
Drept urmare s-au intensificat acțiunile politico-ideologice, economice ale autorităților
sovietice, care au tins să lichideze în totalitate dimensiunea spirituală a cetățenilor sovie-
tici. Biserica dispunea de bogate resurse economice, avea un puternic prestigiu social și
era, evident, un dușman redutabil al statului sovietic, acesta dorind să schimbe credința
religioasă pe una de partid1622.
În acelaşi timp, Lenin cerea să fie arestaţi şi împușcați toţi cei care umblă îmbrăcaţi în
sutane preoțeşti sau rase de călugări, pentru ca în 1920 să-i scrie lui Troţki: „Cu cât va fi
mai mare numărul victimelor din rândurile clericilor reacţionari şi burghezi cu atât mai
bine1623.
Printr-un alt decret, din 22 februarie 1922, toate obiectele de valoare din biserici au fost
ridicate şi trecute în proprietatea statului. O zi mai târziu, Lenin anunţa „bătălia cea mai
hotărâtoare şi necruţătoare contra clerului reacţionar”, iar, la 4 mai 1922, semna un decret
care prevedea „pedeapsa cu moartea pentru preoţi”, numiţi „contrarevoluţionari în sutane”.
Numai în perioada 1917 – 1922 au fost ucişi peste 20.000 de preoţi, călugări, teologi, iar
alţi 80.000 întemnițaţi1624.
În 1923, Troţki a creat un „tribunal al poporului” care, în cadrul unui proces cu jude-
cători, procurori, avocaţi şi martori, l-a judecat pe Dumnezeu, după îndelungi deliberări
condamnându-l la moarte „în contumacie”1625.
Totuşi, în perioada noii politici economice, în scopul asigurării stabilităţii politice şi
economice în ţară, pentru întărirea legăturilor dintre sat şi oraş, promovarea legături-
lor politicilor externe, poziţia conducătorilor sovietici faţă de religie se schimbă şi începe
aşa-numitul „noul NEP religios”. În rezoluţia celui de-al XIII-lea congres al PC (b) din 1924
se stipulează inoportună, pentru moment, folosirea măsurilor administrative împotriva re-
ligiei, deoarece victoria împotriva prejudecăţilor religioase era considerată o cerinţă pe un
termen îndepărtat1626.
Pentru a ţine la control şi a intimida pe slujitorii cultului, la 2 ianuarie 1926, CEC şi SCN
al RASSM au adoptat hotărârea „Cu privire la evidenţa slujitorilor cultului”. În conformitate
cu acest document, slujitorii cultelor trebuiau să se afle la evidenţa Comitetelor Executive
Raionale. În conformitate cu articolul 3, în cazul plecării în afara raionului pentru un termen
mai mare de şapte zile, slujitorii cultului erau obligaţi să înregistreze plecarea şi sosirea în
CER-ul respectiv prin prezentarea propriu-zisă. În conformitate cu art. 5 „în cazul strămu-
tării temporare slujitorul cultului” era obligat să scrie o cerere prealabilă la CER-ul locului
în care se ducea cu informaţia despre destinaţia finală. De asemenea, cărticica de evidenţă
Idem, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade, op. cit., p. 484.
1621

I. Valer Xenofontov, Atrocităţile bolşevice comise împotriva clerului ortodox, op. cit., p. 282.
1622

N. Dabija, Bolşevicii şi biserica. În: „Literatura şi Arta”, 6 septembrie 2007.

1623

Ibidem.
1624

Ibidem.
1625

N. Fuştei, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade, op. cit., p. 484.
1626

330
era retrasă. După expirarea termenului cărticica de evidenţă era restituită cu menţiunea
respectivă. Mai mult, în URSS slujitorii cultelor cât şi foştii slujitori, erau lipsiţi de dreptul
de vot1627.
În Transnistria, represaliile au fost îndreptate, atât împotriva locaşurilor de cult, cât şi a
credincioşilor. O parte din biserici au fost distruse din temelie sau transformate în cluburi,
magazine, depozite etc., „fiind decapitate de cupole şi de crucile lor”, iar „interiorul a fost
văruit ori vopsit şi împodobit cu stele comuniste” pentru a astupa şi şterge pictura bise-
ricească. Preoţii au fost persecutaţi, deportaţi, şi, în multe cazuri, chiar ucişi, încât nu mai
rămăsese nici unul. De asemenea, nu mai exista nici o mănăstire şi nici un călugăr. Au fost
persecutaţi şi cântăreţii, împreună cu cei mai buni creştini1628.
Pentru a intensifica descompunerea Bisericii s-a mizat pe descompunerea ei din interi-
or. Astfel, au fost încurajate neînţelegerile, dezbinarea şi fracţiunile bisericeşti, fiind create
schisme faţă de biserica tradiţională. Aşa a apărut, în 1923, „Biserica vie”, fracţiune biseri-
cească disidentă, obedientă faţă de regimul sovietic, care a proclamat capitalismul drept
păcat de moarte şi lupta împotriva acestuia drept o datorie.
Ierarhia „Bisericii vii” a recunoscut autorităţile bolşevice şi a colaborat cu ele1629.
Întregul teritoriu dintre Nistru şi Bug a devenit şi el scena unor lupte religioase, care
încurajate de bolşevici, au condus la înfiinţarea şi funcţionarea în paralel, în toate centrele
mai mari, a unor eparhii rivale. „Biserica vie” avea în regiunea dintre Nistru şi Bug cinci
eparhii: Mitropolia Odesei, Arhiepiscopia Pervomaisk (Golta), Episcopia Moldovei (Balta),
Arhiepiscopia Tulcinului şi Arhiepiscopia Moghilăului1630.
În percepția regimului comunist, obștile monahale, biserica constituiau focare de spiri-
tualitate și de rezistență. După cum se recunoştea, în 1926, de către autorităţile din republi-
ca autonomă :„în rândurile ţărănimii sunt foarte dezvoltate curentele religioase (mai ales
secta inochientiştilor). Secta inochientiştilor a jucat întotdeauna un mare rol în regiunea
Balta. În timpul ţarismului agenţii ei au pătruns chiar în Basarabia. Nu putem spune, că sec-
ta inochientiştilor este lichidată. Din această cauză se îngreuiază activitatea celulelor [de
partid] la sate. Trebuie să lămurim de ce n-am putut învinge până în prezent acest fanatism
criminal”1631.
După înfiinţarea RASSM, vicariatul de Balta a fost ridicat la rangul de episcopie de sine
stătătoare. După mai mulţi arhierei, în 1926 conducerea Episcopiei Moldovei, cu reşedinţa
la Balta, a fost preluată de Gavriil Rohut (Rohota), ierarh moldovean născut în 1872 în satul
Harmaţca (Dubăsari). Noul episcop avea în subordine 164 de parohii, răspândite pe tot
cuprinsul RASSM. După înfiinţarea Episcopiei de Balta, în parohiile moldoveneşti a început
să se introducă rugăciuni şi cântări în limba română/moldovenească, în comparaţie cu pe-
rioada anterioară când slujbele se efectuau în limba slavonă.
Din anul 1929, în contextul declanşării procesului de colectivizare compactă, se înăspreş-
te atitudinea autorităţilor sovietice faţă de religie, trăsăturile tipice ale politicii confesionale
a statului din această etapă devin metodele administrative, răfuielile judiciare şi extrajudi-
ciare. La 24 ianuarie 1929, este adoptată o circulară secretă „Cu privire la măsurile pentru
consolidarea muncii antireligioase”, semnată de L. Kaganovici. Circulara cerea adoptarea
1627
Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 164.
1628
V. Ciorbă, Misiunea ortodoxă română din stânga Nistrului (1941 – 1944). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2011, nr. 1-2, p. 59.
1629
Ibidem, p. 60.
1630
A. Nica, op. cit., p. 61
1631
Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 87, p. 150.

331
unor măsuri drastice împotriva structurilor religioase, caracterizate drept „organizaţii con-
trarevoluţionare” care contribuiau la mobilizarea elementelor inconştiente în lupta împo-
triva puterii sovietice1632.
Într-un alt act legislativ, cu impact asupra vieţii religioase, hotărârea CEC din Rusia şi
SCN al RSSFR „Despre asociaţiile religioase’’, din 8 aprilie 1929, marea majoritate din cele
68 de articole, vizau relaţiile dintre stat şi culte, problemele legate de înregistrarea asociaţi-
ilor religioase, controlul activităţii acestora din partea statului, folosirea fostelor proprietăţi
bisericeşti ş. a. Potrivit acestui act legislativ, asociaţiile religioase aveau dreptul să-şi încea-
pă activitatea doar după înregistrarea obligatorie la organele competente ale statului1633.
Cel de-al XVI-lea congres al PC(b) URSS (iulie – iunie 1930) a proclamat începutul ofen-
sivei socialismului pe toate fronturile şi chema să se „consolideze şi să dezvolte semnifi-
cativ realizările obţinute în munca de eliberare a maselor de sub influenţa reacţionară a
religiei”1634.
Activitatea bisericii avea însă de înfruntat, pe lângă gravele dificultăţi de ordin material
(confiscarea averilor, impozite şi taxe ridicate), tot mai numeroase şi insurmontabile ob-
strucţii datorate activităţii antireligioase desfăşurate deschis de atotputernicul aparat de
represiune al statului bolşevic (umilinţe, ameninţări, defăimarea şi alungarea din posturi
a preoţilor, închiderea locaşurilor de cult ş. a.). Încă din 1925, activitatea antireligioasă la
nivel unional era organizată şi coordonată de „Uniunea Ateilor Militanţi” (UAM), care avea
ramificaţii în toate instituţiile, întreprinderile, colhozuri şi chiar şcoli. Membrii cuiburilor
antireligioase erau recrutaţi de la vârsta de 14 ani, dar existau asemenea organizaţii şi pen-
tru copiii de la opt ani în sus.
În documentele acestei organizaţii (statut, instrucţiuni ş. a.) se accentua necesitatea des-
făşurării unei lupte active împotriva religiei sub toate formele posibile. O deosebită aten-
ţie trebuia acordată implementării formelor de viaţă nonreligioasă, organizarea nunţilor
„roşii”, oktiabrinelor (sărbători improvizate în zilele cu semnificaţii religioase, în special în
ziua Botezului), înmormântărilor civile, sărbătorilor revoluţionare. Un loc aparte în propa-
ganda antireligioasă era acordat demascării „caracterului de clasă al credinţelor religioase”,
„activităţii contrarevoluţionare” a clerului din URSS1635.
Aşa cum declara N. Buharin, la Congresul al II-lea al UAM, desfăşurat în iunie 1929: „Lup-
ta cu religia se află pe agenda zilei, ea este actuală… Frontul antireligios este văzut ca un
front al luptei de clasă”1636.
În RASSM, Consiliul provizoriu al acestei organizaţii a fost instituit în ianuarie 1928, pe
lângă Departamentul de agitaţie şi propagandă al CMR de partid. Pe 13 februarie 1928,
„Consiliul celor fără de Dumnezeu’’ din RASSM a organizat primele consilii raionale ale or-
ganizaţiei în Rîbniţa, Tiraspol, Birzula şi Ananiev. A fost alcătuit un amplu program pen-
tru seminariile şi consfătuirile de instruire ale activiştilor antireligioşi. Principalele canale
pentru propaganda antireligioasă erau mijloacele de informare în masă, instituţiile cultu-
ral-educative și de învățământ, cinematograful. O formă aparte de propagandă antireligi-
N. Fuştei, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade, op. cit., p. 485.
1632

Postanovlenie VŢIK i SNK RSFSR „O relighioznîh Obiedineniah”, 8 aprelea 1929. În: Hronologhiceskoe sobranie zakonov, ukazov
1633

Prezidiuma Verhovnogo Soveta i Pravitelistva RSFSR, T. 2, 1927 – 1939 gg. Moskva, 1959, pp. 29-45; A se vedea: N. Fuştei, Viaţa reli-
gioasă, op. cit., p. 356.
N. Fuştei, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade, op. cit., p. 486.
1634

N. Fuştei, Viaţa religioasă, op. cit., p. 359; D. I. Antoniuk, op. cit., p. 120.
1635

Idem, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade, op. cit., p. 487.
1636

332
oasă erau campanile „antipascale” şi „anticrăciun”. O propagandă antireligioasă intensă era
desfăşurată printre militarii chemaţi în armata roşie1637.
Conform datelor oficiale, evident falsificate, în februarie 1930 în RASSM „soiuzul necre-
dincioşilor” ar fi avut circa 10.000 de membri şi ar fi gestionat 19 cercuri ale necredincio-
şilor în Tiraspol1638.
În anul 1934, însă, activau 83 de celule ale ateiştilor militanţi cu 3630 membri şi 47 ce-
lule ale tinerilor atei care întruneau 2180 copii1639.
Astfel, în paralel cu acţiunile represive îndreptate împotriva bisericii şi a religiei în
ansamblu (închiderea locaşurilor sfinte, secularizarea averilor, bunurilor şi distrugerea
obiectelor de cult, a cărţilor bisericeşti, transformarea clădirilor bisericilor şi mănăstirilor
în cluburi, depozite, sau demolarea lor, arestarea, represarea clerului, adoptarea unei legis-
laţii punitive faţă de biserică ş. a.) se recurge la o amplă propagandă antireligioasă. Practic,
în toate straturile societăţii a fost organizată o veritabilă „cruciadă’’ împotriva religiei. Au
fost pregătite cadre, se editau materiale cu conţinut antireligios, se desfăşurau prin diverse
metode activităţi cu caracter ateist, credincioşii erau marginalizaţi în viaţa social-politică.
RASS Moldovenească figurează printre exemplele care ilustrau acţiunile în masă pe fond
religios. Politica autorităţilor faţă de biserică şi religie era condamnată de majoritatea ţă-
rănimii. Închiderea bisericilor, mănăstirilor, altor lăcaşe de cult era însoţită de protestele
credincioşilor. Ei ajutau feţele bisericeşti să nu predea reprezentanţilor autorităţilor cheile,
împiedicau să scoată clopotele, încercau să organizeze din nou serviciul divin în localităţi.
Unul dintre cazurile prezentate de analiştii poliţiei secrete demnitarilor de la Kremlin, este
protestul comunităţii religioase din Glinoe, raionul Slobozia. Comunitatea a reluat edifica-
rea bisericii din localitate, a cărei fundaţie şi o parte din ziduri fuseseră ridicate înainte de
anul 1929. Autorităţile însă au decis să demoleze construcţiile şi să folosească materialele
la construcţia unei şcoli1640.
Un alt eveniment, de rezonanţă, îl reprezintă închiderea soborului din Tiraspol, în 1930,
când a avut loc o adevărată demonstraţie cu participarea ţăranilor din localităţile din apro-
pierea oraşului sub lozinca: „Jos comuniştii necredincioşi”1641. Evident, toate aceste acţiuni
erau puse pe seama uneltirilor chiaburilor şi ale preoţilor. Aceste fapte vor fi contabilizate
şi tratate cu duritate de organele de represiune în anii Marii Terori.
O altă formă de protest al populaţiei faţă de politica regimului bolşevic era participarea
slabă a cetățenilor în campaniile electorale, cum a fost cea din anul 1927 – 19281642, sau, în
genere, boicotarea alegerilor în soviete, când din cauza participării slabe a alegătorilor erau
organizate alegeri repetate, cum a fost, spre exemplu, la sfârşitul anului1930 – începutul
anului 19311643.
În condiţiile când abuzurile faţă de biserică, cler, credincioşi i-au amploare, prin apli-
carea măsurilor judiciare şi extrajudiciare, şi provoacă un val de nemulţumiri şi proteste
sub diferite forme atât din partea credincioşilor cât şi a necredincioşilor, la 14 martie 1930
CC al PC(b) adoptă hotărârea „Cu privire la combaterea denaturărilor liniei partidului în
1637
Idem, Viaţa religioasă, op. cit., p. 359.
1638
„Plugarul Roş”, 11 februarie 1930, nr. 12, p. 6; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 18.
1639
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 101, p. 225.
1640
V. Guzun, Imperiul foamei, op. cit., p. 189.
1641
C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 17.
1642
Deiatelinisti Soveta Naționalinostei i ego Prezidiuma. Pod redakției B. Kulibeșerova. Izdanie ȚIK Soiuza SSR. Moskva, 1929, p. 30.
1643
C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., pp. 17-18.

333
problema mişcării de colectivizare”, care cerea „hotărât să se oprească practica închiderii
bisericilor prin proceduri administrative”1644.
Date fiind abuzurile comise în lupta împotriva bisericii şi credincioşilor, în hotărârea
Biroului CMR de partid, din 27 iunie 1930, se cerea UAM din republică să intensifice propa-
ganda antireligioasă, fără, însă, de a comite „exagerări” în această chestiune1645.
O intensă activitate antireligioasă era desfăşurata în RASSM, mai ales după 1930, prin
intermediul „Editurii de stat a Moldovei” din Tiraspol, care a publicat numeroase lucrări
împotriva bisericii, declarată „duşman al poporului”. În 1931, unul dintre autori făcea apel
la „toţi necredincioşii tineri… să se ridice la lupta împotriva popilor toată copilărimea noas-
tră, să iasă cu toată masa la carnavaluri antirelighioznice şi să umple toate uliţele cu veselia
lor tânără şi cu voioşia luptaşnică”1646.
De asemenea, presa din republică publica sistematic articole, schiţe în care în spirit bol-
şevic explicau originea religiei, a sărbătorilor şi riturilor religioase, despre închiderea loca-
şurilor sfinte şi transformarea lor în cluburi, muzee, săli de lectură, despre esenţa de clasă
a religiei şi a obiceiurilor religioase, despre sarcinile organizaţiilor de partid în activitatea
antireligioasă, despre formele şi metodele propagandei ateiste1647, despre trecutul şi pre-
zentul religiei şi „dispariţia” ei1648.
Revista pentru copii – „Scânteia Leninistă”, care a fost editată în anii’30 în RASSM şi avea
în anul 1931 un tiraj de 4000 de exemplare avea drept scop de a da copiilor o educaţie co-
munistă, ateistă şi internaţionalistă1649.
În anul 1930 în URSS se editau două publicaţii antireligioase care erau promovate şi în
RASSM – ziarul „Bezbojnik” şi revista lunară „Antirelighioznik”, redactată de Iaroslavski şi
Lunacearski1650.
Chiar dacă, în mod formal, se punea accentul pe activităţi educative în scopul eradicării
religiei din conştiinţa credincioşilor, acţiunile ilegale faţă de biserică au continuat.
Într-un memoriu, pe adresa CEC din Ucraina, întocmit de o comisie care a examinat la
faţa locului exagerările comise în „lupta împotriva religiei” se constata: „În or. Râbniţa din
RASSM este închisă ultima sinagogă,… în or. Tiraspol sunt închise toate cele patru biserici şi
ultima, a şaptea sinagogă.… Lasă impresia că lucrătorii locali sunt pasionaţi de acest lucru
şi nu iau în considerare răul pe care îl provoacă orice exces. Aceştia preferă în loc de munca
în masă de lămurire, metodele de constrângere administrativă asupra comunităţilor religi-
oase şi slujitorilor cultelor încercând astfel să „sfârşească cu religia”1651.
Ofensiva împotriva religiei viza toate categoriile sociale. Un amplu articol întitulat „Lup-
ta de clasă pe frontul ştiinţific”, publicat în nr. 8-9 din 1934 al revistei „Krasnaia Bessarabia”,
ataca extrem de virulent o serie de intelectuali şi funcţionari din domeniul culturii, „inva-
dat de naţionalişti contrarevoluţionari, ieșiţi din mediul elementelor sociale duşmănoase”,
(mai ales din rândul clerului). Cel mai de vază ideolog al acestor elemente contrarevoluţio-
nare burghezo-naţionaliste a fost considerat şeful Secţiei lingvistice a Comitetului Ştiințific,
N. Fuştei, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade, op. cit., p. 487.
1644

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 31, p. 94.

1645

A. Nica, op. cit., p. 58.

1646

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 137.

1647

K. Ocinskaia, Religia în trecut şi acum. În: „Octombrie”, 1932, nr. 7; Idem, K. Marx despre sfârşitul religiei. În: „Octombrie’’, 1933, nr.
1648

3.
Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 160.
1649

„Plugarul Roş”, 5 aprilie 1930, nr. 31, p. 3; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 18-19.
1650

N. Fuştei, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade, op. cit., p. 488.
1651

334
L. A. Madan, fiu de popă basarabean”1652.
Stalin precizase explicit că legile statului permit fiecărui cetăţean sovietic „să îmbrăţi-
şeze oricare religie”, dar adăuga: „Partidul nu poate fi neutru faţă de religie. El duce pro-
paganda antireligioasă împotriva tuturor religiilor şi prejudecăţilor religioase”. Constituţia
sovietică din 1936, proclama formal, prin articolul 124, „libertatea conştiinţei” şi a „practi-
cării cultului religios”, care însă era anulată prin recunoaşterea, în acelaşi articol, a libertăţii
„propagandei antireligioase pentru toţi cetăţenii”.
Istoria relațiilor dintre stat și culte în Uniunea Sovietică cunoaște mai multe etape, însă
cea mai dificilă, după cum se apreciază, a fost a anilor 1934 – 1939, care a coincis cu per-
secuțiile, a „marii terori”. Cronologic coincide cu activitatea Comisiei pentru problemele
cultelor pe lângă Prezidiul CEC al URSS, instituită în aprilie 1934. În 1938, politica antireli-
gioasă a statului sovietic a atins apogeul. La 7 octombrie 1938, Prezidiul Sovietului Suprem
al RSFSR a desființat Comisia centrală și pe cele locale pentru problemele cultelor1653.
Acest fapt a semnificat lichidarea posibilităților contactelor între stat și culte. În acest
segment cronologic au avut loc cele mai mari atrocități comise împotriva clerului din Uni-
unea Sovietică. Sub incidența acestor turbulențe au fost și slujitorii bisericii ortodoxe din
RASS Moldovenească1654.
Represiunile împotriva „duşmanilor poporului” s-au extins în aceeaşi măsură şi asupra
clerului.
Astfel, la 2 iulie 1937, Biroul Politic al PC (b) din toată Uniunea a adoptat hotărârea des-
pre luarea la evidenţă, arestul, împuşcarea şi deţinerea în lagărele de concentrare pentru o
perioadă de 8 – 10 ani a „celor mai duşmănoase elemente antisovietice, inclusiv a foştilor
clerici”1655.
În RASSM, în perioada Marii Terori, printre persoanele condamnate la moarte şi execu-
tate au figurat mulţi clerici şi enoriaşi ortodocși şi de alte confesiuni religioase. Un cap de
acuzare grav pentru „enoriaşii activi”, adică militanţi, era faptul că ar fi pledat pentru redes-
chiderea bisericilor, închise de comunişti. Doar în baza unei astfel de „crime”, în RASSM au
fost executate câteva zeci de persoane. Printre persoanele inocente, condamnate la moarte
prin împuşcare de Troika Specială a RASSM, au fost şi membri ai sectei religioase a inochi-
entiştilor, majoritatea originari din Basarabia, pe care trasarea frontierei pe Nistru i-a sur-
prins pe malul stâng sau care s-au decis să treacă Nistrul după unirea acesteia cu România.
În 1929, mănăstirea inochientistă „Raiul” din satul Lipeţkoe, raionul Kotovsk, RASSM, a fost
lichidată, recurgându-se la acte de violenţă, soldate cu mai multe victime. Cu toate acestea,
cei care au supravieţuit acestui măcel nu s-au dezis de credinţa lor. În timpul Marii Terori,
secta religioasă a inochientiştilor devine una din ţintele predilecte ale Troicii Speciale din
RASSM, mai mulţi membri ai acestei secte fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare1656.
În anii 1937 – 1938, apartenenţa la o confesiune religioasă constituia un alt cap de acu-
zaţie. În cazul în care inculpatul era învinuit că are o relaţie cu un preot, situaţia lui se agra-
va şi mai mult. Uneori, era suficientă învinuirea: „fiind un adept al religiei, s-a manifestat în
calitate de organizator al colectării semnăturilor în favoarea redeschiderii bisericii”, pentru
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 11-12: Ibidem, doc. 90, pp. 208-209.
1652

N. Fuştei, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade, op. cit., pp. 481, 487-488.
1653

I. Valer Xenofontov, Atrocitățile bolșevice, op. cit., p. 283.

1654

N. Fuştei, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade, op. cit., p. 488.
1655

I. Varta, T. Varta, Marea teroare din URSS şi RASS Moldovenească (1937 – 1938). În: Aspecte. ale investigării crimelor comuismului în
1656

Europa, Chişinău ,Editura Cartier, 2011, p. 409.

335
ca inculpatul să fie condamnat la moarte sau la ani grei de detenţie în lagărele de concen-
trare. Alteori, această formulă căpăta forme mai explicite: „fiind un adept convins al religiei,
…a căutat să submineze munca de lămurire antireligioasă, ce urmărea închiderea bisericii
din localitate, adunând în jurul său activişti clericali, convocându-i la adunări ilegale, unde
constituţia lui Stalin era tălmăcită în spirit antisovietic, […] a organizat colectarea semnă-
turilor împotriva închiderii bisericii,…răspândea zvonuri provocatoare precum că ar fi ob-
ţinut permisiunea instanţelor superioare ale puterii sovietice de a redeschide biserica”1657.
Parohul bisericii „Acoperământul Maicii Domnului” Vasile Machedonschi, din localitatea
Roghi, Dubăsari a fost arestat la 22 noiembrie 1937 de reprezentanții NKVD din Dubăsari,
fiind condamnat la 10 ani privațiune de libertate. În februarie 1938, „troika specială”l-a
învinuit pe preotul V. Machedonschi de „propagandă religioasă legată de activitatea antiso-
vietică și contrarevoluționară și l-a condamnat la moarte prin împușcare, sentință executa-
tă la 5 martie 19381658. La fel s-a întâmplat cu episcopul Teodosie Chirică, care a fost arestat
de NKVD la 26 august 1937, fiind întemnițat, apoi împușcat1659.
Episcopul Gavriil Rohut a slujit la catedrala din Balta până în 1937, când aceasta a fost
închisă de bolşevici. A mai slujit un timp la biserica Sf. Nicolae şi la biserica cimitirului din
Balta, până la 8 martie 1938, înainte de Paşti, când a fost arestat şi trimis în surghiun, de
unde nu a mai revenit niciodată. În 1938, a luat sfârşit, practic, procesul de închidere a tutu-
ror bisericilor din RASSM, preoţii fiind arestaţi, trimişi în surghiun ori ucişi. Pentru 160 de
preoţi a fost înfiinţat un lagăr la Golta, unde mulţi dintre ei şi-au găsit moartea1660.
Către finele anilor ’30 ai secolului trecut, în urma anihilării şi lichidării de către bol-
şevici a Bisericii de pe întregul cuprins al URSS, România se afla în prim planul statelor
ortodoxe, cu o populaţie de peste 14 milioane de ortodocși, cu patriarhie, 5 mitropolii
şi 19 episcopii1661.
Este sugestiv faptul, că în perioada când în RASSM, la început, printr-o hotărâre a Prezi-
diul CEC din Uniunea Sovietică (1933) a fost interzisă total bătaia clopotelor şi a început eli-
minarea pe scară largă a lor1662, iar ulterior au fost închise toate locașurile de cult, la auzul
clopotelor, desfășurarea pelerinajelor credincioșilor basarabeni la mănăstirile situate pe
malul drept al Nistrului, privați de toate acestea, credincioșii din partea stângă a Nistrului
încetau lucrările și priveau cu evlavie aceste procesiuni1663.
În septembrie 1939, îngrozit de veştile despre soarta tragică a bisericii din Rusia Sovie-
tică, Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, îi adresează din Cernăuţi o scrisoare lui Stalin, în
care face un apel în favoarea reconcilierii grabnice între puterea sovietică şi cler, „în numele
principiului libertăţii de conştiinţă şi gândire, pe care revoluţia l-a predicat şi l-a garantat,
dar numai formal, poporului rus”. Ierarhul român avertiza că „persecuţiile religioase au
avut întotdeauna urmări rele pentru oameni şi rezultate iluzorii pentru cei care le-au de-
terminat, credinţa apărând iarăşi ca pluta deasupra apei îndată ce nu mai apasă asupra ei

I. Varta, T. Varta, op. cit., p.401; Idem, Asasinările în masă din RASS Moldovenească în perioada Marii Terori, (1937 – 1938), Chişinău,
1657

Editura Arc şi Cartdidact, 2010.

Ibidem, pp.287-288; Vrednici ostenitori ai Bisericii. Dicționar istorico-biografic. Ed. Revăzută și completată. (editori: O. Moşin, M.
1658

Bortă). Chişinău, EFP „Tipografia Centrală”, 2017, pp. 72-73.

Ibidem, p. 108.
1659

A. Nica, op. cit., pp. 55-56.

1660

Mitropolitul Visarion Puiu, Relaţiile cu biserica anglicană. Documente. 1921 – 1954, Bucureşti, Editura Publorom, 2004, pp. 102-105.
1661

N. Fuştei, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade, op. cit., p. 488.
1662

I. Valer Xenofontov, Complexul monahal Japca: istorie şi spiritualitate. Chişinău, Lexon-Prim, 2020, p. 188.
1663

336
vreo mână sau alt obiect-elementul credinţei religioase fiind indestructibil şi veșnic”1664.
După 23 de ani de stăpânire sovietică, în august 1941, autorităţile militare române au
mai găsit o singură biserică deschisă, în cimitirul nr. 2 din Odesa, scăpată ca prin minune
de furia distrugătoare bolşevică, la fel ca şi preotul care slujea acolo–moldoveanul Vasile
Braga1665.
Profeţia mitropolitului Visarion Puiu avea să se împlinească în foarte scurt timp pen-
tru populaţia din Transnistria, care în perioada administraţiei româneşti (1941 – 1944)
a cunoscut o veritabilă renaştere religioasă. „Pe cât de sălbatică a fost…acţiunea dusă de
bolşevici contra Bisericii …, pe atât de puternică a rămas conştiinţa creştină a populaţiei din
Transnistria, după 24 de ani de tiranică stăpânire sovietică”, constata cu uimire preotul şi
publicistul Sergiu C. Roşca, în timpul unei călătorii de documentare întreprinsă în regiunea
din stânga Nistrului în 19421666.

2. Şcoala de cultură generală instituție centrală a regimului în educarea

„omului nou”
În realizarea „revoluţiei culturale”, ca parte componentă a planului bolşevic de construi-
re a socialismului, un rol aparte i-a fost rezervat procesului de instruire şi educaţie a tinerii
generații.
Şcoala de cultură generală ca „o instituție ideologică” a fost principalul instrument al
partidului de guvernământ în procesul de implantare a regimului totalitar, de instruire şi
educare a tinerii generaţii în spiritul „noilor” valori, constructori activi ai societăţii comu-
niste.
Acesteia i-a revenit un rol central în realizarea unor obiective majore, precum: îndoctrina-
rea și ideologizarea tinerii generații în spiritul teoriei marxist-leniniste, de sorginte stalinistă
și impunerea valorilor sovietice, opuse celor naționale; rusificarea, prin impunerea limbii și
a culturii ruse ca valori culturale supreme; deznaționalizarea românilor transnistreni, prin
impunerea postulatelor moldoveniste despre „cele două popoare distincte: românii și mol-
dovenii” și cultivarea românofobiei și a antiromânismului. Școala a fost separată de biserică,
iar în instituțiile de învățământ a fost instrumentată în spiritul ideologiei comuniste o intensă
activitate antireligioasă cu un conținut intransigent față de biserică și cler.
După cum se arăta într-un document de epocă „Vicisitudinile istoriei au vrut ca acum 14
ani aceşti români să fie înglobați în Uniunea Sovietică, iar începând din 1924 să fie destinați
de către guvernanții acelei Uniuni pentru a forma o pepinieră pentru creşterea şi cultivarea
unei noi generații de români comunişti cu scopul de a-i arunca apoi la momentul oportun
în contra fraţilor lor din statul român, distrugerea căruia Uniunea Sovietică o urmăreşte.
Această pepinieră poartă denumirea de „RASSM” sau „Republica Moldovenească”, cu capi-
tala provizorie Tiraspol. Potrivit scopului urmărit, sovietele au înfiinţat şcoli moldoveneşti,
în care se predau copiilor moldoveni doctrinele comuniste într-o limbă stâlcită moldove-
nească de către profesori, adunături de ocazie, căci moldoveni pentru acest scop nu se pot
găsi. În acelaşi timp sovietele au procedat şi urmăresc metodic distrugerea religiei, obiceiu-
rilor şi a familiei moldovenilor”1667.
Mitropolitul Visarion Puiu, Relaţiile cu biserica anglicană, op. cit., pp. 137-145.
1664

V. Ciorbă, Misiunea ortodoxă română, op. cit., p. 59.

1665

Sergiu C. Roşca, Conştiinţa crestină în Transnistria. În: „Raza”, anul XII, nr. 632, 27 septembrie-6 octombrie 1942.
1666

Memoriul romanilor transnistreni inaintat Ligii Natiunilor. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, p. 50.
1667

337
 Statornicirea sistemului sovietic de instruire şi educare în raioanele din stânga Nis-
trului a început, aici, imediat după instaurarea definitivă a puterii sovietice la începutul
anului 1920. În cadrul sovietelor judeţene şi raionale au fost create secţiile corespun-
zătoare1668.
Însă, edificarea noului sistem al învăţământului public şi de educaţie extraşcolară a
avut de înfruntat greutăţi enorme de ordin material şi cultural. Acest proces era agravat
de ruina economică de după războiul civil istovitor; lipsa mijloacelor financiare şi a in-
frastructurii corespunzătoare; foametea care a bântuit la începutul anilor ’20; dar şi de
analfabetismul generalizat, mai ales în rândurile moldovenilor, moştenire grea a ţarismu-
lui; lipsa şcolii şi a tradiţiilor naţionale, a intelectualităţii şi a cadrelor băştinaşe. Situaţia
se complica şi din cauza componenţei naţionale pestriţe a populaţiei din această regiune.
Este de remarcat că imediat după instaurarea definitivă a regimului bolșevic în raioanele
din stânga Nistrului, cadrele didactice locale, animate de frazeologia timpului, au întreprins
tentative de a organiza învățământul școlar din această regiune pe principii naționale. Ast-
fel, în cadrul Congresului învățătorilor moldoveni din județul Tiraspol (11 noiembrie 1920)
ca urmare a discutării chestiunii „Sarcinile și scopurile predării în școli în limba maternă”
s-a luat decizia: „Având în vedere atitudinea preconcepută a populației moldovenești față
de realizarea reformelor cu caracter social, să se facă agitație convingătoare în sensul că
acumularea cunoștințelor poate fi mai eficientă numai în limba maternă”. Hotărârile con-
gresului stabileau ca „în primul an de învățământ în școli studierea să se facă exclusiv în
limba moldovenească [...] Însușirea citirii și a scrisului trebuie să se facă pe baza alfabetului
latin. În al doilea an de învățământ învățarea va continua în limba moldovenească, iar limba
rusă se va preda ca un obiect secundar (facultativ), începând cu al treilea an și până în al
șaselea inclusiv”1669.
În spiritul acestor deziderate, A. Goroviță, secretarul secției naționale moldovenești din
județul Tiraspol, s-a adresat, la 17 martie 1921, secției județene a învățământului public cu
un demers în care se specifica: „Dat fiind că secția moldovenească puțin ce poate face din
cauza lipsei de cadre și a materialelor didactice în limba moldovenească, e de dorit ca orele
de curs să se facă în alfabetul latin, în conformitate cu hotărârea consfătuirii lucrătorilor de
cultură moldoveni din 11 martie 1921. Rog să ni se dea posibilitatea de a tipări un abecedar
moldovenesc pentru învățători, precum și alte materiale didactice de care avem nevoie”.
Rezoluția pe acest demers a fost favorabilă, Goroviță fiind împuternicit să se preocupe de
achiziționarea materialelor necesare pentru tipărirea materialelor didactice cu alfabet la-
tin necesare școlilor moldovenești1670.
În condițiile când teritoriile din stânga Nistrului se aflau în jurisdicția Ucrainei Sovietice,
unde, între timp, va demara un proces intens de ucrainizare, aceste deziderate au rămas
nerealizate. Este concludentă în acest context hotărârea prezidiului comitetului executiv
districtual Balta, din 31 iulie 1924, în care se stabilea: „A considera necesar a începe mun-
ca de organizare a şcolilor minorităţilor naţionale în localităţile unde acestea predomină:
moldoveneşti, evreieşti, poloneze, nemţeşti, în care să fie transferaţi învăţători corespunză-
tori, manuale şi materiale didactice necesare pentru lecţii”. Cu toate acestea, în continuare
în document se cerea: „Totodată să se propună inspectoratului învăţământului public să
A se vedea: Z. M. Ivanova, Kuliturnoie stroitelistvo v levoberejnoi Moldavii v pervîie godî Sovetskoi vlasti 1917 – 1924. Kişinev, Ştiinţa,
1668

1984, pp. 13-29, 56-83.

Kulitura Moldavii za godî Sovetskoi vlasti. Sb. dokumentov. Vol. 1, partea 1. Kişinev, 1975, p. 18.
1669

Ibidem, p. 21.
1670

338
intensifice ritmul de ucrainizare a şcolilor obţinând 100 %”1671.
Tot atunci, în ajunul proclamării noii entități autonome, I. Dic, profesor la Universitatea
comunistă a minorităților naționale din vest, la 9 iunie 1924, cu referință la problema alfa-
betului scria: „În ceea ce privește abecedarul pentru populația moldovenească din regiunea
Nistrului mă pronunț necondiționat pentru introducerea alfabetului latin”, argumentând că
alfabetul slav nu corespunde particularităților „limbii moldovenești”1672.
La momentul creării RASSM, în anul de învăţământ 1924/1925, din cele 300 de şcoli
existente în autonomie 241 erau ucraineşti, 20 ruseşti, 15 germane, 9 evreieşti ş. a. Însă, din
82 şcoli existente în satele moldoveneşti, numai în 10 instruirea se efectua în „limba mol-
dovenească”1673. În şcolile republicii activau 688 învăţători, dintre care numai 12 % aveau
studii speciale, restul: 6 % studii superioare, 64 % medii, 18 % primare1674. Erau şcolarizaţi
33,7 mii de elevi în vârsta de 9 – 17 ani, ceea ce constituia 30 % din numărul copiilor de
vârstă şcolară. Din numărul total de elevi şcolarizaţi, ucraineni constituiau 67 %, evreii 13
%, ruşii şi polonezii – 4,5 %. Cota elevilor moldoveni constituia numai 15,5 %1675, ceea ce nu
corespundea ponderii populaţiei moldoveneşti în structura etnică a republicii.
Mai mult, doar 9 % din copiii moldoveni învăţau în limba maternă1676. În privinţa asi-
gurării şcolilor cu manuale, doar cele ruseşti şi ucraineşti erau într-o situaţie mai mult sau
mai puţin satisfăcătoare. Cea mai gravă situaţie era în cazul şcolilor moldoveneşti1677.
Această realitate a fost recunoscută chiar şi de organele centrale legislative ucrainene. În
octombrie 1925, sesiunea a II-a CEC din toată Ucraina, luând în considerare situaţia deplo-
rabilă a şcolilor din RASSM, şcolarizarea redusă a copiilor, insuficienţa învăţătorilor, lipsa
manualelor şi a altor materiale didactice, a dat indicaţii pentru a majora alocaţiile în vede-
rea dezvoltării învăţământului public din autonomia moldovenească. Dacă în anii 1924 –
1925 pentru aceste scopuri erau prevăzute 1286 mii ruble, în anul 1933 alocaţiile au ajuns
la 17.470 mii ruble. În aceeaşi perioadă investiţiile pentru construcţia şcolilor a sporit de la
81,5 mii la 2066 mii ruble1678.
În ansamblu, alocațiile pentru învățământ au sporit de la 747 mii ruble în 1924, la 64.356
mii în 1939, adică de 88 ori1679.
În acelaşi timp, dat fiind bugetul deficitar al RASSM, insuficienţa alocaţiilor, organele de
partid şi sovietice recurg la inspirarea unor campanii „benevole’’ de colectare a resurselor
pentru instituţiile cultural-educative. Spre exemplu, numai în anul 1928, au fost colectate
pe această cale 519.900 de ruble1680.
Problema introducerii învăţământului general obligatoriu a fost abordată în cadrul lu-
crărilor Conferinţei a II-a a CMR de partid (noiembrie 1925), Congreselor I (aprilie 1925)
şi II (mai 1926) al Sovietelor din toată Moldova1681.

Kulitura Moldavii za godî Sovetskoi vlasti. Sb. dokumentov. Tom 1, ciasti 1I, op. cit., pp. 30-31.
1671

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei, op. cit., (I), pp. 68-69.

1672

Kulitura Moldavii za godî Sovetskoi vlasti. Sb. dokumentov. Vol. 1, partea 1, op. cit., pp. 79, 97.
1673

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, d. 205, f. 3.

1674

Kulitura Moldavii za godî Sovetskoi vlasti, op. cit., p. 86; Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 56.
1675

A. Grecul, op. cit., p. 74.

1676

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 91, p. 293.

1677

AOSP a RM, F. 49, inv. 12, dos. 391, f. 3-4; A. Grecul, op. cit., p. 75.
1678

Vtoraia sessia Verhovnogo Soveta USSR, 25 – 28 iulea 1939 g. Stenograficeskii otciot. Izdanie Verhovnogo Soveta USSR, 1940, p. 38.
1679

A. Grecul, op. cit., p. 75.

1680

Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 57.
1681

339
 În acest context, pornind de la capacitatea redusă a reţelei de şcoli existente, la 29 sep-
tembrie 1926, CEC şi CCP din RASSM, au adoptat hotărârea „Despre măsurile pentru înfăp-
tuirea învăţământului general pe teritoriul RASSM”, care prevedea introducerea lui obliga-
torie, fără plată, doar în 204 din cele 687 localităţi rurale ale republicii1682.
Hotărârea era greu de realizat nu numai din cauza insuficienţei mijloacelor materiale
şi financiare, în 1925 pentru dezvoltarea învăţământului public au fost alocate din bugetul
unional 98 mii ruble, adică în medie câte 333,3 ruble pentru o instituţie de învăţământ din
cele 294 şcoli1683, dar şi a lipsei cadrelor didactice. Pentru pregătirea învăţătorilor era nevo-
ie de mijloace şi timp. Astfel că ritmurile adoptate s-au dovedit a fi ireale.
De asemenea, în procesul de introducere a învăţământului primar obligatoriu, o pro-
blemă majoră a constituit-o şcolarizarea şi frecvenţa în rândurile elevilor moldoveni, fapt
ce se explică prin nivelul jos de cultură al populaţiei băştinaşe, psihologiei conservatoare a
ţăranilor, care constituiau majoritatea absolută a populaţiei republicii, lipsa perspectivelor,
antrenarea copiilor de către părinți în muncile agricole sezoniere, care corespundeau cu
perioada studiilor, dar şi conţinutul ateist al instruirii şi educaţiei, sfidat de părinţii elevilor.
În acest context, G. I. Buciuşcanu, comisarul poporului pentru învăţământul public, re-
marca la Congresul II general al Sovietelor din RASSM (9 – 14 mai 1926): „copiii se înscriu
şi vin la şcoală numai iarna, dar primăvara, când se arată erbuşoara verde, leapădă şcoala...
Copiii vizitează şcoala de tot numai 70 zile în an... şi ca copilul să înveţe tot, ce trebuie învăţat
în 4 ani, umblă la şcoală 10 ani, şi uneori şi mai mult. De aceea şi se întâmplă aşa, că copiii
mântui şcoala nu la vârsta de 11-12 ani, ci umblă la şcoală până la vârsta de 15 ani”1684.
Astfel, în anul 1926, din totalul de 28.914 copii români de vârstă şcolară, erau instruiţi
în şcoli doar 9933 copii (34,4 %). Nivelul şcolarizării alogenilor îl depăşea cu mult pe cel
al românilor. Printre evrei indiciul respectiv constituia 74,5 %, ruşi – 44,0 %, ucraineni –
43,0 %1685.
Deja în anul 1928 funcţionau 412 şcoli primare şi de 7 ani (inclusiv 215 ucraineşti, 104
moldoveneşti, 23 ruseşti). În aceste şcoli învăţau în limba maternă 76,6 % din copiii mol-
doveni şi 84,7 % ucraineni1686. În anul de studii 1926 – 1927 din 990 învăţători, 11 % aveau
studii superioare, 62 % – studii medii şi 27 % medii incomplete. Majoritatea dintre ei au
fost recrutaţi din rândurile comsomoliştilor după o pregătire superficială prin intermediul
cursurilor de scurtă durată1687. Pregătirea specialiştilor cu studii superioare a început în
anul 1930, odată cu deschiderea la Tiraspol a institutului pedagogic, prima instituţie supe-
rioară de învăţământ din republică.
În corespundere cu hotărârile congresului XV al PC (b) din toată Uniunea, care a trasat
drept una din sarcinile de bază ale primului cincinal introducerea învăţământului general
obligatoriu, la 11 septembrie 1928, guvernul RASSM a adoptat o nouă hotărâre „Despre
introducerea învăţământului obligatoriu pe întreg teritoriul RASSM”, iar Congresul V al So-
vietelor din RASSM a aprobat legea despre trecerea din anul de studii 1929/30 la învăţă-
mântul general obligatoriu al copiilor de la vârsta de 8 ani1688.
Ibidem; Kulitura Moldavii za godî Sovetskoi vlasti. Vol. 1, partea 2, op. cit., p. 71.
1682

G. V. Siniţa, Deiatelinosti partiinîh organizaţii levoberejnîh raionov Moldavii v period vosstanovlenia narodnogo hoziaiastva (1921 –
1683

1925 gg.). Kişinev, 1963, p. 51.

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., pp. 67-68.
1684

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 71.

1685

A. Grecul, op. cit., pp. 75-76.

1686

Ibidem, p. 76.
1687

Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., pp. 57-58.
1688

340
 Ritmurile realizării legii, însă, nu corespundeau obiectivelor partidului bolşevic.
O cotitură radicală în procesul de şcolarizare a copiilor de 8 – 11 ani se va produce după
congresul XVI al PC (b) din toată Uniunea (1930) şi adoptarea hotărârii CC al PC (b) din toa-
tă Uniunea din 25 iulie 1930 „Despre învăţământul primar general obligatoriu”, în care se
sublinia că dezvoltarea în continuare a construcţiei socialiste şi sarcinile legate de aceasta
precum pregătirea cadrelor, lichidarea înapoierii cultural-tehnice, educarea comunistă a
maselor largi reclamă cu stringenţă introducerea învăţământului general obligatoriu drept
„sarcină primordială a revoluţiei culturale”.
În scopul realizării sarcinilor trasate de organele superioare de partid, Conferinţa a VI-a
CMR de partid (1930) a fixat drept sarcină prioritară introducerea începând cu anul de stu-
dii 1930/31 a învăţământului general obligatoriu pentru copiii de vârstă şcolară şi crearea
condiţiilor corespunzătoare1689.
Realizarea acestei hotărâri în RASSM reclama „accelerarea ritmurilor cu 70 %”1690.
Acţiunea de şcolarizare a copiilor de 8 – 11 ani în anii 1930 – 31 a avut caracterul unei
campanii ordinare care s-a înfăptuit în ritmuri forţate1691. A fost antrenat comsomolul, or-
ganizaţiile de pioneri care au luat şefie asupra acestui proces. Starea realizării era discutată
în cadrul organizaţiilor de partid, sovietice, se adoptau sancţiuni faţă de cei care nu realizau
obiectivele trasate. La iniţiativa CMR de partid, începând cu luna ianuarie 1931, a demarat
un „marş cultural” ordinar în domeniul învăţământului1692.
Ca urmare a unei ofensive masive în acest domeniu, în anul 1931, conform statisticii
oficiale, în RASSM funcţionau 536 şcoli primare, frecventate de 58,4 mii de elevi cu vârsta
de 8-11 ani, dintre care 18046 sau 30,9 % o constituiau elevii moldoveni, iar în 57 şcoli
de 7 ani învăţau 7,5 mii elevi, dintre care 21 % o constituiau elevii moldoveni1693. În anii
următori 1932-1936, numărul elevilor moldoveni din clasele primare n-a suferit majorări
esenţiale.
În cadrul plenarei a IV-a (mai 1931)1694 şi la Conferinţa a VIII-a a CMR de partid, din iulie
1931, liderul acestuia, I. Ilin raporta că în cursul anului şcolar 1930 – 1931 copiii de 8 şi 11
ani au fost şcolarizaţi în proporţie de 100 %1695.
În anul de studii 1931/32, în corespundere cu directivele partidului, în oraşele şi raioa-
nele industriale, localităţile de tip orăşenesc1696 se trece la învăţământul secundar de şapte
clase, iar din anul de studii 1932/33 la cel mediu general, respectiv, prin reorganizarea
şcolilor primare şi de şapte ani. Drept rezultat, în anul de studii 1934/35 funcţionau 491
de şcoli (244 primare, 235 de şapte ani şi 12 medii), inclusiv 141 moldoveneşti. În ele erau
instruiţi 92,9 mii de elevi, inclusiv 26,1 mii moldoveni. Din 3033 de învăţători, 882 activau
în şcolile moldoveneşti1697.
În prima jumătate a anilor’30, până la trecerea la procesul de rusificare, sistemul de in-
struire din RASSM, reflecta cu unele excepţii, componenţa naţională a republicii.
Ibidem, pp. 58-59.
1689

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 280.

1690

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 73.

1691

Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., pp. 59-60.
1692

Ibidem, p. 60; Kulitura Moldavii, vol. 1, partea 1, op. cit., p. 223.

1693

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 41, p. 117.

1694

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 73.

1695

A. Grecul, op. cit., p. 77.

1696

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 280; Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 61.
1697

341
 Astfel, în anul 1934 din 547 de şcoli, 297 erau ucraineşti cu 55.335 copii, 159 moldo-
veneşti cu 28.868 elevi, 32 ruseşti (7744 copii), 16 evreieşti (1196), 15 germane (2163),
o şcoală poloneză (64), o şcoală ceho-slovacă (44)1698.
Situaţia era gravă în localităţile cu populaţie mixtă şi în oraşe, unde nu existau clase
cu predare în limba română, elevii moldoveni fiind supuşi procesului de rusificare sau
ucrainizare. În plus, ei nu puteau concura cu elevii care învăţau în limba lor maternă.
Mai mult, cu această atitudine faţă de şcoala naţională se conformau şi liderii de par-
tid şi de stat băştinaşi, de nivel republican şi local din RASSM, locuitori ai orașelor sau
centrelor raionale, care preferau să-şi înscrie copiii în şcoli ruseşti sau ucraineşti1699. Or,
tocmai acei, care în primul rând, trebuiau să promoveze şi să fie cointeresaţi de soarta
„politicii de moldovenizare”.
În acest context, trebuie remarcat şi faptul că, în condiţiile cursului spre ucrainizarea
instruirii, promovat cu insistenţă de Skrîpnik, comisar norodnic al învăţământului din
Ucraina, învinuit în această perioadă de „naţionalism”, într-o situaţie similară s-au pome-
nit şi etnicii ruşi. Astfel, până în anul de studii 1933 – 1934, în oraşul Tiraspol, unde ma-
joritatea populaţiei o constituiau ruşii, reţeaua de şcoli a fost instituită în aşa mod, încât
putea să asigure doar 50 % din copiii doritori de a studia în limba rusă. În acelaşi timp,
reţeaua de şcoli ucraineşti depăşea de două ori necesităţile pentru contingentul elevilor
de această etnie. În centrele raionale Ananiev şi Rîbniţa nu era nici o şcoală cu instruire
în limba rusă, iar în Grigoriopol şi Dubăsari-doar şcoli primare1700.
În anul 1938 numărul total al şcolilor era de 494, din care 140 moldoveneşti. Din cele 52
şcoli medii, 18 erau moldoveneşti. În anul 1939 numărul total al şcolilor după unele informa-
ţii ar fi fost de 496, din care 145 moldoveneşti. Numărul elevilor ar fi constituit 103.000 copii
(29.261 moldoveni), care erau instruiţi de 4003 de învăţători, din care 1062 moldoveni1701.
În anul de studii 1939 – 1940 în republică funcţionau 514 şcoli de cultură generală,
inclusiv 65 medii, 230 de şapte ani şi 219 primare, în care învăţau 113,7 mii de elevi. Nu-
mărul învăţătorilor a crescut la 43561702.
Dincolo de realizările de ordin cantitativ, şcoala s-a confruntat cu o serie de probleme
specifice epocii şi regimului.
O problemă cronică a constituit-o cadrele pentru şcolile moldoveneşti, atât ca număr,
cât şi după nivelul de pregătire profesională. Adeseori, nivelul de instruire şi cultură ge-
nerală al dascălilor nu depăşea cu mult pe cel al discipolilor1703. De exemplu, în anul de
studii 1936 – 1937, în cele 131 şcoli moldoveneşti (inclusiv 59 primare, 58 medii incom-
plete și 14 medii) nu se ajungeau 250 de învăţători1704.
În acest context, pentru „soluţionarea” problemei s-a practicat în permanenţă adu-
cerea în republică a învăţătorilor din alte regiuni ale RSS Ucrainene sau URSS. Necunos-
cători ai limbii române, aceşti specialişti s-au remarcat prin promovarea procesului de
rusificare şi a intereselor străine băştinaşilor.
Krasnaia Bessarabia, 1934, nr. 8-9, p. 26; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 95.
1698

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 78.

1699

A. Grecul, op. cit., p. 81; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 101, p. 223.
1700

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 95-96; Vtoraia sessia Verhovnogo Soveta USSR, 25 – 28 iulea 1939 g. Stenogra-
1701

ficeskii otciot. Izdanie Verhovnogo Soveta USSR, 1940, p. 38.

T. A. Craciun, Ocerki po istorii şcolî i pedagoghiceskoi mîsli v Moldavii. Chişinău, 1969, p. 117; Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v
1702

Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 63.

A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 74-75.
1703

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 128, p. 265.

1704

342
 Principala formă de pregătire a cadrelor au fost cursurile de scurtă durată. Spre exem-
plu, în anul de studii 1928 – 1929, şcolile moldoveneşti urmau a trece integral la predarea
în limba maternă, deşi nu se ajungeau edificii pentru instituţii şi nu erau suficienţi învăţă-
tori. Prin intermediul cursurilor de scurtă durată au fost pregătiţi 100 de „specialişti”, fapt
care a permis asigurarea acestor şcoli cu cadre în proporţie de 70 %.
În domeniul învăţământului public, mai mult ca în alte sfere ale vieţii sociale, accentul
se punea pe principiul apartenenţei de clasă al cadrelor. Într-o informaţie despre proble-
mele din învăţământului public din anul 1929, se accentua: „cadre moldoveneşti apte de a
deveni învăţători nu există în general şi, chiar dacă există parţial, aceste persoane din punct
de vedere ideologic nu sunt ale noastre (copii ai preoţilor, chiaburilor). De aceea, comisari-
atul poporului pentru învăţământ nu a recurs la antrenarea acestor cadre în şcoli”. În acest
context, s-a procedat, în mod conştient, „la reducerea nivelului de studii pentru aspiranţii
la cursurile moldoveneşti, câştigând în schimb în plan social”1705.
În nota informativă „Despre construcţia naţional-culturală în RASSM”, se accentua că
„Sistemul Comisariatului Învăţământului Public a fost impurificat de sus până jos, cu ele-
mente de clasă duşmănoase. În calitate de şef al cabinetului metodic al Comisariatului,
chiar de la formarea RASSM, a fost naţionalistul inveterat Dumitraşco, care a promovat în
manuale ideologia burghezo-naţionalistă, a scris abecedare ostile pentru copii, în mod me-
canic reproducea tot felul de vechituri din manualele româneşti burghezo-naţionaliste...
Contingentul de învăţători al şcolilor săteşti în proporţie de 10 % este îmbibat cu elemente
de clasă străine, duşmănoase”1706.
În scopuri evident politice, învăţătorii au fost încadraţi, începând cu luna noiembrie
1931, în Societatea pedagogilor marxişti1707. În detrimentul activităţii de bază, instruc-
tiv-educative, învăţătorii, în calitate de lectori, agitatori, agenţi fiscali au fost antrenaţi siste-
matic în desfăşurarea campaniilor ordinare declanşate de partidul bolşevic: colectarea de
cereale, colectivizarea agriculturii şi „deschiaburirea” ţărănimii, industrializare, alegerile în
sovietele de diferite nivele etc.
O problemă aparte a fost cea a manualelor pentru şcolile cu predare în „limba moldove-
nească”, nu numai sub aspectul conţinutului, politizat, dar şi al caracterului limbii şi grafiei,
atestându-se o penurie permanentă. „Experimentele lingvistice”, demarate în anii 1924 –
1932, şi în mod special, introducerea în 1932 şi interzicerea grafiei latine în 1937 – 1938,
a condus la campanii de interzicere şi scoatere din circulaţie a manualelor devenite indezi-
rabile, condiţionând lipsa permanentă a programelor, a manualelor, a literaturii româneşti,
calitatea pregătirii învăţătorilor etc. Ca urmare a epurărilor sistematice, rafturile bibliote-
cilor rămâneau golite, iar tipărirea de noi manuale necesita cheltuieli suplimentare şi timp.
Într-o situaţie cu totul dezastruoasă s-au pomenit elevii moldoveni, care pe parcursul ani-
lor 1938 – 1939 au dus lipsă de manuale în limba maternă, trecută la grafia rusească.
Ca şi în alte republici, în RASSM s-au resimţit şi „experimentele” de alt gen, cele peda-
gogice. În căutarea unor forme şi metode care să asigure cu cea mai mare eficienţă realiza-
rea obiectivelor partidului, în stil bolşevic s-a practicat „sistemul de brigadă, colectivist” în
aprecierea cunoştinţelor elevilor, orientarea spre caracterul şi conţinutul practic al instru-
1705
AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 1531, f. 29-30.
1706
L. Burmenco, Formirovanie intellighenţii MASSR: dostijenia i problemî v realizaţii ideologhiceskih ustanovok totalitarizma. În: „Anale
ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, 2001,Vol. II, pp. 14-16; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 101, pp.
223-225.
1707
D. I. Antoniuk, Dinamizm kuliturnogo stroitelistva v Sovetskoi Moldavii. Kișinev, Cartea Moldovenească, 1984, p. 77.

343
irii şi educaţiei, educarea prin muncă. Abandonate ulterior şi apreciate drept „devieri de
stânga” în construcţia şcolară. Elevii erau antrenaţi, din contul orelor de studii, în desfăşu-
rarea campaniilor agricole şi alte activităţi „social-utile”.
Organizarea sistemului de învăţământ şi şcolarizarea copiilor erau considerate nişte
campanii politice ordinare care, de obicei, trebuiau înfăptuite într-un termen foarte scurt şi
fără o pregătire suficientă a cadrelor, în lipsa unei infrastructuri şi a unei baze tehnico-ma-
teriale corespunzătoare. În pofida afirmaţiilor oficiale despre şcolarizarea tuturor copiilor
de vârstă şcolară din RASSM, există mărturii care atestă o frecventare scăzută a copiilor.
Chiar şi faptul că în anii 1931 – 1936 nu a crescut numărul copiilor moldoveni din şcolile
primare, în timp ce numărul total al copiilor de vârstă şcolară s-a mărit, constituie un indi-
ciu al şcolarizării incomplete a copiilor moldoveni în RASSM1708, sau trecerea lor în clasele
cu predare în limba rusă.
Forţarea ritmurilor, goana după indici cantitativi în şcolarizare, asigurarea frecvenţei
de dragul realizării procesului de şcolarizare, organizarea, ca şi în alte domenii ale vieţii
sociale, a întrecerii socialiste pentru cea mai bună reuşită, excelentă a elevilor, au condus
la denaturări şi falsificări în aprecierea nivelului de cunoştinţe, determinând calitatea
instruirii.
Prin conţinuturile instruirii şi educaţiei, care aveau la bază ideologia marxist-leninistă
de sorginte stalinistă, şcoala a devenit un mijloc eficace de îndoctrinare feroce şi rusificare
a tinerii generaţii, de mobilizare a ei la realizarea în practică a obiectivelor partidului bolşe-
vic, de promovare a „teoriei” moldoveniste.
Acest proces s-a intensificat de la mijlocul anilor’30. Prin hotărârea CC al PC (b) din
toată Uniunea şi CCP al URSS din 15 mai 1934 „Despre predarea istoriei civile în şcolile
URSS”1709 a fost introdusă o istorie care trata în spiritul teoriei luptei de clasă fenomenele
sociale. Deşi se pretindea a fi o istorie a popoarelor Uniunii Sovietice, în realitate era o isto-
rie a poporului rus, cu mici secvenţe, pagini din istoria regiunii transnistrene şi a situaţiei
„poporului moldovenesc” din Basarabia, aflat sub „jugul boierilor români”.
Ulterior, în corespundere cu o altă hotărâre a aceloraşi organe diriguitoare de partid şi
de stat, despre studierea obligatorie a limbii ruse în şcolile naţionale, începând cu 1 sep-
tembrie 1938, limba rusă era introdusă din clasa a doua în şcolile primare şi din clasa a
treia în şcolile de şapte ani şi medii1710. În scopul realizării acestei hotărâri, încă în vara ace-
luiaşi an, au fost organizate în RASSM cursuri de recalificare a învăţătorilor, trimise cadre
din Ucraina pentru a preda limba rusă.
O altă hotărâre, care a avut un impact negativ asupra dezvoltării învăţământului public,
„Despre şcolile naţionale”, a fost adoptată de Biroul CC al PC (b) din toată Uniunea, la 17 de-
cembrie 1938. În hotărâre se stabilea „A considera dăunătoare existenţa şcolilor naţiona-
le distincte (finlandeze, estoniene, letoniene, germane, engleze, greceşti etc.) pe teritoriul
republicilor corespunzătoare. A propune comisariatelor republicane pentru învăţământul
public de a reorganiza şcolile respective în şcoli sovietice de tip obişnuit”. În aceeaşi şedinţă
s-a adoptat şi decizia „Despre lichidarea raioanelor şi sovietelor săteşti naţionale”1711.
Odată cu trecerea de la alfabetul latin la cel chirilic, în RASSM s-au luat măsuri de rusifi-
1708
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 102.
1709
D. I. Antoniuk, Dinamizm, op. cit., p. 76.
1710
Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 62.
O. S. Galuşcenco, Boriba mejdu rumânizatorami i samobîtnicami v Moldavscoi ASSR (30-e godî). În: „Ejegodnîi istoriceskii alimanah
1711

Pridnestrovia”, 2003, nr. 7, p. 54.

344
care şi a minorităţilor naţionale. În anul 1938, 23 de şcoli ale reprezentanţilor minorităţilor
naţionale, considerate focare de influenţă burghezo-naţionalistă asupra copiilor, care au
condus „la izolarea de cultura rusă”, au fost trecute de la predarea în limba maternă (ger-
mană, bulgară, cehă etc.), la predarea în limbile rusă şi ucraineană1712.
Cum s-a demonstrat, această perioadă scurtă de „liberalism lingvistic”, a fost doar una
impusă de tranziţie pe calea unificării popoarelor şi depăşirii particularităţilor naţionale
sub falsa lozincă a patriotismului sovietic şi internaţionalismului proletar.
În ansamblu, pe parcursul existenţei RASSM, învăţământul de toate treptele a înregis-
trat, sub aspect cantitativ şi structural, indici incontestabili. S-a lărgit reţeaua de instituţii,
inclusiv cu predare în „limba moldovenească”, inexistente până atunci, au fost date în ex-
ploatare noi edificii, a sporit contingentul de elevi şi numărul învăţătorilor, s-a introdus
învăţământul primar obligatoriu şi s-a trecut la realizarea învăţământului secundar şi me-
diu de cultură generală. Totuși, conținutul instruirii și educației al tinerii generații a avut
un pronunțat caracter politic, de clasă, servind obiectivelor de construire a „noii” societăți,
comuniste.
Elevii au fost supuşi unui proces de îndoctrinare politică nu numai prin conţinuturile
instruirii, dar şi procesului de educaţie, prin intermediul unei activităţi extraşcolare, or-
ganizaţiilor de octombrei, pioneri, comsomolişti în spiritul „vigilenţei de clasă”, de cultivare
a unui patriotism fals, de sorginte sovietică, care punea mai presus de toate dragostea de
prima patrie a socialismului biruitor şi a marelui poporului rus, fapt ce contribuia şi mai
mult la înstrăinarea de valorile naţionale autentice.

Casa Pionerilor. Tiraspol, anii 1930. Sursă: Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei.
Fond foto. RASSM. Cota arhivistică: HBФ-805-03

1712
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 22; Ibidem, doc. 156, pp. 311-313; doc. 159, pp. 314-315.

345
 O influenţă extrem de negativă asupra procesului de învăţământ a avut-o orientarea
politică spre crearea unei „limbi şi culturi moldoveneşti”, deosebite de limba şi cultura
română, a promovării teoriei despre existenţa a „două popoare”, condiţionând transfor-
marea şcolii într-o pepinieră de cultivare a antiromânismului şi românofobiei, de creşte-
re a unei noi generații de „români comunişti” cu scopul de a-i arunca apoi la momentul
oportun în contra fraţilor lor din statul vecin, distrugerea căruia Uniunea Sovietică o ur-
mărit-o constant.

3. Învăţământul mediu de specialitate şi superior

O parte componentă a politicii partidului bolşevic în domeniul învăţământului a
fost dezvoltarea reţelei de instituţii medii de specialitate şi superioare de învăţă-
mânt, care, în primul rând, trebuiau să asigure economia naţională cu cadre calificate
şi, în acelaşi timp, să servească drept modalitate de formare a unei noi intelectualităţi
naţionale de tip sovietic. Cu atât mai mult, în condiţiile când regimul bolşevic a avut
o atitudine ostilă faţă de cadrele „vechi”, „burgheze”, care au fost represate sau mar-
ginalizate, se simţea şi o criză acută de specialişti în toate domeniile.
În 1931 funcţionau 6 şcoli profesionale, trei tehnice şi trei agricole. În colegiile agrico-
le studiau 918 persoane1713.
Prima instituţie cu tentă de instituţie de învăţământ superior în RASSM a fost com-
binatul pedagogic din Tiraspol („şcoala înaltă pentru pregătirea învăţătorilor”), fondat
în 1930. În cadrul acestuia existau cursuri pedagogice, un aşa-numit tehnicum (colegiu)
pedagogic, o şcoală agrară şi o şcoală tehnică. În anul 1931 această instituţie a fost reor-
ganizat în Institutul Moldovenesc de Educaţie Socială, iar în anul 1932 a fost inaugurat
Institutul de Agricultură1714.
Principala instituţie de învăţământ superior a fost Institutul Moldovenesc de Educaţie
Socială, reorganizat în 1933 cu statut de Institut Pedagogic Moldovenesc şi durata studi-
ilor de patru ani. Din 1932 până în 1939 a purtat numele lui S. V. Kossior, prim-secretar
al CC al PC (b) din Ucraina, iar după represarea lui, institutului i s-a conferit numele poe-
tului ucrainean T. G. Şevcenko. Pentru a completa reţeaua crescândă a şcolilor de cultură
generală cu cadre calificate, în 1936, în cadrul institutului au fost deschise secţia cu frec-
venţă redusă şi secţia serală. De asemenea, au fost instituite noi facultăţi1715.
Timp de cinci ani (1931 – 1935) Institutul cu profil pedagogic a pregătit 106 specia-
lişti cu studii superioare, a organizat pregătirea a 496 de învăţători pentru clasele prima-
re şi cursuri de calificare pentru 676 de pedagogi1716. Pe parcurs, numărul absolvenţilor
Institutului s-a majorat de la 19 persoane în anul şcolar 1930 – 1931, la 67 în anul şcolar
1937 – 1938. Conform informaţiilor pentru anii de studii 1932/33 – 1937/38 instituţia a
avut 224 absolvenţi1717. În anul de studii 1935 – 1936 Institutul avea cinci facultăţi (ma-
tematică, fizică, agro-biologie, limbă şi literatură şi istorie) cu 320 de studenţi1718. În 1938
a fost creată Facultatea de Fizică, iar în anul 1939 numărul studenţilor a ajuns la 3891719.
A. Grecul, op. cit., p. 76.
1713

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 93, 94.

1714

N. Mafteuţă, op. cit., pp. 86-87.

1715

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 93.

1716

N. Mafteuţă, op. cit., p. 94.

1717

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 93.

1718

N. Mafteuţă, op. cit., p. 87.

1719

346
 Vinieta cu absolvenții Institutului Pedagogic Moldovenesc din Tiraspol, 1933.
Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei

Este de reţinut că la secţia cu frecvenţă redusă numărul studenţilor era de trei ori
mai mare decât cel de la secţia de zi. La 1 ianuarie 1939, în cadrul institutului activau
31 de cadre didactice, dintre care, 1 profesor, 15 docenţi (conferenţiari universitari) şi 2
persoane cu tezele de doctor susţinute. Prin cumul activau 17 lectori, majoritatea de la
instituţiile de învăţământ superior din Odesa1720.
Pe parcursul activităţii, Institutul Pedagogic din Tiraspol s-a confruntat cu o serie
de probleme, cum ar fi lipsa acută de cadre moldoveneşti de înaltă calificare, fluctuaţia
mare de cadre ca urmare a represiunilor, calitatea instruirii, nivelul redus de instruire şi
cultură generală a celor admişi, promovarea şi admiterea la studii pe criterii de clasă şi
apartenenţa de partid. De asemenea, în detrimentul obiectelor de specialitate, avea loc
procesul de îndoctrinare şi politizare a procesului de instruire, prin introducerea unor
cursuri obligatorii de istorie a PC (b) din toată Uniunea, leninismul, materialismul istoric
şi dialectic, economia politică.
Profesorii şi studenţii erau antrenaţi în demascarea „duşmanilor poporului” şi „lichi-
darea consecinţelor” activităţii acestora. În paralel, corpul didactic era antrenat în acti-
vitatea de propagandă şi agitaţie politică cu ocazia diverselor campanii desfăşurate de

Ibidem, pp. 92, 93.

1720

347
organele de partid. A fost introdusă predarea limbii ruse într-un număr mare de ore la
toate facultăţile şi cursurile. Paralel cu pregătirea profesională avea loc instruirea milita-
ră a studenţilor1721.
O altă problemă a constituit-o baza materială. La înfiinţare, Institutul Pedagogic nu
dispunea de local propriu, cursurile se ţineau în incinta Tehnicumului Pomilegumicol din
Tiraspol. Numai în 1937 a fost dat în exploatare un bloc de studii pentru această insti-
tuţie, care includea 13 cabinete, 4 laboratoare, un muzeu de zoologie, o bibliotecă cu un
fond de 69.000 cărţi1722.
A crescut reţeaua de instituții şi numărul studenţilor, inclusiv al moldovenilor. În 1934
funcţionau 3 instituţii superioare de învăţământ – Institutul Pedagogic, Institutul Agri-
col şi Şcoala Comunistă cu un contigent de 764 cursanți, dintre care 83 % o constituiau
moldovenii, în 8 şcoli medii speciale studiau 1598 persoane, dintre care 583 erau moldo-
veni1723. De asemenea, mai activau opt instituţii cu profil tehnic în care învăţau circa 500
de studenţi şi şase facultăţi muncitoreşti. În anul 1938 numărul studenţilor în cele trei
instituţii de învăţământ superior a fost de peste 800 de persoane1724.
În ansamblu, ca urmare a statornicirii acestui sistem, în anul de studii1939/40 în cele
3 instituţii superioare de învățământ şi 11 şcoli medii speciale din republică învăţau 4,5
mii de persoane la 18 specialităţi pentru diferite domenii ale economiei naţionale1725.
Instituţiile din această verigă s-au confruntat cu aceleaşi probleme, caracteristice şco-
lii de cultură generală (baza materială, cadrele, conţinutul instruirii, contingentul ş. a.).
Din cauza amplasării cu preponderenţă în centrele urbane, dar şi al nivelului de pre-
gătire al elevilor moldoveni în şcolile de cultură generală din mediul rural, a complexului
de inferioritate, dar şi atitudinii denigratoare faţă de ei, aceste tipuri de instituţii de învă-
ţământ au favorizat, în primul rând, reprezentanţii altor etnii. În plus, o atenţie specială la
admitere în aceste instituţii de învăţământ se acorda originii sociale a abiturientului. Ca
regulă, ei erau selectaţi din rândurile muncitorilor şi păturilor nevoiaşe de la sate, fapt ce
determina, în mare măsură, nivelul de pregătire al viitorului specialist. Spre exemplu, în
anul de studii 1929 – 1930, pentru cursurile pedagogice şi tehnicumul pedagogic a fost
stabilită următoarea normă a componenţei sociale: muncitori – 0,66 %, argaţi – 3,95 %,
ţărani nevoiaşi – 82,89 %, alţii – 1,31 %1726.
Principiul de clasă era pus mai presus decât calitatea instruirii. Într-un discurs rostit
în faţa studenţilor, secretarul CMR de partid I. Ilin, stabilea astfel linia partidului: „Nu
există ştiinţă în afară de clasă, nu există ştiinţă de dragul ştiinţei. Ştiinţa noastră este înţe-
legerea marxistă şi pe această înţelegere noi dorim să educăm cadrele noastre şi această
înţelegere noi cerem de la pedagogii noştri, chiar şi de la specialiştii-necomunişti”1727.
În condiţiile când se atesta o lipsă acută de ingineri, pedagogi şi alţi specialişti, el făcea
un apel, îndemnând: „daţi să creştem oamenii noştri culturali, vom da forţele noastre
culturale, descendenţi din rândurile clasei muncitoare, ţărani nevoiaşi, adică înrudiţi cu
A se vedea: ibidem, pp. 87, 88, 90, 91, 93.
1721

Ibidem, p. 94.
1722

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 80, p. 185.

1723

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 94.

1724

D. I. Antoniuk, Dinamizm kuliturnogo stroitelistva, op. cit., p. 90; 25 ani ai Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Chişinău,
1725

1949, p. 128.
AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 1531, f. 30.
1726

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 1913, f. 21.

1727

348
noi prin sânge, care vor reuşi să ofere exemple şi modele cum trebuie de construit statul
socialist”1728.
Sub motivul insuficienţei cadrelor naţionale, a capacităţii reduse de pregătire a lor în
instituţiile de învăţământ existente, au fost trimişi sistematic specialişti din afara repu-
blicii.
În raport cu elevii ucraineni, românii au fost slab reprezentaţi în şcolile medii de spe-
cialitate, mai ales în instituţiile cu profil economic, industrial, bancar. În condiţiile când
majoritatea învăţătorilor români din şcolile primare şi secundare aveau doar studii înce-
pătoare şi medii incomplete, iar cei din şcolile profesionale şi medii speciale nu cunoş-
teau „limba moldovenească” şi predau în ruseşte, nivelul învăţământului în limba ma-
ternă, precum şi nivelul de instruire al populaţiei româneşti din RASSM erau, în general,
scăzute1729. În anul 1929 – 1930 numai 25 % din învăţătorii colegiilor erau moldoveni1730.
De asemenea, în virtutea trecutului istoric, dar şi a atitudinii ostile, şovine din par-
tea reprezentanţilor studenţilor rusofoni, elevii moldoveni din instituţiile medii speciale
erau marginalizaţi şi trataţi cu suspiciune sau dispreţ.
Un exemplu concludent îl reprezintă în acest sens tehnicumul (colegiul) din Ananiev.
Aici, la începutul anului 1931, mai mulţi studenţi rusolingvi au organizat un grup („Scoro-
pevşcina”), al cărui scop era lupta împotriva „limbii moldoveneşti”. Grupul făcea agitaţie
împotriva frecventării cursurilor de „limbă moldovenească” şi activau pentru „lichidarea
limbii moldoveneşti ca clasă”. Studenţii moldoveni erau denigrați şi consideraţi „paraziţi
cu care nu pot fi îndeplinite sarcinile planului cincinal”. În căminul studenţesc odaia lo-
cuită de studentele moldovence era numită „România”, iar cea în care locuiau studentele
rusolingve – „Puterea Sovietică”. Atitudinea studenţilor rusofoni din tehnicumul respec-
tiv faţă de studentele moldovence era tot atât de „amicală” precum politica URSS faţă de
România1731.
Situaţia din tehnicumul din Ananiev a fost în mare măsură rodul politicii discrimina-
torii faţă de reprezentanţii etniei titulare a direcţiei şi corpului profesoral din această
instituţie. Este de remarcat, că la prima admitere în tehnicum nu a fost înscris nici un elev
de origine română. Comitetul raional de partid a anulat rezultatele admiterii şi a cerut
organizarea unui nou concurs. Rezultatele au fost însă, aceleaşi, pentru care fapt a fost
nevoie de a transfera dintr-o altă instituţie un grup de 20 de elevi moldoveni1732.
Cazul din Ananiev era unul specific şi pentru alte instituţii de învăţământ. În Şcoala tine-
retului muncitoresc din Birzula pedagogii insuflau elevilor că „moldoveanul poate fi doar
tractorist”, că „se poate afla doar la o treaptă inferioară de conducere”. Secţia de cadre din
şcoală a emis o dispoziţie care prevedea încetarea admiterii în şcoală a moldovenilor şi a
încheiat un contract prin care se angaja să pregătească din rândul moldovenilor doar ca-
dre de muncitori necalificaţi. Studenţii moldoveni erau privaţi de înlesnirile de a călători
gratuit (pe baza unor permise speciale) în transportul comun, de care se bucurau din plin
studenţii de origine ucraineană şi rusă1733.
La una din şcolile din Grigoriopol profesoara Amolova susţinea că „moldovenii nu pot
1728
AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 1913, f. 20.
1729
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 102.
1730
AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos, 1173, f. 11, 12.
1731
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 13; Ibidem, doc. 36, p. 106.
1732
Ibidem, p. 13.
1733
Ibidem, doc. 34, pp. 101-104.

349
fi reeducaţi, deoarece sunt oameni primitivi”. Secretarul CRM de partid Ilin, în cadrul
Plenarei din mai 1931, caracterizând starea lucrurilor din Şcoala tineretului muncitoresc
din Birzula, evidenţia că „elevii moldoveni sunt puşi în sensul direct al cuvântului în sta-
rea de „negri”: „nu intră în localul albilor”1734.
Aşa cum se remarcă, pe bună dreptate, deşi în RASSM pe parcursul anilor’20 – 30 a
fost creat un sistem de învăţământ de toate gradele, nu se poate vorbi despre existenţa
unui învăţământ modern, eficient şi, atât mai mult, naţional1735, chiar şi dacă era obligato-
riu, gratuit şi accesibil pentru toate categoriile sociale de copii.
De fapt, o instruire naţională „moldovenească” autentică în RASSM nici nu putea fi
realizată, în condiţiile când activiştii şi funcţionarii ne moldoveni alcătuiau majoritatea
în instituţiile de partid, de stat şi administrative, când ei promovau, tacit ori deschis, ru-
sificarea şi ucrainizarea1736. Încercarea profesorului P. Musteaţă de a argumenta ştiinţific
în lucrarea sa „Limba şi patria românilor în prima perioadă a istoriei lor” că elementul
geto-dac a fost răspândit şi dincolo de Nistru s-a soldat cu deportarea lui1737. În lipsa unui
învăţământ eficient în limba maternă, în RASSM nu s-a putut dezvolta o cultură „moldo-
venească” modernă1738.
Conform recensământului din 1939, 45.240 de persoane aveau studii medii şi superi-
oare1739, printre aceştia se numărau către anul 1940, 4356 de învăţători, 1408 medici şi
personal medical cu studii medii speciale, 225 de ingineri şi tehnicieni, 1174 agronomi,
zootehnicieni, medici veterinari şi alţi specialişti în domeniul agriculturii, precum şi 102
mecanizatori ai SMT-urilor1740, indiciu ce trebuia să servească drept argument în favoarea
constituirii unei „noi intelectualităţi naţionale moldoveneşti”.
Anume reprezentanţii acestei „intelectualităţi”, precum şi cadrele sovietice şi de par-
tid „indigenizate”, în mare parte, deznaţionalizate şi rusificate, românofobe şi trecute prin
râşniţa represiunilor staliniste, vor constitui după 1940, timp de câteva decenii, unul din
elementele de bază ale noilor autorităţi în procesul de sovietizare a Basarabiei.

4. Alfabetizarea populaţiei. Mesajul propagandistic

Concomitent cu statornicirea noului sistem al învăţământului public a decurs proce-
sul de lichidare a analfabetismului în rândurile populaţiei adulte, o grea moştenire a ţa-
rismului, mai ales în rândurile populaţiei moldoveneşti. Redus la alfabetizare, acest pro-
ces a avut la bază dezideratul leninist despre educarea comunistă a populaţiei, conform
căruia oamenii necărturari „sunt în afara politicii”. Astfel, alfabetizarea a devenit o formă
specifică de reeducare a populaţiei, ridicare a nivelului ei „ideinico-politic” prin familia-
rizarea cu politica partidului bolşevic şi a avut ca scop antrenarea maselor analfabete în
participarea conştientă, activă în viaţa gospodărească şi edificarea noii societăţi. De ase-
menea, autorităţile erau preocupate şi de faptul că analfabetismul populaţiei, mai ales al
ţărănimii, va submina educaţia ateistă şi va contribui la menţinerea influenţei religiei în
zonele rurale.
Ibidem, p. 13; doc. 39, p. 111.
1734

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 102.

1735

Ibidem, p. 103.
1736

N. P. Smochină, Republlica Moldovenească a Sovietelor, op. cit., p. 25.

1737

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 103.

1738

A. Grecul, op. cit., p. 83.

1739

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 67.
1740

350
 Lichidarea neştiinţei de carte în raioanele din stânga Nistrului s-a început imediat
după instaurarea definitivă a puterii sovietice la începutul anului 19201741, Conform re-
censământului din 1920, nivelul general al ştiutorilor de carte pe două judeţe, care vor fi
incluse în componenţa RASSM, Tiraspol şi Balta, constituia respectiv, 29 % şi 23,7 %1742,
iar în rândurile populaţiei moldoveneşti, acest indiciu era cel mai jos – circa 15 %1743.
Alfabetizarea va fi promovată prin metode de constrângere. Împotriva celor care nu frec-
ventau cursurile, şcolile de adulţi erau înscenate aşa-zisele „judecăţi politice”1744.
Conform datelor statistice, la 1 ianuarie 1925, în RASSM erau înregistraţi 149.289
analfabeţi, dintre care: în vârsta de 20 – 25 ani – 20.335 persoane, 25 – 49 – 80.240, 50 –
60 ani – 48.714. Numărul ştiutorilor de carte era estimat la 139.152 de persoane1745.
După crearea RASSM alfabetizarea s-a realizat, ca şi alte politici sub forma unor cam-
panii în stil bolşevic, prin forţarea ritmurilor, stabilirea unor planuri exagerate şi terme-
ne concrete, prin falsificarea rezultatelor.
În anul 1924 – 1925, activau 308 şcoli pentru analfabeţi în care erau instruite 9108
de persoane. De asemenea, în instituţiile cultural-educative cercurile respective erau
frecventate de alţi 6683 de ascultători1746. Însă după cum se recunoştea atunci: „lupta cu
analfabetismul se poticneşte până acum..., nu avem o singură şcoală de lichidare a analfa-
betismului în limba moldovenească”1747.
În anul 1924, în cadrul CMR de partid a fost creată Comisia Extraordinară Moldove-
nească de lichidare a neştiinţei de carte, iar în 1926 secţia moldovenească a asociaţiei
unionale „Jos analfabetismul”, care au activat respectiv, până în 1930 şi 1936, după care
problema alfabetizării a fost trecută în competenţa secţiilor respective ale sovietelor lo-
cale1748.
Conform recensământului din 1926, nivelul de alfabetizare în rândurile populaţiei
moldoveneşti constituia 25,8 %, media pe RASSM fiind de 36,9%1749, cel mai jos indiciu
din RSS Ucraineană, unde media ştiutorilor de carte constituia 44,8 %1750. În ansamblu,
pe republică au fost înregistraţi 112.159 analfabeţi1751.
În documentele de partid şi ale guvernului RASSM, lichidarea neştiinţei de carte în
rândurile populaţiei republicii şi, în primul rând, a celei moldoveneşti, era apreciată ca
premisă indispensabilă în antrenarea ei în construcţia socialistă. La I congres al Soviete-
lor din toată Moldova (aprilie 1925), lupta cu analfabetismul a fost declarată drept sar-
cină „primordială de stat”, iar sesia a II-a a CEC (septembrie 1925), a stabilit lichidarea
neştiinţei de carte drept parte componentă a educării politice a maselor1752.
Aceste hotărâri, menite de a impulsiona procesul de alfabetizare a populaţiei, desfă-
şurat sub formă de campanii, nu luau în consideraţie situaţia reală în toată complexitatea
1741
A se vedea: Z. M. Ivanova, Kuliturnoie stroitelistvo v levoberejnoi Moldavii, op. cit., pp. 30-55.
1742
Ibidem, p. 35.
1743
Ibidem, p. 36.
1744
Ibidem, p. 50.
1745
Kulitura Moldavii za godî Sovetskoi vlasti, tom I, ciasti pervaia, op. cit., p. 86.
1746
A. Grecul, op. cit., p. 79.
1747
Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 91, p. 293.
1748
Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 47.
1749
Ibidem, p. 51.
1750
Z. M. Ivanova, Kuliturnoie stroitelistvo v levoberejnoi Moldavii, op. cit., p. 55.
1751
A. Grecul, op. cit., p. 79.
1752
Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî, op. cit., pp. 51-52.

351
ei, factorii etnodemografici, social-economici, posibilităţile materiale şi financiare, asi-
gurarea cu cadrele necesare, în general, mentalitatea populaţiei, care, în majoritatea ei
absolută era rurală.
La 15 august 1928, CEC şi CCP din RASSM au adoptat hotărârea „Despre desfăşurarea
lunarului „Jos analfabetismul!”, începând cu 1 septembrie1753. Astfel de lunare de „şoc”
s-au organizat sistematic atât la nivel republican, cât şi raional1754. În acest context erau
convocate şedinţe, consfătuiri, congrese, care formulau hotărâri, rezoluţii, apeluri cu ca-
racter politico-ideologic.
În anii 1924/1925 – 1928/1929 acest proces s-a realizat concomitent cu introducerea
pe teritoriul republicii a legislaţiei despre învăţământul primar general obligatoriu, în
anii următori, în condiţiile realizării învăţământului primar general şi introducerii trep-
tate a învăţământului de şapte ani1755, şi s-a suprapus în anii 1932 – 1937 cu introducerea
grafiei latine, iar din 1938, cu reintroducerea grafiei chirilice.
Realizarea alfabetizării populației a avut de înfruntat o serie de probleme: gradul de
şcolarizare al elevilor, reţeaua instituţiilor de învăţământ redusă, psihologia ţăranilor, an-
trenarea lor în muncile agricole sezoniere, recidivele în cazul celor înscriși, dar care nu
frecventau orele. Astfel, nu erau luaţi la evidenţă după criterii bine stabilite analfabeţii;
la sate, din cauza desfăşurării campaniilor agricole, cursurile începeau toamna târziu şi
se terminau primăvara devreme; o parte din neştiutorii de carte nu frecventau şcolile din
motive de superstiţie, alţii considerau lecţiile drept o corvoadă. Însă, principala proble-
mă în această activitate o constituia lipsa de specialişti, de manuale şi abecedare.
Pentru realizarea alfabetizării au fost create şcoli, cursuri, cercuri în instituţiile de
învăţământ, instituţiile cultural-educative, la locul de trai, întreprinderi, mobilizate orga-
nizaţiile obşteşti, comsomolul, cadrele pedagogice, specialişti din alte domenii, tineretul.
Au fost editate abecedare, manuale speciale, materiale propagandistice, fondate „biblio-
teci ale alfabetizaţilor”, pregătiţi şi antrenaţi mii de „kulitarmeiţî”, aşa-zişii „luptători ai
frontului cultural”.
În anul de studii 1928 – 1929 şcolile de lichidare a analfabetismului cuprindeau 28,5
% din numărul total al neştiutorilor de carte, iar în anul 1929 – 1930 – 52 %1756.
În marşul „luptătorilor culturali” au fost antrenate circa 25 mii de persoane, care timp
de doi ani, 1928 – 1929, au instruit, conform informaţiilor prezentate, 50.556 analfabeţi1757.
O dată cu începerea campaniei de colectivizare a agriculturii, autorităţile bolşevice se
temeau că analfabetismul înalt al populaţiei rurale va fi o piedică în cale realizării ei.
De aceea, CC al PC (b) din toată Uniunea, în luna mai 1929, a adoptat hotărârea „Despre
lucrul în vederea lichidării analfabetismului”, în care se accentua că reconstrucţia economi-
ei naţionale, necesitatea de cadre calificate au demonstrat rămânerea în urmă a culturii faţă
de necesităţile construcţiei socialiste şi a cerut organelor de partid şi sovietice să realizeze
în procesul de lichidare a neştiinţei de carte o cotitură radicală. În anul 1930 în republică
erau înregistraţi 48.330 analfabeţi, la care se mai adăugau alte 16 mii de persoane devenite
semianalfabete ca urmare a nivelului jos de instruire a analfabeţilor1758.
Kulitura Moldavii za godî Sovetskoi vlasti. Sb. dokumentov, vol. 1, partea 1, op. cit., p. 342.
1753

A. T. Roman, op. cit., p. 102.

1754

Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî, op. cit., p. 52.

1755

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 67.
1756

A. Grecul, op. cit., p. 79.

1757

Ibidem.
1758

352
 Din anul şcolar 1930 – 1931, în conformitate cu hotărârile Congresului al XVI-lea al PC
(b) din toată Uniunea, lichidarea analfabetismului a fost declarată, ca şi realizarea învăţă-
mântului primar, drept „sarcină arzătoare” a „revoluţiei culturale”1759.
Forţând evenimentele, falsificând realităţile, datele, la congresul V al Sovietelor din
RASSM (februarie 1931) se raporta că toţi analfabeţii au fost cuprinşi în grupe sau în mod
individual1760. Acelaşi lucru raporta şi secretarul CMR, I. Ilin, la Conferinţa a VII-a a CMR
de partid (iulie 1931)1761.
Totuşi, în anii următori acest proces a continuat. Acţiunile de alfabetizare a populaţiei
s-au intensificat după adoptarea, în ianuarie 1936, a unei hotărâri a CC al PC (b) din toată
Uniunea şi a CCP al URSS despre instruirea analfabeţilor şi semianalfabeţilor1762.
Conform recensământului repetat al analfabeţilor din RASSM, realizat în luna mai
1936 (primul efectuat anterior fusese falsificat), s-a depistat un număr de 94.998 analfa-
beţi, dintre care 39.245 moldoveni1763.
Din numărul total de analfabeţi (41.445) şi semianalfabeţi (53.834), inclusiv moldoveni
17.857 şi 21.753, în anul 1936, urmau a fi instruiţi respectiv 37.000 şi 10.000. Conform unei
informaţii, din 1 octombrie 1936, erau antrenaţi în grupele de instruire respectiv 29.518 (71
%) și 39.371 (73 %), inclusiv moldoveni 12.673 şi 15.7481764.
În acest context, pentru realizarea hotărârii comitetele raionale de partid au format bri-
găzi speciale pentru alfabetizarea populaţiei de la sate şi oraşe. Au fost mobilizate orga-
nizaţiile de tineret şi obşteşti. Fiecare instituţie, organizaţie, colhoz era obligat să ducă o
evidenţă strictă a neştiutorilor de carte şi să organizeze la locul de muncă cursuri pentru
analfabeţi. În colhozuri orele şi şedinţele pentru neştiutorii de carte se desfăşurau direct
pe câmp1765. Persoanelor care se eschivau de la frecventarea cursurilor li se aplicau amenzi
sau li se intentau procese administrative.
În pofida măsurilor adoptate problema a rămas nesoluţionată. Conform unor infor-
maţii oficiale, care erau departe de adevăr, către 1938, numărul neştiutorilor de carte din
RASSM era de circa 50.000 de persoane1766, majoritatea moldoveni.
Totuşi, deja în 1939, organele superioare de partid şi de stat din republica autonomă
raportau că a fost lichidat, în temei, analfabetismul în rândurile populaţiei adulte, cota
ştiutorilor de carte ridicându-se la 97 %.
Ca şi celelalte campanii din domeniul culturii, lichidarea analfabetismului a fost mai
mult formală, în detrimentul calităţii instruirii şi politizată la maximum, or aceasta era
însoţită de o intensă educaţie politică a maselor. În aceste condiţii, mii de persoane care
terminau cursurile şi şcolile de lichidare a analfabetismului, peste un timp deveneau din
nou analfabeţi, deoarece cunoştinţele şi deprinderile acumulate nu puteau fi aplicate şi
deveneau inutile. Nu contribuia la aceasta chiar şi caracterul forţat al antrenării analfa-
beţilor la ore.

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 79.

1759

Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî, op. cit., p. 53.

1760

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 79.

1761

D. I. Antoniuk, op. cit., p. 71.

1762

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 280; E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 79-80.
1763

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 123, pp. 258-259.

1764

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 80.

1765

Ibidem, p. 81.
1766

353
 5. Procesul literar. Metode și teme de creație
La baza dezvoltării literaturii sovietice au stat principiile leniniste despre partini-
tatea literaturii şi rolul acesteia în crearea unei „noi” culturi, socialistă prin conţinut
şi naţională ca formă. În acest context „noua” literatură, trebuia să servească la tran-
spunerea în viaţă a obiectivelor partidului. Astfel, rolul noii literaturi se va reduce la
promovarea obiectivelor partidului în procesul de propagandă şi îndoctrinare politică,
de modelare a mentalităţii şi conştiinţei populaţiei. Literatura a fost angajată în opera
de construcţie a societăţii socialiste şi educare a „omului nou”. În cazul RASSM a avut şi
o misiune deosebită, de creare a unei limbi şi culturi noi, deosebite de limba şi cultura
română. Însă, crearea unei literaturi moldoveneşti, ca parte componentă a construcţiei
naţional-culturale, s-a dovedit a fi o întreprindere şi mai temerară cu cât pornea de la
zero, în condițiile când din start a fost negată moștenirea clasică literară a poporului
român.
În această perioadă, ca şi pe tot parcursul perioadei sovietice, cultura şi literatura au
fost ţinute sub un control riguros de partid. Prin hotărârile adoptate de forul superior
al partidului în domeniul activităţii editoriale, limitele cenzurii politice, despre politica
partidului în domeniul literaturii artistice şi a presei, erau stabilite principiile de cla-
să, tematica şi orientarea, metoda de creaţie, contingentul artistic al condeierilor „din
muncitori şi ţărani, veniţi de la strung şi coasă”1767.
La 21 mai 1919, prin dispoziţia „Despre editura de stat” se iniţiază centralizarea
activităţii editoriale, urmărindu-se crearea unui sistem general de stat „al cuvântului
tipărit”, constituit dintr-o editură generală de stat unitară”- Editura de stat, care tre-
buia să asigure coordonarea şi controlul asupra activităţii editoriale, să elaboreze şi să
aprobe planurile editoriale şi devizele de cheltuieli, să organizeze direcţia centrală de
difuzare a literaturii1768.
Prin decizia Biroului Politic a CC al PC (b) din toată Rusia despre limitele cenzurii
politice, din 13 februarie 1922, cenzura este legalizată. Această hotărâre indica direcţia
politică în activitatea Editurii de stat-să nu admită greşeli în politica editorială1769.
Accentul se pune tot mai mult pe „caracterul de clasă” al literaturii şi artei.
În acest context sugestivă este Hotărârea Biroului Politic al CC al PC (b) din toată
Uniunea „Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice”, din 18 iunie 1925,
în care se declara: „Aşa cum nu încetează lupta de clasă în genere de la noi, tot aşa nu
încetează şi pe frontul literar. În societatea de clasă nu există şi nu poate exista artă
neutră”, scriitorii proletari şi ţărani fiind consideraţi drept „viitori conducători ideo-
logici ai literaturii sovietice”1770. Cunoscuta rezoluţie, declara critica literară „unul din
instrumentele educative principale ale partidului”, stabilind: „Fără a face un singur pas
de la poziţiile comunismului, fără a devia cu o singură iotă de la ideologia proletară,
dezvăluind sensul de clasă obiectiv al operelor literare, critica comunistă e chemată să
lupte cu intransigenţă împotriva spiritului contrarevoluţionar în literatură”1771.
Hotărârea CC al PC (b) U „Despre îmbunătăţirea conducerii de partid a presei”, din 3
A se vedea: V. Bahnaru, Gh. Cojocaru, Cazul revistelor „Zvezda” şi „Leningrad” şi ecourile lui la Chişinău. Studiu şi documente.
1767

Chişinău, Cartdidact, 2018, pp. 9-12.

Ibidem, p. 9.
1768

Ibidem, p. 10.
1769

Ibidem, p. 11.
1770

Kulitura Moldavii za godî sovetskoi vlasti, Tom I, ciasti 2, op. cit., p. 227.
1771

354
octombrie 1927, punea sarcina de a transforma conducerea de partid a presei şi litera-
turii în „armă de luptă cu literatura străină, din punct de vedere ideologic”1772.
În rezoluţiile congresului al XIII-lea al partidului, din 23 – 31 mai 1924, se susţinea:
„Activitatea de bază a partidului în domeniul literaturii artistice trebuie să se oriente-
ze la creaţia muncitorilor şi ţăranilor, care devin scriitori în procesul de avânt cultural
în rândurile maselor populare din URSS. Promovarea şi asistenţa materială acordată
scriitorilor proletari şi ţărani, veniţi în literatură de la strung şi coasă, constituind o
componentă importantă a categoriei sociale de intelectuali care în zilele de octombrie
şi în perioada comunismului de război s-au înscris în PC (b) şi comsomol, urmează să
fie intensificate din toate punctele de vedere”1773.
Noua „literatură sovietică moldovenească” în procesul de statornicire a avut de în-
fruntat o serie de obstacole condiţionate de specificul perioadei: atitudinea nihilistă
faţă de moştenirea literară, lipsa scriitorilor profesionişti, care să pună începuturile
noii literaturi pe baza unor tradiţii literar-artistice sănătoase, autentic naţionale, expe-
rimentele dăunătoare în domeniul limbii, manifestările odioase ale cultului persona-
lităţii lui I. Stalin, comanda şi cenzura de partid. Critica literară nu era interpretată ca
un gen literar independent, ci ca o armă specifică, folosită pentru formarea interesului
cititorului şi combaterea ediţiilor nedorite.
La Congresul I al Sovietelor din RASSM (aprilie 1925), C. Buciuşcanu declara că, „din
motive istorice, populaţia moldovenească este cea mai înapoiată, nu are nici literatura
sa”1774.
În cadrul lucrărilor Plenarei a V-a a CMR de partid (septembrie 1926), se afirma
că, „literatura populară moldovenească se află încă într-o stare embrionară şi, cu rare
excepţii, se exprimă doar prin cântecele, poveştile, proverbele etc. transmise de la o
generaţie la alta din gură în gură”1775. Se renega astfel, chiar şi literatura clasică din ho-
tarele istorice ale Principatului Moldovei. O atare atitudine, pornind de pe principii de
clasă, era susţinută chiar şi de E. Arbure, o basarabeancă, crescută şi educată în spiritul
culturii române. Ea declara că, „nu ne este atât de străină limba română, pe cât de străi-
nă ne este literatura română care s-a dezvoltat sub regimul burghez, de aceea consider
necesar să creăm literatura noastră moldovenească”1776.
Totuşi, în pofida acestor poziţii, se admitea necesitatea ca în dezvoltarea cât mai ur-
gentă a literaturii moldoveneşti, să se pună chestiunea „despre folosirea şi republicarea
celor mai potrivite, din punct de vedere clasial, opere ale literaturii române, deoarece
aceasta se şi practică în realitate, dar fără controlul şi influenţa necesară de partid”1777.
Primii scriitori din RASSM care s-au angajat la edificarea „noii literaturi moldove-
neşti” proveneau din rândul activiştilor de partid şi nu aveau o pregătire literară speci-
ală. Cei mai mulţi s-au remarcat în lupta pentru puterea sovietică în Basarabia, iar după
1918 s-au stabilit în stânga Nistrului. După cum remarca D. Milev, la Conferinţa I a Scri-
itorilor Sovietici Moldoveni, din mai 1928, „forţele literare” din RASSM sunt constituite
din „ilegaliştii din Basarabia care au stat la închisori, care au suportat teroarea albă şi
V. Bahnaru, Gh. Cojocaru, op. cit., p. 12.
1772

Ibidem, p. 11.
1773

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 91, p. 292.

1774

Ibidem, doc. 135, p. 398.

1775

Ibidem, doc. 139, p. 406.

1776

Ibidem, doc. 138, p. 404.

1777

355
bătăile”1778. Un an mai târziu, alt scriitor M. Andriescu, susţinea că scriitori „sîntem pu-
ţintei di tot şi sânguri. În toatî Moldova Sovieticî ni numeri pe dejiti. N-avem nişi literaturî
vechi, n-avem de undi dinlăuntru nişi ajutori. Şi sîntem nevoiţi să’nşepem lucru din tălpi”.
În acest context, o atenţie deosebită se va acorda educării şi promovării scriitorilor
ieşiţi din rândurile maselor proletare de la oraşe şi sate „de la strung şi plug”. În rezo-
luţia adoptată pe marginea raportului de activitate al CMR de partid, prezentat Confe-
rinţei a VI-a (18 – 22 mai 1930) se sublinia: „A întări influenţa proletară în literatura
moldovenească, contribuind la înaintarea de noi cadre ale scriitorilor moldoveni din
rândurile proletare”1779.
V. Holostenko, şef al secţiei cultură şi propagandă a CMR de partid, constata în ca-
drul conferinţei a IV-a, din noiembrie 1927, că „aceşti trei ani care s-au scurs ne de-
monstrează că la noi începe să se creeze o cultură moldovenească socialistă, că la noi
apar corespondenţi săteşti-viitori jurnalişti, poeţi, scriitori, operele cărora se publică
în ziarul „Plugarul Roş”. Deşi recunoştea că poeziile şi povestirile scriitorilor erau rudi-
mentare, faptul că „erau moldoveneşti şi pe înţelesul moldovenilor” îi părea mult mai
important1780.
Totodată, liderul de partid avertiza pe acei care considerau că trebuia utilizată moş-
tenirea literară românească şi luau „totul de la cultura românească”, îndemnându-i:
„Noi trebuie să educăm intelectualitatea moldovenească în creştere-pe baza culturii
ruse şi ucraineşti, care sunt culturi ale proletariatului victorios,...iar poeţii şi scriitorii
care participă la construcţia socialistă şi care cresc în această realitate n-au de ce să ia
totul de la cultura românească”1781. Era o recunoaştere clară că, în ciuda interdicţiilor,
sursa de dezvoltare literar-culturală a moldovenismului era românismul.
Pentru a dirija procesul literar-artistic, scriitorii şi poeţii moldoveni vor fi înregi-
mentaţi într-o uniune profesională. În anul 1928, sub conducerea CMR de partid, la
iniţiativa lui M. Andriescu, I. Canna, C. Coşărău, P. Chioru, N. Marcov, D. Milev, T. Malai
ş. a., a fost fondată asociaţia scriitorilor moldoveni „Răsăritul”, care şi-a propus drept
obiectiv să unească „toate forţele literare” pentru crearea literaturii sovietice naţio-
nale moldoveneşti şi a unor opere cu un înalt nivel ideinico-artistic, să contribuie la
ridicarea nivelului cultural al maselor populare în procesul de edificare a socialismu-
lui şi să „nu uite de fraţii din Basarabia”1782. În statutul adoptat se accentua că „orga-
nizaţia nouă uneşte în rândurile ei pe scriitorii” care se situează pe poziţiile Marelui
Octombrie1783.
Primele „creaţii” literare au fost publicate pe paginile ziarului „Plugarul Roş”. La
sfârşitul anului 1926 – începutul lui 1927, în paginile ziarului „Plugarul Roş” a fost pu-
blicată povestirea „Moş Goriţâ” de D. Milev, considerată prima lucrare originală, „care
marchează naşterea literaturii sovietice moldoveneşti”1784.

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 84.

1778

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., pp. 72-73; S. Cibotaru, Scrieri alese. Chişinău, 1985, p. 17.
1779

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 83-84; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 23, p. 69.
1780

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 84; Kulitura Moldavii za godî, vol. 1, partea 1, op. cit., pp. 153-154; A. Gribincea, M. Gri-
1781

bincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 23, p. 69; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 150, p. 435.
D. I. Antoniuk, Dinamizm, op. cit., p. 105.
1782

Istoria literaturii moldoveneşti. Volumul 3, partea 1, de la 1917 până la 1955. Red. res. M. D. Dolgan. Chişinău, Ştiinţa, 1990, p. 34.
1783

O istorie a regiunii trnasnistrene, op. cit., p. 281.

1784

356
 Din 1927 ziarul „Plugarul Roş” începe să
publice regulat „Pagina literară”1785. În anul
1928 apare revista „Moldova literară” ca su-
pliment al ziarului „Plugarul Roş”, denumită
din 1931 „Octombrie”1786. Revista a jucat, după
cum se pretinde, un rol important în „dezvol-
tarea literaturii sovietice moldoveneşti”, „sta-
tornicirea principiilor de bază ale realismului
socialist”, la „ridicarea nivelului ideologic al
operelor literare”, în „activizarea tinerelor ta-
lente literare din RASSM”, „mobilizarea lor la
reflectarea în operele artistice a noilor reali-
tăţi sociale, noilor forme ale muncii socialiste,
a contribuit la ridicarea nivelului de cultură al
oamenilor muncii din RASSM”1787.
În realitate, revistă a constituit de-a lungul
timpului o tribună de îndoctrinare a scriitori-
lor moldoveni. Revista a făcut propaganda po-
liticii de extindere a imperialismului sovietic
D. Milev. Arhiva Centrală a Academiei de şi ideologiei totalitarismului comunist în do-
Științe a Moldovei. Fond foto. RASSM. Cota meniul literaturii. Un timp, ea a reprezentat
arhivistică: 00129. axa ideologică a proletcultismului, practicat
de scriitorii de pe malul stâng al Nistrului1788.
Această revistă, pretinsă literară, publica cu prisosinţă materiale pe probleme politi-
co-obşteşti stringente ale regimului1789.
Este sugestivă în acest context şi titulatura pe care a avut-o revista în această peri-
oadă. Dacă iniţial, cu numărul 3, apărut în ianuarie 1932 avea denumirea „Octombrie.
Organul Uniunii Scriitorilor Sovietici Moldoveneşti şi a Secţiei Sociologico – Literare a
Comitetului Ştiinţific Moldovenesc şi a Secţiei Tinerime”. Din anul 1935 „Octombrie” era
„revistă politico-literară. Organul Uniunii scriitorilor sovietici din RASSM”1790.
De asemenea, „noua” literatură sovietică moldovenească era propagată prin interme-
diul ziarelor republicane şi raionale. Pe paginile acestor ziare erau publicate primele cre-
aţii literare ale scriitorilor moldoveni1791.
O trăsătură caracteristică pentru procesul literar din primii ani a fost folclorismul,
însă, stilizat şi ajustat la noile realităţi. Creaţia populară orală este pusă în serviciul con-
struirii socialismului şi axată pe demonstrarea existenţei unei creaţii populare orale, de-
osebită, a poporului moldovenesc.
În anii 1927 – 1928 sunt editate culegerile „Zicători moldoveneşti” şi „Cântece moldo-
Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 82.
1785

D. I. Antoniuk, op. cit., p. 107.

1786

S. S. Cibotaru, Formiravanie soţialisticescogo realizma v moldavscoi literature. M., 1974, p. 90.

1787

M. Şleahtiţchi, Literatura în comunism. În: Panorama comunismului, op. cit., p. 532.

1788

A se vedea: A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 106, p. 231.

1789

A se vedea: Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 133.

1790

V. S. Klobuţkii, op. cit., pp. 130-131.

1791

357
veneşti norodnice” (în trei volume). Din momentul fondării, ziarul „Plugarul Roş” consa-
cră un spaţiu vast poeziei populare. La rubrica „Colţul poeziei norodnice moldoveneşti”
sunt tipărite sistematic lucrări folclorice, culese din satele RASSM şi din Basarabia, sunt
reproduse chiar, creaţii folclorice din colecţiile lui V. Alecsandri, T. Panfile şi ale altor scrii-
tori şi folclorişti din sec. al XIX-lea – încep. sec. XX. Tradiţiile ziarului „Plugarul Roş” au fost
preluate de „Moldova literară” şi „Octombrie”. Printre primele cărţi, tipărite la Editura de
Stat a Moldovei, figurează şi câteva culegeri mici de cântece populare moldoveneşti1792.
De culegerea şi publicarea folclorului în anii’30 se ocupă intens P. Chior, I. Canna, L. Cor-
neanu, L. Barschi, M. Oprea ş. a.1793. Astfel, o importanţă considerabilă pentru dezvoltarea
literaturii sovietice „moldoveneşti” din anii’20 – 30 a avut editarea creaţiei populare orale.
În genere, atitudinea faţă de moştenirea culturală, faţă de tradiţiile literarii clasice şi
caracterul popular al literaturii a constituit o problemă dintre cele mai controversate pe
tot parcursul anilor’20 – 30.
Spre exemplu, în cadrul conferinţei a VI-a a organizaţiei regionale de partid, adepţii
orientării spre cultura română, afirmau că „poporul moldovenesc” nu are o moştenire
culturală, cu excepţia unui folclor primitiv1794.
Până în 1926, manualele şi cărţile de citire pentru şcolari şi adulţi rezervau un anumit
spaţiu scriitorilor clasici români. Astfel, în cartea de citire „Munca noastră” (1926) sunt
incluse opere artistice aparţinând lui A. Donici („Păsăruica”, „Racul, broasca şi ştiuca”,
„Lupul şi cucul”, „Sticletele şi ciocârlia”, „Greierul şi furnica”), V. Alecsandri („Plugurile”,
„Sfârşit de toamnă”, „Primăvara”, „Semănătorii”, „Doina”), I. Creangă („Capra cu trei iezi”),
M. Eminescu („Ce te legeni...”, „Codrule, codruţule”) ş. a. În cartea de citire „Lumina noas-
tră” (1927) figurează 30 de bucăţi clasice. Între anii 1924 – 1926 „Plugarul Roş” publică
fragmente din opera lui I. Creangă, M. Eminescu, V. Alecsandri. Ulterior, însă, sub influ-
enţa teoriei proletcultiste, conform cărora noua cultură poate şi trebuie să fie construită
pe loc gol1795, iar literatura clasică ajunge să „nu prezinte nici un interes pentru literatura
contemporană”, deoarece „ea e o literatură a unui grup de boieri”1796, pentru un timp, se
renunță la moștenirea clasică literară.
În concordanţă cu proletcultismul, care a fost până la începutul anilor’30, ideologie
dominantă în cultură, în condiţiile politicii lingvistice din anii 1926 – 1932, scriitorii din
RASSM, utilizând limba vorbită de popor, sau inventată de „originalişti”, au purces la cre-
area unei literaturi pe înţelesul „oamenilor muncii”. În acest spirit au fost scrise la coman-
dă poezii, povestiri, piese, romane, fără certă valoare artistică, cu un caracter simplist,
primitiv.
În anii’30, chiar dacă creaţia literară a scriitorilor moldoveni se diversifică şi apar noi
genuri literare, iar ca urmare a procesului de „latinizare”, nivelul de măiestrie artistică şi
lingvistică evoluează simţitor, în raport cu perioada precedentă, în ansamblu, procesul
literar rămâne marcat de controlul de partid, care se intensifică. Accentul se pune tot
mai mult pe „caracterul de clasă” şi pe „partinitatea literaturii”, care trebuie să slujească
obiectivele partidului.
Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., pp. 31-32.
1792

Ibidem, p. 83.
1793

AOSP a RM, F. 49, inv. 9, dos. 200, f. 32; A. Grecul, op. cit., p. 73.
1794

Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 108.

1795

S. Lehtţer, Sovremennaia moldavscaia literatura. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1930, nr. 10, p. 17; Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit.,
1796

p. 49.

358
 În decembrie 1930, la Tiraspol, a avut loc conferinţa a doua a scriitorilor moldoveni,
care a trasat noi sarcini, dictate de necesitatea întăririi legăturii scriitorilor cu viaţa oa-
menilor muncii de la sat şi de la oraş, pentru a da la lumină creaţii literare inspirate din
realitatea socialistă1797.
Prin hotărârea Biroului CMR de partid din 31 august 1931, scriitorii din RASSM sunt
obligaţi să îndeplinească „comanda socială” şi să prezinte opere inspirate din realitatea
socialistă, având drept eroi pe muncitorii de la şantierele industriale, colhozuri etc. Lu-
crările trebuiau elaborate în termenele stabilite de către organele de partid1798.
O intensificare a activităţii ideologice a partidului în domeniul literaturii şi artei se
atestă o dată cu adoptarea hotărârii Biroului Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea
„Despre restructurarea organizaţiilor literare-artistice”, din 23 aprilie 1932, care poa-
te fi considerată începutul unei noi etape atât în activitatea ideologică a partidului, cât
şi în relaţiile dintre putere şi mediul artistic, marcând subordonarea totală a literaturii
intereselor partidului. Această hotărâre a fixat modificarea mediului literar: „În prezent
am reuşit să educăm cadre ale literaturii şi artei proletare, s-au impus scriitori şi pictori
noi din uzine, fabrici, colhozuri”. Hotărârea prevedea: 1) lichidarea asociaţiei scriitorilor
proletari; 2) unirea tuturor scriitorilor, care susţin platforma puterii sovietice şi care tind
să contribuie la construcţia socialistă, într-o uniune a scriitorilor, având o fracţiune co-
munistă; 3) realizarea unor modificări similare în toate domeniile artei1799.
Pentru realizarea obiectivelor trasate de Biroul CC al PC (b) din toată Uniunea, din 23
aprilie 1932, la 9 august 1932, Biroul CMR de partid a adoptat hotărârea „Despre starea
organizaţiei literare din Moldova”, în care, în mod specific stilului bolşevic, s-a făcut bilanţul
şi au fost trasate sarcinile şi perspectivele de dezvoltare ale literaturii moldoveneşti pentru
perioada apropiată. Paralel cu anumite schimbări „pozitive”, care au survenit în activitatea
scriitorilor din Moldova, în hotărâre se sublinia „rămânerea în urmă a literaturii moldo-
veneşti faţă de ritmul de creştere a construcţiei socialiste, dezvoltarea slabă a publicisti-
cii literare, nivelul insuficient de însuşire de către unii scriitori a principiilor metodologiei
marxist-leniniste, a metodei de creaţie a literaturii sovietice”. Hotărârea condamna greşe-
lile de caracter „stângist”, comise de critica literară, prevedea măsuri în scopul de a crea în
rândurile organizaţiei scriitoriceşti o atmosferă normală de lucru1800.
Toate acestea duceau şi mai mult la subordonarea creaţiei artistice controlului de par-
tid. „Această hotărâre, sublinia poetul M. Andriescu, a servit ca un îndemn puternic atât
spre creşterea creatoare a scriitorilor, cât şi spre creşterea cantitativă şi calitativă a pro-
ducţiei artistice”1801.
Atmosfera de vigilenţă, lupta dintre „ai noştri” şi „cei străini” în contextul luptei îm-
potriva „naţionalismului mic-burghez” şi „burghez moldovenesc” a fost caracteristică şi
procesului literar. În articolul „Literatura moldovenească în portrete şi caracteristici”,
publicat de I. V. Ocinski în revista „Krasnaia Bessarabia” (nr. 8-9, 1932), autorul după o
analiză sumară a procesului literar propriu-zis, evidenţiază o varietate periculoasă de
direcţii în mediul scriitorilor: „nucleul proletar – colhoznic”, „aliaţii”, „ideologii chiaburi-
lor”, „ideologii burgheziei”. Sunt evidenţiate şi curentele tinerii literaturi din republică:
Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 38.
1797

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p.85.

1798

V. Bahnaru, Gh. Cojocaru, op. cit., p. 13.

1799

Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 110.

1800

S. Cibotaru, Scrieri alese, op. cit., p. 20; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 73.
1801

359
romantismul, decadenţa, clericalismul. Autorul argumenta că diferenţierea de clasă în
rândurile organizaţiei de scriitori este cauza principală a dificultăţilor în activitatea ei.
La 31 octombrie 1933, a fost adoptată hotărârea Biroului CMR de partid „Despre re-
vista „Octombrie”, în care s-a cerut ca publicaţia să devină, un organ cu adevărat bolşevic
al literaturii artistice, al criticii şi publicisticii, centrul organizatoric al societăţii literare
sovietice şi al activului cultural din RASSM”1802.
În spiritul postulatelor organelor superioare bolşevice, în hotărârea Conferinţei a IX-a
a CMR de partid (ianuarie 1934) se stabilea drept sarcină „îmbunătăţirea radicală a mun-
cii organizaţiei scriitorilor şi organului ei „Octombrie”, luptând hotărât împotriva intro-
ducerii pe furiş, a punctelor de vedere antipartinice şi naţionaliste în literatură şi artă.
A asigura creşterea de mai departe a organizaţiei scriitorilor moldoveni cu cei mai buni
muncitori, colhoznici – udarnici şi rabselcori”1803.
Drept unic model de creaţie în toate domeniile vieţii artistice a fost impusă metoda re-
alismului socialist care trebuia să contribuie la eliminarea reminiscenţelor trecutului, să
reflecte fenomenele vieţii sociale prin optica luptei de clasă, poleirea realităţilor vieţii noi.
A. Jdanov, ideologul de atunci al partidului bolşevic, la primul congres al scriitorilor
sovietici (17 august – 1 septembrie 1934) definea esenţa realismului socialist prin: „zu-
grăvirea veridică în operele literare a realităţii, a vieţii în dezvoltarea ei revoluţionară”,
care „urmează să armonizeze cu sarcina transformării ideologice şi educaţiei oamenilor
muncii în spiritul socialismului”1804, iar realismul socialist, ajunge să fie, de fapt, identifi-
cat cu însăşi noţiunea „literatură sovietică”, aspectul estetico-artistic fiind confundat cu
convingerile social-politice ale scriitorului1805.
Ca şi în alte domenii ale construcţiei naţional-culturale, lupta împotriva „naţionalismu-
lui mic-burghez” şi „naţionalismului moldovenesc” s-a desfăşurat în anii 1932 – 1934 şi în
domeniul literaturii. În urma acestor campanii au fost eliminaţi din rândurile organizaţiei
scriitoriceşti din republică, care ar fi fost „împânzită” cu „elemente străine”, „mincinoase”,
Ocinscki, învinuit de faptul că a fost un „impostor”, ,carierist”, „troţkist”, „naţionalist”. De
asemenea, după cum se raporta într-un articol din revista „Krasnaia Bessarabia”, din iunie
1934, comitetul organizatoric al scriitorilor a exclus din rândurile lor pe „reprezentanţii
preoţimii, petliuriştilor, chiaburilor, albgardiştilor” din care ar fi făcut parte Rapcea, Râbac,
Caftanat, A. M. Malai, Dumitraşco ş. a. Scriitorii erau mobilizaţi „la lupta împotriva forma-
lismului, împotriva romantismului burghez” şi orientaţi pe făgaşul realismului socialist, ro-
mantismului revoluţionar, stilului socialist al literaturii artistice”1806.
În hotărârea CMR de partid „Despre lucrul cu tinerii scriitori”, din 17 iunie 1937, scrii-
torii începători erau chemaţi să creeze povestiri, piese, poezii dedicate vieţii şi muncii cu
abnegaţie, rezultatelor pământenilor contemporani. Pentru a stimula activitatea, urmau
a fi organizate concursuri pentru cea mai „bună” creaţie1807.
Astfel, marcate de aceste hotărâri, în condiţiile dictatului de partid, lucrările scrise în
această perioadă au avut o tematică limitată, subordonată sarcinilor construcţiei soci-
alismului, impusă de directivele de partid, reflectând cu predilecţie subiectele ce vizau
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 90.
1802

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 81, p. 194.

1803

V. Bahnaru, Gh. Cojocaru, op. cit., p. 13.

1804

Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 46.

1805

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 87, pp. 200-201.

1806

D. I. Antoniuk, op. cit., p. 110.

1807

360
lupta pentru victoria Marele Octombrie, războiul civil şi leniniana (poezia lui S. Dumi-
traşcu „Revoluţia din Octombrie”, poemul „10 ani”, poezia lui T. Malai „La moartea lui
Lenin”, „Lenin” de N. Cabac, „Lângă mausoleu” de L. Corneanu, „Pe calea lui Ilici” de S. Du-
mitraşcu); mişcarea ilegalistă, soarta „tragică” a moldovenilor din Basarabia care „gem
sub regimul de ocupaţie” şi „lupta oamenilor muncii” din Basarabia pentru reunirea cu
patria sovietică (D. Milev „La răsărit”, „Ţara noastră”, „Călătorii”, piesele „Cine râde şi cine
plânge” a lui T. Malai şi „De cealaltă parte” de M. Andriescu, poemele, poeziile şi cântecele
lui I. Canna, L. Corneanu, a lui N. Cabac „Basarabie, Basarabie!”, T. Malai „Ţara răstignită”,
F. Săteanu „Două maluri”); industrializarea şi munca cu abnegaţie a oamenilor muncii în
construcţia socialismului („Oţălu jiu” şi culegerea „Poezii alese” de T. Malai (1936), poe-
mul „Tirişpolea” şi culegerea „Lumină şi umbră” de L. Corneanu (1935), „Limbile flăcării”
(1934) şi „Din toată inima” (1935) de N. Cabac); colectivizarea, transformările revoluţi-
onare la sate şi oraşe, înfăptuirea revoluţiei culturale (romanele lui N. Marcov „Partidul
cheamă” şi „Comoara”, precum şi povestirea „Lupta”, povestirile lui I. Canna, culegerile
de poezii şi poeme ale lui N. Cabac „Prima brazdă”, ale lui L. Corneanu „Sărbătoarea re-
coltei”, „Primul snop”, piesa „Biruinţa” şi cântecul „Marşul colhoznicilor” de S. Lehtţer);
caracterul de clasă al transformărilor din societate, „lupta dintre nou şi vechi”, lupta de
clasă (povestirea lui L. Barschi „Cotitura”, povestirile lui I. Canna „Frăsâna tractoristă” şi
„Când calul nechează”, D. Milev „Jespiile încî bîzîi” şi piesa lui „Două lumi”)1808; proslăvirea
şi „dragostea neţărmurită” faţă de Stalin şi partidul bolşevic, în spiritul cultului persona-
lităţii Conducătorului.
Un exemplu concludent îl constituie „Scrisoarea norodului moldovenesc Tovarăşului
Stalin”, alcătuită în „stihuri” de scriitorii L. Cornfeld (Corneanu), L. Barschi, M. Poluboc şi
N. Ţurcanu, cu ocazia aniversării a 15-a a formării RASSM. În acest răvaş, paralel cu de-
scrierea „succeselor”, obţinute în economie, cultură, este reflectată şi lupta cu „duşmanii
poporului”, care „frânau” dezvoltarea vieţii noi1809.
Evenimentele din a doua jumătate a anilor’30, precum schimbarea situaţiei interna-
ţionale şi suspiciunea generalizată din URSS impun o temă „nouă” literaturii moldove-
neşti-tema „apărării patriei sovietice” şi a „vigilenţei de clasă”. Tema luptei împotriva
diversioniştilor şi a spionilor este valorificată de L. Barschi în povestirile „Pe malul Nis-
trului” şi „La marginea oraşului”, I. Canna – în nuvela „Spionul”1810.
Deşi în anii „latinizării” s-au creat opere mai evoluate artistic şi lingvistic decât cele
din anii 20-începutul anilor’30, „accesibile nu numai maselor populare din Moldova din
stânga Nistrului, dar şi unui cerc nou de cititori-oamenii muncii din Basarabia şi Româ-
nia”1811, totuşi ele n-au putut depăşi primitivismul artistic şi provincialismul1812.
Literatura sovietică moldovenească a rămas să fie şi pe parcursul anilor’30 mai cu-
rând o formă ilustrată, specifică a „agitaţiei pentru Puterea Sovietică”, după cum îşi vedea
misiunea sa de scriitor I. Canna, decât o cunoaştere artistică a vieţii1813, subordonată total
sarcinilor construcţiei socialiste, tratate prin prisma realismului socialist. Dar, realismul
1808
A se vedea: Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., pp. 17-23; 24-52, 52-77, 77-96, 96-105; Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Mol-
davii 1917 – 1960 gg., op. cit., pp. 83-84; D. I. Antoniuk, op. cit., pp. 108-110.
1809
„Octombrie”, 1939, nr. 12, pp. 15-16.
1810
Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 95.
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 87, p. 201.
1811

1812
O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 281.
1813
Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 47.

361
socialist, ajunge să fie, de fapt, identificat cu însăşi noţiunea „literatură sovietică”, aspec-
tul estetico-artistic fiind confundat cu convingerile social-politice ale scriitorului1814.
„Literatura transnistreană, pe care Sovietele au reuşit, într-o oarecare măsură, s-o mo-
deleze după concepţiile lor iudeo-comuniste, dându-i numai o transparentă coloratură
pseudo-naţională, constata la începutul anilor 1940 Sergiu Grosu, devenise o marfă de
tarabă, o infectă propagandă. Fără Stalin nu se putea concepe nimic. În jurul lui gravitau
toate condeiele, toate „elitele” scrisului bolşevic”1815.
Astfel, literatura sovietică moldovenească din anii ’20 – 30 a fost dirijată şi orientată în
căutările ei artistice pe făgaşul utopic al socialismului, să se apropie de viaţa poporului,
aşa cum cerea partidul, angajându-se activ în construcţia culturală, devenind o armă efi-
cace în opera de educare a oamenilor muncii în spiritul idealurilor bolşevice.
Scriitorii moldoveni sporadic (în anii 1924 – 1926, 1932 – 1937) au încercat să abor-
deze astfel de probleme precum moştenirea literară, caracterul popular al literaturii.
Între anii 1932 – 1937, perioada latinizării şi abolirii proletcultismului, unele opere
ale scriitorilor clasici ai literaturii române reîncep a fi publicate în presa periodică şi
în culegeri aparte: fabulele lui A. Donici, povestirile lui I. Creangă, versurile lui V. Alec-
sandri, M. Eminescu, G. Coşbuc ş. a. apar în paginile ziarului „Plugarul Roş”, în revista
„Octombrie”, precum şi în crestomaţiile şcolare de literatură1816. Scriitorii sovietici mol-
doveni sunt chemaţi să însuşească de la scriitorii români„atât privirile democratice
înaintate”, cât şi „înalta măiestrie a cuvântului scris”1817.
În cadrul consfătuirii cu scriitorii, din 16 decembrie 1935, ţinută la CMR de partid, S.
Lehtţer remarca că „literatura rusă are moştenirea sa literară. O asemenea moştenire li-
terară există şi în literatura română. O lacună destul de serioasă a activităţii noastre con-
stă în faptul că noi nu putem utiliza cea mai preţioasă moştenire din literatura română...
Noi trebuie să edităm aici, în mod selectiv, clasicii literaturii române”1818.
Astfel, în această acţiune persista o atitudine selectivă cu caracter de clasă, fiind pu-
blicate anume creaţiile scriitorilor care puteau servi cauzei socialismului. Un exemplu
concludent îl constituie, publicarea în 1932, în revista „Octombrie” a poemului „Împărat
şi proletar” de M. Eminescu. În acest context, literatura din RASSM a reuşit să facă doar
un prim pas pe calea conştientizării necesităţii de a valorifica moştenirea culturală nați-
onală.
Accentul, însă s-a pus pe traducerea operelor din literatura clasică rusă şi ucraineană:
A. Puşkin, M. Lermontov, N. Gogol, T. Şevcenko, N. Nekrasov, I. Turghenev, A. Cehov, L. Tol-
stoi, şi sovietică precum M. Gorki, A. Serafimovici, M. Şolohov ş.a., considerate drept unică
sursă de îmbogăţire şi primenire a literaturii moldoveneşti1819.
Ca urmare a campaniei de luptă împotriva „naţionalismului burghez moldovenesc” de
la începutul anilor’30, iar ulterior a represiunilor din anii 1937 – 1938, majoritatea scrii-
torilor moldoveni vor cădea victime ale regimului bolşevic şi creaţiile lor vor fi interzise.
În acelaşi timp au fost recrutate noi cadre de scriitori bolşevici. În hotărârea CMR de
partid „Despre activitatea Comitetului Organizatoric al Uniunii Scriitorilor din RASSM şi

Ibidem, p. 46.
1814

„Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 9-10, p. 108; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 73.
1815

Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 49.

1816

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 87-88.

1817

Ibidem, p. 88.
1818

Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., pp. 50, 84.

1819

362
despre organizarea ajutorului scriitorilor moldoveni în legătură cu aniversarea a 15-a a
republicii”, din august 1939, se constata că organizaţia scriitorilor s-a consolidat admi-
ţând în rândurile sale „persoane tinere, talentate şi devotate cauzei partidului”1820.
Pe acest val în viaţa literară din RASSM se încadrează tinerii scriitori, crescuţi şi educaţi
în anii puterii sovietice-P. Cruceniuc, S. Mospan, F. Ponomari, P. Darienco, Ia. Doibani ş. a.

6. Presa de partid. Socializarea politică

Un alt instrument de propagare a obiectivelor partidului şi de mobilizare a societăţii la
realizare lor, de consolidare a regimului bolşevic, de îndoctrinare politică a maselor po-
pulare şi după cum se afirma în istoriografia sovietică, „în procesul de formare a naţiunii
socialiste moldoveneşti”, a fost presa1821. De asemenea, aceasta era necesară pentru a con-
tribui la desfăşurarea activităţii politico-propagandistice, dezvoltarea în spirit stalinist a
„limbii şi literaturii moldoveneşti”, altor elemente constituante ale „naţiei moldoveneşti”.
Presa de partid şi sovietică din RASSM a fost apreciată ca un mijloc puternic în crearea
bazelor politice pentru transformarea naţiei burgheze moldoveneşti în naţie socialistă,
în organizarea şi consolidarea ideinico-politică a organizaţiilor de partid din republică,
educarea activiştilor în construcţia socialistă, ridicarea conştiinţei naţionale a oamenilor
muncii din republică, în formarea şi consolidarea statalităţii sovietice a poporului mol-
dovenesc, în lupta pentru statornicirea comunităţii socialiste a vieţii economice a „po-
porului moldovenesc”, reflectarea realizărilor industrializării socialiste, în lupta pentru
colectivizarea gospodăriilor individuale ţărăneşti şi consolidarea orânduirii colhoznice,
reflectarea schimbărilor în structura socială şi viaţa social-politică a populaţiei, rolului
presei în coeziunea ideinico-politică a oamenilor muncii din RASSM şi apropierea lor cu
alte popoare, luptei pentru realizarea revoluţiei culturale, propagarea transformărilor în
conştiinţa naţională, modul de viaţă şi tradiţiile populaţiei, educarea oamenilor muncii în
spiritul patriotismului şi internaţionalismului1822.
Primul ziar în limba română, „Plugarul Roş”, a apărut la 1 mai 1924, la Odesa, sub
egida secţiei moldoveneşti a Comitetului regional de partid, devenit un propagator activ
al proiectului de organizare a RASSM. După formarea RASSM şi crearea structurilor de
partid şi de stat, ziarul devine organul CMR de partid. Ziarul în spirit bolşevic a reflectat
procesele vieţii social-politice şi culturale din republică, a zugrăvit în mod apocaliptic
„regimul sângeros” instaurat de „boierii şi burghezia românească” în Basarabia, a contri-
buit la elaborarea „noii terminologii” şi la crearea „limbii moldoveneşti”, la constituirea
primei generaţii de scriitori moldoveni.
Iniţial ziarul apărea cu frecvenţa de o dată pe săptămână1823. La mijlocul anului 1925
tirajul ziarului a ajuns la 3000 de exemplare. La 16 septembrie 1925 a început să fie ti-
părit ziarul „Cervonîi Oraci” (versiunea ucraineană a ziarului „Plugarul Roş”). Având ace-
laşi colegiu de redacţie, ziarul dubla doar articolele redacţionale şi deciziile organelor de
partid şi de stat1824. Ziarul în limba română apărea la acea etapă o dată pe săptămână, iar
ziarul în limba ucraineană în zilele de miercuri1825. În 1930 colegiul de redacţie număra
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 89; Kulitura Moldavii za godî, op. cit., vol. 1, partea 2, p. 310.
1820

A se vedea; V. S. Klobuţkii, Roli peciati MASSR v formiravanii moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, 1976.
1821

A se vedea: V. S. Klobuţkii, op. cit.

1822

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 142.

1823

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 25.

1824

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 142.

1825

363
20 de persoane, iar alocaţiile pentru editarea ziarului au sporit la 200 mii ruble1826.
În 1927 tirajul ziarului „Plugarul Roş” a ajuns la 3150 de exemplare, iar „Cervonîi Oraci” la
4050 exemplare1827.

Gazeta „Plugarul Roș”, 3 octombrie 1924. Colecția foto Ion Valer Xenofontov

Din septembrie 1930, ziarul „Plugarul Roş” a fost redenumit în „Moldova Socialistă”,
iar ziarul „Cervonîi Oraci” în „Soţialisticina Moldavia”. De la 1 mai 1933 aceste ziare au
început să apară ca organe de presă independente structural1828, însă ca organe ale CMR
de partid, CEC şi SCN al RASSM.
În octombrie 1930, pe baza suplimentului „Glasul Tinerimii” al ziarului „Plugarul
Roş” apare cotidianul „Comsomolistul Moldovei”, destinat tineretului cu un tiraj de 4000
exemplare1829. În anul 1937 tirajul ziarului constituia 3000 de exemplare1830. La sfârşitul
aceluiaşi an este fondată revista „Scânteia leninistă”, care avea ca scop „să propage lite-
ratura moldovenească şi sovietică” în rândul tinerei generaţii şi să „educe copiii în spirit
revoluţionar bolşevic”. Treptat, pentru intensificarea propagandei comuniste, apar şi zi-
are raionale, organe ale structurilor locale de partid şi sovietice, ale secțiilor politice de
pe lângă SMT.
Primul ziar raional a apărut, în iunie 1930, la Camenca cu denumirea „Drumul leni-
V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 27.
1826

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 143.

1827

V. S. Klobuţkii, op. cit., pp. 29, 32.

1828

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 43, p. 125.

1829

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 53.

1830

364
nist”, iar până la sfârşitul anului, încă două, la Balta şi Rîbniţa. În primăvara – toamna
anului 1931 au fost înfiinţate alte 7 ziare raionale, iar în 1935, în legătură cu formarea
unor noi raioane, încă trei.
Într-o informaţie de la mijlocul anului 1931 se menţiona că, dacă în anul 1930 în re-
publică apărea un singur ziar în „limba moldovenească” cu un tiraj de 3000 exemplare,
în 1931, deja 5 ziare moldoveneşti cu un tiraj de 17.700 exemplare. Astfel că în satele
moldoveneşti, la trei gospodării revenea în medie câte un ziar şi după cum se sublinia,
„presa Moldovei participă activ la toate campaniile. În mod special, un lucru enorm s-a
desfăşurat în perioada semănatului de primăvară”1831.
La sfârşitul primului cincinal în RASSM au început să apară gazete de mare tiraj ale
colhozurilor, uzinelor şi ale altor organizaţii. Astfel, la 1 iulie 1931, a început să apară
ziarul republican „Pentru cărturărie delaolaltă” („Za sploşnuiu gramotnosti”) – organul
Comisariatului Norodnic al Învăţământului şi societăţii „Jos analfabetismul”, iar la sfârşi-
tul anului 1932 „Gazeta Literară”, „Konservşcik Moldavii”, „Osoaviahim la pază” („Osoa-
viahim na straje”).
În anul 1933 tirajul mediu lunar al ziarelor republicane a constituit 38.412 exempla-
re, iar în anul 1934 – 44.655 exemplare. Din anul 1933 – 1934 a început crearea ziarelor
secţiilor politice de pe lângă SMT, fiind instituite 33 de astfel de ziare, inclusiv 7 „moldo-
veneşti”, 11 în limba ucraineană, moldo-ucrainene – 4, germane – 1, cu un tiraj total de
28 mii exemplare. În aceeaşi perioadă erau editate 10 ziare raionale, inclusiv 7 „moldo-
veneşti” şi 3 în limba ucraineană. În anul 1934 au fost fondate încă 4 ziare în limba ucrai-
neană. Tirajul mediu lunar al acestor ziare a constituit în anul 1933 – 13.656 exemplare,
iar în anul 1934 – 17.873. De asemenea, în anul 1933 existau 3 ziare republicane, dintre
care 2 în „limba moldovenească” (inclusiv un ziar al organizaţiei comsomoliste) – cu un
tiraj de 6.192 exemplare, şi un ziar în limba ucraineană cu un tiraj de 6.341 exemplare
Tirajul mediu lunar al ziarelor republicane moldoveneşti în anul 1934 a constituit 6.939
exemplare, iar al celor ucraineşti – 8.2931832.
În ansamblu, dacă în anul 1928 în republică era editat un singur ziar (în două limbi)
cu un tiraj unic de 10.400 exemplare, deja la sfârşitul primului cincinal – 19 ziare cu un
tiraj unic de peste 60 mii exemplare, dintre care 13 în „limba moldovenească” cu un tiraj
de 45.848 exemplare1833.
Presa de toate genurile, ca metode eficace de propagandă, a fost ţinută sub un control
riguros din partea organelor de partid.
Sistematic erau adoptate hotărâri ale organelor de partid care vizau „îmbunătăţirea
de mai departe a calităţii gazetelor moldoveneşti, ridicarea nivelului lor ideologic, îm-
bunătăţirea limbii şi munca organizatorică de masă”1834, „ridicarea rolului lor în lupta
pentru realizarea sarcinilor trasate de partid”1835, asigurarea abonării la ziare a unui nu-
măr cât mai mare de cititori din rândurile muncitorilor şi maselor ţărăneşti1836, „despre
orientarea ideinică a materialelor publicate”, „despre responsabilitatea jurnaliştilor cu

1831
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 43, pp. 125-126.
1832
Ibidem, doc. 101, pp. 225-226.
1833
V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 31.
1834
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 81, p. 194.
1835
Ibidem, doc. 83, p. 196.
1836
Ibidem, doc. 84, p. 197.

365
privire la materialele publicate”1837 ş. a., în care, în repetate rânduri se stabilea drept sar-
cină „îmbunătăţirea conducerii de partid cu presa”.
În 1938, existau 7 publicaţii raionale în „limba moldovenească”, cu denumiri specifice
epocii („Calea stalinistă”, „Drumul bolşevic”, „Lupta leninistă”, „Drumul socialist”, „Biruin-
ţa” („Dovdirea”), „Drumul leninist”, „Biruinţa (Dovdirea) bolşevic㔄Năvălirea socialistă”),
devenite mijloace sigure care „cheamă la luptă”. Un rol aparte l-a avut presa în implemen-
tarea „limbii moldoveneşti” şi cultivarea antiromânismului.
În perioada introducerii grafiei latine s-a înregistrat o reducere a tirajelor gazetelor
în „limba moldovenească”1838. Evident, cauzele principale ale acestui fenomen au fost, în
primul rând, sabotarea acestui proces din partea adversarilor introducerii grafiei latine,
precum şi baza materială slabă.
În ansamblu, în 1939 în republică erau editate 2 reviste şi 25 de ziare, dintre care 3 re-
gionale şi 17 raionale cu un tiraj de 70 mii exemplare1839. De asemenea, în republică erau
răspândite în mii de exemplare ziare şi reviste editate în afara republicii1840.
Conform unor informaţii, în perioada existenţei RASSM, au fost editate şi au avut o du-
rată diferită, peste 150 denumiri de publicaţii: reviste, ziare republicane şi raionale, ale
secţiilor politice ale SMT, întreprinderilor industriale, şantierelor de construcţii etc.1841.

7. Artele și cultura de masă

Sub lozinca leninistă că arta aparţine poporului şi trebuie să servească intereselor lui, în
procesul de realizare a obiectivelor revoluţiei culturale, creare a „culturii noi”, de educare
politică a maselor sunt antrenate şi alte genuri de creaţie artistică (muzica, teatrul, cine-
matograful, pictura ş. a.), considerate de bolşevici cele mai eficiente şi mai simple pentru
gustul şi înţelesul maselor populare. Evoluţia acestor genuri a fost marcată, ca şi literatura,
limba, presa de aceleaşi precepte impuse de partid şi au parcurs un itinerar similar.
Sugestivă în acest context este viziunea lui G. Buciuşcanu, comisarul poporului pentru
învăţământ, expusă la Conferinţa a IV-a a CMR de partid (noiembrie 1927) despre mo-
dul cum urma să se dezvolte arta: „Trebuie să luăm arta, în ansamblu”, iar comitetului
regional „să i se dea o directivă fermă că aşa cum a reuşit să elaboreze timp de trei ani
gramatica, să apropie limba literară de cea vorbită, să creeze o reţea de şcoli, tot aşa să
creeze arta moldovenească şi sunt sigur că, dacă ne-am fi apucat de aceasta mai devreme,
succesele ar fi fost mult mai mari”1842.
În aceste condiții, instituționalizarea artei și culturii „moldovenești” nu a întârziat să
se producă. În luna octombrie 1928, în RASSM au fost inaugurate la Balta, din rândurile
artiştilor amatori, prima trupă moldovenească de teatru, un colectiv coral şi o capelă mu-
zicală moldovenească1843. La sfârşitul anilor’20, la iniţiativa lui P. Chior, cu participarea
compozitorului ucrainean M. A. Bak a fost publicată prima culegere de cântece revoluţio-
nare şi populare moldoveneşti din RASSM1844.
V. S. Klobuțkii, op. cit., pp. 33-36.
1837

Ibidem, pp. 38-39.

1838

A. Grecul, op. cit., p. 84.

1839

A se vedea: V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 32.

1840

Ibidem, p. 11.
1841

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 438.

1842

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 98; Kulitura Moldavii za godî, vol. 1, partea 2, op. cit., pp. 232-235.
1843

D. I. Antoniuk, op. cit., p. 110.

1844

366
 Pentru a combate opiniile „românizatorilor” şi a demonstra că în RASSM poate fi cre-
ată o cultură sovietică moldovenească proprie, la sfârşitul anului 1930, au fost fonda-
te, pe baza colectivelor artistice organizate în 1928, Studioul Dramatic, Capela Corală
şi Orchestra Simfonică Moldovenească, sub conducerea lui M. Caftanat, care interpreta
melodii populare stilizate şi melodii de dans1845. La 1 aprilie 1932 Studioul Dramatic a
fost subordonat Institutului Dramatic Muzical Beethoven / Tehnicumul de Dramă din
Odesa1846.
În 1931 va fi inaugurat teatrul ucrainean şi cel rus, iar la 6 noiembrie 1933, la Tiraspol,
în baza Studioului Dramatic, este inaugurat Teatrul moldovenesc de stat (Teatrul Naţi-
onal din Moldova), cu montarea pe scenă a dramei lui S. Lehtţer „Biruinţa”1847, ulterior
deschis studioul naţional de operă şi balet1848.

Teatrul Moldovenesc Muzical-Dramatic din Tiraspol, 1939. Arhiva Științifică Centrală a Academiei de
Științe a Moldovei. Fond foto: 00079.

În această perioadă a fost creat în cadrul Comitetului pentru radiodifuziune şi ansam-

blul de muzică populară sub conducerea lui G. Murga1849.
Fondarea lor trebuia să contribuie la crearea şi propagarea noilor opere artistice,
deservirea campaniilor politico-economice organizate de partid, şi, în acelaşi timp, să
servească drept argument al existenţei şi dezvoltării unei culturi deosebite a „poporului
moldovenesc”.
Însă, contrar aşteptărilor, reorganizările operate nu au asigurat o creştere substanţi-
1845
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 98; Kulitura Moldavii za godî, op. cit., vol. 1, partea 2, pp. 248, 250; Stroitelistvo soţialis-
ticeskoi kuliturî v Moldavii 1917-1960 gg., op. cit., p. 91.
1846
Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 174.
1847
Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 91; D. I. Prilepov, Moldavschii teatr (Ocerki aktera). M., 1967, pp. 37-43.
1848
V. Gherlac, D. Prilepov, Moldavschii gosudrstvennîi muzîcalino-dramaticeskii teatr im. A. S. Puşkina. Kişinev, 1960, p. 18.
1849
Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 92.

367
ală a nivelului artistic al reprezentaţiilor teatrale şi al spectacolelor muzicale. Nivelul de
cultură generală al artiştilor începători era foarte scăzut. Majoritatea dintre ei fuseseră
recrutaţi din rândul artiştilor amatori care deseori erau cu puţină ştiinţă de carte sau
chiar analfabeţi. După cum constata, în 1934, D. Bondarenko, directorul artistic al Tea-
trului Dramatic Moldovenesc, „tineretul care s-a angajat în opera de edificare a teatrului
moldovenesc nu numai că nu avea cunoştinţele necesare în domeniul teatrului, dar, în
mare parte, era neştiutor de carte, iar unii erau chiar analfabeţi”1850.
Lipsa artiştilor bine pregătiţi determina un nivel artistic scăzut al operelor interpretate.
Abia din martie 1937, trupa Teatrului moldovenesc a început să fie completată cu
actori tineri, din rândurile populaţiei băştinaşe, absolvenţi ai Şcolii Teatrale din Odesa,
printre care artiştii G. Racul, C. Ştirbul, M. Apostolov, E. Cazimirova, C. Constantinov, D.
Darienco ş. a.
Treptat, o pleiadă întreagă de artişti din diferite domenii, formaţi în primii ani de exis-
tenţă a RASSM, pe măsura ridicării măiestriei profesionale, au fost antrenaţi în promova-
rea unor pseudovalori străine intereselor naţionale.
O problemă aparte a constituit-o componenţa naţională a colectivelor artistice. Doar
contingentul Teatrului Dramatic Moldovenesc era alcătuit, în cea mai mare parte, din
moldoveni. În celelalte colective numărul lor era foarte mic. Astfel, din 31 artişti ai Or-
chestrei Simfonice Moldoveneşti numai 6 erau moldoveni. Printre cei 26 cântăreţi ai Ca-
pelei Corale se numărau, de asemenea, doar 6 moldoveni. Conducători ai acestor colec-
tive artistice erau, de asemenea, ne moldoveni. În fruntea Studioului Dramatic se afla A.
Adaşev, a Orchestrei Simfonice – dirijorul Ştilman, a Capelei Corale – Pigrov1851.
Un fenomen specific, pe parcursul anilor’30, mai ales în perioada represiunilor, l-a
constituit fluctuaţia cadrelor artistice. Timp de trei ani (din 1936 până în 1939), în Tea-
trul Dramatic Moldovenesc din Tiraspol s-au schimbat 6 conducători artistici. În aceste
condiţii nici nu putea fi vorba de continuitate şi evoluţie, iar montarea pieselor noi avea
loc foarte rar1852.
Dacă în primii ani de existenţă a RASSM artiştii amatori interpretau și piese scrise de
V. Alecsandri „Piatra din casă”, „Antereul lui Arvinte” ş. a., în contextul politicii promovate
de regimul bolşevic, treptat clasica românească va dispărea din repertoriul colectivelor
artistice1853.
Interesul organelor de partid pentru teatru şi muzică, în ansamblu, pentru o cultură
„nouă”, socialistă, renunţarea la cultura naţională autentică, a fost o reacţie, determinată
de opiniile expuse de unii intelectuali privind necesitatea dezvoltării „culturii sovietice
moldoveneşti” pe baza culturii „burgheze româneşti”. Promotorii moldovenismului erau
preocupați ca „naționalismul cultural”, cultura națională autentică să nu se reverse peste
limitele de creație stabilite de regim.
„Pentru mine este clar, remarca I. Ilin, liderul organizaţiei de partid din RASSM, la
şedinţa Biroului CMR de partid, din 25 decembrie 1930, că există o grupă care manifes-
tă tendinţe românizatoare. Cum se explică faptul că la conferinţa scriitorilor s-a vorbit
despre necesitatea utilizării culturii burgheze româneşti?...Trebuie să ne gândim şi să

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 98-99; Kulitura Moldavii za godî, vol. 1, partea 2, op. cit., p. 265.
1850

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 99.

1851

L. Cemortan, Stanovlenie moldavscogo teatra. Kișinev, 1986, p. 102; E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 100.
1852

Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 99.

1853

368
ne debarasăm de unii, pe alţii trebuie, pur şi simplu, să-i concediem şi astfel să demon-
străm că nu noi ne orientăm spre România, dar România spre noi”1854. Prin urmare,
scopurile propagandistice contau mai mult decât interesul pentru dezvoltarea culturii
„moldovenești”.
Respingând „cultura burgheză românească”, substituind tradiţiile autentice moldo-
veneşti şi orientându-se spre cultura rusă şi cea ucraineană, arta „moldovenească” din
RASSM nu a constituit – la fel ca şi învăţământul, literatura, presa, ştiinţa – un instrument
de renaştere culturală şi naţională a românilor transnistreni, ci unul de îndoctrinare ide-
ologică, de rusificare şi ucrainizare a lor1855.
În anii ’30 văd lumina tiparului câteva piese scrise de scriitorii sovietici moldoveni din
RASSM-D. Milev, I. Vasilenco, S. Lehtţer ş. a., dar din cauza nivelului artistic scăzut, al nea-
daptării pentru înscenare, acestea nu puteau fi montate, fapt remarcat chiar şi de actori.
Este sugestivă, în acest context, afirmaţia actriţei V. Dicusar, care, încă în 1934, anali-
zând piesele aflate în portefoliul teatrului moldovenesc („Două lumi” de D. Milev şi „Aer
curat” de P. Corneliu), nu le mai considera bune, pentru a fi puse în scenă, din cauza că
ele se prezintă ca „un simplu material ilustrativ...bogat în patos revoluţionar” şi că autorii
lor „cunosc încă slab particularităţile dramaturgiei şi teatrului”1856. Pentru ideologii bol-
şevici, important, însă era, că „în aceste piese, ca şi în beletristică, era reflectată viaţa şi
lupta proletariatului şi ţărănimii celor două lumi, despărţite de Nistru”1857.
Din a doua jumătate a anilor’30, repertoriul Teatrului Dramatic Moldovenesc nu a mai
inclus piese originale ale scriitorilor moldoveni din cauza nivelului artistic scăzut al aces-
tora. Se vor monta doar piese traduse în „limba moldovenească” din opera scriitorilor
clasici ruși și ucraineni şi sovietici (N. Gogol, L. Tolstoi, N. Ostrovski, T. Şevcenko, M. Gorki,
N. Korneiciuk ş. a.)1858. Din cauza necunoaşterii limbii, dar şi a politicii lingvistice promo-
vate, traducătorii deseori denaturau conţinutul pieselor. Regizorii, la rândul lor, dorind
ca piesa să fie înţeleasă de omul de rând, o simplificau astfel, încât actorii „se exprimau
imitând particularităţile de vorbire ale oamenilor de la faţa locului...coborând limba până
la nivelul exprimării dialectale”1859.
De asemenea, presiunea ideologică era la cote maxime, repertoriul fiind alcătuit doar
pe principii ideologice, cu teme legate de lupta de clasă, construirea socialismului, con-
flictele dintre „vechi” şi „nou” şi, în cazul în care se încerca montarea unor subiecte clasi-
ce, criteriile de selecţie erau identice.
Aceeaşi situaţie era caracteristică şi pentru alte colective profesioniste. În repertoriul
Orchestrei Simfonice şi al Capelei Corale erau puţine melodii naţionale autentice. În anul
1937, conform datelor oficiale, în repertoriul Capelei Corale „Doina” figurau 70 cântece
ucraineşti şi 35 moldoveneşti; în repertoriul Orchestrei Simfonice – 10 melodii ucraineşti
şi 12 moldoveneşti1860.
1854
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 98.
1855
Ibidem, p. 104.
1856
L. Cemortan, op. cit., p. 96; Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 104; Kulitura Moldavii za godî, vol. 1, partea 2, op. cit., p. 271.
1857
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 87, p. 202.
1858
Revoliuția i naționalinosti. Ejemesiacinîi jurnal Soveta Naționalinostei ȚIK Soiuza SSR. Nr 3, 1937. Moskva, 1937, p. 94.
1859
Istoria literaturii moldoveneşti, op. cit., p. 103; E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 99.
1860
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 99; Kulitura Moldavii za godî, vol. 1, partea 2, op. cit., p. 289; A se vedea și: Revoliuția i
naționalinosti. Ejemeseacinîi jurnal Soveta Naționalinostei ȚIK SSSR, nr. 3, 1937. Izdatelistvo „Vlasti Sovetov” pri Prezidiume VȚIK,
p. 94.

369
 Despre situaţia alarmantă din teatrul moldovenesc – lipsa cadrelor şi a conducătorilor
artistici, repertoriul sărac („nu are nici o piesă originală moldovenească”) etc. – s-a con-
statat chiar şi în raportul secretarului CMR de partid Z. Siderski la Conferinţa a X-a (mai
1937)1861.
În condiţiile renunţării la repertoriul clasic românesc, a lipsei de lucrări originale au-
tohtone de valoare şi promovării celor străine, chiar şi traduse, predominării artiştilor de
altă etnie, colectivele profesioniste din RASSM erau mai mult doar prin denumire naţio-
nale, moldoveneşti şi, nu întotdeauna justificau acest statut.
Mai mult, nu numai din cauza lipsei unor lucrări originale moldoveneşti, dar şi por-
nind de la necesitatea de a educa masele populare în spiritul patriotismului sovietic, a
dragostei şi recunoştinţei faţă de marele popor rus, în spiritul politicii de rusificare ce
lua amploare, este impus un repertoriu străin spiritului naţional al populaţiei băştinaşe,
politizat la maximum.
Pentru redresarea situaţiei şi pornind de la necesitatea de a propaga arta în limba
poporului, şi, că arta poate fi creată de popor, dezvoltarea acestui gen al culturii, devine
o „preocupare” ordinară a organelor de partid. La 25 iulie 1936, este adoptată Hotărârea
CCP al RASSM şi CMR de partid „Despre dezvoltarea în continuare a artei muzicale, corale
şi coreografice în RASSM”. Hotărârea prevedea antrenarea maselor largi de colhoznici,
muncitori şi de tineret în activitatea diverselor „cercuri artistice”. Organizaţiile de partid,
comsomoliste şi sindicale, şcolile de cultură generală şi cele superioare erau chemate să
contribuie activ la organizarea colectivelor artistice şi să încurajeze „dezvoltarea artei so-
vietice moldoveneşti”, selectarea şi promovarea celor mai talentaţi membri ai cercurilor
artistice de amatori în colectivele profesionale. Direcţiei Arte, în frunte cu F. Cârlig, i se
cerea să contribuie activ la „dezvoltarea artelor” şi acordarea ajutorului necesar acestor
colective. Un alt compartiment al hotărârii prevedea „dezvoltarea dansului popular mol-
dovenesc”1862.
În baza metodei de creaţie a realismului socialist, în această perioadă, sunt create pri-
mele opere artistice „moldoveneşti”: baletul moldovenesc „Ileana” şi „Rapsodia Moldove-
nească” pentru vioară şi orchestră de V. Poleakov, suita de dansuri „Sărbătoarea recoltei”
de D. Gherşfeld1863, cântecele „Înfloreşte Moldova” de V. Poleakov, „Marşul colhoznicilor”,
„Cadoul” de D. Gherşfeld, simfonia „Moldova” de V. Poleakov, „Sărbătoarea colhoznică” şi
„Schiţe moldoveneşti” de A. Kameneţki. Compozitorul A. Kameneţki pornind de la creaţia
populară a stilizat dansurile „Hora”, „Moldoveneasca”, „Oleandra”. Pe baza tematicii po-
pulare este creată „Poema moldovenească” de V. Kosenko1864. Compozitorul Gurov scrie
pentru Orchestra Simfonică o simfonie moldovenească, iar compozitorul şi profesorul
Vilinski – cantata „Moldova”, dedicată aniversării a 15-a a RASSM1865.
Toate aceste creaţii cu o tematică specifică, plăsmuite la comandă politică, trebuiau
să contribuie nu numai la mobilizarea maselor la transpunerea în viaţă a obiectivelor
partidului, să descrie „elanul” construcţiei socialiste şi realizările „măreţe” înregistrate în
toate domeniile vieţii sociale, dar şi să demonstreze crearea unei culturii „noi”, „origina-
le” a „poporului moldovenesc”.
Kulitura Moldavii za godî, vol. 1, partea 2, o. cit., p. 246; E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 100.
1861

Kulitura Moldavii za godî, vol. 1, partea 2, op. cit., pp. 279-280.

1862

Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 92.
1863

D. I. Antoniuk, op. cit., p. 111.

1864

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 102.

1865

370
 În contextul principiilor bolşevice că arta aparţine poporului şi trebuie să slujească in-
teresele lui, colectivele profesioniste teatrale şi muzicale, de artişti amatori erau privite,
în primul rând, ca importante „instrumente ideologico-propagandistice”, fiind antrenate
sistematic în campaniile ordinare, desfăşurate în rândurile populaţiei şi trebuiau „să mo-
bilizeze masele la îndeplinirea sarcinilor economice şi politice”1866. Spectacolele, concer-
tele prezentate în faţa oamenilor muncii erau însoţite, în mod obligatoriu, de prelegeri,
conferinţe ţinute pe diverse teme cu un conţinut politico-ideologic de sorginte stalinist,
care şi mai mult contribuiau la „spălarea” creierilor spectatorilor.
Cu scopul de a mediatiza presupusele realizări şi originalitatea culturii „moldove-
neşti”, „succesele” RASSM în diferite sfere ale vieţii sociale, la Moscova şi alte oraşe ale
Uniunii Sovietice, sunt organizate diferite „decade ale culturii moldoveneşti”, expoziţii,
festivaluri, turnee ale colectivelor artistice din RASSM etc.1867. Către aniversarea a 15-a de
la formarea RASSM a fost inaugurată prima expoziţie artistică1868.
In anii’30, în contextul hotărârilor adoptate la nivelul organelor superioare de par-
tid de la Moscova, se intensifică controlul asupra activităţii artistice, impunerea tot mai
pregnantă a principiului „de clasă” şi „partinic” în artă, în detrimentul libertăţii de crea-
ţie, al utilizării diverselor imagini şi forme artistice.
O expresie a sovietizării o constituie dirijarea centralizată a artelor. În martie 1936, pe
lângă CCP din RASSM a fost fondată Direcţia Arte1869. În acelaşi scop oamenii de creaţie sunt
înregimentaţi în uniuni profesionale. În 1936 secţia pictorilor moldoveni a Uniunii pictori-
lor din RSSU, creată în 1932, a fost reorganizată în Uniunea pictorilor din RASSM1870, iar în
1937 a fost creată secţia moldovenească a Uniunii compozitorilor din RSS Ucraineană1871.
Spiritul de clasă, vigilenţa, lupta împotriva „duşmanilor poporului” au fost caracteristice şi
procesului creaţiei artistice. Într-un raport al Direcţiei Arte din RASSM, de la 3 ianuarie 1938,
adresat CMR de partid, se insinua că „arta sovietică în Moldova ...nu s-a dezvoltat ...suficient,
deoarece duşmanii au frânat în fel şi chip dezvoltarea poporului moldovenesc”. Pentru a lichi-
da consecinţele „activităţii diversioniste”, aceeaşi direcţie a cerut responsabililor pentru artă
să contribuie la „crearea unor adevărate opere artistice, naţionale după formă şi socialiste
prin conţinut, la popularizarea lor, la descoperirea şi educarea noilor talente” 1872.
În pofida faptului că, în anii 1937 – 1938, cea mai mare parte a oamenilor de creaţie
au fost represaţi şi operele lor interzise, făcând bilanţul pretinselor realizări „măreţe” în
domeniul culturii, secretarul CMR de partid Borisov, în raportul prezentat la Conferinţa
a XII-a (24 – 26 februarie 1939), aprecia pe o tonalitate triumfalistă, că „pe lângă creş-
terea furtunoasă a industriei, transporturilor şi agriculturii, creşte şi se dezvoltă cultura
naţională după formă şi socialistă prin conţinut”. Crearea celor trei colective artistice „de
înalt profesionalism” (Teatrul Dramatic Moldovenesc, Capela Corală „Doina”, Orchestra
Simfonică), precum şi fondarea a circa 643 colective de artişti amatori au fost calificate
de către liderul de partid din RASSM „un triumf al politicii naţionale leniniste”1873.
Kulitura Moldavii za godî, vol. 1, partea 2, op. cit., pp. 266-271, 277; E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 100.
1866

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 100.

1867

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 132.

1868

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 100.

1869

Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 90; Iscusstvo Moldavii. Kişinev, 1967, p. 146.
1870

Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 92; V. Gherlac, D. Prilepov, op. cit., p. 18.
1871

Kulitura Moldavii za godî, vol. 1, partea 2, op. cit., p. 291; E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 101.
1872

Ibidem.
1873

371
 În acelaşi spirit, F. Brovko, locţiitorul preşedintelui SCN al RASSM, raporta în octombrie
1939, că în Moldova din stânga Nistrului, unde până la revoluţie, nouă din zece oameni
erau analfabeţi, unde nu erau nu numai colective profesionale, dar şi de artişti amatori,
sub conducerea partidului comunist „ în anii puterii sovietice a fost realizat învăţământul
obligatoriu de şapte ani, create trei uniuni ale oamenilor de creaţie artistică, trei teatre
dramatice, trei colective muzicale, care au însuşit cele mai complicate opere ale creaţiei
clasice şi contemporane,- toate acestea oare nu sunt o mărturie a realizărilor grandioase
ale poporului moldovenesc în revoluţia culturală”1874.
Astfel, teatrul şi artele în general, cu preferinţă de a mobiliza masele la îndeplinirea
sarcinilor economice şi politice trasate de partid, erau menite să încununeze acea con-
strucţie naţional-culturală moldovenească. Dar toate instituţiile artistice, teatrul drama-
tic, capela corală, orchestra simfonică ş. a., dominate de improvizaţie şi amatorism, erau
simple simboluri, elemente decorative lipsite de fond, în majoritate cu artişti amatori
analfabeţi, ridicaţi la rangul de profesionişti. Putem concluziona, că până în 1940, o nouă
cultură moldovenească, diferită a fost mai mult legiferată decât efectiv cultivată.

8. Ştiinţa. Funcția identitară și de legitimare a regimului politic

În mod firesc, reconstrucţia economiei naţionale, începutul industrializării, necesita
imperios dezvoltarea ştiinţei şi integrarea ei cu producţia. Însă, în condiţiile specifice ale
formării şi existenţei RASSM, din cauza lipsei specialiştilor în alte domenii, din motive
politice, s-a pus accentul pe dezvoltarea ştiinţelor umanistice.
Pentru a justifica procesele politice și ideologice din regiune, a disemina concepții-
le revoluționare bolșevice și în scopul instituirii unei credibilități politicii sovietice s-a insistat
asupra „argumentării ei știinţifice”. Drept urmare, s-au format mai multe instituții de cercetare
științifică după model sovietic1875.
Astfel, la începutul anului 1925, în cadrul CMR de partid a fost creat Consiliul Istoriei
Partidului (Moldistpart) – prima instituţie ştiinţifică din republică. Acest centru de studiere
a istoriei a partidului a fost preocupat de traducerea şi editarea în „limba moldovenească”
a lucrărilor teoreticienilor marxism-leninismului, a documentelor de partid şi ale Comin-
ternului, precum şi a literaturii ce ţinea de istoria partidului și a biografiilor conducăto-
rilor bolșevici, a memoriilor referitoare la activitatea revoluționară din ținut, propagarea
marxism-leninismului, a istoriei partidului în variantă stalinistă1876 – devenit un centru si-
gur de îndoctrinare politică a maselor populare prin intermediul limbii materne, care tre-
buia să contribuie la formarea concepţiei materialiste, a convingerilor de clasă.
De asemenea, colaboratorii instituţiei au fost antrenaţi în colectarea documentelor şi
materialelor, scrierea şi publicarea primelor schiţe despre „biruinţa” puterii sovietice în
Moldova şi din istoria organizaţiei regionale de partid1877. Până în anul 1940 au fost tra-
duse şi editate în „limba moldovenească” 18 lucrări ale lui K. Marx şi F. Engels şi mai mult
de 30 de lucrări ale lui V. Lenin, I. Stalin1878.
Tot din motive politice, în contextul disputelor de ordin identitar şi lingvistic, necesi-
„Moldova Socialistă”, 1939, 11 octombrie; Cit. după: V. S. Klobţkii, op. cit., p. 133.
1874

I. Valer. Xenofontov, Istorie și ideologie, op. cit., p. 268.

1875

A se vedea: Institut istorii partii pri ȚK KP Moldavii – filial Instituta marksism-lelninisma pri ȚK KPSS. (1925 – 1975). Kișinev, 1975,
1876

p. 97-98.
Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 70.
1877

D. I. Antoniuk, op. cit., p. 94.

1878

372
tăţii creării unei limbi şi culturi „noi”, moldoveneşti, deosebite de limba şi cultura româ-
nă, pe baza Comisiei Filologice, instituite la începutul anului 1926 cu scopul „de a unifica
limba moldovenească”, la 30 decembrie 1926, în cadrul Comisariatului Poporului pentru
Învăţământul Public din RASSM, a fost fondat Comitetul Ştiinţific Moldovenesc. Regula-
mentul aprobat de guvern stabilea drept sarcină primordială la prima etapă studierea
multilaterală a istoriei ţinutului şi culturii „poporului moldovenesc”, precum şi răspândi-
rea cunoştinţelor teoretice şi practice din aceste domenii1879.
În fruntea Comitetului a fost desemnat G. Buciuşcanu, locţiitor – P. Chior-Ianachi,
membri-Madan, Milev, Dumitraşcu, Dîmbul, Irimiţa şi Arbure, activând la început pe baze
obștești. De la 1 octombrie 1928, Comitetul a început să fie finanțat și a devenit o institu-
ţie de sine stătătoare a Comisariatului pentru Educaţie, numărul membrilor fiind ridicat
la 12. La începutul anului 1929 din componenţa lui făceau parte – P. Chior (preşedinte),
L. Madan (secretar), Anenski, Arbure, Buciuşcanu, I. Goian, S. Dumitraşco, A. Ignatovici, I.
Irimiţa, I. Malai, D. Milev şi I. Teleuţa1880.
Instituţia avea patru categorii de membri: membri activi, membri de onoare, membri
corespondenţi şi membri colaboratori. Conducerea o exercita prezidiul, compus din trei
persoane: locţiitorul preşedintelui SCN ca director şi doi membri aleşi dintre membrii ac-
tivi. Unul dintre aceştia îl suplinea pe director, iar celălalt îndeplinea funcţia de secretar
general (ştiinţific).
În documentele ulterioare ale Comitetului Ştiinţific se vorbea despre scopul instituției
ca generatoare de cultură socialistă în domeniul limbii, literaturii, istoriei, etnografiei, artei
etc.1881.
În legătură cu obiectivele politice urmărite – structura, componenţa de cadre, activi-
tatea acestei instituţii au depins nemijlocit de schimbările survenite în politica naţională
din URSS şi RASSM.
Iniţial în cadrul CŞM activa o singură secţie – cea lingvistică, iar din 1928 au mai fost
create şi secţiile de istorie, patrimoniu (gestionarea muzeului), literară, bibliografică
şi arte1882. Pe parcursul anilor’30 instituţia a fost reorganizată, prin apariţia de noi sec-
ţii, s-au produs schimbări în componenţa conducerii şi cadrelor, schimbată denumirea,
obiectivele prioritare, însă, au rămas aceleaşi.
Au fost create, din motive practice, secţiile etnografică, economică, agronomie1883. În
1931 cercetătorii erau organizaţi în patru secţii – istorico – etnologică, sociologico – lite-
rară, lingvistică şi economică, iar în 1932 apar secţiile militară şi medicinal-biologică1884,
structura instituțională a Comitetului suferind mai multe modificări. În aprilie 1934, CŞM
a fost reorganizat în Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Istoriei şi Culturii Mol-
doveneşti, ca din august 1934, instituția să fie reorganizată în Institutul Moldovenesc de
Cercetări Științifice al Ținutului Natal. În martie 1935 se revine la denumirea de Institut
Moldovenesc de Cercetări Științifice în domeniul Culturii, pe lângă Comisariatul Norodnic
pentru Învățământ, iar din 1939 în Institutul Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice în Dome-
niul Istoriei, Economiei, Limbii şi Literaturii pe lângă Sovietul Comisarilor Norodnici din
1879
Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., pp. 70-71.
1880
Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 51.
1881
„Krasnaia Bessarabia”, 1929, nr. 3, p. 11; I. Valer Xenofontov, Istorie și ideologie, op. cit., p. 269.
1882
Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 51.
1883
O. Iu. Tarasov, Ocreki istorii organizaţii nauki v Sovetscoi Moldavii (1924 – 1960). Kișinev, 1980, pp. 19, 23.
1884
Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 51.

373
RASSM1885. CŞM la sfârşitul anului 1937 „din cauza lipsei de cadre moldoveneşti”, care au
fost represate, a fost lichidat, fiind reînfiinţat print-o hotărâre a CC al PC (b) U abia la 9 iulie
1939, având două sectoare – de istorie şi de limbă şi literatură1886.
Odată cu trecerea la grafia latină, după cum s-a procedat cu institutele similare din
celelalte republici autonome, a fost chiar lansată ideea fondării unei Academii de Şti-
inţe a RASSM pe baza reorganizării celor şase secţii ale CŞM în două departamente,
din care primul s-ar fi ocupat de cercetarea ciclului de ştiinţe matematice, tehnice, iar
al doilea de ştiinţele socioeconomice1887. Evenimentele ulterioare au împiedicat însă
această realizare.
Sub raport ierarhic instituţia se afla în relaţii de subordonare faţă de Academia de Şti-
inţe a Ucrainei şi faţă de Academia de Ştiinţe a URSS. Această dependenţă şi colaborare se
realiza prin crearea de secţii în cadrul respectivelor academii, cu numele de Moldavica, care
concentrau toate rezultatele cercetării cu privire la RASSM.
Instituţia s-a aflat totodată în posesia unei bogate arhive istorice transnistrene. Cu
adunarea, ordonarea şi păstrarea acestui material valoros a fost însărcinat scriitorul S.
Lehtţer. Însă, datorită neglijenţei şi a relei credinţe a acestuia, arhiva a fost aruncată în-
tr-o cameră-depozit şi a rămas neordonată şi inaccesibilă cercetării.
Prima plenară a Comitetului Ştiinţific a avut loc în zilele de 14 – 16 octombrie 1929.
La întrunire se atrăgea atenţia asupra necesităţii de a consolida autoritatea instituţiei, să
răspundă la problemele actuale ale economiei şi construcţiei culturale, să consolideze
poziţiile marxist-leniniste în vederea soluţionării problemelor ştiinţifice. Se vorbea des-
pre necesitatea stabilirii legăturilor profesionale cu centrele ştiinţifice din Kiev şi Odesa.
Se punea problema pregătirii cadrelor ştiințifice din regiune prin sistemul de doctorat
în cadrul instituţiilor ştiinţifice din afara RASSM. Mai mult decât atât, se vorbea despre
deschiderea doctoratului în cadrul Comitetului Știinţific, fapt realizat în anul 1933, prin
deschiderea Secţiei de doctorat (aspirantură).
În cadrul plenarei a fost audiată comunicarea lui P. I. Chioru despre alfabetul moldove-
nesc. Printre problemele abordate în cadrul plenarei erau implicarea ştiinței în construcţia
socialistă, alegerile din Academia de Ştiințe a Ucrainei, rolul ideologiei marxist-leniniste
în dezvoltarea ştiinţei sovietice, principiile colective de muncă în ştiinţă în concordanţă
cu activitatea Academiei de Ştiințe a URSS1888.
La plenara extraordinară a Comitetului Științific din 1931, se atenționa că instituția
trebuie să activeze „în concordanță cu scopurile și ritmurile de construcție a socialismu-
lui din Moldova”. Cercetătorii trebuiau să acorde „o atenție specială ideologiei marxist-le-
niniste. Să țină cont de lupta de clasă în perioada de construcție a socialismului” etc.1889.
Comitetul Științific era permanent în vizorul autorităților din autonomia moldove-
nească, care aprecia, în mod special, „realizările” instituției, „în primul rând în domeniul
lingvisticii moldovenești”. La ședința din 5 februarie 1929 a Biroului Comitetului Regional
de partid se discuta despre activitatea Comitetului Științific și se atenționa asupra faptu-
lui că în cadrul instituției se constată o penurie de cadre științifice calificate, lipsă de ex-
Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 71; Kulitura Moldavii za godî, vol. 1, partea 2, op. cit., p.
1885

309; Academia de Științe a Republicii Moldova – 50. Chișinău, 1996, p. 15.

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 166, p. 325.
1886

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 51-52; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 44, p. 128.
1887

A se vedea: I. Valer Xenofontov, Istorie și ideologie, op. cit., p. 269.

1888

O. Iu. Tarasov, op. cit., p. 32.

1889

374
periență a cercetătorilor în soluționarea unor probleme complexe, lipsă a documentelor
cu conținut literar-istoric despre Moldova, acestea fiind dispersate în centrele științifice
din RSFS Rusă și RSS Ucraineană. S-a decis majorarea bugetului instituției, a populariză-
rii realizărilor instituției în mass-media. Comisariatului Norodnic al Învățământului i s-a
dat sarcina de a întreprinde măsuri pentru a pregăti cadrele științifice necesare RASSM
în institutele de cercetare din Moscova și Kiev.
Comitetului Științific i s-a cerut să pregătească gramatica limbii moldovenești, dicțio-
nare de ortografie și terminologie, să elaboreze manuale de popularizare a marxismului
prin intermediul manualului de istorie și să selecteze materiale pentru scrierea istoriei
Moldovei1890.
Controalele efectuate în anii următori de către Comisia CMR de partid au depistat lacu-
ne serioase în activitatea IMCŞ. A fost adoptată o hotărâre a Biroului CMR de partid în care
se evidenţia: „Institutul Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice lucrează nesatisfăcător. Prin
structura, conţinutul şi volumul său de lucru efectuat nu asigură elaborarea problemelor
legate de dezvoltarea în continuare a economiei naţionale şi a construcţiei naţional-cultu-
rale”1891. De asemenea, se menţiona, că acest Comitet încă nu era un organ de concentrare a
cadrelor ştiinţifice din RASSM şi că lipsea complet legătura cu masele, activitatea sa nefiind
întemeiată pe metodologia materialistă-marxistă, ceea ce ducea la lipsa unei lupte a comi-
tetului cu tendinţele de mărginire naţională1892.
Această instituţie, pretins, academică, cu misiuni de a redacta un dicţionar, o gramatică
şi o istorie a regiunii transnistrene, de activitatea căruia însuşi CMR de partid, nemulţu-
mit de realizările ei academice, aprecia că fusese împănat de oameni incapabili, întocmai
ca la o „întovărăşire agricolă”. Paradoxul era, însă, că tocmai acea incompetenţă a acelor
„savanţi” constituia garanţia îndeplinirii unei funcţii mistificatoare şi mimetice1893.
În acest context, pentru conducerea bolşevică a republicii autonome era, mai presus
de toate, ca în fruntea Institutului să fie „un comunist, dar să fie un comunist cult, care nu
este obligatoriu să fie savant”, important să fie „pregătit din punct de vedere ideologic”,
„mai ales în Republica Moldovenească, care se află la graniţă cu România”. Astfel, în vara
anului 1931, în calitate de preşedinte a fost numit I. Ocinski, care până la acel moment se
aflase la muncă de partid în oraşul Kiev1894. El nu cunoştea limba română şi nu era speci-
alist în studii romanice.
Având un trecut de revoluționar, a diseminat ideile marxist-leniniste în RASSM. Pro-
mova intens combaterea „concepțiilor savanților burghezi români” pentru discursul „an-
tisovietic” și „antimoldovenesc”. Potrivit lui I. V. Ocinski, știința istorică trebuia abordată
de pe „poziții bolșevice”1895.
Campania împotriva „naţionalismului burghez moldovenesc”, declanşată de către au-
torităţile bolşevice în vara anului 1933, a lovit în majoritatea colaboratorilor secţiei is-
torie şi lingvistică. Atât istoricii, cât şi lingviştii, acuzaţi că ar fi „apărători ai ideologiei
I. Valer Xenofontov, Istorie și ideologie, op. cit., p. 269.
1890

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 96; Kulitura Moldavii, op. cit., pp. 219-220.
1891

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 51.

1892

A. Stan, op. cit., p. 84.

1893

E. Negru, Campania împotriva „naţionalismului moldovenesc” de la începutul anilor’30 din RASSM. În: „Destin Românesc”, 2000, nr.
1894

1, p. 97.
I. V. Ocinski, Zadaci nauki v Moldavscoi ASSR vo vtoruiu piatilerku. În: Naucinaia jizni, 1932, p. 192; Idem, Soțialisticeskaia stroiteli-
1895

stvo i rabota Naucinogo komiteta. În: Krasnaia Bessarabia, 1932, nr. 6, pp. 26–28; I. Valer Xenofontov, Istorie și ideologie, op. cit., p.
271.

375
burgheze româneşti”, au fost concediaţi, excluşi din partid, iar lucrările lor, declarate re-
acţionare, au fost interzise1896.
Au fost înlăturați și arestați angajații Comitetului Științific (I. Ocinski, L. Madan, S.
Dumitrașcu, I. Goian, F. Ignatovici ș. a.). Lui I. Ocinski i se imputau că: „nu a luptat cu
dușmanul de clasă de pe frontul ideologic; a permis includerea în organizația pe care o
administra a unor elemente de clasă străine; a sabotat deciziile partidului; a dublat și a
permis activizarea spiritului burghezo-naționalist”. În biblioteca Comitetului Științific
au fost depistate „lucruri inutile și bibliografii rare” nu însă și opere scrise de Marx,
Lenin, Stalin1897.
Într-o notă informativă despre construcţia naţional-culturală din RASSM, se raporta,
că realizările în construcţia socialistă sunt însoţite de „înăsprirea formelor luptei de
clasă pe frontul cultural”, iar „Comitetul Ştiinţific s-a transformat într-un cazan al ele-
mentelor naţionaliste...într-o organizaţie fără de folos, necunoscută nimănui”1898.
O acuzare şi mai gravă la adresa CŞM era adusă în articolul lui B. Lehtman „Lupta
de clasă pe frontul cultural”, publicat în revista „Krasnaia Bessarabia”. În aprecierea
autorului, „CŞM în prima etapă a activităţii sale n-a manifestat suficient o vigilenţă de
clasă în selectarea cadrelor şi el a fost completat cu naţionalişti contrarevoluţionari,
descendenţi din mediul elementelor sociale de clasă ostile (în principal din preoţime)”.
Drept exemple erau enumeraţi Ignatovici, Danilov, Irimiţa, Gordinsckii, Eftodiev, Ne-
nev, Goian, catalogaţi drept preoţi, sau fii de preoţi, foşti ofiţeri albgardişti. În calitate
de ideolog de vază al acestor elemente burghezo-naţionaliste contrarevoluţionare este
evidenţiat Madan, conducătorul secţiei de lingvistică, fiu de preot basarabean, care şi-a
ascuns până în ultimul moment trecutul său de ofiţer1899.
Acestora li se imputa, precum că au reunit în jurul lor cea mai reacţionară parte a in-
telectualităţii moldoveneşti, orientând gândirea ştiinţifică spre vechea cultură feudală
moldovenească. Mai mult, „madanismul”, ca şi curent ar fi pătruns în presă, literatură,
teatru, şcoală, aducând astfel „prejudicii considerabile construcţiei culturii naţionale
socialiste în Moldova”. În lista diversioniştilor au fost incluşi şi alţi membri ai CŞM.
Scriitorul Malai, de exemplu, era criticat pentru poziţia sa duplicitară: ba în calitate de
„arhiromânizator”, care pleda pentru utilizarea în „limba moldovenească” a dialectului
bucureştean de salon, iar în alte cazuri, pentru că era adeptul altei orientări în politica
lingvistică, legalizarea dialectului local, împânzit cu rusisme şi ucrainisme.
Fostul conducător al CŞM, Ocinski era calificat drept „petliurovist, drumeţ întâm-
plător cu bilet de partid fals”. Nu a fost trecut cu vederea şi P. Chior, care un timp a
fost în fruntea acestei instituţii ştiinţifice. El s-a făcut vinovat pentru faptul că în ar-
ticolul „Problema naţională în Moldova”, publicat în revista „Krasnaia Bessarabia”, nr.
3 din anul 1928, negase posibilitatea afirmării luptei de clasă în dezvoltarea culturii
moldoveneşti. În consecinţă, n-a manifestat o vigilenţă bolşevică şi a permis infiltrarea
duşmanului de clasă în construcţia culturală. Conform aprecierilor lui B. Lehtman, toţi
aceşti oameni, „cu susţinerea lui Skrîpnik, au promovat o linie contrarevoluţionară bur-
ghezo-naţionalistă în construcţia naţional-culturală, care ducea la ruperea Ucrainei şi a
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 95; A se vedea și: K. V. Stratievski, I. K. Stratievskaia, Iz istorii Moldavscogo naucinogo
1896

Komiteta. În: Ejegodnîi istoriceskii alimanah Pridnestrovia, 1998, nr. 2, pp. 90–100.
I. V. Xenofontov, op. cit., p. 271.
1897

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 2225, f. 14-24.

1898

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 90, pp. 208-209.

1899

376
părţii ei componente RASSM de URSS, linia spre restabilirea capitalismului”1900.
Este evident, că astfel de aprecieri au perturbat activitatea CŞM, creând o atmosferă de
suspiciune şi denunţ în rândurile colaboratorilor.
Chiar din primii ani de existenţă a RASSM, CMR de partid a trasat drept sarcini concre-
te pentru CȘM în domeniul istoriei: „sî alcătuiascî istoria marcsistî a narodului moldovi-
nesc”1901, într-un termen cât mai scurt de a studia istoria mişcării revoluţionare a poporu-
lui moldovenesc, a generaliza experienţa în construcţia socialistă a republicii şi a pregăti
o schiţă a istoriei RASSM şi a Basarabiei „până şi după ocuparea ei de România regală”, is-
toria organizaţiei regionale de partid, inclusiv a organizaţiei bolşevice din Basarabia1902.
În acest context, Secția de istorie a Comitetului Științific avea în vizor următoarele
direcții de cercetare: studierea istoriei Moldovei din perioada prefeudală, cea feudală și
capitalistă, istoria colonizării Basarabiei și malului stâng al Nistrului, interferențe cultu-
rale, mișcarea țărănească şi revoluționară în Basarabia și România (din anul 1905), lupta
moldovenilor pentru biruinţa revoluției din octombrie și în războiul civil pe malul stâng
al Nistrului, problema Moldovei în istoriografia românească, istoria clasei muncitoare în
Moldova etc.1903.
Însă aspectele cele mai importante ale noului curs istoriografic ţineau de problema
formării „poporului moldovenesc”, originea lui slavă, „anexarea” Basarabiei de către Ro-
mânia „burghezo-moşierească” şi lupta basarabenilor împotriva „jugului românesc” pen-
tru a asigura un suport istoric în fundamentarea teoriei celor două popoare.
În practică, un astfel de proiect însemna documentarea în arhivele istorice, identifica-
rea unei bibliografii istorice şi literare, descoperirea materialelor arheologice şi căutarea
altor surse pentru a explica evoluţia separată a moldovenilor, în ciuda originii lor latine
cu românii, de la poporaţie la naţiune burgheză, iar mai apoi şi socialistă. Evident, acest
efort necesita şi o anumită pregătire profesională, ceea ce nu se poate afirma în cazul pro-
tagoniştilor din RASSM, deveniţi istorici din conjunctură, fără a avea studii universitare
în acest domeniu.
Această misiune, însă, s-a dovedit a fi greu de realizat și din cauza viziunii de ansam-
blu neclare a istoriografiei sovietice asupra etnogenezei „poporului moldovenesc” şi lip-
sa surselor istorice corespunzătoare. Într-o primă tentativă, în anii 1929 – 1931, I. Goian,
şef al secţiei istorie din cadrul CŞM, este preocupat de scrierea istoriei RASSM, care însă
nu este editată, deoarece autorul, aşa cum se constatase, „nu s-a condus de metoda ma-
terialistă”.
Recunoscând originea latină comună a moldovenilor şi românilor, I. Goian arăta, în
deplină concordanţă cu concepţia oficială, că între moldoveni şi români există aceeaşi
deosebire ca între ruşi şi ucraineni. Acest fapt, în opinia lui, a fost determinat de condi-
ţiile istorice specifice de dezvoltare a celor două ramuri ale daco-romanilor, create după
plecarea legiunilor romane din Dacia. „Dacă populaţia românească (valahă) s-a format,
în special, pe malurile Dunării de sud, în rezultatul contopirii dacoromanilor cu popula-
ţia romanizată din Peninsula Balcanică..., atunci populaţia moldovenească s-a format în
nordul Transilvaniei (în Maramureş) şi în Moldova veche de peste Prut..., în rezultatul

Ibidem, pp. 209-211.

1900

Ibidem, doc. 28, p. 88.

1901

D. I. Antoniuk, op. cit., p. 95.

1902

O. Iu. Tarasov, op. cit., p. 37.

1903

377
contopirii daco – romanilor cu ramura de est a slavilor (ucrainenii), cu alanii, comenii sau
polovţii, care au trăit aici în sec. XI – XIII”1904.
În cadrul plenarei CŞM din 1931 s-a accentuat în mod deosebit necesitatea reflectării
istoriei ţinutului pe baza metodologiei marxist-leniniste şi în „corespundere cu sarcinile
şi ritmurile construcţiei socialiste în Moldova”. În rezoluţia plenarei se cerea intensifica-
rea activităţii comitetului în aşa mod, încât ştiinţa istorică „necesită cea mai mare atenţie
studierii minuţioase a materialului faptologic şi aprecierii lui de pe poziţiile bolşevice”1905.
Interesul sporit faţă de istoria şi cultura „poporului moldovenesc” era justificată de oficia-
lităţi atât prin cauze obiective, cât şi subiective. Era imperios necesar, după cum se accentua,
de o serioasă critică ştiinţifică a tezelor istoriografiei reacţionare-şoviniste burgheze româ-
neşti, care nega dreptul „poporului moldovenesc la autodeterminare, la crearea şi dezvolta-
rea statalităţii sale socialiste”.
În mod special erau vizaţi „istoricii români burghezi” N. Iorga, I. Nistor, O. Ghibu şi în
unison cu ei, „naţionaliştii burghezi” moldoveni D. Bogos, P. Cazacu, I. Pelivan, Pan. Halip-
pa, Şt. Ciobanu, care „justificând ocuparea ilegală a Basarabiei de România regală, igno-
rau sau falsificau trecutul, istoria contemporană, cultura poporului moldovenesc”. Aces-
tora li se imputa „versiunea antiştiinţifică”, precum că moldovenii de pe ambele maluri
ale Nistrului sunt români, că masele truditoarea moldovene nu au participat alături de
muncitorii, soldaţii, ţăranii ruşi şi ucraineni la lupta pentru instaurarea Puterii Sovietice,
că ocuparea Basarabiei în 1918 nu ar fi fost un act de agresiune, ci un rezultat „legitim” al
hotărârii Sfatului Ţării, care în mod fals este redat ca un organ al suveranităţii poporului.
Pentru a combate aceste teze, la comanda CMR de partid istoricii din republică au
trasat drept direcţii de cercetare trecutul poporului moldovenesc, istoria mişcării mun-
citoreşti şi ţărăneşti din ţinut, participarea oamenilor muncii din Moldova în pregătirea
şi desfăşurarea revoluţiei din Octombrie, în războiul civil, generalizarea experienţei con-
strucţiei socialiste în RASSM. Patronaţi de mentorii lor de la Moscova, Leningrad, Harkov,
Kiev, Odesa, colaboratorii secţiei istorie a CŞM desfăşurau cercetări şi săpături arheo-
logice, expediţii etnografice în localităţile republicii. Erau studiate monumentele vieţii
materiale şi spirituale ale „poporului moldovenesc”1906.
În 1935, Institutul de Cercetări Ştiinţifice din RASSM încheie un acord de colaborare
cu Academia de Istorie a Culturii Materiale „N. N. Maar” din Leningrad privitor la scrierea
în comun a „Istoriei Moldovei”. Însă, la 5 mai 1935, Academia respectivă şi-a retras ofer-
ta de colaborare, motivând că „fără o studiere prealabilă a monumentelor arheologice,
este imposibilă elaborarea unei asemenea lucrări, începând cu cele mai vechi timpuri”. În
1936, CC al PC (b) din toată Uniunea a adoptat o hotărâre specială care se referea la ne-
cesitatea studierii istoriei popoarelor URSS. Instituţiile ştiinţifice din republicile unionale
au fost obligate să scrie istoria propriilor popoare titulare1907.
În anul 1937, istoricul N. A. Narţov prezintă Academiei de Ştiinţe a URSS planul unei
lucrări de istorie a Moldovei din cele mai vechi timpuri. În acelaşi timp, sunt cooptaţi
în calitate de coautori la scrierea „Istoriei Moldovei” oameni de ştiinţă din Moscova:
profesorii M. V. Serghievski şi V. S. Sergheev, din Leningrad: academicianul B. D. Grekov

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 94.

1904

O. Iu. Tarasov, op. cit., pp. 32, 37; Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., op. cit., p. 71.
1905

D. I. Antoniuk, Dinamizm, op. cit., p. 96.

1906

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 95.

1907

378
şi profesorul V. F. Şişmariov. Conform relatării lui N. A. Narţov din scrisoarea de la 25
iulie 1937, adresată primului-secretar al CMR de partid V. Z. Todres, primul volum al
respectivei lucrări urma să fie definitivat în septembrie 1937. Evenimentele dramatice
din vara şi toamna lui 1937 n-au permis realizarea acestui proiect. Majoritatea colabo-
ratorilor Institutului de Cercetări Ştiinţifice au fost înlăturaţi sau reprimaţi. Însuşi N.
A. Narţov era pe punctul de a fi trecut pe lista „naţionaliştilor” şi „spionilor români”1908.
Ulterior, N. Narţov a publicat un studiu, în care pretindea că a abordat istoria pre-
revoluţionară a „poporului moldovenesc” din punct de vedere al interpretării sovietice,
bazându-se pe cronici bizantine şi ruseşti, publicaţii ţariste şi documente din arhivele
orăşeneşti de la Odesa. Pentru a explica deosebirea dintre români și moldoveni, el s-a
străduit să dovedească că populaţia băştinaşă din Basarabia şi Transnistria era formată
în principal din slavi.
Potrivit lui Narţov, în secolul şase aici s-au stabilit slavii de sud şi anţii, iar la sfârşitul
primului mileniu, alte două triburi slave – tiverţii şi ulicii. Primii colonişti romanizaţi au
migrat în Moldova din Transilvania în secolul al XIV-lea, găsind teritoriul locuit de popu-
laţie slavă, astfel încât, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ucrainenii şi rutenii formau ma-
joritatea absolută a teritoriului de pe ambele maluri ale Nistrului. Accentuând influenţa
slavă, el sublinia că cei mai mulţi dintre moldoveni erau „ucraineni asimilaţi”1909.
În acelaşi mod el afirma că „limbile slave au avut un rol decisiv în crearea limbii mol-
doveneşti”1910. Astfel, originea etnică a moldovenilor, ideea că ei formau un popor distinct
era expusă în termeni istorici generali, fără a examina dezvoltarea naţiunilor ca un proces
linear, începând cu existenţa unui trib cu caracteristici lingvistice, economice şi culturale
rudimentare care a evoluat spre un grup etnic identificabil (poporaţie) cu o structură de
clasă definită, solidaritate etnică crescândă, cu un teritoriu distinct, cu un sistem de re-
laţii economice şi structuri politice, o limbă şi cultură proprie dezvoltată. Din punctul de
vedere al lui Narţov, „poporul basarabean” s-a reunit, în 1940, cu popoarele înrudite ale
Uniunii Sovietice.
El urma versiunea cea mai radicală a mitului „prieteniei popoarelor”. În versiunea sa,
prietenia ruso-moldovenească era mai veche nu numai decât revoluţia, ci chiar mai veche
ca anexarea ţaristă a Basarabiei şi avea la bază cooperarea ţăranilor ucraineni cu coloniş-
tii moldoveni în lupta împotriva cotropitorilor turci şi polonezi. În tendinţa de a eviden-
ţia evenimentele nodale în care moldovenii şi românii au început să se îndepărteze şi să
evolueze separat sunt specificate crearea Principatului Moldovei în secolul al XIV-lea şi
înglobarea Basarabiei în Imperiul Rus în 1812.
De asemenea, în studiul său a lansat o interpretare novatoare a politicii expansioniste
ruseşti, cu referinţă la anexarea Basarabiei, prin prisma formulei „răului mai mic”: „în
ciuda faptului că ţarismul aducea jugul şerbiei feudale, este necesar să luăm în conside-
raţie influenţa progresistă a Rusiei asupra dezvoltării economice şi culturale a Basara-
biei”1911. Drept argumente pentru el serveau creşterea economică dintre 1812 şi 1917,
impactul ideilor revoluţionare şi al culturii avansate ruseşti, legăturile economice şi, în
mod special, „contribuţia decisivă la mişcarea revoluţionară din Basarabia”1912.
1908
Ibidem, pp. 95-96.
1909
N. Narţov, Istoriceskie sudibî Bessarabii i Moldavii. (Kratkii ocerk). În: „Istorik Marksist”, 1940, nr. 9, pp. 89-90.
1910
Ibidem, p. 87.
Ibidem, p. 91.
1911

1912
Ibidem, pp. 90-91.

379
 Un loc aparte era rezervat evenimentelor din anii 1917 – 1918, care erau tratate în
spiritul istoriografiei sovietice despre „ocuparea” Basarabiei de către oligarhia româ-
nească cu sprijinul imperialiştilor francezi şi englezi, rolului trădător al Sfatului Ţării,
luptei ţăranilor şi muncitorilor împotriva intervenţiei româneşti1913.
În condiţiile când scrierea istoriei „poporului moldovenesc” s-a dovedit dificilă din
cauza neidentificării documentelor şi lucrărilor istorice necesare, nu fusese elaborată „o
concepţie sovietică coerentă” privind etnogeneza „poporului moldovenesc”, predilecţie
s-a acordat istoriei contemporane a Basarabiei şi RASSM, mişcării ilegaliste, revoluţiei
din octombrie, războiului civil, „ocupaţiei româneşti a Basarabiei”. Cu atât mai mult că
autorii, dar şi conducătorii politici ai republicii au fost participanţi activi la aceste eveni-
mente1914, chiar dacă majoritatea absolută dintre ei a fost represată în anii 1937 – 1938.
Mişcarea revoluţionară şi lupta împotriva intervenţiei străine şi a „ocupaţiei româ-
neşti” au fost pe larg vehiculate în anii ’20 – ’30 în RASSM pentru a socializa populaţia
într-un mod nou şi pentru a-i crea o identitate comunistă – „naţiunea moldovenească”.
Antiromânismul și demonizarea României au devenit un atribut indispensabil al noului
discurs istoriografic.
În spiritul acestor precepte era abordată istoria revoluţiei din octombrie în lucrările lui
N. A. Narţov1915, I. E. Borisiuk, P. V. Mamaev1916 ş. a., precum şi autorii culegerii de articole,
apărută în 1939 „Sovetscaia Moldavia”1917. Istoria mişcării revoluţionare în Basarabia şi
„lupta maselor populare pentru reunirea ei cu Patria Sovietică” a fost o tentaţie pentru
L. N. Alexandri1918, V. O. Dembo1919, S. S. Bantke (Ruban)1920, K. Galaida1921, A. Grinştein1922,
V. Holostenko1923 ş. a.1924. Broşurile acestor autori erau redactate într-un limbaj specific
comunist şi aveau drept scop de a spori agitaţia politică şi de a crea o tradiţie istorică
alternativă pentru „poporul moldovenesc”. Pentru ei lupta de clasă era un motiv suficient
pentru a pretinde Basarabia şi a o „reuni” cu Patria Sovietică. „Ocupaţia” românească a
Basarabiei era descrisă ca cea mai neagră pagină din istoria ţinutului, ce adusese stagna-
re economică, oprimare socială, un regim de teroare şi sângeros.
În 1933, la Tiraspol, apare, sub redacţia lui Em. Bagrov, culegerea de documente şi
materiale „Intervenţia română în Basarabia”. Dedicată luptei revoluţionare din 1917 –
1918 pentru puterea sovietică în ţinut, culegerea conţinea şi o succintă incursiune în
istoria veche a Basarabiei. Încercând să demonstreze că teritoriul dintre Nistru şi Prut nu
a aparţinut niciodată României, autorii culegerii au apelat la argumente „inexacte”, fără
vreo referire la sursele istorice, precum „slaba autoritate” a domnitorului Ştefan cel Mare
A se vedea: W. P. Meurs, op. cit., pp. 196-200.
1913

A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală, pp. 101-102.

1914

N. Narţov, Lupta pentru Octombrie. Balta, 1930; Idem, Istoria proletarskoi revoliuţii i obrazovanie MASSR. Tiraspoli, 1934; Idem, În
1915

flacăra războiului civil s-a născut Moldova Sovietică. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1935.
I. E. Borisiuk, P. V. Mamaev P. V., Sovetscaia Moldavia. Tiraspoli, 1938.
1916

Sovetscaia Moldavia (1924 – 1939 gg.). Sbornik. statei. Tiraspoli, 1939.

1917

L. N. Alexandri, Bessarabia i bessarabskii vopros. M., 1924.

1918

V. Dembo, Sovetscaia Moldavia i bessarabskii vopros. M., 1925.

1919

Bantke S. S., Bessarabskaia molodioji pod sapogom rumînskogo jandarma. Balta, 1928; Idem, 10 let boribî protiv rumînskih boiar. M.-
1920

L., 1928.
K. Galaida, Ukradennaia strana. M, 1928.
1921

A. Grinştein, Uroki okupaţii i naţionalinîi vopros. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1926, nr. 2.
1922

V. Holostenko, 3 goda naţionalinogo stroitelistva v MASSR i 10 let naţionalinogo ugnetenia Bessarabii. Balta 1928.
1923

Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg, op. cit., p. 71.
1924

380
asupra acestui teritoriu, apariţia chestiunii basarabene în 1856, când sudul Basarabiei a
fost retrocedat Principatului Moldovei1925.
Scopul preconceput al acestei culegeri era de a demonstra falsitatea pretenţiilor isto-
rice româneşti asupra Basarabiei. Întreaga argumentaţie fiind tipic îmbibată de ideolo-
gie comunistă dogmatică. Eroii naţionali români, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, sunt
prezentaţi drept exploatatori feudali şi boieri care exploatau clasa ţărănească. Unirea
Basarabiei cu România este calificată ca o „intrigă burghezo-moşierească”1926.
Istoricii propagandişti, în spiritul teoriei despre „lupta de clasă”, apreciau mişcarea re-
voluţionară din ţinut ca o parte componentă a procesului revoluţionar din întreaga Rusie.
La sfârşitul anilor’20 a fost pregătită lucrarea „Transformarea revoluţiei burghezo-demo-
cratice în revoluţie proletară pe teritoriul Moldovei din stânga Nistrului”. Au urmat cele
trei broşuri ale lui N. A. Narţov1927, în care autorul a încercat să ilustreze rolul decisiv al
influenţei revoluţiei socialiste asupra proceselor de creare şi evoluţie a RASSM. („În fla-
căra războiului civil s-a născut Moldova sovietică” – 1934).
Importanţa istorică a Marelui Octombrie asupra destinelor „poporului moldovenesc”
este dezvăluită în lucrarea secretarului CMR de partid M. A. Baluh „Cu ce vine URSS la
aniversarea a 15-a şi RASSM la aniversarea a 8-a a lui Octombrie”1928. Autorii lucrărilor,
pornind de la noile cerinţe bolşevice, în plan comparativ-istoric au încercat să ilustreze
rolul alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănime în biruinţa revoluţiei din Octombrie,
deosebirea ei de revoluţiile anterioare, caracterul şi forţele motrice ale revoluţiei socia-
liste, cu accent pe rolul maselor populare în istorie şi conducător al partidului bolşevic în
revoluţie.
O altă direcţie de cercetare pentru istoricii din autonomie, în colaborare cu istoricii
din întreaga Uniune a constituit-o istoria războiului civil. Pentru executarea hotărârii CC
al PC (b) din toată Uniunea, din 30 iulie 1931, despre elaborarea „Istoriei războiului civil
din URSS” în mai multe volume, CMR de partid a creat o Comisie care urma să contribuie
la editarea istoriei războiului civil în Moldova1929. A fost elaborat un plan de cercetări şti-
inţifice pe această temă, au fost antrenaţi participanţii la aceste evenimente1930.
Este semnificativ, că unul dintre activiştii bolşevici din ilegalitate, din Basarabia,
participant la evenimentele din 1917 – 1918 în regiune, Gr. Starîi, care ulterior a de-
venit membru al CMR de partid şi preşedinte al prezidiului CEC al RASSM, relata în
amintirile sale că „pentru Basarabia, anul 1917 s-a încheiat tot atât de trist ca şi anul
1905”1931. Gr. Starîi şi-a publicat amintirile în 1931, când deţinea funcţia de preşe-
dinte al CCP al RASSM, iar faptul că vorbeşte despre un bilanţ trist al evenimentelor
anului 1917 în Basarabia contrazicea teoria antedatată a istoricilor sovietici despre
instaurarea puterii sovietice la sfârşitul lui 1917-începutul lui 1918.
În paralel, istoricii din RASSM S. Bantke (Ruban), F. Iudin ş. a. au încercat să elaboreze

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 94.

1925

Intervenţia română în Basarabia. Culegeri de materiale şi documente (1917 – 1918), ed. E. Bagrov. Tiraspol, Editura de Stat a Moldo-
1926

vei, 1933, vol. 1, pp. 14-20; W. P. Meurs, op. cit., pp. 193-194.
N. Narţov, op. cit.
1927

M. A. Baluh, Cu ce vine URSS către animea Octeabrului a 15-a, şi RASSM în veţuirea de 8 ani. Tirişpolea-Balta, Editura de Stat a
1928

Moldovii, 1932.
D. I. Antoniuk, Dinamizm , op. cit., p. 97.
1929

Ibidem.
1930

„Krasnaia Bessarabia”, 1931, nr. 1-2, p. 4.

1931

381
concepţia teoretico-istorică despre reflectarea problemelor acestei perioade. Publicaţiile
respective orientau spre înteţirea luptei pentru principiul leninist al partinităţii în isto-
riografie. Concludente în acest context sunt articolele lui S. Bantke „Lucrul pentru pre-
gătirea istoriei războiului civil trebuie să fie de şoc” şi F. Iudin „Principialitatea ideilor şi
literatura despre războiul civil trebuie să fie la nivel”.
Majoritatea broşurilor şi articolelor apărute pe această tematică relatau, în mod
special, despre lupta maselor populare pentru Puterea Sovietică pe parcursul războiu-
lui civil şi a intervenţiei străine şi împotriva ocupării Basarabiei, tinzând în acelaşi timp
„să demaşte opusurile falsificatoare ale istoriografiei reacţionare”. Lucrările respective
abordau următoarea problematică: a) „chestiunea basarabeană ca urmare a ocupării
Basarabiei de România regală”, tratată prin prisma combaterii argumentelor „neînte-
meiate ale istoriografiei burgheze româneşti” care încerca „să înlocuiască noţiunile de
formaţiune social-politică cu administrarea de stat, politica socială cu naţională, mişca-
rea de eliberare naţională cu naţionalism şi şovinism”; b) ilegalitatea actului de anexa-
re a Basarabiei de România regală prin antrenarea participanţilor la mişcarea revolu-
ţionară, care trebuiau să demaşte politica intervenţionistă, antisovietică, antipopulară
a cercurilor guvernante ale României regale, să descrie lupta eroică a oamenilor mun-
cii împotriva ocupanţilor, să demaşte rolul contrarevoluţionar, trădător al căpeteniilor
Sfatului Ţării; c) jugul politic, social şi naţional greu în ţinutul ocupat, consolidarea
înapoierii culturale a populaţiei. În acelaşi timp, analiza în plan comparativ-istoric, a
situaţiei din Basarabia, despre decăderea producţiei industriale şi agricole, a culturii în
ţinut, creşterea şomajului şi sărăciei, lipsa drepturilor politice a truditorilor ţinutului
subjugat, în contrast cu succesele înregistrate în construcţia socialistă din RASSM; d)
„lupta neîncetată”, istoria adevărată a revoltelor maselor populare de la Hotin (1919),
Bender (1919) şi Tatarbunar (1924) în lupta pentru eliberarea socială şi naţională,
pentru reunirea cu Patria Sovietică. Este descrisă minuţios desfăşurarea acestor eveni-
mente, analizate cauzelor înfrângerii fiecărei răscoale şi perspectivele luptei, inevitabi-
litatea biruinţei asupra duşmanului de clasă, reunirea ţinutului cu URSS. Sunt publicate
amintirile participanţilor la aceste evenimente1932.
Este caracteristic, că evenimentele şi personajele istorice erau identificate ca fiind
fundamentale în dezvoltarea unei conştiinţe naţionale moldoveneşti.
La sfârşitul anilor’20 – 30 au apărut o serie de publicaţii care prezentau pe baza exem-
plului RASSM realizările construcţiei socialiste în industrie, agricultură, cultură în con-
trast cu situaţia „deplorabilă” din Basarabia, pentru a accentua diferenţele dintre cele
„două sisteme”1933.
În anii 1939 – 1940, au fost publicate broșuri și articole cu caracter propagandistic,
care urmau să asigure „știinţific” argumente pentru „anexarea Basarabiei la 1918 de Ro-
mânia burghezo-moșierească” și pregătirea ideologică a anexării Basarabiei la URSS1934.
Apreciată în ansamblu, istoriografia din RASSM, ca şi întreaga istoriografie sovie-
tică, era dominată de ideologia şi tematica comunistă. Partea cea mai mare a publi-
A se vedea: D. I. Antoniuk, Dinamizm, op. cit., pp. 98-99.
1932

M. Diaciuk, Dve sistemî-dva mira. Hoziaistvennoie stroitelistvo v Bessarabii i v AMSSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1931,nr. 3; I.
1933

Ermakov, Rastet i krepnet soţialisticescaia kulitura (v MASSR). În: „Krasnaia Bessarabia”, 1931, nr. 5-6; E. P. Voronovici, Deseati let
stroitelistva AMSSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8; Idem, Na rubeje dvuh mirov. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1936, nr. 12.
D. Dragnev, Etapele evoluției ș tiințelor socio-umanistice din Moldova (1946 – 2016). Î n : Probleme actuale ale istoriei știinţei, resp. ed.:
1934

Ion Valer Xenofontov. Chișinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2017, pp. 9–10.

382
caţiilor revenea amintirilor despre eroii revoluţionari şi mărturiilor referitoare la
evenimentele din anii 1917 – 1920. Într-o serie de broşuri şi articole erau respinse
lucrările „falsificatorilor burghezi” şi denunţate punctele de vedere „perfide” ale is-
toricilor români referitoare la apartenenţa etnică a băştinaşilor din stânga Prutului.
Ideea că românii şi moldovenii din Basarabia şi RASSM sunt două grupuri etnona-
ţionale complet separate, vorbind limbi diferite şi cu trăsături istorice, culturale şi
chiar biologice separate va deveni un element standard al discursului istoriografic
din RASSM, menit să justifice pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice asupra Ba-
sarabiei.
În spiritul politicii lingvistice promovate în anii ’20 – 30, în RASSM, au fost elabora-
te regulile ortografice (ale lui G. Buciuşcanu1935, L. A. Madan1936, I. I. Irimiţa1937, I. D. Cio-
ban1938), gramatica „limbii moldoveneşti”, editate o serie de manuale şi materiale didacti-
ce, dicţionare ale „limbii moldoveneşti”1939.
În hotărârile CMR de partid în repetate rânduri s-a accentuat şi s-a încercat să se ar-
gumenteze că pe parcursul a peste 100 de ani, „poporul moldovenesc” a resimţit direct
influenţa benefică a culturii ruse, reuşind să-şi păstreze şi să îmbogăţească limba sa, în-
cât limba română este insuficient înţeleasă de moldoveni. În acest context se accentua
că drept „directivă a organizaţiei noastre de partid pe viitor trebuie să rămână: dezvol-
tarea limbii moldoveneşti populare, în care vorbeşte poporul moldovenesc”. Direcţiile
de cercetare în domeniul lingvisticii au fost elaborate în hotărârile Biroului CMR de
partid despre dezvoltarea şi îmbogăţirea „limbii moldoveneşti” (noiembrie 1926) şi
ortografia moldovenească (martie 1929)1940.
În 1926, comisia desemnată de CMR de partid a pregătit şi editat „Dicţionarul moldo-
venesc-rus” sub redacţia lui D. Milev şi P. Chioru, iar în anul 1929, sub conducerea ling-
viştilor oficiali ai regimului de la Kremlin, M. V. Serghievski, P: P. Sveşnikov, V. F. Şişmariov
cu participarea lui P. Chioru şi G. Madan au fost publicate primele reguli ale ortografiei şi
ortoepiei moldoveneşti1941.
În tentativele de a crea o limbă „nouă”, „moldovenească”, lingviştii moldoveni au fost
îndrumaţi şi susţinuţi de savanţii oficiali ai regimului bolşevic. Drept suport ştiinţific
pentru lingviştii din RASSM a servit lucrarea lui M. S. Serghievski „Din istoria creării lim-
bii literare în România”, în care autorul încerca să demonstreze deosebirea „principială”
între limba română şi limba moldovenească şi articolul lui K. N. Derjavin „Construcţia
literară în Moldova socialistă”, în care autorul sublinia că „Limba moldovenească, în care
vorbeşte acum poporul moldovenesc, este o limbă independentă, deosebită de limba ro-
mână”, că limba moldovenească pe tot parcursul existenţei sale nicidecum nu a coincis cu
cea valahă (română). El declara că la moldovenii din RASSM şi Basarabia limba este unică
şi independentă, admiţând, totuşi că este apropiată şi genetic înrudită cu limbile altor
popoare est-romanice1942.
G. Buciuşcanu, Gramatica limbii moldoveneşti. Balta, 1924.
1935

L. A. Madan, Gramatica limbii moldoveneşti. Partea I. Fonetica şi morfologia. Tiraspol, 1931.

1936

I. I. Irimiţa, Sintaxa limbii moldoveneşti. Tiraspol, 1931.

1937

I. D. Cioban, Gramatica limbii moldoveneşti. Partea I. Fonetica şi morfologia. Tiraspol, 1939.

1938

D. Milev, P. Chioru, Dicţionar moldovenesc-rus. Balta 1926; Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii 1917 – 1960 gg., p. 71.
1939

D. I. Antoniuk, Dinamizm, op. cit., p. 101.

1940

Ibidem.
1941

Ibidem., pp. 102-103.

1942

383
 După adoptarea, la 2 februarie 1932, a hotărârii despre introducerea grafiei latine,
secţia lingvistică a CŞM a contribuit la elaborarea noului alfabet, noii ortografii, deşi mulţi
colaboratori, în frunte cu preşedintele acestui comitet I. Ocinski, s-au opus acestei linii
politice. În anii 1934 – 1936, membrii secţiei lingvistică au elaborat manuale şcolare de
„limbă şi literatură moldovenească” şi au activat în direcţia unificării „limbii moldove-
neşti” cu limba română1943.
Încercările de lingvistică din aceşti ani sunt reprezentate îndeosebi de studiul lui
P. Musteaţă „Limba şi patria românilor în prima perioadă a istoriei lor”, în care auto-
rul-membru al Academiei Ucrainene-arăta pe baza principiilor materialismului dialectic
şi istoric, că românii de astăzi sunt urmaşii romanilor contopiţi cu dacii, şi într-o măsură
mică şi cu alte popoare care au poposit pe teritoriul României.
În anii represiunilor, din anii 1937 – 1938, majoritatea savanţilor din RASSM, din dife-
rite motive, vor fi represaţi. Faptul, grav sub toate aspectele sale, nu surprinde totuşi atât
de mult, de vreme ce persecuţiile au fost îndreptate chiar şi împotriva conducătorilor
republicii învinuiţi de „naţionalism”.
În ceea ce priveşte realizările ştiinţifice ale acestei instituţii, situaţia este de natură să
dovedească la modul concret felul în care autorităţile sovietice au înţeles să acorde româ-
nilor transnistreni dreptul la cultura naţională, blocând posibilitatea de a se crea o cultură
românească transnistreană, oricât de rudimentară. Elementele româneşti, chiar cele de-
votate regimului, erau sistematic înlăturate şi puse în imposibilitatea de a publica ceva. În
ansamblu, mersul cercetărilor s-a desfăşurat în sensul dorit de partid şi dictat de împreju-
rările şi necesităţile politice la ordinea zilei.
În condiţiile concrete de distrugere a vechiului sistem de valori şi de edificare forţată
a unei noi societăţi, toate domeniile culturii au fost subordonate obiectivelor partidului,
prin impunerea unei ideologii oficiale şi a cenzurit drastice. Deşi, oficial, s-a renunţat la
teoria proletcultistă despre atitudinea nihilistă faţă de moştenirea culturală, în tentativa
de a crea o cultură „nouă”, a dominat principiul de clasă „despre două culturi în sânul
naţiilor burgheze” – cea a claselor dominante şi cea proletară. Acest dogmatism cultural
presupunea acceptarea doar a conţinuturilor care puteau servi scopurilor ideologiei co-
muniste. Astfel, cultura nouă trebuie să fie pătrunsă de spiritul luptei de clasă și să trans-
forme oamenii în „șurubașe” ale sistemului totalitar de sorginte stalinistă.
Ignorarea valorilor culturale universale și naționale autentice, a moștenirii culturale
și impunerea realismului socialist ca unică metodă de reflectare a vieții sociale, au con-
dus la suprimarea libertății individuale în creația intelectuală și artistică.
În viaţa culturală au fost promovate mediocrităţile. A fost creată și instruită o inte-
lectualitate nouă, ieșită de la „strunguri și plug”, cu statut de kulturnic, care avea puțină
tangență cu cultura, dar devotată cauzei partidului și gata să servească regimul.
Pe acest fundal s-au produs deformări esențiale de structură și de conținut, prin im-
punerea unei culturi de masă ideologizată, bazată pe principii de clasă, însă, apreciată a
fi populară.
În RASSM, prin realizarea aşa-zisei „revoluţii culturale”, s-a urmărit cu obstinaţie slăbi-
rea şi distrugerea stâlpilor de rezistenţă a românismului în regiune, anihilarea identităţii
etnice şi culturale a românilor transnistreni, ştergerea memoriei şi conştiinţei naţionale,
falsificarea limbii si a istoriei lor, inventarea unei noi limbi şi a unui nou popor.
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 93.
1943

384
 În acest sens, ideologii timpului au încercat să ancoreze „moldovenismul cultural” în-
tr-un set de atribute și valori naționale moldovenești inventate, create artificial, precum:
folclorul, literatura, teatrul, muzica, arta etc., pentru a demonstra conținutul moldove-
nesc, tradiția și cultura populară autentică moldovenească. Toate acestea trebuiau să re-
flecte anume primordialismul și caracterul „moldovenesc” al culturii, diferența ei față de
tot ce este românesc.
Planurile de comunizare a societății si de impunere a modelului bolșevic au fost expe-
rimentate pe câteva direcții de acțiune şi au vizat, în primul rând, lichidarea bisericii si
eradicarea credinţei strămoşeşti prin diverse metode.
Chiar dacă la nivel cantitativ s-a înregistrat o creştere instituţională extensivă prin
deschiderea unui număr mare de şcoli, cluburi şi case de cultură, biblioteci, teatre, insti-
tuţii ştiinţifice, cinematografe şi instalaţii de cinema, staţii de radio, tipografii şi edituri,
ziare, create colective de artişti profesionişti şi amatori, fondate uniuni ale scriitorilor,
pictorilor, compozitorilor, activitatea acestora s-a aflat la cheremul partidului bolșevic.
Conţinutul instruirii și educației, creația artistică au fost impregnate cu doctrine comu-
niste. Toate acestea și-au lăsat amprenta asupra mentalității și conștiinței populației, con-
tribuind din plin la modelarea și cultivarea unui comportament nihilist, adeseori agresiv
față da valorile culturale naționale autentice.
În ansamblu, prin intermediul tuturor domeniilor vieții culturale, s-a promovat me-
todic procesul de deznaționalizare și rusificare a românilor transnistreni, cultivarea ro-
mânofobiei în rândurile întregii populații a republicii. Tentativa de a crea o „cultură nouă
a poporului moldovenesc, socialistă prin conținut și națională ca formă” a avut drept scop
major separarea acestuia de restul neamului românesc, fundamentarea „mitului” despre
existența unui popor, distinct de cel român.
Represiunile politice din anii 1937 – 1938, însoțite și de o teroare antiintelectuală, au
anulat chiar și acele realizări iluzorii ale așa-zisei „revoluții culturale” din RASSM, prin ni-
micirea fizică masivă a elitei intelectuale și artistice, crescute „din rândurile muncitorilor
și argăţimii moldoveneşti de la sate”.

385
 CAPITOLUL V.
Represiunile staliniste
1. Lupta împotriva naţionalismului „mic burghez” şi „național moldove-
nesc” de la începutul anilor 30
O trăsătură caracteristică a regimului totalitar comunist, care s-a manifestat pe tot par-
cursul existenţei, a fost utilizarea forţei ca instrument indispensabil în procesul de edificare
şi evoluţie a noii societăţi. Ea s-a exprimat prin atitudinea ostilă faţă de tot ce este „vechi”
şi purtătorii acestuia, etichetaţi drept „duşmani ai poporului”, precum şi prin suspiciunea
generalizată faţă de potenţialii adversari ai politicii partidului comunist şi conducătorii lui.
În anii’20 – ’30 au fost iniţiate o serie neîntreruptă de campanii îndreptate împotriva duş-
manilor poporului, ale elementelor contrarevoluţionare şi antisovietice.
Fireşte, organizaţia de partid din republica autonomă trebuia să se conformeze aces-
tor comandamente politice în contextul pretinsei ascuţiri a luptei de clasă. Una din eti-
chetele folosite era cea de „oportunism” şi „deviere” de „dreapta” sau de „stânga” de la
linia partidului.
Astfel, aşa-zisa „abatere de dreapta”, manifestare politică inventată la Congresul al XV-
lea al PC (b) din URSS, a fost condamnată după aceasta la nivelul structurilor republicane
de partid, iar după cele republicane în cele raionale. De exemplu, în cadrul unei consfătu-
iri a activului de partid din raionul Camenca, din 21 martie 1929, în raportul prezentat se
constata că această abatere dă o posibilitate reală dezvoltării elementelor de gospodărie
capitalistă, în special chiaburilor de la sate. În acest context, s-a considerat ca fiind nece-
sar să se ducă o linie fermă în lupta cu abaterea de dreapta în procesul activităţii practice
a organizaţiilor de partid, în special din mediul rural1944.
La congresul al V-lea al Sovietelor din RASSM (februarie 1931), s-a făcut referire la
faptul că s-a reuşit respingerea definitivă a blocului „dreptaşo – stângaş”, risipindu-i de-
finitiv1945. În cadrul conferinţei a VI-a de partid din RASSM (mai 1930), s-a vorbit despre
necesitatea luptei împotriva recidivelor troţkiste care s-ar fi manifestat prin devieri de
stânga în practică şi în atitudinea împăciuitoare faţă de abaterile de la linia generală a
partidului1946. La plenara CMR de partid, din 19-20 iulie 1930, a fost abordată chestiunea
despre teoria „dreptaşo – oportunistă”. În acest context s-a accentuat necesitatea reorga-
nizării aparatului sovietic, gospodăresc şi de cooperativă şi apropierea acestora de mase-
le de la sate şi colective1947.
În 1931 s-a cerut că trebuie de respins hotărât „şovinismul maristatnic şi deviant
spre naţionalismul localnic”1948. Referire la linia partidului de a lupta cu oportunismul de
dreapta şi de stânga se face şi în hotărârile din 1934, în acest caz oportunismul era pus
alături de lupta cu naţionalismul ucrainean, şi cu manifestarea locală a naţionaliştilor
moldoveni1949.
A se vedea: Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 8-9.
1944

S. V. Dimitriu, Darea di samî a cîrmii RASSM s’ezdului a V a Sfaturilor. Tirişpolea, Editura di Stat a Moldovei, 1931, p. 22.
1945

Conferenţîia a VI partiinicî din Moldova. Tirişpolea, Editura de Stat a Moldovei, 1930, p. 47.
1946

Hotărîrile plenumului a II-lea întorlocat a Comobului PC (b) şi CCO. Tirişpolea, 1930, pp. 2-4.
1947

Hotărîrile sezdului a V-ea totmoldovenesc a Sfaturilor, fevrali, anu 1931. Tirişpolea, Editura de Stat-nicî a Moldovii, 1931, p. 19-20; A
1948

se vedea: Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 26-27.

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 27.
1949

386
 Pentru RASSM, anii 1924 – 1940, au constituit o epocă de sumbru regim totalitar stali-
nist, cu zeci de mii de crime imprescriptibile la activ. O epocă din care datează şi un veri-
tabil glosar de termeni şi sintagme folosite de torţionari drept „capete de acuzare” împo-
triva oricărei forme de rezistenţă sau opoziţie faţă de regimul totalitar bolşevic: „duşman
al poporului”, „activitate contrarevoluţionară”, „antisovietism”, „spion”, „sabotor”, „diver-
sionist”, „provocator”, „colaboraţionist”, „sustragere de la plata impozitelor” etc., termeni
incriminatori de care aveau sa ia cunoștinţă, pe propria piele, şi românii anilor’50, din
Basarabia sovietizată.
În Raportul analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist din
Republica Moldova, caracterizându-se represiunile din a doua jumătate a anilor‘30, se
apreciază că „Marea epurare […], a lovit din plin şi în RASS Moldovenească. Mecanis-
mul terorii în masă nu făcea distincţii între victime, nu admitea indulgenţe. Sub ghilotina
aşa-numitei „troici speciale”, au căzut unii după alţii țărani, intelectuali, muncitori, preoţi,
oameni nevinovaţi care nu au avut parte nici de un proces de judecată, nici de o înmor-
mântare creştină”. Mai mult chiar, după cum se accentuează: „Victime deveneau înşişi
responsabilii din ierarhiile de partid şi administrative. Originea socială „burgheză”, statu-
tul de „culac”, întreţinerea contactelor cu rudele din „ţările capitaliste” serveau drept ca-
pete de acuzare ca „duşman al poporului” la adresa oricui. Răspunzând comandamente-
lor politice ale partidului comunist, organele de represiune ale regimului se întreceau să
condamne nu pentru infracţiuni reale, ci pentru infracţiuni inventate, nesocotind legile şi
dreptul uman, semănând în urma lor moarte, durere şi umilinţă”1950.
În documentele partidului bolşevic, adoptate pe parcursul anilor’20, s-a subliniat me-
reu necesitatea luptei împotriva „rămăşiţelor şovinismului velicorus, moştenite din pe-
rioada ţaristă”, şi acordarea, pe de altă parte, a unor drepturi naţional-culturale şi ling-
vistice popoarelor ne ruse1951. În realitate însă, în perioada respectivă, „lupta’’ s-a dus nu
împotriva „rămăşiţelor şovinismului velicorus”, ci a „naţionalismului local”. Este suficient
să amintim aici de reprimarea naţionalismului cecen, a menşevicilor gruzini, a basmaci-
lor din Turkestan, campania împotriva naţionalismului ucrainean1952.
Totuşi, în linii mari, anii’20 s-au remarcat printr-o aşteptare, tactica manifestării unor
forme moderate de naţionalism. Acolo unde a existat o elită politică naţionala şi cultură
influentă, s-a putut afirma limba şi cultura naţională (desigur, în formele specifice admise
de regimul sovietic), limitând influenţa limbii şi culturii ruse1953.
Campania împotriva naţionalismului ucrainean din anii 1926 – 1929, dar şi hotărârile
Congresului al XVI-lea al PC (b) din toată Uniunea (1930), care au condamnat „devieri-
le spre naţionalismul local”, au determinat declanşarea şi în RASSM a luptei împotriva
„naţionalismului moldovenesc”. În conducerea de partid, dar şi în instituţiile de stat s-a
început o campanie de căutare şi depistare a naţionaliştilor. Întrucât aceştia nu existau,
ţinta principală devine Comitetul Ştiinţific Moldovenesc, unde activau câţiva intelectuali
crescuţi şi educaţi în condiţiile „orânduirii burgheze”1954.
Raport analitic, op. cit., p. 12.
1950

KPSS v rezoliuțiah i reșeniah siezdov, conferenții i plenumov (1917 – 1922). Moskva, 1983, t. 2, p. 361; Ibidem, (1922 – 1925), Moskva
1951

, 1984, t. 3, pp. 82-84.

A. Avtorhanov, Imperia Kremlea. Minsk-Moskva, 1991, p. 40; E. Negru, Politica etnoculturală,op. cit., p. 107.
1952

E. Negru, Politica etnoculturală, pp. 107-108; Idem, Campania împotriva „ naţionalismului burghez moldovenesc” de la începutul
1953

anilor’ 30 din RASSM. În: „Destin Românesc”, Chişinău, 2000, nr. 1, p. 96.
Idem, Campania împotriva, op. cit., p. 96.
1954

387
 În RASSM, creată la 12 octombrie 1924, în componenţa Ucrainei, dată fiind lipsa ca-
drelor naţionale şi componenţa etnică pestriţă a populaţiei, cultura şi limba română, nu
s-au putut impune. În acelaşi timp, cu sprijinul „naţionaliştilor ucraineni” şi a rusificato-
rilor velicoruşi, în RASSM s-a afirmat un „naţionalism moldovenesc” oficial – „puriştii”,
„tradiţionaliştii“, „originaliştii” – care doreau crearea şi implementarea unei culturi şi a
unei noi „limbi moldoveneşti”, deosebite de cultura şi limba română. Curentului oficial i
s-a opus gruparea politică a aşa-zişilor românizatori, care pledau pentru păstrarea unită-
ţii culturale şi lingvistice a moldovenilor din RASSM cu cei din Basarabia şi România, cu
scopul de a extinde şi acolo „revoluţia proletară mondială” şi regimul sovietic. Neavând
susţinerea organelor de partid centrale, cursul lor politic a eşuat1955.
Campaniile iniţiate de la centru, chiar dacă nu aveau rădăcini în republica autonomă,
erau inventate şi ulterior raportate rezultatele acestora. Ca reflecţie la lupta împotriva
naţionalismului ucrainean, lovitura a vizat, în aceeaşi măsură, cele două tabere adverse
în construcţia naţional-culturală: „originaliştii” şi „românizatorii”, catalogaţi, respectiv,
„naţionaliști mic-burghezi” şi „naţionalişti moldoveni”.
În prima jumătate a anilor ’30, Stalin şi anturajul lui procedează la suprimarea „li-
beralismului” lingvistic şi cultural din anii ’20, considerând că acesta nu numai că nu
contribuie la apariţia „omului nou”, a culturii noi, „naţionale prin formă şi socialistă prin
conţinut”, la întărirea coeziunii statului sovietic, ci, dimpotrivă, stimulează renaşterea
„tendinţelor localiste” şi a „spiritului naţional” 1956.
Încă la începutul anilor’30 s-a invocat necesitatea efectuării epurărilor şi debarasării de
„naţionaliştii moldoveni burghezi”, ca urmare a campaniei împotriva „naţionaliştilor ucrai-
neni burghezi din 1928 – 1929. Dar până în vara anului 1933, cu unele excepţii minore,
precum destituirea lui L. Madan, nu s-au întreprins acţiuni de amploare. Se consideră, to-
tuşi, că „originaliştii” din RASSM au fost persecutaţi nu atât pentru orientarea şi conţinutul
activităţii lor, cât pentru originea lor socială şi pentru faptul că erau tutelaţi ori întreţineau
legături cu „naţionaliştii ucraineni” 1957.
La şedinţa Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de partid, din 26 februarie
1931, care a discutat chestiunea cu privire la activitatea Comitetului Ştiinţific Moldove-
nesc, secretarul organizaţiei regionale de partid, I. Ilin, a subliniat că, deşi, „nu consideră
Comitetul Ştiinţific Moldovenesc drept centru al şovinismului (naţionalismului), este în
drept să declare că acesta are în componenţa sa reprezentanţi incapabili…Bineînţeles,
asemenea persoane nu pot asigura dezvoltarea culturii naţionale”. În acelaşi timp, el a
considerat că „E necesar să efectuăm epurări în această organizaţie, să ne debarasăm de
un şir de persoane, să le transferăm la alt lucru”. În vara anului 1931, în conformitate cu
directivele trasate de partid au fost operate remanieri în conducerea Comitetului Ştiin-
ţific Moldovenesc. L. Madan a fost retrogradat, fiind numit secretar ştiinţific al CŞM. În
calitate de preşedinte a fost numit I. Ocinski1958.
O dată cu trecerea la grafia latină, în noua conjunctură politică „originaliştii”, în frunte
cu L. Madan, au fost învinuiți de „naţionalism mic-burghez” şi destituiţi din funcţii.
Organele bolşevice din RASSM îi vor înlătura pe „moldovenizatorii originalişti”, a că-
Idem, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 107-108; Idem, Campania împotriva, op. cit., p. 96.
1955

D. Volkogonov, Triumf i traghedia. Politiceskii portret I. V. Stalina. Barnaul, 1990, kniga 1, ciasti 2, p. 211; E. Negru, Represiuni politice
1956

în Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească la sfârşitul anilor’30. În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 4, p. 97.
E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 127.
1957

Idem, Campania împotriva, op. cit., pp. 96-97.

1958

388
ror „linie lingvistică” în condiţiile trecerii la grafia latină nu mai convenea organelor de
partid de la Kremlin şi, în consecinţă, nici celor din stânga Nistrului. Pentru promotorii
centralismului şi rusificării de la Moscova şi din RASSM exemplul Ucrainei era edificator,
ca să mai permită sublinierea „originalităţii moldoveneşti”, chiar şi într-o formă primiti-
vă. Deşi „originaliştii” din RASSM nu periclitau linia politică a partidului, ei au trebuit să
fie înlăturaţi deoarece căzuseră adepţii şi susţinătorii lor de la Kiev1959.
„Naţionalismul moldovenesc” era un blam acuzator aruncat asupra unor exponenţi
politici şi culturali dintr-o republică sovietică aflată în plină fază de construcţie naţio-
nal-culturală, într-un moment în care nu exista nici măcar o conştiinţă naţională distinctă
şi unanim consimţită. Blamul de naţionalism moldovenesc a fost aruncat de fruntaşii bol-
şevici ucraineni încă din 1924. Naţionalismul devine treptat o ţintă de atac chiar pentru
organizaţia de partid din republica autonomă1960.
În iunie 1933, Plenara CC al PC (b) din Ucraina a condamnat „devierea naţionalistă”
din conducerea de partid a acestei republici şi a hotărât să dea o „lovitură decisivă împo-
triva naţionalismului ucrainean”. Țap ispășitor a devenit N. Skrîpnik, care a fost învinuit,
că ar fi „revizuit teoria marxist-leninistă” în problema națională, pledând pentru „nați-
onal-bolșevism”, „derusificare”, „ucrainizare”, „idealizând rolul partidelor mic-burgheze
naționaliste”1961.
După răfuirea cu Skrîpnik, bolşevic din vechea gardă leninistă, Comisar al Poporului
pentru Învăţământul Public din Ucraina, a urmat un val de represiuni împotriva oame-
nilor de cultură şi ştiinţă. Este de remarcat că atacurile organelor de partid din RASSM
împotriva aşa-zisului naţionalism moldovenesc s-au efectuat după acelaşi scenariu, uti-
lizându-se aceleaşi acuzaţii ca şi în Ucraina. Epurările au început în instituţiile subor-
donate lui N. Skrîpnik: Comitetul Ştiinţific Moldovenesc, Comisariatul Poporului pentru
Învăţământul Public, Editura de Stat, unele instituţii de învăţământ1962.
„Abaterea lui Skrîpnik” ar fi urmărit slăbirea legăturilor culturale, economice şi ad-
ministrative dintre Ucraina şi alte republici sovietice, ucrainizarea învăţământului, des-
părţirea limbii ucrainene de limba rusă etc. De asemenea, ar fi susţinut activitatea naţi-
onaliştilor burghezi ucraineni care şi-ar fi dorit ieşirea Ucrainei din componenţa Uniunii
Sovietice. În RASSM, secretarul CMR de partid Sirko a fost acuzat de slăbirea „veghii de
clasă” şi a fost înlocuit cu Bulat1963.
Motiv a servit şi faptul că în vara anului 1932, N. A. Skrîpnik a vizitat un şir de raioane
ale republicii, iar la sfârşitul aflării sale la Tiraspol a prezentat un referat la plenara CŞM.
În acest context, CŞM este declarat „cuib de naţionalişti contrarevoluţionari” de proveni-
enţă din mediul elementelor sociale străine (mai ales ale preoţimii) în care s-au „oploşit”:
Ignatovici – fiu de preot, Danilov-fost preot, Irimiţa – fiu de popă basarabean, fost direc-
tor al gimnaziului din Varşovia, Gordinscki – fost ofiţer albgardist, Rapcea – fost preot,
Moşanu – fiu de diacon, Eftodiev – fecior de preot, Nenev – ofiţer albgardist şi poliţist,
Goian – fiu de preot”1964.
De pe urma campaniei din vara anului 1933 împotriva „naţionalismului moldovenesc”
Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 127.
1959

A. Stan, op. cit., p. 84.

1960

E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., pp. 642-643.

1961

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 109.

1962

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 9.

1963

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (II), op. cit., p. 71.

1964

389
au avut de suferit instituţii şi persoane care, în anii 1924 – 1931, au lucrat pentru impu-
nerea şi realizarea proiectului bolşevic-proletcultist de creare a unei noi limbi şi culturi
„moldoveneşti” independente de cultura şi limba română. O dată cu trecerea la grafia
latină, persoanele respective se vor opune liniei partidului spre latinizare1965.
Lupta împotriva aşa-numitului naţionalism burghez capătă noi proporţii în toamna
anului 1933. La 30 octombrie 1933, ziarul „Kommunist”, organ al CC al PC (b) din Ucraina
publică articolul „Despre naţionalismul burghez moldovenesc şi apărătorii lui”. În articol
era supus unei critici aspre CŞM, se amintea despre aflarea lui N. Skrîpnik în RASSM şi
se constata întărirea relaţiilor dintre naţionaliştii burghezi moldoveni şi ucraineni. În
articol erau enumeraţi Goian, G. Buciuşcanu, Caftanachi, L. Madan, Dumitraşcu, Dâmbul
ş. a. Unii din ei erau învinuiţi în încercarea de a desprinde Moldova de la URSS, alţii – în
absolutizarea culturii naţionale, în promovarea separatismului1966.
În noua conjunctură politică „originaliştii”, în frunte cu Madan, au fost învinuiţi că „au
inventat cuvinte noi, adeseori absurde, care nu erau asemănătoare cu cele create de revo-
luţie, pentru a rupe astfel legăturile poporului moldovenesc cu popoarele URSS, pentru a
izola limba muncitorilor moldoveni din ţara noastră (RASSM) de limba muncitorilor de
cealaltă parte a Nistrului”. „Această linie a originaliştilor – s-a subliniat la Conferinţa a
IX-a CRM (ianuarie 1934) – a coincis întru totul cu linia naţionaliştilor ucraineni..., naţio-
nalismul ucrainean în frunte cu Skrîpnik a fost animatorul naţionalismului moldovenesc”
1967
. Rezultatul campaniei din vara anului 1933 a fost destituirea preşedintelui CŞM I.
Ocinski, acuzat de pătrunderea elementelor duşmănoase în această instituţie şi că ar fi
dezorganizat activitatea acesteia. A urmat izgonirea altor membri: Madan, Dumitraşcu,
Goian, Gordinski, Ignatovici ş. a., care vor fi arestaţi de GPU1968.
L. Madan este declarat ca unul din cei mai de seamă ideologi ai „elementelor con-
trarevoluţionare burghezo-naţionaliste”, învinuit chiar de susţinătorii de odinioară „că
insistent sabota necesitatea îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte internaţionale.
Astfel el contribuia la crearea unei bariere artificiale între oamenii muncii din Moldova
Sovietică şi truditorii care se află sub jugul boierilor români. În schimb, „autohtoniştii” –
madaniştii intensificau munca diversionistă născocind cuvinte artificiale”1969.
Turnura radicală în politica naţională a partidului bolşevic se va produce după Ple-
nara CC al PC (b) din Ucraina din noiembrie 1933, care a hotărât că principalul pericol
în Ucraina este nu şovinismul rus, ci naţionalismul ucrainean, fără nici o excepţie. În do-
cumentele adoptate de CMR de partid în lunile noiembrie şi decembrie 1933 s-a subli-
niat, în mod analog prevederile plenarei respective, că pericolul principal în RASSM este
„naţionalismul moldovenesc”. Această formulare a fost rectificată la Conferinţa a IX-a a
CMR din ianuarie 1934, când s-a subliniat că sarcina principală a organizaţiei de partid
din RASSM este „nimicirea naţionalismului ucrainean”. Totodată, organele de partid erau
chemate „să nu slăbească lupta împotriva naţionalismului burghez moldovenesc şi a pur-
tătorilor lor concreţi” 1970.
Astfel, în raportul lui G. I. Bulat, secretarul CMR de partid, prezentat în cadrul Confe-
E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 643.
1965

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (II), op. cit., p. 71.

1966

E. Negru, Campania împotriva, op. cit., p. 98.

1967

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 110.

1968

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (II), op. cit., p. 71.

1969

E. Negru, Campania împotriva, op. cit., pp. 98-99.

1970

390
rinţei se accentua: „în Moldova primejdia principală este naţionalismul ucrainean, că na-
ţionalismul moldovenesc local este susţinut şi încălzit de cel ucrainean şi că ei împreună
duc linia pentru a rupe RSSU şi Moldova ca parte a RSSU de Uniunea Sovietică”1971.
„Comitetul Ştiinţific Moldovenesc – se mai menţiona la Conferinţa a IX-a a Comitetului
Regional de partid din ianuarie 1934 – care trebuia să devină principalul centru teoretic
al acţiunilor noastre culturale în Moldova, s-a dovedit a fi, pur şi simplu, un adăpost ilegal
pentru contrarevoluţionari, pentru agenţii siguranţei,… a fost transformat într-o ceta-
te a acestora, într-un mijloc de luptă împotriva partidului,…a conducerii de partid”. S-a
remarcat, de asemenea, că în Editura de Stat, în Comisariatul Poporului pentru Învăţă-
mântul Public „au pătruns elemente duşmănoase diversioniste”, care desfăşoară acţiuni
„de compromitere şi frânare a construcţiei naţional-culturale, de discreditare a politicii
naţionale leniniste”, vor fi blamaţi şi originaliştii1972.
Au urmat atacurile asupra „românizatorilor”, învinuiţi de naţionalism burghez-moldo-
venesc” 1973.
De fapt s-a pus semnul egalităţii între cele două curente. „Şi aşa numiţii „samobâtnici”,
care căutau să dovedească „puritatea (curăţenia) de rasă” şi „puritatea de sânge” a naţi-
ei moldoveneşti şi a limbii moldoveneşti (Goian, Buciuşcanu, Madan ş. a.) şi aşa numiţii
„românizatori” (Dîmbul), se menționa într-un document de partid, reprezintă un singur
detaşament al naţionalismului burghez moldovenesc, care este arma chiaburimii şi altor
rămăşiţi nenimicite pe deplin ale duşmanilor, de clasă ale proletariatului”1974. Printre „ro-
mânizatori” erau consideraţi şi Malai cu Stroe.
Fondul clamat al naţionalismului moldovenesc era determinat de gradul în care se
interfera cu românismul. Combaterea lui se făcea atât din instinct dogmatic, cât şi din im-
pulsiune venită de la Moscova sau mediată, de la Kiev. Ca urmare, campania din 1933 îm-
potriva naţionalismului ucrainean lovea prin deviere, în ianuarie 1934, si în aşa-numitul
naţionalism moldovenesc reprezentat deopotrivă de originalişti şi românizatori, ambele
tendinţe fiind considerate drept „detaşament al naţionalismului burghez”1975.
Campania împotriva „naţionalismului burghez moldovenesc”, declanşată în vara
anului 1933, i-a surprins pe unii activişti de partid din RASSM (E. Bagrov, P. Corneliu,
emigrant politic român, secretarul organizaţiei de partid al Comitetului Ştiinţific Mol-
dovenesc). În opinia lor, acţiunile de anihilare a naţionalismului ucrainean puteau fi
totuşi justificate prin faptul că acolo au existat organizaţii anticomuniste şi de opoziţie
faţă de politica naţională a Kremlinului. În cazul RASSM, însă aceste acţiuni erau cali-
ficate ca „o abatere de la politica naţională leninistă”, deoarece aici nu putea fi vorba
de existenţa naţionalismului moldovenesc. Organele de partid din RASSM, opinau E.
Bagrov, P. Corneliu ş. a., trebuiau să-şi concentreze eforturile nu împotriva „naţionalis-
mului moldovenesc”, ci a şovinismului rus care într-adevăr avea rădăcini puternice în
stânga Nistrului1976.
Şi „originaliştii” şi „românizatorii” erau învinuiţi, că au încercat „să slăbească legătura
între Moldova sovietică şi Ucraina sovietică şi întreaga URSS, a încercat să rupă procesul
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 80, p. 189.
1971

E. Negru, Campania.împotriva, op. cit., p. 97.

1972

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 110.

1973

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 81, p. 193.

1974

A.Stan, op. cit., p. 85.

1975

E. Negru, Campania împotriva, op. cit., pp. 99-100.

1976

391
zidirii naţionale-culturale de la conducerea de partid, să-l atragă în albia culturii burghe-
zo-naţionalistă”1977.
Escaladarea campaniei împotriva „naţionalismului moldovenesc” reclama noi victime,
iar sancţionarea acestora necesita, la rândul ei, o justificare teoretică. În cadrul conferin-
ţei regionale de partid din ianuarie 1934, şeful secţiei cultură şi propagandă Alhimovici a
extins noţiunea de „naţionalist burghez moldovenesc” şi asupra aşa-zişilor românizatori,
care au pledat pentru dezvoltarea „limbii moldoveneşti” pe baza limbii române, menţi-
onând că inventarea unei noi „limbi moldoveneşti” era o absurditate. „Noi considerăm –
sublinia acesta – că atât originaliştii, cât şi românizatorii reprezintă două părţi ale uneia
şi aceleiaşi medalii, două părţi ale aceluiaşi detaşament al naţionalismului burghez”1978.
Includerea „românizatorilor” în această categorie reprezenta un mijloc de înlăturare a
rivalilor politici din conducerea de partid a RASSM, în marea lor majoritate reprezentată
de emigranţii comunişti români şi basarabeni. O dată cu declanşarea campaniei împotri-
va „naţionalismului burghez moldovenesc”, conducerea de partid din stânga Nistrului va
manifesta tot mai multă neîncredere faţă de emigranţii români şi basarabeni, considerân-
du-i „agenţi ai siguranţei”, „contrarevoluţionari” şi „spioni”. Din această cauză „emigranţii
politici români”, invitaţi după 1932 să contribuie la alfabetizarea şi ridicarea nivelului de
cultură al populaţiei, au fost nevoiţi să părăsească RASSM1979.
Evidenţierea „duşmanilor” şi atribuirea etichetei de „naţionalist” era o procedură total
arbitrară, îndeplinită la comanda organelor superioare de partid din RASSM. Concluden-
te în acest sens sunt aprecierile lui E. Bagrov, activist de partid din republica autonomă,
care în raportul „Despre construcţia naţional-culturală în Moldova”, trimis în 1933 CC al
PC (b) din Ucraina, scria următoarele: „Transpunerea pur mecanică a situaţiei din Ucrai-
na în Moldova, a dus, de exemplu, la aceea că toţi basarabenii sunt suspectaţi (galiţienii),
cu toate că istoria fiecăruia în parte şi a tuturor împreună nu are nici o umbră de analogie
cu chestiunea ucraineano-galiţiană. Nu există nici un basarabean pe teritoriul RASSM
care să fi fost cândva membru al vreunui partid moldovenesc sau românesc sau care să fi
avut careva legături cu statul burghez de peste Nistru. Din contra, toate aceste persoane
au venit încoace din ură cumplită pentru tot ceea ce se întâmplă peste Nistru, mulţi din-
tre ei trecând prin şcoala cumplită a ilegalităţii şi a răscoalelor în masă”1980.
Înlăturarea „românizatorilor” s-a intensificat în ianuarie 1934, în special după Con-
ferinţa a IX-a a CMR de partid care a extins învinuirile de „naţionalism burghez moldo-
venesc” şi asupra aşa-numiţilor „românizatori. Era, însă, doar începutul luptei împotriva
„românizatorilor” care va continua, mult mai tragic, în anii 1937 – 1938. Campania din
1933 – 1934 împotriva „naţionalismului moldovenesc” a permis forţelor centraliste şi
rusificatoare să-i înlăture pe unii dintre adversarii politici şi să-şi extindă puterea, pregă-
tind astfel terenul pentru distrugerea definitivă a anticentraliştilor şi anihilarea oricăror
tendinţe naţionale din RASSM1981.
După împlinirea unei etape, chipurile, importante în procesul de inventare a unei lim-
bi moldoveneşti amestecată cu rusisme, se combătea tendinţa unor scriitori de a merge
în sens opus. Căci, în loc de moldovenizare, în scrisul lor, ei făceau românizare. Se cerea
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 81, p. 193.
1977

E. Negru, Campania împotriva, op. cit., p. 99.

1978

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 112.

1979

Idem, Campania împotriva, op. cit., pp. 98-99.

1980

Ibidem, p. 100.
1981

392
destituirea acestora din posturi, căci „nu noi ne orientăm spre România, ci România spre
noi”. Numai după şase luni de exercitare a funcţiei, în 1934, in plin proces de latinizare,
era destituit S. Creangă, preşedintele postului de radiodifuziune, acuzat că face români-
zare, „urmează linia lui Bagrov şi Corneliu”, „propagă o limbă moldovenească” cultă1982.
„Învinuirile neîntemeiate ale lui S. Creangă, menţiona G. Bulat, primul secretar al CMR
de partid, la una din şedinţele Biroului din toamna anului 1934, precum că presa este
inaccesibilă, că limba este neînţeleasă de ţăranii moldoveni [era vorba de „limba moldo-
venească” rusificată] este o continuare a luptei elementelor burghezo-naţionaliste şi a
atacurilor împotriva dezvoltării naţional-culturale în Moldova. De aceea noi considerăm
că el nu poate să se afle în fruntea Comitetului pentru radiodifuziune”1983.
Cu ocazia împlinirii a 10 ani de la formarea RASSM, G. Bulat s-a referit la activitatea
contrarevoluţionară a elementelor naţionaliste, atât ucrainene, cât şi moldoveneşti, care
luptau contra culturii naţionale a Moldovei şi care promovau cultura naţională burgheză,
constatând că s-a reuşit distrugerea acestor elemente1984.
Pentru a se debarasa de „originalişti”, conducerea de partid din RASSM a preluat argu-
mentele „românizatorilor”, reproşându-le primilor orientarea spre izolarea şi separarea
moldovenilor din RASSM de cei din Basarabia. În acelaşi timp, liderii politici din RASSM
s-au împotrivit apropierii culturale şi lingvistice eficiente a tuturor moldovenilor, înlătu-
rându-i şi învinuindu-i pe „românizatori” că doresc să înlocuiască conducerea bolşevică
cu una „burghezo-naţionalistă” 1985.
În spiritul epocii, B. Lehtman, în articolul „Lupta de clasă pe frontul cultural”, declara
că, „Rezultatele strălucite în construcţia socialistă din Moldova, proletariatul şi masele
truditoare ale ţărănimii le-au obţinut pe parcursul celor 10 ani sub conducerea CMR de
partid şi a CC al PC (b) din Ucraina, în condiţiile unei luptei de clasă necruţătoare”. Con-
form aprecierilor autorului, particularităţile acestui fenomen constau în faptul că, „La
complicarea formelor luptei de clasă în mare măsură a contribuit poziţia de frontieră a
republicii”. În consecinţă „Duşmanul de clasă a reuşit să pătrundă şi în organele dictaturii
proletariatului-în unele soviete săteşti şi comitete executive raionale şi chiar în organele
construcţiei naţional-culturale, în special, în organele Comisariatului Poporului al Învăţă-
mântului şi în CŞM şi în unele sectoare ale organizaţiilor locale de partid”1986.
Acuzaţiile aduse de G. Bulat, primul-secretar al CMR de partid, la una din şedinţele Bi-
roului din toamna anului 1934, unor activişti de partid precum E. Bagrov, U. Corneliu, S.
Creangă, A. Dobrogeanu-Gherea ş. a. că doreau să instaureze „hegemonia basarabenilor”,
„să creeze din nou în Moldova o bază pentru activitatea elementelor burgheze contrare-
voluţionare”, „să înlocuiască conducerea de partid bolşevică din Moldova cu o conducere
burghezo-naţionalistă”, reflectă, de fapt, lupta dintre cele două grupări rivale din condu-
cerea RASSM: una centralistă, stalinistă, şi alta care intenţiona să promoveze o politică
naţională mai „realistă”1987.
Astfel, cadrele băştinaşe din republicile ne ruse, crescute şi promovate în condiţiile
puterii sovietice, ca şi cele vechi burgheze, s-au dovedit „contaminate” de acelaşi spirit
Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 113.
1982

Idem, Campania împotriva, op. cit., p. 100.

1983

G. I. Bulat, 10 ani ai RASSM. Tiraspol-Balta, 1934, p. 11; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 9.
1984

E. Negru, Campania împotriva, op. cit., p. 100.

1985

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 90, pp. 208-209.

1986

E. Negru, Campania împotriva, op. cit., p. 100.

1987

393
„naţionalist”. Era totuși, abia începutul acestei lupte, care va continua şi va atinge apoge-
ul, în anii 1937 – 1938.
După cazul „naţionaliştilor ucraineni”, Stalin nu mai considera, din 1934, drept „pericol
principal” pentru existenţa URSS „şovinismul velicorus”, ci „naţionalismul local”. În acelaşi
timp, liderul statului sovietic renunţă categoric la metodele bazate pe educaţie şi convinge-
re a cadrelor, utilizate din considerente tactice pe parcursul anilor’20, şi recurge la teroare
şi represalii, ca modalitate principală de edificare a socialismului, dar şi pentru a-şi lichida
concurenţii şi rivalii politici1988.
Odată cu colectivizarea forţată a agriculturii, lansată în 1929, şi represiunile în masă
care au continuat în anii 1930 – 1933, autorităţile bolşevice au relansat teroarea de stat
împotriva celor care se împotriveau politicii promovate de Stalin şi adepţii săi. Puterea
este tentantă acum, la începutul anului 1933, să trateze cu suspiciune toate categoriile
de populaţie neintegrate din diferite motive în noua societate, sovietică. Însuşi Stalin o
spunea tranşant la Plenara CC al PC (b) din toată Uniunea din ianuarie 1933.
Liderul bolşevic anunţa că, în ciuda victoriei socialismului în URSS, lupta de clasă nu
a încetat, ci se acutizează într-o manieră mai puţin organizată şi vizibilă decât anterior,
prin sabotaj camuflat. Era o referinţă la cei care şi-au pierdut în ultimii ani averile, în pri-
mul rând ţăranii, dar şi aşa-numiţii foşti, care în cooperare cu elementele criminale, dar
şi comuniştii excluşi din partid, mai ales cu elementele troţkiste şi de dreapta, ar căuta
să destabilizeze puterea sovietică1989. Teroarea de stat continuă, schimbându-se adeseori
grupul-ţintă sau aria geografică.
În anii 1932 – 1933, drept țintă a organelor represive devin „devierile de dreapta și de
stânga” în promovarea politicii partidului bolșevic. Insuccesele înregistrate în campaniile
de colectare a cerealelor, procesul de colectivizare a gospodăriilor țărănești, eșecurile în
realizarea planurilor de producție sau forțarea acestora, lipsa spiritului gospodăresc, de-
lapidările avutului obștesc și alte fenomene caracteristice sistemului economic socialist,
erau catalogate drept uneltiri ale dușmanului de clasă cu o conotație vădit politică. Iniți-
ate la nivel unional, acestea, respectiv, își găseau o manifestare și în plan local.
Astfel, la sfârșitul anului 1932, la fabrica de conserve „1 Mai” din Tiraspol, a fost „de-
conspirată” o grupare „chiaburească contrarevoluționară”, care, în realitate, s-a dovedit
a fi o infracțiune economică pusă la cale de niște escroci. După acest scenariu, a urmat
intentarea unor dosare similare și în cadrul altor întreprinderi1990, culminate cu procesul
judiciar înscenat conducerii Uniunii cooperației industriale din RASSM, în anul 19331991.
În prima jumătate a anilor 1930 o formă specifică a represiunilor staliniste au fost
campaniile de schimbare a carnetelor de partid și cele câteva valuri de „curățire” a rân-
durilor organizațiilor de partid, multiplele procese judiciare intentate așa-numitelor gru-
puri „antistatale și antipartinice” sau unor activiști aparte, considerați de Stalin drept
rivalii săi.
Mai târziu, în rezoluţia Plenarei din februarie – martie 1937 PC (b) din toată Uniunea,
în mod perfid, se va recunoaște, că „în munca de demascare a acestor duşmani înveteraţi

D.Volkogonov, Triumf i traghedia. Politiceskii portret I .V. Stalina. Barnaul, 1990, kniga1, ciasti 2, p. 211; E. Negru, Represiuni politice,
1988

op. cit., p. 97.

I. Caşu, op. cit., pp. 77-78.
1989

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 54.

1990

Ibidem, p. 104.
1991

394
ai poporului NKVD-ul a întârziat, cel puţin, cu patru ani” 1992.
Această pretinsă „mare întârziere”, îi permitea lui I. Stalin să ceară instituţiilor represi-
ve ale statului şi noilor şefi ai acestora o eficienţă maximă în lupta cu „elementele duşmă-
noase”. Durata întârzierii de patru ani a fost aleasă în mod intenţionat. Anii 1932 – 1933,
au fost cei mai grei pentru regim. Colectivizarea agriculturii suferise un eşec cumplit,
ceea ce a provocat criza social-economică, însoţită de o foamete de proporţii în mai multe
regiuni ale URSS, în special, în Ucraina şi RASSM. De subnutriţie au suferit, în mod cronic,
şi o bună parte din cetăţenii din spaţiul urban, acest fenomen având un impact negativ
asupra productivităţii muncii din industrie. În cazul dat, pe post de ţap ispăşitor pentru
toate eşecurile sale Stalin a ales vechea conducere a NKVD1993.
În acest context au avut loc remanieri cardinale în cadrul conducerii NKVD. Deja la 30
septembrie 1936, Nikolai Ejov l-a înlocuit pe G. Iagoda în funcţia de şef al NKVD, acuzat la
Plenara din februarie – martie 1937, de incompetenţă în eliminarea din structurile NKVD
a „birocraţilor degeneraţi, care au pierdut orice vigilenţă şi agerime bolşevică în lupta cu
duşmanul de clasă, care au făcut de ruşine numele de cekist”1994.

2. Represiunile politice din RASSM în contextul Marii Terori din URSS

Culmea terorii staliniste o va reprezenta represiunile din anii 1937 – 1938. „Marea
Teroare” din anii 1937 – 1938, motivată de conducerea de vârf de la Kremlin printr-un
complex de factori interni şi externi, îşi va găsi o justificare ideologică în hotărârile Ple-
narei CC al PC (b) din toată Uniunea, din 23 februarie – 5 martie1937, şi „cazul Rîkov –
Buharin”, care au trasat drept „sarcină principală“ distrugerea definitivă a agenţilor troţ-
kişti germano – japonezi.
Cauzele şi contextul în care se declanşează Marea Teroare sunt complexe. Asasi-
narea lui Kirov, în decembrie 1934, este momentul care îl determină pe Stalin să reia
represiunea în masă împotriva duşmanilor potenţiali şi virtuali ai puterii sovietice,
creând în mod artificial o situaţie excepţională. Se mai adaugă experienţa sovieti-
că în războiul civil din Spania, anume ideea că o coloană a cincea s-ar putea alia cu
inamicul extern în caz de război şi ar putea distruge statul sovietic din interior. As-
censiunea Germaniei naziste şi agresiunea Japoniei militariste sunt alte motive de
nelinişte pentru Stalin şi conducerea sovietică1995. Toate acestea au contribuit la creş-
terea complexului de ţară asediată din interior şi exterior deopotrivă. Formal Marea
Teroare se declanşează la sfârşitul lui iulie 1937 şi se încheie oficial pe 17 noiembrie
19381996.
Factorul internaţional a fost utilizat şi speculat la maximum în legătură cu represiuni-
le. Iminenţa pericolului extern, inclusiv al celui românesc, era un pretext constant pentru
îndoctrinare şi mobilizare la lupta de clasă, pentru aplicarea măsurilor extraordinare şi a
represiunilor. Campania privind acest pericol era de fapt necesară pentru disimularea şi
compensarea tentativelor imperfecte de rezolvare a gravelor probleme interne, respec-
tiv, pentru consolidarea dictaturii partidului-stat şi a celei personale a lui Stalin.
Declanşate în cadrul Marii Terori, specific pentru represiunile din RASSM în anii 1937
I. Varta, T. Varta, op. cit., pp. 356-357.
1992

Ibidem, pp. 357-358.

1993

Ibidem, p. 357; Izvestia ȚK KPSS, Moskva, 1989, nr. 9, p. 138.

1994

I. Caşu, op. cit., p. 79.

1995

Ibidem, p. 78.
1996

395
– 1938 a fost faptul că aceasta a reprezentat nu numai o regiune a frontierei de Vest a
Uniunii Sovietice, ceea ce presupunea un teritoriu de tranzit pentru o eventuală infil-
trare a potenţialilor duşmani din afară, dar şi că era vecina unui stat cu care URSS avea
o „problemă” teritorială, aspecte cei impuneau o conotaţie deosebită în lupta organelor
represive contra „duşmanilor poporului”. De asemenea, componenţa elitei conducătoare,
alogenă, cointeresată în eliminarea cadrelor de origine basarabeană, care contribuise la
statornicirea RASSM.
„Cruciada” împotriva diverşilor „duşmani ai poporului” a fost iniţiată la Plenara CC a
PC (b) din toată Uniunea, din 23 februarie – 5 martie 1937, la care Stalin a rostit raportul
„Cu privire la deficienţele lucrului de partid şi la acţiunile de lichidare a troţkiştilor şi a al-
tor ipocriţi”. În raportul său, el a extins noţiunea de „duşman al poporului”, argumentând
ideea despre „vechii şi noii sabotori”. Sabotorii vechi erau consideraţi duşmanii făţişi, iar
actualii-troţkiştii şi diversanţii, care au pătruns în toate, sau aproape toate organizaţiile
de partid, administrative şi gospodăreşti. Aceste dispoziţii erau, în esenţă, o generalizare
a practicii staliniste de la sfârşitul anilor’ 20 – mijlocul anilor’ 30, care a căpătat o evolu-
ţie deplină după asasinarea lui Kirov. „Marea Teroare” a fost instrumentată de la început
şi până la sfârşit de Biroul Politic al PC (b), din toată Uniunea, în frunte cu I. Stalin şi V.
Molotov. Rezoluţia Plenarei din februarie-martie 1937 a constituit punctul de plecare al
Marii Terori, care se va declanşa peste jumătate de an.
Astfel, dintr-un şir mai lung de arestări, procese, asasinate politice, care s-au produs
în URSS în a doua jumătate a anilor ’30, un impact deosebit asupra vieţii politice şi na-
ţionale din republici (inclusiv din RASSM) a avut „cazul Rîkov – Buharin”. Plenara CC al
PC(b) din toată Uniunea, de la 23 februarie – 5 martie 1937, i-a exclus din partid pentru
„complicitate la activitatea „teroristă”, „diversionistă”, de „spionaj”, a „centrului troţkis-
t”1997. Trasând drept „sarcină principală” distrugerea definitivă a agenţilor troţkişti ger-
mano-japonezi, această „plenară istorică” a servit drept imbold pentru declanşarea în
URSS a unui nou val de represiuni în masă împotriva intelectualilor, liderilor de partid, a
înalţilor funcţionari de stat, militari etc.1998.
Stalin şi anturajul său iniţiază o nouă rundă de teroare cumplită după ce opoziţia reală
şi cea ipotetică din cadrul partidului au fost strivite, iar ţărănimea – decimată prin „des-
chiaburire”, colectivizare forţată şi foamete organizată.
Ca reacţie la declaraţiile lui Stalin la această Plenară privind trimiterea de către ţările
capitaliste în URSS a „spionilor” şi „diversioniştilor”, Consiliul Comisarilor Poporului din
URSS a adoptat hotărârea „Cu privire la organizarea zonei interzise” (aprobată de către
CC al PC (b) din Ucraina). O hotărâre similară a adoptat şi Consiliul Comisarilor Poporu-
lui din RASSM, cu scopul de a „închide accesul duşmanului pe din spate, pentru a izgoni
tot soiul de elemente dușmănoase de pe teritoriul Moldovei care se învecinează direct
cu lumea capitalistă”. Hotărârea respectivă a contribuit la declanșarea „spionomaniei”
atât printre conducători, cât şi în rândurile populației, începând vânătoarea împotriva
originarilor din România, Basarabia (eventual şi din alte ţări „capitaliste”) şi a rudelor şi
prietenilor lor de pe loc. În felul acesta mulţi oameni au fost transformaţi în complici, iar
împreună cu toată populaţia – şi în ostatici ai regimului totalitar bolşevic1999.
H.Carere d’Encause, Imperiul spulberat. Revoluţia naţiunilor în URSS. Bucureşti, 1993, pp. 19-29.
1997

R. Medvedev, Despre Stalin şi stalinism. Bucureşti, 1991, p. 218; E. Negru, Represiuni politice în Republica Autonomă Socialistă So-
1998

vietică Moldovenească la sfârşitul anilor’30. În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 4, p. 97.
E. Negru, Represiuni politice, op. cit., pp. 103-104.
1999

396
 Drept preludiu și motiv al „Marii Terori” în RASSM a servit campania repetată, din
1936, de verificare a carnetelor de partid, deoarece prima a fost apreciată de organele
ierarhic superioare că nu a decurs la nivelul cuvenit. Între timp, această campanie s-a su-
prapus cu discutarea scrisorii confidențiale a CC al PC (b) din toată Uniunea, din 29 iunie
1936, despre activitatea teroristă a blocului contrarevoluționar troțkist-zinovievist.
Ca urmare, Biroul CMR de partid la începutul lunii august a recunoscut că în organiza-
ția regională de partid s-a considerat în mod greșit că, până la schimbarea carnetelor de
partid, n-a existat o bază pentru troțkism. După această constatare, în mod surprinzător,
s-a dovedit că în multe organizații de partid au fost depistați troțkiști. Starea de lucruri
în această privință a fost examinată, la 17 octombrie 1936, de conducerea de partid din
RSSU, după care au urmat noi episoade de „demascare” a troțkiștilor. Această campanie
s-a intensificat în contextul preconizatei audieri a acestei chestiuni de Biroul organiza-
toric al CC al PC (b) din toată Uniunea. Ședința a avut loc la 4 decembrie 1936, în cadrul
căreia raportul cu privire la bilanțul campaniei de schimbare a carnetelor de partid a fost
prezentat de secretarul CMR de partid Siderski2000.
În hotărârea adoptată, care a fost publicată în revista „Partiinoie stroitelistvo”, se
menționa, „că schimbarea carnetelor de partid a scos în evidență neajunsuri mari în
activitatea organizației de partid din raionul Rîbnița și, în special, la fabrica de zahăr
din Rîbnița (împânzirea fabricii cu elemente dușmănoase, conducerea nesatisfăcătoa-
re cu mișcarea stahanovistă, autocritica slabă în organizația de partid). Motive erau
suficiente și din cauza că fabrica, după reparație, cu întârziere a început să prelucreze
sfecla de zahăr, planul fiind îndeplinit numai în proporție de 71,3 %. Au urmat măsuri
împotriva vinovaților. Directorul fabricii a fost destituit din funcție. Lovitura principală,
însă, a fost îndreptată împotriva secretarului al doilea al CR de partid Rîbnița, B. I. Bori-
sov, care a fost învinuit de legături cu troțkiștii încă din anul 1926. El a fost eliberat din
funcție, exclus din partid și arestat. Campania de identificare a „dușmanilor partidului
și poporului” a luat amploare în toate organele de partid și de stat, organizații, institu-
ții, întreprinderi, colhozuri, sovhozuri și alte colective2001.
De asemenea, chiar dacă represiunile în masă vor începe în iulie 1937, depistarea aşa-zi-
şilor – „duşmani ai poporului” în republică, a început imediat după faimoasa hotărâre din
februarie-martie a partidului bolşevic.
Adunarea activului Comitetului Moldovenesc Regional şi al organizaţiei orăşeneşti Ti-
raspol a PC (b) din Ucraina, de la 15 – 16 martie 1937, aprobând hotărârile Plenarei CC al
PC (b) din toată Uniunea, de la 23 februarie – 5 martie 1937, a cerut ca „toate sectoarele
construcţiei naţional-culturale din RASSM să fie întărite cu cadrele cele mai bune şi cele
mai de încredere”2002.
Drept ecou la hotărârile adoptate de organele de partid unionale şi ucrainene, în spi-
rit bolşevic, acelaşi apel era lansat şi de raportul primului secretar al Comitetului Mol-
dovenesc Regional al PC (b) din Ucraina, Z. Siderski, la Conferinţa a X-a a Comitetului
Moldovenesc Regional de partid, din 12 – 15 mai 1937. Constatând că pe tărâmul cultu-
ral au pătruns „destui” „spioni”, „troţkişti”, „naţionalişti burghezi”, „agenţi ai burgheziei
româneşti”, liderul de partid îi atenţiona pe participanţi, că „noi nu i-am distrus definitiv

A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 69.

2000

Ibidem, pp. 69-70.

2001

E. Negru, Represiuni politice, op. cit., p. 97; Idem, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 644.
2002

397
pe naţionaliştii burghezi şi pe agenţii lor în 1933 – 1934, (când a avut loc campania îm-
potriva „naţionalismului moldovenesc burghez”). Ei se manifestă încă activ…E timpul ca
bolşevicii din Moldova să-i demaşte hotărât pe aceşti agenţi culturali de la seminarele
teologice basarabene şi, în general, să le închidă accesul la construcţia culturală…E tim-
pul să educăm cadrele noastre, iar procesul construcţiei culturii naţionale să-l luăm în
mâinile noastre”2003.
Liderul bolşevic local, Z. Siderski anticipează în raportul său ordinul venit de la Mos-
cova privind începutul epurărilor în cadrul conducerii RASSM, făcându-şi în acelaşi timp
autocritică pentru situaţia caracterizată drept insuportabilă şi periculoasă. El aminteşte
audienţei că „tovarăşii noştri au uitat că Uniunea Sovietică este înconjurată de ţări capita-
liste, şi noi, bolşevicii din Moldova, pe care partidul ne-a însărcinat cu obligaţia de a păzi
cu vigilenţă hotarele Uniunii Sovietice, cu atât mai mult nu trebuie să uităm de faptul că
ne aflăm în încercuirea capitalismului. Anume de aceea că noi o vedem şi o simţim zi de
zi, noi vedem cum din această încercuire ne sunt trimişi spioni, cercetaşi, diversionişti”.
Cuvântarea lui Siderski este simptomatică pentru perioada Marii Terori: sunt criticate
şi învinuite de a fi „duşmani ai poporului” persoane care au susţinut puncte de vedere
diferite cu privire la autonomia moldovenească şi relaţia „limbii moldoveneşti” cu lim-
ba română. Pe de o parte, sunt criticaţi cei care nu au promovat suficient românizarea
în RASSM după 1932, când s-a adoptat alfabetul latin. Pe de altă parte, nici cei care au
contribuit la acest proces nu au fost cruţaţi, întrucât ar fi promovat astfel desprinderea
moldovenilor de „patria sovietică”2004.
De acelaşi lucru sunt învinuiţi, de exemplu, prezentatori de limbă română de la ra-
diodifuziunea din RASSM, majoritatea lor fiind originari din Basarabia. Aceştia aveau o
dicţie deosebită, erau ascultaţi de moldoveni, ceea ce era considerat un fapt pozitiv, însă
mai grav era că din cauza aceasta populaţia românofonă nu mai asculta emisiuni din Kiev
şi Moscova2005.
În timpul lucrărilor Conferinţei a X-a a Comitetului Moldovenesc Regional de partid,
şedinţa Biroului acestuia, din 14 mai 1937, aprobă hotărârea CC al PC (b) din Ucraina de
la 13 mai 1937, de „a-l rechema pe G. I. Starîi (preşedintele Consiliului Comisarilor Popo-
rului din RASSM) la dispoziţia CC din Ucraina”2006.
Două luni mai târziu, printr-o hotărâre a Biroului CRM din 24 iunie 1937, se precizea-
ză o altă vină a conducerii Comitetului pentru Radiodifuziune din RASSM: „La Comitetul
pentru Radiodifuziune din Moldova au loc numeroase ieşiri antisovietice duşmănoase,
legate de transmiterea hotărârii Tribunalului în procesul intentat bandei centrului con-
trarevoluţionar troţkist şi în procesul intentat spionilor Tuhacevski, Iakir ş. a., care s-au
exprimat prin transmiterea unei muzici funebre după prezentarea hotărârii Tribunalu-
lui”, ceea ce constituie o încălcare a indicaţiilor venite de la Comitetul pentru Radiodifu-
ziune din Ucraina, care prevedeau în mod expres faptul că „în zilele când aveau procese şi
după pronunţarea sentinţei să fie transmisă doar muzică distractivă”2007.
Teza stalinistă despre înăsprirea luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism şi-a
găsit expresie în organizarea mecanismului represiunilor în masă şi trecerea sub controlul
Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 116.
2003

I. Caşu, op. cit., p. 102.

2004

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 117.

2005

Idem, Represiuni politice, op. cit., p. 98.

2006

Idem, Politica etnoculturală, op.cit., pp. 117-118.

2007

398
personal al lui Stalin al NKVD-ului. Plenara CC al PC (b) din toată Uniunea, din iunie 1937,
îi acorda lui N. Ejov împuterniciri excepţionale pentru declanşarea Marii Terori. La doar
câteva luni de la declanşare, conducerea partidului s-a arătat extrem de mulţumită de pre-
staţia şefului poliţiei secrete sovietice, care, a fost în stare „să îmbunătăţească rapid starea
lucrurilor în cadrul NKVD, să-l consolideze şi să pună pe cea mai înaltă treaptă activitatea
NKVD în cel mai scurt timp”2008.
Realizarea în practică şi intensificarea Marii Terori s-a produs printr-o serie de hotă-
râri adoptate de Biroul Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea şi prin ordine emise de
N. Ejov, comisar al poporului pentru Afacerile Interne. Se distinge mai întâi o hotărâre a
Biroului Politic din 2 iulie 1937, trimisă tuturor prim-secretarilor regionali şi republicani
de partid, în care se anunţă despre nevoia reluării pe scară largă a luptei împotriva ele-
mentelor antisovietice2009.
Hotărârea din 2 iulie se referea la două categorii de populaţie care încă nu fusese vi-
zate de noul ciclu al represiunilor începute în august 1936. Secretarii de partid de rang
republican, ţinutal şi regional erau obligaţi ca, împreună cu instituţiile NKVD, să întoc-
mească listele foştilor „chiaburi” şi criminali care reveniseră în ultimii ani din exil. Aceş-
tia erau catalogaţi ca „iniţiatori ai numeroaselor crime şi acte diversioniste în agricultură
şi industrie”. În funcţie de pericolul pe care îl prezentau pentru stat, aceştia urmau a fi
divizaţi în două categorii. În prima categorie urmau a fi incluşi cei cu spirit făţiş duşmă-
nos, care urmau a fi executaţi, iar în cea de-a doua – „cei mai puţin activi, totuşi cu predis-
poziţii duşmănoase”, care trebuiau exilaţi2010.
Deja pe 8 iulie 1937, realizând în practică dispoziţiile organelor ierarhic superioare,
Biroul CRM de partid, decide să-i excludă din partid şi să-i concedieze din posturi pe
„duşmanii poporului” G. I. Starîi, E. P. Voronovici, preşedinte al Comitetului Executiv Cen-
tral, M. I. Gaiţan, preşedinte al Consiliului Sindicatelor, D. G. Pretescu, şef al secţiei cultură
şi propagandă, M. M. Osadcii, secretar al tineretului leninist, B. M. Garber, redactor-şef al
ziarului „Soţialisticeskaia Moldavia”, M. I. Gruman, redactor-şef al ziarului „Moldova Soci-
alistă”, C. S. Almazova, rector al şcolii superioare agricole de partid2011.
Totuşi, Plenara Comitetului Moldovenesc Regional de partid, din 9 iulie 1937, constata
că „în organizaţia moldovenească de partid încă nu s-a început cu adevărat lucrul în di-
recţia lichidării consecinţelor diversiunilor…de pe frontul construcţiei naţional-cultura-
le” (edificatoare în acest sens a fost considerată demascarea şi demiterea „foarte târzie”
a lui G. I. Starîi). De aceea, Biroul şi comitetele raionale de partid au fost obligate „să con-
tribuie cu o intensitate şi mai sporită acţiunile de demascare a duşmanilor-spioni, troţ-
kişti, a celor de dreapta şi a tot felul de naţionalişti, mobilizând pentru aceasta întreaga
organizaţie de partid şi pe fiecare comunist în parte” 2012.
Curând după aceasta, pe 13 – 17 iulie 1937, o comisie specială organizată de către
Comitetul Moldovenesc Regional de partid (în componenţa: Ţaranov, Hriplivîi, Şinkariuk,
Ivanov, Tereşcenko, Şclearuk) efectuează un control la Editura de Stat. Directorul institu-
ţiei, M. Baluh, este acuzat că a constituit un grup de „troţkişti” şi „naţionalişti” din rândul
traducătorilor şi redactorilor care au „românizat limba moldovenească”. Drept urmare,
2008
I. Varta, T. Varta, op. cit., pp. 357-358.
2009
I. Caşu, op. cit., p. 81.
2010
I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 364.
E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 645.
2011

2012
Idem, Represiuni politice, op. cit., p. 98.

399
M. Baluh, I. Oborocea, redactorul şef al Editurii, S. Soloviova, şefa secţiei de literatură
moldovenească au fost excluşi din partid, concediaţi, iar apoi arestaţi. Aceeaşi soartă au
avut-o redactorii şi traducătorii: Ploişteanu, Petraru, Stroe, Vasilenco, Corneliu, Filimo-
nov (Filimon), Ţiganu, Constantinescu ş. a.2013.
Acțiuni de acest gen sunt întreprinse și în instituțiile de stat. În zilele de 9 – 12 iulie
1937, s-a desfășurat congresul Uniunii cooperației industriale din Moldova. Despre lu-
crările acestui for a scris ziarul „Soțialisticina Moldavia”. În articolul publicat sub titlul „Să
ne învățăm a recunoaște dușmanul” se descriau acțiunile și planurile diferitor „dușmani
ai poporului”, care au condus la degradarea și ruinarea întreprinderilor din această ra-
mură. Erau indicate colectivele în care au avut loc astfel de fapte, blamați și corespunză-
tor etichetați, conducătorii și, chiar membrii de rând ai colectivelor de muncă2014.
Conform hotărârii Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de partid, din 22 – 24
iulie 1937, au fost destituiţi din funcţii Pagul, preşedintele Comitetului de radiodifuziune,
Codrescu, secretarul organizaţiei de partid de la aceeaşi instituţie, S. Soloviova, împu-
ternicitul Comitetului de Stat pentru cenzură de pe lângă Comitetul de radiodifuziune,
T. Malai, scriitor şi redactor. Vina acestora conform hotărârii era: „La Comitetul de radio
din Moldova au avut loc numeroase ieşiri antisovietice duşmănoase, în special în vremea
transmiterii hotărârii Tribunalului în afacerea bandei centrului contrarevoluţionar-troţ-
kist şi în afacerea spionilor Tuhacevski, Iakir ş. a., care s-au exprimat prin transmiterea
muzicii de doliu după prezentarea hotărârii Tribunalului. Or, Comitetul pentru radiodi-
fuziune din Ucraina dădu-se indicaţii clare ca „în zilele când aveau loc procese şi după
pronunţarea sentinţei să fie transmisă numai muzică veselă”. Din iunie şi până la înce-
putul lunii august 1937, au fost excluse din partid şi arestate o serie de cadre didactice
din învăţământul superior: A. Pohinin, rector al institutului Pedagogic din Tiraspol, A.
Dîmbul, profesor la catedra de „limbă moldovenească” de la acelaşi institut, I. A. Bihman,
comisarul poporului pentru Învăţământul Public etc. Toţi erau acuzaţi de „naţionalism
burghez” şi de „românizare a limbii şi culturii moldoveneşti”2015.

3. Mecanismul şi desfăşurarea
Ordinul nr. 00447 al NKVD, „Cu privire la operaţiunea de represiune asupra foştilor
chiaburi, criminali şi alte elemente antisovietice”, semnat de N. Ejov şi aprobat de CC
al PC(b) din toată Uniunea, la 31 iulie 1937, a constituit „legitimarea” celor mai mari
crime din istoria comunismului de tip sovietic. În doar un an şi patru luni, în baza pre-
vederilor acestui ordin, în Uniunea Sovietică, 668.305 de persoane au fost împuşcate şi
alte 668.538 au fost trimise în Gulag, constituind apogeul atrocităţilor regimului totalitar
comunist, când pe parcursul a 430 de zile au fost împuşcate zilnic, în medie, 1550 de
persoane. Maşinăria morţii, al cărei element de bază era NKVD, considerat de către Stalin
„eşalonul de avangardă, înarmat al partidului”, a funcţionat în regim non-stop la capaci-
tate maximală2016.
Ordinul viza „foştii chiaburi, recidivişti şi alte elemente contrarevoluţionare”, în speci-
al oameni simpli, şi nu elita politică sau intelectuală2017 şi definea „obiectul muncii” pen-
Idem, Politica etnocuturală, op. cit., pp. 117-118.
2013

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 105.

2014

E. Negru, Represiuni politice, op. cit., pp. 98-99.

2015

I. Varta, T. Varta, op. cit., pp. 358-359.

2016

Ibidem, p. 365.
2017

400
tru structurile NKVD, fiind prezentate toate categoriile de „duşmani ai poporului” care
urmau a fi reprimaţi. Aceştia erau: „un număr considerabil al foştilor „chiaburi”, altădată
supuşi represiunilor, cei care au evitat represiunile, cei care au fugit din lagăre, exil şi
colonii de muncă”. Se preciza că „în ultimul timp au revenit clericii şi sectanţii altădată
supuşi represiunilor, foştii participanţi activi ai acţiunilor antisovietice armate”, aceştia
alcătuind o altă categorie. În continuare, erau enumerate un şir de categorii de „elemente
antisovietice” din care făceau parte, în primul rând, reprezentanţii unor partide politice
care „au rămas aproape intacte” în sate „eserii, menşevicii”, precum şi foştii participanţi
activi ai „revoltelor banditeşti” 2018.
O parte din aceste categorii, aşa cum se precizează în document, părăsind satele şi stabi-
lindu-se la oraşe, „au pătruns în întreprinderi, transporturi şi construcţii”. Ei trebuiau iden-
tificaţi şi eliminaţi. O ultimă categorie de persoane vizate erau delicvenţii de diferite nuanţe,
care îşi ispășiseră pedepsele şi cei care fugiseră din locurile de detenţie. Toate aceste categorii
de persoane, catalogate ca „elemente antisovietice”, erau considerate principalii vinovaţi de
„diversele infracţiuni antisovietice şi diversioniste atât în colhozuri, cât şi în transporturi şi în
unele sectoare industriale”. Structurile NKVD aveau misiunea ca, în cel mai necruţător mod,
să distrugă toată această „bandă a elementelor antisovietice, să apere poporul sovietic de
uneltirile lor contrarevoluţionare şi, în sfârşit, o dată şi pentru totdeauna, să pună capăt acti-
vităţii lor subversive împotriva statului sovietic” 2019.
În primul compartiment al Ordinului, toate persoanele care urmau a fi supuse repre-
siunilor erau împărţite în opt categorii distincte. În prima categorie fuseseră incluşi foştii
„chiaburi” reveniţi din locurile unde şi-au ispăşit pedeapsa, dar, care continuau să des-
făşoare energic activităţi subversive antisovietice”. Foştii „chiaburi” fugiţi din lagăre sau
colonii de muncă, precum şi ,chiaburii” care au evitat deschiaburirea, care desfăşurau
activităţi antisovietice, alcătuiau a doua categorie de persoane. În cea de-a treia categorie
intrau foştii „chiaburi” şi „elementele socialmente periculoase” care au făcut parte din
grupări insurecţionale, fasciste, teroriste şi banditeşti, care şi-au ispăşit pedeapsa şi cei
care s-au ascuns de represiuni sau au fugit din locurile de detenţie şi au reluat activitatea
„criminală antisovietică”.
În categoria a patra au fost incluşi membrii „partidelor antisovietice (eserii, menşevi-
cii, fostele gărzi albe, foştii jandarmi şi cinovnici, adversari din perioada războiului civil,
bandiţii, complicii bandiţilor, „reimigranţii” – toţi acei care se ascundeau de represiuni,
care au fugit din locurile de detenţie şi continuau să desfăşoare „activităţi antisovietice
energice”. Din categoria a cincea făceau parte „cei mai ostili şi mai activi membri” ai orga-
nizaţiilor subversive căzăceşti, albe, fasciste, teroriste şi de spionaj. În categoria a şasea
erau incluse persoanele din toate categoriile care îşi ispăşeau deja pedeapsa, însă şi în
detenţie „continuau să desfăşoare activităţi antisovietice subversive” 2020.
Din categoria a şaptea făceau parte elementele delicvente de diferite nuanţe, care
„desfăşurau activităţi criminale şi erau legate cu mediul infracţional”. Cea de-a opta cate-
gorie viza elementele delicvente care-şi ispăşeau pedeapsa, unde desfăşurau „activităţi
criminale”. Al doilea compartiment al Ordinului se referea la măsurile de condamnare şi
numărul de persoane ce urmau a fi supuse represiunilor. Cele opt categorii erau divizate
2018
Ibidem, p. 366.
2019
Ibidem, p. 367.
2020
Ibidem, p. 368.

401
în alte două categorii în baza criteriului pedepselor. Cei mai ostili intrau în prima catego-
rie şi urmau a fi împuşcaţi imediat după examinarea dosarelor de către „troici”. Ceilalţi,
mai puţin „activi”, dar cu o atitudine duşmănoasă, trebuiau incluşi în a doua categorie,
divizaţi în două grupuri: condamnare la detenţie (8-10 ani) şi internare în lagăre d con-
centrare2021.
Reprezentanţii nomenclaturii superioare de partid şi militare erau condamnaţi de tri-
bunalele militare şi şedinţele speciale ale NKVD, iar oamenii simpli de troicile speciale2022.
Prin acelaşi ordin din 31 iulie, se determinau cote pentru fiecare regiune sau republi-
că. Pentru RASSM era fixat un „plan” de 200 persoane care trebuiau executate, iar – 500
condamnate la 8 – 10 ani, sugerându-se că cifrele pot fi majorate, însă cu acordul expres
al Centrului. Prin urmare, s-a declanşat o competiţie acerbă pentru îndeplinirea cotelor
iniţiale2023.
Toţi angajaţii organelor de represiune executau directivele venite din partea supe-
riorilor, îndeplinind întocmai toate indicaţiile sub ameninţarea unor sancţiuni drastice.
Poliţia secretă, aşa cum menţionează Hannah Arendt, într-un stat totalitar precum URSS,
„era total supusă voinţei Conducătorului, care singur poate decide cine şi când va fi ur-
mătorul potenţial inamic”; tot acesta decide cine şi când din conducerea poliţiei secrete
trebuia lichidat2024.
Pentru a „eficientiza” activitatea desfăşurată de structurile NKVD, N. Ejov semnează
încă, la 17 aprilie 1937, ordinul „Cu privire la modalitatea acordării audienţelor pentru
reclamanţi de către NKVD-urile republicane”. Ca urmare, au fost create săli speciale de
audienţă, unde putea veni oricine, fără a se legitima, pentru a comunica informaţii „utile”
pentru organele represive. În felul acesta, denunţul era pus la loc de cinste. Pe 15 august
1937, Ejov semnează un nou ordin, care îi viza pe trădătorii de patrie, membrii organiza-
ţiilor troţkiste, diversioniste şi de spionaj, precum şi modul de arestare a soţiilor acesto-
ra, ordin care extindea raza de acţiuni a represiunilor staliniste2025.
Un rol aparte în mobilizarea membrilor societăţii în scopul colaborării cu NKVD jucau
faimoasele procese publice, regizate cu multă meticulozitate şi cultivând frica şi supune-
rea. La scară unională, cu o anumită periodicitate, erau organizate campanii de identifi-
care şi nimicire a „duşmanilor” poporului. „Dușmanii poporului” erau căutaţi pretutin-
deni. Spiritul de „vigilenţă” era cultivat insistent de organele de partid şi sovietice şi urma
să aibă ca efect imediat determinarea unui „activism social”. Psihoza „vigilenţei” faţă de
uneltirile „duşmanului” atinsese cote paranoice2026.
Documentele scoase la iveală în ultimii ani din arhive atestă atmosfera de crâncenă te-
roare şi fărădelegi instaurată de bolşevici în RASSM. Pretutindeni domnea suspiciunea, fri-
ca şi delaţiunea. Oamenii dispăreau cu sutele, fără urmă. Suspecţii erau ridicaţi noaptea din
case, între baionete, alteori direct de la adunări sau şedinţe.
Cotele stabilite pentru fiecare entitate administrativă trebuiau îndeplinite în termen
de 4 luni, cât era prevăzută iniţial desfăşurarea operaţiunii. Termenul prelungindu-se,
cotele vor fi majorate de câteva ori. În cazul RASSM, la 22 noiembrie1937, planul pen-
Ibidem., p. 369.
2021

Ibidem., p. 374.
2022

I. Caşu, op. cit., p. 83.

2023

Hannah Arendt, Originile totalitarismului. Bucureşti , Editura Humanitas, 1994, p. 552.

2024

I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 376.

2025

Ibidem, pp. 361-362; Hannah Arendt, op. cit., p. 551.

2026

402
tru prima categorie a ajuns la 800, iar pentru a doua categorie – la 14002027. Din cauza
că RASSM avea „restanţe” mari la executarea planului, conducerea NKVD de la Kiev a
tras un semnal de alarmă, fapt ce va conduce la accelerarea ritmurilor de realizare.
„Planul”, ajuns între timp la 2300 persoane, era declarat îndeplinit la 3 ianuarie 1938,
dintre care 2043 de persoane proveneau din mediul rural2028.
Pentru anul 1938, la prima categorie, republicii i se stabili-se un plan de 200 persoane.
Însă, conducerea RASSM a insistat asupra majorării simţitoare a cotelor pentru ambele ca-
tegorii, mai ales pentru prima categorie – la 1100 persoane. Ca urmare, conducerea de la
Moscova a acordat cote peste prevederile planului, de 1800 de persoane per total, respectiv
800 (execuţii) şi 1000 (detenţie). În acelaşi timp, RASSM ca regiune de frontieră, în eventuali-
tatea unui război, îi revenea cota de deportare de 3500 de persoane, considerate „duşmani ai
poporului” care ar încerca să se răzbune2029.
Întreaga societate era extrem de tensionată, întrucât atmosfera generală modelată
de regim era una de teamă cumplită şi de nesiguranţă. În timpul Marii Terori, fabrica-
rea dosarelor false a atins cote de neimaginat, acestea fiind ticluite pe bandă rulantă,
organizându-se chiar un fel de întrecere socialistă între structurile NKVD în identifica-
rea şi nimicirea „duşmanilor poporului”. Teama cultivată în mediul NKVD omora orice
sentiment uman, transformându-i pe angajaţii acestei structuri în instrumente oarbe
ale morţii2030.
Contingentul – ţintă al terorii din anii 1937 – 1938 au devenit diferite categorii de
populaţie. Cea mai mare parte a victimelor Marii Terori au fost aşa-zişii „chiaburi”, alte
„rămăşiţe ale claselor exploatatoare”, anihilate, dar care nu au fost „distruse până la
capăt”, care revenite la baştină, erau capabile să se „coaguleze într-un nucleu al unei
opoziţii”. A urmat nomenclatura de partid, sovietică, comsomolistă, militară, numeroşi
membri ai partidelor comuniste din străinătate şi membri ai organelor de conducere
ale Internaţionalei Comuniste. O altă categorie socială importantă decimată a fost inte-
lectualitatea. Biserica, clerul, membrii diferitelor confesiuni religioase, simpli munci-
tori şi ţărani au constituit o altă ţintă a Marii Terori2031.
Numeroasele minorităţi naţionale din URSS a constituit, de asemenea, o compo-
nentă importantă a politicii de teroare, în aşa-numitele „operaţiuni naţionale”.
Lista „duşmanilor poporului” era completată cu potenţialii adversari ai cursului
oficial, în calitate de presupuşi complici, legături de rudenie, prieteni, colegi de ser-
viciu, pur şi simplu forţaţi să depună mărturii împotriva celor inculpaţi pe nedrept.
În ansamblu, acuzaţiile aduse celor arestaţi, condamnaţi la muncă forţată în la-
găre sau împușcaţi reflectă esenţa represivă a doctrinei dezvoltate de Marx, Engels
şi Lenin, bazată pe lupta ireconciliabilă dintre clasele şi categoriile „nobiliare” sau
„burgheze” şi cele „proletare”, precum şi a politicii curente a instituţiilor de stat din
URSS, întemeiată pe aceeaşi doctrină „marxistă” şi „leninistă”. Astfel, originea socia-
lă „burgheză”, statutul de culac „răsculăcit”, descendenţa din România şi Basarabia,
întreţinerea contactelor cu rudele şi cunoscuţii din România sau din alte „ţări capi-
I. Caşu, op. cit., p. 83.
2027

Ibidem, p. 84.
2028

Ibidem, p. 85.
2029

I. Varta, T. Varta, op. cit., pp. 359-360; Mark Junge, G.Bordiugov ş. a., Verticali bolişogo terrora. Moskva, Novîi Kronograf, 2008, p.
2030

10.
I. Varta, T. Varta, op. cit., pp. 378-381.
2031

403
taliste” au servit drept cauze de acuzare, indiferent dacă persoanele respective au
săvârşit vreo infracţiune2032.
Dintre cele mai diverse acuzaţii erau aduse lucrătorilor din sistemul învăţământu-
lui: „origine socială străină”, neglijarea principiului de clasă, a limbii ruse, promova-
rea „teoriilor fasciste”, „românizarea limbii moldoveneşti” etc.2033.
Noţiunea de „fost culac” era în mod obligatoriu asociată celei de „calomniator”,
„sabotor”, „diversionist”, „contrarevoluţionar”, „antisovietic” etc. În pofida formulă-
rilor diferite ale acuzaţiilor aduse celor condamnaţi de „troika specială” din RASSM
– „defăimarea puterii sovietice” sau a „conducătorilor de partid” (în primul rând, al
lui Stalin), „înfăptuirea agitaţiei contrarevoluţionare”, sau doar „intenţii contrarevo-
luţionare”, „răspândirea atitudinilor defetiste”, „lăudarea duşmanilor poporului care
fusese împușcaţi”, „rudenia cu cei deportaţi şi răsculăciţi”, „răspândirea ştirilor pro-
vocatoare cu privire la începerea războiului şi înfrângerea în acest război a URSS”,
„întreţinerea legăturilor cu cei de peste hotare” etc., ele toate, în fond, se asemănau,
având drept sursă atitudinea marxistă şi bolşevică faţă de deosebirile de clasă şi de
ideologie2034.
Pentru depistarea, arestarea, judecarea şi condamnarea, executarea „duşmanilor
poporului” a fost instituită o adevărată ierarhie a organelor represive.
Adoptarea verdictului final în privinţa aplicării pedepselor, ţinea de competenţa
aşa-numitelor „troici speciale”, instituite de Biroul Politic.
Astfel, victimele Marii Terori au fost condamnate de „troicile speciale”, de Consi-
liul Special al NKVD sau de comisiile de judecată (tribunalele) ale NKVD. „Osobaia
troika” a fost o instituţie sovietică extrajudiciară, creată, de obicei, la nivel regional
şi republican. Aceste „troici speciale” erau compuse dintr-un preşedinte – şeful lo-
cal al Comisariatului Poporului al Afacerilor Interne (NKVD) şi doi membri – primul
secretar al comitetului regional sau republican de partid, şi, procurorul regional sau
republican. „Troicile” aveau împuterniciri nelimitate şi nu erau controlate de nimeni.
Troicile speciale urmau să redacteze procesele-verbale ale şedinţelor, în care trebuia
indicat verdictul emis pentru fiecare condamnat2035.
În RASSM, aşa-numitele „troici” au început să activeze, deja în anul 1930, atunci când
s-au operat primele deportări ale familiilor „culacilor”. Prin Hotărârea Biroului Comite-
tului Moldovenesc Regional de partid al PC (b) din Ucraina, din 15 noiembrie 1933, „Cu
privire la apropiatele deportări ale familiilor culăceşti”, în RASSM au fost create „troici
raionale”, care aveau menirea de a selecta familiile de culaci pentru deportare2036.
Pentru coordonarea pe teren a acţiunilor de represiune, au fost instituite aşa-numi-
tele grupe interraionale operative ale NKVD. În RASSM existau două grupe operative,
una cu sediul la Balta, iar alta – la Tiraspol2037.
În debutul activităţii „ Troicii speciale” republicane, din perioada 1937 – 1938, pre-
şedinte era Rogol, comisar interimar al Afacerilor Interne din RASSM, locotenent major
Gh. Negru, M. Taşcă, Represiunile politice din RASSM în anii 1937 – 1938 („operaţiunea culăcească” şi „operaţiunea română”). În
2032

Fără termen de prescripţie, op. cit., p. 433; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 150, pp. 301-306.
N. Mafteuţă, op. cit., pp. 88, 90, 93.
2033

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., pp. 433-434; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 150, pp. 301-306.
2034

St. Courtois, Dicţionarul comunismului. Bucureşti, Editura Polirom, 2008, p. 385; Gh. Negru, M.Taşcă, op. cit., pp. 430-431.
2035

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 431.

2036

I. Caşu, op. cit., p. 86.

2037

404
al Direcţiei Securităţii Statului; Todres, secretar al Comitetului Regional de partid din
RASSM; Kolodii, procuror interimar al RASSM; secretar – Pervuhin2038. În anii 1937 –
1938, componenţa „troicii speciale” a suportat modificări periodice. Pe parcursul anu-
lui 1937, preşedinţi ai acestei instituţii, după schimbarea lui Rogol, au mai fost Priho-
diko, comisar interimar al Afacerilor Interne din RASSM, căpitan al Direcţiei Securităţii
Statului, şi Rivlin, comisar interimar al Afacerilor Interne din RASSM, locotenent major
al Direcţiei Securităţii Statului, iar în anul 1938, în afară de Rivlin – Liutîi, comisar in-
terimar al Afacerilor Interne din RASSM, locotenent major al Direcţiei Securităţii Sta-
tului, şi Malîşev, comisar adjunct al Afacerilor Interne din RASSM, locotenent major al
Direcţiei Securităţii Statului. Pe linie de partid, după Todres, la 26 octombrie 1937, în
această funcţie a fost desemnat Borisov, secretar al Comitetului Regional de partid din
RASSM, care, împreună cu Kolodii, procuror interimar al RASSM, şi-a păstrat calitatea
de membru până la sfârşitul activităţii „troicii”. Între 11 august 1937 şi 11 martie 1938,
secretar al „troicii” a fost Docuţki, sublocotenent al Direcţiei Securităţii Statului, înlo-
cuit apoi de Melniciuc, sublocotenent al Direcţiei Securităţii Statului, urmat de Ronis,
inspector al Secţiei speciale nr.1 a NKVD din RASSM2039.
Astfel, în anii 1937 – 1938, componenţa „troicii speciale” a suportat modificări peri-
odice. Călăii au devenit ei însăşi victime.
Toate condamnările s-au produs după un anume scenariu – simulacru de proce-
se. Consiliul Special sau „dvoika” de la Moscova, lua deciziile în baza materialelor pre-
zentate de NKVD-ul din Kiev, care, la rândul lui, le primea de la NKVD-ul din RASSM.
În acest sistem ierarhic din trei trepte, „troika specială” din RASSM constituia, pe de
o parte, o instituţie autonomă care examina cazurile de „spionaj”, de „diversiune”, de
„antisovietism”, depistate printre populaţia din stânga Nistrului, iar, pe de altă parte,
era un organ care executa deciziile luate de „dvoika” specială de la Moscova în cazurile
persoanelor din RASSM arestate în cadrul „operaţiunii române”.
Fiecare proces-verbal al „dvoicii’’, cu verdictul lui Ejov şi Vîşinski conţine şi somaţia
ultimativă a celor doi că cei condamnaţi la moarte de către ei să fie executaţi în regim
de urgenţă. Aşa cum transpare din documentele de arhivă, toate aceste persoane au
fost deţinute în închisoarea NKVD din Tiraspol. Toţi cei condamnaţi la moarte au fost
executaţi de către angajaţii aceleiaşi structuri din capitala RASSM.
Conform documentelor, „troika specială” din RASSM s-a întrunit în circa 110 „şedin-
ţe judiciare”, reflectate în 110 procese-verbale. Cifra totală a celor condamnaţi în peri-
oada 10 august 1937 – noiembrie 1938, este de 4762 de persoane. Din acestea, 3497
(73,4%) au fost împuşcate, 1252 (26,3%) au fost condamnate la 5, 8 şi respectiv, 10
ani de detenţie în aşa-zisele „lagăre de corecţie”, iar 13 (0,3%) dosare au fost returnate
pentru a fi reexaminate2040.
Au existat şi câteva cazuri când arestaţii au fost repuşi în libertate, întrucât învinuirile
care le-au fost aduse nu s-au confirmat ulterior, sau inculpatul rezista torturilor din tim-
pul interogatoriilor şi nu recunoştea nici o vină inventată.
În prima şedinţă a Troicii Speciale de la Tiraspol a fost examinat dosarul de urmărire
penală nr 38469 intentat de structurile NKVD din RASSM „organizaţiei contrarevoluţio-
2038
Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 432.
2039
Ibidem, pp. 432-433.
2040
Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 433; I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 387.

405
nare fasciste din coloniile germane ale raionului Grigoriopol, RASSM, care a desfăşurat
o activitate intensă de luptă împotriva puterii sovietice”. În baza acestor învinuiri, din
cele 39 de persoane câte figurau în acest dosar, 26 au fost condamnate la moarte prin
împuşcare, 10 – la câte zece ani de internare în „lagăre de corecţie prin muncă” şi alte trei
persoane – la câte 8 ani de internare în aceleaşi lagăre2041.
Troika Specială examina ca pe bandă rulantă dosarele „inculpaţilor”. Pe 15 aprilie
1938, de exemplu, au fost examinate 102 dosare şi s-a decis executarea tuturor celor 102
de persoane2042, înregistrând chiar un „record”, când, într-o singură şedinţă, a condamnat
la moarte prin împuşcare 147 de persoane2043.
Un aspect important al investigării dramei victimelor Marii Terori din RASSM este
executarea propriu-zisă a sentinţelor emise de Troika Specială şi locul înhumării aces-
tor victime ale regimului totalitar comunist. Execuţiile în masă din RASSM au început
cu împuşcarea unui grup de germani în baza dosarului nr. 38469, încă pe 12 august
1937, la numai două zile distanţă de ziua când, în cadrul unui simulacru de proces de
judecată, mai mulţi nemţi erau condamnaţi la moarte de Troika Specială a RASSM. Pes-
te o săptămână după primele execuţii de la Tiraspol, a fost pusă în funcţiune şi maşina
morţii în or. Balta2044, dat fiind numărul mare al celor condamnaţi.
Mărturii şi dovezi multiple confirmă faptul că, ani în şir, cetatea Suvorov din Tiraspol
a fost folosită de bolşevici ca poligon de tir pentru executarea a peste 4000 de oameni –
ţărani, muncitori, învăţători, studenţi, artişti, scriitori, ziarişti, preoţi, rabini ş. a.
În ansamblu, represiunile declanşate s-au desfăşurat şi toate categoriile de aşa-zişi
„duşmani ai poporului” au fost identificaţi şi condamnaţi în cadrul mai multor campanii
codificate, denumite convenţional, precum: „culăcească”, „română”, „naţionale”, care to-
tuşi s-au suprapus ca termen de realizare şi persoanele arestate, cărora li se incriminau,
concomitent, mai multe capete de acuzaţie. Odată pusă în funcţiune, „maşina morţii” a
ucis sau a mutilat vieţile miilor de oameni din RASSM, care nu aveau nimic în comun nici
chiar cu percepţia bolşevică a „duşmanului” de clasă sau ideologic.

4. „Operaţiunea chiaburească”
Aşa-numita „operaţiune chiaburească”, desfăşurată în baza Ordinului nr.00447, emis
de N. Ejov, a demarat în RASSM, la 10 august 1937, odată cu prima şedinţă a „Troicii Spe-
ciale” sau „Osobaia Troika” de la Tiraspol. Victimele erau împărţite în două categorii: în
prima intrau cei care trebuiau împușcaţi imediat, în a doua – cei care trebuiau întemniţaţi
sau internaţi în GULAG. Pentru fiecare republică și regiune erau stabilite „cote” pentru
ambele categorii2045.
În plan teoretic general, explică Gabriel Liiceanu, referindu-se la crimele justificate
prin antagonismul dintre clase, „pentru a putea fi lichidat fără bătaie de cap şi fără umbra
vreunei remuşcări, el trebuie să devina animal, adică ne – om sau sub – om. Din clipa ace-
ea, el poate fi ucis cu conştiinţa împăcată a celui care merge la vânătoare pentru a face un
bine comunității, pentru a stârpi un dăunător”2046.
Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 432.
2041

I. Caşu, op. cit., p. 87.

2042

I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 401.

2043

Ibidem, p. 421.
2044

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit. , pp. 430-431.

2045

G. Liiceanu, Despre ură. Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 85.

2046

406
 Una din incriminările în baza cărora o categorie de inculpaţi era condamnată la moarte
era apartenenţa la categoria socială a „chiaburilor”, deşi de la aşa-numita deschiaburire
(adică jefuire a ţărănimii) trecuseră 5 – 7 ani şi persoanele care au căzut victime ale pro-
cesului de deschiaburire se transformaseră în elemente pauperizate. O astfel de acuzaţie
era adusă, fără discriminare etnică, unui contingent numeros de locuitori ai RASSM. Întreg
arsenalul de acuzaţii inventate abundă în acuzaţii – şablon, care figurează în majoritatea
covârşitoare a dosarelor de condamnare la moarte, gen: „regretă împuşcarea duşmanilor
poporului”, „regretă executarea troţkiştilor”, „răspândea zvonuri clevetitoare despre noua
constituţie a lui Stalin”, „răspândea zvonuri contrarevoluţionare despre un iminent război
şi prăbuşirea puterii sovietice”, „răspândea zvonuri provocatoare contrarevoluţionare des-
pre victoria Germaniei şi Japoniei asupra URSS”2047.
Intrarea în colhoz, cu intenţia de a desfăşura propagandă „contrarevoluţionară” împo-
triva măsurilor întreprinse de puterea sovietică, constituia o altă învinuire deosebit de
gravă, la care recurgeau frecvent anchetatorii enkavedişti. „Manifestarea unor tendinţe
teroriste”, „ameninţarea activiştilor din sat cu răfuială”, „participarea activă la lupta îm-
potriva puterii sovietice” erau alte învinuiri grave, suficiente ca troika să poată curma alte
destine omeneşti2048.
N-au putut evita represiunile nici oamenii simpli de la sate și orașe: muncitori2049, col-
hoznici. Printre ei – peste 270 de locuitori ai satului Pârâta din raionul Dubăsari2050.
În satul Butor, raionul Grigoriopol, de pildă, în baza unor denunţuri false au căzut vic-
time ale represiunilor 150 de ţărani moldoveni, acuzaţi de „spionaj în favoarea României
regale” 2051. În localitatea Slobozia a fost „descoperită” o „organizaţie contrarevoluţionară
de răsculaţi”, membrii căreia erau acuzaţi că, în 1930, ar fi împiedicat înfiinţarea colho-
zului, şi chiar ar fi efectuat „semănături diversioniste”, deoarece recoltele au fost mici. Ca
urmare, 14 dintre nefericiţii ţărani din Slobozia, cu vârste cuprinse între 31 şi 53 de ani,
au fost condamnaţi la moarte” 2052.
În total, conform unor estimări, în timpul operaţiunii antichiabureşti declanşate ofici-
al prin ordinul 00447 al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne al URSS, din
30 iulie 1937, în RASSM au fost condamnate în anii 1937 – 1938, nu mai puţin de 7157
de persoane, dintre care 4339 (60,6 %) – executate, iar 2818 (39,4 %) – condamnate la
diferite termene de detenţie, de regulă de 8 – 10 ani2053.

5. „Operaţiunea română”
Deşi s-a considerat, o anumită perioadă, că regimul comunist, în politica de extermi-
nare în masă, se conducea în mod special, aşa cum declarau în repetate rânduri Stalin şi
acoliţii săi, de principiul luptei de clasă, în realitate, lichidarea indezirabililor se făcea şi
în baza criteriului etnic. O dovadă elocventă în acest sens o constituie aşa-numitele „ope-
raţiuni naţionale”, instrumentate de vârfurile organelor de represiune sovietice.
2047
I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 400.
2048
Ibidem, p. 401.
2049
C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 85.
2050
I. Moiseev, Aspecte ale vieţii politice şi culturale din RASSM. În: „Cugetul”, Chişinău, 1992, nr. 5-6, pp. 66-70.
2051
Ibidem; T. Ţopa, Represiuni şi deportări masive din localităţile Republicii Moldova. În: Lucrarea enciclopedică „Localităţile Republicii
Moldova”. Chişinău, 2001, vol. 3, pp. 8-18.
2052
Ibidem.
2053
I. Caşu, op. cit., p. 88.

407
 Astfel, a doua componentă importantă a Marii Terori ţine de aşa-numitele „operaţiuni
naţionale”. Printre acestea a fost şi „operaţiunea română”, lansată oficial pe 17 august 1937.
Ţinta desfăşurării „operaţiunii române” era teritoriul RASSM, precum şi două regiuni adia-
cente, Moghiliov-Podolsk şi Odesa. În comparaţie cu „operaţiunea antichiaburească”, teroa-
rea aplicată pe linie naţională nu determina cote de arestare, executare şi condamnare la
detenţie, ci stabilea doar în linii generale categoriile de persoane vizate în această operaţiu-
ne. Prin urmare, amploarea represiunilor era stabilită de organele locale ale NKVD. Cu toate
acestea, organele centrale încurajau extinderea represiunilor, iar numărul celor arestaţi şi
executaţi era luat ca un criteriu de bază al gradului de fermitate al colaboratorilor NKVD în
lupta contra duşmanilor puterii sovietice şi o asigurare că nu vor fi învinuiţi că protejează
„duşmanii poporului”2054. După indicaţiile primite de la Centru, era suficient ca o persoană
sau alta să fie originară din străinătate ca să existe temei pentru a fi arestată.
„Operaţiunea română” a început în contextul politic creat de represiunile declanşate îm-
potriva „spionilor polonezi”. La 17 august 1937, a fost emisă directiva NKVD privind difuza-
rea Ordinului NKVD nr. 00485 din 11 august 1937, prin care demara „operaţiunea polone-
ză” şi se extindea şi asupra „spionilor români” din RASSM. Trebuiau să fie arestaţi, în primul
rând, „dezertorii şi emigranţii din România” 2055. De asemenea, Ordinul nr.00485 prevedea o
modalitate specială de întocmire a dosarelor penale, care erau asemănătoare unor albume.
Examinarea dosarelor se efectua în contumacie, după listele „cusute” în „album”.
În perioada Marii Terori, în decurs de un an şi patru luni au fost condamnate la moarte
de Troika Specială de la Tiraspol câteva sute de persoane nevinovate care aveau anumi-
te tangenţe cu ţara vecină, România. Trecerea clandestină a frontierei, întreţinerea unei
corespondenţe cu rudele apropiate, chiar şi cu cele de gradul întâi, aflate pe malul drept
al Nistrului, erau acuzaţii la fel de grave ca şi cele de spionaj în favoarea României, făcând
parte din lista de învinuiri absurde pentru care, în aşa-numita autonomie moldoveneas-
că, se aplicau sancţiuni dure2056.
Dată fiind vecinătatea cu România, calificativul de „spion” era atribuit, de obicei, per-
soanelor originare din România şi Basarabia, dar şi celor provenite din alte ţări. Membrii
„troicii” din RASSM îi acuzau, în 1938, pe „contrarevoluţionarii” şi „spionii români” de in-
fracţiunile cele mai stupide, fapt ce denotă caracterul lor formal precum: „dezorganiza-
rea disciplinei în colhoz”, „transmiterea materialelor privind starea politică şi economică
a colhozurilor”, „agitaţie împotriva candidaturilor propuse în Sovietul Suprem al RSSU şi
RASSM”, „distrugerea urnei de vot”, „colectarea şi transmiterea informaţiilor privind starea
politică a populaţiei”, „acte de sabotaj şi pentru subminarea programelor de învățământ de
la Institutul Agricol, pentru crearea unor condiţii materiale precare studenţilor” etc.2057.
Activitatea de spionaj în favoarea statului român era sancţionată atât de Troika Spe-
cială de la Tiraspol, cât şi de „Dvoika” de la Moscova; şi într-un caz şi altul, verdictul, de
regulă, era unul necruţător – condamnarea la moarte prin împuşcare. Mai multe cazuri
sunt tipice în acest sens2058.
În acest în context, drept exemplu poate servi cazul cu privire la acuzaţiile de spio-
naj în favoarea României aduse scriitorului Toader Malai şi sentinţa dată de membrii
Ibidem, p. 89.
2054

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 437.

2055

I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 387.

2056

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., pp. 434-435.

2057

I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 391.

2058

408
„troicii speciale”, în şedinţa din 8 octombrie 1938. Originar din Basarabia, moldovean,
până a fi arestat, membru al PC (b) din Rusia, el era învinuit precum că din 1927 „a fost
atras în organizaţia contrarevoluţionară, naţionalistă, moldovenească de rezistenţă de
către conducătorul acesteia, Milev, din ordinul căruia a efectuat o activitate intensă de
spionaj”; a organizat acte de sabotaj în domeniul limbii şi literaturii, introducând în
limba moldovenească termeni şi expresii româneşti; a scris poezii contrarevoluţionare
şi naţionaliste, lăudând în ele pe duşmanii poporului”. A fost impus să-şi recunoască
„vina” şi condamnat la pedeapsa capitală prin împuşcare2059.
În cadrul „operaţiunii române” victime au căzut transfugii, emigranţii politici, ţăra-
nii care la un moment dat au fugit în România şi reveniseră în ultimii ani în URSS2060.
Acuzaţiile aduse celor arestaţi în cadrul a ceea ce s-a numit generic „operaţiunea
română” erau foarte diferite. De exemplu, din totalul de 3374 de persoane reţinute de
poliţia politică şi miliţie în RASSM, în perioada 1 ianuarie – 1 august 1938, 1010 erau
învinuiţi de a fi elemente contrarevoluţionare române, implicate în acţiuni de spionaj în
favoarea României; 614 persoane ar fi fost „naţionalişti ucraineni” sau membri ai unor
organizaţii insurgente ucrainene; 374 erau învinuiţi de spionaj în favoarea Germaniei;
la 198 de persoane li se incrimina sionismul, la 170 – că ar fi „contrarevoluţionari şi
spioni” în favoarea Poloniei, 160 s-ar fi făcut vinovaţi de „agitaţie antisovietică”, 140 –
că erau foşti eseri, 32 – ex-menşevici, 31 troţkişti şi elemente de dreapta2061.
Totodată, cei condamnaţi în cadrul „operaţiunii române” proveneau din diferite gru-
puri etnice. Din cele 3374 de victime ale „operaţiunii române”, moldovenii locali din
stânga Nistrului, constituiau 975, inclusiv 776 din RASSM. Foştii cetăţeni ai României
constituiau 334, dintre care numai 20 din autonomia moldovenească. În total etnicii ro-
mâni de pe ambele maluri ale Nistrului alcătuiau majoritatea – 1309, ceea ce „justifica”
denumirea operaţiunii ca „română”. Al doilea grup etnic important din cadrul „opera-
ţiunii române” îl constituiau ucrainenii (1194), urmaţi de ruşi (444), evrei (330), ger-
mani (318), bulgari (109) ş. a. În total, în Ucraina pentru spionaj în favoarea României
au fost condamnate, între 1 octombrie 1937 – 1 iulie 1938, 4830 de persoane2062. Astfel,
sub aspect etnic „operaţiunile naţionale” nu erau pure.
„Operaţiunea română”, declanşata în RASM în baza directivei NKVD, din 17 august
1937, s-a extins în curând asupra întregului teritoriu al Ucrainei, iar apoi şi asupra altor
regiuni din URSS. În total, in cadrul „operaţiunii române” din URSS, au fost condamnate
8292 de persoane: 5439 (65,5 %) – la moarte prin împuşcare, iar 2853 (34,5 %) – la in-
ternare în gulaguri. În RASSM, conform datelor incomplete din arhiva MAI şi din arhiva
Securităţii din Republica Moldova, în timpul operaţiunii de reprimare a foştilor culaci
şi a „elementelor antisovietice”, demarată în baza Ordinului NKVD nr.00447 din 30 iulie
1937, şi al „operaţiunii de reprimare a spionilor români”, începute în baza directivei
NKVD, din 17 august 1937, au fost arestate 6947 de persoane: 4886 (70,3 %) au fost
condamnate la împuşcare, 2004 (28,9) – la internare în gulaguri, iar dosarele a 57 (0,8
%) de persoane au fost returnate pentru a fi reexaminate2063.
În total, în perioada 1 octombrie 1936 – 1 iulie 1938, pentru spionaj în favoarea Româ-
Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 435.
2059

I. Caşu, op. cit., p. 89; I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 411.

2060

I. Caşu, op. cit., pp. 90-91.

2061

I. Caşu, p. 90-91.
2062

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 442.

2063

409
niei au fost arestate în cadrul „operaţiunii române” 6188 de persoane din RSS Ucrainea-
nă, dintre care 1501 erau români (adică cetăţeni sau foşti cetăţeni ai României, inclusiv
basarabeni). În acelaşi timp, numărul etnicilor români de pe întreg teritoriul URSS supuşi
represiunilor se ridică la 8292 de persoane, dintre care 5439 condamnate la executare, iar
2863 la diferite termene de detenţie. Din punct de vedere social, cei condamnaţi în cadrul
„operaţiunii române” proveneau din diferite grupuri sociale şi profesionale. De regulă, erau
funcţionari din diferite domenii, organe de partid sau sovietice de rang republican, regional
sau raional, dar şi lucrători din cultură, educaţie, economie etc. Alţii – mai puţini – prove-
neau din rândurile oamenilor simpli, fie ţărani individuali, fie, mai ales, colhoznici2064.
Arestările în cadrul „operaţiunii române” au început în august 1937, iar prima şedinţă
de „judecată” a „dvoicii”, reprezentată de Nicolai Ejov, comisar al Afacerilor Interne din
URSS, comisar general al Securităţii Statului, şi Andrei Vîşinski, procuror al URSS, s-a
desfăşurat la 12 septembrie 19372065.
Listele persoanelor care au făcut parte din aşa-numita „operaţiune română” erau al-
cătuite de NKVD-ul din RASSM, vizate de şeful acestei instituţii de la Kiev şi mai apoi ex-
pediate la Moscova. După ce Ejov şi Vîşinski semnau procesele – verbale de condamnare
la moarte sau la ani grei de lagăr, respectivele procese-verbale, împreună cu alte docu-
mente adiacente, erau expediate la Kiev şi Tiraspol pentru a fi puse în aplicare sentinţele.
Condamnările la moarte în cadrul „operaţiunii române” au început la 8 octombrie 1937,
când N. Ejov şi A. Vîşinski au semnat procesul-verbal nr.1, cu care începea această mon-
struoasă şi imensă crimă, numită eufemistic „operaţiunea română” 2066.
Troika Specială de la Tiraspol a condamnat la moarte sute de etnici români în baza cri-
teriului naţional. De asemenea, Ejov şi Vîşinski, au semnat câteva zeci de procese-verbale
ale „dvoicii” de la Moscova, trimiţând la moarte, cu preponderenţă în baza criteriului etnic,
câteva mii de persoane nevinovate de origine română din RASSM, Basarabia şi România2067.
Un alt specific al condamnărilor din cadrul „operaţiunii române”, era faptul că majo-
ritatea acestora au fost pronunţate de organe ale NKVD-ului de la Moscova, însă nu de
către Consfătuirea Specială a NKVD al URSS, ci de către Comisia specială a NKVD al URSS
şi a Procuraturii generale a URSS, din care făceau parte N. Ejov şi A. Vîşinski, altă instanţă
extrajudiciară, numită informal şi „Dvoika” (aceasta funcţiona la nivel local, fiind alcătui-
tă din reprezentantul NKVD şi al Procuraturii)2068.
În 1938 „Dvoika” a continuat să trimită la moarte alte câteva sute de oameni din RASSM
în cadrul aşa-numitei „operaţiuni române”, cifra exactă a victimelor acestei instituții ex-
trajudiciare urmând a fi precizată.

6. Reprezentanţi ai altor grupuri etnice, victime ale Marii Terori

În paralel cu operaţiunea de lichidare a diverselor elemente „contrarevoluţionare” şi
„antisovietice”, iniţiate în baza ordinului nr. 00447 din 30 iulie 1937, conducerea URSS a
început şi desfăşurat, în august 1937 – noiembrie 1938, pe lângă „operaţiunea română”,
alte aşa-zise„operaţiuni naţionale”, orientate împotriva cetăţenilor străini şi sovietici din
URSS, de diversă origine etnică. Este vorba de nemţi, polonezi, „harbini” (lucrători de la
I. Caşu, op. cit., p. 92; I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 385.
2064

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., pp. 437-438.

2065

I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 411.

2066

Ibidem.
2067

I. Caşu, op. cit., pp. 90-91.

2068

410
Calea Ferată Chineză de Răsărit, care după ce aceasta a fost vândută în 1935, au revenit în
URSS), letoni, estonieni, finlandezi, greci, iranieni, chinezi, bulgari, macedoneni ş. a. 2069.
Comunitatea reprezentanţilor acestor naţiuni era percepută de către conducerea URSS
din acea perioadă drept mediu favorabil pentru activitatea „spionilor şi colaboraţionişti-
lor”. În aprecierea lui Stalin, hotarul URSS constituia „o linie neîntreruptă a frontului”, de
aceea toţi cei care îl traversau erau consideraţi „duşmani reali sau potenţiali”. Au fost ares-
tate, în primul rând, persoanele care se ocupau de „organizarea relaţiilor externe, a căror
ţară istorică reprezenta pericol pentru URSS”. Scopul principal al acestei represiuni din
1937 – 1938, efectuate în baza criteriului apartenenţei naţionale, era distrugerea în ajunul
războiului, a „coloanei a cincea” din URSS, a „bazei de spionaj şi diversiune” a ţărilor din
„încercuirea capitalistă”. Naţionalitatea a servit drept bază pentru suspiciuni2070.
În aşa-zisa „autonomie moldovenească” au fost condamnaţi la moarte, fără un oarecare
simulacru de judecată, de rând cu reprezentanţi ai populaţiei titulare, şi mii de ucraineni,
ruşi, polonezi, evrei, bulgari, germani, maghiari ş. a. Toate aceste victime, torturate cu bes-
tialitate de anchetatorii enkavedişti, erau nevoite, în cele din urmă, să semneze autodenun-
ţuri, care conţineau capete de acuzare din cele mai neverosimile, în majoritatea absolută a
cazurilor inventate de la început până la sfârşit, încât au ajuns să-i învinuiască pe mai mulţi
etnici ucraineni de spionaj în favoarea României2071.
Troika Specială din RASSM nu făcea distincţie şi trimitea la moarte prin împuşcare pe
mulţi reprezentanţi ai naţiunii dominante. Ruşii au plătit un tribut greu de sânge, inclusiv
în fosta RASSM, unde ponderea lor procentuală în cadrul populaţiei acestei pseudo forma-
ţiuni statale era relativ nenumeroasă. Cazurile de condamnare la moarte a etnicilor ruşi de
Troika Specială de la Tiraspol au fost numeroase în anii 1937 – 19382072. Ucrainenii origi-
nari din Basarabia, care trecuseră în stânga Nistrului, erau la fel de suspectaţi de NKVD, ca
şi românii basarabeni stabiliţi în RASSM.
În perioada deschiaburirii şi colectivizării nemţii din RASSM, în marea lor majoritate, au
fost condamnaţi la câte şase ani de lagăre de concentrare pentru ispăşirea vinei imputate
de spiritul lor întreprinzător, ce i-a propulsat pe aproape toţi nemţii din această regiune în
categoria aşa-numiţilor „chiaburi”, care, de fapt, erau cei mai harnici ţărani şi îşi asiguraseră
bunăstarea prin muncă asiduă şi bine chibzuită. După ce o bună parte din nemţii transnis-
treni au revenit din lagăre, în anii 1935-1936, la scurt timp, ei ajung o ţintă predilectă a or-
ganelor de represiune şi represaţi în perioada Marii Terori, dar sub alte acuzaţii. Învinuirile
fabricate împotriva lor erau deosebit de grave2073.
O anumită categorie de colonişti germani din RASSM a fost condamnată la moarte pe
motive confesionale. Învinuirile nedemonstrate de „spionaj în favoarea Germaniei” com-
pletau listele de acuzaţii aduse etnicilor germani din RASSM. De mai multe ori, de organiza-
rea reţelelor de spionaj german în aceste teritorii era învinuit Consulatul German din Ode-
sa. Absurditatea unor astfel de acuzaţii este mai mult decât evidentă. De desfăşurarea unor
asemenea activităţi şi de întreţinerea unor legături permanente cu Consulatul German din
Odesa erau învinuiţi oameni simpli, care exercitau munci din cele mai „desecretizate”, gen
herghelegiu sau simplu colhoznic. Cu toate acestea, unor asemenea persoane li se aduceau
Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 436.
2069

Ibidem.
2070

I. Varta, T. Varta, op. cit., pp. 393-394.

2071

Ibidem.
2072

Ibidem, p. 402.
2073

411
învinuiri de spionaj, ticluite de către angajaţii NKVD, din care reieşea că persoanele respec-
tive, prin activitatea lor „subversivă”, subminau „capacitatea de apărare” a URSS, făcând-o
vulnerabilă în faţa unei eventuale agresiuni din partea Germaniei hitleriste2074.
Condamnările la moarte ale germanilor au făcut ravagii în toate coloniile unde locuiau
reprezentanţii acestei minorităţi etnice, dar cele mai numeroase victime le-a înregistrat
localitatea Glikstaal, raionul Grigoriopol. După unele estimări aproximative, din această co-
lonie germană, în decurs de un an şi patru luni, au fost executate peste două sute de per-
soane. Puţini dintre germani au reuşit să evite pedeapsa capitală. În unele colonii germane
din RASSM, Troika Specială a condamnat la moarte sau 8 şi 10 ani de lagăre de concentrare
grupuri numeroase de locuitori, astfel încât unele sate germane din RASSM, după Marea
Teroare fusese vizibil depopulate2075.
În baza copiilor doar a celor 51 de procese-verbale disparate, care se referă la perioada
12 septembrie 1937 – 28 martie 1938, păstrate în arhiva Securităţii din Republica Moldo-
va, au fost identificate 2185 de persoane arestate. Din acest număr, 1389 (63,6 %) au fost
condamnate la moarte prin împuşcare, 752 (34,4 %) – la internare în gulaguri (majoritatea
pe 10 ani), iar materialele a 44 de persoane (2 %) au fost returnate pentru a fi cercetate
suplimentar. Din cele 2185 de persoane, 2019 sau 92,4 % , au fost arestate sub învinuirea
de spionaj în favoarea României, iar 166 de persoane, sau 7,6 %, au fost arestate (aşa cum
s-a întâmplat şi în cazul celorlalte operaţiuni naţionale) în baza ordinelor NKVD de repri-
mare a nemţilor, polonezilor, grecilor, bulgarilor, ele fiind învinuite de spionaj în favoarea
Germaniei, Poloniei, Greciei şi, respectiv, Bulgariei2076.
Astfel, 102 persoane au fost arestate şi condamnate în baza „ordinului NKVD nr. 00439
din 25 iulie 1937”, document care a declanşat „operaţiunea germană” şi reprimarea în masă
a nemţilor din URSS; 38 de persoane au fost arestate în baza „ordinului NKVD nr. 00485 din
11 august 1937’’, act care a dat startul operaţiunii de reprimare a polonezilor din URSS; 5
persoane au fost condamnate în baza ordinului NKVD nr.50215, din 11 decembrie 1937, cu
privire la reprimarea grecilor; 21 de oameni de etnie bulgară au fost condamnaţi „pentru
spionaj şi activitate diversionistă în favoarea Bulgariei”2077.
În total, conform rapoartelor prezentate de NKVD, în operaţiunile declanşate împotri-
va cetăţenilor străini sau sovietici de diverse naţionalităţi din URSS au fost condamnaţi
335.513 oameni. Din aceştia 247.157 sau 73,66 % au fost împușcaţi, iar 96.556 sau 26,34
% – întemniţaţi sau internaţi în lagăre2078.
Astfel, decimarea altor contingente importante din numeroasele minorităţi etnice ale
URSS a constituit o alta componentă importantă a politicii de teroare, în aşa-numitele „ope-
raţiuni naţionale”.

7. Epurarea cadrelor de conducere și a intelectualității

A treia componentă importantă a Marii Terori, din perioada iulie 1937 – noiembrie
1938, a fost represiunea în masă împotriva elitelor de partid şi sovietice, inclusiv din
rândurile NKVD-ului, atât înainte, în timpul, cât şi după încheierea operaţiunilor în masă.
Teroarea împotriva elitelor de partid din RASSM a avut anumite particularităţi compara-
A se vedea: Ibidem, pp. 403-407.
2074

A se vedea: Ibidem.
2075

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit, p. 441.

2076

Ibidem.
2077

Ibidem, p. 437.
2078

412
tiv cu alte republici sau regiuni ale Uniunii Sovietice. Deşi s-a desfăşurat în paralel cu alte
„operaţiuni” de represiune, teroarea împotriva elitelor din RASSM nu poate fi înţeleasă în
afara contextului „operaţiunii române”, întrucât o parte importantă a elitei politice şi cul-
turale din RASSM va fi învinuită de promovarea unei politici de românizare a RASSM şi,
prin urmare, s-ar fi făcut vinovată de spionaj în favoarea României sau prin politica sa ar
fi creat premise pentru „separarea RASSM de URSS”. În acest caz, ca şi în represiunile din
cadrul „operaţiunii antichiabureşti” şi al „operaţiunilor naţionale”, pregătirile împotriva
elitelor au început mult mai devreme şi au avut precedente în anii anteriori2079.
Scopul acestor represiuni din perioada de vârf a „Marii Terori”, după cum se apreciază, a
fost lichidarea rivalilor politici ai lui Stalin, a heterodocşilor şi a oricărei opoziții din URSS,
consolidarea regimului totalitar comunist. Astfel, represiunile au constituit, după cum men-
ţionează mulţi cercetători, nu numai o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea econo-
miei sovietice, bazată pe munca neremunerată a deţinuților. Represiunile mai urmăreau
distrugerea elitelor, care contribuiseră, în anii’ 20, la o anumită renaştere naţională. Elimi-
narea definitivă a reprezentanţilor elitelor naţionale vor permite Centrului să controleze
nelimitat periferiile naţionale. Stalin pregătea astfel terenul pentru o nouă elită, ce urma să
stea la baza relaţiilor inegale dintre naţiunile sovietice de după 19452080.
De asemenea, represiunile au fost folosite ca şi metode de luptă între diferite grupări
din cadrul conducerii de partid şi sovietice locale. În condițiile când, din momentul for-
mării RASSM au început confruntările dintre „moldovenişti” şi „românizatori” cu privi-
re la perspectivele politicii etnoculturale și direcţia dezvoltării republicii, aceasta a fost
determinant, în mare măsură, pentru soarta tragică a elitei politice în anii 1937 – 1938.
Represiunile, ca metodă de unificare a societăţii, au fost îndreptate împotriva tuturor ca-
tegoriilor sociale, a elementelor indezirabile, care nu se încadrau în noile realităţi sau se
opuneau acestora. Ele au acţionat atât pe verticală, cât şi pe orizontală.
Datele de arhivă atestă că ţinta represiunilor politice din vara anului 1937 au fost
emigranţii comunişti din România şi Basarabia, activiştii de partid şi oamenii de cultură
din stânga Nistrului, în special, promotorii „latinizării” şi adepţii unităţii etno-culturale a
românilor din Basarabia, RASSM şi România2081.
Demascatorii au fost „rusificatorii”, adepţi ai „independenţei” lingvistice şi culturale
a moldovenilor din RASSM, printre care se numără şi mulţi emigranţi comunişti din Ba-
sarabia. Deja în toamna anului 1937, rusificatorii basarabeni, din RASSM şi alte regiuni,
care au contribuit la „demascarea” şi arestarea „românizatorilor” s-au pomenit ei înşişi
în rolul de victime.
Spre deosebire de alte republici sovietice, componenţa naţionala a „elitei” politice şi
culturale din RASSM era foarte eterogenă. Acest fapt a condiţionat condamnarea, în afară
de moldovenii din Basarabia şi republica autonomă moldovenească, şi a multor evrei,
ruşi, ucraineni etc. Deşi emigranţii comunişti din România şi Basarabia, în special evrei,
au avut viziuni opuse în problema „construcţiei” lingvistice şi culturale, ei au rămas loiali
şi devotaţi „patriei socialismului”. În pofida acestui fapt, şi unii şi alţii au avut parte de
acelaşi sfârşit tragic şi sângeros2082.

I. Caşu, op. cit., p. 98.

2079

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 442.

2080

E. Negru, Represiuni politice, op. cit., p. 104.

2081

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 127.

2082

413
 La 7 august 1937, primul secretar al Comitetului Moldovenesc Regional de partid, V. Z.
Todres, expedia „tov. Malenkov” o scrisoare informativă despre primele rezultate privind
demascarea „duşmanilor în ultimele două luni”. În preambulul scrisorii se constata: „În
ultimele două luni în organizaţia de partid din Moldova a fost demascată o grupă de duş-
mani: troţkişti, spioni, diversionişti. Majoritatea celor demascaţi, folosindu-se de slăbi-
rea vederii bolşevice în organizaţia de partid şi aflându-se la posturi de conducere, timp
îndelungat acţionau nesancţionat şi au format în jurul lor un anturaj, care a contribuit la
intensificarea muncii diversioniste. S-au încuibat în aparatul sovietic, dar îndeosebi în
sectorul construcţiei naţional-culturale”. În acele momente-remarca V. Z. Todres – „ac-
tivitatea se desfăşoară…în aşa fel, încât sper că în timpul apropiat să descoperim şi să
smulgem din rădăcină un grup nu mai puţin numeros de duşmani periculoşi” 2083.
Lista „duşmanilor poporului” întocmită de V. Z. Todres, spre deosebire de celelalte do-
cumente menţionate sau trimise anterior, conţinea o serie de nume noi. În plus era speci-
ficată şi vina fiecăruia dintre ei, în cazul când erau originari din alte părţi, şi ţările de unde
proveneau. După cum se va demonstra, ultimul factor a fost hotărâtor pentru arestarea,
iar apoi şi condamnarea multor lucrători de partid, sovietici şi culturali2084.
Lista „duşmanilor poporului” demascaţi din cadrul Consiliului Comisarilor Poporu-
lui şi Comitetului Executiv Central din RASSM includea: 1. G. I. Starîi, fost preşedinte al
CCP din RASSM, demascat de către organele NKVD-ului din Ucraina. Era învinuit că a în-
treţinut legături speciale cu Iakir. Invocând drept pretext construcţia naţional-culturală,
aduna spioni şi elemente diversioniste, originari din Basarabia românească, în calitate de
cunoscători ai culturii moldoveneşti, cărora le acorda ajutor; 2. A. V. Socol, adjunct al pre-
şedintelui CCP, preşedintele Comitetului de Stat pentru Planificare, prieten apropiat al lui
Starîi; 3. M. S. Anenski, fost preşedinte al Comitetului de Stat pentru Planificare, membru
al Prezidiului CEC. Originar din România, era apropiat al lui Starîi; 4. Iu. A. Solomko, de-
mascat drept membru al bandei troţkiste ucrainene; 5. L. Z. Orlov, fost secretar al CCP, ştia
despre corespondenţa lui Starîi cu Iakir; 6. M. Avgust, fost arbitru de stat. Originar din
Basarabia românească şi prieten apropiat al lui Starîi; 7. E. P. Voronovici, fost preşedinte
al CEC, pentru că ar fi întreţinut legături cu spionul neamţ Bettinger. Mai era acuzat că
ar fi lucrat cu spionii Brover, Isar, Raihert demascaţi şi ei; 8. T, V. Pascari, fost membru al
CEC, preşedintele Comitetului Executiv Rîbniţa, era demascat ca petliurovist. Era exclus
din partid şi arestat2085.
În organele Comisariatului Poporului pentru agricultură erau demascate patru per-
soane2086.
Represiunilor au fost supuse și numeroase cadre care dețineau funcții importante în
diferite ramuri ale industriei și cooperației meșteșugărești din RASSM: miniștri, șefi de
departamente și șantiere, directori de întreprinderi, ingineri, fiind învinuiți de sabotare,
„zădărnicirea” planurilor de producție, legături cu „dușmanii poporului”, delapidări ale
proprietății statului etc. 2087.
Despre o altă instituție din republica autonomă – Editura Moldovenească de Stat, V. Z.
Todres prezenta următoarea informație: „În Editura de Stat duşmanii au activat nu nu-
N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 75.
2083

E. Negru, Represiuni politice, op. cit., p. 99.

2084

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 118.

2085

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 75.
2086

A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., pp. 72, 85, 104-105.

2087

414
mai un an. Este suficient să arătăm că în ultimii doi – trei ani la Editura de Stat au lucrat:
Ţîganu, Stroe, Bagrov (demascaţi ca troţkişti), originari din România, Kighel, provocator
în închisoarea românească, Constantinescu, originar din România (expulzat din URSS),
Gheiţ-Kogan, originar din România (în prezent arestat), Corneliu, Dâmbul, originari din
România, naţionalişti românizatori ş. a. (Dâmbul este arestat). 1. M. A. Baluh, originar din
Transilvania românească. A activat în armata austro-ungară…Membru al Gărzii Roşii şi
al Armatei Roşii până în 1922. A fost secretar al CEC. A adunat în jurul său originari din
România. 2. I. G. Oborocea, originar din România. A fost membru al PMSD din România în
1908 – 1917. Din 1918 membru al PC (b) din toată Uniunea. Şi-a făcut serviciul militar în
armata română. A venit în Moldova în 1924…La insistenţa lui Baluh a fost numit redactor
principal la Editura de Stat. Întreţine legături cu rudele de peste hotare…3. S. Soloviova,
originară din România. A sosit în URSS în 1921. Ca şefă a secţiei de literatură artistică,
edita cărţile duşmanilor şi le dădea aprecieri pozitive. Împreună cu Baluh trimitea troţ-
kistului Ţîganu, care se afla în surghiun, bani şi primea de la el manuscrise2088.
În Comitetul pentru radiodifuziune şi redacţiile ziarelor regionale erau demascate 8
persoane2089.
Din organele Comisariatului Poporului pentru Învățământ erau demascați: 1. Ia. A. Bih-
man, fost adjunct al comisarului poporului pentru învăţământ, originar din România. I se
imputa că a desfăşurat o activitate vădit diversionistă în domeniul culturii naţionale, fiind
unul din membrii demascaţi ai grupării diversioniste de pe frontul cultural. A fost exclus
din partid şi arestat. 2. A. Dîmbul, era calificat drept ideolog al naţionalismului burghez
românesc. Fiind unul dintre profesorii principali de la Institutul Pedagogic, strecura na-
ţionalismul burghez în problemele lingvistice. 3. A. H. Pohinin, fost director al Institutului
Pedagogic. Originar din România, întreţinea legături, îi ascundea şi acorda ajutor material
troţkiştilor demascaţi. Era învinuit că împreună cu Bihman şi Dâmbul înfăptuiau români-
zarea pe frontul cultural. 4. D. G. Prestescu, fostul şef al secţiei de cultură şi propagandă
al Comitetului Regional al PC (b) din Ucraina, apoi director al Institutului Pedagogic, ar fi
ascuns de partid oscilaţiile sale troţkiste. În 1923 întreţinea legături cu troţkiştii demascaţi
care l-au recrutat. Originar din România. Exclus din partid şi arestat. 5. E. Almazova, fos-
tul rector al Şcolii Superioare de Partid („Comvuz”). Soţia lui Starîi. I se incrimina că după
arestarea lui Starîi a încercat să discrediteze organele NKVD-ului. Aduna în jurul său pe
complicii lui Starîi. A fost exclusă din partid. 6. A. V. Anisimov, fostul şef al secţiei studii de
la Şcoala Superioară de Partid. Originar din România. Prieten apropiat al lui Starîi. Exclus
din partid2090.
În acest context, este de reţinut, că în anii 1937 – 1938 organele NKVD-ului au arestat
cea mai mare parte din corpul didactic al Institutului Pedagogic Moldovenesc. Conform
informaţiilor Comisariatului Poporului pentru Învăţământ din RASSM, la 1 martie 1938,
au fost înregistrate 120 de cadre didactice ca supuse represiunilor, printre care 36 per-
soane, inclusiv 9 studenţi erau de la Institutul Pedagogic2091.
Urmau listele „duşmanilor poporului” demascaţi în raioanele republicii2092.
Victime ale represiunilor din vara anului 1937 în RASSM cad emigranţii comunişti din
E. Negru, Represiuni politice, op. cit., p. 100.
2088

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 75.
2089

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 119-120.

2090

N. Mafteuţă, op. cit., p. 92.

2091

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 75.
2092

415
România şi Basarabia românească (în majoritate neromâni), cât şi personalităţi culturale
şi activişti de partid din RASSM de origine etnică diversă. Cei mai mulţi au fost promotori
ai cursului partidului spre „latinizare” şi „românizare” a limbii şi culturii moldoveneşti
(chiar şi bolşevici basarabeni, în general „moldoveni” şi antiromâni, în cazul dat nu pu-
teau face excepţie, deoarece erau „prieteni apropiaţi ai lui Starîi” – susţinători al noului
curs în cultură şi politică2093.
Cele 139 de persoane învinuite de „spionaj şi activitate diversionistă în favoarea
României”, care au fost incluse în primul proces-verbal, au fost „identificate” de con-
ducerea a două detaşamente de grăniceri sovietici – Moldovenesc şi Rîbniţa, disloca-
te la frontiera de vest a RASSM. Listele ticluite de responsabilii din cadrul celor două
unităţi de grăniceri au fost prezentate lui Ejov şi Vîşinski de către conducerea NKVD
de la Tiraspol. Cei doi demnitari au dispus ca, din totalul de 139 de persoane condam-
nate, 125 să fie împuşcate, iar 14 – „internate pe 10 ani în lagăre de concentrare”. În
grupul celor condamnaţi la moarte prin împuşcare, se regăsesc mai mulţi activişti de
partid şi oameni de cultură din RASSM. Totuşi, unii dintre aceştia au scăpat pentru
moment, de executare, deoarece a intervenit şeful securităţii din Kiev2094.
Cel mai şocant lucru în drama acestor funcţionari importanţi din RASSM era faptul
că decizia cu privire la includerea lor în categoria „spionilor români” a fost formulată de
comandanţii unor detaşamente de grăniceri, care aveau totuşi obligaţia de a asigura paza
frontierei URSS, şi nu de a formula capete de acuzare la adresa unor demnitari de stat de
nivel înalt2095.
Represiunile împotriva intelectualilor şi a activiştilor de partid se vor intensifica după
Plenara CC al PC (b) din Ucraina, din august 1937, care s-a desfăşurat cu concursul emi-
sarilor lui Stalin: Molotov, Hruşciov, Ejov, în cadrul căreia a fost acuzată conducerea de
partid a Ucrainei, inclusiv preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, P. Liubcenko,
de „naţionalism”, „fascism”, cerându-se să fie înlăturată. A fost prima tentativă de a desti-
tui conducerea naţională şi de a numi una stalinistă, în frunte cu N. S. Hruşciov.
La 18 august este exclus din componenţa Biroului Comitetului Moldovenesc Regional
al PC (b) din Ucraina, „duşmanul poporului” V. Z. Todres, primul secretar al organizaţiei
de partid din RASSM şi secretarul doi al acestei organizaţii Golub, iar mai târziu şi Sider-
ski, excluşi din partid ca „duşmani ai poporului” (trădare de Patrie, activitate de spionaj,
diversionistă)2096.
Pe 11 – 12 septembrie 1937, este convocată Plenara a III-a a Comitetului Moldove-
nesc Regional de partid. Membrul CC al PC (b) din Ucraina, Evtuşenko a prezentat un
raport pe marginea hotărârii Plenarei CC al PC (b) U din august 1937 „Despre desco-
perirea de către organele NKVD-ului a organizației antisovietice burghezo-naţiona-
liste conduse de borotbişti şi colaborarea cu această organizaţie a lui P. Liubcenko”.
Plenara a aprobat Hotărârea CC al PC (b) din Ucraina cu privire la excluderea din
partid şi din componenţa Biroului CC al PC (b) U a lui P. P. Liubcenko şi destituirea
acesteia din postul de preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului.
În rezoluţia adoptată de Plenară, „naţionaliştii burghezi” din RASSM (în afară de cei

E. Negru, Represiuni politice, op. cit., p. 101.

2093

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 438.

2094

A se vedea: I. Varta, T. Varta, op. cit., pp. 412-413.

2095

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 75.
2096

416
menţionaţi deja – Starîi, Prestescu, Baluh etc.) – printre care apare şi unul nou – N. Golub,
secretarul al II-lea al Comitetului Moldovenesc Regional al PC (b) din Ucraina, au fost
învinuiţi de „activitate diversionistă” şi „spionaj” în folosul „siguranţei româneşti”, tot aşa
cum „naţionaliştii ucraineni” erau acuzaţi de „spionaj pentru serviciile secrete poloneze
şi germano-fasciste”. Ei erau învinuiţi că „aveau drept scop să rupă Moldova sovietică de
Ucraina şi URSS şi să ducă poporul moldovenesc în robia capitaliştilor şi boierilor ro-
mâni. Această bandă burghezo-naţionalistă şi contrarevoluţionară desfăşura la indicaţii-
le siguranţei româneşti o activitate duşmănoasă în industrie, agricultură, pe frontul con-
strucţiei naţional-culturale şi pe alte fronturi ale construcţiei sovietice şi economice”2097.
În cadrul aceleiaşi Plenare au fost audiaţi membrii Biroiului Comitetului Regional
de partid F Crestianişin, originar din Basarabia, K. Galiţki, originar din Basarabia, I.
Hriplivîi, originar din RASSM, A. Cojuhari, G. Babenco. Învinuiţi (într-o şedinţă închisă)
că „întreţineau legături cu o organizaţie burghezo-naţionalistă şi contrarevoluţionară”,
ei au fost excluşi din componenţa Plenarei, a Biroului şi a organizaţiei de partid din
RASSM, iar, ulterior, represaţi.
Deşi învinuirile au fost aceleaşi, ca şi în luna iunie-începutul lunii august 1937,
totuşi de data aceasta victimele (cel puţin unii) nu mai puteau fi bănuite că s-ar afla
printre „prietenii apropiaţi” ai lui Starîi şi nici printre adepţii „latinizării” şi „româ-
nizării”. Dimpotrivă, după cum reiese din materiale, unii dintre cei învinuiţi de com-
plicitate cu Starîi s-au aflat în tabere opuse (K. Galiţki, de exemplu recunoştea: „Eu
sunt unul dintre acei care au luptat împotriva lui Starîi în problemele privind mol-
dovenizarea. Pe noi ne numeau atunci adepţi ai lui Badeev”), iar alţii au contribuit
personal la „demascarea” şi învinuirea lui Starîi şi a altor „duşmani ai poporului”.
Astfel, I. Hriplivîi a fost unul dintre membrii Comisiei speciale a Comitetului Regional
de partid, care în luna iulie 1937 i-a „demascat” pe „naţionaliştii” şi „românizatorii”
de la Editura de Stat. V. Z. Todres (considerat şi el „duşman al poporului”), exclus-încă
o dată – de către Plenara a III-a din componenţa Plenarei, a Biroului şi a organizaţiei
de partid din RASSM și destituit din postul de prim-secretar al Comitetului Regional
de partid, deși fusese autorul „scrisorii informative” adresate lui Malenkov şi a carac-
terizării făcute lui Starîi.
Aşadar, în cazul acesta, ca şi în multe altele pe parcursul represiunilor staliniste, călăii
au devenit victime. Or, majoritatea dintre bolşevicii basarabeni din organele de condu-
cere ale RASSM au fost antiromâni înveteraţi, adepţi ai rusificării, odată cu abandonarea
„latinizării” apărând în rolul de călăi; mulţi dintre ei au avut acelaşi sfârşit tragic şi sânge-
ros ca şi emigranţii comunişti din România, care nu au dorit să accepte politica de creare
a unei noi limbi şi culturi în stânga Nistrului.
În anii 1937 – 1938, situația a fost de așa natură, încât, în anumite perioade, nici unul
din cei trei conducători de prim rang ai RASSM nu erau în funcții2098.
Învinuirile aduse celor inculpaţi erau dintre cele mai bizare. Astfel, lucrătorilor din Co-
misariatul norodnic al agriculturii li s-a adus acuzaţia de activitate contrarevoluţionară
de sabotare orientată spre „reducerea roadelor la culturile cerealiere, spre subminarea
asolamentelor, dezvoltării sectorului zootehnic, ruinarea staţiilor de maşini şi tractoare

E. Negru, Represiuni politice, op. cit., p. 101.

2097

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 69.

2098

417
ş. a.”2099. În alt context, administraţia Institutului Pedagogic era acuzată că la înmatricu-
larea studenţilor nu s-a respectat principiul de clasă şi aici studiau copii ai „duşmanilor
poporului”2100.
Atmosfera politică creată în societate presa asupra tuturor categoriilor de angajați din
economia națională a republicii. Pretutindeni erau căutați „dușmanii poporului”. Cu acest
scop erau organizate diferite activități în cadrul cărora se adoptau hotărâri în susținerea
măsurilor represive față de persoanele suspectate de acțiuni antistatale. Insuccesele în
realizarea planurilor de producție, precum și alte eșecuri erau atribuite anume acestora.
A devenit o practică generalizată, când conducătorii de partid și de stat de diferit rang,
desemnați în locul celor represați, continuau cu o osârdie și mai mare acțiunile predece-
sorilor în vederea „curățirii” instituțiilor încredințate de „dușmanii poporului”.
La începutul lunii octombrie 1937, erau raportate noi cazuri despre demascarea de
către organele de partid a „dușmanilor poporului” din sistemul Uniunii industriei lemnu-
lui („Lespromsoiuz”) care ar fi desfășurat „acțiuni subversive”2101. Este sugestiv, în acest
context, faptul că din 11 membri ai conducerii acestui departament, aleși în anul 1935,
către începutul lunii februarie 1938 fusese arestate 5 persoane2102.
În anii 1937 – 1938 au fost supuşi represiunilor 5 foşti directori ai Institutului Peda-
gogic (A. Bihman, M. Holostenko, A. Pohinin, D. Prestesco şi T. Niţiuleas)2103.
Unul dintre cei mai zeloşi luptători împotriva „duşmanilor poporului” de la sfârşitul
deceniului al treilea, a fost şeful secţiei de agitaţie şi propagandă din cadrul Comitetului
Moldovenesc Regional de partid, S. Ţaranov. În timpul discuţiilor la Plenara a III-a, din
11 – 12 septembrie 1937, acesta raporta cu mândrie: „În chestiunea demascării lui Baluh
ş. a. eu am făcut mult. Eu am revăzut arhiva şi am depistat o serie de documente, despre
care Secţia agitaţie şi propagandă nu ştia”2104.
În rezoluţia Plenarei a V-a a Comitetului orăşenesc de partid Tiraspol, din 17 – 18 sep-
tembrie 1937, erau reiterate învinuirile aduse în cadrul Plenarei CMR de partid unor li-
deri din conducerea organizaţiei republicane de partid precum că „organizaţia contrare-
voluţionară burghezo-naţionalistă din Moldova (Starîi, Golub, Prestesco, Baluh, Gruman,
Osadcii ş. a.) promova activitatea diversionistă şi de spionaj din însărcinarea siguranţei
române în bloc cu naţionaliştii ucraineni şi agenţii fascişti troţkişti-buharinişti, tinzând
să rupă Moldova Sovietică de Ucraina Sovietică şi de Uniunea Republicilor Sovietice So-
cialiste”2105.
La 13 octombrie 1937, la o zi de la emiterea directivei respective de către Leplevs-
ki, în închisoarea NKVD din Tiraspol erau executate primele 57 de persoane din gru-
pul celor 139 de persoane, iar încă peste o zi, la 15 octombrie – alte 48 de persoane.
Soarta unui număr atât de mare de oameni se decidea rapid-în doar câteva zile2106.
Din grupul celor condamnaţi la moarte prin împuşcare, făceau parte majoritatea
reprezentanţilor de vârf ai nomenclaturii de partid şi sovietice a RASSM din acea pe-
N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 75.
2099

N. Mafteuţă, op. cit., p. 92.

2100

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 108.

2101

Ibidem, p. 109.
2102

N. Mafteuţă, op. cit., p. 88.

2103

E. Negru, Represiuni politice, op. cit., pp. 101-102.

2104

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 144, p. 291.

2105

A se vedea: I. Varta, T. Varta, op. cit., pp. 412-413.

2106

418
rioadă sau din perioada precedentă, precum şi oameni de cultură: Grigore Starîi-Bo-
risov, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului din RASSM; Iosif Badeev (Suslic
sau Vanştein), secretarul Comitetului Moldovenesc Regional al PC(b) din Ucraina în
1924 – 1928; Nicolai Golub, secretarul al doilea al Comitetului Regional al PC(b) U;
Haim Bogopolski, secretar al aceluiaşi Comitet regional în anii 1928 – 1930, fost comi-
sar al poporului pentru învăţământ al RASSM; Ivan Krivorukov, născut în Chişinău, fost
membru al Sfatului Ţării, care a votat împotriva unirii Basarabiei cu România, refugiat
în stânga Nistrului, şef al „guvernului provizoriu muncitoresc-ţărănesc al Basarabiei”
cu sediul la Odesa, în 1919, comisar al poporului pentru agricultură în RASSM, in anul
1924. A. Stroev, fost preşedinte al Guvernului RASSM şi comisar al poporului pentru
justiţie al RASSM2107.
N-au evitat represiunile basarabenii Gavriil Buciuşcanu, şi el fost membru al Sfatu-
lui Ţării, care a votat împotriva Unirii, fost comisar al poporului pentru învăţământ din
RASSM; Pavel Chior, născut în judeţul Ismail, fost secretar al organizaţiei comsomoliste
din RASSM, fost secretar de partid în raionul Rîbniţa şi fost comisar al învăţământului
din RASSM. Toţi aceştia ar fi mărturisit că fuseseră racolaţi de Siguranţa română şi,
după ordinele acesteia, ar fi creat o organizaţie „naţionalistă”, condusă de Gr. Starîi,
„agent al Siguranţei române din 1918”, fost preşedinte al CEC şi Preşedinte al CCP al
RASSM2108.
Conducătorii Comisariatului norodnic pentru învăţământ şi Comitetului pentru arte
al SCN al RASSM – Holostenko, Hriplivîi, Cîrlig, Golub, Cojuhari au fost acuzaţi în desfă-
şurarea muncii „ostile” în domeniul instrucţiunii publice prin intermediul transferării în
masă a învăţătorilor, în lansarea înainte de timp a ascultătorilor cercurilor de lichidare a
neştiinţei de carte ș. a. m. d.2109.
Un exemplu concludent în campania de represiune îndreptată împotriva elitei con-
ducătoare din republică, îl constituie cazul condamnării lui Grigore Starîi (Borisov),
figură centrală a vieţii politice din RASSM. În aprilie 1924, el a fost desemnat de către
conducerea bolşevică de la Moscova în calitate de membru al „troicii” pentru organiza-
rea RASSM. La 12 octombrie 1924, a fost ales preşedinte al Comitetului Revoluţionar
Militar şi preşedinte al Comitetului Executiv Central din RASSM. Din, 1926 şi până în
mai 1937, a exercitat – (cu mici întreruperi din 1929 până în 1931) – funcţia de preşe-
dinte al Consiliului Comisarilor Poporului. S-a numărat printre întemeietorii şi promo-
torii aşa-zisului curent al „românizatorilor” din RASSM2110. Încă la şedinţa comitetului
organizatoric pentru crearea RASSM, din 22 august 1924, a pledat – în opoziţie cu I.
Badeev şi A. Grinştein – pentru dezvoltarea limbii şi culturii din RASSM în baza limbii
române şi a scrisului latin. În vara lui 1937, când au demarat arestările „naţionaliştilor
burghezi” şi ale „spionilor români” din RASSM, Grigore Starîi s-a pomenit cap de listă
în şirul „duşmanilor poporului” care urmau să fie represaţi.
După declanşarea cruciadei împotriva diverşilor „duşmani ai poporului” iniţiată la Ple-
nara CC a PC (b) din toată Uniunea, din 23 februarie – 5 martie 1937, în timpul lucrărilor
Conferinţei a X a Comitetului Moldovenesc Regional de partid (12 – 15 mai), şedinţa Birou-

2107
I. Caşu, op. cit., p. 89; I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 411.
2108
I. Caşu, op. cit., p. 89; I. Varta, T. Varta, op. cit., p. 411.
2109
N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 76.
E. Negru, Decimarea elitelor din RASSM: cazul Grigore Starîi. În: „Destin Românesc”, 2010, nr. 2, pp. 32-33.
2110

419
lui acestuia din 14 mai 1937 a aprobat hotărârea CC al PC (b) din Ucraina de la 13 mai 1937
de „a-l rechema pe G. I. Starîi (preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului din RASSM)
la dispoziţia CC din Ucraina”2111.
La 21 iunie 1937, Direcţia Securităţii de Stat a NKVD din Ucraina a expediat tele-
grama cu nr. 2889, adresată şefului NKVD din URSS, N. Ejov, în care cerea sancţiunea
arestării fostului preşedinte al CCP din RASSM, G. Starîi. A doua zi, la 22 iunie 1937, în
baza mandatului de arest cu nr. 313 al NKVD-ului din RASSM, Gr. Starîi a fost arestat
în locuinţa sa din Tiraspol şi expediat sub escortă la Kiev, la dispoziţia NKVD-ului din
Ucraina.
G. Starîi era acuzat că ar fi desfăşurat acţiuni instigatoare în cadrul mişcării ilega-
liste din Basarabia şi că ar fi fost membru al organizaţiei contrarevoluţionare troţkiste
şi un „agent al siguranţei române, care a creat, la indicaţia acesteia, pe teritoriul URSS
o organizaţie contrarevoluţionară naţionalistă şi a desfăşurat acţiuni de spionaj şi sa-
botare”. La primul interogatoriu, care a avut loc pe 29 iunie 1937, a negat că ar fi agent
al siguranţei române. Pe parcursul următoarelor 6 audieri (30 iunie – 14 septembrie
1937) Starîi şi-a „recunoscut” vinovăţia cu privire la toate capetele de acuzare ale orga-
nelor de urmărire penală: activitate contrarevoluţionară, spionaj în folosul siguranţei
române, fondare a unei organizaţii naţionaliste, sabotare a acţiunilor partidului în do-
meniul economic etc.2112. Materialele din dosarul de urmărire penală a lui Starîi conţin
mai multe contradicţii, iar autenticitatea unor acte este îndoielnică2113.
Concludentă în acest sens este o cerere a lui Starîi din 5 iulie 1937, adresată Comi-
sarului Poporului al Afacerilor Interne: „Pe parcursul a zece zile de anchetă, am negat
vina de activitate contrarevoluţionară. Acum am hotărât să încetez încăpăţinarea şi să
depun în faţa anchetei penale mărturii sincere referitoare la activitatea contrarevolu-
ţionară a mea şi a complicilor mei…Eu m-am convins că sunt un contrarevoluţionar, o
canalie şi un nemernic. Am minţit Partidul Marelui Stalin, i-am minţit pe cei mai buni
tovarăşi şi prieteni, mi-am minţit propria familie. O asemenea anormalitate monstru-
oasă mi-a fost inoculată, probabil, de către menşevicii învederaţi care au pus stăpânire
pe mine la începutul activităţii mele revoluţionare…Nu cer îndurare. Cer să fiu pedep-
sit cu cea mai aspră pedeapsă”. Pe următoarea filă, după semnătura lui Starîi, a fost
adăugată următoarea frază: „Din 1918 sunt agent al siguranţei şi, la indicaţiile ei, am
pătruns în partidul comunist, am promovat acţiuni active contrarevoluţionare şi de
spionaj în favoarea României”2114. Procesele verbale erau întocmite şi ticluite chiar de
cei care îl interogau pe Starîi2115.
Fiind familiarizaţi cu metodele de anchetă din acei ani, se poate considera că Starîi a
depus aceste mărturii doar în urma unor cumplite presiuni psihologice şi a aplicării tor-
turii. Nu este secret că deţinuţii erau schingiuiţi în închisorile NKVD. În 1938, în timpul
audierilor foştilor responsabili din cadrul NKVD din Ucraina şi RASSM, ei au recunoscut
că deţinuţii din închisori erau bătuţi. Aceste metode de tortură le permiteau anchetatori-
lor să obţină mărturiile pe care le doreau.
În rechizitoriul emis pe numele lui G. Starîi se menţionau următoarele: „în 1918,
Ibidem, p. 33.
2111

2112
A. Memei, Teroarea comunistă, op. cit., pp. 531-532.
2113
E. Negru, Decimarea elitelor, op. cit., p. 34.
2114
A. Memei, Teroarea comunistă, op. cit., pp. 531-532.
2115
E. Negru, Decimarea elitelor, op. cit., p. 35.

420
el a fost înrolat de către şeful siguranţei…, transmitea sistematic materiale de spionaj
referitoare la armament, numărul şi dispoziţia unităţilor militare, situaţia de la ho-
tar, starea economică şi politică a RASSM, situaţia în ceea ce priveşte colectivizarea şi
starea de spirit a populaţiei. La indicaţia siguranţei, Starîi a contribuit la infiltrarea şi
legalizarea în URSS a agenţilor siguranţei româneşti…De rând cu activitatea provoca-
toare de spionaj, Starîi a creat, în 1932, în RASSM, la indicaţia siguranţei, o organiza-
ţie contrarevoluţionară naţionalistă care avea drept scop ruperea Moldovei de URSS şi
unirea ei cu România”, iar membrii organizaţiei „plasaţi în toate sectoarele aparatului
de partid, sovietic şi economic al RASSM au desfăşurat o enormă activitate naţionalis-
tă, au înfăptuit diversiuni în domeniul economic, au creat şi grupe diversioniste şi de
insurecţie pentru perioada de război”. În baza celor expuse, G. Starîi a fost acuzat că: ,1.
Este din 1918 agent al siguranţei româneşti şi a desfăşurat muncă activă, provocatoare,
de spionaj; 2. În 1932, a creat în RASSM o organizaţie contrarevoluţionară naţionalistă
şi personal, a înrolat în această organizaţie 13 persoane”2116. G. Starîi a fost condamnat
pe 8 octombrie 1937 la pedeapsa capitală, iar sentinţa a fost executată pe 11 octombrie
19372117.
Sentinţele adoptate sunt simptomatice pentru perioada Marii Terori, de a fi „duşmani
ai poporului” sunt învinuite persoane care au susţinut puncte de vedere diferite cu privi-
re la autonomia moldovenească şi relaţia „limbii moldoveneşti” cu limba română2118.
Învinuirile aduse erau adeseori contradictorii. Lui G. Starîi, de exemplu, i se imputa
în 1937 faptul că s-a pronunţat, în 1924, împotriva organizării autonomiei moldove-
neşti, iar lui P. Chior, tocmai faptul că a susţinut această iniţiativă. În privinţa probleme-
lor lingvistice, lui Chior i se reproşa faptul că după 1924 a sprijinit ideea creării unei
„limbi moldoveneşti’’ separate de cea română. În acelaşi timp, lui Starîî i se imputa con-
trariul, anume faptul că mai ales după 1926 s-a situat pe poziţia încurajării procesului
de românizare2119.
În cadrul Conferinţei a XI-a a Comitetului Regional de Partid, din 21 – 23 mai 1938,
S. Ţaranov evoca mai multe epizoade din lupta sa cu „duşmanii poporului”, reliefând
astfel felul cum au fost demascaţi G. Starîi, M. Baluh, L. Prestescu, precum şi o serie de
lucrători ai ziarelor. „În luna mai 1937, menţiona S. Ţaranov, la iniţiativa mea a fost pusă
la Birou problema Editurii de Stat. Baluh a încercat să obţină din bugetul partidului
două sute de mii ruble pentru editura de partid. Eu nu am acceptat. Comisia pentru
buget la fel nu a acceptat. I s-au repartizat numai optzeci de mii. Însă Todres, Golub au
pus problema la Birou şi au hotărât să-i aloce o sută treizeci mii ruble. Atunci eu am
pus problema privind activitatea diversionistă a Editurii de Stat. Am hotărât să exami-
năm această problemă şi am descoperit acolo un cuib întreg de duşmani...Atunci când a
fost publicată Constituţia stalinistă, CC al PC (b) din Ucraina a obligat Secţia agitaţie şi
propagandă să ia sub controlul său nemijlocit corectitudinea traducerii în limba mol-
dovenească...Limba moldovenească eu n-o cunoşteam, iar cu grafia latină mă ciocneam
pentru prima oară. Starîi şi Prestesco erau membri ai colegiului de redacţie. Comitetul
de Stat pentru cenzură nu a acceptat această traducere, deoarece nu era efectuată co-

Ibidem, p. 37.
2116

Ibidem.
2117

I. Caşu, op. cit., p. 102.

2118

Ibidem, pp. 106-107.

2119

421
rect (era românească). I-am adunat în birou pe oamenii de atunci, care se considerau
cunoscători ai limbii moldoveneşti. A venit Starîi. Eu îi spun că traducerea a fost făcută
incorect. Starîi întreabă: „D-ta ştii limba moldovenească?”. Îi răspund: „Nu, nu ştiu”.
Atunci el spune: „Sunteţi profan în materie de limbă şi nu trebuie să vă legaţi de unele
cuvinte”. Acest lucru m-a buimăcit...Prestesco a spus despre mine: a venit un moldo-
vean din Donbas (abia vorbeşte câte ceva moldoveneşte). În Donbas nu se vorbeşte
curat moldoveneşte, acolo se folosesc multe cuvinte ruseşti. Mi s-a părut suspect că ei
luau în râs oamenii care nu ştiau limba română. Din acest punct de vedere am analizat
eu lucrul Editurii de Stat din Moldova...A venit o directivă de la Secţia de presă a CC al
PC (b) din toată Uniunea despre necesitatea verificării cadrelor de ziarişti...Am cerut
fostului Birou să alcătuiască o comisie. Chestiunea a fost discutată timp de un ceas şi
jumătate. Am descoperit acolo un număr considerabil de oameni care mai apoi au fost
arestaţi. Din ei circa unsprezece persoane au fost curând reprimaţi”2120.
După cum specifica, tot atunci, primul secretar al CRM de partid, Borisov, la Confe-
rinţa a XI-a a CMRP (21 – 23 mai 1938), pe parcursul anului 1937 şi începutul lui 1938,
organele de partid au efectuat un „lucru important” şi în privinţa „curăţirii redacţiilor
ziarelor raionale şi regionale, a instituţiilor Editurii de Stat şi a Comitetului de Stat pentru
cenzură de spionii troţkişti-buharinişti şi burghezo-naţionalişti şi a completării presei
bolşevice cu cadre bolşevice de încredere”2121.
Specific perioadei Marii Terori este faptul că de câteva ori, în decurs de un an şi
jumătate, s-a schimbat componenţa elitei regionale, membrii acesteia fiind epuraţi de
îndată ce au demascat acţiunile sau inacţiunile predecesorilor lor în lupta cu „duşmanii
poporului” din anii 30 pentru aşa-zisele devieri de dreapta sau de stânga în colectiviza-
re, neîndeplinirea planurilor colectărilor de cereale etc. De exemplu, elita conducătoa-
re din RASSM care a iniţiat epurarea cadrelor la nivel înalt, în mai 1937, a fost epurată
aproape integral până în septembrie a aceluiaşi an2122.
În rezoluţiile Conferinţei a XI-a de partid se constata: „banda demnă de dispreţ a
agenţilor troţkişti-buharinişti şi naţionaliştilor burghezi ai serviciilor fasciste de spi-
onaj (siderskii, todreşii, golubii, voronovicii, alde Starîi ş. a.) au pătruns în conducerea
Comitetului regional de partid al PC (b) din Ucraina, a CEC, a Sovietului Comisarilor No-
rodnici şi în alte sectoare ale construcţiei economice, sovietice şi naţional-culturale şi a
încercat să rupă Moldova Sovietică de la marea Uniune Sovietică şi s-o dea sub puterea
capitaliştilor şi boierilor români”2123.
Teroarea stalinistă din RASSM, declanşată în vara anului 1937 – sfârşitul anului 1938,
s-a soldat cu decapitarea cvasitotală a elitelor politice raionale, centrale şi culturale care
au contribuit la edificarea autonomiei moldoveneşti.
Din cei 9 membri ai Biroului Moldovenesc Regional de partid aleşi la conferinţa a
X-a a organizaţiei din mai 1937, 7 au fost declaraţi „duşmani ai poporului”, unul a ple-
cat din republică, şi numai unul a evitat să fie supus represiunilor şi îşi mai exercita
funcţiile2124.
Din cei 11 prim-secretari ai CRM între 1924 şi 1938, 6 au fost supuşi represiuni-
E. Negru, Represiuni politice, op. cit., pp. 102-103.
2120

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 149, pp. 301-306.

2121

I. Caşu, op. cit., p. 102.

2122

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 75.
2123

I. Caşu, op. cit., p. 102; E. Negru, Represiunile politice, op. cit., pp. 102-103.
2124

422
lor în timpul Marii Terori, dintre care 4 erau evrei: I. Badeev (Suslic) (1924 – 1928),
născut la Orhei, Haim Bogopolski (1928 – 1930, născut la Chişinău), Zinovie Siderski
(august 1935 – aprilie 1937) şi Vladimir Todres (Selektor) (aprilie – august 1937);
ceilalţi doi erau ucraineni – L. S. Placinda (octombrie 1931 – iulie 1932) şi I. N. Sirko
(iulie 1932 – iunie 1933). Au devenit victime ale terorii staliniste şi cei mai aprigi
promotori ai acesteia din rândurile NKVD-ului de la Tiraspol – L. Rivlin, Ivan Şiroki
(Maiski), şefi ai NKVD-ului în diferite epizoade din anii 1937 – 1938.2125.
Spre toamna anului 1937 toţi cei 14 preşedinţi ai comitetelor executive raionale
erau arestaţi2126.
Datorită denunţurilor, calomniilor, învinuirilor politice au avut de suferit şi mem-
brii simpli de partid. Ca urmare, rândurile organizației de partid din RASSM s-a mic-
şorat de la 5715 membri în 1933 până la 3097 în 19382127.
În raportul CMR de partid, din 29 decembrie 1938, „Cu privire la promovarea la
munca de conducere în organele de partid, sovietice şi economice regionale”, adresat
CC al PC (b) din Ucraina, se arăta că pe parcursul anului 1938 au fost înaintate în sis-
temul de conducere al partidului 33 de persoane (în CRM de partid – 13, Comitetul
Regional al ULCTM – 7, redacţia ziarelor – 12, „casa regională pentru lucrul de partid”
– 1), în cel sovietic – 89, economic – 9 persoane.
Analiza noii componenţe a Biroului CMR de partid, a secretarilor comitetelor ra-
ionale de partid şi a preşedinţilor comitetelor executive raionale din RASSM de la
sfârşitul anului 1937 evidenţiază aceeaşi neglijare a moldovenilor şi o dominare to-
tală a alogenilor în aceste structuri. Cei câţiva moldoveni aleşi în noua componenţă
a Biroului CMR (S. Ţaranov – originar din reg. Doneţk, S. Zelenciuc – reg. Nicolaev,
D. Oltean – RASSM) pot fi cu greu consideraţi drept excepţie, de regulă, ei fiind total
deznaţionalizaţi. Or, nu criteriul naţional a fost esenţial pentru alegerea lor, ci „con-
secvenţa ideologică” şi „meritele” lor în lupta cu „duşmanii poporului”2128.
Valul etichetării de „duşmani ai poporului” se răspândea tot mai mult, cuprin-
zând pe conducătorii din toate sferele economiei naţionale, ale culturii republicii.
De exemplu, în industrie, şeful trustului de conserve din Moldova F. S. Krestianişin şi
directorul fabricii de conserve „1 Mai” S. D. Jdanovici au fost învinuiţi în desfăşurarea
activităţii ostile „pe linia distribuirii injuste a culturilor: morcovilor, rădăcinilor dulci
şi stabilirii bazei pe sectoare în văi uscate”2129.
După cum se remarcă, scopul represiunilor staliniste din anii 30 a fost distrugerea
„elitelor” naţionale care contribuiseră, în anii 20, la o anume renaştere naţională.
„Dacă în întregul URSS aceste epurări par să lovească orbeşte, sublinia Helene Carere
d/ Encausse, la periferie raţiunea lor este evidentă. Ele permit distrugerea sistema-
tică a vechilor elite şi a elitelor instaurate în anii 20. În ajunul războiului, consecinţa
epurărilor este clară. Stalin face loc unei noi elite care va întrupa o nouă concepţie
a relaţiilor dintre naţiunile Uniunii Sovietice, o concepţie vădit inegalitară, reluare a
trecutului imperial2130.
I. Caşu, op. cit., p. 105.
2125

E. Negru, Represiuni politice, op. cit., pp. 102-103.

2126

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 76.
2127

E. Negru, Represiuni politice, op. cit., p. 103.

2128

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 75.
2129

E. Negru, Represiuni politice, op. cit., p. 104.

2130

423
 Printre consecinţele Marii Terori a fost lichidarea vechii elite leniniste, precum
şi a celei naţionale de la periferiile ţării, dedicate cauzei revoluţiei, considerate a fi
opozanta dictatorului, monopolizarea întregii puteri în mâinile lui Stalin, reducerea
simţitoare a prerogativelor organului colectiv de conducere, Biroul Politic. În cazul
RASSM, victimele Marii Terori din rândurile elitei comuniste locale vor anula, de
fapt, unul dintre scopurile oficiale ale creării acestei autonomii pe teritoriul Ucrai-
nei în 1924, anume acela de a crea o elită care să cunoască „limba moldovenească”,
care să propage „evanghelia comunistă” pe înţelesul majorităţii populaţiei în cazul
preluării Basarabiei de la România. După 1940 şi apoi 1944, RSSM va fi condusă
decenii la rând de o elită transnistreană rezultată din epurările de cadre din anii
1937-1938, o elită mult mai obedientă faţă de interesele Kievului şi ale Moscovei
în regiune şi mult mai indiferentă faţă de interesele moldovenilor decât cea care
fusese înlăturată în anii Marii Terori 2131.

8. Repesiuni pe motive lingvistice

O problemă aparte în perioada represiunilor o constituie soarta grafiei latine, intro-
dusă în RASSM, în 1932.
În 1937, odată cu amplificarea represiunilor politice în URSS, autorităţile sovietice au
decis revenirea RASSM la alfabetul chirilic. De această dată, pe lângă organele de partid
bolşevice au intrat în acţiune şi structurile poliţiei politice (NKVD), însărcinate să-i „de-
maşte” şi să-i pedepsească pe „duşmanii poporului”, dat fiind faptul că oferea posibilităţi
largi de realizare a planurilor venite de la Moscova2132.
Continuată fără convingere şi superficial până în 1937, latinizarea a reanimat o parte a
intelectualităţii moldoveneşti în formare, amorţită de anarhism lingvistic şi adversitate faţă
de românism. În consecinţă, se constata că radiodifuziunea şi instituţiile culturale şi şcola-
re, inclusiv şcoala superioară de partid au în principalele lor cadre autentici „românizatori”.
Culminaţia naţionalismului moldovenesc pare a fi fost, în mai 1937, când Constituţia stali-
nistă fusese tradusă intr-o românească autentică, ceea ce era un sacrilegiu2133.
În vara lui 1937, Stalin intensifică lupta împotriva naţionalismului ca instrument de-
opotrivă de întărire a autocratismului şi rusificării. O asemenea confruntare politică era
transpusă şi la nivelul micii autonomii transnistrene, obligată să se angajeze în combate-
rea nemiloasă a naţionalismului moldovenesc. Cei care îl întruchipau ar fi fost duşmani
ai poporului, năzuind să „rupă Moldova Sovietică de Ucraina și URSS şi să ducă poporul
moldovenesc în robia capitaliştilor şi boierilor români”. Toţi aceştia ar fi fost organizaţi
într-o „bandă burghezo-naţionalistă şi contrarevoluţionară”, pusă în slujba siguranţei ro-
mâne2134.
Adevărat în toată această însuşire fantezistă de aşa-numite excese naţionaliste, o for-
mă de mistificare a realităţilor specifică ideologiei şi propagandei sovietice şi comuniste
în general, este eşecul construcţiei naţional-identitare moldoveneşti. Latinizarea fusese
un răgaz în care moldovenismul arhaic lingvistic şi cultural se dizolvase în contact cu re-
alitatea, limba şi cultura română, fie el şi numai selectiv şi orientat pe principii de clasă.

I. Caşu, op. cit., p. 117.

2131

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 19.

2132

E.Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 117, 123.

2133

Ibidem, p. 121.
2134

424
 Experimentul latinizării arăta că, eliminând pragurile de alfabet şi de limbă contra-
făcută între cele doua maluri ale Nistrului, RASSM se dezvolta ca o entitate românofonă,
ceea ce era inadmisibil. Căci în loc ca o asemenea republică să reprezinte un focar de
atracţie cel puţin pentru Basarabia, dimpotrivă, prin fuga unor transnistreni dincolo de
Nistru, ea era un punct de sprijin pentru românism. Comitetul moldovenesc de partid, în
mai 1937, deschidea o campanie drastică pentru combaterea „naţionalismului moldove-
nesc burghez”. După ce eticheta pe toţi aceştia, avându-l drept exponent pe G. I. Starîi, fost
preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, cu o serie de epitete fanteziste, anunţa
un şir de măsuri de purificare politică2135.
Urmau destituiri din funcţie, arestări, întemniţări şi chiar executarea unora dintre la-
tinizatori în frunte cu Starîi, pentru crima de duşmani ai poporului. Printre arestaţi şi
executaţi se aflau intelectuali care ar fi păcătuit prin originea lor străină-o atitudine xe-
nofobă adoptată de un guvern sovietic pretins internaţionalist. Era vorba de comunişti,
activişti culturali români şi basarabeni (Pohinin, Gruman, Petraru, Holostenko, Şpaner,
Vasilenco, Anghelescu, Prestesco, Gheinţ-Cagan, Corneliu, Stroe, Dâmbul, Filimonov, Ca-
hana ş. a.), care, în timpul latinizării, fuseseră propulsaţi în înalte funcţii culturale în Edi-
tura de Stat, Comitetul Ştiinţific, ziarul „Moldova Socialistă” ş. a.), ei devenind, chipurile,
agenţi ai „naţionalismului burghez românesc”2136. Lor li se imputa că au românizat „lim-
ba şi literatura moldovenească”, „îmbibându-le cu terminologie românească, neînţeleasă
complet de poporul moldovenesc”2137.
După epurările desfăşurate în cadrul Institutului Pedagogic, noua conducere în frunte
cu M. M. Radul, învinuia fosta administraţie de acţiuni antisovietice, având drept scop
„lichidarea institutului şi scoaterii ştiinţei sovietice din program, românizării limbii mol-
doveneşti, excluderii limbii ruse din predare”2138.
Aceste evenimente tragice şi sângeroase loveau nimicitor mica republică autonomă
moldovenească în speranţele ei de a deveni o entitate cultural-naţională.
În cadrul adunării activului orăşenesc de partid Tiraspol, din 11 – 12 iulie 1937, spre
exemplu, era condamnată tendinţa de a publica clasicii literaturii române în detrimentul
celei ruse şi românizarea „limbii moldoveneşti”2139, promovarea de către Lehtţer şi Cor-
nfeld a teoriei despre moştenirea literară „moldovenească” în analogie cu moştenirea
clasică rusă, era declarată „dăunătoare”, „duşmănoasă”2140.
La 7 august 1937, într-o scrisoare informativă adresată secretarului CC al PC (b) din
toată Uniunea Gh. Malenkov, semnată de secretarul Comitetului Regional Moldovenesc
de partid Todres, se vorbea despre identificarea unor duşmani ai poporului în organiza-
ţia regională de partid, care activau mai cu seamă în domeniul construcţiei naţional-cul-
turale, în Editura de Stat, în învăţământ, în Comitetul Ştiinţific, în rândurile scriitorilor,
că „sectoarele construcţiei culturale şi naţionale s-au dovedit a fi complet atacate de duş-
mani” 2141. Activitatea subversivă de la Editura de Stat, spre exemplu, urmărea să facă
literatura moldovenească şi manualele „inaccesibile cititorului de masă şi tineretului
A. Stan, op. cit., pp. 85-86.
2135

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 117-124; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 140, pp. 280-282.
2136

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 144, p. 291.

2137

N. Mafteuţă, op. cit., p. 90.

2138

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 140, pp. 280-282.

2139

Ibidem, p. 283.
2140

D. Dragnev (coordonator), op. cit., p. 19.

2141

425
studios” prin utilizarea „termenilor de salon şi franţuzismelor românizate”, iar pentru
educarea tineretului moldovenesc „în spiritul naţionalismului român, în crestomaţii şi
manuale erau incluse opere ale scriitorilor burghezi români”2142.
Au urmat numeroase arestări, procese politice şi condamnări, deoarece trebuia ca „la-
tiniştii românizatori” să plătească pentru activitatea lor. Într-o noapte a anului 1937, a
fost arestat întregul colectiv redacţional, constituit din 56 de persoane, al ziarului „Mol-
dova Socialistă”, succesor din 1930 al ziarului „Plugarul Roş”, editat la Tiraspol în grafie
latină, fiind lăsaţi în libertate doar portarii şi femeile de serviciu. Actele de acuzare încri-
minau apartenenţa la o presupusă organizaţie „naţionalistă” (termen sub care era repri-
mat antisovietismul etnicilor români/moldoveni), dar mai ales înscrierea pe o direcţie
de „sabotare a limbii prin inundarea ei cu termeni româneşti”2143. În urma controalelor
repetate ale Institutului Pedagogic, majoritatea corpului didactic (90 %) a fost declarat
„duşman de clasă”2144.
Tot atunci începe prigoana scriitorilor, deşi aceştia au participat activ la experimen-
tele lingvistice şi literare iniţiate de partid. Spre sfârşitul lunii septembrie 1937 activau
doar doi din cei şapte membri titulari ai Uniunii Scriitorilor Sovietici din RASSM (I. Can-
na şi I. Cornfeld). Ceilalţi, 17 scriitori, printre care şi preşedintele Uniunii Scriitorilor, D.
Milev, au fost arestaţi, iar ulterior unii dintre ei condamnaţi la moarte. Acelaşi destin l-au
avut şi alţi scriitori care nu erau membri ai organizaţiilor literare: T. Malai, I. Corcinski, I.
Vasilenco, P. Sanduţa, T. Săteanu ş. a.2145.
La 27 februarie 1938, Biroul Comitetului Regional din Moldova al PC (b) U a pus în
discuţie hotărârea „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la grafia latină la cea
rusă”, ajungând la concluzia că „elementele burghezo-naţionaliste, camuflate în diverse
instituţii, sub stindardul latinizării grafiei promovau românizarea limbii moldoveneşti”.
În luna mai aceluiaşi an, Conferinţa a XI-a regională de partid din Moldova a adoptat o
rezoluţie care condamna „duşmanii poporului”, deoarece „înlocuiau limba moldoveneas-
că cu cea română, pe care populaţia moldovenească nu o cunoştea, ignorau şi împiedicau
studierea limbii ruse…, pentru a despărţi Moldova sovietică de URSS”. La scurt timp, Co-
mitetul orăşenesc de partid Tiraspol era informat că hotărârea de revenire la alfabetul
rus a fost susţinută de CC al PC(b) din Ucraina, în special, de către N. S. Hrușciov, „pentru a
pune capăt pentru totdeauna românizării”2146. În această privinţă se pornea de la premisa
că „pentru a lovi definitiv în românizare trebuie să trecem la grafia rusă”2147.
La rândul său, guvernul sovietic ordona studiul obligatoriu al limbii ruse în toate repu-
blicile şi regiunile naţionale. Era un pas hotărât înainte pe calea asimilării popoarelor ne
ruse. După astfel de hotărâri, bineînţeles, adoptate iarăşi în numele poporului „moldove-
nesc”, adepţii şi promotorii „latinizării” erau declaraţi duşmani ai poporului şi reprimaţi.
Pe lângă liderii de partid şi de stat din republică, deja amintiţi, precum G. I. Starîi, E. P.
Voronovici, N. I. Golub ş. a., au fost reprimaţi M. G. Gruman, redactorul ziarului „Moldova
I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 76; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 19; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 –
2142

1940) (II), op. cit., p. 76.

I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 76.
2143

N. Mafteuţă, op. cit., p. 92.

2144

N. Movileanu, A. Moraru, Condamnaţi la moarte. În: „Nistru”, 1989, nr. 2, pp. 156-158; Idem, Calvarul sau pagini inedite din viaţa lui
2145

Toader Malai. În: „Nistru’’, 1989, nr. 1, pp. 135-137; Idem, Destine. D. Milev. În: „Nistru”, 1989, nr. 6, pp. 139-157.
A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 20.
2146

Ibidem, doc. 146, p. 297.

2147

426
Socialistă”, M. A. Baluh, directorul Editurii de Stat a Moldovei, filologul N. Ploişteanu, scri-
itorii S. Lehtţer, D. Milev, N. Cabac, N. Marcov ş. a.
În aceeaşi perioadă, I. D. Ceban, unul din promotorii ideologiei moldovenismului, scria
în numărul cinci al publicaţiei „Octombrie”: „Duşmanii norodului propovăduiesc că nu-i
aşa norod – moldoveni, că moldovenii aiştea sunt rumâni, că moldovenii n-au limba lor, că
limba moldoveneascî este numai un jargon al linghii române…Glorioasele organe ale NKVD
au descoperit aiastă bandă de trădători şi spioni care a vrut să restabilească în ţara noas-
tră capitalismu”2148.
Măsurile împotriva limbii române nu s-au limitat la persecutarea promotorilor gra-
fiei latine-în anii 1938 – 1939, majoritatea funcţionarilor publici, cunoscători ai limbii
române, au fost executaţi. Represiunile au luat şi forma unei resurecţii medievale îm-
potriva cărţilor. În lunile octombrie-decembrie 1938, toată literatura social-economică,
artistică şi didactică cu caractere latine a fost confiscată, distrusă şi trecută la pierderi
sau maculatură. Furiei distructive bolşevice nu i-a scăpat nici literatura editată cu ca-
ractere ruseşti în anii 1926 – 1934, „ingunoioşată cu cuvinte româneşti neînţelese tru-
ditorilor din Moldova”, precum şi literatura social-economică tipărită în limba română
la Moscova2149.
Într-un articol de fond plin de invective la adresa „duşmanilor norodului”, publicat
de ziarul „Comsomolistul Moldovei”, la 6 martie 1939, sub titlul „Ortografia nouă a scri-
erii moldoveneşti”, se sublinia: „Duşmanii norodului au vrut s-o rupă pe Moldova Sovie-
tică din familia frăţească a noroadelor Marii Uniuni Sovietice şi s-o prefacă pe dânsa în
colonia României fasciste, …sa puie jugul moşierilor şi capitaliştilor români pe spinarea
norodului truditor moldovenesc. Dar aceasta lor nu le-a eşit şi nişi odată nu le-a eşi. Raz-
vedca sovietică, cu ajutoru norodului, sub conduşerea Comitetului Ţentral Stalinist al PC
(b) din toată Uniunea a fărmat cuiburile temeinişe duşmănoase şi a nimişit păn la capăt
toate rămăsiţele duşmănoase…Las să ştie ghienele faşişte, că lor nişiodată nu la s-a veni
să calşe cu şiobota sa murdară pe lanurile roditoare a Moldovei Sovietişe înfloritoare”2150.
Astfel, construcţia naţional-culturală moldovenească experimentată într-un răstimp
de mai bine de un deceniu şi jumătate se încheia cu un fiasco. Încercarea de a crea, por-
nind de la un concept dogmatic, o naţiune moldovenească cu o limbă şi cultură distinctă,
în realitate antinomică cu o limbă şi cultură românească, eşua într-o baie de sânge.

9. Consecinţele Marii Terori

La începutul anului 1938, conducerea politică a URSS a simulat o falsă renunţare la
continuarea operaţiunilor de exterminare în masă, dispunându-se „corectarea erorilor şi
exceselor”2151.
Marea teroare a fost încheiată oficial prin decizia Biroului Politic al CC al PC (b) al Uni-
unii Sovietice din 17 noiembrie 1938. Conform acestei hotărâri, s-a stipulat că existaseră
numeroase „încălcări ale legalităţii”. Se declara revenirea la legalitate şi s-a luat decizia de
a stabili cazurile în care s-au operat excese, ceea ce avea drept scop reabilitarea unor vic-
time şi condamnarea unor vinovaţi de aplicarea torturii, care au manifestat exces de zel

Gh. Negru, Politica etnolingvistică in RSS Moldoveneasca. Chișinău, Editura Prut Internațional, 2003, p. 29.
2148

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 21-22.

2149

Ibidem, p. 21.
2150

St. Courtois, Dicţionarul comunismului. Bucureşti, Editura Polirom, 2008, p. 385; Gh. Negru, M.Taşcă, op. cit., pp. 430-431.
2151

427
în identificarea „duşmanilor poporului” şi ştiau prea multe şi, din perspectiva conducerii
de la Moscova, era dezirabilă eliminarea acestora2152.
„Duşmanii poporului” din RASSM au fost arestaţi şi condamnaţi de „troika” specială a
NKVD din RASSM, în cadrul operaţiunii „culăceşti” din iulie 1937 şi noiembrie 1938 din
URSS, şi de „dvoika” specială a NKVD din URSS, în cadrul „operaţiunii române” efectuate
în august 1937-noiembrie 19382153.
Numărul victimelor Marii Terori în RASSM se apropie de 9 mii de persoane, de vreme ce
în perioada 1 ianuarie 1939 – 1 martie 1940, pe adresa Procuraturii din Ucraina, din RASSM
sosiseră nu mai puţin de 8951 de cereri de reabilitare a persoanelor supuse represiunilor
în RASSM, care urmau a fi repuse în drepturi conform Decretului CCP al URSS şi al CC al PC
(b) din toată Uniunea din 17 noiembrie 1938, care a pus formal capăt Marii Terori2154.
În general, majoritatea celor supuşi represiunilor din diferite considerente, indiferent
de originea sau categoria socială din care făceau parte, au fost condamnaţi nu pentru cri-
me reale, ci pentru infracţiuni inventate de autorităţile represive sovietice.
În consecinţă, colectivizarea forţată a agriculturii, industrializarea economiei, repre-
saliile şi deportările au avut consecinţe catastrofale pentru populaţia RASSM. În urma
colectivizării şi a exproprierii ţăranilor, în Ucraina şi RASSM a avut loc, la începutul ani-
lor’30, cea mai cumplită foamete din istoria acestei ţări şi ţinut, care a secerat milioane
de vieţi omeneşti2155. La sfârşitul anilor’20 s-a organizat strămutarea „voluntară” a unei
părţi a populaţiei din RASSM în alte regiuni ale Uniuni Sovietice. Numai, din martie 1927
până în mai 1929, au plecat în mod organizat dincolo de hotarele RASSM peste 10.000 de
oameni2156.
În anii‘30, mii de locuitori ai RASSM au fost supuşi represiunilor sau deportaţi în alte
regiuni ale URSS, mii de locuitori au ales să se refugieze în Romania, mulţi fiind împuş-
caţi când încercau să treacă Nistrul. Toate aceste evenimente au avut consecinţe nefas-
te pentru evoluţia demografică a populaţiei autonomiei moldoveneşti2157. În ianuarie
1937, conform rezultatelor recensământului unional, numărul populaţiei RASSM era de
565.994 persoane, adică cu 6345 persoane mai puţine decât în 19262158.
Sistemul totalitar se străduia să-şi menţină dominaţia prin violenţă şi teroare, prin
represalii. Integritatea şi inviolabilitatea statului socialist era susţinută prin milioane de
jertfe aduse în sprijinul ideii comunismului, colectivizării la sate. În numele revoluţiei, în
numele lui Stalin aceste jertfe şi fărădelegi erau înveşmântate în nişte drepturi ale omu-
lui aparate, garantate doar aparent, pe hârtie de legea fundamentală – Constituţia statu-
lui, în care „înflorea democraţia”, după cum scriau bolşevicii. În practică, însă, drepturile
economice, politice şi sociale ale cetăţenilor, garantarea lor, erau nule. Pe tot parcursul
anilor’ 30 în URSS şi RASSM a dominat o atmosferă de suspiciune, în care orice cetăţean
oricând putea fi divulgat organelor de reprimare şi declarat duşman al poporului, spion
al uneia dintre ţările capitaliste, ca apoi să fie împuşcat sau să dispară fără urmă.
I. Caşu, op. cit., pp. 108-109.
2152

Gh. Negru, M. Taşcă, op. cit., p. 442.

2153

I. Caşu, op. cit., p. 118.

2154

C. Ungureanu, Populația Transnistriei (1926 – 1989). În: „Destin Românesc”, nr.3-4, 2003, p. 119; Idem, Populația raioanelor de est
2155

ale Republicii Moldova în 1989 și 2004 (evoluție numerică). În: „Destin Românesc”, nr. 1, 2012, p. 117.
O. Galușcenco, Populația RASSM (1924 – 1940). Chișinău, 2001, p. 22.
2156

C. Ungureanu, op. cit., „Destin Românesc”, 2012, nr. 1, p. 117.

2157

Idem, op. cit., „Destin Românesc”, 2003, nr. 3-4, p. 119.

2158

428
 Soarta RASSM. De la RASSM la RSSM
În urma operaţiei militare din 28 iunie – 3 iulie 1940 şi anexării Basarabiei la Uniunea
Sovietică, împuternicirile Comitetului Regional Moldovenesc al PC (b) U, ale Sovietului
Suprem şi CCP din RASSM, au fost extinse şi asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. În-
treaga Basarabie a fost inclusă în componenţa RASSM, prin urmare, şi în RSS Ucraineană.
Componenţa comitetelor executive provizorii judeţene, de plasă şi orăşeneşti, precum
şi cele ale organelor de partid de acelaşi nivel erau selectate şi aprobate de organele
legislative şi de partid ale RSS Ucrainene. Organele de partid şi sovietice ale RASSM se
prezentau, astfel, în calitate de organe ale puterii de directivă, legislativă şi executivă în
Basarabia, iar după 2 august 1940 – în RSS Moldovenească, până la alegerea, în ianuarie
1941, a Sovietului Suprem al RSSM. Acestea erau organe de nivel autonom (regional),
care activau în cadrul RSS Ucrainene.
Chiar şi după formarea RSSM, pe teritoriul ei puterea era de fapt, în mâinile organelor
de partid şi sovietice din Ucraina, pentru că aici se extindea acţiunea legilor RSSU. Aşadar,
prezentată ca formaţiune statală autonomă, în realitate fiind folosită în calitate de cap
de pod în planurile expansioniste ale URSS în Europa, RASSM a evoluat, din 1924 până
în 1940, în direcţia limitării treptate, a caracteristicilor proprii unei formaţiuni statale,
devenind o regiune a Ucrainei. Păstrându-şi, totodată, misiunea de „revoluţionalizare”,
RASSM a încorporat în 1940 Basarabia, devenind astfel Republică Sovietică Socialistă
Moldovenească2159.
La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS, depăşind prerogativele constituţionale,
în absenţa reprezentanţilor legali ai populaţiei din Basarabia, pe baza a 6 judeţe (Bălţi,
Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca) din Basarabia şi a 6 raioane (Camenca, Dubăsari,
Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol) ale RASSM a creat RSSM. După 28 iunie 1940,
politica de moldovenizare şi alfabetul chirilic au fost extinse asupra teritoriului ocupat.
Prin promovarea teoriei moldoveniste s-au urmărit aceleaşi scopuri pe care le-a avut
politica de „moldovenizare” din anii 1920 – 1930, şi anume: acreditarea teoriei privind
existenţa, în Basarabia şi în raioanele de est de Nistru locuite de români, a unui popor de-
osebit de poporul român şi demonstrarea faptului că limba pe care o vorbesc românii din
teritoriile ocupate este deosebită de cea română. Totodată, politica de „moldovenizare”
în RSSM a fost „completată” eficient de o intensă rusificare, alogenizare şi depopulare a
teritoriului acesteia.
Chiar faptul că, în 1940, la organizarea republicii Moldoveneşti unionale au rămas în afa-
ra graniţelor ei mai mult de jumătate din raioanele republicii autonome, inclusiv Balta, pri-
ma ei capitală, reprezintă o dovadă grăitoare că cel puţin aceste raioane nu au fost incluse,
în 1924, în republica nou creată în urma unui proces istoric firesc – ci pentru alte motive.
O dată cu anexarea Basarabiei, unul din principalele obiective ale politicii externe so-
vietice, prin formarea RASSM – absorbirea maselor basarabene „asuprite” şi „reunirea
poporului moldovenesc” în cadrul URSS – a fost atins. După cel de-al Doilea Război Mon-
dial, o dată cu crearea statului socialist român şi a altor state „de democraţie populară” în
Europa de Est, celelalte scopuri majore ale formării RASSM – răspândirea revoluţiei pro-
letare peste Prut – fusese şi ele atinse. Însă ideologia diferenţelor, propagată în RASSM,
prin care se afirma că moldovenii şi românii sunt diferiţi, a rămas ca nucleu al politicii
identitare sovietice din RSSM şi după 1944.
2159
I. Şişcanu, op. cit., p. 65.

429
 După 1940 şi apoi 1944, RSSM va fi condusă decenii la rând de o elită transnistreană
rezultată din epurările de cadre din anii 1937 – 1938, o elită mult mai obedientă faţă de
interesele Kievului şi ale Moscovei în regiune şi mult mai indiferentă faţă de interesele
moldovenilor decât cea care fusese înlăturată în anii Marii Terori.

Concluzii
Autorităţile sovietice nu au recunoscut dreptul firesc al populaţiei româneşti din Ba-
sarabia de a se uni cu România. Cu ocazia pregătirilor pentru conferinţa sovieto-româ-
nă de la Viena, pentru a face presiuni asupra României, la 4 februarie 1924, la Moscova,
urmând indicaţiile liderilor bolşevici, un grup de emigranţi comunişti din România şi
din Basarabia, din care făceau parte G. Kotovski, I. Dic Dicescu, P. Tkacenko, A. Nicolau
ş. a., au redactat un Memoriu privind necesitatea creării în stânga Nistrului a unei Re-
publici Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
În opinia autorilor proiectului, cărora nu le scăpau, totuşi, nici nevoile de redeş-
teptare naţional-culturală si dezvoltării social-economice a populaţiei moldoveneşti
locale, extinderea revoluţiei mondiale dincolo de Nistru era, însăşi raţiunea de crea-
re a Republicii Moldoveneşti. Formarea unei astfel de republici trebuia să genereze o
serie întreagă de consecinţe de ordin intern şi internaţional. Ea era concepută drept
„factor politic-propagandistic” pentru a crea pretexte în vederea reanexării Basarabiei,
zdruncinând „unitatea României Mari” și servind „drept un impuls suplimentar tendin-
ţei provinciilor noi alăturate spre autodeterminarea lor naţională”; „breşă strategică a
URSS faţă de Balcani și Europa Centrală”; „cap de pod” al intereselor politice şi militare
ruseşti în regiune.
Faptul că solicitarea iniţială a unei Republici Moldoveneşti a premers Conferinţei de
la Viena şi revoltei de la Tatarbunar, sugerează că la Kremlin au existat motive supli-
mentare de creare a republicii. Crearea ei în fapt a coincis şi cu crearea unui număr de
alte republici autonome și unionale în spațiul sovietic, iar autonomia Moldovenească
trebuia să fie „un model” al construcţiei şi convieţuirii paşnice „a naţionalităţilor care
trăiesc amestecate”, pentru a accentua diferenţele în soluţionarea problemei naţionale
de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sisteme politice-capitalist şi co-
munist. De altfel, aceasta s-a potrivit foarte bine și cu campania Kremlinului împotriva
naţionalismului ucrainean.
Ideea formării RSSM, expusă de grupul de iniţiativă, se prezenta astfel conducerii
superioare de partid bolșevice într-o lumină cât se poate de favorabilă – ea, susţinea
concomitent, tendinţa imperială de „adunare a pământurilor” și de a face presiuni con-
stante asupra statului român pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la
anexarea ei şi perspectiva desfăşurării revoluţiei mondiale. Astfel, formarea republicii
Moldovenești, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unei entităţi
„moldoveneşti”, în ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc con-
fuz, a fost o acţiune bazată, în primul rând pe raţionamente politice şi expansioniste și
reprezenta un instrument politic şi propagandistic multifuncţional în mâinile autorită-
ţilor bolşevice de la Moscova.
Procesul de formare a Republicii Moldoveneşti pe malul stâng al Nistrului s-a desfă-
şurat în condiţiile unei luptei aprigi între diferite organe de partid şi de stat din URSS şi

430
RSS Ucraineană, trecând, în funcţie de evoluţia situaţiei internaţionale, a relaţiilor ro-
mâno-sovietice, a impactului diversiunilor şi acţiunilor subversive inspirate de sovie-
tici în Basarabia prin intermediul structurilor kominterniste şi a atitudinii autorităţilor
bolşevice de la Moscova şi Harkov, prin mai multe etape distincte.
În pofida rezistenţei conducerii ucrainene, determinată de o serie de factori, Biroul
Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea s-a pronunţat definitiv în această chestiune, la 29
iulie 1924, când, a adoptat decizia cu privire la formarea RASS Moldovenești în compo-
nența RSS Ucrainene, „în primul rând, din considerente politice”, reprezentând o variantă
de compromis în cadrul controverselor dintre diferitele grupări politice din CC al PC (b)
din toată Uniunea şi cele din Ucraina.
Caracterul declarat „moldovenesc” al acesteia urma să servească drept un artefact
naţional şi ideologic pentru atragerea simpatiilor populaţiei române şi a celei mino-
ritare din Basarabia.
Cu începere din luna august 1924, sub conducerea organelor de partid și de stat ucrai-
nene, a demarat etapa decisivă a realizării organizatorico-practice a ideii despre crea-
rea RASS Moldoveneşti. Au fost organizate şi desfăşurate, după un scenariu prestabilit
și regizat de organele de partid, manifestări propagandistice în majoritatea localităţilor
din stânga Nistrului cu populaţie moldovenească, pentru acreditarea ideii că iniţiativa şi
rodul aparţine populaţiei locale, imitându-se astfel adevărate proceduri democratice.
De asemenea, propaganda bolşevică ucraineană a lucrat în direcţia creării unei ima-
gini negative a României, care, chipurile intenţionează să ocupe raioanele din stânga Nis-
trului, cultivării românofobiei, încât, moldovenii se temeau să se identifice cine sunt sub
aspect național.
Între timp, la 12 – 17 septembrie 1924, a suferit eşec o nouă tentativă a sovieticilor de a
reocupa Basarabia, rebeliunea de la Tatarbunar, desfăşurată după un plan de operaţii apro-
bat în prealabil de Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste. Odată spulberat acest
vis, intrarea în scenă a unei republici moldoveneşti în stânga Nistrului avea undă verde.
La 12 octombrie 1924, după ce proiectul republicii moldoveneşti a trecut toate etape-
le convenite, CEC al Ucrainei a adoptat hotărârea „Cu privire la crearea Republicii Auto-
nome Sovietice Socialiste Moldoveneşti”, în care, chiar în preambul se constata existenţa
unui „popor moldovenesc”, fapt ce trebuia să reflecte realizările sovietice în problema
construcţiei naţionale.
Deşi în componenţa RASSM a fost inclusă cea mai mare parte a satelor moldoveneşti
din stânga Nistrului, totuşi, autorităţile ucrainene au urmărit cu tenacitate ca populaţia
moldovenească titulară să nu constituie majoritatea. Între anii 1926 – 1927, la nivelul
conducerii republicii autonome au existat discuţii aprinse privind necesitatea corectării
hotarelor RASSM, astfel ca moldovenii să constituie o majoritate relativă. S-a reuşit doar
transferarea, în anul 1929, a capitalei de la Balta la Tiraspol, ca un avertisment pentru
apropiata „eliberare” a Basarabiei.
Ca urmare a politicilor promovate de regimul stalinist în diferite sfere social-econo-
mice (organizări teritorial-administrative, imigrări, emigrări, strămutări de populație,
colectivizare, foamete organizată și exodul transnistrenilor peste Nistru, deportări, re-
presiuni), RASS Moldovenească, în care la momentul formării, moldovenii constituiau
doar circa 1/3 din populaţie, pe parcursul existenţei a devenit o entitate statală şi mai
puţin „moldovenească”.

431
 Nucleul, elementul principal al sistemului politic bolşevic din RASSM l-a constituit Comi-
tetul Moldovenesc Regional de partid, supervizat de organele superioare de partid de la Mos-
cova şi Harkov (Kiev), care realizau prin intermediul lui, controlul asupra tuturor sferelor
vieţii social-economice, politice şi culturale din autonomia moldovenească. Acestui comitet i
se subordonau toate instituţiile de stat și obștești din RASSM (comsomolul, sindicatele, comi-
tetele ţăranilor nevoiaşi, sfaturile femeilor, etc.), mobilizate la realizarea sarcinilor social-eco-
nomice şi politice trasate de forurile diriguitoare ale partidului (colectivizarea, industrializa-
rea, revoluţia culturală, educarea comunistă a maselor), contribuind din plin la implantarea
„noii societăţi” și sovietizarea republicii.
Sovietele au reprezentat doar un decor al suveranităţii poporului. Numărul reprezen-
tanţilor „etniei titulare” în structurile superioare de partid şi sovietice era redus şi nu co-
respundea componenţei naţionale a republicii. Grupul restrâns de moldoveni, încăpuţi în
elita bolşevică locală, erau înstrăinaţi de neam şi rusificaţi în spirit, încât ei nu alcătuiau
un element cât de cât suficient pe care să se bizui această autonomie sovietică, cu preten-
ţie de a se considera moldovenească.
Regimul totalitar a transformat republica autonomă de peste Nistru într-un adevărat
poligon pentru efectuarea celor mai oribile experimente politice, sociale, economice, cultu-
rale, identitare.
După formarea RASSM, regimul stalinist a încercat să construiască după tiparele co-
muniste o „națiune moldovenească” distinctă, ca şi purtătoare a acestei recente statalităţi,
cu toate atributele indispensabile unui stat suveran, deși fără drept de expresie politică
și suveranitate reală, cu drapel și stemă, constituție, cu un teritoriu strict delimitat, cu
propriul său aparat de stat și cu elite conducătoare, o „limbă moldovenească” distinctă, o
cultură etnolingvistică, ca unice manifestări ale „primordialismului” moldovenesc de tip
sovietic.
Acest efort a fost rezultatul unei combinații dintre obiectivele expansioniste ale poli-
ticii externe sovietice, anumite forme de identitate indigenă existente în regiune şi anu-
mite aspiraţii, acțiuni ale elitelor politice şi culturale locale de pe ambele maluri ale Nis-
trului, generate de sistemul sovietic. Prin acest tertip, autorităţile sovietice au încercat să
lanseze, fără nici o tangenţă cu realitatea şi împotriva evoluţiilor etnoculturale ale mol-
dovenilor, o nouă paradigmă cu ajutorul căreia să justifice nu numai apariţia autonomiei
moldoveneşti pe malul Nistrului, ci şi să camufleze pretenţiile lor asupra malului drept
al fluviului.
Odată lansat şi pus în practică, conceptul de „naţiune moldovenească”, va contribui la
modificarea pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice faţă de Basarabia, acestea ba-
zându-se acum mai mult pe naţionalitate şi mai puţin pe dreptul internaţional, argumen-
tând revendicările prin necesitatea „reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic
naţional”, majoritatea căruia, „zace sub ocupaţia românească”.
Printr-o pretinsă unitate a „poporului moldovenesc”, despărţit de malurile Nistrului,
se urmărea dinamitarea unităţii Statului Român şi refacerea vechilor frontiere imperiale.
Din acest motiv, moldovenii transnistreni au devenit ţinta unor proiecte intense de con-
struire a naţiunii destinate fie să-i convingă de faptul că, împreună cu cei din Basarabia,
sunt o naţiune separată faţă de români.
Pentru a asigura o bază politico-culturală de implantare a așa-zisei „națiuni sovietice
moldovenești” din RASSM în Basarabia s-a urmărit cultivarea unei distinctivităţi politice,

432
etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească din stânga Prutului şi
cea din restul României. Arhaismul, deznaţionalizarea şi rusificarea au reprezentat, con-
form acestei teorii, trăsăturile definitorii ale „naţiunii moldoveneşti”.
În acest context, politica etnoculturală promovată în RASSM a avut din start, ca jalon
fix, teoria „moldovenistă” de tip sovietic, o construcţie ideologică şi politică artificială,
despre existenţa a două popoare est-romanice – românii și moldovenii, chiar dacă era
lucru știut și recunoscut că majoritatea moldovenilor locuiau dincolo de râul Prut.
„Moldovenismul” a trecut ca un „fir roșu” prin toate aspectele vieții social-politice,
economice şi culturale ale RASSM.
Problema identitară a reliefat diferenţe ireconciabile de poziţii, care s-a manifes-
tat prin paradigma confruntării dintre două curente – dintre aşa-numiţii „români-
zatori” şi „autohtonişti”, primii pledând pentru o limbă şi o cultură românească, cei
de-ai doilea – pentru edificarea unei limbi neaoşe locale şi a unei etnii moldoveneşti,
diferite de cea română. Logica creării limbii „moldoveneşti” în cadrul RASS Moldove-
neşti subscria sensului general al principiului piedmontist, adică folosirea legăturilor
etnice transfrontaliere pentru a influenţa politicile României, servind în acelaşi timp
şi scopurile de lungă durată privind proiectarea identităţii „moldovenești”.
Măsurile întreprinse de susţinere a elementului „național-moldovenesc” prin po-
litica de „moldovenizare’’ și „indigenizare’’, au vizat introducerea și utilizarea „limbii
moldoveneşti” în toate sferele vieţii sociale, deschiderea de şcoli şi promovarea lim-
bii autohtonilor în educaţie, editarea şi răspândirea tipăriturilor în limba naţională.
De asemenea, s-a urmărit sporirea numărului persoanelor de etnie moldoveneas-
că în instituţiile de partid şi de stat prin pregătirea şi promovarea cadrelor din rândul
lor, care să contribuie la apariţia unei noi elite etnice de origine proletar-ţărănească,
cu o conştiinţă comunistă, pe care putea să se bizui conducerea politică a Uniunii
Sovietice. Trecerea la grafia latină în RASSM, pentru câțiva ani, a constituit, la fel, o
expresie a expansionismului sovietic, o acţiune politică care să creeze premisele ne-
cesare pentru reanexarea Basarabiei.
Consecinţele politicii de inventare şi impunere a conceptului de „naţiune moldo-
venească” vor fi dezastruoase atât pe termen scurt, cât şi într-o perspectivă îndelun-
gată. Anihilarea identității etnice și culturale, falsificarea limbii și a istoriei românilor
transnistreni este domeniul în care atitudinea antiromânească a totalitarismului bol-
șevic s-a manifestat din plin și pervers.
Economia raioanelor din stânga Nistrului, ca parte componentă a Rusiei Sovietice,
s-a dezvoltat în baza principiilor socialiste, care presupuneau naționalizarea și dez-
voltarea planică a economiei, industrializarea accelerată și colectivizarea gospodări-
ilor țărănești.
În ansamblu, ca și în întreaga URSS, industrializarea în RASSM s-a realizat în rit-
muri forțate, în detrimentul altor ramuri, precum sfera serviciilor și asigurarea popu-
lației cu mărfuri de primă necesitate, pe contul jefuirii țăranilor și altor categorii de
angajați din economia națională. În același timp, a avut și anumite particularități dic-
tate nu numai de factori naturali, istorici, demografici, dar și de un pronunţat carac-
ter politico-propagandistic. De asemenea, industrializarea prin modul de realizare și
consecințe a fost un mijloc important în campania de deznaţionalizare şi rusificare a
românilor transnistreni.

433
 Colectivizarea forţată de la începutul anilor’30, a fot unul din cele mai oribile ex-
perimente economice, realizate în RASSM. Inițiată în pofida inexistenţei unor premi-
se indispensabile și percepută de țărani drept o formă „nouă” a iobăgiei, prin apli-
carea constrângerii şi violenţei în raporturile dintre regimul bolşevic şi ţărănime,
prin instrumentarea unor măsuri administrative (fiscale, confiscări de avere, bătăi
și arestări abuzive), culminate cu deportarea a circa 3000 de familii, pretinse chia-
burești, colectivizarea a avut drept consecință anularea proprietăţii private la sat și
declanșarea foametei înspăimântătoare din anii 1932 – 1933.
Foametea, soldată cu moartea a peste 20000 de oameni, a avut loc în condiţii spe-
cifice, determinată nu atât de factorii naturali, precum condiţiile climaterice nefavo-
rabile, care au contribuit la desfăşurarea şi amplificarea tragediei, dar nu au cauzat-o,
cât de cei social-economici și politici, în primul rând, rechizițiile forțate de produse
agroalimentare și colectivizarea.
O consecinţă directă şi imediată a colectivizării gospodăriilor ţărăneşti şi rechi-
ziţiilor forţate de produse agricole, confiscării bunurilor şi impozitării excesive, a
foametei cumplite, a represiunilor şi deportărilor operate de autorităţile comuniste,
a fost exodul populației peste Nistru, în Basarabia românească, curmat cu bestialitate
și masacre în masă de regimul bolşevic.
Autoritățile române au întreprins măsurile necesare pentru a ușura tragedia re-
fugiaților din infernul comunist (cazare, hrană, asistență medicală, ajutoare bănești,
angajare în câmpul muncii). Un amplu memoriu, semnat de 634 de refugiați, a fost
adresat Ligii Națiunilor pentru a aduce la cunoștința comunității internaționale dra-
ma românilor transnistreni, adevăratul chip al regimului bolşevic şi esenţa politicii
promovate în RASSM.
Cultura, ca o parte componentă din „suprastructura ideologică” a regimului sta-
linist, a fost principalul instrument al partidului de guvernământ în procesul de im-
plantare a noului sistem totalitar, de împilare spirituală a populației în spiritul valo-
rilor comuniste, de educare a unor constructori activi ai „noii” societăţi.
Acesteia i-a revenit un rol central în realizarea unor obiective majore, precum: în-
doctrinarea și ideologizarea societății pe baza „teoriei marxist-leniniste”, de sorginte
stalinistă și impunerea unor „valori”, opuse celor naționale; rusificarea, prin impune-
rea limbii și a culturii ruse ca valori culturale supreme; deznaționalizarea românilor
transnistreni, prin impunerea postulatelor moldoveniste despre „cele două popoare
distincte, cultivarea românofobiei și a antiromânismului.
Învăţământul de toate treptele a înregistrat, sub aspect cantitativ şi structural,
indici incontestabili. S-a lărgit reţeaua de instituţii, inclusiv cu predare în „limba mol-
dovenească”, inexistente până atunci, au fost date în exploatare noi edificii, a sporit
contingentul de elevi şi numărul învăţătorilor, s-a introdus învăţământul primar obli-
gatoriu şi s-a trecut la realizarea învăţământului secundar şi mediu de cultură gene-
rală. Totuși, conținutul instruirii și educației al tinerii generații a avut un pronunțat
caracter politic, de clasă, servind obiectivelor de educare a „omului nou”.
Concomitent cu statornicirea noului sistem al învăţământului public a decurs pro-
cesul de lichidare a analfabetismului în rândurile populaţiei adulte, o grea moştenire
a ţarismului, mai ales în rândurile populaţiei moldoveneşti. Redus la alfabetizare,
acest proces a avut la bază dezideratul leninist despre educarea comunistă a popula-

434
ţiei, conform căruia oamenii necărturari „sunt în afara politicii”. Astfel, alfabetizarea
a devenit o formă specifică de reeducare a populaţiei, ridicare a nivelului ei „ideinico
– politic” prin familiarizarea cu politica partidului bolşevic şi a avut ca scop antre-
narea maselor, în trecut analfabete și religioase, în participarea conştientă, activă în
viaţa gospodărească şi edificarea noii societăţi.
Literatura sovietică moldovenească din anii ’20 – 30, în curs de statornicire, a fost
dirijată şi orientată în căutările ei artistice pe făgaşul utopic al socialismului, să se
apropie de viaţa poporului, aşa cum cerea partidul, angajându-se activ în construcţia
culturală, devenind o armă eficace în opera de educare a oamenilor muncii în spiritul
idealurilor bolşevice.
Sub lozinca leninistă că arta aparţine poporului şi trebuie să servească interese-
lor lui, în procesul de realizare a obiectivelor revoluţiei culturale, creare a „culturii
noi”, de educare politică a maselor au fost antrenate şi alte genuri de creaţie artisti-
că (muzica, teatrul, cinematograful, pictura ş. a.), considerate de bolşevici cele mai
eficiente şi mai simple pentru gustul şi înţelesul maselor populare. Evoluţia acestor
genuri a fost marcată, ca şi literatura, de aceleaşi precepte ideologice şi au parcurs
un itinerar similar. Cu preferinţă de a mobiliza masele la îndeplinirea sarcinilor eco-
nomice şi politice trasate de partid, arta a fost menită să încununeze acea construcţie
naţional-culturală proiectată de arhitecții „teoriei moldoveniste”.Dominate, însă, de
improvizaţie şi amatorism, toate genurile artistice au fost simple simboluri, elemente
decorative lipsite de fond, Astfel, până în 1940, o „nouă cultură moldovenească”, dife-
rită a fost mai mult legiferată decât efectiv cultivată.
Istoriografia din RASSM, ca şi întreaga istoriografie sovietică, a fost dominată de
ideologia şi tematica comunistă. Partea cea mai mare a publicaţiilor revenea amin-
tirilor despre eroii revoluţionari şi mărturiilor referitoare la evenimentele din anii
1917 – 1920, respingerea lucrărilor „falsificatorilor burghezi” şi denunţarea punc-
telor de vedere „perfide” ale istoricilor români referitoare la apartenenţa etnică a
băştinaşilor din stânga Prutului.
În condiţiile concrete de distrugere a vechiului sistem de valori şi de edificare
forţată a unei noi societăţi, toate domeniile culturii au fost subordonate obiectivelor
partidului, prin impunerea unei ideologii oficiale şi a cenzurit drastice. Deşi, oficial,
s-a renunţat la teoria proletcultistă despre atitudinea nihilistă faţă de moştenirea
culturală, în tentativa de a crea o cultură „nouă”, a dominat principiul de clasă „despre
două culturi în sânul naţiilor burgheze” – cea a claselor dominante şi cea proletară.
Acest dogmatism cultural presupunea acceptarea doar a conţinuturilor care puteau
servi scopurilor ideologiei comuniste. Astfel, cultura nouă trebuie să fie pătrunsă de
spiritul luptei de clasă și să transforme oamenii în „șurubașe” ale sistemului totalitar
de sorginte stalinistă.
Ignorarea valorilor culturale universale și naționale autentice, a moștenirii cultu-
rale și impunerea realismului socialist ca unică metodă de reflectare a vieții sociale,
au condus la suprimarea libertății individuale în creația intelectuală și artistică. În
viaţa culturală au fost promovate mediocrităţile. A fost creată și instruită o intelec-
tualitate nouă, ieșită de la „strunguri și plug”, cu statut de kulturnic, care avea puțină
tangență cu cultura, dar devotată cauzei partidului și gata să servească regimul. Pe
acest fundal s-au produs deformări esențiale de structură și de conținut, prin impu-

435
nerea unei culturi de masă ideologizată, bazată pe principii de clasă, însă, apreciată
a fi populară.
În RASSM, prin realizarea aşa-zisei „revoluţii culturale”, s-a urmărit cu obstinaţie
slăbirea şi distrugerea stâlpilor de rezistenţă a românismului în regiune, anihilarea
identităţii etnice şi culturale a românilor transnistreni, ştergerea memoriei şi conşti-
inţei naţionale, falsificarea limbii si a istoriei lor, inventarea unei noi limbi şi a unui
nou popor.
În acest sens, ideologii timpului au încercat să ancoreze „moldovenismul cultural”
într-un set de atribute și valori naționale moldovenești inventate, create artificial,
precum: folclorul, literatura, teatrul, muzica, arta etc., pentru a demonstra conținu-
tul moldovenesc, tradiția și cultura populară autentică moldovenească. Toate acestea
trebuiau să reflecte anume primordialismul și caracterul „moldovenesc” al culturii,
diferența ei față de tot ce este românesc.
Planurile de comunizare a societății si de impunere a modelului bolșevic au fost
experimentate pe câteva direcții de acțiune şi au vizat, în primul rând, lichidarea bi-
sericii si eradicarea credinţei strămoşeşti prin diverse metode.
Chiar dacă la nivel cantitativ, în toate domeniile culturii, s-a înregistrat o creştere
instituţională extensivă prin deschiderea unui număr mare de şcoli, cluburi şi case de
cultură, biblioteci, teatre, instituţii ştiinţifice, cinematografe şi instalaţii de cinema,
staţii de radio, tipografii şi edituri, ziare, create colective de artişti profesionişti şi
amatori, fondate uniuni ale scriitorilor, pictorilor, compozitorilor, activitatea acesto-
ra s-a aflat la cheremul partidului bolșevic. Conţinutul instruirii și educației, creația
artistică au fost impregnate cu doctrine comuniste. Toate acestea și-au lăsat ampren-
ta asupra mentalității și conștiinței populației, contribuind din plin la modelarea și
cultivarea unui comportament nihilist, adeseori agresiv față da valorile culturale na-
ționale autentice.
În ansamblu, prin intermediul tuturor domeniilor vieții culturale, s-a promovat
metodic procesul de deznaționalizare și rusificare a românilor transnistreni, culti-
varea românofobiei în rândurile întregii populații a republicii. Tentativa de a crea o
„cultură nouă a poporului moldovenesc, socialistă prin conținut și națională ca for-
mă” a avut drept scop major separarea acestuia de restul neamului românesc, funda-
mentarea „mitului” despre existența unui popor, distinct de cel român.
Represiunile politice din anii 1937 – 1938, însoțite și de o teroare antiintelectuală,
au anulat chiar și acele realizări iluzorii ale așa-zisei „revoluții culturale” din RASSM,
prin nimicirea fizică masivă a elitei intelectuale și artistice, crescute „din rândurile
muncitorilor și argăţimii moldoveneşti de la sate”.
O trăsătură caracteristică a regimului totalitar bolșevic a fost utilizarea forţei și a
terorii generalizate ca instrumente indispensabile în procesul de edificare şi evoluţie
a noii societăţi, având la bază teza stalinistă despre înăsprirea luptei de clasă pe mă-
sura înaintării spre socialism.
Ea s-a manifestat prin atitudinea ostilă faţă de tot ce este „vechi” şi purtătorii aces-
tuia, etichetaţi drept „duşmani ai poporului”, precum şi prin suspiciunea generalizată
faţă de potenţialii adversari ai politicii partidului comunist şi conducătorii lui cu pri-
vire la planurile de comunizare a societății și de impunere a modelului bolșevic.
În anii’20 – ’30 în RASSM au fost iniţiate o serie neîntreruptă de campanii îndrep-

436
tate împotriva elementelor contrarevoluţionare şi antisovietice, devierilor de „dreap-
ta” și de „stânga” în promovarea liniei partidului, împotriva naționalismului „mic-bur-
ghez” și al celui „moldovenesc”.
Culmea terorii staliniste o va reprezenta represiunile din anii 1937 – 1938. Speci-
fic pentru represiunile din RASSM a fost faptul că reprezentând nu numai o regiune a
frontierei de Vest a Uniunii Sovietice, ceea ce presupunea un teritoriu de tranzit pen-
tru o eventuală infiltrare a potenţialilor duşmani din afară, dar şi vecina unui stat cu
care URSS avea o „problemă” teritorială, aspecte cei impuneau o conotaţie deosebită
în lupta organelor represive contra „duşmanilor poporului”.
Represiunile declanşate s-au desfăşurat în cadrul mai multor operaţiuni speciale
cu caracter social şi naţional, denumite convenţional „chiaburească”, „poloneză”, „ro-
mână” etc. şi au vizat toate categoriile de populaţie.
Cea mai mare parte a victimelor au fost așa-zișii „chiaburi” și alte „rămăşiţe ale
claselor exploatatoare”, anihilate, dar care nu au fost „distruse până la capăt”. A urmat
nomenclatura de partid, sovietică și comsomolistă, intelectualitatea, clerul, simpli
muncitori și țărani, reprezentanții numeroaselor minorități naționale din URSS.
Teroarea stalinistă din RASSM s-a soldat cu decapitarea cvasitotală a elitelor poli-
tice şi culturale care au contribuit la edificarea autonomiei moldoveneşti, reducând,
practic la zero eforturile depuse în procesul de „indigenizare”.
RASSM a evoluat, din 1924 până în 1940, în direcţia limitării treptate a caracte-
risticilor proprii unei entități de stat, cu o autonomie formală, devenind o regiune
obișnuită a Ucrainei.
În urma anexării Basarabiei la Uniunea Sovietică, împuternicirile Comitetului Re-
gional Moldovenesc al PC (b) U, ale Sovietului Suprem şi CCP din RASSM, au fost ex-
tinse şi asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. Întreaga Basarabie a fost inclusă în
componenţa RASSM, prin urmare, şi în RSS Ucraineană. Astfel, obiectivul principal al
creării RASSM a fost realizat.
După 28 iunie 1940, teroarea generalizată și practicile de sovietizare brutală a
societății și economiei, de epurare clasială, politica de „moldovenizare” şi alfabetul
chirilic au fost extinse și asupra teritoriului ocupat. Prin promovarea teoriei mol-
doveniste s-au urmărit acelaşi scopuri pe care le-a avut pe malul stâng al Nistrului
politica de „moldovenizare” din anii 1926-1940, şi anume: acreditarea teoriei privind
existenţa în Basarabia şi în raioanele de la est de Nistru, locuite de români, a unui po-
por deosebit de poporul român şi demonstrarea faptului că limba pe care o vorbesc
românii din teritoriile căzute sub dominație sovietică ar fi deosebită de cea română.

Surse foto
Arhiva cartografică și foto a Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a Minis-
terului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova.
Arhiva cartografică a Editurii „Civitas”.
Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei.
Aula cu hărți a Facultății de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova.
Donație hărți: dr. Mihai Gribincea.
Colecția foto Ion Valer Xenofontov.

437
 Bibliografie
Academia de Științe a Republicii Moldova – 50. Chișinău, 1996.
Academia de Știinţe a Moldovei: Istorie și contemporaneitate, 1946 – 2006 / Academia
de Ştiinţe a Moldovei /Colecția „Academica”; coord. ed. Demir Dragnev, Ion Jarcuțțchi,
Î.E.-P. Chișinău, Ştiinţa, 2006.
Afteniuk S. Ia., K voprosu o sozdanii sovetskoi gosudarstvennosti moldavscogo naroda.
În: „Izvestia Moldavscogo Filiala AN SSSR”, 1959, nr. 2, p. 55-65.
Idem, Reunirea poporului moldovenesc şi încheierea procesului de creare a organizării
de stat sovietice naţionale. În: Din istoria mişcării revoluţionare şi a construcţiei socialis-
te în Moldova. Culegere de articole. Chişinău, Ştiinţa, 1961, p. 7-30.
Idem, Issledovanie istorii kollektivizaţii i ukreplenia kolhozov Moldavscoi SSR. În: Isto-
ria kollektivizaţii seliskogo hoziaistva i ukreplenia kolhozov Moldavii. Materialî naucinoi
sessii. Kişinev, 1967.
Idem, Leninscaia naţionalinaia poltika Kommunisticescoi partii i obrazovanie sovetscoi
gosudarsvennosti moldavscogo naroda. Kişinev, 1971.
Idem, Moldavscaia SSR v edinom stroiu respublik Sovetscogo Soiuza. Kişinev, 1972.
Idem, Kritika antikommunisticeskih izvraşcenii istorii Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1974.
Idem, Sostoianie i zadaci issledovania istorii razvitia soţialisticeskoi kuliturî Moldavii. În:
Velikii Oktiabri i rasţvet soţialisticeskoi kuliturî Moldavii. Kişinev, 1977.
Afteniuk S. Ia., Stratievschi C. V., Ţaranov V. I., Osuşcestvlenie leninscogo cooperativnogo
plana v Moldavscoi derevne. Kişinev, 1963.
Agrigoroaiei I., Palade Gh., Basarabia în cadrul României întregite 1918 – 1940. Chişi-
nău, Universitas, 1993.
Aksionov D., Lupta bolşevicilor pentru înfăptuirea învăţământului deobşte în RSS Moldo-
venească. Chişinău, 1951.
Al doilea s’ezd moldovenesc al soiuzelor profesionale. 27 – 31 ianuarie 1926. Ediţia SSPM.
Alexandri L N., Bessarabia i bessarabskii vopros. M., 1924.
Andreescu M., Bolşevismul şi Europa. Bucureşti, 1943.
Andrieş-Tabac S., Simbolurile de stat ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti: ste-
ma, steagul, imnul. În: Panorama comunismului în Moldova sovietică: context, surse, in-
terpretări / ed: L. Corobca. Iaşi, Polirom, 2019, pp. 248-274.
Andrus O. G., Ocerki istorii şcol Bessarabii i Moldavscoi SSR pervoi polovinî XX veka. Ki-
şinev, 1951.
Andruşciak V. E., et. al. Istoria Respubliki Moldova. Chişinău, Tipografia Academiei de
Ştiinţe, 1997.
Antoniuk D. I., Ştiinţa şi cultura Moldovei Sovietice. Chişinău, 1974.
Idem, Dinamizm kuliturnogo stroitelistva v Sovetscoi Moldavii. Kişinev, Cartea Moldove-
nească, 1984.
Aramă E., Istoria dreptului românesc. Chişinău, 1995.
Arendt Hannah, Originile totalitarismului. Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Arhimandritul Antim Nica, Viaţa religioasă în Transnistria, Monitorul Oficial şi Impri-
meriile Statului, Imprimeria Chişinău, 1943.
Asipov L. A., Moldavscaia oblastnaia partiinaia organizaţia v boribe za provedenie kolle-
ktivizaţii seliscogo hoziaistva (1929 – 1932 gg.). Kişinev, 1963.

438
Aur A., Boiarskoie iarmo. Balta, 1929.
Babel A., La Bessarabie. Paris, 1926.
Avtorhanov A., Imperia Kremlea. Minsk-Moskva, 1991.
Babilunga N., Prigovorennîi k zabveniu. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1990, nr. 4.
Babilunga N. V., Bomeşko B. G., Şornikov P. M., Gosudarstvennosti Pridnestrovia: istoria i
sovremennosti. Tiraspoli, Poligrafist, 2007.
Babilinga N. (ed.), Bessarabskii vopros i obrazovanie Pridnestrovskoi Moldavskoi Respu-
bliki. Tiraspoli, DSCU, 1993.
Babilunga N., Bomeșko B., Pagini din istoria plaiului natal. Tiraspol, TICE, 1997.
Babilunga N., Bomeșko B, Pridnestrovskii konflikt: istoriceskie, demograficeskie, politi-
ceskie aspektî. Tiraspoli, RIO RGU, 1997.
Bahnaru V., Cojocaru Gh., Cazul revistelor „Zvezda” şi „Leningrad” şi ecourile lui la Chişi-
nău. Studiu şi documente. Chişinău, Cartdidact, 2018.
Balan Şt., Relaţiile antebelice şi postbelice dintre românii transnistreni şi basarabeni. În:
„Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 8, pp. 25-30.
Baluh M. A., Tretii sezd Sovetov Tiraspoliscogo raiona AMSSR. În: „Vlasti Sovetov”, 1927,
nr. 16.
Idem, Vsemoldavskii sezd Sovetov. În: „Vlasti Sovetov”, 1927, nr. 17, 18.
Idem, Cu ce vine URSS către animea Octeabrului a 15-a, şi RASSM în veţuirea de 8 ani.
Tirişpolea-Balta, Editura de Stat a Moldovii, 1932.
Idem, Vîdvijenţî (na rukovodiaşciiu rabotu riadovîh aktivistov). În: „Krasnaia Bessara-
bia”, 1934, nr. 8-9.
Idem, Desiati let rabotî Gosizdata Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1935, nr. 6.
Banita L., Kuzniţa moldavscoi intellighenţii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1929, nr. 6.
Bantke S. S., Bessarabskaia molodioji pod sapogom rumînskogo jandarma. Balta, 1928.
Idem, 10 let boribî protiv rumînskih boiar. M.-L., 1928.
Basarabia şi basarabenii. Alcătuire, studii şi comentarii M. Adauge şi A. Furtună. Chişi-
nău, 1991.
Beilina A., Puti razvitia sovetskoi muzîcalinoi kuliturî. Kişinev, 1974.
Benzari K. V., V boribe za gheneralinuiu liniu partii. Tiraspoli, 1931 (în l. ucr.).
Berşadskii I. M., Literatura i iskusstvo. În: Sovetscaia Moldavia (1924 – 1939 gg.). Sbor-
nik statei. Tiraspoli, 1939.
Berezneakov N. V., Bobeiko I. M., Kopanskii Ia. M., Murzac U. G., Platon V. P., Lupta oame-
nilor muncii din Basarabia pentru eliberarea şi reunirea ei cu Patria Sovietică (anii 1918
– 1940). Chişinău, Cartea Moldovenească, 1976.
Bezviconi Gh., Pământ fără nume...Pământ românesc. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr.
2-3, pp. 1-13.
Bibileişvili N. K., Râbalco P. L., Slavnîi puti Kommunisticeskoi partii Moldavii. Kişinev,
Cartea Moldovenească, 1974.
Bihman A. I., Teoria Marxo-Leninistă şi edificarea naţională culturală. În: „Octombrie
XV”. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1932.
Blagodatskih I., Pridnestrovie v poiskah „svoei” istorii. În: „Naţionalinîie istorii v sovets-
kom i postsovetskom gosudarstvah”. M., 1999, pp. 195-208.
Bociacer M. N., Moldavia. M. – L., 1926.
Idem, Pervîe şaghi moldavscoi gazetî. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 5.

439
Bodiul I., Pe calea renaşterii şi înfloririi. Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1978.
Bogopolskii H., Om preface RASSM într-o republică de colectivizare în masă. Tiraspol,
1929.
Boldur A., Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei. Chişinău, 1991.
Idem, Istoria Basarabiei. Ediţia a doua. Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992.
Idem, Cu privire la istoria Transnistriei. Studiu critic (pe seama lucrărilor apărute în ulti-
mii 7-8 ani, semnate de istoricieni de seamă: I. Nistor, C. C. Giurescu, N. Smochină, A. Sava,
I. Dumitraşcu, Pan. Halippa, D. Strungaru, N. Macovei, O. Ghibu, I. Zaftur, E. Diaconescu, P.
Ilin, N. Vaidomir, Gh. Bezviconi ş. a. În „Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 2, pp. 7-24.
Idem, Răspuns dlui E. Diaconescu cu privire la istoria Transnistriei. În: „Viaţa Basarabi-
ei”, 1932, nr. 11-12, pp. 79-84.
Bomeşko B. G., Obrazovanie Modavscoi ASSR (Istoki pridnestrovscoi problemî). În: „Eje-
godnik Istoriceskii Alimanah Pridnestrovia”. Tiraspoli, 1998, nr. 2.
Borisiuk I. E., Mamaev P. V., Sovetscaia Moldavia. Tiraspoli, 1938.
Idem, Radianska Moldavia,. Tiraspoli. 1938.
Bratskoie sodrujestvo narodov SSSR (1922 – 1936 g.g.). M., 1964.
Brînza L., MASSR v osveşcenii siguranţî. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 8-9.
Brîseakin S. K., Petrovscaia N. B., Nekotorîe voprosî istoriografii kuliturnogo stroitelistva
v Moldavscoi SSR. În: Ravnaia sredi ravnîh. Kişinev, 1970.
Idem, Izucenie istorii kuliturî Sovetscoi Moldavii. În: Istoriceskaia nauka Sovetscoi Mol-
davii, op. cit.
Bruhis M., Rusia, România şi Basarabia: (1812, 1918, 1924, 1940). Chişinău, Universitas,
1992.
Buciuşcanu G., Gramatica limbii moldoveneşti. Balta, 1924.
Bugai N., K voprosu o deportaţii narodov SSSR v 30 – 40 – h godah. În: „Istoria SSSR”,
Moskva, 1989, nr. 6.
Bulat G. I., 10 let MASSR. Tiraspoli-Balta, 1934.
Idem, Raport al conferinţei IX regionale de Partid despre munca CR PC (b) din Moldova.
Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1934.
Bulat Şt., Problema naţională în Ucraina Sovietică. În: „Tribuna românilor transnistreni”,
1927.
Idem, Congresul de la Tiraspol, 17 – 18 decembrie 1917. În: „Tribuna românilor trans-
nistreni”, 1927, nr. 3.
Idem, Activitatea Comitetului Moldovenesc după Congresul de la Tiraspol. În: „Tribuna
românilor transnistreni”, 1926, nr. 5.
Idem, „România Nouă” şi românii de peste Nistru. Reprodus în: „Cugetul’’, 1992, nr. 5-6,
p. 33.
Idem, Scrisoare către Onisifor Ghibu. Chişinău, 18.XII.1923. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6,
p. 33.
Idem, Din viaţa românilor transnistreni. În „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 1, pp. 35-39.
Burlacu V., Cojocaru Gh., RASSM: formare şi evoluţie. În: Panorama comunismului în Mol-
dova sovietică: context, surse, interpretări / ed: L. Corobca. Iaşi, Polirom, 2019, pp.99-
136.
Burlacu V., Curs universitar la Istoria Contemporană a Românilor. Partea I, vol 2. Basa-
rabia și RASSM (1918/1924 – 1940). Chişinău, Învăţătorul Modern, 2016, pp. 200-360.

440
Idem, Știința istorică în sistemul de propagandă din RSSM. Anii1960 – 1980. Studiu mo-
nografic. Chișinău, Învățătorul Modern, 2014, pp. 45-48, 140-150, 200-203.
Idem, Istoriografia din Republica Moldova în procesul de revenire la valorile naționale.
În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2017, nr. 3 (111), iulie-septembrie, pp. 111-152.
Idem, Unirea Basarabiei cu România și recunoașterea ei internațională. București, Edi-
tura Academiei Române; Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2019.
Burmenco L., Formirovanie intellighenţii MASSR: dostijenia i problemî v realizaţii ide-
ologhiceskih ustanovok totalitarizma. În: „Anale ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova”, 2001,Vol. II, pp. 14-16.
Idem, Politika totalitarnogo rejima v otnoșenii intellighenții MASSR(1924 – 1940 gg.).
Teză de doctor în ștііnţe istorice. Chișinău, 2016.
Caşu I., Teroarea stalinistă în Moldova Sovietică (I). În: „Revista de Istorie a Moldovei”,
2010, nr. 1.
Idem, Etnicitate și politică în Moldova Sovietică. În: Basarabia. Dilema identității, ed. Fl.
Solomon, A. Zub. Iași, Editura Fundația Academică „A. D. Xenopol”, 2001.
Idem, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944 – 1989). Chişinău, Cartdidact,
2000.
Idem, Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldove-
nească, 1924 – 1956, – Ed a 2-a, Chişinău, 2015, Cartier, (Tipogr. „Bons Offices”).
Cîrlig F. G., Novaia volna kollectivizaţii v MASSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8-9.
Cântece şi literatură românească la radio Tiraspol. În: „Viaţa Basarabiei”, 1938, nr. 1-2,
pp. 118-119. (f. a.).
Cemortan L., Stanovlenie moldavscogo teatra. Kişinev, 1986.
IV-a Oblastnaia Conferenţia Moldavscoi Organizaţii KP (b) U (10 – 16 noiabrea 1927
goda). Stenograficeskii otcet. Balta, 1928.
Ceza L., Mirskaia L., Velikie mastera iscusstv. Kişinev, 1961.
Chicuş N., Economiceskoie razvitie docolhoznogo sela Moldavscoi ASSR. Kişinev, 1989.
Chior P., Naţionalinîi vopros v Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1928, nr. 3.
Idem, Dispri ortografia linghii moldovineşti. Tîrg Bîzgu, 1929.
Idem, Naţionalinaia po forme, soţialisticeskaia po soderjaniu. Pobeda sovetskoi kuliturî v
Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1929, nr. 9, 10.
Cibotaru S. S., Formirovanie soţialisticescogo realizma v moldavscoi literature. 1917 –
1941. M., 1974.
Idem, Cântăreţi ai primelor cincinale. Chişinău, 1974.
Idem, Scriitorul şi timpul. Chişinău, 1979.
Cioban I. D., Gramatica limbii moldoveneşti. Partea I. Fonetica şi morfologia. Tiraspol,
1939.
Ciobanu V., Teritoriile din stânga Nistrului în perioada interbelică. În: Republica Moldo-
va: ed. encicl. / Inst. de Studii Enciclopedice; col. red.: Gh. Duca (preş.). Ediţia a doua
revăzută şi adăugită. Chişinău: Institutul de Studii Enciclopedice, 2011, pp. 207-210.
Ciorbă V., Misiunea ortodoxă română din stânga Nistrului (1941 – 1944). În: „Revista de
Istorie a Moldovei”, 2011, nr. 1-2.
Ciubaşenco A. A., Vsesoiuznaia peciati o sozdanii Moldavscoi ASSR. În: „Kommunist Mol-
davii”, 1974, nr. 9.
Ciubuc V., Basarabia şi Transnistria. Restanţe ale istoriei. Chişinău, Ştiinţa, 2010.

441
Cojocaru Gh. E., Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918 – 1923). Bucureşti, Edi-
tura Semne, 1997.
Idem, Cominternul şi originile „moldovenismului”, Studiu şi documente. Chişinău, Editura
Civitas, 2009.
Idem, Noi documente revelatoare despre formarea RASSM. În: „Destin Românesc”, 2009,
nr. 3, pp. 132-142.
Idem, Disputa sovieto – română de la Viena. 27 martie – 2 aprilie 1924. Chişinău, Litera,
2018.
Idem, Tratatul de Uniune Sovietică. Chişinău, Editura Civitas, 2005.
Collectivizaţia seliscogo hoziaistva. Vajneişie postanovlenia Kommunisticeskoi partii i So-
vetscogo pravitelistva (1927 – 1935 g.g.). M., 1957.
Conferenţîia a VI-a partiinicî din Moldova. Tirişpolea, 1930.
Conferenţîia a VI-a partiinicî din Moldova. Docladu t. Ilin dispri lucrul Comobului şî rezo-
liuţîili conferenţîii. Tirişpolea, Editura de Stat a Moldovii, 1930.
Conferinţa a IX-a regională de partid din Moldova. Tiraspol, Editpartmold, 1934.
Conţescu I., Localităţi moldoveneşti din Transnistria. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, pp.
3-14.
Copilăria comunismului românesc în arhiva Cominternului. Coord. Alina Tudor-Pave-
lescu. Bucureşti, 2001.
Corbu H. G., Letopiseţ al timpului. Chişinău, 1982.
Cotelnic T., Calvarul lingvistic din anii’20 – ’30 în RASSM. În: „Revistă de lingvistică şi
ştiinţă literară”, 1996, nr. 2.
Idem, Limba română în contextul sociolingvistic din Transnistria. În: „Revistă de lingvis-
tică şi ştiinţă literară’’, 1998, nr. 1.
Courtois St., Dicţionarul comunismului. Bucureşti, Editura Polirom, 2008.
Coval D. V., File din istoria presei moldoveneşti. Chişinău, 1972.
Idem, Letopiseţ al făurarilor. Chişinău, 1984.
Kuliturnoe stroitelistvo v Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1974.
Craciun T. A., Ocerki istorii narodnogo obrazovania v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1950.
Idem, Din istoria învăţământului norodnic în RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1951.
Idem, Ocerki po istorii razvitia şcolî i pedagoghicescoi mîsli v Moldavii. Kişinev, 1969.
Crestomaţie la Istoria Românilor. 1917 – 1992. Chişinău, 1993.
Culegerea de hotărâri şi ordine despre latinizarea şi lichidarea analfabetismului în anul
de învăţământ 1934 – 35. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1934.
Cuvîntelnic orfografic moldovenesc, avtori I. D. Ceban ş. a. Tiraşpolia, 1940.
Dabija N., Bolşevicii şi biserica. În: „Literatura şi Arta”, 6 septembrie 2007.
Danilov V. P., Kollectivizaţia seliscogo hoziaistva v SSSR. Organizovannîi golod. În: „Isto-
ria SSSR”, 1990, nr. 5.
Danu E., Românii transnistreni în vâltoarea evenimentelor politice din anul 1917. În:
„Destin Românesc”, 1999, nr. 1, pp. 97-105.
Decret prezidenţial din 14 ianuarie 2010 „Cu privire la constituirea Comisiei pentru stu-
dierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova”. În: „Monitorul
Oficial al Republicii Moldova”, 19 ianuarie 2010, nr.5-7.
Deiatelinisti Soveta Naționalinostei i ego Prezidiuma. Pod redakției B. Kulibeșerova. Iz-
danie ȚIK Soiuza SSR. Moskva, 1929.

442
Dembo V., Sovetscaia Moldavia i bessarabskii vopros. M., 1925.
Despre învăţarea în masă a scrisului latinizat. Tirişpolea, Ediţia CSN RASSM, 1933.
Derjavin K. N., Literaturnoe stroitelistvo v soţialisticescoi Moldavii. În: „Trudî instituta
slavianovedenia” AN SSSR, 1932, t. 1.
Deac Augustin, Din istoria Ucrainei. „Ţara de margine”. Bucureşti, Editura Europa Nova,
2001.
Diaciuk M., Dve sistemî – dva mira. Hoziaistvennoie stroitelistvo v Bessarabii i v AMSSR.
În: „Krasnaia Bessarabia”, 1931, nr. 3.
Diaconescu Em., Românii din răsărit – Transnistria. Iaşi, 1942.
Idem, Românii din răsărit – Transnistria, (răspuns recenziei dlui Al. Boldur). În: „Viaţa
Basarabiei”, 1943, nr. 7-8, pp. 59-66.
Idem, Problema originii şi limbii românilor din răsărit. Reprodus în: „Revistă de lingvis-
tică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 2.
Dicţionar de istorie. Ediţia a II-a revăzută şi adaptată. Chişinău, Editura Civitas, 2007.
Dimitriu S. V., Darea di samî a cârmii RASSM sezdului a V a Sfaturilor. Tirişpolea, Editura
di Stat a Moldovei, 1931.
Djesmedjian K. N., Iz istorii razvitia soţiaisticeskogo sorevnovania v Moldavii (1924 –
1940). Kişinev, 1974.
Idem, Dezvoltarea întrecerii socialiste în Moldova. Activitatea Partidului Comunist al
Moldovei în vederea dezvoltării activismului în muncă al maselor (1924 – 1975). Chişi-
nău, 1977.
Dobrinescu Valeriu Florin, Bătălia diplomatică pentru Basarabia (1918 – 1940). Iași,
Editura Junimea, 1991.
Documente din istoria Partidului Comunist din România. 1923 – 1928, vol. II. Bucureşti,
1952.
Dokumentî vneşnei politiki SSSR, t. I-VI. M., 1957-1966.
25 ani ai Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Chişinău, 1949.
Dolgan M., Poezia sovietică moldovenească din anii 20 – 30. Chişinău, 1979.
Dolinik A., Bessarabia pod vlastiu rumînskih okkupantov (1918 – 1940). Moskva, 1945.
Dragnev D., Parasca P., Cum a fost inventat „punctul de vedere al istoriografiei sovietice”
asupra istoriei noastre naţionale. În: „Destin Românesc”, 2010, nr. 2, pp. 40-55. „Destin
Românesc”, 2010, nr. 3-4, pp. 156-170.
Dragnev D. ş. a. Din istoria Transnistriei. Chişinău, Editura Civitas, 2001.
Dragnev D., Etapele evoluției științelor socio-umanistice din Moldova (1946 – 2016). În :
Probleme actuale ale istoriei știinţei, resp. ed.: Ion Valer Xenofontov. Chișinău, Bibliote-
ca Ştiinţifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2017.
Dron I., Transnistria (Reevaluări şi contribuţii etnoistorice). În: „Destin Românesc”,
1999, nr. 1, pp. 82-96.
Drăganu N., Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şi onomasticii. Bucureşti,
1933.
D’Encause H. Carere, Imperiul spulberat. Revoluţia naţiunilor în URSS. Bucureşti, 1993.
Dumitraşcu I., România şi românii transnistreni. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 4, pp.
67-69.
Idem, Un popor care piere: moldovenii de peste Nistru. În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 5,
pp.49-56.

443
Idem, Transnistreni în Rada Centrală Ucraineană. În: Basarabia şi basarabenii. Alcătui-
re, studii şi comentarii M. Adauge şi A. Furtună. Chişinău, 1991.
Enciu N., Populaţia rurală a Basarabiei interbelice în istoriografia sovietică. În: „Destin
Românesc”, 2000, nr. 1.
Idem, Transnistria, breşă strategică a Uniunii Sovietice... În: „Caiete de Istorie”, 2004, nr.
12.
Idem, În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la
notele ultimative sovietice. București-Brăila, Editura Academiei Române, 2018.
Entelis G. S., Preobrazovanie soţialino-klassovoi structurî seliscogo naselenia. Kişinev,
1974.
Ermakov I., Rastet i krepnet soţialisticescaia kulitura (v MASSR). În: „Krasnaia Bessara-
bia”, 1931, nr. 5-6.
Expansiunea românească spre răsărit. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 6-7, pp. 142-144.
(f. a.).
Faktî i domîslî. Protiv falsificaţii naţionalinîh otnoşenii v Sovetskom Soiuze. Kişinev, 1972.
Fedotova F., Ot rucinogo truda k maşinnoi industrii. Kişinev, 1955.
Fenomen Pridnestrovia. Tiraspoli: RIO PGU im. T. G. Şevcenko, 2000.
Fiodorov G. K., K voprosu o nacealinom etape formirovania moldavskoi sovetskoi gosu-
dartvennosti. În: „Straniţî istorii Sovetscoi Moldavii”. Kişinev, Ştiinţa, 1973.
Floca E., V te tridţatîie godî (o kommunistah respublicanscoi partorganizaţii – jertvah
stalinskih repressii). În: „Kommunist Moldavii”, 1990, nr. 3, pp. 87-93.
Florin A., Viaţa creştină în Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 8-9, pp. 127-
128.
Florin N., Românii de peste Nistru. În: „Tribuna românilor de peste hotare”, 1924, nr. 2.
Formarea RSS Moldoveneşti şi crearea Partidului Comunist al Moldovei. Culegere de do-
cumente şi materiale. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1986.
Foster William Z., Istoria celor trei internaţionale. Bucureşti, Editura Politică, 1959.
Fruntaşu Iu., O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812 – 2002). Chişinău, Editura Cartier,
2002.
Frunză Iu., Instanţele judecătoreşti si ale procuraturii în RASSM sub regimul totalitar
bolşevic. (1924 – 940). În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 2, pp. 116-124.
Fuştei N, Viaţa religioasă în RSSM. În: Panorma comunismului în Moldova sovietică, op.
cit., pp. 355-372.
Idem, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade. În: Recon-
stituiri istorice: Civilizaţie, valori, paradigme, personalităţi: In honorem academician-
Valeriu Pasat. Res. ed. I. Valer Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut ) „A.
Lupan”, 2018, pp. 476-501.
Galaida K., Ukradennaia strana. M, 1928.
Galinski L., Pridnestrovie v kontekste gheopoliticeskogo pereformatirovania postsvetsko-
go prostranstva. În: Obșcestvennaia mîsli Pridnestrovia, nr. 1, 2003.
Galuşcenco O., Crearea RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1997, nr. 3-4, pp. 65-
82.
Idem, Moldavscaia ASSR. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2009, nr. 1 (77), pp. 89-100.
Idem, Populaţia RASSM (1924 – 1940). Chişinău, Tipografia Academiei de Științe, 2001.
Idem, Obrazovanie Moldavscoi ASSR: sovremennîi vzgliad istorika. În: „Problemî naţio-

444
nalinoi strateghii”, 2014, nr. 5 (26), pp. 202-218.
Idem, Iz opîta mejnaţionalinîh otnoşenii v Moldavscoi ASSR. În: „Naţionalinîie otnoşenia
v Respublike Moldova na sovremennom etape i puti ih optimizaţii (Materialî „kruglogo
stola”)”. Kişinev, 1999, pp. 53-59.
Idem, Kak sozdavalasi respublika na Dnestre (k 80-letiiu MASSR). În: „Ejegodnîi istori-
ceskii alimanah Pridnestrovia”, 2004, nr. 8, pp. 43-54.
Idem, Boriba mejdu rumînizatorami i samobîtnikami v Moldavscoi ASSR (20-îe godî). În:
Ibidem, 2002, nr. 6.
Idem, Boriba mejdu rumînizatorami i samobîtnikami v Moldavscoi ASSR (30-îe godî). În:
Ibidem, 2003, nr. 7, pp. 46-55.
Idem, O pervoi Konstituţii moldavscogo naroda. În: Vehi moldavscoi gosudarstvennosti.
Sbornik tekstov Konstituţii, coord. V. Ţaranov. Chişinev, 2000.
Idem, Pridnestrovskii konflikt: predîistoria protivostoiania. În Anuarul Institutului de
Cercetări Interetnice, vol. IV. Chișinău, 2003.
Idem, K voprosu o protivoreciah v provedenii politiki ukrainizații v Moldavskoi ASSR
(20-e gg XX v.). În: „Revista de Etnologie și Culturologie”, vol. IX-X. Chișinău, 2011, pp.
121–124.
Gane E., Literatura contemporană din Moldova Socialistă. În: „Viaţa Basarabiei”, 1933,
nr. 1, pp. 62-64.
Idem, Realizația etniceskoi politiki na levoberejie Dnestra: 1924 – 1940 gg. În: Materiale-
le Simpozionului național de etnologie: tradiții și procese etnice. Ediția I. Coord.: Natalia
Grădinaru. Chișinău, 2020, pp. 232-239.
Geliburd G., Rabota i bît za 10 let. Tiraspoli, 1934 (în l. ucr.).
Idem, Tehnicina rekonstrukţia narodnogo gospodarstva MASSR za 10 rokiv. Tiraspili,
1934. (în l. ucr.).
Gherlac V., Prilepov D, Moldavskii gosudarstvennîi muzîcalino – dramaticeskii teatr im.
A. S. Puşkina. Kişinev, 1960.
Ghibu O., Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Chişinău, 1991.
Idem, Pe baricadele vieţii. Chişinău, 1992.
Idem, Cu gândul la românii de peste Nistru. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 5, pp. 1-16;
vezi şi în: „Moldova Nouă”, 1941, nr. 1-3.
Golenko T., Gudîm A., Cozub C., Industrialinaia postupi Sovetscoi Moldavii. Kișinev, 1980.
Goliţov D., Livşiţ M, Toma L., Hudojniki Moldavii. Kiev, 1974.
Golub N., K novîm pobedam v razvitii kulturî Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934,
nr. 2.
Gosudarstvenno – pravovîe aktî Moldavscoi SSR (1924 – 1940 gg.). Kişinev, 1963.
Grama D., Din istoria statutului juridic al Transnistriei. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6.
Grecul I., Mejdu dvumea siezdami. În: „Octombrie”, 1935, nr. 2.
Grecul A., Formirovanie i razvitie moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kișinev, 1955.
Idem, Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974.
Gribincea A., Gribincea M., Şişcanu I, Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească.
Culegerea de documente şi materiale. Chişinău, Civitas, 2004.
Grinştein A., Uroki okupaţii i naţionalinîi vopros. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1926, nr. 2.
Grosu S., Literatura transnistreană. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 9-10, pp. 107-109.
Grosul Ia. S., Trudî po istorii Moldavii. Kişinev, 1982.

445
Grosul Ia. S., Vizer B. C., Repida L. E., Stratievskii C. V., Itoghi i zadaci issledovania pro-
blem soţialisticeskogo i kommunisticeskogo stroitelistva v Moldavscoi SSR. În: „Istoria
SSSR”, 1975, nr. 1.
Grosul Ia. S., Vizer B. C., Jukov V. I. ş. a., Problemî agrarnoi istorii Moldavii v sovremennoi
istoriografii. În: Seliskoie hoziastvo i krestianstvo SSSR v sovremennoi sovetskoi istori-
ografii. Materialî XVI sessii simpoziuma po izuceniu problem agrarnoi istorii. Kişinev,
1977.
Grosul Ia. S., Mohov N. A,. Istoriceskaia nauka Moldavskoi SSR. Moskva, Nauka, 1970.
Grosul I., Babilunga N., Bomeșko B., Istoria Pridnestrovskoi Moldavskoi respubliki, vol.
1-3. Tiraspoli, RIO PGU, 2000-2001.
Guboglo E., Pridnestrovskii konflikt i postkonfliktnîi sindrom. În: Ejegodnîii istoricekii
alibom Pridnestrovia, nr. 5, 2001.
Gudîm A., Dinamicinosti ekonomiki Moldavscoi ASSR. Kişinev, 1969.
Gumeniuc I. Ia., Iz istorii deiatelinosti Kommunisticescoi partii po licvidaţii negramot-
nosti v Moldavscoi ASSR (1924 – 1932 gg.). În: Iz istorii boribî KPSS za pobedu soţializma
i kommunizma. M., 1979.
Guzun V., Marea foamete sovietică, 1926 – 1936. Baia Mare, Editura Universităţii de
Nord, 2011.
Idem, Indezirabilii: aspecte mediatice umanitare şi de securitate privind emigraţia din
Uniunea Sovietică în România interbelică. Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013.
Idem, Imperiul Foamei: foametea artificială din URSS şi impactul asupra spaţiului româ-
nesc: 1921 – 1922, 1931 – 1933, 1945 – 1946. Bucureşti, Filos, 2014.
Idem (editor), Foametea, piatiletka şi ferma colectivă: documente diplomatice româ-
neşti. 1926 – 1936. Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2011.
Idem (editor), Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale ser-
viciilor române de informaţii. 1919 – 1936. Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2012.
Halippa Pan., Note din Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 1, pp. 54-56.
Idem, Abecedar româno-rus pentru Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 2, p. 64.
Harea V., Românii de peste Nistru. Bucureşti, 1934.
Idem, Panslavismul, bolşevismul şi România. În: „Revista fundaţiilor regale’’. VIII, 1941,
nr. 8-9.
Heitmann Klaus, Limbă şi politică în Republica Moldova. Chişinău, Editura Arc, 1998.
Holostenko V., 3 goda naţionalinogo stroitelistva v MASSR i 10 let naţionalinogo ugnete-
nia Bessarabii. Balta 1928.
Idem, 3-ia godovşcina MASSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1927, nr. 8-9.
Hotărîrili Săsîii a IV-a a CÎŢului RASSM di chemarea a 5-a. Tirişpolea-Balta, Editura di
Stat a Moldovii, 1932.
Hotărîrili plenumului a II-lea întorlocat a Comobului PC (b) şî CCO. Tirişpolea, Moldpe-
ciati, 1930.
Hotărîrile sezdului a V-ea totmoldovenesc a Sfaturilor, fevrali, anu 1931. Tirişpolea, Edi-
tura de Stat-nicî a Moldovii, 1931.
Iaşcenco F., „Soverşenno secretno”. În: „Tribuna”, 1988, nr. 24.
Ignătescu V. I., Transnistreanul Mihail Proca: Amintiri din vremea războiului pentru în-
tregirea neamului. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 11, pp. 27-28.
Iliaşenco C. F., În familia popoarelor frăţeşti. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1972.

446
Idem, Moldavscaia Sovetscaia Soţialisticescaia Respublika. M., Izd.-vo politiceskoi lite-
raturî, 1972.
Împotriva falsificatorilor burghezi ai istoriei şi culturii poporului moldovenesc. Chişi-
nău, Cartea Moldovenească, 1974.
Iliaş N. M., Rost i regulirovanie sostava Moldavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii v peri-
od pervoi piatiletki (1928 – 1932 gg.). Kişinev, 1963.
Industria RSSM în plin avânt. Chişinău, 1973.
Institut istorii partii pri ȚK KP Moldavii – filial Instituta marksizm-leninisma pri ȚK KPSS.
(1925 – 1975). Chișinev, 1975.
Instituţiile şi nomenclatura sovietică şi de partid din RASSM şi RSSM (1924 – 1956); co-
ord.: M. Tărîţă. Chişinău, Cartdidact, 2017.
Intervenţia română în Basarabia. Culegeri de materiale şi documente (1917 – 1918), ed.
E. Bagrov. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1933, vol. 1.
Ionescu H., Poetul şi prozatorul transnistrean în lumina adevărului literar. În: „Viaţa Ba-
sarabiei”, 1942, nr. 5-6, pp. 150-152.
Iorga N., Românii de peste Nistru. Iaşi, 1918.
Idem, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei. Bucureşti, 1940.
Irimiţa I. I., Sintaxa limbii moldoveneşti. Tiraspol, 1931.
Iskusstvo Moldavii. Kişinev, 1967.
Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998. Cord. I. Scurtu. Bucureşti, Semne, 1998.
Istoria literaturii moldoveneşti. Volumul 3, partea 1, de la 1917 până la 1955. Red. resp.
M. D. Dolgan. Chişinău, Ştiinţa, 1990.
Istoria Moldavscoi SSR., t. II. Izd. 2-e, pererab. i dop. Kişinev, 1968.
Istoria Moldavscoi SSR s drevneișih vremen do nașih dnei. Kișinev, 1982.
Istoriceskaia nauka Sovetskoi Moldavii, (otv. red. V. I. Ţaranov). Kişinev, Ştiinţa, 1984.
Istoria kollectivizaţii seliscogo hoziaistva i ukreplenia kolhozov Moldavii. Kişinev, 1967.
Istoria narodnogo hoziaistva Moldavscoi SSR (1917 – 1958). Kişinev, 1974.
Istoria naţionalino-gosudarstvennogo stroitelistva v SSSR, tom 1. Moskva, 1968.
Istoria Partidului Comunist al Moldovei. Studii. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1982.
Istoria Pridnestrovckoi Moldavscoi respubliki. V 2-h tomah. T. 2, ciasti 1. Tiraspoli: RIO
PGU, 2001.
Istoria Românilor. Epoca contemporană, Manual pentru clasa a XII-a., coord. Scurtu I., ș.
a. Chişinău, Prut Internaţional, 2001.
Istoria RSS Moldoveneşti, vol. II. Chişinău, 1970.
Istoria Respubliki Moldova. Kișinev, 2002.
Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Chişinău,
2004.
Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Ediţia a treia,
revăzută şi completată. Asociaţia oamenilor de ştiinţă din Moldova „N. Milescu Spăta-
rul”. Chişinău, Tipografia centrală, 2015.
Ivanov V. M., Costachi G. I., Konstituţionnoie razvitie Moldavscoi SSR. Kişinev, 1979.
Ivanova Z. M., Komnezamî Moldavscoi ASSR. 1920 – 1933 gg. Kişinev, 1970.
Idem, Levoberejnîe raionî Moldavii. 1918 – 1924 (istoriceskii ocerk). Kişinev, 1979.
Idem, Kuliturnoe stroitelistvo v levoberejnoi Moldavii v pervîe godî Sovetskoi vlasti (ko-
neţ 1917 – oktiabri 1924 g.). Kişinev, Ştiinţa, 1984.

447
Idem, Revkomî v boribe za uprocenie Sovetskoi vlasti v levoberejnîh raionah Moldavii v
1919 – pervoi polovinî 1921 g. Kişinev, 1963.
Jabokriţkii M., Zapiski cekista. În: „Moldova i mir”, 1991, nr. 7-11.
Junge Mark, Bordiugov G., Verticali bolişogo terrora. Moskva, Novîi Kronograf, 2008.
Juravliov N., Pervîi Vsemoldavschii sezd Sovetov. În: „Kommunist Moldavii”, 1965, nr. 4.
Kabanov V., Stanovlenie i razvitie colhoznogo stroia v Moldavscoi SSR. În: „Voprosî isto-
rii”, 1972, nr. 6.
Idem, Sovremennaia istoriografia soţialisticeskogo preobrazovania krestianskih hozias-
tv Pribaltiki, zapadnîh oblastei Ukrainî, Belorussii i Moldavii. În: Seliskoie hoziastvo i
krestianstvo SSSR v sovremennoi sovetskoi istoriografii. Materialî XVI sessii simpoziuma
po izuceniu problem agrarnoi istorii. Kişinev, 1977.
Kahansarov I., Latinizaţia – orudie leninscoi naţionalinoi politiki. M., 1932.
Karlov A. A., Moldavscaia SSR – suverennoie sovetskoie gosudarstvo v sostave SSSR. Kiev,
Naukova dumka, 1968.
Karpenko T. A., Perehod k politike licvidaţii kulacestva kak classa na osnove sploşnoi
collectivizaţii v Moldavscoi ASSR. În: „Uc. Zap. Kişinevsk. Ped. In-ta, 1955. Seria gumanit.
nauk, t. IV.
Karpenko V. I., Piskarev M. F., Ţaranov S. V., Torjestvo leninscoi naţionalinoi politiki par-
tii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1968.
King Ch., Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Arc, 2002.
Komsomol Moldavii v dokumentah i materialah (1918 – 1941 gg.). Kişinev, Cartea Mol-
dovenească, 1971.
Klobuţkii V. S., Roli peciati MASSR v formirovanii moldavscoi soţialisticescoi naţii. 1924
– 1940. Kişinev, 1976.
Idem, Gazete ce chemau la luptă. Chişinău, 1971.
Idem, Bolişevitskaia peciati Bessarabii (1918 – 1921 gg.). Kișinev, 1967.
Konstituţia (Osnovnoi zakon) Moldavscoi Avtonomnoi Sovietskoi Soţialisticeskoi Respu-
bliki. Tiraspoli, 1938.
Kopanskii Ia. M., Obşcestvo bessarabţev v SSSR i soiuzî bessarabskih emigrantov (1924 –
1940). Kişinev, Editura Ştiinţa, 1978.
Korniţov G. M., Boriba Kommunisticeskoi partii Sovetscogo Soiuza za sozdanie naţionali-
noi gosudarstvennosti moldavscogo naroda. (1924 – 1940). În: „Ucennîie zapiski Kişine-
vscogo pedinstituta. Seria gumanitarnîh nauk”, 1955, t. IV.
Kozub K., Stukalov G., Rasţvet ekonomiki Moldavscoi SSR. Kişinev, 1969.
KPSS v rezoliuțiah i reșeniah siezdov, konferenții i plenumov (1917 – 1922), t. 2. M., 1983.
KPSS v rezoliuțiah i reșeniah siezdov, konferenții i plenumov (1922 – 1925), t. 3. M., 1984.
KPSS v rezoliuţiah i reşeniah siezdov, konfernţii i plenumov ŢK, t. 4. M., 1970.
Krestianişin F., Starea gospodăriilor colective în Moldova. Balta, 1928.
Idem, Reconstrucţia socialistă a gospodăriei săteşti din Moldova. În: „Moldova literară”,
1931, nr. 3.
Idem, Pe drumul reconstrucţiei socialiste a gospodăriei săteşti din Moldova. Tiraspol,
1932. Idem, RASSM în zidirea socialistă. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei,
1932.
Kulitura Moldavii za godî Sovetscoi vlasti. Sb. dok. i materialov v 4-h t., t. 1, Razvitie kuli-
turî v Moldavscoi ASSR. ciasti 1, 2. Kişinev, 1975, 1976.

448
Kruliţkii F. L., Radioveşcianie Sovetscoi Moldavii (Straniţî istorii. 1928 – 1941 gg.). Kişi-
nev, 1979.
Lazarev A. M., Obrazovanie Moldavscoi SSR. Kişinev, 1949.
Idem, Vossoedinenie moldavscogo naroda v edinoe sovetskoe gosudarstvo. Kişinev, Car-
tea Moldovenească, 1965.
Idem, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti i bessarabskii vopros. Kişinev, Cartea
Moldovenească, 1974.
Lazo E. S., Boriba partiinoi organizaţii Moldavii za organizaţionoie i ideino-politiceskoie
ukreplenie svoih riadov (1924 – 1940). Kişinev, 1967.
Idem, Moldavscaia partiinaia organizaţia v godî stroitelistva soţializma (1924 – 1940).
Kişinev, 1981.
Lehtţer S., Teatrul moldovenesc şi dramaturgia moldovenească. În: Primul teatru moldo-
venesc de stat. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1934.
Idem, Sovremennaia moldavscaia literatura. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1930, nr. 10.
Lehtman B., Klassovaia boriba na naucinom fronte. În „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8-9.
Lenin nam puti ozaril. Sb. dokumentov. Kişinev, 1970.
Leninskii narodnîi kontroli v Moldavscoi SSR. Sb. dokumentov i materialov (1924 – 1969
gg.). Kişinev, 1970.
Leonov I., Znamenatelinaia data v jizni moldavscogo naroda. În: „Uc. zapiski Kişinevsco-
go gosuniversiteta, T. II, gumanitarnîe nauki”. Kișinev, 1950.
Letopiseţul republicii (culegere de documente, schiţe, amintiri şi alte materiale despre
istoria ziarului „Moldova Socialistă” (1924 – 1974). Chişinău, 1974.
Letopisi vajneişih sobîtii istorii Kommunisticeskoi partii Moldavii. Kişinev, 1976.
Liseţkii A. M., Floca E. M., Leninscaia naţionalinaia politika KPSS v deistvii. Kişinev, Car-
tea Moldovenească, 1974.
Liiceanu G., Despre ură. Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
Listovki Kommunisticeskogo podpolia Bessarabii, 1918 – 1940 gg. Kișinev, Cartea Mol-
dovenească, 1960.
Literatura sovietică moldovenească. (Ocercuri). Chişinău, 1955.
Litinschi N. I., Cu gândul la Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 8-9, pp. 107-109.
Livşiţ M., Cezza L., Izobrazitelinoie iskusstvo Moldavii. Ocerki. Kişinev, 1958.
Lozinschi R., RASSM şi statalitatea noastră. În: „Jurnal de Chişinău”, nr. 323, 15 octom-
brie 2004.
Madan L. A., Gramatica moldoveneascî. Partea I. Fonetica şî morfologhia. Editura de Stat
a Moldovei, Tiraşpolea, Anu 1930.
Mafteuță N., Activitatea Institutului Pedagogic din Tiraspol în anii 1930 – 1940. În: „Re-
vista de Istorie a Moldovei”, 2019, nr. 3-4, pp. 86-95.
Malinskii V., Agrarnaia „reforma” 1918 – 1924 gg. v Bessarabii. Kişinev, 1949.
Manifestare culturală la Tiraspol. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 7, pp. 98-100. (f. a.).
Manuilenko A., Politotdelî MASSR v boribe za bolişevistskie kolhozî. În: „Krasnaia Bessa-
rabia”, 1933, nr. 12.
Manuilov M., Samodeiatelinoie iskusstvo Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1960.
Materialurili şerşetării organizaţîii partiinişi din Moldova. Tirişpolea, Editura di Stat a
Moldovii, 1930.
Medvedev R., Despre Stalin şi stalinism. Bucureşti, 1991.

449
Mejdunarodnaia podderjca boribî trudeaşcihsea Bessarabii za vossoedinenie s Sovetscoi
Rodinoi (1918 – 1940 gg.). Sbornik dokumentov i materialov. Kișinev, Cartea Moldove-
nească, 1970.
Melic E. I., Principiul naţionalităţilor şi întregirea României. Chişinău, 1991.
Memei A., Teroarea comunistă în RASSM (1924 – 1940) şi RSSM (1944 – 1947). Mărturii
documentare. Chişinău, Serebia, 2014.
Memoriul românilor transnistreni înaintat Ligii Naţiunilor. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6,
pp. 50-52.
Meurs W. P., Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău, Editura Arc,
1996.
Milev D., Chioru P., Dicţionar moldovenesc-rus. Balta 1926.
Mireniuk V., Ob istoriografii kuliturnogo stroitelistva v MASSR. În: „Kommunist Molda-
vii”, 1973, nr. 1.
Idem, Osveşcenie v trudah sovetskih istorikov deiatelinosti oblastnoi partiinoi organizaţii
po kuliturnomu stroitelistvu v MASSR (1924 – 1940). În: Voprosî istorii Kompartii Molda-
vii. XXIV siezd KPSS i istoriko-partiinaia nauka v Moldavii, T. 1. Kişinev, 1973.
Idem, Podgotovka cadrov srednei i vîsşei kvalifikaţiiv Moldavscoi ASSR (1926 – 1940 gg.).
În: Kuliturnoie stroitelistvo v Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1974.
Mitropolitul Visarion Puiu. Relaţiile cu biserica anglicană. Documente. 1921 – 1954, Bu-
cureşti, Editura Publorom, 2004.
Mîndrescu N. G., Deiatelinosti Moldavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii po rukovodstvu
kuliturno-prosvetitelinîmi ucirejdeniami MASSR (1924 – 1940). Avtoref. dis...kand. istor.
nauk. Kişinev, 1978.
Mohov N. A., Stratievschi K. V., Roli russcogo i ukrainscogo narodov v istoriceskih sudibah
Moldavii. Kişinev, 1963.
Mohov N. A., Ocerki formirovania moldavscogo naroda. Kişinev, 1987.
Moiseev I., Boli pamiati: o repressiah 1937 g. v Moldavii. În: „Narodnoie obrazovanie”,
1988, nr. 59.
Idem, Aspecte ale vieţii politice şi culturale din RASSM. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, pp.
66-70.
Moldavsika Avtonomna Soţialisticina Radianska Respublika. Harikov, 1926. (în l. ucr.).
„Moldova Nouă. Revistă trimestrială. Organul Asociaţiei Culturale a Transnistrenilor”.
Moldovan Petre P., Moldovenii în istorie. Chişinău, Poligraf Service, 1993.
Moldoveanu Petre (alias C. C. Jiurescu), Cum se falsifică istoria. Bucureşti, 1974.
Moraru A., Destinul unui document. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, pp. 53-58.
Idem, Istoria Românilor. Basarabia și Transnistria. 1812 – 1993. Chișinău, 1995.
Moraru A., Şişcanu I., Tricolor – simvol Moldavscogo gosudarstva. În: Simvol gosudarst-
vennosti. Alc. M. Adauge. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1990.
Moşin O., Bortă M., (editori), Vrednici ostenitori ai Bisericii. Dicționar istorico-biografic.
Ed. revăzută și completată. Chişinău, EFP „Tipografia Centrală”, 2017.
Movileanu N., Jertvî stalinscogo terrora. În: „Tribuna”, 1988, nr. 11, pp. 32-36.
Idem, Repressii 30 – 40 godov v Moldavii. În: „Straniţî istorii Sovetscoi Moldavii. Ucebnoie
izdanie v 2-h ciastiah”. Kişinev, 1990, pp. 84-102.
Idem, Sledovati pravde istorii. În: „Vosstanavlivaia pravdu istorii”. Sb. statei. Kişinev, Car-
tea Moldovenească, 1989, pp. 5-29.

450
Idem, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I). În: „Revista de Istorie a Moldovei”,
1993, nr. 1 (13), pp. 61-69; (II) Ibidem, 1993, nr. 2 (14), pp. 69-77.
Idem, Problema limbii naționale și a grafiei latine în RASS Moldovenească. În „Cugetul”,
nr. 2, 2001, pp. 26-31.
Movileanu N., Moraru A., Condamnat la moarte. În: „Nistru”, 1989, nr. 2.
Idem, Calvarul sau pagini inedite din viaţa lui T. Malai. În: „Nistru”, 1989, nr. 1.
Idem, Destine: D. Milev. În: „Nistru”, 1989, nr. 6.
Murau E., Activitatea social-economică, politică şi culturală a femeilor din RASSM (1924
– 1940). Chişinău, 1997.
Muraru E., Moiseev I., Politica socială a statului în domeniul ocrotirii sănătăţii promo-
vată în RASSM în condiţiile aparatului administrativ de comandă stalinist. Realizări şi
zigzaguri. În: „Anale ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”. 2000, Vol. II, pp.
144-147.
Idem, Politica de cadre şi crearea intelectualităţii în RASSM în condiţiile aparatului ad-
ministrativ de comandă stalinist. În: Ibidem, pp. 148-152.
Idem, Locul, activitatea şi rolul femeilor în dezvoltarea învăţământului în Republica Au-
tonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. În: Ibidem, 2001, Vol. II, pp. 208-211.
Idem, Unele consideraţii privind politica de moldovenizare în RASS Moldovenească în
condiţiile aparatului administrativ de comandă stalinist (1924 – 1940). În: „Studia uni-
versitatis Moldaviae, 2007, nr. 10, pp. 5-15.
Nacialo bolişogo puti. Sbornik dokumentov i materialov k 40 letiu obrazovania Molda-
vscoi SSR i sozdania Kompartii Moldavii. Kişinev, 1964.
Narodne gospodarstvo URSR. Kiev, 1940. (în l. ucr.).
Narodnoie hoziastvo SSSR za 60 let. Iubileinîi stat. ejegodnik. M., 1977.
Narţov N., Lupta pentru Octombrie. Balta, 1930.
Idem, Istoria proletarskoi revoliuţii i obrazovanie MASSR. Tiraspoli, 1934.
Idem, În flacăra războiului civil s-a născut Moldova Sovietică. Tiraspol-Balta, Editura
de Stat a Moldovei, 1935.
Idem, Istoriceskie sudibî Bessarabii i Moldavii. (Kratkii ocerk). În: „Istorik Marksist”,
1940, nr. 9, pp. 85-98.
Naţionalinîi sostav Sovetscoi Ukrainî. Harikov, 1925.
Năstase Gh., Românii şi ucrainenii în lumea operei lui Hruşevschi M. În: „Viaţa Basarabi-
ei”, 1942, nr.1, pp. 9-32.
Negovschi Ev., Românii şi urmaşii lor în Rusia şi Ucraina (Ştiri referitoare la istoria ro-
mânilor în Rusia şi Ucraina culese din literatura istorică rusă). În: „Viaţa Basarabiei”,
1937, nr. 3-4, pp. 51-56.
Idem, Românii şi urmaşii lor în Rusia şi Ucraina. III: Emigraţia românilor în Rusia în se-
colul al XVI-lea şi al XVII-lea. În: „Viaţa Basarabiei”, 1937, nr. 5-6, pp. 69-84; nr. 11, pp.
43-56; nr. 12, pp. 85-99.
Negru E., Introducerea şi interzicerea grafiei latine în RASSM. În: „Revista de Istorie a
Moldovei”, 1999, nr. 3-4 (39-40), pp. 34-42.
Idem, Politica bolşevică de „moldovenizare” în RASSM. În: „Destin Românesc”, 1999, nr.
1, pp. 106-113.
Idem, Represiunile politice în RASSM de la sfârşitul anilor‘ 30. În: „Destin Românesc”,
1999, nr. 4, pp. 97-105.

451
Idem, Formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi evoluţia ei soci-
al-economică. În „Revista de Istorie a Moldovei”, 2010, nr. 1 (81), pp. 161-169.
Idem, Campania împotriva „naţionalismului burghez moldovenesc” de la începutul ani-
lor’30 din RASSM. În: „Destin Românesc”, 2000, nr. 1, pp. 96-101.
Idem, Decimarea elitei politice din RASSM: Cazul Gr. Starîi. În: „Destin Românesc”, 2010,
nr. 2, p. 32-39.
Idem, Literatura şi presa din RASSM. În: „Cugetul”, 2001, nr. 1, p. 24-26.
Idem, Politica etnoculturală în Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească
(1924 – 1940). Chişinău , Editura Prut Internaţional, 2003.
Idem, Politica identitară a URSS (1917 – 1964). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2017,
nr. 3, pp. 81-96.
Idem, Proiectul identitar „moldovenesc” din RASSM și deznodământul său tragic. În: Cen-
tenar Sfatul Țării, op. cit., pp. 636-647.
Idem, Politica națională și identitară în RASSM – radiografia unei măsluiri. În: 200 ani de
la anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist. Cahul, 2012.
Idem, Experimente lingvistice din RASSM (1924 – 1938). În: „Caiete de Istorie”, 2002, nr. 1.
Idem, Masa rotundă Românii din URSS sub Imperiul Foamei artificiale (anii 20 – 30 ai
secolului XX). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2011, nr. 3-4, pp. 236-238.
Negru E., Negru Gh., Sistemul terorii din RASSM în anii 1937 – 1938. În: În: Reconstituiri
istorice: Civilizaţie, valori, paradigme, personalităţi: In honorem academician Valeriu
Pasat, op. cit., pp. 288-302.
Negru Gh., Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească. Chişinău, Editura Prut Inter-
naţional, 2000.
Idem, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia. Chişinău, Editura Prut
Internaţional, 2000.
Idem, Lupta lingvistică în RSSM (1940 – 1988). În: „Destin Românesc”, 1996, nr. 2.
Negru Gh., Taşcă M., Represiunile politice din RASSM în anii 1937-1938 („operaţiunea
culăcească” şi „operaţiunea română”). În: „Fără termen de prescripţie”, op. cit., pp. 429-
455. Vezi şi „Destin Românesc”, 2010, nr. 1, pp. 40-60.
Negură P., Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stali-
nistă. Chişinău, Cartier, 2014.
Netea V., Transnistria. Bucureşti, 1941.
Nicoleanu, Pobeda latinizaţii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8-9.
Niculescu A., Biserica transnistreană. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 2-3, pp. 88-90.
Idem, Din Transnistria. Biserica. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 4, pp. 82-84.
Nistor I. I., Românii Transnistreni. Cernăuţi, Codrii Cosminului, 1925.
Idem, Vechimea aşezărilor româneşti dincolo de Nistru. Bucureşti, 1939.
Idem, Istoria românilor din Transnistria. Bucureşti, Editura Eminescu, 1995.
Idem, Istoria românilor. Vol II. Bucureşti, 2003.
Notă (Cu privire la articolul „Sovietele, emigraţia şi Republica Moldovenească” de M.
Florin). În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 2, p 59. (f. a.).
Nour A., Între Nistru şi Bug. În: „Basarabia”, 1992, nr. 1.
Novac A., Bardaş I., Peciati MSSR. Kişinev, 1968.
Obuşnîii L., Slavnoe desiatiletie boribî i pobed bolişevikov Moldavii. Tiraspoli, 1934 (în l. ucr.).
O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent. Compendiu.

452
Coord.: Demir Dragnev. Chișinău, Civitas, 2007.
Ocerki istorii moldavscoi literaturî. M., 1963.
Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii, izd. 2-e, ispr. i dop. Kişinev, 1968.
Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii, izd. 3-e, pererab. i dop. Kişinev, 1981.
Ocerki istorii komsomola Moldavii. Kişinev, 1980.
Ocerki istorii izobrazitelinîh iskusstv Moldavii. Kişinev, 1967.
Ocinski I. V., Problemele ştiinţei în RASSM în planul al doilea de 5 ani. În: „Octombrie XV.
Almanah politico-literar”. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1932.
Idem, Soţialisticescoie stroitelistvo i rabota naucinogo komiteta v Moldavii. În: „Krasnaia
Bessarabia”, 1932, nr. 6, pp. 26-28.
Idem, Na grani dvuh piatiletok. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 6.
Ocinskaia K., Religia în trecut şi acum. În: „Octombrie”, 1932, nr. 7.
Idem, K. Marx despre sfârşitul religiei. În: „Octombrie’’, 1933, nr. 3.
O istorie a regiunii Transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent. Compendiu.
Chişinău, Editura Civitas, 2007.
Omelicuk F., Razvitie soţialisticeskoi kuliturî v Moldavscoi ASSR. Kişinev, 1950.
Osokina E. A., Jertvî goloda 1933 goda: Skoliko ih. În: „Istoria SSSR”, 1991, nr. 5.
Osuşcestvlenie leninscogo cooperativnogo plana v moldavscoi derevne. Kişinev, 1963.
Parasca P., Românii din Podolia în secolele XII – XV. În: „Cugetul”, 1993, nr. 3-4, pp. 9-16.
Peciati Moldavscoi SSR. Statisticeskie materialî (1925 – 1960). Kişinev, 1962.
Pădureac L., Relaţiile româno-sovietice (1917 – 1934). Chişinău, Editura Prut Internaţi-
onal, 2003.
Perțovici S. P., Stopakevici N. E., Radianska Moldavia na șleahah do soțializmu. Tiraspoli,
1931. (în l. ucr.).
Pervaia sessia Verhovnogo Soveta Modavscoi ASSR. Tiraspol, 1938.
Petrencu A., Naţionalinaia intellighenţia Moldavscoi ASSR, formirovanie i sudiba. În: „So-
vetskie naţii i naţionalinaia politika v 1920 – 1950-îie godî”. Materialî VI Mejdunarodnoi
naucinoi konferenţii. Kiev, 10 – 12 okteabrea 2013 g. M., POSSPEN, 2014, pp. 232-237.
Idem, România în planul operativ de război al URSS din mai 1941. În: „Revista de Istorie
a Moldovei”, 1994, nr. 3-4.
Petrovscaia I. F., Osusșcestvlenie leninskih idei elektrificații v Moldavscoi SSR. Kișinev, 1970.
Petrovskii G. I., Sovetscaia Moldavia v boribe za soţializm. Harikov, 1932.
Placinda I. S., Pentru întărirea organizatorică – gopodărească a colectivelor. Tiraspol, 1934.
Plimak E., Politiceskoie zaveşcianie V. I. Lenina. Moskva, 1989, Izd. politiceskoi literaturî.
Popa I., Popa L., Romanii, Basarabia şi Transnistria. Bucureşti, Fundaţia Europeană Ti-
tulescu, 2009.
Popa Ioan C., „Totalitarismul bolşevic antiromânesc s-a născut în Tansnistria”, comuni-
care susţinută la Conferinţa cu tema „Sistemul comunist, între realități şi discurs istori-
ografic”, organizată de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Bucureşti,
12 – 13 iunie 2008.
Idem, Mecanisme de putere ale regimului totalitar comunist în perioada bolşevismului.
Impactul în Basarabia şi Transnistria. Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu. Centrul
de Studii Strategice, 2011.
Idem, Transnistria, şcoala de cadre. Vitali Iakovlevici Holostenko (Din Transnistria la
conducerea Partidului Comunist din România). În: „Magazin istoric”, ianuarie 2008.

453
Idem, Gheorghe Pintilie Pantiuşa. În: „Magazin istoric”, septembrie 2008.
Popa-Lisseanu G., Basarabia. Privire istorică. Bucureşti, 1924.
Popp N. P., Românii Transnistreni şi Republica Moldovenească. Giurgiu, 1935.
Polveka gazetnoi strokoi. Kişinev, 1975.
Postîșev P. P., Reci na iubileinoi sessii ȚIK Sovetov Moldavii, 11 okiabrea 1934 g. Tiraspoli,
Gosizdat Moldavii, 1934.
Pridnestrovskaia gosudarstvennosti: istoria i sovremennosti. Tiraspoli: Izd. PGU, 2005.
Prilepov D., Moldavskii teatr. M., 1967.
Prin cooperaţie – spre comunism. Chişinău, 1973.
Prisac L., Sub ocrotirea „fratelui mai mare” sau despre „naţionalităţile conlocuitoare” în
R(A)SSM. În: Panorama comunismului, op. cit., pp. 416-437.
Protestul românilor transnistreni înaintat Ligii Naţiunilor. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932,
nr. 3, pp. 59-62.
Postanovlenie VŢIK i SNK RSFSR „O relighioznîh Obiedineniah”, 8 aprelea 1929. În: Hro-
nologhiceskoe sobranie zakonov, ukazov Prezidiuma Verhovnogo Soveta i Pravitelistva
RSFSR, T. 2, 1927 – 1939 gg. Moskva, 1959, pp. 29-45.
Puiu T., Naţiuni şi naţionalităţi în spaţiul rus şi sovietic. În: „Limba română’’, 2000, nr. 6-12.
Raport analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar
din Republica Moldova. În: „Destin Românesc”, 2010, nr.2, pp. 9-12.
Raşcu Gh., Nistru, râu românesc. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 6-7, pp. 131-134.
Racul I. P., Articole şi studii literare. Chişinău, 1969.
Repida A. V., K voprosu obrazovania Moldavscoi ASSR. În: „Uc. Zap. Kişinevscogo Gospe-
dinstituta, T II, seria gumanitarnîh nauk”. Kișinev, 1954.
Idem, Obrazovanie Moldavscoi ASSR. Kişinev, 1974.
Idem, Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1977.
Repida L., Râbalco P., Slăvita clasă muncitoare. Chişinău, 1973.
Repida L., Roman A., E. P. Voronovici. În: „Tribuna”, 1988, nr. 11, pp. 37-40.
Repida L. E., Voronina A. F., Ob osveşcenii v istoriceskoi literature roli rabocego klassa v
kuliturnom stroitelistve. În: Kuliturnoie stroitelistvo v Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1974.
Republica Moldova: ed. encicl. / Inst. de Studii Enciclopedice; col. red.: Gh. Duca (preş.).
Ediţia a doua revăzută şi adăugită. Chişinău: Institutul de Studii Enciclopedice, 2011.
Revoliuția i naționalinosti. Ejemeseacinîi jurnal Soveta Naționalinostei ȚIK SSSR, nr. 3,
1937. Izdatelistvo „Vlasti Sovetov” pri Prezidiume VȚIK. Moskva, 1937.
Rezoliuţîia întăritî di biurou comobului moldovnesc pi întrebarea dispri zîdirea naţîona-
lo-culturnicî. Tirişpolea, Editura Statnicî a Moldovii. 1931.
Roman A. T., Uciastie trudiaşcihsea Moldavscoi ASSR v deiatelinosti Sovetov (1924 –
1940). Kişinev, Ştiinţa, 1981.
Idem, Deputaţii transnistreni în „Sfatul Ţării” – promotori ai renaşterii naţionale. În:
„Cugetul”, 1992, nr. 5-6.
Idem, Dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti în Transnistria (1917 – 1918). În:
„Destin Românesc”, 1994, nr. 2.
Romanova Z. G., Deiatelinosti Kommunisticeskoi partii Moldavii po razvitiu promîşlen-
nosti respubliki (1924 – 1965 gg.). Kişinev, 1970.
Românitatea Transnistreană. Antologie. Ediţie îngrijită de Florin Rotaru. Bucureşti, Edi-
tura Semne, 1996.

454
Rost i organizaţionnoie ukreplenie Kommunisticeskoi partii Moldavii 1924 – 1974. Sb.
dokumentov i materialov. Kişinev, 1974.
Roşca Sergiu C., Conştiinţa creștină în Transnistria. În: „Raza”, anul XII, nr. 632, 27 sep-
tembrie-6 octombrie 1942.
Rotari L., Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918 – 1924. Bucureşti, Editura En-
ciclopedică, 2004.
Scrîpnik N., Kuliturnoe stroitelistvo Moldavii – na bolee vîsokii uroveni. În: „Octombrie”,
1932, nr. 8.
Sesia a doua a Sovietului Suprem a Republişii Avtonome Sovietişe Soţialiste Moldoveneşti.
10 avgust 1939. Tiraspoli-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1940.
Seliscoie hoziaistvo i krestianstvo Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1970.
Seliskoie hoziastvo i krestianstvo SSSR v sovremennoi sovetskoi istoriografii. Kişinev, 1977.
Senkevici V. M., Naţionalino-kuliturnoe stroitelistvo. În: Sovetscaia Moldavia (1924 –
1939 gg.). Sbornik statei. Tiraspoli, 1939.
Serebrean O., Originile conflictului transnistrean. În: „Magazin istoric”, octombrie 2004.
Serghievski M. V., Protiv orientaţii na faşistskuiu Rumîniu. În: „Krasnaia Bessarabia”,
1932, nr. 2.
Silkin A. V., Legkaia industria Moldavii. Kișinev, 1968.
Siniţa G. V., Deiatelinosti partiinîh organizaţii levoberejnîh raionov Moldavii v period vos-
stanovlenia narodnogo hoziastva (1921 – 1925). Kişinev, 1963.
Sirko U., Pro uspihi ta nedodilki kolhospnogo budivniţtva. Tiraspili, 1939. (în l. ucr.).
Sîtnic M. C., Kollectivizaţia seliscogo hoziaistva i formirovanie klassa colhoznogo kresti-
anstva v Moldavii. Kişinev, Ştiinţa, 1976.
Idem, K voprosu o naciale, dinamike i zaverşenii sploşnoi kollektiizaţii krestianskih hozi-
aistv v Moldavscoi ASSR. În: „Ucenîe zapiski Kişinevscogo universiteta”, 1968, t. 89.
Idem, Osveşcenie osnovnîh problem agrarnoi istorii Sovetscoi Moldavii v sovremennoi istorio-
grafii. În: Soţialisticeskoie i kommunisticeskoie stroitelistvo v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1978.
Idem, Reabilitaţia istorii. Kak otrazilisi repressii 1937 – 1938 gg. v MASSR. În: „Narodno-
ie obrazovanie”, 1988, nr. 44.
Sîtnic M., Ţaranov V., Osuşcestvlenie leninskih idei soţialisticeskogo stroitelistva v Molda-
vii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1970.
Smelîh V., 1937-îi ne zakoncilsia v tridţati sedimom. În: „Moldova i mir”, 1991, nr. 10-11.
Smochină A., Nichita P. Smochină. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6.
Smochină N. P., Republica Moldovenească a Sovietelor. Iaşi, 1935.
Idem, Institutul de Cercetări Ştiinţifice din Republica Moldovenească. În „Însemnări ieşe-
ne”. III, vol. V, 1938, nr. 3.
Idem, Românii de peste Nistru. Bucureşti, 1941.
Idem, Din amarul românilor transnistreni. Masacrele de la Nistru. Bucureşti, „Moldova
Nouă”, nr. 1-3, 1941.
Idem, Cultura naţională în Republica Moldovenească a sovietelor. În: „Viaţa Basarabiei”,
1936, nr. 5-6, pp. 32-38.
Idem, Basarabia şi Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1938, nr. 4-5, pp. 55-64.
Idem, Românii de peste Nistru. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 6-7, pp. 93-101.
Idem, Autodeterminarea în concepţia sovietică. În: „Viaţa Basarabiei”, 1940, nr. 7-8, pp.
82-85.

455
Florin M., (pseudonimul lui N. Smochină), Republica Moldovenească transnistreană şi
„Basarabia Roşie”. În: „Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 9, pp. 58-60.
Idem, Sovietele, emigraţia şi Republica Moldovenească. Contribuţii asupra politicii actu-
ale. În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 2, pp. 49-57; nr. 3, pp. 45-50; nr. 4, pp. 17-26; nr. 6,
pp. 41-54; nr. 7-8, pp. 69-78.
Idem, Situaţia din Republica Moldovenească. În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 5, pp. 33-48.
Idem, Les Moldaves de Russie Sovietique depuis son origine jusqu’a nos jours. În: „Moldo-
va Nouă’’, 1935, nr. 1.
Smolievski E. S., Boriba moldavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii za politiceskoie i orga-
nizaţionno-hoziaistvennoe ukreplenie colhozov MASSR (1933 – 1937 gg.). Kişinev, 1963.
Soloviova S., Moldavscaia sovetscaia literatura. Tiraspoli, 1934.
Soţialisticeskoe pereustroistvo seliskogo hoziastva Moldavscoi ASSR (1920 – 1937 gg.).
Sb. dokumentov i materialov. Kişinev, 1964.
Soţialisticeskaia industrializaţia i razvitie rabocego klassa Sovetscoi Moldavii (1926 –
1958). Sb dokumentov i materialov. Kişinev, 1970.
Sovetscaia Moldavia (1924 – 1939 gg.). Sbornik statei. Tiraspoli, 1939.
Sovetscaia Moldavia za 40 let. Statisticeskii sbornik. Kişinev, 1964.
Sovetscoie stroitelistvo v levoberejnîh raionah Moldavii (1921 – 1924 gg.). Sb. dokumen-
tov i materialov. Kişinev, 1977.
Spinei V., Moldova în secolele XI-XIV. Chişinău, Universitas, 1992.
Stalin I., Diktatura proletariata, bolişevitskaia bditelinosti, politika partii i partiinoe stro-
itelistvo. Novosibirsk, 2009.
Idem, Problemele leninismului. Bucureşti, Editura Partidului Comunist din România, 1945.
Idem, Voprosî leninizma, ediția a 9-a. Moskva, Gosudarstvennoe Izdatelisvo Politicesko-
ii Literaturî, 1952.
Idem, Marxizm i naționalinîi vopros. Moskva, Gosudarstvennoe Izdatelistvo Politiceskoi
Literaturî, 1950.
Stan A., „Moldovenismul”. Istoria unei contrafaceri. În: „Destin Românesc”, 2004, nr. 1-2,
pp. 75-87.
Idem, Basarabia şi Cominternul. În: „Destin Românesc’’, 2002, nr. 4, pp. 89-95.
Stanovlenie i razvitie kolhoznogo stroia v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1971.
Stati V., Moldovenii la răsărit de Nistru. Chișinău, Editura Poligraf-service, 1995.
Idem, Istoria Moldovei. Chişinău, 2002.
Starîi Gr., Despre congresul specialiştilor agrari din Moldova. Tiraspol-Balta, 1935.
Idem, Bessarabia i MASSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1928, nr. 1.
Idem, Govorit Sovetscaia Moldavia. (Uspehi narodnogo hoziaistva i kuliturî). În: „Krasna-
ia Bessarabia”, 1932, nr. 11.
Stratievschi C. V., Uciastie komsomola Moldavii v soţialisticescom stroitelistve v dovoen-
nîie godî. Kişinev, 1959.
Idem, Succesele RASS Moldoveneşti în construcţia economică şi culturală în ajunul reu-
nirii poporului moldovenesc. În: Din istoria mişcării revoluţionare, op. cit., pp. 177-198.
Idem, Obrazovanie SSSR – istoriceskoe sobîtie v sudibah moldavscogo naroda. În: Ravna-
ia sredi ravnîh. Sb. statei. Kişinev, Ştiinţa, pp. 7-20.
Idem, Ei au fost primii. În: „Comunistul Moldovei”, 1969, nr. 6.
Idem, Soţialisticeskaia rekonstrukţia i razvitie promîşlennosti i seliscogo hoziaistva

456
MASSR (1926 – 1937). Kişinev, Ştiinţa, 1974.
Idem, Componenţa naţională a RASSM. În: „Tribuna”, 1988, nr. 23.
Idem, Jertvî stalinizma v MASSR v 1933 – 1937 gg. În: „Tribuna”, 1989, nr. 4.
Idem, Izmenenia v administrativno – territorialinom delenii i v sostave naselenia Moldavscoi
ASSR (1924 – 1940 gg.). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1995, nr. 2 (22), pp. 24-38.
Idem, Godî trudnîie, godî golodnîie (1924 – 1926 gg. v AMSSR). În: „Revista de Istorie a
Moldovei”, 2007, nr. 1 (69), pp. 3-19.
Idem, Golod 1932 – 1933 gg. v Moldavscoi ASSR. În: „Revista de Istorie a Moldovei”,
1993, nr. 2 (14), pp. 40-50.
Idem, Golod 1932 – 1933 gg. v Moldavscoi ASSR. Kişinev, Editura Cetini, 2001.
Idem, Iz istorii Moldavscogo naucinogo komiteta. În: „Ejegodnîii istoriceskii alimanah
Pridnestrovia”, 1998, nr. 2, pp. 90-100.
Idem, Partiinaia elita Moldavscoi ASSR (1924 – 1940 gg.). În: Ibidem, 2003, nr. 7, pp.
104-108.
Idem, Cuvântare la Palatul Naţional din Chişinău, 12 octombrie 2004, festivitate organi-
zată de PCRM cu ocazia a 80 de ani de la proclamarea RASSM.
Idem, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR (1924 – 1940). Chișinău, CEP USM, 2007.
Stratulat B., Formarea RASSM: aspect politic. În: Moldova şi lumea, 1999, nr. 3-4.
Stroitelistvo soţialisticescoi kulturî v Moldavii 1917 – 1960 gg. Kişinev, Ştiinţa, 1987.
Surilov A., Istoria gosudarstva i prava Moldavscoi SSR (1917 – 1959). Kişinev, Cartea
Moldovenească, 1963.
Surilov A. V., Stratulat N. P., O naţionalinom-gosudarstvennom samoopredelenii moldavs-
cogo naroda. Kişinev, 1967.
Idem, O naţionalino – gosudarstvennom samoopredelenii moldavscogo naroda. Protiv
falisificaţii sovremennoi burjuaznoi istoriografii sovetscogo naţionalino – gosudarstven-
nogo stroitelistva. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1972.
Suveică S., Basarabia în primul deceniu interbelic (1918 – 1928): modernizare prin refor-
me. Chişinău, Editura Pontos, 2010.
Şcelokov N. A., Razvitie promîşlennosti Moldavscoi SSR. Kişinev, 1963.
Șkorupeev I. S., Pișcevaia promîșlennosti Moldavii. Kișinev, 1966.
Şemiakov D. E., Partiinaia organizaţia Moldavii v boribe za zaverşenie kollectivizaţii se-
liscogo hoziaistva i organizaţionno-hoziaistvennoie ukreplenie colhozov respubliki vo
vtoroi piatiletke (1933 – 1937). În: „Ucen. Zap. Kişinevsk. Ped. In-ta”, 1954, t. 2.
Şemiakov D. E., Iaţenco Ia. S., Kuliturnaia revoliuţia v Sovetscoi Moldavii (1924 – 1967
gg.). Kişinev, 1969.
Idem, Razvitie kuliturî i nauki v Moldavscoi SSR za 50 let. Kişinev, 1974.
Şeftolovici I., MASSR budet respublikoi sploşnoi gramotnosti. În: „Krasnaia Bessarabia”,
1932, nr. 3.
Şleahtiţchi M., Literatura în comunism. În: Panorama comunismului, op. cit., pp. 531-556.
Şişcanu I., Formarea şi evoluţia RASSM de la 1924 la 1940. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6.
Idem, Latinizarea în URSS: context, obiective şi acţiune, 1918 – 1940. În: „Revista de Is-
torie a Moldovei”, 2011, nr. 3-4, pp. 73-82.
Şpac I., Probleme de istorie la „Viaţa Basarabiei”. În: „Cugetul”, 1993, nr. 3-4, pp. 61-69.
Tarasov O. Iu., Ocerki istorii organizaţii nauki v Sovetscoi Moldavii (1924 – 1961). Kişi-
nev, 1980.

457
Taşcă M., editor, „Operaţiunea română” din RASS Moldovenească în Marea Teroare stali-
nistă. Chişinău, Editura Serebria, 2014.
Terehov I., Sostoianie nizovogo sovapparata v Moldavii. În: „Vlasti Sovetov”, 1925, nr. 41.
Idem, Sovetskii apparat v Moldavscoi ASSR. În: „Vlasti Sovetov”, 1928, nr. 37.
Terentii M., Comsomolul RASS Moldoveneşti în perioada construrii bazei socialismului
(1926 – 1932). Chişinău, 1968.
Timonu D., Refugiaţii transnistreni. În: „Viaţa Basarabiei”, 1944, nr. 5-7, pp. 47-48.
Timov S., Po tu storonu Dnestra. M., 1932.
„Transnistria. Tribuna românilor de peste Nistru şi Bug”. Cluj. 1934 – 1944.
„Tribuna românilor transnistrieni”. Chişinău. 1927 – 1940.
III sessia Vseukrainscogo Ţentralinogo Ispolinitelinogo Komiteta 8-go sozîva. Harikov, 1924.
Ţaranov S., 30 let Moldavscoi SSR. Kişinev, 1954.
Ţaranov V. I., Po puti industrializaţii (Osuşcestvlenie soţialisticescoi industrializaţii i da-
lineişee razvitie promîşlennosti Moldavscoi SSR). Kişinev, 1975.
Idem, Vozrojdenie i razvitie moldavscoi gosudarstvennosti. În: „Revista de Istorie a Mol-
dovei”, 2010, nr. 2, pp. 36-52.
Ţîcu O., „Moldovenismul” sovietic şi politicile identitare ale URSS în RASSM şi RSSM (1924
– 1991). În: Fără termen de prescripţie. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în
Europa. Chişinău, Editura Cartier, 2011, pp. 333-355.
Idem, „Românizare”, „moldovenizare”, „transnistrizare”: modele de construcţie naţio-
nal-statală în Republica Moldova. În: „Destin Românesc”, 2012, nr. 2.
Idem, Moldovenii ca „identitate imaginată” în perioada Imperiului Rus”. În: „Românii din afa-
ra graniţelor ţării”. Ed: Iulian Pruteanu-Isăcescu ş. a. Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008.
Idem, Homo Moldovanus Sovietic. Teorii și practici de construcție identitară în R(A)SSM
(1924 – 1989). Chișinău, Editura Arc, 2018.
Idem, Politica naţională în RSSM. În: Panorama comunismului, op. cit., pp. 400-415.
Idem, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919 –
1939), Chişinău, Pontos, 2004.
Ţopa T., Represiuni şi deportări masive din localităţile Republicii Moldova. În: lucrarea
enciclopedică „Localităţile Republicii Moldova”. Vol 3. Chişinău, 2001.
Țugalevici B. A., Koroli M. P., Razvitie konservnoi promîșlennosti Moldavii za godî Sovet-
scoi vlasti. Kișinev, 1967.
Ulunian A., Komintern i gheopolitica: Balkanskii rubej 1919 – 1938 gg.. Moskva, 1997.
Un sat transnistrean (Ţîbulăuca). În: „Viaţa Basarabiei”, 1944, nr. 1-2, pp. 91-93. (f. a.).
Ungureanu C., Populaţia RASS Moldoveneşti (1924 – 1940). În „Caiete de istorie”, an. IV,
nr. 1 (12), 2004.
Idem, Populaţia Transnistriei (1926 – 1989). În: „Destin Românesc”, 2003, nr. 3-4, pp.
114-142.
Idem, Populația raioanelor de est ale Republicii Moldova în 1989 și 2004 (evoluție nume-
rică). În: „Destin Românesc”, Chișinău, 2012, nr. 1.
Ursu I., Soarta limbii moldoveneşti în Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr.12,
pp. 9-11.
Ursul D. T., Înflorirea şi apropierea naţiilor sovietice. Chişinău, 1971.
Ursul M. M., Conservnaia promîşlennosti Moldavscoi SSR. Kişinev, 1962.
Vaidomir N. P., Drepturi româneşti în Transnistria. Mediaş, 1942.

458
Idem, Temeiurile dreptăţii româneşti în Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 5,
pp. 1-19.
Vakulin M., Bessarabţî – komunarî. În: „Krassnaia Bessarabia”, 1929, nr. 6.
Varta I., Varta T., Marea Teroare din URSS şi RASS Moldovenească (1937 – 1938). În:
„Fără termen de prescripţie”, op. cit., pp. 356-428.
Varta I., Varta T., Şarov I., Asasinările în masă din RASSM în perioada Marii Terori. Vol. I.
1937 – 1938. Chişinău, Arc-Cartdidact, 2010.
Vasîlenco M., Practica realizărilor şi zădăşile de rând a Sfaturilor. Tiraspol, 1931.
Velikii Oktiabri v sudibah moldavscogo naroda. Sbornik. Kişinev, 1968.
Velikii Oktiabri i rasţvet soţialisticeskoi kuliturî Moldavii. Kişinev, 1977.
Vilenskii B. V., K istorii razrabotki i priniatia Konstituţii Moldavscoi Avtonomnoi Sovet-
skoi Soţialisticeskoi Respubliki 1925 g. În: Ucenîie zapiski Saratovskogo iuridiceskogo
instituta. Vîp. IV, 1956.
Vizer B., Ivanov I., Din istoria creării RASS Moldoveneşti. În: Probleme ale ştiinţelor so-
cio-umane şi modernizării învăţământului. Volumul II, UPS „I. Creangă”, Chişinău, 2004,
pp.406-410.
Idem, Interviu cu Vizer Boris, dr. hab, prof. univ. În „Caiete de Istorie”, 2004, nr. 12.
V. I. Lenin i KPSS o soţialisticescom preobrazovanii seliscogo hoziaistva. M., 1971.
Volkogonov D., Triumf i traghedia. Politiceskii portret I. V. Stalina. Barnaul, 1990, kniga
1, ciasti 2.
Volkova A. Z., Moldavscaia Avtonomnaia Sovetscaia Soţialisticescaia respublika: istori-
ceskii opît i sovremennîe oţenki. În: „Pridnestrovscaia gosudarstvennosti: istoria i sovre-
mennosti”. Tiraspoli, Izd. PGU, 2005, pp. 84-88.
Idem, Referendumî v Pridnestrovskoi Moldavskoi Respublike (1989 – 2003). Tiraspoli,
Tipar, 2005.
Voronovici E. P., Deseati let stroitelistva AMSSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8.
Idem, Na rubeje dvuh mirov. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1936, nr. 12.
Vsesoiuznaia perepisi naselenia 17 decabrea 1926 g. Vîpusk III. Naselenie SSSR. Etnices-
kii sostav naselenia soiuznîh respublik. M., 1927.
Vtoraia sessia Verhovnogo Soveta USSR, 25 – 28 iulea 1939 g. Stenograficeskii otciot. Iz-
danie Verhovnogo Soveta USSR, 1940.
Xenofontov I. Valer, Complexul monahal Japca: istorie şi spiritualitate. Chişinău, Le-
xon-Prim, 2020.
Idem, Atrocităţile bolşevice comise împotriva clerului ortodox din R(A)SS Moldovenească.
În: Arhivele memoriei: Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimu-
lui totalitar-comunist din RSSM: Memorii. Documente. Studii de caz, vol III. coord. I. Valer
Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2019, pp. 276-298.
Idem, Istorie și ideologie în RASS Moldovenească (1924 – 1940). În: Declarația de auto-
determinare de la Oradea din 12 octombrie 1918. București, Editura Academiei Române,
2018, pp. 265-275.
Zavtur A., Stanovlenie i razvitie istoriko-partiinoi nauki v Moldavii. În: „Kommunist Mol-
davii”, 1975, nr. 3.
Zborovski I., Energia comsomolului în colectivizarea Moldovei. Tiraspol, 1930.
Zub Al., Prefaţă la versiunea românească: King Ch., Moldovenii. România, Rusia şi politica
culturală. Chişinău, Arc, 2002.

459
 Summary
Moldovan Autonomous Soviet Socialist Republic: creation and evo-
lution (1924-1940)

This study analyzes the political-social and ideological evolution of the Moldovian
Autonomus Republic on the left bank of Dniester, created in 1924, which have been a
constant object of study and debate for historiography since its establishment. The bib-
liography of the problem is distnguished between a Romanian paradigm and a narrow
Moldovian one, which have been in relationship of maximum tension over all this time.
Thus, the formation of this republic as historical fact and as a problem, was analyzed,
commented and appreciated from different aspects, starting from the varios visions and
geostrategic interests, as well as the positions of those who was involved in this process.
The Soviet authorities did not recognize the right of the Romanian population
in Bessarabia to unite with Romania. After the failure in the Soviet-Romanian ne-
gotiations in Vienna in March-April 1924 on the issue of Bessarabia and the Bol-
shevik diversion in Tatarbunar in September 1924, the Stalinist regime decided
to create an autonomous Moldavian republic on the left bank of the Dniester. The
reason for the creation of this republic was presented by the Soviet authorities
concern for the national development of various ethnic minorities in the Soviet
Union, but the real reason was in fact the political and ideological one. The crea-
tion of this Moldovan republic aimed to create a „Moldovan nation”, different from
the Romanian one, and to provoke a state of tension and political instability at the
eastern border of Romania, to prepare the ground for an export of the communist
revolution to the other side of the Dniester and southern of the Danube, in other
Balkan countries, and to justify a further reannexation of Bessarabia.
On the occasion of the preparations for the Soviet-Romanian Conference in Vienna,
to put pressure on Romania, on February 4, 1924, in Moscow, following the instructions
of the Bolshevik leaders, a group of communist emigrants from Romania and Bessara-
bia wrote a Memorandum on the need to create a Moldovan Soviet Socialist Republic on
the left bank of the Nistru River.
The creation of a such republic had to generate a whole series of domestic and
international consequences.It was conceived as a „political-propagandist factor” to
create pretexts for the re-annexation of Bessarabia, to shake the „unity of Greater
Romania” and to serve „as an additional impetus to the tendency of the new prov-
inces to their national self-determination”; „a strategic breakthrough” of theUSSR
towards the Balkans and Central Europe”; „a beachhead” of Russian political and
military interests in the region.
Its declared „Moldovan” character was to serve as a national and ideological ar-
tifact for attracting the sympathies of the Romanian population and ofminoritiesof
Bessarabia.
460
 After the creation of RASSM, the Stalinist regime tried to build a distinct „Moldovan
nation” according to the communist patterns, as the bearer of this recent statehood,
with all the indispensable attributes of a sovereign state, although without the right of
political expression and real sovereignty, with the flag and coat of arms, constitution,
with a strictly delimited territory, with its state apparatus and ruling elites, a distinct
„Moldovan language”, an ethnolinguistic culture, as the exclusiveexhibition of the Mol-
dovan „primordialism” of Soviet type.
In this context, the ethnic and cultural policy promoted in RASSM had from the
beginning, as a fixed milestone, the Soviet „Moldovan” theory, an artificial ideological
and political construction, about the existence of two East Romanian peoples –the
Romanians and Moldovans, even if it was known that most of Moldovans were living
across the Prut River.
The „Moldovenism” passed like a „red thread” through all aspects of the social, po-
litical, economic and cultural life of RASSM.
Sinse 1924, when the Moldavian ASSR was created, the totalitarian communist re-
gime wanted to create by their own tipographies an image of the sovietic „Moldovian
nation”, with its own teritory and state apparatus and the ruling elite. The goal pro-
posed by them was to create from some local Transnistrian dialects a „true” Moldovi-
an language with a Moldovan identity, different from the Romanian one. The political
character of the action of inventing the „Moldovan language” was noticed right from
the moment of its implementation, manifesting itself through controversial disputes
how it should be among the party leaders.
The culture, as a component of the „ideological superstructure” of the Stalinist re-
gime, was the main instrument of the ruling party to implant the new totalitarian sys-
tem, spiritually oppress the population in the spirit of communist values and to educate
active builders of the „new” society.
The culture played a central role in achieving major goals, such as: the indoctri-
nation and the ideological treatmentof the society according to the „Marxist-Leninist
theory” of Stalinist origin and imposing „values” opposed to national ones; Russifica-
tion, by imposing the Russian language and culture as supreme cultural values; the
denationalization of the Transnistrian Romanians, by imposing the Moldovan pos-
tulates about „the two distinct peoples, the cultivation of Romanianophobia and an-
ti-Romanianism.
The political repressions of 1937-1938, accompanied by anti-intellectual terror,
canceled even those illusory achievements of the so-called „cultural revolution” in
RASSM, by the massive physical extinction of the intellectual and artistic elite, raised
„among the workers and the Moldovan ploughboysfrom the villages”.
RASSM evolved, from 1924 to 1940, towards the gradual restriction of the character-
istics of a state entity, with a formal autonomy, becoming a common region of Ukraine.
Following the annexation of Bessarabia to the Soviet Union, the powers of the Mol-
dovan Regional Committee of the Communist Party (Bolshevik) of Ukraine, of the Su-

461
preme Soviet and the Council of People’s Commissars of the RASSM were extended to
the territory between the Prut and the Nistru Rivers.Entire Bessarabia was included
in RASSM, therefore, in the Ukrainian SSR.Thus, the main goal of RASSM creation was
achieved.
After June 28, 1940, widespread terror and the practices of the brutal Sovietiza-
tion of society and the economy, of classical purge, the policy of „Moldovanization”
and the Cyrillic alphabet were extended to the occupied territory.By promoting the
Moldovan theory, Soviet powerpursued the same goals of „Moldovanization” policy
of 1926-1940 on the left bank of the Nistru River: to accreditthe theory that in Bes-
sarabia and the Eastern districts of the Nistru River, inhabited by Romanians, there
is population different from the Romanians and to demonstrate that the language
spoken by Romanians in the territories under Soviet domination would be different
from the Romanian language.

462